GÂNDIREA ARTA ŞI SENTIMENTUL PESIMIST AL EXISTENŢII de TUDORVIANU Vorbind odată despre condiţiile poeziei, Paul Valery notează : „Este cu neputinţă de a spune bine, tot ce este necesar să fie spus”. Această cugetare poate fi generalizată şi, rămânând în spiritul lui Valery, ea poate fi aplicată deopotrivă artei poetului şi a prozatorului. Ceeace este necesar să fie spus se compune fără îndoială din acele fragmente neutre ale cugetării, menite să stabilească legătura între momentele ei viu resimţite. Bine poate fi spus însă numai ceeace reuşeşte sforţărei de a menţine sub fiecare expresie, tumultul unei intuiţii originale. Scrierea unui spirit astfel orientat, chinuit de nevoia de a se înţelege necontenit pe sine, duşman al punţilor pe care inteligenţa cu indiferenţă le aruncă între momentele actualităţii sale, va fi mai puţin legată, pentrucă fără încetare ea va năzui să se modeleze după intermitenţele sensibilităţii lăuntrice. Un asemenea spirit este Paul Valery şi în constituţia lui întâmpinăm greutatea de căpetenie care se opune încercării de a reface sistemul cugetării sale. Paul Valery s'a exprimat de mai multe ori asupra obstacolelor cu care a avut să lupte gândirea sa însetată de actualitate sufletească. Ceeace l-a împiedicat să-şi întregească gândirea într'un sistem, l-a oprit în acelaş timp să aducă vreo contribuţie la una sau alta din marile probleme tipice şi tradiţionale ale filosofiei. Adus odată să se mărturisească asupra dificultăţilor cu totul interioare ale carierii sale de filosof, Valery declară în prefaţa la M, Teste: „Nu înţelesesem că problemele cele mai importante nu se impun nicidecum şi că ele împrumută o mare parte din prestigiul şi atracţia lor anumitor convenţii, pe care trebue să le cunoaştem şi să le primim, pentru a intră în societatea filosofilor... Dar eu îmi făcusem o regulă din a consideră drept inexistente sau demne de a fi dispreţuite, toate opiniile şi obişnuinţele de spirit pe care le nasc vieaţa în comun şi relaţiile noastre exterioare cu ceilalţi oameni şi pe care singurătatea le face să dispară”, 229 © BCU Cluj Centru un astfel de filosof, neîncrezător în articulaţiile propriei sale cugetări şi refuzând să ocupe un loc oarecare în istoria filosofiei, opera inteligenţii culminează în nişte rezultate de o extremă fugacitate, pe care nu se sfieste să le compare odată cu atitudinele dansatoarei „care ne miră, luând şi conservând câtva timp figuri de pură instabilitate”. Aceste repezi scăpărări însă, Valery nu le primeşte şi nu le degustă ca pe fructele unei revelaţii. El vrea să le lege dimpotrivă cu sentimentul unei conştiinţe responsabile, în aşa fel încât ele să apară ca nişte rezultate cucerite, iar nu ca destăinuirile insuflate de un geniu necunoscut. Aşa ni se mărturiseşte Monsieur Teste, tragica nălucă intelectuală a scriitorului; „Sunt făcut, prietene, dintr'un spirit nenorocit, care nu e niciodată sigur de a fi înţeles ceeace a înţeles fără să-şi dea seama”. Iată-1 aţintit asupra obiectului cunoştinţei. Munca atenţiei mergând în adâncime, desvălue straturi din ce în ce mai obscure. Răsplata aplicaţiei sale îndelungi şi stăruitoare, nu este soluţia fericită şi uşoară, ci enigma cu atât mai pecetluită. Punţile aruncate peste „spaţiul unei cugetări” sunt practicabile, dacă sunt repede traversate, dar devin primejdioase pentru cine se opreşte şi se apasă în mijlocul lor, căci ele se pot rupe şi prăvăli în adâncimea insondabilă : „Cine se grăbeşte înţelege; nu trebue să insistăm, pentrucă în curând se arată că discursurile cele mai limpezi sunt ţesute din termeni obscuri”. Departe şi cu sârguinţă împinsă, gândirea ajunge aşa dar la perplexitate. Nu este într'adevăr curioasă calitatea acestei atenţii care îşi distruge obiectul contemplaţiei sale? Teste a cunoscut soarta unei astfel de sterile genialităţi; „Obiectul pe care ochii săi îl fixează este tocmai obiectul pe care spiritul său vrea să-l reducă la neant”. Iată ceeace trebue nu numai să ne amintim, dar să şi uităm îndată, încercând să izolăm şi să expunem cu ordine unul din aspectele acestei cugetări. Voinţa de a cunoaşte, îndreptată către ţinta încordării sale, iese aşa dar sleită din propriul său efort. Uneori însă i se lămuresc zorile livide ale unei realităţi desbrăcată de orice transfigurare. Este numai o excepţie. Căci întocmai ca tot ce trăeşte, întocmai ca planta care îşi înfige rădăcinile în straturile întunecate ale pământului şi ca animalul care se desvoltă din adâncimile iraţionale ale instinctelor, cunoştinţa pusă în slujba vieţei se ridică din temeliile ei neştiute, fără să le desvăluiască. Ce înseamnă a cunoaşte? se întreabă odată Paul Valery. „Desigur, a na fi ceeace este. Iată deci pe oameni delirând şi gândind, introducând în natură principiul unor erori ilimitate... Ideea face să intre în ceeace este fermentul a ceeace nu e”. Când aşa dar cunoştinţa se abate dela scopul său eterogen, singurul care slujeşte vieţii, şi se desvoltă către scopul său imanent, ea începe să semene în adevăr cu planta care şi-ar întinde rădăcinele, împotriva naturii, către claritate. „Va găsi ea vieaţa sau moartea la capătul voinţelor sale atente? Pe Dumnezeu sau înfricoşetoarea sensaţie de a nu întâlni, în punctul cel mai profund al cugetării, decât palida răsfrângere a propriei şi miserabilei sale materii?” Rodul oricărei limpezimi, urmărită cu exces, este groaza de a trăi, urâtul ,Vennui „care n'are altă substanţă decât vieaţa însăşi şi altă cauză secundară decât clara vedere a muritorului. Acest urât absolut nu este decât vieaţa în goliciunea ei când se priveşte cu limpezime”. Un aspru sentiment pesimist al existenţei este preţul unei cunoştinţe orientată cu imprudenţă către dibuirea realului, sub vălurile ei transfiguratoare : „Realul, în stare pură, opreşte cu instantaneitate inima... O singură picătură din această limfă glacială ajunge, pentru a destinde într'un suflet resorturile şi palpitaţiile dorinţei, pentru a extermină toate speranţele şi a ruină toţi zeii cari erau în sângele nostru”. Există vreun remediu împotriva urîtului, împotriva groaznicei simţiri de pustietate lăuntrică pe care o descătuşează realitatea desvăluindu-se cunoştinţei? In dialogul L’Ame et laDanse, căruia îi sunt împrumutate citatele de mai sus, se tăgădueşte existenţa vreunui leac, deşi ne este indicată o stare contrarie: dansul, nobila beţie datorită actelor, duşmana cea mai înverşunată a marelui urît, „starea cea mai îndepărtată de trista stare în care l-am lăsat pe observatorul imobil şi lucid închipuit adineaori”. , 230 ' © BCU Cluj Dacă realitatea se defineşte drept ceeace este, pe când cunoştinţa drept ceeace poate fi, înseamnă că una se mişcă în afară şi cealaltă înlăuntrul domeniului posibilităţilor. înţelegem atunci de ce spiritul, organul cunoştinţei, este considerat drept liber. Ce este oare libertatea, dacă nu „folosinţa posibilului”? Descartes este lăudat odată de Valery ca unul care a ştiut să conducă până la termenul său extrem această facultate a spiritului. Constrângându-se, în „Discursul Metodei”, să se îndoiască de tot, Descartes oferă conştiinţei sale numărul total al posibilităţilor şi în această catastrofă universală de scepticism, el reuşeşte să salveze certitudinea cu privire la fiinţa spiritului. Este gradul cel mai înalt de spiritualitate ia care a putut ajunge omul vreodată, acela în care acceptând toate alternativele, se izolează şi se resimte opus şi superior realului. „Descartes, scrie Valery, se închide împreună cu întregimea atenţiei şi uzează, în mijlocul povestirii vieţei sale, de posibilul care se găseşte în el. Acelaş om care străbăteâ lumea şi se răsboiâ ca amator, se întoarce deodată în cadrul prezenţei şi trupului său şi relativează întreg sistemul referinţelor şi certitudinilor noastre comune; el se face altul, întocmai ca acela care dormind, printr'o bruscă mişcare ieşită din vistul său, alterează, transcedă acest vis şi îl transformă în vis calificat ca atare. El opune omului, fiinţa. Dar a distinge fiinţa în om şi a o face atât de hotărât, a căută o certitudine de grad superior printr'un fel de „procedură extraordinară”, acestea sunt primele semne ale unei filosofii’’. ' Ceeace i-a reuşit lui Descartes, nu reuşeşte spiritului totdeauna. Liberul joc al spiritului în domeniul posibilului încetează uneori subit şi în această dezolantă stare de imobilitate, el recunoaşte influenţa realului ajuns la o predominanţă care covârşeşte spiritul. Ceeace este se ridică şi copleşeşte tot ceeace poate fi. Atunci încetează omul a se concepe ca spirit, începând a se resimţi ca materie. Este obsesia persoanei de a se intui ca un trup, drept ceva vecinie identic cu sine şi în neputinţă de a deveni vreodată altul. Iată însă că trupul însuş, pentru a se mântui din această obsesie, aspiră la condiţia spiritului: dansând, el îşi corectează permanenţa prin activitate. Aşa ne lămureşte Socrates, privind jocul minunat al dansatoarei Athikte : „Iată cum corpul care este ceeace este, nu se mai poate conţine în întindere! Unde să se aşeze? Ce să devină? Acest unul vrea să se joace de-a- totul. El vrea să imite universalitatea sufletului! Vrea să-şi remedieze identitatea prin numărul actelor sale. Fiind lucru, isbucneşte în evenimente! Se porneşte năvalnic! Şi după cum cugetarea excitată atinge toate substanţele, vibrează între timpuri şi clipe, depăşeşte orice diferenţe ; dupăcum în spiritul nostru se formează simetric ipotezele şi dupăcum posibilităţile se orânduesc şi se enumără, — la fel corpul acesta se exercită în toate părţile sale şi se combină cu sine însuş, îşi dă mereu o altă formă şi iese neîncetat din sine...” Dansul în concepţia lui Valery a fost uneori comparat cu frenezia dionisiacă, despre care vorbea Nietzsche, Observaţia e justă, dar ea trebue adâncită. Căci dacă freneziei dionisiace i se atribuia puterea de a ne face să participăm la vieaţa marelui Tot, a substanţei universale anterioară creaţiunei de forme individuale, aceasta are aşa dar la Nietzsche o coloratură metafizică, pe când dansul valerian ne conduce numai în regiunea logică a posibilului. Dansul este numai una din stările contrarii urâtului şi în care spiritul persecutat de sentimentul pesimist al existenţei se poate refugia. El nu este singurul. O altă formă a artei, realizând împreună cu dansul un dualism asemănător aceluia stabilit de Nietzsche, întruchipează o nouă ipostază în care groaza de viaţă se anulează, pentrucă ea se găseşte în adevăr la antipodul vieţii, A creiâ artistic din acest punct de vedere, înseamnă a nimici vieaţa în principiul ei. Desamăgit de cugetare şi înspăimântat de vieaţa, în această nouă formă a artei va găsi gânditorul nostru limanul unui alt refugiu sigur. Prin ce trăsături dobândeşte arta această calitate? Care sunt principalele aspecte ale esteticei antinaturaliste pe care în aceste împrejurări o schiţează Valery? Valery n’a lămurit niciodată motivele mai adânci ale acestui nou ideal de artă, sub categoria căruia cade mai ales întreaga sa artă poetică, dar rămâne o sarcină a comentatorului să descopere sub propoziţiile acestei estetice mândre, amarnicul sentiment al existenţei pe care 231 © BCU Cluj dialogul despre dans ni l-a mărturisit. întrucât apoi în această estetică vom recunoaşte trăsăturile fundamentale ale oricărui clasicism, vom dobândi astfel şi principiul unei alte evaluări morale a acestui curent, prea adeseori considerat ca expresia unei înpăcări fericite cu lumea, când, în realitate, mulţimea inhibţilor, a resticţilor şi prescripţilor, care au caracterizat totdeauna clasicismul, dovedesc mai de grabă că artistul clasic nu este fiinţa devenită generoasă prin euforie, capabilă să se abandoneze, să depăşască şi să înece limitele şi imperativele, în fluxul năvalnic al fericirii de a trăi. Dimpotrivă. Spicuirile pe care urmează să le facem în opera de gânditor a lui Valery, ne pun pe drumul care conduce la o nouă şi mai adevărată psihologie a clasicului. Intr'o bucată de poezie, manifestând noul tip de perfecţiune pe care îl visează, Valery recunoaşte însuşirile unei adevărate plăsmuiri anorganice, „calităţile unei materii rezistente, străine de sufletul şi surde în faţa dorinţelor noastre”. Drept care în altă parte ni se recomandă: „Nu uită niciodată că opera este un lucru sfârşit, definitiv şi material!” Poemele lui Mallarme, care trezeau fervoarea scriitorului în vremea tinereţii sale, îi apăreau ca nişte adevărate „sisteme cristaline”. Intr’atât „legăturile cuvintelor cu cuvintele, a versurilor cu versurile, a mişcărilor cu ritmurile erau asigurate; într'atât fiecare din aceste poeme dădea ideea unui obiect oarecum absolut, datorit unui echilibru de forţe intrinsece, sustras printr'un miracol de combinaţii reciproce acelor veleităţi de retuşare şi schimbare pe care spiritul, în timpul lecturilor sale, le concepe fără să vrea în faţa majorităţii textelor”. In ce chip însă poate fi înălţată poezia la această condiţie absolută? Cum poate fi înlăturat sentimentul arbitrarului în literatură? „Prin arbitrarul însuş, prin arbitrarul organizat şi decretat”, răspunde Valery. Prelucrând materia poetică, după nişte norme cu totul convenţionale, cum sunt acelea pe care şi le impune o strictă prosodie, sustragem opera, sentimentului că ea ar fi putut să fie şi altfel, Pentru a zădărnici orice scepticism în faţa producţiei poetice nu există alt mijloc decât a ne supune de bună voe unor regule arbitrare, cum sunt regulele unui joc: căci, se ştie, „nu există scepticism posibil în faţa regulelor unui joc”. Pentru aceste motive, Valery se declară în favoarea formei stricte a versului clasic şi împotriva tendinţei de a cuceri libertatea prin sacrificiul acestor forme. O astfel de libertate n'ar fi dealtfel decât aparentă, simpla facultate de a ascultă de toate impulsiile întâmplătoare şi care de fapt ne-ar legă mai strâns, făcându-ne cu totul asemănători bucăţii de plută aruncată în mijlocul mării, „pe care nimic nu o ţine, totul o solicită şi în jurul căreia se contestă şi se anulează toate puterile universului”. Este adevărat că „libertatea” ne-a fost înfăţişată drept o folosinţă nelimitată a posibilului. Dar această folosinţă nu ne abandonează haosului lăuntric, ci făcându-ne să absorbim un număr cât mai mare de relaţii, uneşte elementele disparate ale spiritului prin tot atâtea legături şi-i dă unitate, totalitate şi consistenţă. Astfel în. acelaş fragment citat despre Descartes ni se spune : „Un spirit în întregime legat va fi un spirit infinit liber”. La care se poate desigur adăuga: „Cea mai mare libertate naşte din cea mai mare rigoare”. Astfel se ajunge mai departe la ideea unei creaţii conştiente, în care spiritul îşi impune o lege şi se fereşte să se lase în voia suggestiilor întâmplătoare ale „inspiraţiei”. Intuiţiile care se oferă unei genialităţi obscure sunt departe dealtfel a nutri cu substanţa lor întreaga operă. Opera se împlineşte abia atunci când în întâmpinarea intuiţiilor apar nevoile noastre, îndemnându-ne să dăm celor dintâiu o întrebuinţare conştientă. Aşa apare opera ca o „colaborare a întregului om”, nu numai a subconştientului său. Intuiţiile geniului sunt instabile; ele sunt sortite desordinei, vagului şi uitării. Pentru a le da oarecare soliditate şi durată, spiritul trebue să se opună — ca să spunem aşa — sie însuş, creindu-şi acele rezistenţe, pentru care cerinţele riguroase ale prosodiei alcătuesc unele exemple. Simţind împotrivirea, fantasmele vaporoase ale spiritului dobândesc o existenţă palpabilă, solidificată pe limita în care au avut să lupte cu rezistenţele ce li s'au opus. Chiar acela care vrea să-şi scrie visul, trebue să câştige această stare de limpede conştiinţă, rod al unui spirit care se dedublează pentru a se opune sieşi. „Dacă vrei să imiţi destul de exact bizareriile, infi- 232 . © BCU Cluj delităţile faţă de tine însuţi; dacă vrei să urmăreşti în adâncimea ta acea gânditoare cădere a sufletului ca o frunză moartă prin imensitatea vagă a memoriei, nu te măguli că vei putea isbuti fără o atenţie împinsă la extrem, a cărei capodoperă va fi de a surprinde ceeace nu există decât în paguba sa. Cine spune exactitate şi stil, invoacă opusul visului". In tinereţea sa, Valery ne povesteşte că s'a legat că „dacă va scrie vreodată, îi va plăcea infinit mai mult să scrie cu toată conştiinţa şi cu o întreagă luciditate ceva slab, decât să dea naştere în transă şi fără stăpânire de sine, o capodoperă dintre cele mai frumoase”. Exemplul lui Mallarme îi stătea în