© BCU Cluj PEN. CLUBUL ROMANESC DE NiCHIFOR CRAINIC Ideea unei apropieri între scriitorii deosebitelor graiuri din ţara noastră ne surâde şi unora şi altora dintre noi. Există, fără să exagerăm, o dorinţă de colaborare care nu odată a isbutit să iasă din nebuloasa pasivităţii şi să se preschimbe în tendinţă de acţiune şi de realizare. Sunt începuturi ce stau dovadă. Câteva piese de teatru româneşti au fost tălmăcite în ungureşte, două antologii de versuri-româneşti au apărut în limba lui Ady şi, izolat dar adesea, poeţi maghiari au fost înfăţişaţi cetitorilor revistei noastre şi prozatori minoritari complectează din când în când paginile magazinelor populare din Bucureşti, Braşovul care, prin Saşi, revendică legenda medievală a wagnerianului Klingsor, ne trimite în anii din urmă o foarte îngrijită publicaţie filosofică şi literară, cu numele vraciului şi cu sporadice atenţii pentru scriitorii români. Dar totul pare făcut accidental şi fără ardoarea continuităţii. Mai strânse legături se cer, mai sistematizate, dacă se poate zice. De câteva ori scriitori maghiari din Ardeal au descălecat în delegaţie la Bucureşti căutând un contact mai apropiat. Dacă faptul îi onorează, nu putem spune acelaş lucru despre noi, bucureştenii, cari ne-am arătat încântaţi, dar am deslegat problema numai într’o strângere caldă de mână, într’o vorbă prietenoasă şi un pahar de vin. Ideea a rămas nălucind mai departe, aurie, în văzduhul făgăduinţii. ' Drept e că formula încăpătoare şi sigură a colaborării lipsia. Eram în căutarea ei. O di-buiam. Anul trecut, confraţii maghiari ne propuneau o asociaţie româno-maghiară de acţiune culturală. Gândul era frumos, dar noi voiam în asociaţie şi scriitori saşi. Formula pe care o căutam era însă mai la îndemână de cum am fi crezut. Se află printre noi şi o ignoram. Ignoram, ca tot românul care se respectă, însemnătatea şi bucuriile spirituale ale asociaţiei scriitoriceşti internaţionale PEN-Club. E adevărat, sunt vreo cinci ani de când prietenul Marcu Beza se străduie — în scurtele sale popasuri prin ţară, — să ne convingă de generoasa frumuseţe 185 © BCU Cluj a invenţiei doamnei Dawson Scott, romancieră engleză, şi să ne organizeze pe principiile ei simple şi libere. Dar prea în serios n’am luat-o. S’a întâmplat ca oficialitatea să ofere mijloace pentru congresele anuale ale PEN-Clubului şi, totuş, scriitorii români să n’ajungă la destinaţie. O lipsă de interes, obicinuită şi vrednică de biciuit, ne-a ţinut departe de orizonturile internaţionale. In pitorescul amestec de celebrităţi ale scrisului mondial ce au populat vara aceasta congresul dela Bruxelles, s’au strecurat însă şi câţiva scriitori de-ai noştri, curioşi să-şi noteze pildele normative ce se puteau scoate din discuţiile unui astfel de areopag, pe cât de voios şi liber pe atât de serios şi demn. Din acele neuitate discuţii a căror politeţă elegantă nu excludea patima de rasă înteţită de realităţile politice locale ; din acele confruntări de convingeri antagpniste, abia stăpânite, cărora mintea clară a unui Benjamin Cremieux le găsea spontan formula conciliantă şi unanim aplaudată# am ieşit cu încredinţarea că PEN-Clubul poaţe fi de un real folos în deslegarea problemei de colaborare a noastră, a scriitorilor din România. Avem la Bucureşti o secţiune românească a PEN-Clubului. Ea sufere de un îndoit defect: e o improvizaţie ca oricare alta, (d-lui I. Al. Brătescu-Voineşti, marele nostru prozator, trebuie să-i amintească membrii, din când în când, în clipe de constrângere, că e preşedintele ei) ; şi, apoi, această secţiune e alcătuită numai din scriitori de limbă română. Ca funcţie, secţiunea bu-cureşteană e, deci, un simulacru, iar ca organizare o greşală. Admiţând că, existentă astfel, ea ar funcţiona minunat şi ar cuprinde pe toţi membrii „Societăţii Scriitorilor Români”, greşala totuşi ar continua : fiindcă scriitorii de cetăţenie românească, dar de limbă minoritară, ar rămâne pe . dinafară. Nu e nevoie ca toţi membrii S. S. R,-ului să intre în PEN-Club, dar ca secţiunea noastră să răspundă principiului internaţional al asociaţiei e neapărată nevoie ca scriitori ai tuturor graiurilor din România s'o alcătuiască. In congresul dela Bruxelles, axa discuţiilor a fost tocmai chestiunea organizării cluburilor naţionale. După care criteriu se alcătueşte un club naţional? După criteriul limbii sau după criteriul cetăţeniei? Limba desparte, cetăţenia apropie. E lesne de înţeles cât interes pasionat s’a pus în desbateri până să se ajungă la unanima hotărâre a criteriului cetăţeniei. Dacă într’un Stat trăiesc scriitori de-o singură limbă, discuţie numai încape. Dar dacă într’un Stat trăiesc scriitori de limbi deosebite, organizările lor separate, după criteriul limbii naţionale, ar însemna însăşi călcarea principiilor de apropiere, de înfrăţire şi de colaborare ce stau la temelia PEN-Clubului. Actuala organizare a clubului bucureştean apare astfel, ca o negare a spiritului ce trebuie să însufleţească PEN-Clubul. Organizaţia locală, naţională, e imaginea restrânsă a organizaţiei internaţionale. Dar ce imagine a PEN-Clubului reflectăm noi cu secţiunea bucureşteană atât de incomplectă? Ea are azi ca bază, principiul limbii; realitatea politică a Statului nostru ne sileşte să ne reorganizăm după principiul cetăţeniei. Posibilitatea de a înfăptui o imagine mai întreagă a PEN-Clubului ne e dată în realitate; ea stă în tendinţa unei apropieri de noi pe care am semnalat-o în rândurile scriitorilor maghiari şi saşi din România. Ea cere însă un sfârşit indolenţei noastre care, ştim, n’a însemnat niciodată reavoinţă faţă de confraţii minoritari. / Hotărârile congresului dela Bruxelles n'au avut până acum niciun ecou în presa românească; au avut însă în presa maghiară din Ardeal. Confraţii maghiari agită ideea unei organizări aparte, ca subsecţiune a secţiei bucureştene. Şi acesta e un lucru posibil, după hotărârile congresului. Posibil, dar nu normativ. Ci numai îngăduit în împrejurări excepţionale. Bunăoară : dacă într'un Stat, majoritatea naţională e însufleţită de atâta ură de rasă încât exclude minoritatea din sânul clubului naţional, această minoritate, dupăce cazul a fost judecat, e îngăduită să formeze secţiune aparte — ca filială însă a secţiunii naţionale din acel Stat. La noi, din fericire, nu e cazul. Bunăvoinţă există şi dintr’o parte şi din cealaltă. Propunându-şi să înjghebeze subsecţiune aparte, la Cluj, confraţii maghiari anticipează astfel un impediment ce ei înşişi ştiu că nu există. Greşala de organizare a clubului bucureştean, în forma lui actuală, nu stă în vreo intenţie exclusivistă, ci într'o lipsă de informaţie suficientă. Sau, poate, scriitorii maghiari, bătând de câteva ori la poarta noastră, au pierdut nădejdea unui răspuns ce tot întârzie? 186 © BCU Cluj Dar un fragment de PEN-Club la Bucureşti şi alt fragment la Cluj ar zădărnici însăş ideea apropierii şi a colaborării. In locul unui pas prietenos de suprimare a distanţei dintre noi, ne-am găsi, cu cele două nuclee penclubiste, aproape în situaţia în care ne găsim azi: o „Societate a Scriitorilor Români” cu vechile ei rosturi la Bucureşti, o societate a scriitorilor maghiari — „Heliconul” — în Ardeal cu alte rosturi ale ei — şi, între ele, aceeaş posibilitate sau imposibilitate de comunicare dovedită până acum. Ar fi numai un nume nou aplicat unei stări de fapt ştiute , şi pe care şi unii şi alţii o dorim schimbată. Dacă real o dorim.... Vrem să ieşim din starea penibilă de simulacru şi să făurim o unitate model de acţiune cu netăgăduite roade pentru vieaţa literară a ţării noastre? N'avem decât să alegem organizarea mixtă pe principiul egal şi uniform al cetăţeniei: un singur PEN-Club al României. Cred că nu e greu de prevăzut avantagiile. Ca membri ai aceluiaş club, ne este dată dela început posibilitatea unei strânse camaraderii, stimulentul cel mai puternic al unei munci de reci-, prOcitate literară. Ca literaţi cari iubim mai presus de toate autonomia gândului şi suveranitatea visului, vom asigura un domeniu vast libertăţii de manifestare întrucât aici, în PEN-Clubul naţional, fragment al unităţii mondiale, ne găsim pe culmea înaltă a unui orizont internaţional. Român, maghiar ori sas, fiecare va ridica nestingherit pe înnălţimi specificul de bucurii şi de dureri al colectivităţii din care face parte. Garanţiile de stimă reciprocă şi poate de iubire adâncă sunt date în imperativul internaţional al unei discipline simple şi benevol acceptate. Sub acest unghiu de perspectivă, multe suspiciuni se pot topi, multe amărăciuni se pot îndulci, multe asprimi se pot netezi. înţelege oricine că principiul egal şi uniform al cetăţeniei, păzit cu deopotrivă onestitate, va însemna, în primul rând, respectarea limbii, material sfânt şi milenar în care se modelează autonomia gândului şi suveranitatea visului iubite de noi toţi. Ne dăm prea bine seama că în zarea acestor drumuri convergente se iveşte, inevitabil, spectrul prejudecăţilor politice, că în aripile ce s'adună pentru stolul marilor zboruri vânătorii momentului îşi ţintesc plumbii ucigaşi. Dar convingerea incarnată că politica e de natură inferioară artei poate fi biruitoare şi mântuitoare. Pervertind umanitatea în ură şi îngenunchind totul cu brutalitate, politica desfigurează însuş chipul dumnezeesc al artei. Dar singură arta, prin umanitatea pură care este esenţa ei, poate domoli ceva din brutalitatea politicei. Atârnă căruia dintre cei doi zei îi aducem ofrandă primiţiile pasiunii noastre. © BCU Cluj TOAMNĂ DE SUFLET DE TUDOR ARGHEZI VJLâ iele albe, iată, au început să plece, Ca nişte bărci tăcute, pornind fără lopeţi. La ţărm se face seară şi steaua ’n cerul rece Păzeşte cripta nopţii cu candeli şi peceţi. In şirul vieţii noastre întreg se face seară, O seară fără sunet, nici vânt, nici amintiri. Ieri a plecat o barcă, azi alte bărci plecară, Convoi de goluri strimte pe undele subţiri. De-ar răsuna în iume măcar un glas de goarnă! De s’ar clăti pe lume un singur larg talaz! Nu. Nemişcată ’n margini, lumina se răstoarnă Şi, ca să cânte, streaja de sus şi-a luat răgaz. De-aş fi un stei de peşteri, cioplit cu dalta ’n lung, Aş sta s’aştept cu tihnă, culcat pe-o muche dreaptă, Cele din urmă mute vecii să le ajung, Cu templul în spinare, cărui slujesc de treaptă. © BCU Cluj CRAII DE CURTEA-VECHE DE MATEIU ION CARAGIALE ASFINŢITUL CRAILOR Vous penetrerez dans Ies familles, nous peindrons des interienrs domestiques, nous ferons du drame bourgeois, des grandes et des petites breteches• MONSELET Spre primăvară, plecările acestea fură din ce în ce mai dese, şederile mai lungi. îndată ce se întorcea, Paşadia ne poftea la prânz. Presupunând că era cu putinţă să aibă de vorbit cu Pantazi, cu care pe zi ce trecea se lega mai strâns şi lucruri ce îi priveau numai pe dânşii, luasem obiceiul ca, după cafea, numai decât, să îi las un ceas-două singuri cutn făcea Pirgu. , Plecam odată cu acesta, nu însă fără a avea grija să mă informez, înainte de a ajunge la poartă, încotro