faţă. Iar în acesta recunoştea el natura unui „savant”, într’atât i se părea de apropiată „construcţia unei ştiinţe exacte şi planul vizibil la Mallarme de a reconstitui întreg sistemul poeziei cu ajutorul unor noţiuni pure şi distincte, bine izolate prin subţirimea şi justeţea judecăţii sale”. Tocmai în această rigoare logică trebue căutată însă explicaţia obscurităţii de care Mallarme a fost uneori învinuit. Căci întocmai ca în operaţiile strict conduse ale ştiinţei, şi' aici „logica, analogia şi preocuparea de consecvenţă conduc la unele reprezentări deosebite de acelea pe care observaţia imediata ni le-a făcut familiare”. Este aici şi semnul unui „caracter voluntar”, al unei „tendinţe absolutiste demonstrată prin extrema perfecţiune a felului de a lucră”. O tendinţă absolutistă care operează însă mai întâiu împotriva propriei exuberanţe, în avantagiul intimei economii a operei şi care ne lasă să întrevedem în artistul respectiv o trăsătură de „ascetism”, conformă cu totul sentimentului de vieaţă pesimist, din care opera s’a înălţat ca o cetăţue înaltă a refugiului. Dar admiraţia tânărului Valery băteâ şi drumuri mai depărtate. Ea se oprea în faţa lui Leo-nardo da Vinci, în care recunoştea pe un „maestru al mijloacelor sale, pe un stăpân al desemnului, imaginelor şi calculului, (care) găsise atitudinea centrală, dela care pornind întreprinderile cunoştinţei şi operaţiile artei sunt posibile deopotrivă”. Vis îndelung mângâiat! Mulţia ani de zile, Valery a urmărit ideea de a scrie un tratat despre Arta de a cugeta, o metodică generală a gândirii în care mişcările şi rezultatele acesteia să fie mai dinainte prevăzute şi cu totul sustrase vagului şi incertitudinii împotriva cărora resimte o repulsie congenială. In 1896, când un editor englez îl îndeamnă să redacteze concluziile filosofice ale anchetei întreprinse încă de pe atunci asupra procedeelor de expansiune ale Germaniei, Valery concepe această lucrare ca pe un capitol special al tratatului pe care îl plănuia. Une conquete methodique expune astfel ceeace i se părea a fi sistemul german : acela de a nu reţine din descoperirile oamenilor superiori decât ceeace este imitabil şi prin urmare multiplicabil. Dominând acest sistm, ne este evocată cu măestrie figura mareşalului Moltke, al căruia „plan profund eră de a nu muri indispensabil”. Posibilitatea de a înlocui oamenii unii prin alţii, graţie unor procedee generale şi transmisibile, alcătueşte însă simptomul acelei crize iminente a spiritului, despre care Valery trebuia să se ocupe mai târziu, şi care permite temerea că omenirea europeană, descoperitoarea unei ştiinţe impersonale şi a unei tehnice capabilă să fie aplicată de oricine, nu va mai fi singura de a se bucura de avantagiile lor, trecând prerogativa de a stăpâni prin ele, massei omeneşti cea mai numeroasă. N'are de-a face! Raţionalismul lui Valery ştie să treacă cu ochii închişi pe lângă aceasta primejdie, râvnind acea „Artă de a cugeta”, al cărei alt capitol particular ar fi o artă poetică, în stare să corecteze şi în domeniul aferent „aparenţa de spontaneitate, obscuritatea originii şi lipsa de procedee generale”. Este punctul extrem al năzuinţei de a introduce lumina conştiinţei în tainele creaţiei poetice. Către Apollo, zeul luminii, după ce ar fi putut să i se adreseze lui Dionysos, se îndreaptă deci salutul; „Ce poate fi mai seducător decât un zeu care respinge misterul, care nu-şi întemeiază puterea pe turburarea simţurilor noastre...? Există vreun semn mai bun al unei puteri adevărate şi legitime, decât acela de a nu se exercită sub un văl?” întreagă această parte a gândirii lui Valery stă sub auspiciile geniului apollinic, al luminii şi ordinei, al construcţiei metodice şi raţionale. Dela rodnicia acestui geniu este de aşteptat nu numai realizare artistică, dar şi mântuire pentru problema vieţei, ilustrând şi în acest punct legătura dintre artă şi problematica pesimistă a vieţii. Socrates propusese altădată pentru limpezirea tu. 233 © BCU Cluj uror conflictelor interne, formula cunoştinţei de sine. Dar este posibil în adevăr a ne cunoaşte? Nu ne-a arătat Valery că gândul urmărit cu persistenţă nu duce de cât la perplexitate ? Când opera cunoştinţei reuşeşte, suflarea îngheţată a realităţii desvăluite nu atacă însuş principiul vital al persoanei? Pentruca vieaţa să se menţină, este necesar ca cunoaşterea să-şi păstreze oficiul său obişnuit, acela care împodobind realitatea cu mii de văluri seducătoare, înseamnă că introduce între realitate şi reprezentarea ei un factor de diferenţă perpetuă. Cunoştinţa sau nu este posibilă sau e primejdioasă sau e disimulată. Dacă deci atâtea piedici se opun autocunoaşterii, arta ne oferă în schimb modelul şi îndemnul construcţiei de sine. Dacă este dificil sau primejdios să ne comportăm ca nişte filosofi în faţa vieţei, putem să ne construim interior ca nişte artişti. Fugacitatea şi desor-dinea stărilor lăuntrice pot fi înlocuite, printr’o faptă analoagă artei, cu o stare de lăuntrică soliditate. Fantoma individualităţii haotice prinde consistenţă şi devine persoană durabilă şi unitară. Este experienţa lui Eupalinos arhitectul care, în dialogul lui Valery, i se spovedeşte lui Fedru : „Construind mereu mi se pare că m'am construit pe mine”. La care Socrates răspunde, cu o întrebare care conchide de fapt la o certitudine : „A te construi, a te cunoaşte pe tine însuţi, sunt două acte sau nu?” Se vorbeşte mult, în Franţa, astăzi, de existenţa unui curent neoclasicist. Tocmai în anul centenarului romantic, Academia Franceză chemând în sânu^ său pe Paul Valery, dă satisfacţie unei orientări, care nu preocupă numai cercurile răspunzătoare şi stabilite, dar imprimă o linie de conduită celui mai îndrăzneţ şi întreprinzător tineret. Multe spirite franceze aderă astăzi la principiile doctrinei clasice şi ele recunosc în Valery pe un maestru şi pe un îndrumător. De o sută de ani încoace, întreaga desvoltare a literaturii a mers către o apropiere cât mai mare de vieaţă. In numele vieţii a ridicat romantismul drapelul său revoluţionar. Iată însă că Valery restitue vechiul său prestigiu, noţiunei clasice a formei şi nu se dă îndărăt să afirme situaţia sa antitetică faţă de vieaţă. Adânca sa analiză, refăcută din mărturii variate ale operei sale, ne lasă să strecurăm o privire în regiunea motivelor psihologice şi morale care susţin acest cult restabilit, dedicat formei pure şi luminoase, creaţiei conştiente şi stăpâne pe sine. Neoclasicismul lui Valery ne apare astfel drept una din formele de apărare ale sufletului modern. Dar orice estetică nu conţine o etică? Şi orice artist nu dă un răspuns problemelor morale ale timpului său? ’ © BCU Cluj ACATISTUL SFÂNTULUI |R DIMITRIE-CEL-fîOUiiBASARABOV DE SANDU TU D OR j^Jărire Ţie Treime înţelegerea — neînţeleasă, Mărire Ţie Fecioară deapururi curată Mireasă, Mărire Vouă Arhangheli oştiri înaripate cereşte, Mărire Vouă Prea-sfinţii aleşi pecetluiţi duhovniceşte, Mărire Ţie Cuvioase Dimitrie cel nou Basarabov, cel cărui cânta-vom acatest prin stihul acestui ceaslov. Mărire Unuia-veşnic prin carele lumile ţin. Mărire deapururi în veacuri. Mărire, Mărire. Amin. I Condac O! Tu Doamne Tată tainic ce ţii lumile în palmă, Strălucire fără umbră ce doar nimbul pot să-Ţi văd ghicitură ca'n oglindă, chip de orbitoare valmă; Tu ce treci în spaimă sfântă în orcane de prăpăd dulce-apoi ca să ne'ngâni din cavalele de vis toată vraja de minune ce ne-aşteaptă prin sicriu; O! Tu Cela ce’n Scripturi proorocii Tăi Te-au scris: Dumnezeul peste oşti, Domnul Dumnezeul viu. Ţie în talaz de dor îţi urcăm suflarea toată, din ţărână pân'la stele, de la schivnic pân’ la gloată, de trei ori suprem suna-vom pentru Tine prea sfânt imn: Aliluia, Aliluia, Aliluiiâ, Amin. 235 © BCU Cluj I Icos Din ţărâna aspră, drept Icoana Ta, formă împlinită cu mâna m'ai strâns. Sub lumina-Ţi sfântă mi-arse huma grea, pârguind spre carne de viaţă pătruns. Şarpele cel verde mi-apleacă din pom creanga grea cu fructul morţii purpurat, de se-aprinse oarbă pofta mea de om ; şi-am muşcat din miezul primului păcat. Rupt de veşnicie trup m’am înmulţit. Număr de nisipuri fiii lui Cain, din turn vavilonic spre cer clădărit, Ţi-asvârleau pe arcuri săgeţi în venin. Dar Tu, Doamne Sfinte, printr’un darnic semn, dragoste sub chipul omului Te-ai dat. Noi Ţi-am spart chivotul pe cruce de lemn, Tu ne-ai dat prin moarte trupul înviat. . Re’ntrupaţi în Tine Bisericii vii, într’olaltă sfinţii ca viţa de vin în butucul Vieţii, rodesc sfintei vii strugurul de jertfă, sânge de sfânt chin, plinătatea lumii să se împlinească. Intru-aceasta, Doamne, din stih de ceaslov, în suiri cânta-vom, să se proslăvească, unuia în Tine sfânt Basarabov : Bucură-te mlădiţă din Biserica vie, Bucură-te aluat de cerească bucurie, Bucură-te cel vămuit prin foc de 'nfricoşare, Bucură-te os-tare spre zidit în altare, Bucură-te văpaia dornică să ne îndrume, . Bucură-te revărsare harică în lume, Bucură-te vădire că se schimbă pământul, Bucură-te întărirea nădejdii în Sfântul, Bucură-te împlinire în trupul lui Hristos, Bucură-te aşezare la locul cel frumos, Bucură-te temelie în fildeş de oase, Bucură-te în racla de moaşte, luminoase, Bucură-te Dimitrie-cel-nou, Cuvioase. II Condac ' Ţie, sfinte prea-cucernic ne rugăm cu glasul nou ' Tu, ce Domnul-de-pe-cruce străduişi în schivnicie 236 © BCU Cluj să-L destăinueşti cu duhul, faptele şi trupul tău, ştiind că El este vraja şi comoara de tărie, Apa-vieţii care curge tainică în orice om; Tu ne ’ngăduie să stăm îndeaproape raclei tale, ca prin tine, vas ales, să slăvim pe Domnul-Domn, să fim gata să urmăm pururea chemării Sale ; Fii-ne ajutor, prea-sfinte, ia-ne greutatea lenii, râvnitor să luăm aminte cu tot tâlcul viaţa ta, şi cu suflete. curate, alăute de smerenii, să sunăm împărăteşte cântul sfânt: Aliluia. II Icos Şi-ascultând în pace cursul vieţii tale, sfinte, fă-te nouă toiag sfânt în cale : Fără preţ boarul satului ai fost. - Cu nuiaua verde vite ţineai turmă. Praful şi copiii în alai de prost pe uliţa largă te duceau din urmă Păzitor de bivoli în câmpii ai stat singur ca tăcerea nopţii ’n revărsat. Zdrenţe pe trup schilav, nod, scaeţi în barbă, nebănuind nimeni că eşti vas ales, tu grăiai cu ploaia, pasări, sfârc de iarbă, de sporeai în tine sfântul înţeles. Şi văzând că ’n lume firul de izvoare curge mai departe apă trecătoare, ai ieşit din satul unde te-ai născut, la o mănăstire mucezită ’n peşteri, ai lăsat cireada mugind la păscut, şi te-ai dat în mâna schivnicilor meşteri. In zaconul tagmei vajnicul Cuvânt te-a cioplit călugăr ca pe lemnul sfânt. Cărturar ce duce slovele umflate n’ai fost, Cuvioase-din-Basarabov. Mână ţărănească, degete crăpate, răsfoiau stângace file de ceaslov. Ca o umbră albă ai trecut prin viaţă până la sorocul schimbării la faţă. Cunoscând şi vremea zborului din trup ai pornit cu duhul pe drumuri de soare. Făclie smerită cu parfum de stup, poveste lumească viaţa ta nu are. Privigheri, obidă, posturi, rugăciuni ţi-au dat vrednicia să reverşi minuni. Pentru aceasta, Sfinte, pios te rugăm, milostiv fii nouă cei cari-ţi strigăm : 237 © BCU Cluj Bucură-te veghetor sub candelă de iască, Bucură-te pildă de viaţă duhovnicească, , Bucură-te cel cu funia lepădării încins, , Bucură-te că naşterea şi moartea ţi-ai învins, Bucură-te stăruinţă 'n dovada sfintei Cruci, Bucură-te ram-raic ce 'n veac nu te usuci, Bucură-te flamura albei nestricăciuni, Bucură-te asprimea canoanelor cu minuni, Bucură-te punte spre limanul suprafiresc, Bucură-te tiparniţă de chip călugăresc, . Bucură-te însufleţire obrocită sub oase, Bucură-te din raclă de moaşte, luminoase, Bucură-te Dimitrie-cel-nou, Cuvioase. III Condac Tu sihastrul prea-sărac, umilit şi neştiut, tu eşti chezăşia noastră ce din umbră ruşinaţi, la picioarele străpunse ale Celui-nevăzut, am căzut în praf cu fruntea de trufie lepădaţi; Fă să urce fără margeni ruga noastră cât mai vie, , s’o asculte din vecie Domnul-Sfânt comoara milii, să simţim sub lacrămi grele cum ne sfarmâ'n bucurie inimile împietrite de nimicurile zilei. Şi în ochi din nou cu vraja viitorului Sion, să pornim în oşti ce poartă drept în mir pecetea Sa. Toată stavila prihănei, negrul zid de Erihon, să se năruiască 'n noi cântând nou : Aliluia. 111 Icos La râu cu buruiană, ţărm sălbăticit, două pietre 'n scoburi trupul ţi-astrucau. -Bolţile de peşteri unde-ai asfinţit curgerea de ape psalmi ţi-o tâlcuiau. Curs-a din calvarul vremii mult veleat de când pentru ceruri şi humă te-ai dat. Şi-au venit puhoaie de potop din munte încât lemne, pietre, din ţărm au pornit. Au căzut în ape mormântul şi-o punte ce erau aproape peşterii cu schit: Şi-au rămas acolo moaştele-ţi la fund. Oamenii din partea locului văzând cum jucai rotire de foc peste undă, socoteau că ’n prunduri comoară de bani în cazane grele trebui să se-ascundă. . Aurul tău, sfinte, bănuiau de ani. . 238 © BCU Cluj Insă ochiul nostru minunea nu vede, mintea noastră oarbă taina nu o crede. Intru-aceasta, sfinte, mila-ţi pentru om fă să ne înfaşe sfântă luminare, : să cântăm şi ţie întru Domnul-Domn muzică regească, înaltă cântare : Bucură-te cel în prundişul apelor ascuns, Bucură-te că ’n tine lucrează Cel-Nepătruns, Bucură-te cel ce ştii cântul râului lainic, - Bucură-te cel ales să fii Domnului crainic, Bucură-te lamura Dragostii dumnezeeşti, Bucură-te oglindire de luceferi cereşti, Bucură-te luminare ca focul pe comori, Bucură-te cel vălurit de-ale lumii vâltori, Bucură-te cel tăinuit de obştescul erez, Bucură-te că pe Hristos. porţi 'n al inimii miez, Bucură-te dăinuire vajnică de oase, Bucură-te ’n racla de moaşte, luminoase, Bucură-te Dimitrie-cel-nou, Cuvioase. IV Condac Tu călugărie albă ce-ai păzit cu duh zelos mădularele-ţi curate, fiindcă ’n noi ca 'ntr’un chivot, tu ştiai că odihneşte răsuflarea lui Hristos ; tu ne-ajută să cinstim sol în Domnul Sabaot pe Cel ce în noi aşteaptă ca un oaspete tăcut. -Aripi nevăzute 'n noi din dor de ceresc înot să ne’nalţe 'n rugăciune peste patima de lut; Vălul care ni-L ascunde să se sfâşie de tot, să putem şi noi să fim vas curat, un vas ales, plin cu untdelemn ceresc, umilit a lumina • candelă ce pâlpâieşte pentru Sfântul-înţeles, căruia smerit cânta-vom de trei ori: Aliluia. IV , ■ ' Icos ,Şi când Domnul-Vieţii vru să-ţi puie 'n slavă, să-ţi arate pilda albei schivnicii, la o copilandră sub duh rău bolnavă ' îngereasca veste somnul iconi: „Tie-ţi sunt tămadă, din prund de vâltoare de 'nălţa-vor iarăşi oasele-mi în soaţe”. I-arătaşi şi râpa, prin ochian de vis : două pietre sure, unde-ai potmolit de-ţi păstrau tezaur trupul tău închis, prin minuni sorocul de s’a împlinit. 239 © BCU Cluj Şi-alba-dimineţii află fără chin . . pe fecioara trează sub cearceaf de in. Şi când toţi din casă lângă pat stoliră, glasul lin de fată limpezit a spus visul ce văzuse, vorbe ce uimiră. . Cum încins cu nimbul Celui-mai-presus ca un scut de flăcări ne vei apăra de drăceasca iazmă, de ispita, rea, . de boala cu duhuri, de gândul murdar, de zborul pe-aripa înrăit-a glumii, de spaima nebună cu chipul de var, de fierul ce-1 poartă Prinţul-roş-al-lumii. Pentru aceasta, sfinte, în stih îţi strigăm, sus spre înălţimea bolţilor cântăm : Bucură-te iubire aplecată peste noi, Bucură-te chiparoasă a minunilor noi, Bucură-te ivirea aurorei pe văzduh, Bucură-te parafă a sfântului Duh, Bucură-te chezaş de neîndoioasă tămadă, Bucură-te prilejul necredinţei să vadă, Bucură-te olăcarul lumii celeilalte, Bucură-te pricină de semne neaşteptate, Bucură-te biruinţa luminii în beznă, Bucură-te obraz-sfânt din creştet pân' la glesnă, Bucură-te hărăzită ocină de oase, Bucură-te din racla de moaşte, luminoase, . Bucură-te Dimitrie-cel-nou, Cuvioase. V Condac Doamne, e mai viu, mai cald, în veac sfinţitul Tău nume, ca lumina ce aleargă pârguind întreaga lume ; E mai tainic ca o şoaptă a pământului în zori când prin lăncile de trestii nasc izvoare de fiori; Mai temut decât un strigăt, uriaş ca o cascadă, ce-şi înalţă rupt din luptă groaza sângelui pe spadă ; Şi mai blând ca limpezimea din potirul lunii mari ce catifelează-albastru umbra’n munţii legendâri; Tu eşti vraja ce 'nfăşoară vestitorul Tău trimis; Tu eşti adevărul-fulger năzărit prin porţi de vis ; , şi în moaştele prea-sfinte trăinicia-i taina Ta, Unuia cărui cânta-vom cântul sfânt: Aliluia. V Icos t A pornit mulţimea din ogrăzi la râu, în chervan agale, preoţi sub odoare, 240 © BCU Cluj pe toiage babe aduse din brâu, copiii stârnind colbul sub picioare. Frunzele pe pomi lin se bucurau, păsările ’n zbor vestea o cântau. . Şi-au ajuns la locul văzut de fecioară, unde 'n multe ori flăcări s'au zărit jucăuş-verzui ca pe o comoară, şi cătând cu râvnă, sfinte, te-au găsit moaşte neatinse, peste veac purtat, luminând în ziuă de aur curat. Tu pândar la tauri negri şi păroşi, cei ce te hulisem ca pe prost în sat, cu ochi mari privind la tine fricoşi, mâna ta prelung şir am sărutat. Fericit bărbatul ca un stâlp smerit sprijin pentru Casa Domnului cioplit. Intru-aceasta. sfinte, pios te rugăm, milostiv fii nouă cei cari-ţi strigăm : Bucură-te aflare din vadul cel neştiut, Bucură-te faptă-vie ce ţâşneşti peste lut, Bucură-te herubim cu veleatul pământesc, Bucură-te nenufar din iezerul ceresc, Bucură-te că ai fost derâdere în sat, Bucură-te că’n nestimata slăvii te-ai schimbat, Bucură-te că-ţi sărutăm mâinile subţiri, Bucură-te maramă de drepte ocrotiri, Bucură-te podoaba fericitului sărac, Bucură-te pajură atârnată peste veac, ■ Bucură-te putere ce dormitează ’n oase, Bucură-te din racla de moaşte, luminoase, Bucură-te Dimitrie-cel-nou, Cuvioase. VI Condac O! Tu înger străveziu, pază dreaptă peste om; tu ce ’n fiecare joci ca un foc peste comoară fie de umblăm în soare, sau pe apele din somn ; tu acela ce veghezi până viaţa se coboară ca să treacă peste zări, prin întoarcere 'n pământ pentru ceailaltă viaţă, tu poţi spune taina cum putrezirea nu pătrunde moaştele celui prea-sfânt, şi cunoşti cât îi de lung cel mai de pe urmă drum pentru cel ales să fie mărturie printre noi, cel ce-şi rupe trupul viu, ce zideşte carnea sa pietrei sfintelor altare, până ’n ziua de apoi când cereşte vom cânta ultimul: Aliluia. 241 © BCU Cluj VI Icos Migălos din pietre, sfinte, te-au desprins Proaspăt pe velinţa tărgii, cu cearceaf până peste faţă coperit întins, te-au urnit în nimbul de amurg şi praf, să te ducă ’n cinste pentru înoptat la bisericuţa gheboasă din sat. Gloatele din frunte lemnul crucii ţin. Ca ’n tipsii subţire sună sfântul vers. Ison lung de preoţi prohodeşte plin. Flori de fum tămâia năpădeşte 'n mers, De-acum, arca vieţii, vei pluti departe peste râu de oameni, capete plecate. Deacum rând pe umăr osul tău purtând, harul de sfânt-Duh de la Domnul-Domn pogorît adânc în cel mai de rând, cel mai neştiut şi din urmă om, ne va ocroti întru pocăinţă să-ţi cântăm războinic stih de biruinţă : Bucură-te armură de suflet fără pată, Bucură-te rassă-aspră cucernic purtată, Bucură-te vedenia ostaşului sub har, Bucură-te chip lung cu străvezimi de chilimbar, Bucură-te pavăză ce ne umbreşti în nevoi, Bucură-te izbânda viclenitului război, Bucură-te surpătorul îndemnului spurcat, Bucură-te arătare de coif înviforat; Bucură-te răbdare de zale călite, Bucură-te sfinţenie cu tăişuri cumplite, Bucură-te oţelită rânduială de oase, Bucură-te raclă de moaşte, luminoase, Bucură-te Dimitrie-cel-nou, Cuvioase. VII Condac Sub pecetie de har, în smerenie înaltă, cuvioase ai suit peste moartea ce te-ascunse, ca prin tine să se-arate trăinicie ’nfricoşată, biruinţa ce-o căleşte focul celor nepătrunse. Tu prin moaştele-ţi din raclă, mărturie în veac stai despre cele peste simţuri, peste cugetul de jos, şi prin tine gândul nostru înălţat pe zări de raiu urcă mâna care-atinge haina Domnului Hristos; de tămăduim de bube şi văpăile de boale. Sus în Muntele prea-sfânt, luminaţi de steaua ta, 242 © BCU Cluj printre umbre vom urca legănând în mers pe cale Dragostei dumnezeeşti cântul sfânt: Aliluia. VII Icos Veste 'n lung şi lat departe colindă despre cum din ape, făr' a te cunoaşte, cuvioase sfinte, prin vis ca 'n oglindă ai făcut să-ţi afle luminoase moaşte, izgonind şi duhul copilei bolnave. Şi-ajunse 'n urechea Voivodului mare din Ungro-Vlachia, zvoana largii slave, care prin poruncă fără adăstare cu alai trimise să te-aducă ’n ţară. Deci mergând trimişii preoţi şi boeri, în Basarabov, de sârg încărcară pe chervan sicriul prea sfintei poveri. Şi-ai purces pe şleahuri cu domnesc alai, în podoabă scumpă strejuit de oaste. Tu care purtaseşi doar scaeţi pe strai, purpură crăiască te 'nvelea pe moaşte. Şi văzând cum cearcă trufia lumească, cu vremelnicia-i pios viclenită, chiar de după moarte să te stăpânească ţi-ai trezit cereasca putere cumplită. Oasele-ţi chervanul tot mai greu apasă, caii sub harapnic opi ntesc supuşi; dar la o fântână pe 'ntinsoarea şeasă aproape de satul ce se cheamă Ruşi, tu nu mai voeşti ca să mergi nainte. Era în chindie ceasul rugăciunii. Toţi cu teamă-adâncă semnul luând aminte, în nedumerire de rostul minunii, ca să poată-afla voia ta atunci, unde-oi vrea să mergi cu moaştele tale, au pus într’un jug ne'nvăţaţi doi junei şi-i lăsară volnici să pornească ’n cale. Juncii cei sălbatici s'au întors îndată la Basarabov şi 'n mijloc de sat locului au stat cu norodul roată Iar domneştii soli au purces de-au spus Voivodului toate câte le-au văzut. Cele întru Domnul nu sunt de supus. Tu cel ce vădeşte pe Cel-Nevăzut, cuvioase sfinte, laudă-ţi strigăm milostiv fii nouă cei cari-ţi cântăm : 243 © BCU Cluj Bucură-te strălucirea obârşiei de rând, Bucură-te răpire de minune peste gând, Bucurăete covârşitorul chervanului domnesc, Bucură-te că birui peste judeţul obştesc, Bucură-te nebănuitul trufiei zăgaz, Bucură-te aurărie cu sunetul treaz, Bucură-te cel lămurit de-a răului zgură, Bucură-te orând de-adâncă 'nvăţătură, Bucură-te c'ai vădit că cereştile n'au schimb, Bucură-te cel întărit cu-al aleşilor nimb, Bucură-te sfântă chiverniseală de oase, Bucură-te din racla de moaşte, luminoase, Bucură-te Dimitrie-cel-nou, Cuvioase. VIII Tremur ca salcia, Doamne, când sunt departe de Tine, Condac Indoiala-mi umple fiinţa, ochii 'n cearcăn se afundă. Ce-mi slujeşte ’nţelepciunea dacă ghiară ’ntoarsă 'n mine mă sfâşie depănându-şi pustietatea rotundă! Iară tu, prea-cuvioase, ce-ai sfinţit călugăria, fii-ne în Hristos îndemnul să putem cum se cuvine să ne lepădăm cu totul, de noi, de nevrednicia, înfricoşetoarea grije, chinul zadarnic de sine. Cel ce se păstrează, piere ; cel ce se scoboară, suie. Jertfirea cea vie, darul pentru ’mpărăţia Ta. Ţie, Doamne-al Mântuirii, ce Te-ai dăruit în cuie, căruia cântăm deapururi cu glas sus : Aliluia. VIII Un răgaz de vreme şi s’a 'ntors solia Icos Marelui Voivod din Ungro-Vlahia. Boierii trimişi cu bănet domnesc numelui tău hram, lăcaş sfânt zidesc, umbra sfintei Cruci trupul să-ţi umbrească, pe liman de rugă să se odihnească, acolo în satul tău necunoscut unde moaşte-o vreme să te-aşezi ai vrut. Norod fără număr năzuia spre tine. Suferinţa lumii venia să se ’nchine. Feţele tristeţii sub lumini de faclă geamăt lung şi lacrămi ţi-au picat pe raclă. Şi cum în uimire de vrăjit belşug rujele în rouă înfloresc pe rug, în mulţimi de semne minuni înfloreau celor ce ’n credinţă spre tine veni tu. 244 © BCU Cluj Cărturari în hronici scris au rânduit câteva din ele ce s’au auzit din oamenii vremii vrednici de crezare, ce-au văzut cu ochii, mărturie tare cu adeverire şi de alţi bătrâni, ’ spre încredinţare de alte minuni. Pentru aceasta, sfinte, pios te' rugăm . • milostiv fii nouă cei cari-ţi cântăm: Bucură-te stâlpirea credinţei depline, 1 Bucură-te că şi slova e martoră de tine, Bucură-te cel în vieţile sfinţilor înscris, Bucură-te smerire cu măreţie de vis, Bucură-te că la altar păstrat eşti tezaur, Bucură-te clopoţel cu inimă de aur, . Bucură-te fâlfâire ca un sunet de naiu, Bucură-te logodire cu inelul de raiu, Bucură-te cumpănă a izvoarelor cereşti, Bucură-te mirtul ce nădejdea ne înfloreşti, • Bucură-te cinstită îmbinare de oase, ' Bucură-te din racla de moaşte, luminoase, Bucură-te Dimitrie-cel-nou, Cuvioase. IX . Condac O! Tu Maică prea-curată, dumnezeească Aleasă, O! Tu binecuvântată, strălucitoare Mireasă, O! Tu Căreia arhanghel Ţi-a purtat bine-vestind semn de har fără-prihană, lujer de ’nflorire albă, la picioare ’n umilire plânsul meu Ţi-aşterne salbă. ' Sunt întunecat ca noaptea, pânza întristării trâmbă ^ ca pe mort mă înfăşoară, hăul grijilor mă soarbe. O! Tu Sfântă Născătoare a Luminii-fără-umbră, limpezeşte-mă de bezna rătăcirii mele oarbe; fă să văd în chezăşia sfântului din oastea Ta, tot dreptarul în Hristos, să mă rup din calea strâmbă, ca să cânt în duh curat cântul sfânt: Aliluia, IX . Icos Cuvioase sfinte, ce te-ai dat războinic supunere 'ntreagă întru umilinţă, . ajută şi mie să mă ’nving destoinic. . Pâlpâi sub păcate întru pocăinţă ca vâlvoarea ’n sfeşnic când ceara sfârşeşte. Caut, orb în beznă, iar al vieţei drum. 245 © BCU Cluj Luminare sfântă ce călăuzeşte, umilit sub cruce fă să simt iar cum prin iubirea-ţi sfântă viaţa ’n mine creşte . cu avânt de aripi spre cer de vultur. Tu cu harul mâinei tale mă umbreşte arşiţa ispitei rele să îndur ca să dea în mine iar, fără zăbavă, mugurii iubirii cu belşug de fapte, să nu'ncerc vreodată răzvrătirea sclavă, să răzbat spre ziuă prin drăceasca noapte re’nviat în Domnul, cleştar de uimire, din scări de răpire să-ţi cânt spre slăvire : Bucură-te Bucură-te Bucură-te Bucură-te Bucură-te Bucură-te Bucură-te Bucură-te Bucură-te Bucură-te Bucură-te Bucură-te Bucură-te anahoretul Treimii plăcut, prietenie cu sigiliu nerupt, odihnitor ostrov de iubire, năstrapa aiezmii de lecuire, firidă-ascultătoare de plângeri, tovărăşie-aducătoare de îngeri, ca un imn de frunze strălucitoare, umbrar cu bună întâmpinare, toiag spre zarea călătoare, aromeala izopului în floare, bălsămată cunună de oase, din racla de moaşte, luminoase, Dimitrie-cel-nou, Cuvioase, X Condac Doamne lisuse Hristoase, îţi privesc icoana'n faţă . . ce'n canon îţi zugrăveşte pe lemn sfântă Răstignirea, ceasul-al noulea în care Dătătorule-de-viaţă prin durerea agoniei mântuitu-Ţi-ai Zidirea, Mari piroane Te atârnă sângeros din palme sparte, de Te spânzură pe-o ţeastă uriaşe de pământ, şi sub fruntea Ta plecată în spre zare, peste moarte, ochii Ţi-au scăzut sub pleoape în flori vineţi de mormânt. Păcătos sub groază sfântă îţi sărut pământu’n care crucea Ta a fost înfiptă, cruce căreia mă 'nchin, şi cântând pe cuviosul, Ţie îţi aduc cântare : Aliluia, Aliluia, Aliluiiâ, Amin, X Icos • Toată miază-noaptea, Rusia-cea-mare, tăvălug de arme lăsă greu să cadă peste 'mpărăţia Porţii otomane. 246 © BCU Cluj Cazăcimi, puhoiuri de robiri şi pradă, au încins pământul în goană de cal pân’ departe 'n ţara Dunării-de-jos. Au trecut la vaduri de celălalt mal unde apa ’ncinge ca un brâu frumos lângă Cerna-Vodă un mare ostrov şi-au ajuns la satul tău Basarabov. Mai-marele oştii cu gând de oştean moaştele-ţi prea-sfinte încarcă cu sine, dar de biruinţă să ducă ’n chervan peste stepe ’ntinse ţării lui străine. Intru acea vreme pe drum spre cămin se'ntâmplase lângă asprul Căpitan un boier din ţară râvnitor creştin. El căzu la dânsul cu grea rugăminte să nu ’nstrăineze moaştele-ţi prea-sfinte, ci ’n dar să le lase acestui pământ pentru prăzi şi jafuri ce le-a pătimit, ca să ne mângâie harul tău prea sfânt de toată năpastea ce ne-a băjenit, A luptat cu duhul râvnei creştineşti până când oşteanul s'a înduplecat» Te-a primit norodul Ţării-Româneşti cu-evlavie-adâncă. Ca un împărat ai plutit în raclă omenescul val, ajungând cu cinste de te-ai aşezat în Mitropolia sfântă, sus în deal. -Şi-am simţit, prea-sfinte, sprijinu-ţi îndată Nu numai sfârşirea greului război, , ci şi boala ciumei cea înfricoşată de din toată ţara s'a curmat în toi. Multă ocrotire, mare folosinţă, câştigă prin tine, toţi cei cu credinţă. Pentru-aceasta, sfinte, cu râvnă cântăm, sus spre turla bolţii slava îţi strigăm : Bucură-te turlă tare a îmbărbătării, Bucură-te îndătinată streajă a ţării, Bucură-te belşugul oblăduirii de har, Bucură-te întărire prin liturgicul dar, Bucură-te umilirea semeţiei lumeşti, Bucură-te pomenire ce urgia izgoneşti, Bucură-te că eşti darul nădejdii creştineşti, Bucură-te că ’n molima cruntă ne izbăveşti, Bucură-te trăinicie de orbi neînţeleasă, ; Bucură-te odorul cu miroznă aleasă, ' Bucură-te curăţie ticluită ’n oase, 247 © BCU Cluj fiucură-te din racla de moaşte, luminoasă, Bucură-te Dimitrie-cel-nou, Cuvioase, XI Condac Cu glas proaspăt ca şi rouă în argintul dimineţii, stărui-vom laudă ţie, Cuvioase ce ’mbinezi umbrei trupului de lut, strălucirea’n duh a vieţii. Tu, apostolii cei vajnici prea smerit înfăţişezi simţurilor noastre oarbe, nouă cei de mai târziu, cei ce nu am apucat să vedem în ochi Lumina, mărturia cea de aur, întruparea Celui-Viu. Lepădând tot ce-i lumesc, pocăiţi de toată vina, în Hristos învestmântaţi, sărutându-ţi osul sfânt, . ' zid de crucieri să facem lângă sfântă racla ta dreptei noastre-ortodoxii şi 'n temutul legământ să cântăm spre biruinţă cu glas sus : Aliluia. XI Icos ' Cuvioase sfinte, în rugă ne-ajută cu-a ta rugăciune către Domnul Sfânt, ca împărăţia Lui cea nevăzută să-şi aprindă-aevea zorii pe pământ. . Cel din urmă înger trâmbiţând în căi, să adune oastea cu pecete 'n mir, pentru anti-crista luptă de apoi. Şi 'n amurgul baltă de sânge martir, din veacul minciunei să nască dreptatea, ca sub umbra crucii, veşnică să crească Biserica sfântă, întru plinătatea cea apostolească şi sobornicească. Tu ce eşti alesul cel bine primit, roagă-te 'ntr'olaltă în ortodoxie, cu toţi cei ce pururi sus te-am proslăvit glăsuind cântarea cea plăcută ţie : Bucură-te cel ce zbori pe-ale tăcerilor scări, Bucură-te că urci înaltele desfăşurări, Bucură-te că te aşezi în soborul celor drepţi, Bucură-te că vezi Taina-cu-şeapte-peceţi, Bucură-te cel cu herb de-apocalipsă în mir, Bucură-te cel lângă Tronul ca piatra de zamfir. Bucură-te semnul Celui ce leagănă stelele, Bucură-te faclă ce din noi fâlfâi relele, Bucură-te blândeţe ce vrea să ne scape, Bucură-te cel ce ne mângâi grelele pleoape, 248 © BCU Cluj Bucură-te pilduire prin miraju-ţi de oase, Bucură-te din racla de moaşte, luminoase, Bucură-te Dimitrie-cel-nou, Cuvioase. XII Condac Sub catapeteasma naltă, până 'n ceruri îţi urcăm clopot uriaş de rugă, ca să umple firea toată. . Fără vorbe, doar în cuget în tăcere îţi purtăm, ca mireazma dintr'o floare, gândul nostru fără pată. Tu Stăpâne, dă-ne ’n pace s'auzim cum pasul Tău vine către noi aproape pe văzduhurile-albastre, ca sub pasul Bucuriei să se sfarme tot ce-i rău. Doamne Sfinte Cel ce porţi taina inimilor noastre, ne îngăduie acum în răgazul cestui ceas, când în inimi luminiţă am aprins îm pacea Ta, să-Ţi rostim cum se cuvine cu tremurătorul glas, Numele-Ti învăluit de sfinţit: Aliluia, XII Icos Doamne, stau în pragul uşii Tale mute şi sfârşind cetirea sfintelor ceasloave, îmi plec fruntea 'n faţa slovelor tăcute, pân’ se stinge ’n mine zvonul de voroave. Mă îneacă-adâncă Liniştea-Ţi deplină. • Tu eşti pacea 'n care stelele rotesc. Iţi simt picul de-aur în ţeasta-mi de tină. In oglinzi de gânduri vis Te limpezesc şi Te văd aevea cum lucrezi în toate de la firul ierbii până 'n trupul sfânt. Tu ne pui sub talpă drumuri de dreptate şi preschimbi în pâine glodul de pământ. Toate sunt minune când Le-atingi Tu Doamne. Din tavanul beznii lumi întregi de stele cad cu ’ngălbenirea bolnavelor toamne când Tu drept pedeapsă te ascunzi de ele. Insă daru-Ţi haric şi ’n mormânt pătrunde de-ai făcut prin Sfântul semne de uimire, în vileag scoţându-i mormântul din unde. . Biruindu-şi moartea i-ai dat proslăvirea ridicând alesul din pândar de turmă, să vădeşti că 'n Tine întrupând iubirea răstignirei sfinte, omul cel din urmă, peste orice stăvili, poate 'nvinge firea. Pe ţăranul aspru ce slujea pământul răzimând în bâtă, bărbos, ars de soare, 249 © BCU Cluj r-S* l-a lucrat canonul schivnic cu cuvântul, făurind minune, albă arătare, o icoană lungă de sfânt bizantin, o desăvârşire, pavăză cerească, . sub care aleargă, cei trudiţi de chin, cei mâncaţi de boale de iazma drăcească, cei cuprinşi de frică, desnădăjduiţii, cerşetorii lumii fără ocrotire, tot norodul grijii, muţii, umiliţii, ce în veac vor cere sfântă lecuire, cântându-i cu toţii cântec de slăvire : Bucură-te icoană ce ni te-arăţi drept izvod, Bucură-te că înspre tine aleargă norod, Bucură-ţe alinul inimii obidite, Bucură-te voroava gurilor amuţite, Bucură-te că nu eşti rugăciune deşartă, ■ Bucură-te că eşti scară la Mila-ce-iartă, Bucură-te că tămâia îţi înalţă flori de fum, Bucură-te că te vor şti şi copiii de-acum, Bucură-te de ceaslovul ce cântul îţi poartă, Bucură-te că 'n stih creşti ca smaraldul în toartă, Bucură-te străbună odihnire de oase, Bucură-te din racla de moaşte, luminoase, Bucură-te Dimitrie-cel-nou, Cuvioase. ' Mărire Ţie Treime Inţelegerea-neînţeleasă, Mărire Ţie Fecioară deapururi curată Mireasă, Mărire