voia să o apuce, pentru ca să o iau în partea dimpotrivă. Mă întrebă, odată, unde mă duceam. Ii spusei că la Academie, — „Nu ştiam", zise, „că s’a redeschis şi mă mir cum de nu am aflat şi eu. Au să se arză iar, să vezi. Biliardul a căzut dela modă; un „trei-benţi”, un „pul-secret" nu mai joacă decât alunarii şi e păcat: erau jocuri drăguţe". Se agăţă să vie şi el. II lămurii că nu de Academia de biliard era vorba, ci de Academia română. Se interesă ce căutam acolo şi fu sincer desamăgit când mă auzi că mergeam să citesc. Mă dojeni: — „Nu te mai laşi, nene, odată de prostii? Până când? Ce îţi faci capul ciulama cu atâta citanie, vrei să ajungi în doaga lui Paşadia? Ori crezi că dacă ai să ştii ca el cine l'a moşit pe Mahomet, sau cum îl chema pe ăl care a scos întâi crucea la Bobotează e mare scofală? — Nimic ; cu astea te usuci. Adevărata ştiinţă e alta : ştiinţa vieţii de care habar n’ai ,* aia nu se învaţă din cărţi”, 189 - © BCU Cluj „Se vorbea astăzi, înainte să vii, că te-ai apucat să scrii un roman de moravuri bucureştene şi m’am ţinut să nu pufnesc de râs. Ba nu zău ,* dumneata şi moravuri bucureştene! Chinezeşti poate, pentru că în chestia asta eşti chinez; cum ai să cunoşti moravurile, când nu cunoşti pe nimeni ; mergi undeva, vezi pe cineva? Afară numai dacă ai de gând să ne descrii pe noi, pe Paşa, pe mine, pe Panta; cu altcineva nu ştiu să ai a face;... a! da, Poponel, amicul. Ei, dacă ai merge în case, în familii, s’ar schimba treaba, ai vedea câte subiecte ai găsi, ce tipuri! Ştiu eu un loc... Ii luai înainte : „la Arnoteni, adevăraţii Arnoteni”. înlătură, cu un gest, orice îndoială. Şi confidenţial: „iese şi şperţ, e joc mare până dimineaţa, ducem se înţelege şi harţabalele ; ei cu punga, noi pe dealături, doftorii cei fără de arginţi". Slujindu-i, pentru a nu mai ştiam câta oară, făgăduiala cu care mă scăpăm de plicticoasa stăruinţă ce de şase luni punea ca să mă atragă în acea casă deochiată, pentru nimic nu aşi fi crezut că foarte curând cu prilejul unei alte mese la Paşadia, el avea să îşi ajungă mulţumită tocmai mie scopul. Rău însă dacă îmi a părut în urmă de ceva, a fost numai pentru că nu îl am ajutat să îşi-1 aducă la îndeplinire mai devreme. Cam sătul dela un timp de savantlâcuri, simţeam nevoia să petrec, să râd. Şi aşa cum mă a făcut atunci, dela amiazi până seara târziu Gorică, îl a răscumpărat faţă de mine de toate păcatele. Parcă înnebunise; de mai multe ori Paşadia voi să îl dea afară. Nu mi se mai întâmplase să văd o asemenea năbădăioasă veselie, deschisă şi buffă în draci, veselie străină de firea lui şi totuşi nesilită, al cărei rost ne lasă să îl întrevedem abia spre sfârşit, în treacăt: murise tâtă-său. Condoleanţele ce Pantazi şi cu mine ne grăbirăm a îi prezintă le reteză scurt, rugându-ne să fim serioşi. — „Aşi înţelege”, concedă, „să mă compătimiţi că nu m'a scăpat Dumnezeu de pacoste mai devreme”. „Ei, să fi crăpat Sumbasacu Pirgu cu zece-doisprezece ani înainte, să îi fi lăsat de atunci cele douăzeci de mii de lei ce se cuveneau fiecăruia din cei opt copii rămaşi din şaptesprezece câţi fuseseră, credeam noi că ar fi ajuns Gore ceeace era : nemţoaică la hodorogi ? Ce om ar fi fost! Avocatul cel mai strălucit, gloria baroului român. El Tar fi apărat pe Paşadia învinuit de atentat la bunele moravuri şi îl ar fi scăpat dovedind că e neputincios. Avocat şi profesor la Universitate. Se ar fi îndeletnicit, în ore pierdute, şi cu literatura, ar fi comis piese — piese proaste bineînţeles, istorice — şi însăila lungi dialoguri între personagii din veacuri deosebite, juca rolurile de forţă, se bălăbănea, sforăia, mugea. Şi nu se ar fi mărginit numai la atâta; nu! Purtător de cuvânt al revendicărilor democratice cele mai sfinte, ar fi cerut în Sfatul Ţării împărţirea moşiilor la ţărani şi votul obştesc. Şi, pe loc, un discurs, nu mai găunos nici mai sec decât cele se • îmbăloşeau puturoase sub cupola din dealul Mitropoliei, fu gata. Distins cum era, ar fi intrat şi în diplomaţie; ce parcă pentru asta ar fi trebuit să aibă şi el curiozităţi ca Poponel şi la urma urmei dece nu : nu îl avea pe Paşadia la îndemână? Dar visul său dulce fusese viaţa la ţară, patriarchală ; s’ar fi pus pe plugărie sănătoasă, îşi ar fi lucrat podgoria... — „De minune”, îi zisei, dar acum că te-ai văzut moştenitor fericit de ce ai de gând să te apuci?” — „Am să mă fac nene”, răspunse, „în Crucea-de-piatră să am şi eu ţăţaca mea şi cadânele mele şi pitpalacul meu şi am să mă aleg epitrop la biserică ; mai încolo, la bătrâneţe, am să mă călugăresc chiar, pe onoarea mea”! Şi se vedea, cuvios întru Domnul monah Gherasim, Ghideon sau Gherontie, protopsalt la schitul lui Darvari din Icoană, pomenindu-se că zice când îi vine rândul la citire : „contra” sau „passe-parole” şi ca să ne dea o dovadă de chemarea sa pentru viaţa schimnicească, bălmăji pe nas, popeşte, aproape trei sferturi de ceas un deşănţat amestec de cântări bisericeşti şi de cântece de lume : „Primăvara dulce” cu „Din cireş până'n cireş”, „Hristos a înviat” cu „Ma parole d’honneur mon cher”, „Pre Domnul să-l lăudăm” cu „I haram bam ba”. Pantazi râdea cu lacrimi, Paşadia se resemnase. Dar deodată Gore amuţi, holbă spe-rioşi ochii şi ridicând mâna dreaptă cu arătătorul în sus la ureche, rămase ca împietrit. Pantazi ' 190 © BCU Cluj îi ceru să spuie ce era. — „Cum, nu auziţi?" — zise ...„trâmbiţa răsună, tricolorul s’a 'nnălţat!" Şi, cu desnădejde, urlând : „daţi-mi, daţi-mi arma mie, vreau să mor în bătălie, nu ca sclavul în sclavie, daţi-mi, daţi-mi calul meu!" îşi încălecă scaunul şi dete să se avânte, dar se împiedecă de covor şi căzu peste o răcitoare, fără a îşi face însă vre-un rău, căci se sculă numaidecât, sprinten, şi, uşor de parcă nu atingea podelele, ne arătă cum avea să joace peste Carpaţi, între Tisa şi Nistru, hora cea mare, hora unirii tuturor Românilor, şi chiuia şi se fleorţăia : „ti cu floli la pălălie, ti cu floli la pălălie, uite-aşa, uite-aşa, hăi, hăi, hăi, hăi! Pieri apoi ca, peste puţin, să se întoarcă, cu nădragii în vine, şi cu cămaşa afară, abătut, mult trist: se gândise că nici în ziua aceea — din ale vieţii sale cea mai ferice, când la zarea unui Viitor foarte apropiat, dar vai! nu şi al lui Paşadia, toate îi surâdeau aşa trandafirii — nici atunci măcar, noi nu aveam să îi facem cheful să mergem cu dânsul la Arnoteni, adevăraţii Arnoteni. Şi dece ? — parcă nu ştiam că nicăeri ca acolo nu se petrecea mai drăguţ: un joc uşor, un maus, un drum-de-fier, un poker, unde găseai în totdeauna? — la Arnoteni; o băutură uşoară, un şpriţ, un coniac, o marghilomană, unde? — la Arnoteni; o blândă copilă, după pofta inimii, uşoară, ei unde? — tot la Arnoteni, singurii adevăraţi, binecuvântat neam boeresc, împodobit de toate virtuţiile creştine. La drept vorbind, Maiorică era un maimuţoi, dar cucoana Elvira, ce matroană! şi fetele, nişte cotoşmane, nişte armăsăroaice. A! dacă nu voiam era numai ca să lovim în el, să îl jignim, şi nu' era frumos din partea noastră, nu se cădea să ne purtăm aşa cu un frate. Se obidi. Şi, su-meţându-şi cămaşa ca să îşi acopere faţa, plânse cu amar. Chiar sincer să fi fost, şi oarecât era, nu ar fi meritat compătimire. Dacă nu îşi putuse atinge ieftena ţintă, vina era numai a lui: cum ştia că noaptea când eram cu Paşadia îl urmam tustrei oriunde, orbeşte, ce îi ar fi fost mai lesne decât să ne ducă acolo fără să ne mai întrebe de vrem ori ba şi fără să ne spuie dinainte? Poate îi dase prin cap, era dela mintea omului, dar se temuse. Noi la Arnoteni ajunsese, în urma neclintitei noastre împotriviri de a călca în acel locaş de joc şi de întâlnire, că îi părea ceva atât de grav, de cu neputinţă, încât se crezu jucăria unei amăgiri când văzu că îmi fu destul să arunc atunci o vorbă la întâmplare : „ce ar fi să dăm astăseară o raită pe la adevăraţii Arnoteni?” pentru ca Pantazi să zică: „dece nu”? iar Paşadia că acolo sau aiurea îi era tot una. De mirare că de bucurie Gorică nu înnebuni deabinelea ; îl apucară curate năvârlii, scâncea, se tăvălea pe jos, se da tumba şi trebui să îl ameninţăm că nu mai mergem ca să renunţe la hotărârea de a face drumul călare pe unul din caii dela cupeu. Că nu ştiu cum îi zicea străzii unde stăteau Arnotenii, nu trebue să pară ciudat: timp de o lună cât am fost dela ei nelipsit, nu mi s’a întâmplat nici să intru nici să ies decât prin fundul fără uluci al curţii care răspundea pe cheiul drept al Dâmboviţei ceva mai în sus de podul Mihai-Vodă. Era mai aproape şi nu mă vedea nimeni. Păstrez de întâia mea vizită o amintire neplăcută. Am trăit atunci un ceas de răfuială cu mine-însumi în care singur îmi am deplâns încanalizarea. Doamne, cu ce lume mă am adunat în acea seară, strângerea a ce mâini a trebuit să îndur! Amară, mustrarea de odinioară a lui Paşadia îmi răsuna, neiertătoare, în urechi. Seară tristă chiar dacă nu ar fi fost decât plictiseala; lui Pirgu îi pierise hazul, făcea acum pe „directorul", înjgheba mesele de joc, trăgea locurile. Pe Paşadia îl băgă într’un poker, pe Pantazi într’un drum de fier, amândoi cu câte o femeie la dreapta şi la stânga. In tăcerea ce se făcu înainte de prima lovitură, din odăile neluminate ce dădeau în larga încăpere din mijloc se auziră şoapte, râsete înfundate, un suspin. Socotii momentul potrivit să o şterg englezeşte; tot nu aveau să mă mai prindă a doua oară. Mă credeam scăpat când, în uşă, mă pomenii faţă în faţă cu „sufletul maichii”, cocoana Masinca Drângeanu. — „Fugi ca să nu mă conduci pe mine acasă”, îmi zise, „întinzându-mi mânuşiţa înmă-nuşată cu palma în sus ca să îi o pot săruta în ochiul rămas gol deasupra încheeturii. „Nu mă mai iubeşti,,," v 191 © BCU Cluj — „Vă dau voe, coniţa mea”, o întrerupsei, „să mă credeţi capabil de toate nelegiuirile, de asta însă nu”! Şi nu era din parte-mi o măgulire deşartă; s'ar fi putut oare să nu te înnebuneşti după ea? — şi nu de frumoasă ce rămăsese în pofida vârstei pe care o înşela după cum îşi înşelase cei doi bărbaţi cu cununie şi nu mai ştia câţi fără, dar pentru că avea un „vino-încoace” căruia nu era chip să te împotriveşti şi dichisurile toate şi tabieturile şi ochiadele. Mă răsgândii fireşte de plecare şi fui martor la o primire, neobişnuit de călduroasă chiar pentru ţara românească. Stăpâna casei şi fetele amândouă se năpustiră pe noua-sosită întrecându-se care mai de care să o îmbrăţişeze şi să o pupe. O întrebau totdeodată, nu pe rând şi fără a îi da răgaz să răspunză, cum petrecuse la Nizza de unde se întorsese de curând, o pipăiau, o puricau, se ţineau de dânsa să ia ceva. Cam de silă „sufletul maichii” se hotărî pentru o cafea şi căzu la învoială pentru un Cointreau. Refuză însă să intre a patra la un maus şi se aşeză cu mine la o măsuţă, în faţa unei oglinzi în care se putea vedea tot ce se petrecea în salonul vecin, unde se juca. Ţinu să ştie dece mă grăbisem să plec —vre-un „rendez-vous? Nu îi tăinuii adevărul. Recunoscu că aveam în parte dreptate : parcă ea se simţea bine alături de Frosa Bojogescu sau de Gore Pirgu; dar ce voiam ? —aşa e peste tot unde se joacă şi se trăeşte de pe urma jocului. Mai trebuia să ţiu însă socoteală de asta când aveam în schimb fericirea de a îi cunoaşte pe Arnoteni? Nu vorbea bine înţeles de Maiorică: Maiorică era aşa dobitoc! Totuşi avea şi el ceva: o tărie pe care, oricum, nu se putea să nu o admiri. Sărac lipit, dator-vândut, respins de neamuri cari demult nu mai voiau să ştie de el, ocolit de lumea cum-se-cade, hulit şi arătat cu degetul, el rămânea netulburat, îşi păstra înfumurarea, ifosele, ţâfna. Nepăsător de tot ce nu îl atingea chiar pe dânsul, în fiinţa lui, de soţie şi de fete nu se sinchisea câtuşi de puţin ; le-ar fi văzut pierind sub ochii lui, fără să clintească, ar fi purtat bucuros mănuşi croite din pielea lor. Ca vrednice odrasle, fetele nu ar fi pregetat nici ele să îşi facă gentuliţe dintr'a lui, trainic toval argăsit gata. In schimb nevastă-sa se prăpădea încă după el, îl iubea cu dor de jertfă, îl slugărea ca o roabă dându-i îngrijiri peste îngrijiri — o! unele scârboase — îl oblojea, îl sclivisea, deşi ştia bine că „maiorelul” ei, cum îi zicea, mergea la alte femei, femei nu tocmai din lumea mare, dela cari se întorcea fără leţcae şi uneori mototolit, sgâriat şi cu vânătăi. Aşa îi se întâmplase pesemne chiar în ziua aceea: nu juca, făcea zâmbre şi îşi tot frichinea un ochiu deasupra căruia se învedera un cucui sdravăn. II priveam în oglinda aplecată, stârpitură băţoasă dând târcoale meselor de joc cu umbletul său ţăcănit săltându-se din călcâie şi înălţându-şi deasupra umerilor chibiţilor scăfârlia scofâlcită şi smochinită de ţigan bătrân, îl priveam căutându-i zadarnic vre-o urmă de asemănare cu ofiţeraşul încârlionţat dintr’o fotografie îngălbenită de pe măsuţă, frumuşel şi firav aşa cum era pe vremea când îl trecuse pe răboj cu însemnarea „piccolo ma simpatico” frizerul Coriolan. Hotărât, nesimţirea îi pria tot atât de puţin lui cât o seca pe durdulia sa jumătate amorul. încă tânără la faţă, învoaltă şi spelbă, ea îşi plimba voioasă printre mosafiri maldărul de carne fleşcăită, legănându-şi sânii căzuţi şi coapsele dolofane, glumea, râdea, avea pentru fiecare o vorbă şi un zâmbet. Mi se păruse totuşi că se întrezărea la dânsa o mâhnire ascunsă pe care mă grăbii să o pun pe socoteala necredinţei soţului şi a desfrâului fetelor. Masinca nu mă lăsă să mă înşel: Elvira nu fusese străină de căderea fiicelor sale; cât despre partea infidelităţii, cu toată dragostea, nu se lăsa nici ea mai pe jos, era în totdeauna „en carte” cu Maiorică, îi da chiar puncte înainte. Daca într’adevăr era nemulţumită, pricina trebuia căutată aiurea. La Arnoteni, în casă, se întâmpla să fie zile fără pâine, fără ceartă însă nu, şi să se fi mărginit numai la atâta nu ar fi fost nimic, dar fetele se încăerau şi se păruiau în lege, aruncau una într’alta cu ce le venea la îndemână, se sgâriau, se muşcau, îşi rupeau ce aveau pe ele şi apoi tă-bărau pe mama lor amândouă şi o svântau în bătăi. La ţipetele ei săreau vecinii sau trecătorii să o scape. — „Dar Maiorică?... — „Maiorică, „pârciul” — aşa îl porecliseră ele — nu se băga, sta departe, numai dacă vedea că se îngroaşe gluma, da fuga afară şi cu glasul lui fonfăit chema * 192 © BCU Cluj „mpoliţia”. Era păţit săracul: odată de io Mai, când se îmbrăcase şi el milităreşte să meargă la paradă, s’a pomenit decorat de sus până jos cu nişte chiftele marinate. Timp de un an cât Ar-notenii stătuseră la dânsa cu chirie — cu chirie vorba venea — Masinca nu avusese nevoe să mai meargă la teatru şi adesea nu ştiuse ce trebuise, să râză ori să plângă. A! fetele erau ceva nemaipomenit, ceva de spaimă. Cea mare, mai ales, Mima. Una care se grăbise să facă să se vorbească de dânsa. Avea numai cincisprezece ani când, la Galaţi, unde tată-său era în garnizoană, sucise în acelaş timp capul la doi tinerf, nişte guguştiuci amândoi. Tot punându-le iubirea la încercare, unuia, copil de oameni avuţi şi singur la părinţi îi a cerut să fure dela mama lui nişte giuvaericale, pe celălalt, casier la un toptangiu, l’a împins la cheltueli peste puterile lui şi, ghiceam, dobitocul băgase mâna în tejghea. Lucrurile nu au întârziat să se dea pe faţă şi băiatul de familie, de ruşine, îşi a sburat creerii, iar băiatul de prăvălie indiferentă, toate rămân nepreţuite, Teza lui PâiMiii asupra Veguţălorilor în imperiul roman (1909) rămâne, dimpreună cu „Neguţătorii italieni în Orientul gree“ a lui fean Uatzfeld, cea mai bună contribuţie, ce s'a adus cunoştinţei noastre asupra comerţului în lumea clasică. Monografia asupra tinereţii lui Mar cu Aurelia se distinge prin exactitate, eleganţă, gust şi simţ al speculaţiilor morale, far' „începuturile vieţii romane la Gurile Dunării “ înfăţişează despre România antică un tablou tot atât de luminos şi de precis (a şi cele în care JuIIin.ii. la noi, a fixat trăsăturile Galiei. Boissier şi în urmă Gsell, pe cele ale Afrîcei romane. Atâtea dintre disertaţiile lui, de altfel, fac cât un volum gros: cea consacrată Numelor de fluvii, şi de râuri în domeniul greco-iliric, de pildă, ca şi cea despre începuturile civilizaţiei la gurile Dunării. Tn fiecare din aceste lucrări, pe care Pârvan le redactează cu aceeaşi tişurinţă în româneşte şi franţuzeşte, în italieneşte şi in nemţeşte, strălucesc şi se amestecă daruri rareori asociate, combinând disciplinele cele mai diferite. Rând pe rând preistoric şi arheolog, lingvist şi filosof, el are răbdarea analizelor minuţioase şi euragiul celor mai largi sinteze. Complec â eu o virtuozitate de specialist desăvârşit inscripţiile cele mai mutilate şi descria ca un poet priveliştile măreţe în care le găsise. Avea sobrietate şi. strălucire, scrupul şi avânt; artistul egdă în el pe savant. Dar în acelaş timp, gândirea se traducea la el şi în fapt; poetul era un organizator ale cărui creaţii se multiplicau fără a se stânjeni una pe alta şi luau, ca prin minune, desvoltări repezi şi robuste. Pretutindeni am găsit urina trecerii lui, 206 © BCU Cluj semnul acţiunii lui. L-am cunoscut la Roma unde energia, tactul, devotamentul lui, au asigurat repede tinerei Scoale române de arheologie un rang de invidiat printre cele mai vechi. Am vizitat cu el şantierele săpăturilor pe care le conducea în Dobrogea şi de unde în atât de scurtă vreme .a ştiut să scoată la lumină, mai ales la Histria, atâtea preţioase documente. Am cules apoi la Paris ecoul influenţei pe care o câştigase în sânul Uniunii interacademice unde ajunsese vioe-preşedinte. Ori unde s’ar fi găsit, convingerea lui smulgea încrederea, zelul lui înflăcărat învingea piedicile. Scepticii îşi vedeau năruindu-li-se îndoelile la atingerea arderii lui. Indolenţii se simţeau târîţi de voinţa lui. Desinteresat şi entuziast, nu se îndepărta "lela propriile lui publicaţii decât ca să înlesnească Şi să grăbească pe ale celorlalţi. Cele trei tomuri din Ephemeris Dacoromânii ş‘i cele două din Dacia au întoovără-şit redactarea şi apariţia Geticei sale. întreprinderilor colective a căror răspundere o luase a-supră-şi el le da timpul şi sfaturile sale fără a socoti, punându-şi bucuria aiumai în profitul pe care aveau să-l tragă elevii lui, în cinstea care avea să se reverse asupra ţării sale. Căci. aici atingem ceeace era mai înalt şi era omul însuşi în Pârvan. Viata îl încercase aspru. Îşi pierduse, după câţiva scurţi ant de fericire desăvârşită, soţia şi singura lui fetiţă. Dar îşi primise destinul 'dureros cu un stoicism tot atât de neclintit ca şi cel pe care îl aflase la Romanii din al doilea secol. S’a adâncit atunci în lucru ca în trio uitare mântuitoare. Şi acorda şi cerea elevilor săi atâta afecţiune încât îmi putea spune, înr’un surîs melancolic, că îşi refăcea cu ei în juru-i o adevărată familie. Refugiat în ştiinţă ca ALEG I MI amintesc de o zi de vară aprinsă, acum câţiva ani, când în penumbra storurilor trase, în camera de lucru a profesorului Pârvan. la Universitate, am auzit întâia povestea îngândurată a lui. Alegenor. ' _ Era în vremea celei mai multiple şi mai inspirate activităţi a omulvii de ştiinţă care începea a nu mai tăunii în sine pe gânditorul şi poetul. Venea de la Histria, cetatea dobrogeană de-acum mai mult de două mii de anii pe care ştiinţa lui de pietre şi de gânduri o întorcea iarăşi la lumină şi o punea înaintea tuturor ca pe o carte deschisă. Săpase şi citise lucruri noi în ca, aducea însemnate pe bucăţele de hârtie cuvinte ale His-trienilor de odinioară şi vorbea de Alexandro®, de Aristagoras, de Artemidoros, adormiţi în1 cetatea pontică acum douăzeci de veacuri, ca de proprii săi semeni. Cufundat în tăcerea pietrelor bătrâne, pipăind în ele urma oamenilor de odinioară, îngândurat de gândurile lor, părea el însuşi ca un Grec de altădată întârziat prin veacuri, căutându-şi semenii, şi laolaltă, căutându-şi propria lui existenţă dedemult. Ca descălecătorii veniţi altădată peste mări dela Milet el întocmea acum a doua oară, din amintiri şi umbre, cetatea în care vasele de lut mai purtau încă unim vinului adus din Chios. Iar călătorul care, rătăcit pe mare, s’ar fi apropiat întâmplător de ţărmul înecat de lagune moarte al Histriei de azi, ar fi văzut din depărtare tăindu-se pe cerul do- într’un adăpost sigur împotriva tuturor formelor răului, el i-a închinat un cult pasionat, ascetic. .Bucuriile austere ale cercetării şi ale adevărului, erau singura lui raţiune de a trăi. Aşa a refuzat şi invitaţiile care, în mai multe rânduri, i s’au adresat de a intra ca şef de partid, în politică. Ceeace îl îndepărta însă dela ca era patriotismul. nicidecum vreo indiferentă de diletant închis Î11 turnul său de fildeş. Era convins că, în ciuda tuturor măririlor teritoriale, a oricăror, creşteri de bogăţii materiale şi de populaţie, o „Românie mare” nu va exista im adevăr decât în ziua când, îndepărtând orice tutelă intelectuală, patria sa se va fi arătat în stare să se ia la întrecere in toate domeniile ştiinţei cu naţiunile cele mai \ eeliiu cultivate. A-i asigura această independenţă spirituală, a pregăti această nobilă emulaţie, iată scopul pe care şi-l dăduse existenţei sale, sarcina căreia îi sacrificase tot, până şi propria lui viaţă, cu siguranţă scurtată de intensitatea sforţărilor şi de eroismul surmenajului său. Dar cel puţin, înainte de a ne părăsi va fi mitut contempla pământul făgăduinţei şi măsură, după omagiile care îi veneau din toate colturile lumii, locul pe care arheologia românească e pe cale de a-1 câş-' tiga în stima universală. Urmaşii săi,. elevii săi. care sunt în cea mai mare parte şi ai ilustrului istoric N. Torga, vor şti să împiedice viitorul de a-1 micşora; iar ca să-l sporească, le va fi dea-juns să se inspire dela Maestrul însuşi prea curând dispărut, să mediteze opera lui gi să urmeze idealul pe care exemplul lui li-1 lasă moştenire. Jerome Carcopino Profesor Ia Sorbona Membru de onoare al Academiei Române E N O R brogean, profilul doric al noului templu de piatră clădit de mâna lui, pentru Histria cea nouă. Histria gândului, in amintirea Histriei de altădată. Cine