Vouă Arhangheli oştiri înaripate cereşte, Mărire Vouă Prea-sfinţii aleşi pecetluiţi duhovniceşte, Mărire Ţie Cuvioase Dimitrie-cel-nou Basarabov cel cărui cântat-am acatist prin stihul acestui ceaslov. Mărire Unuia-veşnic prin carele lumile ţin. Mărire deapururi în veacuri. Mărire. Mărire. Amin. © BCU Cluj MISTICA STATULUI D E PETRE MARCU-BALŞ jExaminând concepţia lui Aristotel asupra statului în capitolele XXVIII, XXIX şi XXX ale volumului III din opera sa de sinteză „Gânditorii greci”, Gomperz face apropieri interesante cu o concepţie modernă asupra statului, indicând diferenţele şi analogiile care există între aproape contimporanul său Humboldt (fratele geografului) şi între Stagirist. Teoreticianul german consideră statul ca pe un rău necesar care trebue cât mai mult împiedicat de aşi asuma preponderenţa asupra indivizilor şi „a cărui acţiune nu trebue niciodată determinată decât de către necesitate”. Reproşul pe care Aristot îl aduce marelui legislator al Spartei, Licurg, (ce s'a lăsat eroic şi plin de înduioşătoare abnegaţie să moară de inaniţie la Delfi pentru a sili pe concetăţeni să-i respecte legea in aeterno, prelungind forţat jurământul pe care-1 făcuseră că i-o vor lăsa neschimbată până la întoarcere), era tocmai că nu instituise o tutelă mai severă asupra Spartanilor. In primele decenii ale secolului XX gândirea filozofului antic este cu mult mai apropiată de realitatea politică actuală (nu şi de crezul câtorva), decât individualismul excesiv al lui Wilhelm von Humboldt inspirat de teama exagerată a pericolelor etatiste. Astfel de adepţi ai statului jandarm au străbunicul lor în Lycophron, elevul lui Gorgias, cu care polemizează şi Aristot. In ceeace priveşte formele politico-sociale, Stagiristul şi-a făcut un sistem din „calea de mijloc”. (Această comodă cale n'a fost însă deloc urmărită când a privit problema raporturilor dintre individ şi societate, lăsând individul absorbit, deşi făcându-1 să trăiască pentru societate). „Chestiunea sediului suveranităţei se confundă cu aceia a diversităţei şi a valorei diverse a formelor de guvernământ”. (Gomperz, trad. Aug. Reymond, III, pg. 372). Iată o formulă cuprinzătoare, transpunere în antichitate a înţelesului istoric de suveranitate, destul de elastică, având în vedere că Aristot — iar Gomperz nu face decât un comentariu subtil operei sale — distinge în total şase forme de guvernământ, care intră într’o diviziune perfect simetrică : trei forme corecte şi cu trei extravaganţe, copii caricaturale ale trinităţei perfecte şi dezirabile. Aranjându-le şi noi1 simetric am nota : 1. democraţia, 2. artistocraţia, 3 monarhia; T. ohlocraţia, 2’ oligarhia, 3.’ despotismul. Intr’unul din acele „tournois-uri dialectice în care Stagiristul îşi arată toată supleţea şi toate resursele spiritului său” (Gomperz, op. cit., III, 373) se demonstrează cu rockfelleriană bogăţie că pretenţiile fundamentale ale partizanilor celor şase forme de guvernământ se bazează pe adevăruri parţiale. „Adevărul este la mijloc! Această notă fundamentală a Eticei sale, o face acum să © BCU Cluj răsune în opera consacrată ştiinţei surori. Astfel trebue să ne aşteptăm ca Aristot să dea preferinţă constituţiilor moderate în locul constituţiilor absolute, amestecului de principii în locul aplicărei intransigente a unui principiu oarecare’' (III, 382). Raţiunile care pot justifica domnia vreunei forme sunt în legătură directă pentru Aristot cu ideea de egalitate. Iar în analiza pe care o face conceptului de egalitate în legătură cu pretenţiile „Demos”-ului sau ale aristocraţiei putem întrezări rudimente din ceeace am numit mit juridic. Mitul juridic prin caracteristicile sale — şi în forma sa cea mai obişnuită pentru dreptul public, adică suveranitatea — dă siguranţa că acel care deţine conducerea în stat în numele său nu comite o injustiţie. „Să presupunem că pretenţiunile democraţilor hotărăsc şi în consecinţă suveranul va fi majoritatea: ce se va întâmpla dacă această majoritate formată din oameni fără resurse repartizează între membrii săi averea bogaţilor şi odată aceasta epuizată, pun mâna pe bunurile pe care le posedă ceilalţi reprezentanţi ai minorităţei? Nu ar fi o injustiţie? (Subliniat de noi). Sau se va spune poate că nu este, fiindcă confiscarea s'a făcut în virtutea unei decizii a suveranului şi în consecinţă într’un mod legal? Dar o asemenea măsură are evident ca efect de a distruge statul, şi nu se va merge până la a spune că ceeace îl distruge ar putea fi dreptul; deci — aceasta trebue să fie concluzia noastră — este imposibil ca acel care comite asemenea acte să fie veritabilul suveran” (Loc. cit. III, 374). Ideea de suveranitate, pe care Gomperz se strădueşte să o găsească în antichitate este incompatibilă cu ideea de injustiţie. Acest lucru este valabil şi astăzi. încercând să atribue poporului suveranitatea, aşa cum este astăzi atribuită, Aristot găseşte o imagine fericită „care conţine poate adevărul”, după propria sa mărturisire. Anume, aseamănă banchetul colectiv cu banchetul dat de către cel mai bogat cetăţean, totdeauna mai sărac decât cel oferit de dăr-. . * , .. .... .. * .. nicia săracilor; fiindcă picăturile mici ale unei ploi mari adunate la un loc dau cel mai formidabil râu. Este drept, deci, ca suveranitatea să aparţină poporului care are cea mai mare putere. Aci atingem una dintre deosebirile esenţiale care desparte suveranitatea antică de cea modernă. Suveranitatea în accepţia modernă a aparţinut când nobilului feudal, când regelui absolut, când poporului. Motivele pentru care se distribuia această suveranitate erau de natură aşi zice aproape metafizică. Nu forţa materială era singurul motiv pentru care se dădea această atribuţie înaltă, ci mai mult o anumită forţă morală în afară de preocupările grosier-materialiste. Azi chiar conceptul de suveranitate este un concept metafizic. Miliardele adiţionate ale hiper-bogătaşilor statului New-York întrec cu siguranţă averea colectivă a proletarilor din acelaş stat. Şi totuşi niciunui consti-tuţionalist din lume nu i-ar putea trece prin gând să imagineze banchetul lui Aristotel, conform înţelesului căruia să atribuie suveranitatea la o mână de arhimiliardari, fiindcă aduc mai mult la banchet, ci ea aparţine zecilor de milioane din statul New-York după cea mai rousseau-istă tradiţie. (Că avantajele care decurg din posesia suveranităţei nu merg toate către cei care o deţin juridiceşte, aceasta este o chestiune care nu poate să infirme principial deosebirea stabilită dintre suveranitatea antică şi cea modernă). Aristot conform tendinţelor sale obişnuite de a netezi asperităţile fatal întovărăşite de o doctrină cu persistenţă şi integral aplicată, se pronunţă în urma comparaţiei chiar împotriva admiterei masei, în funcţiunile publice. Motivul: incompetenţa. Şi acest motiv este atât de puternic, încât atunci când discută cazul admiterii în funcţiunile de încredere ale societăţei numai a celor nobili, imaginează un grup de flautişti de egală virtuositate, cărora trebue să li se dea flaute şi se întreabă : trebue oare dat mai multe flaute acelora care sunt de origină nobilă? Evident că nu „fiindcă ei nu cântă mai bine din flaut pentru acest motiv”. Tot din teama de incompetenţă a marei mase, Solon le refuza exerciţiul magistraturilor publice, dar le lăsa mână liberă în alegerea lor. Deşi Socrat şi Platon nu admiteau nici dreptul de elecţiune tot pe motiv de incompetenţă a vulgului care ar fi preferat pe demagogi în locul specialiştilor, Aristot îl admite recurgând iarăş la o comparaţie : după cum convivul poate să aprecieze arta bucătarului, tot astfel poporul poate să-şi dea seama de bunătatea mâncărilor politice, oferite la colţuri de uliţi cu prodigalitate. (Banchetul nu e un truc literar, pentru Aristot, ci un element important în raţiona- 252 © BCU Cluj mentul său). Comparaţia e frumoasă dar „comparaison n'est pas raison!” Şi dacă comparaţia avea mai multă autoritate pe vremea Stagiristului, când chestiunile politice erau aşa de puţin complicate, astăzi comparaţia nu mai are nici o valoare. Anumite funcţiuni cer nu elecţiune, ci competenţa pos-tulantului. Dacă comparaţiile succesive pe care le face între formele de guvernământ ajung ca de obi-ceiu la „elogiul condiţiei de mijloc" (Gomperz, III, 391), Aristot are incidental şi observaţii profunde. „Nu este numai o democraţie, sau numai o oligarhie”, deschide perspective cât un cer de Walhalla. In genere cercetările anticilor asupra formelor politice se reduc la predica formei de guvernământ ce întruneşte sufragiile intime ale autorului. Filozoful din Stagira face în mică parte o curioasă excepţie. Ideea de suveranitate îi rămâne însă confuză. Conceptul unic, indivizibil, imprescriptibil şi inalienabil nu a apărut decât mai târziu în evul mediu. 11. ■— In genere, două faze se disting în istoria dreptului medieval, (v, şi M. A. Carlyle : A history of mediaeval political theory in the West, cu deosebire volumul al doilea, care urmăreşte şirul ideilor politice medievale transmise timpurilor moderne împreună cu modificările fatal legate de trecerea vremii). In prima perioadă prestigiul dreptului roman rămâne aproape intact. Barbarii care cuceriseră prin sabie civilizaţia elino-latină solicită secţiile retorilor. In acest timp se formează un drept teoretic, derivat din interpretarea cât mai gramaticală a textelor romane, considerate sacrosancte. Dreptul acesta dezlănţueşte furtuni într'un pahar de apă, nesfârşite dispute scolastice, argumentaţii şi para-argumentaţii pentru a demonstra adevărul obscur al unui cuvânt sacru, prost transcris de copişti. Şi mai există dreptul popular cu formele sale naive sau disgraţioase, în ciuda rafinatelor arhitecturi dialectice ale juriştilor consumaţi. Un astfel de drept trăit, aplicat, iar nu construit ipotetic, era în legătură cu o parte a dreptului teoretic medieval, anume cu dreptul canonic. Din dreptul canonic (care îşi modelase fiinţa după formele de degenerescenţă ale dreptului roman ce aveau încă prestigiul unui splendid trecut), nu a luat decât preocupările sale morale. Din aceste preocupări morale au apărut discuţiile asupra lui jus naturale, jus gentium, echitate, etc. Pentru ca noţiunea de lege să fie valabilă trebuia să fie honesta, justa ac possibilis, cum spune Isidor din Sevilla. Cutumele nu au putinţa de a fi considerate ca leges, decât dacă sunt în conformitate cu idealul moral medieval. In ceeace priveşte polemica cui aparţine dreptul de suveranitate, ea este platonică mai tot timpul evului mediu, fiindcă ori de unde ar porni: dela rege, senior, sau popor, trebue să se conformeze idealului creştin. Deaceia la început n’avea prea mare importanţă cine deţinea puterea legiferantă. Cu mult mai târziu, diminuându-se credinţele creştine se începe marea dispută : cine va face legea? Din această cauză şi importanţa suveranităţei este considerabilă numai către sfârşitul Evului mediu. Disputa s’a dat succesiv între papalitate, seniori, regalitate şi popor. Lupta dintre aceste puteri dau conţinutul istoriei ultimului mileniu. Anglo-saxonul Alcuin aflat în a doua parte a vieţii lui la curtea lui Carol-cel-Mare (prima parte şi-o petrecuse în ţara sa de origină) în scrisorile adresate în Britania spune : „sunt trei autorităţi pe lume. Una este autoritatea Papei, „apostolica sublimitas" : el e succesorul Apostolului, el are dreptul de a conduce lumea, el hotărăşte nu numai ortodoxia credinţei, dar şi ortodoxia vieţii politice. Prin urmare orice legitimitate, în orice domeniu, nu poate să plece decât dela dânsul, pentrucă originea oricărei legitimităţi este Sft. Petru, care a primit autoritatea lui dela Hristos şi el singur are, deci, dreptul să comande prin urmaşii săi. A doua este „imperialis dignitas” la care se adaogă o „putere seculară a Romei a doua". (Secundae Romae saecularis potentia). Dar aceasta nu trebuia căutată la curtea regelui franc, ci tot la Roma. Oricine ar fi în Roma, acela are dreptul să exercite „această demnitate imperială” ; el va fi „guvernatorul (gubernator) al'acelui imperiu". Iar cel de-al treilea termen de legitimitate şi autoritate e „regalis dignitas", şi el singur se întâlneşte la Franci: Dumnezeu a făcut pe cineva, în această calitate, „cârmuitor al poporului creştin” : „rector populi christiani". Astfel la Roma sunt două puteri, cele vechi şi cele mari, iar la regele franc, în ajunul chiar al încoronării sale, numai a treia, nouă şi inferioară", (N, Iorga, Cărţi reprezentative în Istoria Omenirei, I> Pg* 255). 253 © BCU Cluj Pentru distrugerea ierarhiei dela 800 se încep luptele sociale medievale. Din luptele dintre „apostolica sublimitas”, „imperialis dignitas”, '„regalis dignitas”, „civitates superiorem non re-cognoscentes" (cetăţi libere ca Florenţa, Pisa etc.) şi seniorii feudali, ia naştere suveranitatea. La început caracterul său e mai mult pasiv, cu timpul luptele care se dau în jurul său se înteţesc. Suveranitatea este de fapt un concept polemic, cum îi spune Jellinek, (v. op. cit. II, pp. 431 —482). Tardiva sa apariţie se explică tocmai prin această luptă care este specifică evulţti mediu. In antichitate a lipsit opoziţia între puterea politică şi între celelalte puteri. Pentru antici salus reipublicae nu era numai o lege de zile mari, ci o profundă realitate. Conceptul statului medieval s'a găsit din cauza împrejurărilor istorice între mai multe focuri. Pentru apărarea sa s'a, format ca platoşă conceptul de suveranitate, care dă dreptul de întâietate celui care îl stăpâneşte. Pentru prima oară se pot găsi urme vagi a idei ei de contractualism ce stă la baza suveranităţei (ce este fireşte deosebită de suveranitatea aşa cum o înţelegea Alcuin) pe timpul luptei dintre popa Grigore VII, uns la 1073 după moartea lui Alexandru II şi mort în exil la 1085, şi dintre Henric IV al Germaniei. Dar ar fi — spune Jellinek — o gravă eroare de a căuta în evul mediu o teorie care ar recunoaşte în contract fundamentul primar al statului. Două cauze sunt împotriva acestei aserţiuni: 1. ideile religioase, care consideră statul mai presus de puterile omului, şi ţinându-1 sub dependenţa sâ; 2. ideile politice moştenite din antichitate care îşi continuă influenţa; mai întâiu cele latine : denn trotz der wandelnden Formen steht es fest, so lange es eine romische Gemeinde giebt, dass der Beamte unbedingt befiehlt, dass der Rath der Alten die hochste Autorităt im Staate, ist und dass jede Ausnahmsbestimmung der Sanctionirung des Souverăns bedarf, das heisst der Volksgemeinde” (Th. Mommsen, Romische Geschichte, I, pg. 76), ceeace în alţi termeni însemnează puterea nemărginită a statului, fiindcă figuraţia este săvârşitoarea unor principii aproape invariabile ce proclamă atotputernicia statului. Libertatea conştiinţei individuale câre formează unul dintre bunurile ce aparţin fără contest omului modern era privită pe-atunci ca o imposibilitate. Toată libertatea — şi de orişice natură — era subordonată ideei de stat; ori contractualismul — în care se înglobează suveranitatea — consideră statul nu ca un scop în sine, ci ca un mijloc care asigură superioritatea celui care îl stăpâneşte. In al doilea rând, doctrina medievală este sub autoritara influenţă a aristotelianismului, cu totul contrar ideilor contractualiste. După doctrina aristotelică se conduc oraşele libere, civitates superiorem non recognoscentes, ca Pisa, Veneţia etc. Ideile contractuale medievale se reduc la o instituire a întâietăţei prin contract nu a poporului ca în timpurile moderne, ci a regelui. Tocmai în secolul XIV, Marsile din Padua emite în Defensor pacis, câteva idei pur. rousseau-iste : „comunitatea singură este aptă de a judeca dacă o anume măsură este conformă interesului unuia singur, a câtorva, mai de grabă decât a tuturor. Oamenii s’au strâns în societate civilă pentru a găsi acolo avantagiile lor, de a obţine ceeace este necesar sub-sistenţei lor şi de a evita ceeace le este protivnic. Legi bine făcute sunt cea mai sigură garanţie a fericirei statului: ori, astfel de legi trebue să rezulte din concursul tuturor, căci numai ei singuri cunosc ceeace le poate fi util şi vătămător la fiecare. Poporul este singurul suveran al dreptului (...se spune astfel în sec. XIV...), pentrucă este singurul legislator. Puterea executivă chiar trebuie să depindă de el: trebue să aibă ca origină elecţiunea. Felul acesteia poate să varieze după formele de guvernământ; dar principiul rămâne : alegerea autorităţei aparţine universalităţei cetăţenilor