s’ar fi îndoit că arhitectul şl pietrarul singuratic care clădea acolo ca .Grecii şi clădea pentru e'i, nu era el însuşi unul din ai lor? In zilele acelea de senină şi măreaţă meditaţie, când gândurile lui cele mai frumoase se închegau în imnuri zeilor Eladei, el însuşi se va fi luat drept un Grec. Povestea lui Alegenor însă poate purtată mai dc mult în minte dar născută în acele zile inspirate, putea trezi uimirea. Alegenor singuraticul, Alegenor îngânduratul, amestecanrlu-şi în noapte tristeţea cu plânsul nelămurit al mării, era Grec dar nu gândea ca Grecii, Vă amintiţi povestea lui Alegenor, elegia senină închinată Tăcerii. ..Zeului necunoscut care pregăteşte îndelung Cuvântul*'. Era în ea ceeace el însuşi, nuscocitorul ei. numise o confesiune. Din singurătatea şi tăcerea histriană, dar şi mai mult decât din de, din sine însuşi, Alegenor se desprinsese nesimţit ca o umbră geamănă, cum în ruinele cetăţii se desprindea uneori şi se aşternea mărită umbra vreunei coloane singuratice. Veghind printre statuile şi templele Acropolei. Alegenor săpătorul de pietre din Atena era muncit de O' îndoială care nu mai încolţise (niciodată în sufletul unui Grec. îndoiala dacă gândul, dacă 207 © BCU Cluj ce creşte fără formă în sufletul nostru şi se pierde neştiut ori isbucneşte rar în chiotul de beţie al fericirii, a putut fi vreodată exprimat în forme ori cuvinte; îndoiala dacă Phidias divinul, sau Polygnot, sau Eschyl, au ştiut în adevăr ce era gândul, au gândit ceva, sau dacă toate ficţiunile lor adorate nu erau decât zadarnice amăgiri în oare liniile nu arată decât gesturi ale trupului, iar cuvintele sunt tot atât de goale ca şi măştile ce ascundeau chipurile actorilor. Şi îndoiala lui Alegenor era învăluită în tristeţe. Căutarea lui îngrijorată se arăta zadarnică şi dureroasă. Minunile lui Polygnot şi ale lui Phidias erau numai înşelări, năluci nefolositoare. Căci trupurile închipuite de ei nu puteau vorbi decât despre ele înşile, iar feţele lor fără expresii, erau ca feţele cioplite în lemn ale idolilor de altă dată. .înăuntru nu s’ascundea nimic, să caute neliniştit să clintească liniile armonioase, să le facă să vibreze, să le umple de gânduri. Frâu stane nemişcate sau umbre colorate cine nu aminteau oamenii decât simbolic. Şi ca şi frizele sau frescele Acropolei, şi tragediile i se păreau tot atât de goale de înţeles: armonioase compoziţii hieratice, repetând gesturile consacrate ale atitudinilor străvechi, pentru pasiuni care rămâneau veşnic neschimbate. Alegenor căuta sub simbolurile acestea gândul singuratic, gândul născut pentru sine însuşi nu pentru lume; iar gândul singuratic părea că nu încolţise niciodată în miintea unui Grec. Descurajat, el rosti atunci sentinţa aceasta care era o negaţie aruncată asupra Grecilor; „Elenii nu trăesc decât în lume. Când rămân cu ei înşii viaţa le e fără preţ. Tot ce e gând singuratic, chin tainic, pătimire a omului desfăcut de semenii săi, nu poate interesa pe nimeni. Cum nu e în drama (lor) descriere de sine însăşi a sufletului, tot aşa nu poate fi mărturisire în chipul cioplit (de ei) pe pjatră. Ar fi tot aşa de necuviincios (pentru ei) să arăţi sufletul gol, precum e să-ţi desgolcşti trupul în public”. Descurajarea lui Alegenor însă, adâncită în căutarea zadarnică a gândului altora, avea să se împece întorcându-se asupră-şi şi adâncindu-se numai în sine. îndoiala lui cădea acum mai grea şi mai cuprinzătoare, închizând în ca negaţia aruncată asupra Grecilor, cum un cerc mai mare poate închide în sine un cerc mai mic. întrebarea lui era acuma dacă gândul, dacă ce e în noi abia ghicita iluminare divină care uneori se poate aprinde în străfulgerări necunoscute, poate fi vreodată exprimat în forme sau cuvinte, poate fi comunicat în modelări materiale. Şi răspunsul îndelung meditat, încolţit în el de mult ca firul nevăzut de iarbă, se ivea, încet, creştea sigur răsărind deasupra mâlului de îndoeli: „Tot ce e comunicabil, e prin însăşi esenţa lui, comun, obişnuit. Marea iluminare interioară e necomunicabilă. Viaţa adevărată e tăcere, iar nu exprimare". Şi închinâudu-se acestui zeu necunoscut, Alegenor proclama în sine o sentinţă nouă care era încă o negaţie aruncată asupra Grecilor, sentinţa despre tăcerea „revelatoare a adâncimii celor ascunse în noi": „Tot ce e în noi adânc e tăcere... Speranţa e tăcere, voinţa e tăcere, durerea e tăcere, iubirea e tăcere, moartea e tăcere. Viaţa însăşi, în întregul ei e tot o luptă pentru tăcere — după zadarnicele rătăciri ale copilăriei şi tinereţii pentru a putea vorbi". _ : Iar arta, ea însăşi icoana vieţii, nu putea scăpa nici ea de sub ananghia acestui zeu necunoscut. Când nu e decât formă goală, zadarnică armonie a gestului vulgar, exterior, ea nu poate fi miai mult decât o sclipire îndepărtată a sâmburelui de lumină interioară, abia începutul linei exprimări, care vibrează de viaţă fiindcă n’a căzut încă în robia formei şi fiindcă abia închegată mai păstrează în fiinţa ei copilărească, ca o pulbere de diamant, urmele proaspete ale tăcerii. Alegenor îşi găsise astfel adevărul pe care îl căutase îndelung; era împăcat cu sine. Ştia cât preţuiau armonioasele făpturi de piatră ale Acropolei. Putea contempla în noapte marea tăcere elenică... Dar săpătorul de pietre din Atena, săpătorul cel închipuit, vorbea pentru cel adevărat, pentru săpătorul de gânduri de la Histria. Meditaţiile lui împrumutau această formă elegiacă pentru câte gânduri se ascundeau în el învăluite în sentimente şi erau greu de spus în forma rece a ştiinţei. Ascultătorii de odinioară însă, de pe băncile Universităţii, sau cei cărora cuvântul lui prietenesc li se adresa ca o confesiune, recunoşteau în ele ideile profesorului pentru care arta şi istoria fuseseră întotdeauna si reflexie filosofică asupra vieţii. Pârvan nu iubea. în Greoi ce era în ei perfecţie exterioară nu iubea ce era seninătatea şi echilibrul phidiac — maestatea olimpică a zeiţei „parthenos”, ritmul egal şi liniştit al Panathe-neelor. Sub desăvârşirea formelor lor el recunoştea emfaza gestului „vorbind dela sine”, vanitatea liniei fericit găsite în care gândul odată exprimat se odihneja renunţând la noi căutări Nu iubea mai ales ce era secretul acestei perfecţii şi fatalitatea ei de, neînlăturat: uşurinţa Grecilor de a exprima în forme plastice, de a obiectiva imediat, tot ce gândeau despre ei înşişi despre lucruri şi despre raportul lor cu lumea din afară. Gândul abia născut îşi şi găsea tiparul, se întruchipa fără sforţări în linii armonioase, devenea el însuşi dintru început un obiect în sine. Tot ce îl precedase neliniştit şi-l făcuse a naşte cu durere din obscuritate, toată aderenţa vie cu omul care îl creease, tot ce putea fi încă desfăşurare, posibilitate nerealizată, rămânea neexprimat. O statue greacă era o perfecţie în sine, un idol care se oferea imediat adoraţiei, un canon1. Liniile ei puteau fi copiate, imitate la nesfârşit. Forma desăvârşită rămânea nepieritoare şi în copii, căci ea vorbea simbolic şi ideal, că numerele. Sub canonul acesta însă se ascundea ca un rezidu anscentral vechia imobilitate hieratică a idolilor asiatici. Şi pe aceasta n’o iubea Pârvan. El o găsea pretutindeni, până în exemplarele cele mai admirate ale sculptorilor mari, o citea în liniile trupurilor, în atitudini, în gesturi, dar mai ales în chipurile ideale şi senine ale' statuilor greceşti. Chipurile acestea îi păreau în toate epocile iremediabil atinse de hieratismul asiatic: Hieratism asiatic în surîsul imobil şi stupid al figurilor arhaice, vechii A-poloni cu zâmbetul de lemn ori de pământ, hieratism în seninătatea indiferentă a chipurilor lui Phidias, mai puţin vorbitoare decât draperiile şi nudurile lui, hieratism asiatic până în pateticele figuri scopadeice, declamatoare măşti repe-tându-se mereu aceleaşi pentru pasiunile cele 208 © BCU Cluj mai variate. Gândul rămânea în ele mereu absent, iar omul abstract şi generic înlocuia omul adevărat. ^ . Rareori arta grecească putea vorbi şi altfel decât în forme perfecte; rareori gesturile ei rămâneau vii, în începuturi de gând nedeplin realizate care îşi puteau prelungi vibraţia şi dincolo de ele înşile. Şi Pârvan vorbea întotdeauna cu căldură despre aceste sporadice mărturii ale ingenuităţii sufletului grecesc. Vorbea entuziasmat de pildă de lirica întruchipare a. Afroditei de pe „tronul Ludovisi”, candida imagine a zeiţei născând din ape înfiorată încă de sfiala naivă a meşterului care o gândise întâia oară, sau de hetaira goală de pe acelaşi tron cântându-şi fericirea în tibii, inocent ca o fecioară; vorbea de gestul tragic al Niobidei din „Grădinile sallus-tiena“ gestul frânt de durerea morţii, în care dalta săpătorului cântase modelând nedesăvârşit suavitatea acelui trup feciorelnic ce se înfiora în clipa de a expira; vorbea de gestul castei sărutări închipuit pe vreo modestă incizie în bronz ce înfăţişa pe Dyonisos cu Semele, gestul de totală părăsire de sine în fericirea îmbrăţişării, sau vorbea de îngenunchiarea rugătoare a Pentesileei rănită mai mult de farmecul decât de fierul lui Achile, îngenunchiare de iubire şi de moarte zugrăvită nu mai ştiu pe fundul cărei cupe atice ca pentru filtrul mistic al vreunei alte Isolde. In toate acestea el iubea, nu desvârşirea greacă, dar tinereţea sufletului grec. Şi tinereţea aceasta, eroic exprimată, violent, frenetic ca un chiot de răsboi, el o regăsea în plastica celei mai vechi arte înflorită ,în Grecia, mai înainte de aşezarea seminţiilor greceşti, în arta primitivă a Micenei şi a cetăţilor minoice din Creta. Gândul era atunci de tot barbar ca să se poată exprima în forme şi idei înalte. Dar în încordarea vajnicelor scene de vânătoare figurate pe vasele şi pe armele minoice, în salturile enorme ale fiarelor zugrăvite în acele scenet în arcuirea de oţel a trupurilor omeneşti, era un sentiment al vieţii şi o voinţă sălbatică de expresie pe care arta perfectă, echilibrată şi stăpână pe toate tainele exprimării, arta Greciei de mai târziu, nu le-a mai cunoscut miciodată. Era în gustul acesta pentru altă Grecie decât cea în deobşte admirată, de bună seamă o înţelegere adâncă şi o cunoaştere amănunţită pe care omul de ştiinţă le făcuse să pătrundă până în ascunzişurile cele mai îndepărtate ale istoriei şi gândirii celor vechi. Dar mai era ceva, mai greu de întâlnit în cugetul unui arheolog deprins a se mişca în lumea trecutului ca n propria lui lume: Un sentiment modern cu pasiune cultivat, împrospătat de tot ce e contemporan şi adâncit continuu în reflexia pătrunzătoare şi sigură a gânditorului de rasă. Sentimentul acesta putea fi surprins în toată conduita intelectuală şi în toată atitudinea filosofică a lui Pârvan. Din el eşiseră iluminatele cursuri, adevărate revelaţii inspirate, ţinute odinioară la Universitate, despre Tragici sau despre Doctrina, Mântuirii; şi din el au eşit şi esseurile publicate în Memoriale sau în Idei şi forme istorice, fragmente lnepuisabile ale unei gândiri ce nu ni se dăduse încă întreagă. A-legenor era în ele numai un