sau a celei mai bune părţi dintre ei. Autoritatea trebue să se ocupe de execuţia legilor pentru că ea se face mai bine de unul sau de câţiva, decât de toţi care- ar fi prin aceasta continuu luaţi dela ocupaţiile lor necesare” (cit. în Eugene D’Eichtal, Souverainete du peuple et gouvernement, pg. 33). Aceste idei vor avea mai târziu o incalculabilă influenţă. Suveranitatea devine astfel fermentul dizolvant al unei lumi şi oferă în acelaş timp elementele necesare construcţiei unei lumi noui. 12. — Duguit şi conceptul de Suveranitate, Leon Duguit înlătură toată urzeala metafizică din jurul conceptului de suveranitate.Suvera-nitatea naţională este doar sfoara care dă iluzia că marionetele fac reverenţe la dreapta şi la stânga, 254 -) © BCU Cluj înainte şi înapoi, că bietele păpuşi au nervi şi artere cu sânge adevărat, că sunt vesele sau triste. De fapt cei care trag sforile exprimă voinţa lor, iar nu a păpuşilor. „împăraţi, regi, dictatori, consuli, protectori, adunări ale poporului, exprimă o voinţă care nu este deci în realitate decât voinţa individuală a unuia sau a mai multor indivizi”. (Duguit: L’Etat, voi. I, pg. 319). Păpuşile sunt guvernaţii, stăpânul păpuşilor este cel care guvernează (sau cei care guvernează; azi pluralul e preferat, plural care este în cumplită' minoritate faţă de masa guvernaţilor), iar cuvântul sonor de „Suveranitate naţională” o biată sfoară de Manilla sau chiar de... Timişoara. De aceia la o analiză onestă şi fără ochelari metafizici găsim doar straşnice apetituri individuale, cari întrebuinţează forţa, în conformitate sau nu cu dreptul, indiferent. Dacă această forţă este în conformitate cu dreptul (de cele mai multe ori din simplă întâmplare) poartă numele de forţă legală. Legalitatea este coincidenţa dintre scopurile individuale şi cele colective. Dacă forţa grupului care năzueşte de a guverna este în contradicţie cu coincidenţa scopurilor individuale şi colective, se numeşte forţă tiranică. Acestea sunt datele primordiale desfăcute de tot balastul greoiu şi inutil al formulelor goale. Publicişti înzestraţi cu imaginaţie viţioasă şi incapabili de a purta povara observaţiei minuţioase şi a metodei stricte au căutat să înlăture problema prin construcţii uneori ingenioase, întotdeauna oţioase. (Intre aceşti exaltaţi imaginativi locul central îl ocupă fireşte Jean-Jacques). Nu este lipsit de oarecare haz de a înlătura zorzoanele, perucile, sprâncenele falşe, genele pictate şi condurii adeseori minunaţi, cu care îşi travesteau păpuşile de porţelan ieftin; prezentate ca zâne din poveşti. Conceptul de suveranitate este pendantul necesar al doctrinei — împărtăşite în special de şcoala germană în frunte cu Jellinek — care consideră statul ca cel mai de seamă creiator al dreptului. Statul are pe lângă auto-limitare şi auto-determinare (Selbstbeschrănkung und Selbstbes-timmung) şi misiunea specială de a forma şi impune dreptul. Pentru aceste doctrine statul este anterior dreptului, iar copilul său — dreptul — este imaginea reflectată mai mult sau mai puţin veridic a felului cum popoarele înţeleg noţiunea de Stat. Dar observaţiuni asupra vieţii popoarelor primitive au demonstrat cu prisosinţă eroarea. Descripţii numeroase ale călătorilor şi geografilor arată că există popoare fără niciun rudiment de organizaţie politică sau juridică şi care se supun totuş unor anumite reguli de conduită. Constrângerea care joacă un atât de mare rol în definirea noţiunei de drept, există şi la aceste reguli de conduită ale popoarelor înapoiate. Constrângerea este nu numai internă, ci chiar externă, organizată de clan. Fireşte constrângerea faţă de lucrurile tabu este mai mult internă. Dar oare regulile de drept la popoarele civilizate sunt respectate numai prin constrângere externă? A pune accentul numai pe această constrângere externă în definirea noţiunei de drept este una din cele mai grave erori ale ştiinţei juridice. Dintr'o oricât de grăbită observare a realităţei se poate vedea că un considerabil procent al regulilor juridice sunt respectate de către şi un mai considerabil procent de indivizi prin simpla constrângere internă. Acel Rechtsgefiihl de care vorbesc Germanii nu este numai caracteristica popoarelor intrate în istorie, ci şi al acelor care sunt la aurora istoriei. Este o caracteristică a omului în general. Acest sentiment al dreptului, a cărui realitate se dovedeşte la fiecare epocă a omenirei, probează că noţiunea de stat este posterioară noţiunei de drept. „La conception d’une regie de droit, comprise comme regie sociale, investie d'une sanction sociale, est completement independante de la notion d'Etat", „iar această regulă este" anterieure, superieure a la notion d'Etat et plus comprehensive” spune Duguit (op. cit., I, 118), Statul creiând dreptul-raţiona Jellinek — a creiat printre multiplele concepte juridice şi pe cel de suveranitate, necasar pentru explicarea unui mecanism esenţial al vieţii juridice şi politice contimporane. Negându-se suveranitatea se neagă şi statul. Duguit a făcut acest pas. Este eroarea fundamentală a sistemului său. Statul este o realitate pe care Duguit o reduce la neant printr'un simplu procedeu dialectic. Enorma realitate pe care o reprezintă statul nu poate fi subtilizată atât 255 © BCU Cluj de uşor. Rezumând şi doctrina dominantă la igoo despre Stat, Duguit în concluzia volumului I din L'Etat, sintetizează cam astfel deosebirile şi elementele noi care sunt la baza noului său sistem. „Statul este o colectivitate personificată, concepută ca un subiect de drept. Persoana statului are o voinţă care posedă puterea ce îi este proprie de a nu se determina niciodată decât prin sine însuşi. Această putere este suveranitatea; ea are ca titular statul. In virtutea acestei suveranităţi, statul creiază dreptul obiectiv prin atotputernicia sa şi îi asigură respectul prin forţă. Statul mai intervine pentru a asigura progresul civilizaţiei şi propria sa conservare. Insă nu pierde niciodată caracterul său de persoană suverană şi toate actele îi sunt acte de putere publică. Acest caracter este mai mult sau mai puţin aparent, el însă există totdeauna. Statul lucrează prin intermediul indivizilor ; dar aceştia n’au deloc puteri care să le fie proprii; ei nu sunt decât organele persoanei-stat. Este deci un drept public cu totul distinct de dreptul privat. El cuprinde regulile relative la organizarea statului şi la raporturile acestuia cu celelalte personalităţi. Aceste raporturi sunt totdeauna acelea ale unei puteri suverane cu o altă putere suverană sau cu personalităţi subordonate ; ele sunt absolut distincte de raporturile private, care nasc între persoane nesuverane şi egale. Totuş s’a înţeles că această suveranitate nu putea să fie, în fapt, o suveranitate absolută şi fără limită. Şi totuş dacă ea creiază dreptul cum poate să fie limitată de drept? Multă vreme s’a crezut că se rezolvă dificultatea prin concepţia drepturilor individuale; dar azi se recunoaşte că această doctrină este fără fundament solid; neoindividualismul chiar, dacă poate fixa limita ac-ţiunei care se impune statului, este neputincios să fondeze obligaţiunile active care îi incumbă. Doctrina individualistă abandonată, nu mai rămâne decât ideea auto-limitării statului: statul suveran care se determină prin el însuş poate să se şi limiteze prin el însuş ; astfel tot dreptul public n'ar avea alt fundament decât auto-limitarea statului. O persoană colectivă suverană; un drept obiectiv creiat de această voinţă suverană; raporturi născute între această persoană suverană şi alte personalităţi, raporturi care n’au altă garanţie decât restricţiunile pe care suveranitatea vrea să şi le aducă sieşi: iată statul şi dreptul public astfel după cum le concepe marea majoritate a juriştilor moderni”. (Op. cit., I, pg. 613) După această expunere care pune claritate, ordine logică (o logică latină), în stufoase construcţii, predilecte spiritului germanic, Duguit aduce câteva obiecţiuni acestor „ficţiuni”, cum le numeşte. „Personalitatea statului presupune că orice colectivitate are o existenţă reală, distinctă de aceia a indivizilor. Ori această existenţă n'a fost niciodată demonstrată. Eşti obligat să mărturiseşti : unii declară că această personificare nu este adevărată decât în lumea dreptului, alţii că este o ficţiune, alţii că este o abstracţie. Ori ştiinţa dreptului dacă există nu este într’o lume aparte, ci în lumea realităţilor; ea nu are ca subiect ficţiuni sau abstracţii, ci fapte concrete. Nesocotind aceasta, juriştii se epuizează de secole în controverse scolastice fără obiect şi fără profit. Pe de altă parte, noţiunea suveranităţii ajunge în mod fatal la absolutismul statului; teoria auto-limitărei este de fapt în neputinţă să-l împiedece. Ori ştiinţa dreptului nu este demnă de acest nume decât, dacă stabileşte fundamentul unei reguli superioare statului însuş, care fixează datoriile sale negative şi pozitive. In sfârşit, a face din stat colectivitatea personificată şi să o opui individului, care i-ar fi subordonat, însemnează a creia sau a agrava conflictul dintre individ şi colectivitate, dintre interesul individual şi interesul colectiv; însemnează a aţâţă luptele sociale şi a prepara în scurtă vreme triumful sau al anarhismului revoluţionar sau al colectivismului tiranic”, (op. cit., pg. 615). Am pus într’adins faţă în faţă cele două sisteme juridice asupra statului, pentru a se vedea antinoniile dintre ele şi pentru a insista puţin asupra caracterului noului sistem şi a erorilor ce le închide. Există în spiritul marelui doctrinar dela Bordeaux o contradicţie fundamentală. Spiritul său are două direcţii contradictorii: x. orientarea spre obiectivitatea glacială a cercetătorului care studiază viţiul şi virtutea popoarelor după cum ar studia vitriolul sau fabricarea zahărului, şi 256 © BCU Cluj 2. orientarea pe care un temperament de luptător social pasionat 1-0 impune. Suprema obiectivitate a omului de ştiinţă, cercetător rece al realităţilor, o invoacă la fiecare pas. Despre necesitatea acestei obiectivităţi sociologice — în sens durkheimian, acelaş sens pe care il dă pare-se şi Duguit, influenţat în multe privinţe de ilustrul sociolog —, obiectivitate care se impune şi juristului, trebue din când în când accentuat. » Materia politică şi juridică — de unde îşi recrutează suveranitatea conţinutul — este cu deosebire inflamabilă. Operaţia de înregistrare şi catalogare a faptelor politice şi juridice este aproape întotdeauna o operaţie de diformare. Această operaţie, primordială într’o cercetare, trece pe sub furcile caudine ale comparaţiei cu idealul cercetătorului, De-aci extrema variabilitate a aşa ziselor „legi" stabilite.. Problema statului şi a conceptului de suveranitate este subiectul de dispută înverşunată în toate timpurile. La un moment dat s’ar putea crede că este în dreptul constituţional ceeace e quadrâtura cercului în geometrie. Rezolvarea acestei probleme a chinuit pe mai toţi constituţiona-liştii moderni, culminând în primele decenii ale veacului XX în concluziile contradictorii ale francezului Duguit şi germanului Jellinek. Insăş această contradicţie aruncă lumină asupra naturei acestui concept atât de controversat, indicând altă cale pentru rezolvare. Suveranitatea nu poate avea un singur conţinut, ci conţinuturi multiple, variind în timp şi în spaţiu. Suveranitatea este de fapt mitul iuridic al vieţii publice, mit care analizat în detalii poate prezenta incoerenţe logice, poate evoca imagini absurde, dar care în totalitate joacă rolul de unificator al ideilor juridice diseminate în toate părţile şi lipsite de forţă. Imaginile împrăştiate se topesc într’o imagine integrală, armonioasă în ansamblul ei, capabilă să evoce dintr'odată, prin simplă intuiţie un şir nesfârşit de sentimente şi gânduri. Mitul juridic studiat prin metode analitice la popoare şi în epoci deosebite va prezenta diferenţe, Dar unitatea conceptului rămâne intactă, fiindcă în numele acestui mit se va cere întotdeauna conducerea statului. Introducându-se acest fel, de a privi suveranitatea ca mit juridic al vieţii publice, iau sfârşit nesfârşitele controverse dacă suveranitatea este puterea supremă în stat care organizează dreptul, sau dacă dimpotrivă nici nu există, iar dacă există ce nuanţe are. Suveranitatea ca mit juridic îmbrăţişează toate aceste înţelesuri, topindu-le, armonizându-le şi dându-le o semnificaţie unitară. Suveranitatea medievală cu cele două etape parcurse : i. aparţinând seniorului feudal, 2. aparţinând regelui; suveranitatea lui Jean-Jacques Rousseau care face o simplă schimbare, înlocuind pe mai mult sau mai puţin augustul cap regal cu hidra poporului; dictatură proletariană sau dictatură deghizată burgheză sau pe faţă şi leal fascistă, toate nu sunt decât aspecte ale aceluiaş mit. Să notăm diferenţele care separă mitul juridic al suveranităţei de mitul grevei generale. In numele suveranităţei se prezintă mai multe categorii sociale, pe când greva generală este mitul specific al clasei muncitoare sindicalizate. (Şi încă între cei care îmbrăţişează sindicalismul se pot deosebi cei care îmbrăţişează sindicalismul galben, condus pela începutul său în 1906 de Lanoir, cu teoreticieni ca Japy : Les ideesjaunes, sau Bietry : Le socialisme et Ies jaunes, aflaţi în legătură indirectă cu sindicalismul propagat de catolici în urma enciclicei „Rerum novarum" a papei Leon XIII şi între cei care sunt adepţii sindicalismului roşu cu doctrinari grupaţi în jurul lui Georges Sorel), Mitul suveranităţei disputat de toţi şi aflat în folosul unei singure categorii sociale a fost părăsit de sindicalism, care şi-a creiat altul. O a doua deosebire mai este că pe când mitul suveranităţei este termenul ultim la care a aspirat burghezia, mitul grevei generale este un mijloc pentru dărâmarea cadrelor actuale şi impunerea altor forme în conformitate cu credinţele lor intime şi cu necesităţile economice. înregistrarea etapelor pe care le parcurge mitul juridic al suveranităţei este singura cale a cercetătorului obiectiv. Aplicarea criteriilor calitative şi construcţia de noi aspecte ale mitului intră 257 © BCU Cluj în atribuţia luptătorilor sociali. O singura construcţie este îngăduită cercetătorului obiectiv: aceia care reiese clar din elementele actuale care se găsesc împrăştiate în mediul social. Idealul subiectiv nu poate fi decât o cauză sigură de rătăcire, atunci când nu este în concordanţă cu acel predominant al epocei, cu ceeace am putea numi idealul colectiv. îndeobşte dictonul „a şti însemnează a prevedea” este o minciună. O pildă tragică ne-o prezintă cazul Duguit. Lupta dintre savantul Duguit şi luptătorul social Duguit a ratat o operă care ar fi putut fi fecundă. In perspectiva celor peste două decenii care ne despart dela apariţia celui de-al doilea volum din „L’Etat”, apărut în 1903, ratarea se poate observa cu deosebită claritate. Obsedat de ideea sa personală că trebue să se limiteze puterea pe care statul o cucerea din ce în ce mai mult îşi alege drept piatră unghiulară a sistemului său o afirmaţie gratuită : „la Science du droit public n'est digne de ce nom que si elle etablit le fondement d’une regie superieure â l’Etat lui-meme, laquelle fixe ses devoirs negatifs et positifs” (op. cit., I, pg. 614). Iar ideea că statul ar fi colectivitatea personificată o aruncă cu o motivare de ziarist guvernamental, care după cum se ştie în toate timpurile şi în toate locurile este adept al stătu quo-ului şi al armoniei sociale : „c’est attiser Ies luttes sociales et pre-parer â breve echeance le triomphe ou de l'anarchisme revolutionnaire ou du colectivisme tyran-nique” (op, cit., I, pg. 615) Pentru omul de ştiinţă anarhismul revoluţionar sau colectivismul tiranic nu pot fi sperietori, după cum liberalismul, socialismul, fascismul, etc. nu pot constitui prototipuri pentru toate societăţile, din toate vremurile, de toate categoriile şi din toate locurile. Tot ce există îşi are raţiunea sa de a fi, spunea cândva Hegel sub aparenţă de paradox, un adevăr profund. Datoria omului de ştiinţă nu poate fi căutarea extazului şi nici compuneri de satire. Zoologul studiază cu aceeaş metodă şi imparţialitate cerbul, asinul, lupul sau câinele. El nu aruncă cu dispreţ studiul asinului fiindcă jenează o anumită estetică şi al lupului fiindcă e crud, şi nici nu-şi arată preferinţă ştiinţifică pentru cerbul falnic şi câinele credincios. Duguit vorbeşte cu dispreţ de colectivismul „tiranic”. Şi pentru a modela societatea conform