simbol, o imagine resfrântă în ea însăşi, concentrată In oglindiri ce se adâncesc lăuntric. Dar în lumina ei, omul adânc care a fost Pârvan poate fi privit de acum în întregime. AL. BUSUIOCEANU VASILE PÂRVAN AL AMINTIRII VaSILE PAItVAN s’a depărtat n.i de noi destul ca să-l putem căuta în amintire. Fiecare suntem plini de putinţe, care, cât mai e im prilej să se desvolte, fac şovăitoare judecata. Din viaţă, când ochiul stă asupra unui chip, el se turbură de toate acele putinţe; din amintire, il scoate fără niciun adaus. Yreau să mă apropiu de Vasile Pârvan ca de un chip de amintire. Din câte dăţi l-am văzut şi i-ani vorbit, e una care mi s’a părut toedeauna că-1 răsfrânge mai întreg. De-acum nici nu se mai poate ivi o a doua. Era în sala roşie a muzeului te antichităţi, sus sub acoperiş. Oraşul se aprindea în ferestre, nesigur şi neîncăput între ccreeyeîele lor p>ea înguste. Venea repede o seară a toamnei celui din urmă an de ocupaţie germana. Ne adunaserăm acolo câţiva oameni, unii veniţi de curând dela Iaşi, iar ceilalţi dii ascun-zătorile de umilinţă ale Bucnrestuilui, e;i su ne punem împreună marea întrebare: ce-i de făcut? De jur împrejur, pe lungii pereţi, cai vechi elini, ieşiţi^ numai până la piept deasupra zării, alergau cu nările în vânt sau cu capul întors de supărarea unui frâu nevăzut. Noi aşteptam tăcuţi sub acea /are, ca <• lume nenăscută. Niciun zeu nu se ivea. în picioare, într’un car. Numai caii cari alergia in spume de marmură peste roşul acela pompeian. Alergau şi cu noi, către sorţi neştiute. In aşteptare, stăteam de vorbă în şoaptă, in-tr’un colţ, cu Pârvan. TI ştiam, mai mult decât îl cunoşteam, de ani. II ascultasem in iniâiele veri ale universităţii dela. Văleni, în câteva conferinţe despre filozofia greacă. Era atunci un întors proaspăt dela studii şi mă miram tocmai de cât putuse să scoată, făcând aproioc o e-irte de origini a Românilor, din nişte drumuri de comerţ şi nume de negustori descoperite în inscripţii şi fântâni istorice uitate. Acum se arăta ca o nouă mirare. în sala act ea de şcoală primară, de orăşel aruncat deodată la o parte de marile drumuri şi d - pe ale cărei ferestre vedeai în jurid şoselei drepte ieşind din praf ca din trecut, în zgomot de zurgălăi, câte un poştalion de odinioară, învăţatul tânăr, dar de pe atunci fără vârstă, făcea, în loc de lecţii de istorie, introduceri îndrăzneţe io înţelepciunea veche. Era un ucenic şi un dascăl de idealism. Platon întindea pretutindeni ramuri încărcate de roade, ca un alt pom ai vieţii şi al cunoaşterii. Uşurinţa şi căldura vorbei cu o lumină aproape veselă în obraz, înlesneau suirile. Lumea şi gândul elinesc păreau lângă noi, vii încă, numai că pe alt plan. Nimeni n’ar fi ghicit în în-vietorul lor, un istoric. Mai târziu numai masca, turnată în noui tipare de prăpăstiile răsboiului, 209 © BCU Cluj s'a făcut tragică. Regăseam pe1 om neschimbat. Icleea -morţii, (le care era mai aproape, îl făcea mai neastâmpărat şi mai dornic de faptă. Cercul preocupărilor se lărgea. Istoria rămăsese nu mm un punct de plecare şi abia o neîodă. Vorbeam în şoaptă, sub galopul cailor clas'ci de deasupra noastră, despre lucruri destul do ărtrăine oamenilor şi prilejului acelei seri. — Ţi-e dragă muzica? Te văd regulat la concertele de pian ale lui Dimitrai. — Încerc de fiecare dată să înţeleg de ce-i era atât de trebuincios lui Cara.giule. Mă tem că ai să mă mai vezi de multe ori la concertele lui! .— Cum poji glumi când vorbeşti de muzică? ■ — Mi-e ruşine s’o spui, dar cred că aş putea. Numai că acum nu vorbesc de muzică ci de D;i-initriu. Lui Caragiale îi era foarte frică de literatură. ceea.ce mi-1 ferea totdeauna să facă, şi. destul de îndoelnică Mă gândesc la fâşia de lumină de lună pe care o vede ascultând cunoscuta simfonie a lui Beethoven. II iert însă pentru cât ştiu din corespondenta lui, cea mai calpă clin literatura română, şi din aceasta, pentru cartea poştală trimeasă lui Dimitriu, în care îl pofteşte la. nişte sarmale straşnice. După sarmale urma, fireşte, Beethoven. E un Beethoven în cadru de „Scrisoare pierdută”. Printre ascultători îşi face totdeauna vânt cu pălăria tare, şi Caţaveneu, — Cu dumneata nu ştie cineva niciodată dacă vorbeşte serios sau în glumă. Pentru mine muzica e. o necesitate. Mai mult decât atât: o tovarăşe. Visez la o viată în care toate faptele ar fi pătrunse de muzică. Fiecare faptă sub o clieo muzicală. Când eram studesiî in Germania şi veneam acasă dela curs sau dela bibliotecă, mă aşezam la Pizarmonică. Toţi marii autori mi-au împodobit singurătatea. Ferestrele rămâneau deschise. Auzeam glas de copii jos şi ciripit do păsări. Închideam ochii, degetele apăsau şi mai departe pe deschizătoarele ţevilor, ca la o orgă intr’un cor de catedrală gotică, şi simţeam bucuriile Sfintei Ceeilia. Te cred o fire înrudită, ascunsă rău sub un râs de poruncă. Ţi-am citit versurile de copii şi am auzit în ele o inimă. Aş da mult să m’apropiu de acea inimă. — Versurile inele de copii n’iui nimic muzical. Sunt mai curând răguşite şi hurducate. Le-a.m cântat de unul singur, lângă leagănul fetei mele. Eram în ceartă cu arta pe care o văd roasă de romantism. Şi mai mult decât toate artele, aita caracteristic romantică, muzica. Umblu (lupă fraza aritmică şi după disonantă ca o răsbuna-re. Şi aş lovi mai ales în flaşnetuta dulceagă a Sfintei Ceeilia. — Nu vrei să mergem? Lumea e toată de faţă. Mi s’a părut că aud pe .Margareta cerând în biserică, dela vecină, sticluţa cu sărurile. Vorbeam din buze şi-mi părea rău, preţuiam pe o-nuil atât de rar, dar mă înfricoşa acea trebuinţă de destăinuire. Ea s’a cheltuit mai târziu în adevărate revărsări lirice pentru tinerii morţi în răsboiu, sau în cuvântări de panegiric, în caro preocupările muzicale îşi făceau loc nu mimai în clădirea ciudată a frazei, dar şi în accentul special cerut dela tehnica, tipografică si impus cu stăruinţă cititorului. Iar gura s’a încreţit şi s’a închis în mândrie. L-am urmărit prezidând în acea seară. Un prieten cu pregătire politic-socială, o adevărată putere administrativă descoperită în timpul ocupaţiei duşmane într’una din cele mai grele şi mai dezorganizate gospodării de Stat, făcea o comunicare. Era vorba de un program cultural, de îndrumare şj ridicare a mulţimii. II încercaserăm împreună. In afară de o căldură prea apostolică a tonului, găseam aproape in toate păreri pe care mi le-aş fi însuşit. Ştiam până în amănunt atât principiile cât şi aplicarea. Aşteptam cu nerăbdare discuţia. Pârvaii a fost mai mult decât negativ: sarcastic. Omul care putea să fie atât d.e mişcat şi era în intimitate un sensitiv şi un sfios, intrat între semeni răsturna, fără milă. Dialectica lui se făcea rea. Ochii se înegreau şi alergau dela unul la altul, mulţumiţi, iar gura avea un zâmbet numai într'o parte. Argumentele erau de cele mai multe ori valabile, dar nu câştigau decât cu împotrivire şi părere de rău. Te plecai supărat şi n’aveai aicio recunoştinţă. PArvan era prin fire şi convingere un singuratic .şi un aristocrat. Iubirea lui către om putea merge foarte bine cu dispreţul de oameni. Noi voiam o grijă celulară a societăţii, cu oprire la fiecare ins. El nu vedea pe ins sau îl vedea în înfăţişarea stângace, neputincioasă şi de râs. Ce putea să facă pentru sine şi pentru ceilalţi acel ins, nu putea să fie decât tot stângaciu, neputincios şi (le râs. Societatea ca organism şi întreg se încorporează in indivizii superiori. Un asemenea indiv id superior, un căpitan de ştiinţă şi de cultură, se simţea şj el şi avea faţă de ceilalţi purtarea corespunzătoare: de principiu de ordine şi de cristalizare înaintea şi înăuntrul unei mase amorfe. Indiv idualismul mândru şi pătruns de el al ştiinţei lui se ciocnea de socialismul anonim şi umil al vederilor şi faptei noastre şi nu putea să-şi găsească descărcare decât îutr'un hohot de râs. Ar fi putut să fie şi un hohot de plâns. Amândouă erau foarte aproape. Pâvvan dorea ca o întrecere cil sine şi fără ca personalitatea lui să fi avut n’evoe de această trăsătură, pe care mai curând o excludea, să nască în jur sim.patie. Nu ştiu dacă a avut prieteni, dar el voia mai mult: un curent. Pe acesta ştiu că nu l-a stârnit, pentrucă nici nu se putea. De aceea poate scrisul lui a depăşit marginile cercetării şi a căutat marea poartă a literaturii, lecfia s'a făcut inspirată şi a dus la tribună şi la oratoria publică întrebările de conştiinţă au înflorit îutr’un misticism logic şi luptător. Numai că îndărătul tuturor acestor arătări trăia, ucelaş singuratic şi aristocrat. In gând şl în vorbă, el apropia şi se apropia, dar numai în gând şi în vorbă: aevea niciodată. Sfera lui era Saturn, iar inelul, de gliiaţă multicoloră. Acesta putea să logodească cu ştiinţa sau cu alte abstracţii planetare, nu cu oamenii. Oamenii nan avut încredere şi nu l-au cunoscut. Adunarea din seara aceea a lost întreruptă spre sfârşit, de un epizod care atunci nu părea să aibă alt înţeles. Lui PArvan i-au venit oaspeţi, doi oameni îmbrăcaţi în haine albe de ţară, cu cămăşile pe-afară. Au rămas mimai o clipă singuri,, la o mescioară rotundă din alt colţ al încăpătoarei săli. Apoi gazda noastră, cerfindu-şi iertare pentru câtva timp şi lăsâiidu-ne discuţiei libere de după comunicare, s’a dus drept, negru şi sacerdotal, între ei. Unul din cei doi oaspeţi era Ion Mihalaclie, care se întorcea de pe front cil icleea partidului ţărănesc şi căuta ponte lămuriri dogmatice şi doctrinari. PArvan, se vedea, era cu totul în aşteptările lui şi încerca insuş rostul de 210 © BCU Cluj călăuză al' unei mişcări care se presimţea. Poate că se socotea alături de un nou Tudor, un alt Gheorghe Lazăr sau Vlădică llarion al Argeşului, răsărit peste amândoi cu toată conştiinţa lui ' universitară şi omenească. Mai târziu pornirea lui spre înrâurire socială a bătut alte căi. Ea s’a circumscris, potenţându-se şi dând adevărate roade, în • medii mai potrivite: editura Cultura Naţională pentru legătura .cu'scriitorii, secretariatul perpetuu al Academiei Române pentru organizarea ştiinţei, direcţia şcolii (lela Roma pentru pregătirea oamenilor de cercetare, comisia de cooperare intelectuală şi .congresele, internaţionale pentru colaborările cu străinătatea. Dar destul că atunci, şi nu animai atunci — a fost doar foarte serios \ orba într’o vreme de trecerea, lui în fruntea a două mari ziare populare — Pârvan s’a lăsat ispitit de intrarea în viaţa publică, altminteri decât pe calea care pare mereu singura cu putinţă la noi, a înscrierii într’un partid politic. Şi era poate încă o formă a luptei lui cu moartea. Ispita aceasta are să trăiască necontenit între oamenii noştri de ştiinţă, cărora ştiinţa nu le a-•junge, ispită născută şi hrănită de marea pildă a lui lorga. Ej, vor căuta să se ferească de greşala lui şi, să-i corecteze în folos propriu experienţa. Să câştige, adică, şi. să-i sporească îniaurirea socială, fără să facă, sau făcând altfel pasul în politică. Până acum, în cazul lui Pârvan, încercarea a dat greş, sau a fost oprită