idealului său face o grandioasă încercare de construcţie juridică (vezi op. cit. pp. 615—618 et passim.). Dar construcţia statului este făcută după nobilele sale aspiraţiuni intime, iar nu după reale. Dispreţul cu care vorbeşte de colectivismul tiranic şi anarhismul revoluţionar arată preferinţe pentru formele de mijloc. © BCU Cluj CRONICI IDEI, O A ME NI & FAPTE FRA GIOVANNI CQLQMBINI Din arabescul vedeniilor, se întruchipează, ia-răş înainte-mi Piaţa del Campo, Ia Sieua. In chenarul ferestrii, larg deschisă asupra şer-puirii de balaur a Caraimanului, ochiul întrevede linia colinelor toscane, tăiată violent de ascensiunea eruptivă a, Turnului medieval. Penelaturi roşii, ascuţindu-şi încondeierea încordată spre un punct abstract al zării, învălue primul plan de cer în draperii spintecate de spada unui Arhanghel răzvrătit. Vîntul înserării descopere în dosul lor, marea în ceată a văzduhului verde. Soarele suflă cu aur draperiile ude de lumina rourată a lunii, răsărită fără timp. Intre două metereze ale Turnului, sticleşte, albă, curiozitatea mioapă a ocheanului unui drumeţ, în jurul căruia se încercueşte aritmia Sa-turnalei de bacante cernite, schimbate’n rân-tlunele. Intr’o prăvălioară din marginea Pietii, târ-guesc un vas de flori. In oglinda; smalţului proaspăt, mi se contopeşte chipul în chipul rustic cioplit de unghia olarului toscan, al unei Meduze. Căscătura speriată a ochilor şi a gurii strâmbe, se împotriveşte încă-păţinării mele de-ai desvălui taina nepătrunsă a obârşiei etrusce. Cinic, împletesc un deget în şerpii părului: moliciunea caldă a lutului, îmi strecoară în deget gustul veninului. Cu gândul, sprijin de toarta larg răsfrântă a vasului, Roza mistică a Nevinovăţiei. Cu gândul, o duc pe palma îstinsă, spre sanctuarul cu moaşte umile al aducerii aminte. . Ies din prăvălioara olarului. Cele dintâi umbre, se întruchipează îir arătări. Mă despart de ele şase veacuri. ...Pe după colt, se ivesc şiraguri de tineri se-nezi, câte trei, voioşi, semeţi, răspicând paşii în ritm de mandolină. Un glas bărbătos, umple golul Pietii cu versul lui Cecco Angiob’eri, trubadurul îmbătrânit în rele... . ...S’i’ fosse Cecco, eonii’ sono p fui, Torrei le dorine giovani e le:ggiad în târguşorul Corneto, după ce mai mulţi discipoli îşi dăduseră sufletul între furci; umil iţi în pulberea drumului; iertati prin enciclica din Viterbo; recunoscători Dumnezeului Dreptăţii, dar mâhniţi de apropiata stingere din vieată a duhovnicului şi îndrumătorului lor întru cele sfinte. Doborît de istovirea vieţii cenobitice, tot mereu înrăutăţită de dragul martirizării; cotropit de voluptatea Morţii, Giovanni Colombini trăcş-te ultimele clipe ale vremelniciei sale pământene, cu sufletul cufundat în beatitudinea adevăratului extaz mistic, care-i insuflă cele mai inspirate pagini ale Epistolarului său cu stareţa dela Sf. Bonda şi cu alţi mistici ai vremii aceleia. Intre ei, faimos prin a-tot-ştiinfa-i în ale Teologiei alambicate, se găsea însuş Maestrul Dominic, căruia umilul Gesuat i-a desvăluit în aceste puţine cuvinte, toată nemărginirea, de dincolo de lume înecare j se cufundase sufletul: Şi se înnalţă in mijlocul sufletului o simţire „înfocată de dragoste neprihănită, lipsită de ori-„ce grijă de sine, de Dumnezeu, de Isus, de „vieaţa veşnică; căreia nu-i pasă de nimic din „cele cereşti, ori pământeşti,' ori omeneşti, ori „dumnezeeşti, pe care sufletul le-ar fi văzut ori ) Piero Misciatelli a dat de curând o nouă ediţie a acestor fai. moaşe Leţtere (în colecţia „I Libri della Fede“, îngrijită de Giov-răpim; Libreria Editrice Florentina, Firenze, 1923), de care mă servesc pentru acest esseu. „ba, tara de nioio închipuire. Oi numai dragostea inarei iubiri se contopeşte şi se schimbă în „dragoste; în ea nu cauţi, nici po|.i căuta ceva ..anumit, ci e o plutire de bine în marele bine, „o iubire în neţărmurita iubire, şi zbor de înjure; când izvorăşte din iubire, nimic nu se „vede, se simte, se cere; ci e nemărginire de. „bine şi desăvârş're a iubiri', şi liman, crez al „sufletului;... singură iubirea găseşte iubire şi „cred că este desfătarea desfătărilor''. Ce altă dovadă mai bună despre preţul plătit de cei cu cădere să drămuiască valoarea misticismului din acest Epistolar, decât mărturia teologului Dominic? ...Din epistolia ta. văd lămurit că toate ştiin- „ţelc naturale, etice, politice, metafizice, econo-„m.iee, eomedice, tragciice, cronice, liberale mecanice şi dc-o potrivă orice .ştiinţă sceptică, su-„pusă intelectului ori speculaţiei, ori sensualis-„mului, mus decât nor întunecat al sufletului, „sau cum zice Scriptura: „vauitus vanitatum „et omilia vanitos*. Că cetit-am tot Testamentul „vechi şi nou, Vieţile şi. Maximele Sfinţilor Pă-„rinţi, aproape toate cărţile lui Dionisie, com-.pendiul .Sacrei Teologii. Deosebia, Arilogiul „înţelepciunii,, Textul misticei Teologii şi multe „alte cărţi teologice, şi niciodată n'am •înţeles, .într’atâta lumină de adevăr, 'nbiren eontopitoa-„re, cum am înţeles'o din epistolia ta: mă simt „atâta de înjosit, că-mi pare a fi un animal ne-,.trebuie, dându-mi scama de nemernicia şi de „neştiuta mea". ...Iubirea îşi picură sângele Stigmatelor, ne urma paşilor Morţii. Eratele cerşeşte fraţilor îndurarea de-ai ostoi agonia în schitul stareţei din Sfânta Bonda. Iar fraţii îi ascultă dorinţa de pe urmă. Vară. Tom de vară. Drumul Sienei în căutarea schitului de maici. Popas, Icoana „Coborîrii de pe Cruce* se schimbă, a minune, în „Ruga de pe Muntele Măslinilor**!. _ Măslinii, în marginea drumului de ţară. Mai de-oparte ponoare de stânci. In pulberea drumului, moşneagul pe moarte. In preajmă, fraţi cu moartea în ochi. Pe învolburarea amurgului, umbra pământie a unei mănăstiri. San Salvatore. Popasul morţii. Rugăciunea de pe urmă. In-găimarea de clopote, a vecernie, învăluie cântarea smerită a Fraţilor, sul) chivotul de purpură al înserării. Cad Fraţii cu palmele pe tăetura stâncilor. Soarele îşi trage de pe ele. nesimţit, tă-lăzuirea spumelor roşii. Cântă Fraţii în cor, precum li-î învăţul. Landa Sfintei Fecioare, li cântă în suflet bătrânului, rugăciunea din urmă,. Cercuri de foc se ’m.ple-tesc suitoare în preajmă-i. E singur. Se roagă. Se roagă, iar rugăciunea-i din urmă i-ascultn.tă de Domnul: evlavia: lui înfloreşte pe stânci. Tn-chinarea-i de moarto, învie îu pajişti de flori. Din piatră se ’nvoaltă în văzul uimiţilor Fraţi. tulpine de flori: ghiocei şi răsură, sulfină şi maci. Urcă cercul de foc, dogorind înnoptarea. Iar în cerc, cu mâini înlemnite cruciş, frânt în ge-nuclii, se ’nnalţă moşneagul la Ceruri. Ochii lui în extaz, au supt lumina soarelui, to-ată, şi noaptea se lasă pe lume. Un stol de călugări stingheri, bocesc pe drumul Sienei. P567. ALEXANDRU MARCU 261 © BCU Cluj ROMANCIERI ENGLEZI CONTIMPORANI - ARNOLD BENNETT ŞI COMPTON MACKENZIE - In A Mummer’s Wife al lui George Moore acţiunea se petrece în Strafordshire, Anglia de mijloc, un ţinut faimos pentru industria olăriei, şi care se nimerise a ii şi locul de obârşie al iui Arnold Bennett. La apariţia romanului, .1885, acesta era numai de optsprezece ani şi nu-1 cetise. Mai târziu, însă, când. se mutase în Londra, când în toiul preocupărilor ziaristica sa trezise într însul ambiţiunea literară, luase în vederea pregătirii, printre alte cărţi şi A Mummer's Wife, cetind o fireşte eu deosebit interes ca unul ce cunoscuse locurile şi persoanele descrise, de George: Moore. Atunci ii veni. şi, gândul ce nu-1 avuse înainte, că lumea ceea din provincie l-ar fi putut folosi şi lui de cadru al ficţiunii viitoare. Avea să fie şi el realist, dar nu în sensul lui Moore a cărui metodă Zoi istă trecuse acum, preschimbânclu-se în ceva mai, domolit, cum o găsim la Maupas-sant, mai ales într’uli roman ca Une Vie. De fapt acesta îi şi luase de model Arnold Bemiett în The O Ici IVwes Tale, dând, în loc de una, două vieţi. Aflaţi în Paris, unde stătuse vreo şeapte uni, Bumeit obişnuia să meargă, la un restaurant din Ruo de Glichy. Intr’o seară păşi acolo şi o bătrână nrîtu, grotească ,în arătare şi mişcări, care a îi1 adăugiseră şi mici stângăcii; că schimbase de trei ori locul dela o masă la alta, scăpa ndu-i mereu din mâini o seamă de pacheţele ce purta cu' dânsa. EumeM prinse a râde. Lin zâmbet de batjocură trecu şi pe obrazul drăgălaş de palid ai unei clic.lneriţe. Acinsta-l ibzi dureros pe Bemiett, gândi fără, viie, că şi bătrâna ceea ridioulă fuse cândva tânără, poate svtltă şi frumoasă; iar trecerea nesimţită spre bătrâneţe şi urâţenie era im sine del un adânc pathos şi-i servi, de inspiraţie în ceeace avea să fie în urmă Pooesteu Soliilor Bătrâne—The OUI Wioeg Tale. ^ . Două fete cresc fără grijă la părinţi întră) casă provincială deasupra unui magazin de manufactură. ("ca mare, Constau ce, aşezată din fire, credincioasă în; tot mediului şi tradiţiei, se mărita cu asistentul prăvăliei şi duc împreună trebile după moartea tatălui. Aialaltă, Sofia, sprintenă, ambiţioasă şi de o frumuseţe atrăgătoare1, nui poate fi ţinută în cercul vieţii moştenite. Fuge la Paris, însoţită de un tânăr; Gerald, care după câtva timp o iasă. Simţul dârz de cinste al familiei iii vine acum într’ajutor; nu cade ispitelor numeroase, luptă cu nevoile, deschide un pension şi. se îmbogăţeşte. Şi, iată, după ani de retragere lai Paris, ajunge o scrisoare dela soră-sa, care-i spune cum s’au săvârşit din viaţă părinţii şi soţul ei, şi cum. a rămas numai cu. un băiat, şi altele câte aduce cu sine curgerea vrem,ii — o scrisoare simplă, dar plină de lacrămile amintirilor înduioşitoare. După un timp se întoarce Sofia la soru-sa şi acoloi primeşte într’o zi o telegramă că soţul ei, demult dispărut, zace greu. bolnav la. un1 sat de-aproape; şi;, când merge Sofia, îl găseşte mort, şi dinaintea corpului neînsufleţit, ne spune autorul: _ 1 „Sofia încercă oi enioţit curată şi primitivă, fără de nici-o culoare morală sau religioasă. Nu-i părea rău, că Gerald îşi risipise viaţa . . Felul vieţii lui nu avea însemnătate. Ceeace o tulbura e faptul, că fusese odată tânăr şi se făcuse bătrân, şi acum murise. Asta era iot. Tinereţea şi vigoarea aci ajungeau totdeauna, 'fotul aci ajungea. El se purtase urât; o părăsise;— dar cât de triviale erau asemenea învinuiri! 'fot amarul îrnpotrivă-i cădea in fărâme. 11 cunoscuse tânăr şi mândru şi. puternic. . . Şi acum era bătrân, ros* şi mort. Enigma vieţii o eovâr-şia, sdrobiând-oi' , Cu coada ochiului, resfrântă în oglinda unui dulap1 de lângă pat, se văzu o feme părăsită, ea care fusese odată tânără, şi, acum era bătrână; care se exaltase întrTin prisos de sănătate, şi, călcase netennită deasupra împrejurărilor, şi acum era bătrână. El şi; ea se iubiseră şi se înflăcăraseră şi se certaseră în mândria strălucită şi dispreţuitoare a tinereţii. Dar vremea i-a uzat. „Încă puţin, gândi ea, şi voi zace eu însumi intrăm pat tot aşa. Şi, pentru ca, voi fi trăit? Ce sens are asta?“ ■ Aci prindem legătura cu scena restaurantului de care ain pomenit. Din sufletul eroinei scapă nestăpânit, cu durerea unei. târzii revelaţii, strigă tul; ,Să fii tânără şi atrăgătoare, să. poţi învăpăia ochiul uimi bărbat —, accasta-i se părea singurul lucru de dorit. Odată fu sese nşa!“ In deosebire ele ,Sfola, soră-sa Constance, tra tă fură dorinţi. mari şi nnibiţ'i, sfârşeşte împăcată cu s’r.e-şi, ca mii şi mii de alte fiinţi, zicând: „Asta-i viaţa!'* Şi diipăc-e amândouă surorile se duc, rămâne cuinele în casa goală, înbătrânit şi el, mirândii-se poate, fără să priceapă. Dintria.il mediu şi împrejurări trecute de-aeum şeaptezeci de ani, autorul izbuteşte a prinde suflul vieţii rămase aceia,ş, fără situaţii şi intrigi meşteşugite ei simplu, cu înlănţuirea de fapte zilnice, pe cari mulţi nu le bagă ’n samă. Obişnuinţa şi repetarea, de sigur, răpesc farmecul atâtor lucruri. Astfel, eroina sa, găsindu-se la Paris, când şi când se opreşte de se întreabă a-siipra vieţii ei-însăşi; „Gât e de ciudat să fiu aci, făcând) ceeace fac!“ Şi iarăş orânduelile existenţii o iau înainte ca o apă în curgere, căzând în rutina de fiece zi, în care totuş sunt atâtea feţe; d,e _ nespusă însemnătate, cum spune autorul, gândindu-se la un iatac: „Gursul naturii, cu perindarea-i de morţi, conceperi şi naşteri, face treptat pe oi asemenea odac augustă cu o misterioasă însuşire care tălmăceşte măreţia simplei existenţe şi o impune tuturor". _ Aci' stă originalitatea şi tăria Iui Bennett în The Old Wives Tale, de a transfigura oarecum clipele ordinare ale traiului, ceeace ţintiseră! şi izbutiseră in parte poeţii Wordswortli şi Cole-ridge la începutul perioadei romantice. Şi nu altăceva îndemnase pe un; adânc interpret al artei ca Sliopenhauer să preţuiască interiorurile olandeze. Aceiaş ridicare şi înobilare a unui subiect familiar dar nu aşa de1 reuşită, o găsim şi în Claijhanger, descriind viata unui industriaş tot în mediul strâmt de provincie unde -- cum spune Bennett aşa, de frumos: , 262 © BCU Cluj „Timpul trecu a ca un vas în zarea îndepărtată, care se mişcă dar pure totuş că stă Jocul a i'\ Pe urmă a publicat Bennett multe lucruri: teatru, critice, fantezii, pentru anume scopuri băneşti, Cu mândră candoare mărturiseşte în 1899: „Am scris anul acesta 375,540 de cuvin9. 224 articol© şi nuvele, etc.“ Ce vă rămâne din tot? Aproape nimic. Cetitorii altor genorafii se vor întoarce poate la romanul The Prelly Lady, scris în toiul războiului, reflectând spiritul societăţii englezei de-atunci. Când se comenta cu părere de rău încheierea carierii sale adevărat artistice, iată acum patru ani Arnold Bennett se ridică iar la treapta romanelor sale dintâi, publicând Riceymăn Sleps. Intr’un ţinut sărăcăcios şi foarte bătătorit din Londra, Kink’s Cross Roacl, sunt vre-o douăzeci de trepte ce sue la un square cu turnul bisericii: se cliiamă Riceymăn Steps, dc unde şi titlul romanului. Jos în în stânga treptelor se află o mică anticărie. stăpânul căreia ITenry Ea.rl-forward nu e bătrân; cu părul rărit în adevăr, aproape cărunţit, dar încă sprinten buzele roşii deasupra bărbiei ascuţite. Del a un timp ceva neobişnuit se petrece în viata sa. Gândurile-i fug necontenit spre băcănia din fată, unde se mutase' o văduvă atrăgătoare. Intrase o turburare în singurătatea anticarului, străbătută numai de slujnica Elsie, tânără ş‘ robustă, ce-i diretică prăvălia în tpate dimineţile, ducându-se după amiazi nntr’acelaş scop la băcănia văduvei. Cum slujeşte la amândoi, Elsie aceasta ajută prilejurilor ck( a-i aduce laolaltă: şi. când se împreună gospodăriile, iar văduva îşi ia locul de cinste Ia anticar, îşi aduce şi Elsie cufărul, în chip permanent acum. * Vedeţi, un fapt obişnuit: însă, putea fi ceva •nai însemnat pentru dânşii decât iubirea împărtăşită? Li se părea că toate lucrurile din cadrul acela mizer aveau nerealitatea unei viziuni. întruchiparea spiritelor. Rău numai, că Ilonry avea patima sgârceniei. Când1 s’au luat in primii zi şi-au plănuit oarecari petreceri — vizitarea unui muzeu cu chipuri de ceară, o masă un cinema—cheltuelile încep a 1 se pune aşa de greu pe suflet, încât se întoarce acasă sub cuvânt de oboseală; când sofia i-aduce ca surpriză o maşină de curăţat* el întreabă pe oameni: ,,Cc fac oare cu praful strâns de pe carii, nu-l vând, nu capătă ceva în schimb?* Dintr’aceiaş pricină nici nu se hrăneşte îndeajuns. " Îmbolnăvit odată, nu vrea în ruptul capului să cheme un doctor. De supărare şi de ncniâii-cata soţia e dusă la spital. Rămâne Elsie în îngrijirea anticarului. Acesta ar fi dorit să scrie câteva rânduri de mângâiere soţiei. Servitoarea, pentru a nu-l laşa singur,1 îi cere scase ponce să trimită prin careva scrisoarea. El o refuză. Elsio ia cheile şi deschide casa de bani stă uimită. Intr’un sertar colo bani strălucitori în aur, alături arginţi într’o pungă; scoate un bănuţ şi pune în loc o hârtie cu însemnarea banului ridicat. Stăpână moare curând în spital, iar stăpânul sdrobit, când merge anevoe la casă, deschide şi vedee că Elsie umblase în pungă — nu mai poate, se prăpădeşte şi el. Dintr un capăt în altul personagiile sunt maeştri t prinse, mai ales fata, Elsie. Unică în farmecul bunătăţii înăscute, neatinse de educaţie: „Expresia chipului ei blând şi a ochilor albaş-tri-încluşi arătau o dulce şi inconştientă resem- nare. Niciun egoism în trăsăturile acelea. Nici-nn impus de răzvrătire pentru drepturile e* şi pentru câştigarea de ce ar fi putut în lume, Nicio idee da nedreptate. Niciun licărit de realizare, că ar fi fost sarea pământului!