pe drum,. Ea, e menită, însă, să se repete, tocmai pentrucă la noi totul e subordonat punctului de vedere politic. "Vor rămâne totdeauna capacităţi pe dinafară care, pline în acelaş timp şi de voinţă -de putere şi de mândria acţiunii personale, vor năzui să-1 înfrângă. Vor izbuti? Şi cum? Sau e cu putinţă? Vor putea trece peste îndrăsnelile speriate, cu dibneli şi retrageri, într’o socoteală de fiecare zi, faţă în faţă cu duşmanul, batjocoritor, îm aşteptarea capitulării? Oameni, cari ştiu. cot înseamnă metoda în prelucrarea oricărui material de fapte — una singură şi cerută de ele — se căsnesc să-şi ascundă că, apropiindu-se de materialul faptelor politice, vor ajunge să întrebuinţeze la urină metoda acestora, care există, cu aplicările şi specialiştii ei. Am avut totdeauna impresia că legătura dintre lorga şi Pârvan e mai strânsă decât relaţiile, cu vicisitudini, dintre cei doi oameni, sau atâtea aspecte din operă ar îngădui să se bănue. Cel de-al doilea intra într’o ştiinţă în care pe-o linie avea înaintaşi pe Xenopol şi On-ciul, mai ales istorici, chiar sau în deosebi când căutau sintezele filozofice ale disciplinei lor, iar pe cealaltă, pe Haşdeu şi lorga. Ar trebui să număr aici poate şi. pe Odobescu, dar el, cu toate că atât de nou, se leagă mai mult de Băl-cescu, Kogălniceanu şi de generaţia, eroică a romantismului decât de marii meşteşugari ai ştiinţei. Pe această de-a doua linie de desvoltare va urma să fie aşezat şi cercetat dc biografi, Pârvan. Om, maii. larg decât ştiinţa căreia i se închinase, el. trece, nu ieşind din ea, ci străbătând-o în toată desimea ş,i încărcat de toate comorile găsite, spre zările stelare ale filozofiei şi religiei sau spre câmpurile de întrecere ale vieţii active. De atâtea ori, din cele ce a făcut sau mai cu seamă n’a. făcut, se vede că la orizont stătea, atunci lorga. Nu e cu toate acestea vorba de un epigon, ci tocmai de un om al vremii şi de um constructiv care se întâlnea în aceleaşi cărări cu celălalt mare om al, vremii şi constructiv, şi •nici nu vrea. să-l dubleze nici nn-1 putea tăgădui. Câmpul de cercetare i-a fost antichitatea şi mi Evul Mediu, care duce însă la fel, înaintând din vechime şi din preistorie sau .protoisto-rie către obârşiile Românilor, precum dusese dincolo, tot lăturalnic, prin urcare îndărăt a secolelor dela Hristos; locul istoriei literare şi al creaţiei poetice l-au luat istoria artei plastice şi ■proza înaripată, care se întâlnesc, prin obiect predilect, tot în câmpia Dunărei; acţiunea culturală şi. politică se schimbă într’o activitate multiformă, care încearcă să le aibă pe celelalte în subordine. In toate se vădeşte de altminteri •o încercare de mai adânc şi de mai bine, document mai pipăit, filozofie şi încatenări sistematice, muncă organizată aproape biurocratic, până în amănunt, gravitate, care se avântă însă, dând astfel de gol existenţa mereu alături a termenului de comparaţie, tot spre divinaţie şi ipoteze îndrăsneţe, spre misticism geto-trac şi stil cu orice preţ. spre improvizare în întreprinderi şi o ironie îndurerată. L-am urmărit pe Pârvaini totdeauna cu interes şi uneori cu iubire, în atâtea clin faptele îndoitei sau întreitei lui vieţi, şi nu spun că nu cred să mă înşel, dar că îmi pot lua dreptul rostirii şi chiar al greşelii, Nu se cuvine să tac ceva ce am crezut despre el. Au fost şi daţi când am lucrat împreună. Multă vreme s’a crezut că preşedintele P. E. N. Clubului român, al societăţii internaţionale de scriitori, cu sediul la Londra şi cu secţii naţio-niaile în foarte multe ţări e Pârvan. El a lucrat ca atare, deşi la început se liotărîse să fie nuiniai secretar. Atâta era însă râvna lui în toate şi însuşirile de conducător încât curând ajungea, •fără să se mire nimeni, în fruntea treburilor unde fusese chemat să conlucreze. Credea lîn scris şi în chemarea scriitorului, dar nu în scriitori. Nicăeri aristocratismul lui Pârvan nu m’a lovit mai puternic. „Oameni-de-sută" era o expresie iubită a' lui, în loc de oameni-de-duzină. Poate din această pricină numărul membrilor Clubului n’ar fi putut înainta decât cel mult până la nouăzeci şi nouă! Singura şedinţă pusă de el la cale a fost aceea strânsă în jurul lui Puich de Cadafalch, omul de condeiu, bizantinologul şi luptătorul catalan. Eram o mână de oameni, o mână care torcea un fir al literaturii române, poate de aur ca al fetei din basm, dar numai un fir. Printre noi se găseau, chiar aşa, şi unii cari fac numai ghem acel fir, fără să-l sporească. A doua şedinţă pe care am vrut s’o adun, pe care am discutat-o acasă la el, unde intrai pe o scară dreaptă şi repede îmbrăcată într’un alb de nor ca scara dela sfârşitul lui Faust urcând la cer, n’a putut fi încropită. P. E. N. Clubul nu-i datoreşte mai puţin o şedinţă de comemorare, care trebue să fie cea dintâi după această vacanţă a morţii. II ştiu şi dela munca lui-cu. mâneci suflecate în odaia de lucra şi în biblioteca muzeului de arheologie, dela pregătirea campaniilor ele săpături dobrogene, clin odăile de sfat cu tehnicienii grafici ai tipografiei Cultura Naţională şi de la ieşirea la ceasuri târzii pe scările înguste ale hardughiei din Serbau Vodă. Unul din vechii oameni, de şters, nu de făcut praf, ai Academiei Române, care l-a cunoscut tânăr pe fiul lui Cos- 211 © BCU Cluj tache Negruzzi sau pe numismatul Şuţu, îmi spunea: „Cine se gândea la Pârvan, ce are să ajungă odată, pe când era un functionăraş aici, ca student, acum vre-o douzeci şi cinci de ani şi aproape la rând cu noi? Conu Mitită Sturdza cât era de mână de fier şi tot mai rămâneau nefăcute din ce zicea el; dar dacă zicea ceva Pârvan, nu se putea să nu se facă. El finea la Academie tot, ca un stâlp de beton" Omul trebue să fi învăţat folosul stâlpilor de beton, care nu sunt din zilele tinerelei fiului lui Costache Negruzzi sau a numismatului Şuţu, de când cu întâiul depozit de cărţi modern clădit de curând de Academie, şi nu ştiu în ce măsură comparaţia e întemeiată; dar naivitatea lui nu caracterizează mai puţin cât de indispensabil izbutise să se facă Pârvan şi cum izbea cu năpraznica lui carieră până şi închipuirile celor mai simpli. Erau date ' începuturile unei legende Pârvan. Numai că lupta lui cu moartea n’a putut să fie destul şi ea l-a luat ca un trofeu pe umăr, nu numai pe el, ci şi acele începuturi, spice de aureolă şi spini de mucenicie. L-am spionat aproape şi într’o lume de întruniri, de conferinţe sau de congrese, dela convorbirile din scaun la Asociaţia Creştină a Femeilor până la cel din urmă imn public ridicat lui Mi-chelangelo, la Poesis, anul acesta, pe scena plină de curente pentru şubreda fiinţă a lui Pârvan, dela Teatrul Regina Maria, şi parcă de sub aripi de piatră de Nike care nu voiau să se deschidă; imn stenografiat şi care ar trebui tipărit ced puţin pentru acele chemări ale demonului şi pentru acele încleştări cu formele limpezi ale Renaşterii, rămase închise omului de Miazănoapte, complicat, neguros şi neîncrezător. L-am descoperit şi într’o lume mai zâmbitoarei, îngrădită de trandafiri agăţători înfloriţi, ca o lungă vâlvătae, de steme voevodale roase de veacuri pe stâlpişori de palate sau peste pizanii de mănăstiri, şi de purtări subţiri cu treceri de rochi sau cu ridicări de gen© din altă civilizaţia. Era într’o după amiază, la ceasul ceaiului, la Mogoşoaia. Văzusem pe rând săbie palatului brâncovenesc, aşa cum ieşeau încet din ruină în vechea strălucire, prin osteneala plină de meditaţie a unui meşter italian, a principesei Mar-1 ta Bibescu şi a lui Pârvan. Câte un cap de fiară din pajura Ţării româneşti, ajuns în balta clin preajmă, fusese scos şi ne privea înfricoşat din-tr’un arc de fereastră florentină sau dintr’un brâu de odae de scris domnească. Treceam prin curticele închise, cu pardoseală de piatră măruntă mozaicată şi cu colturi de visare sub un ulcior măreţ înverzit ca în grădiniţe de biserică franciscană. O Santa Clara în alb, înainte cm capul nevăzut într’o glugă de paiu galben, îmi călăuzea paşii, vorbind încolo, în vântul cu miresme de vară, ca scăpat pe o uşă de Raiu pierdut pentru totdeauna. La capătul acestei rătăciri prin trecut şi prin sfinţenie, am găsit într’un scaun-lung, vioiu uşor, om de lume; pe Pârvan:. Nu mi’am mirat, şi s’a ferit să se mire şi el, fiind fericiţi ca doi oameni cari atunci se cunoşteau întâiu. L-ain citit. Din toate aceste creaţii, avânturi, inegalităţi şi contraziceri, Pârvan se desprindea ca o încercare, din cele mai dătătoare de nădedi, de om nou care ne trebue. Tineretul’ aplecase deodată urechea Ia sunetul acelui pas neliniştit. El venea din pământul şi din vremea de dincolo de zare. In aceeaş clipă, credincioşii tradiţiei, poeţii mitului şi apostolii faptei^ crezuseră că şi-au găsit în el căpetenia. Toţi ceilalţi contimporani, de cercetare sau de acţiune, şedeau până la piept în trecut. Generaţia de azi îi asculta cu gândul aiurea, fără să-i poată urma. Pârvan o silise la întoarcere şi la concentrare, cel puţini în întâia uimire. Focul de care ardea el se aprinsese poate tot la o vatră romantică, dar călătorise într’un vârtej şi-i ardea toată fiinţa, în îndoeli şi în probleme. Indoeble şi problemele, iată ce nu, cunoaşte optimismul nostru împăcat în sine, cu toate zguduirile discursive şi revoltele, care în loc sa ducă la un răsboiu alb de arhangheli duc la un răsboiu de râs, politic. ^Adevărurile în care ne-am născut şi care au rămas aceleaşi de o sută de ani,, în Pârvan se prelucraseră în închegări mai înaintate. Naţionalismul era o formulă de solidaritate care depăşea cetatea şi chiar ţara teritorială, creştinismul se făcuse o credinţă în căutare, fără cruce, graiul se muzieabzase dintr’o unealtă de înţelegere şi de poezie întrTina de extaz şi de proec-ţie spirituală cifrată. Lipsea, ce e drept, cea din urmă creştere dinăuntru, ca un suflu adânc dinaintea zborului care, fiinţei alcătuită cu ştiinţă şi cu migală din bucăţi, să-i dea unitatea şi ar-moniai. Atenţiile rămâneau toate în aşteptare, la acel început făgăduit de melodie, după care trebuiau să calce în pas, mii şi milioane, prin veac. O părere, rămasă pentru totdeauna părere. Căci atunci moartea, cu care Pârvan era în luptă de când simţise în el menirea, s’a mai proptit odată în oasele ei descărnate şi caii clasici au plecat înspumaţi, deasupra unei zări de roşu pompeian, ducându-se şi lăsându-ne singuri, sub acea zare, în umbră, ca o lume încă nenăscută. EMANOIL BUCUŢA SUB MASCA LUI VASILE PÂRVAN P E VASILE PARVAN l’am auzit întâia oară în anul 1921, cetindu-şi la Universitate dialogul platonic Anâxandros. Mai târziu îmi era dat să-l cunosc deaproape şi îndelung într’o comuniune care, câteva luni pe an, devenea la Şcoala română din Roma familiară. El ni se înfăţişa acolo cu chipul său de toate zilele, cu încordarea constructorului care sapă şi zideşte, turburând pe trecători cu larma uneltelor şi împânzind ae- rul cu praful înnecăcios şi galben al pietrelor. Era stăruitor şi neînduplecat, căci în mintea sa stătea icoana monumentului întreg. Colaboratori