“ Sunt în deosebi câteva pagini foarte caracteristice. Elsie şi-a început munca de dimineaţă. Deretică prin casă, deschide fereastra şi scutură cârpa de phif. O boare proaspătă suflă iu seninul zilei del Octombrie. Câteva clipe c prinsă de frumuseţea din afară şi deodată îşi revine: „Nu are ea timp pentru aşa ceva,..“ închide şi se apucă de) spălat, murimuându-şi sieşi un cântec. In această vreme stăpâna sărută pe soţul ei, care-i spune, că pantalonii ar fi rupţi. Ea se aşează ini pat, cârpindu-i. „Eşti o fină ^ cusăto-reasă, el zice cu entuziasm, şi-mi place să te văd aşa‘\ Soţia râde, măgulită şi plină de mulţumire. Iar autorul adaugă: „Suflete simple, trăind oarecum foarte aproape de rădăcinile fericirii— deşi în chip nesigur!" Cetind acestea, te gândeşti la ce spunea Maioreseu de o schiţă a Iui Sa-doveanu, Năluca: „Din liniştea care se aşează în odăiţa ceea strâmtă se desface pentru cetitor impresia, că pentru,- astfel de oameni astfel de viaţă era dela început predestinată. . ^ Prin realizmul său cumpătat, ce nu stăriiu numai asupra relelor, ci scoate la iveală şi partea romantică din viaţa zilnică, Arnold bennett alcătueşte trecerea la romanul scriitorilor tineri, Frank Swinncvton şi Compton Maelienzie. Acesta din urmă are prestigiul unei culturi căpătate la Oxford. Aci stăruia în decada dinaintea răsboiului influenţa lui Walter Pater, care, împreună cu păgânisnml său grecesc^ adusese şi o preţuire a ritualului, pompei religioase; adăugând şi pozele de-atunci ale! unui estetism exagerat ec-şi căuta inspirata în eabareturi şi în case de felul lui Maison TelVer. ghicim spiritul de undei a pornit şi romanul Sinisler Street Eroul Miehael Fane şi soru-sa mai mică sunt vlăstarele unei însoţiri neregulate. Tata nu se arată iar mama, de o impunătoare frumuseţe aristocratică, foarte puţin. Copiii mi ştm nimic din rosturile ei, dc unde şi cu cine umblă. ^ Şi taina) pătrunsă de bă mieii durează până când. ajungându-o vestea morţii Lordului Sa.xbv în văs-boiul cu Burii, mărturiseşte că acela c tatăl lor: „N’am fost niciodată măritată cu el. Să mi-J ţineţi de rău, că floria totdeauna sil mă iea.jnsă D-nn Saxby nu vroia să divorţeze.. Ea trăieşte şi azi într’un castel vechili din .Scoţia". Timn (Te optsprezece ani îs lăsaţi aşa copiii: în voia doicci. guvernantei şi apoi şcolii particulare — pradă atâtor felurite înrâuriri contrarii. Aflăm că, do timpuriu Miehael cetia legendei:: sfinţilor, mintea Ini fiind răpită (le _ gloriile^ e-clesiastice. Astea Pan şi împins să-şi petreacă o vacanţă la mănăstire, unde un călugăr, fratele Aloysius, care sub rasa-i temporara scundea un suflet deplin stricat, i-n. deschis ochii^ spre lumile turburi şii momitoare ale viţiulm. A mai pus stănâniire asunra-i şi cercul unui decadent— o caricatură întârziată a lui Oscar Wi.lde_vor-bindu-i de masculine frumuseţi cântate în:, Telio-crit. de cărţi cu stranii narfiiminr şi cu gesturi pasionate, de Mademoiselle de Maupian, A Re-hour, ?i. altele. Cu asemenea pregătire porneşte Miehael la Oxford si, dună terminarea studiilor, întors în Londra, află ca Lilv. o dragoste demult, al cărei mers îi amintise odată cadenţa versu- 263 © BCU Cluj rilor lui Verlairie bate acum promotoarele unui varieteu. Vrea s’o atragă din calea pierzaniei şi se pune s’o, caute cu tot dinadinsul, aşezâiulu-se într’una din acele străzi unde prostituţia, împiedicată de stat, se dezvoltă totuş în groaznice Împrejurări negre — de aci şi Sinister Street, titlul romanului. O găseşte la urmă şi iară a tino seamă de prevenirile drepte alo marnei şi surei măritate cu unul din prietenii săi, Miclmel se pregăteşte a o lua de soţie; dar 11’are vreme, că Lily cea pocăită, curând îl înşalâ cu altul. Decepţionat atunci pleacă el spre Roma, unde-1 găsim noaptea în faţa uncii măreţe columne: — Meditezi la decăderea şi prăbuşirea. Imperiului Roman? zice un glas. ■— Nu, mă gândesc la micimea tragediilor tinereţii, răspunde Miclmel. La publicarea sa romanul Tăcuse mure vâlvă,, între altele prin desvăluirea Iară înconjur de păcate subterane şi prin însuşiri nelăgăduite de stil. Se cunoaşte discipolul iui Pater. Arc şi ri(-mul şi conştiinţa frumosului artistic numai cât în profunziunca scrisului rămâne adesea, mai prejos. Froul său ne mărturiseşte intrăm rând „necesitatea de a unim impulsului, care zace mai adânc decât orice raţiune". Deci pe căile întortoeliiate ce Ie apucă acest instinct, nu |i se cere motivare: întâmplări şi episoade se deschid fără nic-io legătură mai intimă cu subiectul — se deschid întruna şi merg înainte în două volume de peste o inie pagini mărunte tipărite şi erou] e abia la întâia-i tinereţe. Ce-are să mai fie? Vom vedea. ... In timpul studiilor se .împrietenise Miclmel cu un poet Guy llazlewood, care-şi închipuia că talentul atârnă de împrejurările dinafară. De aceea se retrase într'iin sat la. o depărtare de Oxford, aşteptându-şi în tihnii inspiraţia. Acolo merse de-1 surprinse într’o zi Miclmel, că-şi trăia mai degrabă poezia, piinibându-se pe râu cu o nimfa. Şi autorul ne dă intrăm alt '.olum sui> titlul Guy and Pauljic desfăşurarea acestei iubiri dealungul câtorva anotimpuri. Apoi tot în Sinister Street iubirea ci oului ' trăeştc câtva sub ocrotirea uneia Sylvia Scarlett. Aceasta e geloasă de Lily, sfătiiindu-o să mî se încurce cu Miclmel. căsătoria fiind ceva foarte plicticos, că se măritase şi ca odată; ■acum făcea pe curtizana. în stil deosebit: îşi vindea trupul, spre a-şi mântui sufletul, şi ectia Con Ies Drolaiique şi Salyricon al lui Petronius, care-i dedea impresia de halucinaţie potrivită cu viaţa ei, Pe această Sylvia Scarlett ne-o prezintă aiij torul într’o a treia, carte. Pe jumătate franceză de origină are o copilărie desordonatu se întâlneşte cu un arheolog, care, înainte ele a lua-o în căsătorie o pune câtva, timp' la şcoală; îl părăseşte apoi, devenind cântăreaţă de cabaret. Pleacă în Brazilia împreună cu Lily, măritată eu un crupier dela cazinou. Sylvia singură trece prin mai multe ţâri., se întoarce, pe urmă în Anglia, spre a porni iarăşi intrăm lung turneu pe Continent. 1 pi i i i Dc-acum înainte aventurile ei ni se povestesc în al patrulea volum intitulat Syloia and Mi-cluiel, O întâlnim întâi pe eroină la Petrograd, unde-i surprinsă de răsboiu. In drumu-i spre Anglia, agonisindu-şi cheltuelile din oraş în oraş .— Cliiev, Odesa, Varşovia — trece şi prin Bucureşti. Şi avem astfel o icoană a capitalei pe vremea neutralităţii, cu certurile dintre francofili şi nemţofili. ce se resfrângeau până şi la Rotit Maxim şi Petit Trianon unde cânta Sylvia, Acolo sticlele de şampanie, destupate în căldura entusiasniului se spărgeau uneori de capetele ta-borilor duşmane. y,Dacă întâiul violonist era pro-francez şi cânta ascuţit pentru un ascultător german, cornetul pro-gernmn era gata să înfurie pe un dansator francez". Un prieten ofiţer, Filidor, spune: „Vă,d ici pe un văr al meu, membru al unei familii mari, tocmi ndu-se cu un josnic agent nemţesc asupra preţului de a sc trimite lăncilor încă şease aeroplane deghizate ca unelte de agriculturii; colo văd pe un gazetar ce-1 credeam onest, vânzflndu-şi condeiul baronului cela german, mic şi gras, cave va substitui venin femelei şi. bancnote opiniilor cinstite!’1 Aceiuş ofiţer îi vorbeşte la eşiroa din graniţele Ţării:, „Negri-s norii ori încotro mu întorc, Dacă, pe când vei fi înapoi. în Anglia, vei ceti într’oi zi că România se luptă alături de voi, nu-ti mai aminti de partea ei superficială, pretenţioasă, fanfaroană, dar gândeşte-te la noi părăsiţi aci, aşteptând, aşteptând. . Autorul luase parte la expediţia.. din Darda-nele, apoi avusese ol însărcinare oficială în Atena, încât ‘cunoaşte împrejurările răsboiu lui; asemenea cunoaşte şi viaţa de culise ca. fiul unui actor şi actriţe cu vază. Şil cum la sfârşitul unei piese toţi jucătorii se înfăţişează publicului, astfel şi, la încheierea seriei acestor romane, toate personagiile revin înainte-ne — colo în Serbia la retragerea oştilor întâlnim pe Guy llazlewood în ceasul morţii; pe Stella, sora lui Miclmel, cu ambulanţele, şi pe însuşi Miclmel adus pe targa. îngrijit de Syvia, în orele mai intime de însănătoşire, îşi aduc-aniinte anii trecutului şi apoi scapă lînipreună peste hotarele greceşti; undeva în Sani.othra.chi, aventurile lor mântuindu-se: — Orişice are un sfârşit! suspină ea: — Afară de un singuri lucru şi acesta le urneşte iar pe toate înainta • — Care-i cheia ta magică? — Syvia., mâ-e teamă să te cer de soţie, dar primeşti? > , Interesul trezit de Sinister Street, susţinut prin reluarea şi continuarea vieţii eroilor în altei volume, i-a adus autorului o popularitate bine răsplătită, care i-a îngăduit să-si cumpere o vilă în Capri. şi o insulă, Jetliou, în Canalul Mânicei. Păcat, însă, că răgazul acesta nu i-a folosit la ridicarea nivelului arFstic; dinipoirivă, în romanele sale din urmă intră şi un pronunţat element de sectarism catoPc. M. BEZA. © BCU Cluj CRONICA LITERARA „ÎNTUNECARE“ de CEZAR PETRESCU Sh' situează curent începuturile romanului mnianesc în epoca lui Filimon şi Holintincanu D. JN. lorga merge chiar mai departe, ii atribue' Im Kogalmceanu pmna încercare autohtonă de roman; crede că broşura lui, „Întâiul amor", e firul iniţial pe care s’au împletit mai târziu în odgon gros, cărţile lui Sandu-Aldeu, Petreşcu Vlaliuţă, Sadoveann, Duiliu Zainfireseu si I. A gârbiceanu. ’ ’ d® l>ună seamă, un criteriu strict istoric Căci, numai mulţumită considerării sub un a st fel de unghi, s’a putut — încă de acum cincisprezece ani — seri, cu surle zgomotoase, dasprt o presupusă sărbătoare a „Cinquantenarului ro manului românesc”. Fiindcă, de fapt, romanul românesc a plecat de foarte aproape. De subt ochii noştri chiar ca gen literar, epic şi organizat, el este o crea ţie aproape exclusivă a ultimelor două decenii Mai mult. Nu-1 vedem dincolo de război decât prin câteva lucruri izolate; de pildă „Tunase . Scatiu” şi, mai ales „Archanghelii” d-lui I. A-gârbiceanu. Ultima, o carte complect necunoscută vremii noastre. Demult epuizată. Şi nereeditată nici până astăzi. Desigur romanul avea cusururi. Deseori vizibile. Dar ele se răscumpărări, din belşug, prin vigoarea conflictului şi ampla viziune epică a faptelor. Alături, de „Archanghelii",'celelalte, cărţi sinii lare contemporane pălesc. Dizolvarea aciulu epic în elemente streine de el, le distanţează considerabil: prea viu, lirismul refuza formele complicate şi artificiale; tânăr şi încă muzical el se cerea mai curând cântat în vers decât coborât în hrubele romanului,, din lăuntul cărora ţâşnea peste scris în limbi jucăuşe de comoară ascunsă: când pur, când învrâstat cu vinişoarele de umbră ale unor preocupări morale sau moralizante. Faptul nu era însă fără explicaţie. D. Ra.lea a demonstrat-o pe larg. O căutasem şi noi altă dată, aflând-o integral şi în atitudinea scriitorului faţă ele realitate. In voita sa izolare alături de viaţă. In absenţa unui contact direct şi continuu cu ea. * * * Spuneam că scriitorul n’a păşit niciodată treptele realităţii _singur. Ci a, purtat totdeauna, între ochi şi obiect facla unui anumit fel de a redea: lumina ei proeetând pe o închipuită realitate, ca pe un ecran imaginar, ori chipuri fioros prelungite, ori umbre tremurânde şi fără contur. Şi găseam aci pricina pentru care literatura unui Vlahuţă sau Delavrancea s’a irosit atât de curând: lipsa prin urmare, mai cu seama, a oe:a-ce Massis numeşte admirabil, ‘ „respectul reali-tăfii”'. • Adică tocmai una din marile calităţi ale d-lui Cezar Petrescu. . . Naturaliştii făcuseră din ea însuşi rostul existenţii romanului: oglindă, în care o epocă — sau pn fragment al ei — trebuig. să se repete literar într un ecou identic. Eroarea s’a subliniat încă de acum o jumătate de veac. Zola a fost însă o lecţie din care literatura franceză a învăţat să respecte multe lucruri, pe care le nesocotia mai înainte: aceiaş lecţie pe care ne-o servesc nouă, invers, „romanele româneşti" apărute până în preajma războiului şi, pe alocuri, chiar ulterior. * O experienţă pe care d. Cezar Petrescu n"a ignorat-o deloc. Dimpotrivă. Romanul său porneşte dintr’o precisă realitate, \utentic a noastră, Şi aleasă fără nici o teamă de risc. Cea mai dificilă din câte au tentat pe scriitorii noştri: războiul, cu cele două versante ale sale sociale: de dinaintea şi de după trecerea lui. Temă primejdioasă şi anevoie de fixat prin diversitatea şi violenta sa cleslănţuire umană. Aceiaş mare frescă tragică, pe care voise s’o zugrăvească — acum câţiva ani — şi d. Dom. Teodorescu. Dar, din cele trei cărţi anunţate, a lipsit tocmai cea mai interesantă: aceia a războiului. Autorul ,.Cetăţii Idealului“ şi al ,Flamurii Roşii” n’a dat decât prologul şi epilogul lui. Amândouă considerate numai social: ca, o ramă — recunoaştem: de bună calitate — din care lipsea, totuşi, tabloul cel mai nimerit: omul. Deci, şi dureroasa lui angrenare cn împrejurările exterioare; într’un cuvânt, elementul veritabil epic al războiului. Ca-şi d. Dem. Teodorescu. d. Cezar Petrescu vrea să închidă pocea războiului tot în trei volume. Deşi tipărite toate, până acum n’a apăv_ decât unul. Poartă subtilul, cu sens simbolic şi amar, „Acolo- Şezum şi .Plânsem". Abia temelia roman ului a cărui creştere architccturală o bănuim, fără s’o putem întrezări clar şi în întregime: . .. - „Întunecare” este romanul unei familii. A Var-darilor. Mai, precis: o monografie epică, în care oamenii îşi trăesc viaţa simplu şi autentic. _ D. Cezar Petrescu Si urmăreşte în toate ramificaţiile lor sociale. In toate răspântiile lor de sânge şi suflet: ca un geograf literar, bazenul unui vast fluviu de umanitate. Neamului Vardar.ilor i sc adaugă, astfel, nume streine. Alături de, colonelul Pa vel Vardaru, de deputatul Alexandru Vardaru, de Luminiţa,^ Mi-hai. tanti Laura. Radu Coinşa cartea aşează pe profesorul Virgil Probota, Zoe vesbianu, Maria Probota domnul Eârzotescu şi încă atâtea alte nume mai mici: ca nişte pietre ehilometrice, pentru drumul prin care va merge progresiv acţiunea romanului. Din chiar primele pagini atmosfera romanului se conturează. Personagiile (rec în planurile fireşti. Capitolul „A sbufai o pasăre neagră'1 constitue prologul. Punerea în temă a cetitorului. Şi primul pas al acţiunei. Apare colonelul Vardaru. Fratele său Alexandru. Probota. Luminiţa şi Radu Com şa. Şi, mai ales, ultimii doi. Toţi sunt abia, creionaţi uman. Dar cetitorul in-tueşte cert că, între ei, s;e va încheia poligonul 265 © BCU Cluj romanului. Pe aceasta suprafaţă va trebui să se rezolve problema lui epică. (.'ele două capitole următoare sunt oarecum nmi descriptive. Nu în sensul procedeului literar. (_'i ca înfăţişare de aspecte ale vremii: zilele din preajma, mobilizării şi primele luni ale războiului. Entuziasmul întâielor victorii. Şi câteva fete, inedite până acum şi mal adânci, ale personagiilor: mondenul colonel Vardaru este acum demn comandant de unitate în Dobrogca, Radu C0111-şa c nemulţumit dc involuntara Iui ambuscarc la lin birou inexistent de statistică. Alexandru Vardaru face gospodărie iar Luminiţa e soră de car itate, ' Cu oj cincilea capitol intrăm cu adevărat în război. Lucrurile capătă un sunet mai grav. Retragerea !.. „Aouzul cu peşti japonezi" va rămâne ca linul din cei mai puternici piloni ai romanului. I)e o notaţie scurtă şi plastică, caoitolul evccă ■inegala! drumul tragic dintre Bucureşti şi laşi, pavat cu durerea şi sfărâmăturile visului nostru: ..Toată bătătura dinaintea cârciumei gemea dc căniţi, trăsuri de oraş cu cufore legate la spate, hulube ridicate în sus ca la bâlciuri, caii cu botul în fân, cu urechile pleoştite în fârâinla ploii. Oameni legând a doua oară. boccelele desfăcute. Pasări eârâitid, coteodocincl, gâgâind, măcăind în cuşti, înjurături şi femei bocindu-se. Peste toate, stoarcerea neistovită din bureţii norilor. Niciodată nu se văzuseră strânşi laolaltă, oameni din lumi atât de pestriţe: ţărani şi târgoveţi, soldaţi de toate armele, răniţi şi sănătoşi, ciobani cu glugile acoperind ochii, femei şi haine popeşti; chipuri întunecate, obraze îndobitocite, ochi goi eătând la fiecare cinci minute căi re cerul dinspre apus care în neguri sc aprindea pe măsură ce se apropia noaptea. Şi pe şoseaua din faţă. scurgându-sc in scârjâit continuu, bejănia. Prizonieri între soldaţi, muşcând din puni negre, ude de apă, privind indiferenţi- la tot cc se petrece împrejur. Trecu un brec încărcat cu copii. Apoi iar căruţe cu cobai, şi cuşti, perne acoperite cu ţoale, porcul guiţând în codflrlă şl câinele legat cu frânghie, şchiopătând alături. Vehicule de toate neamurile: care dc lan .