ai unei opere; a cărei concepţie nu ne era întotdeauna lămurită, noi puteam judeca deseori greşit îndemnul şi încruntarea. Pentru a pricepe mai bine pe omul adevărat aveam noi înşine ne-voe de a ne depărta, după cum zugravul coboa-\ră de pe schele pentru a scruta de jos zâmbetul de aur al sfinţilor săi. De aceea pe Vasile Pâr- 212 © BCU Cluj 4 van l’am auzit cu adevărat întâia oară în anul 1921, cetindu-şi la Universitate, dialogul platonic Anaxandros. Atunci frecventam Universitatea cu scopuri dăunătoare pentru reputaţia personalului său didactic. Descătuşat în sfârşit de obligaţiuni şcolare urcam treptele de lemn unsuros, ce putreziau cu miros de salpetru sub lumina suspectă a unui reverber miop, numai spre a-mi întări cu documente sdrobitoare îndoiala în ştiinţa, talentul şi metoda celor, cari aveau vina de a fi mai bătrâni decât mine. Intr’aceasta nu mă deose-biam de toţi cei cărora aceaş vârstă le dă în chip trecător mai multă ascuţime asupra faptei altora decât statornicie, spre a duce la capăt întreprinderi proprii. Nu mă deosebiam mai ales de cercetătorii specialităţilor literare şi filozofice pentru cari neobligatia de a-şi întemeia meditaţiile originale pe cunoştinţe îndelung şi anevoios agonisite, este prilej facil către discuţia în contradictoriu a tuturor problemelor Universului. Şi astăzi aşezămintele Cosmosului sunt adânc primejduite în şedinţele luminoase ale semina-riilor filozofice iar reputaţia oamenilor iluştri măsurată, cu desbateri legale, în instituţii solemne. Yasile Pârvan dispreţuia suficienta „literaţilor*, se întuneca amabil în fata ironiei facile şi nu îngăduia prea mult în preajmă-i pe acei cari nu-i puteau fi folositori printr’o pregătire nediscutabilă într’un domeniu oarecare. Comunicase chiar şcolarilor săi imediaţi un fel de aversiune pentru gratiile spiritului exprimat liber, pentru scrisul fără valoare documentară, pentru frumos fără adevăr. In atmosfera de trudă şi onestitate a colaboratorilor săi te simţi ai străin şi stânjenit, încercai regretul de a nu fi în stare să faci studii aşa de serioase, începeai să disprejuieşti tot ce nu e documentare şi ela-borajiune — aş zice — îfi urai propria inteligentă. Ai fi dorit să poţi publica un bun studiu, într’o bună publicaţie de specialitate, cu un bun aparat critic şi o bună tablă de materii. De sigur magistrul nu împărtăşea exclusivitatea materială a şcolarilor săi. Tăcea însă. Şi în această tăcere se ascundea convingerea în necesitatea muncii dar şi respectul pentru mintea norocos dăruită. Cred că lângă el lucrătorii manuali, cum literaţii Şcoalei din Roma numeau în deriziune pe arheologi, vor fi căpătat năzuinţa de a se ridica cu gândul care însufleţeşte deasupra materialului inert, strâns cu sârguintă, după cum literaţii, împunşi de demonul specializării, căutau pentru cugetare temelia trainică a faptelor. Retras însă în liniştea austeră a muzeului său, Va-sile Pârvan îşi pregătea cu asprime pe viitorii săi tovarăşi de muncă, pe care îi numia Papuaşi, fără să înrâurească mai larg asupra tinerimii, care, primejduia neîntrerupt în şedinţele luminoase ale seminariilor filozofice, aşezămintele Cosmosului şi măsura cu desbateri legale în instituţii solemne reputaţia oamenilor iluştri. Aşa dar, pe Vasile Pârvan l’am auzit întâia oară în anul 1921 cetindu-şi dialogul platonic Anaxandros. A fost o zi memorabilă. Dacă n aş evoca în antiteză felul de a conferenţia al d-lui N. Iorga pe care autorul Memorialelor căuta să-l ajungă pe culmea potrivnică, n aş reda în chip sensibil atmosfera acelei lecturi. D. Iorga are multe afinităţi cu smeul din poveste. După cum buzduganul acestuia îşi preceda stăpânul izbind în poartă, în uşă, spre a se aşeza apoi singur ifl cui, tot astfel glasul d-lui Iorga se auzia nebulos pe scări şi culoare înainta intensificându-se viforos, apoi intra adus de un val de studenţi re-tardatari în mijlocul sălii cucernice. La sfârşit apărea şi d. Iorga identificându-se ca autorul glasului. Marele nostru istoric îşi potolea respiraţia accelerată cu câteva spirite, căuta neliniştit prin sală, fulgera către uşa cutremurată de spatele staţionarilor pe culoar, se aprindea, vocifera, decapita cu degetul prin aer un duşman nevăzut. Apoi devenea vesel. Găsise legături spirituale, pe care însă deseori uita să le comunice şi auditorului. Vorbia cu graţia leneşă a femeei căreia i se face o dulce violentă. Avea în priviri vanităţi mărunte, îşi culca urechea po sonoritatea moale a cuvintelor, stabilea cu auditorul mici corespondente delicate, prin zâmbete galeşe sau clipiri confidenţiale. Deşi conferinţa prezenta cea mai strânsă coheziune, d. Iorga părea că şi-o improvizează dintr’un material de ocazie. Căutându-şi febril batista prin buzunare găsia felurite însemnări suspecte pe care le răsucia cu bănuială, le citea mirat ca pentru sine şi găsindu-le interesante, le adăpostea din nou în receptaculul profund al redingotei. Câte odată privea cu îngrijorare spre uşi şi ferestre, ca spre a se sustrage unor spioni ascunşi. Yocea sa se cobora, se transforma într’o şoaptă prudentă pentru a face auditorului destăinuiri grave. Respiraţiile ascultătorilor rămâneau tăiate de curiozitate şi teamă, o linişte -încordată apăsa pretutindeni, iar toamna ai fi putut auzi ritmul lent al ploaei lovind pe acoperişuri, sau bolboroseala monotonă a straşinilor. Deodată d. Iorga devenea mânios. Simţise în freamătul lanului de capete trădarea, ostilitatea. Vindicativ, oratorul îl supunea unui rechizitoriu sgomotos. Sala se umplea de grindină, de ceafă şi de tunete. Străpunşi de degetul răzbunător al d-lui Iorga, duşmanii invizibili se prăbuşeau surd pe duşumele, în timp ce cuvintele cădeau ca trăzne-tele într’un copac noduros. Apoi furtuna se potolea. După cum copiii după un gest de violenţă îşi descărca inima grea în hohote de plâns, tot astfel vorbitorul extenuat se făcea supus, implorator: cerşea protecţie, bunăvoinţă, _ puţină iubire. Căuta printre ascultători un chip prietenos, un zâmbet de speranţă, un elogiu consolant. Une ori cei doi ochi umezi cădeau asupra unui biet auditor terorizat. Conferenţiarul avea aerul de a-1 lua la o parte, de a-i face confidenţe măgulitoare, îl batea cu vorbele amical pe umeri, îi făcea mulfime de gingăşii nespuse, în vreme ce restul publicului asista respectuos la o întrevedere ce s’ar fi părut că nu-1 priveşte. Repede însă d. Iorga redevenea nemulţumit. Pacientul era dispreţuit, mustrat, împuns cu degetul în direcţia coastelor, apoi, priutr’un proces clamoros. consemnat vindictei publice. In cele din urmă conferenţiarul, amărît, dădea seninele unei decep-ţiuni universale. In sentinţe biblice se ridica deasupra patimilor mărunte, se închidea în negura de fum a unei înălţimi inaccesibile şi întocmai ca Moise, spărgând tablele legii aduse unui popor netrebnic, tunând asupra sălei profeţii grozave, fucea întunecat de o justă mânie, în aplauzele ropotitoare ale auditorilor. Dacă geniul d-lui Iorga este viforos sau şăgalnic, acel al lui Yasile Pârvan era muzical şi 213 © BCU Cluj solemn. După câteva clipe de aşteptare uşa se deschise şi apăru... Brand. Pastorul Brand al lui Ibsen, eu haina neagra încheiată auster până sus., călcând pe un gheţar. Gândurile tuturor se umplură de fiorduri şi culmi de zăpadă şi toţi ne pregătirăm pentru o predică glacială. Dar nu era Brand! Ociiii săi pătrunzători n’aveau durităţi nordice, iar tristeţea încruntată într’o ironie gravă ii dădea înfăţişarea unui actor tragic gata de a reprezenta un spectacol divin. Vasile Pârvan îşi potrivi foile în mână—căci av ea să citească— cu acea încruntare visător-iromcă a feţei, apoi aşteptă. Şi în vreme ce sgomotele se potoliră unul câte unul ca freamătul vântului câmpenesc ce culcă ierburile la pământ, privi pe fereastră pe cerul îndepărtat sfărâmarea ideală a norilor. Apoi cântă: „Se lăsa seara. Eşind din teatru, Anâxandros chemă pe 'Theoxenos şi Callicrates la o parte. ,.In noaptea aceasta se .împlinesc doisprezece ani. de când am compus lui Apollon ocrotitorul cetăţii, Palanul biruinţelor noastre împotriva Scy-thilor. Veniţi pe turnul lui Aristagoras, îndată ce luna va prinde să stăpânească noaptea”. Pe insula abia răsărită, peste faţa mării, cetatea lui Apollon părea a ieşi cu portul, zidurile:, templele ei, dea,dreptul din valuri, plutind pe ele ca o nouă. Argo. Părăsit de Dăruitorul Înmiitei, pământul se învălui în doliul umbrelor. Facle de brad începură să pâlpâe în noapte sfâşiind liniştita boltă de întuneric cu mişcarea lor agitată ca nişte chemări în ajutor pe o imensă mare pustie”. In cadenţa gravă, melodioasă, tremurată pe alocuri de izbucnirea unui avânt potolii, realitatea î conjurăţoare se inegură, iar minţile se'pregătiră să plutească. într’un vis muzical deasupra apelor elenice. Asemeni unei simfonii în care so-nurile se alătură, se fugăresc, se mistuesc în şuvoiul statornic al unei singure mătei orchestrale, făcând pe ascultător să se încovoie de-asupra sufletului cc i se frământă, sbătându-sp de năzuit) ţi eroice, in vreme cc ecourile din care i se încheagă lumea înţeleasă, ’proccsimionza pe di-nuinte-i pline de enigme dar răzvrătite cătuşelor înţelegerii; astfel timbrul elegiac al oratorului pătrundea dincolo de hotarul inteligibilului, a-eolo unde aspiraţiile se izbesc de fundul conştiinţei noastre spre. a-şi găsi o. formă. Dacă recitesc astăzi eeeace V. Pârvan cântase atunci, eu pot găsi idei strânse într’o legătură logică, observaţiuni mai mult sau mai puţht originale şi desigur o haină stilistică desăvârşită. Insă dialogul Anâxandros era mai mult decât o.conferinţă stilizată asupra1 sentimentului tragic. Era însăşi elegia mândră a. durerii cosmice, o He-roică împotriva Fatalităţii oarbe, cântecul sever de biruinţă al gândului asupra materiei inerte, dar fără groază şi convulsiuni, după cum fără imobilitate. Ai fi zis furtuna creatoare de monumental a unui arhitect, îngheţată mtr’im alb şi geometric templu doric, dezordoirarea .unei dureri, înlănţuită întrun dans ritual, dibuirea tumultului de fantasme în zâmbetul unui 1 romei: orb. Din când in când. V. Pârvan se oprea cu măsuri strict numerice, privea în depărtare, spre lumea ideală pe care o evocase şi incaş reluan-du-şi timbrul elegiac, aluneca pe mările aulice: .