şi trăsuri hârbiiite, li rişti şi docare, fnrgoanc militare şi cliesoane, câte o baterie cu tunurile trase din greu do opt ca:, apoi un cscadron de tren, infanterişti şi cârduri dc vite, dar mai cu seamă căruţele cu stranii şi clătinate arhitecturi de bagaje meiiţiuându-sc prin minune în echilibru; moliile şi lăzi, cuşti şi leagăne de copii, oale de bucătărie şi lăviccre leoarcă de apă, spălandn-şi văp-sclelc: 'iar în vârful acestora, sbierând sgribnliţi copiii, femeile alăptând prunci. Printre toate, treceau camioanele care sguduiau pământul, câte-o trăsură de oraş cu cauciuc, un automobil la geamul căruia -mârâia un căţel mic cât un pumn şi arogant ca un graf. Trecu în trap săltat un regiment de cazaci siberieni spre Bucureşti, cu suliţile la picior, plecaţi pe cai mici cu capul marc şi coamele în ochi. Caii căruţelor se speriau, dădeau îndărăt, cazacii râdeau ţipând la femei, mărimi zăpăceala prcfăcâmlu-sc că împung cu suliţele în copiii speriaţi cari începeau să sbierc. Şi atunci glasurile băjanarilor sc ridicau molipsite unul de la altul, căruţaşii răcneau la vite, le pocneau, ponciş peste frunte cu coada biciului, înjurau şi răcneau într’un haos de sfârşit de lume. Iar noaptea se lăsa murdară şi greu, cu norii târându-se atât de ios, încât păreau că pot fi atinşi şi alungaţi cu coada biciului”... ’ Cu „Acolo Şezum şi Plânsem” se isprăveşte inima carte a romanului. Probota se întoarce de pe front în concediu de convalescenţă. Radu Conişn cearcă, tot mai biruit să-şi înăbuşe glasul mustrător al sufletului. Miliai este elev al Şcoalei Militare. Luminata rămâne soră de caritate. La fel şi nevasta lui Probota,. Apoi câteva nume noi; tendoane care fac negreşit articulaţia cu cartea viitoare a romanului: Măgduţa^ Dobreanu, prietena de acum a Luipi-niţei şi în curând a lui Miliai, recent-îmbogăţi-tul Sofron Vcsbianu, Zoe, şi—mai cu seama .— prinţul Gurii Serghievtici Korsaghin; ultimul, deocamdată numai ca un pitoresc document al vremii şi element de culoare în curgerea aeţilinei romanului. . . " Jaquos Bainviile socotea, drept una din cele mai mari stupidităţi ale veacului nostru, faptul de a fi considerat romanul exclusiv ca o , operă de artă”: ceva cu legi fixe. Cu constrângeri pio-zodice.-Când romanul este, de fapt, tocmai o mare liberate a artistului. Tliaraud însuşi spunea că preferă să scrie mai curând un roman decât un sonet. Negreşit că ambii paradoxali. Căci dacă romanul nu ;r 3, întru’iidevnr, legi fixe exterioare, el este însă exclusiv, în primul râtul, o operă de disciplină interioară. De efort, permanent şi viu, pentru spălarea elementului epic al faptelor de orice adaosuri intime de p-jfsos. Adevărul este, mai mult ca oriunde-, vizibil în literatura noastră. Ea înfăţişează în mare nn.e-xemplu negativ, tocmai în sensul „romanului înţeles ca un act de mare libertate a scriitorului”. Deci romanul conceput ca o operă de suprafaţă literară. Nu de concentrare şi stăruitoare triare lăuntrică. Adică tocmai ce-a lipsit romancierilor noştri până la părintele Agârbiccami şi, mai eu osebire, până la d. Liviu Iîebreaim: limnezirea viziune! -epice de petele excesului liric. Dc aceia ,,întunecare” trebue aşezat lângă „lon“. Nu ca o dovadă de libertate a artistului. Dimpotrivă: ca un argument pentru nevoia lui de constrângere şi susţinut control epic al falitelor... I s’a reproşat d-lui Cezar Petreiscn lipsa de „noutate” a personagiilor. E cel puţin o eroare. Afirmaţia c.ă, inşii săi sunt oamenii cari au mai circulat în literatură, este lipsită de orice temei: întocmai cum ai imputa iniei mari personalităţi că umblă în două picioare — Ca noi toţi — şi nu într’umil, ca să se distingă dc rost. Căci ceiace lipseşte eroilor d-lui Cezar Pe-trescu este tocmai convenţionalismul. Urzirea lor după un calapod, determinat ele o mentalitate curentă: oameni înfrânţi în luptă cu mediul sau revoltaţi împotriva Ini. Aşa cum a fost, până acum, în majoritatea romanelor româneşti. Eroii săi sunt inşi de perfect echilibru sufletesc. Cum nu i-a avut nici Vlahută. Nici_ builiii Zamf.irescu, peste tot. Nici chiar d. Miliail Sado-veanu, în romanele sale. " _ Sunt toţii oameni normali. In care te recunoşti integral. Şi când se înalţă. Şi atunci când sc coboară.. Dc pildă. Cât de verosimil ^ uman — cu toate aparenţele contrarii — este sfârşitul acelui capitol de prăbuşire, „Acolo Şezum şi Plan-sern“:' i.-.d 266 © BCU Cluj ,,Maşina gonea în noapte, spintecând drum printre căruţe, în muget continuu de sirenă. In pârtia farurilor apăreau şi dispăreau, luminate fantastic până în cele mai mici amănunte, presărate ca într’un praf alb de cretă carele pline de noroi, soldaţii pe jos, furgoanele legănate, o trăsură prăvălită într’un şanţ cu două doamne agitându-se disperate, un rănit ea re-şi strângea bandajul dela mână ajutându-se cu dinţii, doi copii în spatele unei căruţe, strânşi unul lângă altul ca în gravurile de sinistraţi. Şi ploaia fără sfârşit, măruntă şi verticală... Din spate, nimic nu se mai zărea din cerul fum mor işi văpaie, în care piereau prăbuşindu-se duhurile negre. Jnlăuntru era Cald, miros plăcut de blănuri şi parfum feminin, legănare uşoară pe pernele capitonate. Luminiţa ceru o ţigare şi foc. — Aşa. . . Acum spune-mi te rog, ce-mi fac peştii mei japonezi din bazen?“... Arta d-lui Cezar Petrescu se caracterizează, astfel, printr’o perfectă dozare a elementelor literaro, Deopotrivă interior cât şi in expresie. A-buzu] lipseşte. Chiar elementul descriptiv nu este folosit decât în proporţia cuvenită. Totul topit într’un amalgam literar de o rară puritate de artă. Am spune: mannorean, de naturaleţă şi simplitate, iată de exemplu, cum povesteşte Luminiţe1! junele „Mitif.a de Peste Vale*, moartea .unei scroafe: — Şi ce cauţi tu aici, mă Mitiţă? — M’o trimăs mămuca. — Cu ce afacere, Mitiţă fiule? — Să-l chem pe bădiţa Costadie. — Da’ bădiţa Costachc, eine-i scumpule? - — Li, că neata parcă nu ştii!. . . I-aiei la curţi. Iu g'di- „ „ . . — Şi ce să facă băd’ja Costachc? — la-11 să gie întră) fugă că s’o ’mpmis scroafa. — Cum se poate, nenorocirea aceasta Mitiţă dragă? — Poi o tâmplare. C’iasu rău. CRONICA DEM INE cunoaşte ,,Gândirea" îl cunoaşte şi pe desenatorul Demian. îşi poate da seama de evoluiţa artei lui şi de felul cum, (ieste ocolul multor drumuri, se ajunge în sfârşit la plinătatea sufletească a unui stil. De când apare revista noastră, numele tânărului artist e strâns legat de toată înfăţişarea ei. Domeniul spiritual al „Gândirii" a crescut mult dar nici acela al artistului care a întregit cu imagini înfăţişarea exterioară a fondului ei sufletesc, nu s’a oprit la încrucişările atâtor poteci. Desen urile fanteziste ale lui Demian, din colecţiile primilor ani ai revistei sunt adequate conţinutului, întocmai cum şi cele noui, altoite de spiritul profund al artei noastre populare, dar mai ales de substanţa stilului bizantin, alcătuesc o îndrumare spre tendinţa clar conturată a „Gândirii" de astăzi. Urmărind cu atenţie şi înţelegere des- 267 — Şi cum a fost „tâmplarea"? — Că-;i o istorie ’ntreagă. . . — Hai, stimabile, spune istoria întreagă, dacă voeşti să ai cel mai frumos f'luer din lume. , — Cu vârste roşii şi verzi? — Cu vârste roşii şi verzi. Hai, zi-.i Mitiţă! — Amu’, neata ştii că scroafa noastrî tot treci prin borta gardului la Mafiei. — Cum să nu ştiu aceasta Mitiţă, scumpule! Şi pe urmă? — Pi urmi, Maltei o tot zîs el di câţiva ori mămucbîi: Leliţă Frăsână, strânge-ţi scroafa a-casî eă s’a tâmpla o poznă. — Şi pe urmă? — Pi urmă, mămuca i-o spus eă doar n’a sî-ţi mănânci comându bacii Maftei, că mnetali ci-ţî pasă, că nu eşti mobilizat cuinu-i omul meu şi n’ai decât s’astucbi mimata borta că eşti bărbat iş asia-j treabî di bărbat. . . — Şi pe urmă! • — Pi urmi. Maftei n’o usiupat borta. — Şi pe urmă? — Pi urmi, neuzdmnnea|î iar a intrat boala di scroafă. . . — Şi pe urmă? — Pi urmi numai ci-auzîm on guiţat ca aciuia şi gura lui Maftei sudui'iid în ogradă . . — Şi pe urmă? — Pi urmi, vini Mafiei in, gard şi strigă: J_.fiţă Frnsîna v'nă sî-ţi ic scroafa c'ani alungat-o ş’o fugit cînile după c şi s'o puns boala ’nfr’o furcă. . . — Şi pc urmă? — Pi urmi, ci sî mai li ic? Maftei s'o scărehiuat în cap ş’o zis: ...Tu-j mama ii i cri venim de-afară vedem şi ştun — un geniu latin local. Latinitatea trebuie să fie numai o regulă pentru spirit{ o normă pentru inteligentă. Toate popoarele latine trebue să-şi protejeze ceeace le deosebeşte de slavi şi de germanici, dar în aeelaş timp eeea-ce le deosebeşte unele de altele. Eu sânt francez şi catolic. Catolicismul e baza unei culturi întregi, aşa cum ortodoxismul nu e. Va trebui să creaţi un spirit nou în artă, un spirit creştin bine înţeles şi ortodox, dar conformat ritmului latin. . . De aceea „meffiez-vous des irnitations" fie că imitaţiile îşi au originalul în Occident sau în Orient. Adevăratele legi ale unui stil sânt determinate de legătura dintre spirit şi realitatea lucrurilor. Stilul nu se inventează. El face parte organică din natura fondului. Vă spun asta fiindcă iubesc acest brav popor român.. Am făcut războiul alături. Vă afirm insă că nu e nici o analogie.de situaţii între noi. Valoarea culturii noastre e catolicismul aproape universal. Altoiul culturii franceze nu va prinde într’o zonă ortodoxă". Răspicate şi necruţătoare, constatările d-lui Henri Massis sunt cu atât mai preţioase cu cât sânt ale unui fr-ncez.—ale unui gânditor care în ţara sa e socotit ca „maestrul tinerei generaţii" —se identifică aproape cu convingerile Gândirii: împotriva oricărei imitaţii, pentru crearea unui spirit nou în artă, — un spirit creştin şi ortodox, 271 © BCU Cluj dar conformat ritmului latin, — pentru a ajunge la acel stil organic, autohton pe care îl căutăm. Dacă ideea latină, în peripeţiile ei prin România, dela filologia latinistă pânăla aventura teoretică lovinistă, n’a fost decât o multiplă încercare de imitaţie, înfrântă treptat de realitatea vie, credem sosită vremea când latinitatea începe a fi ceeace trebuia de mult să fie: „o regulă pentru spirit, o normă pentru inteligenţă". La o masă prietenească, unde colaboratorii Gândirii se adunaseră pentru a-î saluta, Henri Massis ne spunea: „Dv. vă găsiţi azi la o răspântie de unde trebuie să vă alegeţi drumul cel adevărat, drumul spiritului românesc. Sarcina e frumoasă şi e grea. Dar eu aş vrea să fiu la acest început de drum ce se croieşte".. 5 D. T. ARGHEZI reia prin Rampa, tema ridicată de noi a unei apropieri între scriitorii minoritari şi români, amplificând-o cu propunerea de raporturi cu publiciştii statelor vecine. Optimismul d-lui Arghezi se detaşează, conştient, pe fondul de indiferenţă pasivă a scriitorilor români, asupra căreea scrie rândurile următoare, ce n’au nevoie de adaus comentator: „Scriitorul român, dacă îl observăm exact, mai este străin şi de toate mişcările şi evoluţiile ce interesează timpul şi susceptibilitatea de devenire omenească a neamului din care face parte. El în toate chestiunile este ele perfect acord cu autorităţile administrative şi cu oamenii dela guvern. O iniţiativă inspirată de o idee. de o necesitate, de o însufleţire cât de puţin discordante cu acea ordine de circulaţie, care se confundă cu disciplina unui popor întreg, sau _a unei clase sociale, nu-1 atrage până acum niciodată. Ceva mai mult: ca să jiu supărăm pe nimeni, nici pe mama, nici pe tata, nici pe vizitiul proprietarului momentului, noi nu adoptăm o ţinută măcar teoretică Jiici în problemele lipite strict' de viaţa şi de onoarea ’ noastră profesională. Subsemnatul m’am străduit pe vremuri fă adune cel puţin 20 de confraţi într'o organizare de apă- ; rare profesională. Un manifest, rămas în ma—î nuscris. mi-a fost iscălit de 40 de confraţi; nici-.-; unul dintre ei nu s’a prezintat ca să existe asociat, în carne şi oase, la niciun apel de întâlnire — şi este probabil că dacă aş fi publicat manifestul aş fi înregistrat a douazi 40 do desminţirL Noi ştim să fim bravi la bucătărie şi în tramvai, atâta timp cât o acţiune se manifestă în şoaptă. Lumina, din ai cărei şutaşi ne considerăm ea el sântem, ne înfricoşează". Acatistul scris de d. Sandu Tudor pentru glo—' rificareu Sfântului Dimitrie Basarabovul şi pu-, blicat în numărul de faţă este, ca tehnică, o-străveche formă de poezie liturgică. Întâiul imn. acatist — numit cu acest termen grecesc fiindcă, se cântă stând în picioare, — datează dela începutul veacului al YH-lea şi e închinat Fecioarei iYlaria. Constă din 24. de strofe rânduite, în originalul grec, după literele alfabetului fiecare strofă începând Cil o literă. Strofele sânt unele mai mici — condacele, — altele mai mari — i-coasele — şi alternează simetric. Icosul are două. părţi: întâia e o expunere istorică şi doctrinală, a doua e o aclamaţie de 12 versuri dintre care fiecare trebuie să fie o metaforă glorificatoare. Cum imnul acatist are 12 icoase, el trebuie să conţină deci 144 de metafore glorificatoare. , Străvechiul acatist al Sfintei; Fecioare a rămas, în poezia rituală ortodoxă ca tip fix pentru inspiraţia imnologilor haghiografi de mai târziu.. In româneşte, pe cât ştim. d. Sandu Tudor e cel dintâiu care încearcă această formă dificilă teh-niceşte, prin virtuozitatea pe care o cere. Imnul': său acatist a fost scris din îndemnul P. S. vicar patriarhal Tit Simedrea care-1 voieşte introdus m-< ritualul nostru bisericesc. NICHIFOR CRAINIC © BCU Cluj G ÂS Dl REA © BCU Cluj MÂNĂST/REA ATHOS QiNDIRKA © BCU Cluj © BCU Cluj OĂSDIRBA © BCU Cluj A APĂRUT: RAINER MARIA RILKE POVEŞTI DESPRE BUNUL DUMNEZEU în româneşte de NICHIFOR CRAINIC Colecţia «Cartea Vremii». Preţul 30 Iei. R APĂRUT: LUCIAN BLAGA MEŞTERUL MANOLE DRAMĂ IN 5 ACTE Preţul 60 lei. A A P A R U T : FUGA LUI ŞEFKI ROMAN DE EMANOIL BtICUŢA EDITURA „CARTEA ROMÂNEASCĂ". PREŢUL 70 LEI A APĂRUT: TUDOR HRGHEZI CUVINTE POTRIVITE POEZII Edit. Fundaţia Cult. Principele Carol şi Bibliofila. Preţul 250 lei. A APĂRUT ÎNTUNECARE” 5) PARTEA I • ROMAN de CEZAR PETRESCU CARTEA VREMI/ COLECŢIE ENCICLOPEDICA îngrijită de NICHIFOR CRAINIC AU APARUT: 1. EMANOIL BUCOTA LEGĂTURA ROŞIE nuvele. • 2. CHARLES MAURRAS VIITORUL INTELIGENŢII în rom. cu o introducere de T. Vianu. S. ION PILLAT SATUL MEU, VERSURI ' cu gravuri în lemn de Teodorescu- Sion. 4. LUCIAN BLAOA FENOMENUL ORIGINAR studii filosofice. 5. H. IBSEN PEER GYNT . trad. în versuri de Adrian Mariiu. 6, MI HAI D. RAL EA INTRODUCERE IN SOCIOLOGIE. < 7. LUCIAN BLAGA FAPTA ' ; foc dramatic. " ; 8. D. IANCOVICI SOCIETATEA NAŢIUNILOR t • 10. L. PIRANDEIL 0 HENRI C IV trad. de Al D. Mar cu, ît. V. voie O LE SCU POEME CU ÎNGERI 12. ozakvra kakuzo CARTEA CEAIULUI trad. de Emanoil Bucuia. 13. N. DAŞCOVICI DUNĂREA NOASTRĂ EDITURA FUNDAŢIEI CULTURALE PRINCIPELE CAROL ; © BCU Cluj EXEMPLARUL LEI 30.— GÂNDIREA EXE». plarul LEI 30.- REDHCTORI: CEZAR PETRESCU ŞI NICHIFOR CRAINIC GRUPAREA. REVISTEI: LUCIAN BLAGA, VASILE BĂNCILfi, EMANOIL BUCUŢA, AL. BUSUIOCEA-NU, OSCAR WALTER CISEK, N. M. CONDIESCU, DEMIAN, O. HAN, NAE IONESCU, G. M. 1VANOV, ADRIAN MANIU, ALEXANDRU MARCU, GIB. I. MIHĂESCU, ION PILLAT, ION MARIN SADOVEHNU,. FRANCISC ŞIRATO, TUDOR VIANU, V. VOICULESCU APARE ODATA PE LUNA REDACŢIA: STRADA POLONA No. 38, BUCUREŞTI. iimimmmiiiimimmimtiiHiiiHimimiiimmiimmmiiiiimmiiiinuiiiiiiiiiiiiiiniiiiiiiiiiiiiiiitiiiiiiiiiiiiitiiiiiiimiiiiitiiiiiiHtiiiimiiiiimiiiiiiiiiiiiiiiiMHFa No. 10 OCTOMBRIE 1927 CUPRINSUL: CRONICA LITERARĂ AL. BĂDAUŢĂ : „întunecare'4 de TUDOR VIANU: „Arta şi sentimentul pesimist al Existenţei" 229 SANDU TUDOR:„AcatistulSfântului Dimitrie-cel-Nou Basarabov44 23'> P. MARCU-BALŞ: „Mistica Sta-tului“.................... 252 IDEI, OAMENI & FAPTE AL MARCU: „Fra Giovanni Co- lombinr4..................259 M BEZA: „Romancieri englezi contemporani'4 ..............262 Cezar Petrescu .........265 CRONICA PLASTICĂ . OSCAR WALTER CISEK: „De-mian44 ................ 267 DRAMA ŞI TEATRU ION MARIN SADOVEANU: „Omul cu Mârţoaga14, „Cgrano de Ber-gerac“, „Ceatrul Caragiale44 . . 268 NICHIFOR CRAINIC: „Cronica Măruntă14 ................ 272 ILUSTRAŢII COPERTA : Demian. ^ REPRODUCERI: Demian. DESEMNE IN INTEROR : Demian. .....................................nu........................................ ABONAMENTE: 1 AN, 350 LEI; 6 LUNI, 175 LEI. PENTRU INSTITUŢIUNI Şl AUTORITĂŢI, 500 LEI ANUAL. IN STRĂINĂTATE: 5j0 LEI ANUAL ADMINISTRAŢIA: GR. T E O D O S S IU, STRADA L A T I N A No. 10 EXEMPLARUL LEI 30.— GÂNDIREA EXEMPLARUL LEI 30.— C. 8156. — Impr. F. C. P. C. Latina. 10 © BCU Cluj