Şi .Anâxandros, tăcu, privind departe pe Îmi a de lumină a liniei, argintând apele Pontului", sau: „Şi Anâxandros tăcu, privind către mare". Deodată proza năvăli pe uşă în fiinţa unor studente întârziate. Oratorul le pironi cu ochi de statuă, faţa îşi reluă încruntarea visător-iru-nică, apoi, continuând, declamă: .Eris, zeiţă a lacrimilor dormi împăcată in noapte. închinătorii tăi, oamenii dorm; dar şi în visuri se ceartă. Şi cei ce nu dorm te cântă cu aria sumbră a Eriimylor. Răutate, răzbunare, moarte e gândul supuşilor tăi. Dormi, Eris, dormi". Când sfârşi, actorul tragic redevenise Brand. Brand al lui Ibsen, care ieşea cu haina încheiata până sus, cu o încruntare visător-ironică oi culţul gurii, călcâiul, învăluit in neguri, ca pe un gheţar. L am căutat apoi, acolo sus, în mijlocul divinităţilor de gips. 11 puteai vedea, cu oarecari formalităţi. Şcolarii săi te primeau în vârful picioarelor şi cu degetul la buze, ea spre a te împiedica să profanezi liniştea unui sanctuar. Dincolo de pragul uşii masive căptuşite cu piele, te întâmpina zâmbetul yisător-ironic al Tăcutului. Sfâşiind cu un gest liniştea densă a. visului în-. trerupt. ei te primea cu acea familiaritate aci co-piiăiească aci gravă, care apropnndu-te într’un chip, te îndepărta într’altul. Putea să-ţi nască, spre pildă în suflet graba de a-i reda singurătatea, m,ăgulindu-te cu confidenţa simplă a gândurilor sale _ numeroase Cunoştea oamenii şi ştia să şi-i facă folositori. Ar fi putut conduce destinele . uuui popor sau rosturile unei mari religii. Faţa sa nu trăia gândurile ascunse şi executarea^ sentinţei date de conştiinţă era amânată fără termen. Cu. greu de câştigat pe deplin, niciodată nu era. pierdut cu desăvârşire. Avea rezerve faţă de toţi şi totuş spera dela toji. Nu era glacial fără o rază de soare în ochi şi niciodată afabil fără oarecare gravitate, hi avea sufletul unui conducător de mulţimi. Ar fi vrut iubirea tuturor, dar trebuin-du-i supunerea, se ferea să dea încrederea întreagă unora, spre a nu şi-o înstrăina altora,. Şi astfel împărţiţi la toţi şi pe rând acelaş zâmbet visătol-ironic, iubit tuturor şi tuturor îndepărtat într'o linişte inaccesibilă. Şi totuş această enigmatică politică a sufletelor nu era instrumentul' linei prudenţe, seculare. Vasile Pârvan era tui mare om de stat, dar în serviciul unei republici a viselor. El îşi câştiga credinţa celor cari sapă şi a celor cari pricep pentru a stăpâni cetăţile îngropate. mormintele apăsate de milenii, pentru a supraveghea eu mintea istoricului cum C'ostobo-cii se năpustesc în hoarde pe şesurile Scifîei şi Mesiei, cum flota imperială alunecă pe Dunăre, cum aceeaş Dunăre îngheaţă, răspândind spaima navalelor bat bare. ham văzut alteori alunecând absent prin zgomotul zilei, în fundul unui automobil prăfuit. Sub pălăria cu bordura largă, încruntarea visătoare din colţul gurei arăta proecte nabănuite Era generalul unei mari armate, adâncii: într'o problemă tactică. Privea înainte nu spaţiu ideal. Dar nu călca cu mintea în lumea cea văzută. El trecea cu gândul plin poarta cu turnuri a Mistriei. simţea printre ierburi şi movile răsuflul teluric al cetăţilor străvechi şi citea în limba pietrelor şi a mormintelor cum Costobocii se năpustesc, în hoarde pe şesurile Scitiei, cum flota Flavia alunecă pe Dunăre. © BCU Cluj Trăind printre morminte, Vasile Pârvan se potolise de liniştea Cosmosului în devenire, căpătase acea familiaritate cu vestigiile secolelor din care se naşte încrederea în permanenta gândului. Pătrunsese mai cu seamă poezia tăcerii infini-tesimale în împânzirea căreia creşte cugetarea. Adevărata însuşire a prozei sale este cadenţa muzicală, ritmul elegiac, căruia bronzul glasului său grav îi dădea — deaciim pierdută pentru totdeauna — tristeţea inefabilă. Frazele sale desfăceau în strofe de o elevaţie şi limpiditate elenice, când eu glasul său modulat, declama solemn: Era linişte ca pe câmp. Ciocanele bateau surd în dălfi iar marmora ruptă răsuna ea argintul. . Eram obosit şi trist. Şi din tăcerea întinselor câmpuri . mi-am tras liniştea gândului . senin şi stăpânitor. . Tăcerea e centrul lumii. Spre tăcere se adună toate, ca apa spre prăpastia neagră. . Se îndeasă toţi împrejurai liniştei spre a-i găsi înţelesul şi toii se liniştesc împrejurai ei şi asupra tuturora se aşterne stăpânitoare Tăcerea. Vasile Pârvan a fost un stilizat. El s’ar fi numit „doric*1, „monumental” spre a închipui liniştea de piatră a mintii rodind în singurătate. Neînfătişându-se decât cu ceeace voia sţî arato clin tumultul gândurilor sale, ne birui cu indiferenta antică a unei măşti abstracte aproape simbolico. Câteodată fata i se contracta într'un zâmbet visător. Şi atunci spatiile din juru-i se umpleau de cetăti moarte, de coloane şi de stâlpi funerari. _ Acum harfa s’a spart în ţipete de elegie şi statua s’a prăbuşit la pământ lovită de trăziiet. Mi-am culcat gândul în linişte; i-am ispitit visul formelor inerte, spre a-I iubi în taina pământului, a pietrei şi a lucrurilor neînsufleţite. Dar spiritul mi s’a cutremurat de nefiinţă, cu amărăciune şi spaimă. G. CĂL1NESCU „GETIC A" O PROTOISTORIE A DACIEI DE VASILE PÂRVAN Din uriaşa operă pe care Pârvan o începuse asupra originilor neamului românesc, destinul nu ne-a îngăduit să avem decât începutul: Getica, monumentala protoistorie a Daciei în care cel mai vechili trecut al pământului nostru e înfăţişat pentru prima oară într’o lumină sigură şi vie. In rândurile ce urinează vom încerca să dăm, pentru cititorul căruia scrierea voluminoasă şi erudită a învăţatului îi stă mai greu la înmâna, măcar un palid rezumat al ideilor şi faptelor celor mai importante cuprinse In ea. . Poporal Geţilor sau Dacilor era înrudit cu Tracii, şi locuia ţările româneşti de azi încă pe la 1400 înainte de Christos, în plină înflorire a epocii de bronz. In jurul anului 000 în. Chr. încep asupra Daciei şi a întregii Europe centrale năvălirile Cimerienilor din Sudul Rusiei împinşi de Sciţii iranieni, cari şi ei aveau să ajungă prin sec. VII în. Chr. prin locurile noastre. Pe vremea lui Herodot (sec. V în. Chr.) aceste năvăliri s’au potolit. De Ciinerieni nu se mai aude. Sciţii sunt acasă la ei în Rusia de Sud. In Dacia muntoasă locuiesc Agatirşii. Numele lor e scitic, ca şi al regelui lor SpargapeLthes. Totuşi limba şi moravurile lor sunt, după Herodot, la fel cu ale Tracilor. Vechia populaţie autohtonă persistă deci. Năvălirile Scitdor n’au avut ca efect uî Dacia decât întreruperea civilizaţiei din epoca de bronz şi câteva influente onomastice şi toponimice, între care importante sunt chiar numele de Geţi şi Daci, nume sinonime ale unor triburi din popii-laţiiuiea băşt'naşă, prin care Grecii şi apoi Romanii vor chieina succesiv întregul popor tracic. Pârvan exclude definitiv clin istoriografia modernă teoria falsă că Geţii şi Dacii ar fi fost două populaţii deosebite venite pe rând din Bal- cani peste presupuşii Sciţi din Nordul Dunării şi din Ardeal, în epoca dintre Herodot şi Ale, xanclru Maceclon. In realitate, cu mult mai înainte de această epocă, avem cleaface cu o expansiune a Geţilor din Carpaţi în toată peninsula balcanică până în Asia Mică. Şi Pârvan stabileşte clar cum Geţii, deşi .înrudiţi prin limbă cu Tracii din peninsula balcanică, sunt totuşi fundamental deosebiţi de aceştia prim moravuri, religie, mentalitate, oa şi prin particularităţile lor Knguistice şi topomoinastice. După încetarea invaziunilor scitice neamurile getice se ridică la o mare putere. In anul 335 în. Chr. istoria înregistrează dârza lor împotrivire Ia încercarea lui Alexandra cel Mare de a trece Dunărea în Bărăgan. Tentative identice făcute în urmă de către'unii urmaşi ai acestu ia, ca Zopy-rion şi Lysimaehos, sunt pedepsite în chip cle-zastros. - O nouă invaziune are loc în sec. IV—III în. Chr., când apar Cel ţii. Faima săbiilor lor şe răspândeşte până în Grecia şi Asia Mică. Geţii sunt copleşiţi din toate părţile. Două secole mu se mai aude de ei decât ca supuşi ori ca tovarăşi de pradă ai noilor veniţi.. Dar acestei efemere decadente politice nu îi corespunde şi una economică sau spirituală; dimpotrivă, archeologia constată în Dacia tocmai în aceste vremuri obscure cele mai înfloritoare influenţe ale civilizaţiei La-tene adusă de Celţi din Apus, alături de înrâuririle mai vechi, ale Greoilor dini Mediterana şi de la Pontul Euxin. Nenumăratele aşezări omeneşti dovedesc <» considerabilă creştere_a populaţiei, iar marea cantitate de material importat probează neobosita activitate a negustorilor greci pe aceste meleaguri. _ Consecinţele, politice ale acestei. înfloriri de ci- 215 © BCU Cluj vilizaţie nu întârzie a se arăta. In sec. I în. Chr. pe vremea când Galia sucomba sub puterea armelor lui Caesar, iar lumea romană însăşi era în culmea răsboaielor civile, pe teritoriul actual al României se constituia un puternic imperiu al Geţilor, cari u uiţi sub conducerea lui Boerebista desfiinţau statele celtice vecine, stăvileau atacurile scitice din Răsărit şi luau sub protecţia lor pe Grecii dela Marea Neagră. Pentru Caesar însuşi noua putere politică dela Istru era un motiv de continui preocupări. Deşi prin asasinarea lui Boerebista la 44 în. Chr., în acelaş an cu a lui Caesar, puterea Geţilor se sfărâmă în patru părţi, pentru Roma ea constitue totuşi o ameninţare continuă. Timp de un secol şi jumătate, până la Traian, politica romană în răsăritul A-driaticei e dictată numai de acţiunile Geţilor. August cugetă la un răsboiu cu ei, apoi la o a-liantă personală prin căsătorie. Generali faimoşi îşi încearcă zadarnic norocul în expediţii centra lor. Nimic nu-i împiedică să-şi refacă gloriosul imperiu al lui Boerebista sub conducerea lui De-cebaL Domiţiam caută şi el o întâlnire decisivă pe calea armelor şi termină cu umilitoare compromisuri diplomatice. Abia Traian, după sforţări uriaşe şi îndelungate, reuşeşte să pună capăt puterii lui Decebal, oprind pentru totdeauna firul istoric al neamului Geţilor. Căderea lor lasă răsunete adânci în istorie. Ea nu era mai pufin glorioasă decât faima învingătorului, căruia Roma îi acorda pentru această victorie cel mai măreţ triumf obţinut vreodată de un împărat roman. Acestea sunt împrejurările istorice. Dar nu mai puţin importantă decât stabilirea lor o caracterizarea pe care Pârvan isbuteşte să o dea Geţilor pe care pentru prima oară el îi diferenţiază de Tracii din Sud. Rezultatul ştiinţific al ac-es-' tei diferenţieri e că de unde până acum aveam despre Geţi informaţiunile cele mai contradictorii, de acum ele încep să se lămurească şi capătă de altă parte o importanta deosebită prin coincidenta cu ştirile de caracter areheologic. Geţii erau mai ales agricultori; erau organiza^ în triburi şi locuiau în sate aşezate deobiceiu pe înălţimi. Locuinţele lor, de formă patrulateră, erau mici colibe de bârne şi nuele lipite cu pământ. Femeia singură făcea gospodăria; bărbatul era ocupat la câmp. Grânele le păstrau în gropi. Ogorul era lăsat un an pârlog pentru o-dibnă. Erau iubitori de podoabe şi de haine scumpe. Aveau gust pentru muzică. Erau vestiţi în toata lumea antică pentru cunoştinţele lor medicale. Societatea getică se împărţea în nobili şi popor. Erau monogami, contrariu decât se afirmase până acum. llăsboaiele era duse numai de bărbaţi; femeile şi copiii rămâneau cu avutul acasă; aveau grijă să organizeze munca agricolă în timpul luptelor. Ca ostaşi erau pedeştri, luptând cu o sapdă curbă. La câmp insă aveau şi o bună cavalerie. Principiile lor religioase însă se deosebeaţi fundamental de cele ale Tracilor din Balcani. Pe când aceştia, înrudiţi mentalităţii mediteraneene, se închinau din vremuri vechi zeului naturist Dionysos şi aveau credinţe chtoniene şi culte orgiastice, Geţi dimpotrivă, păstraseră străvechea credinţă indoeuropeană în zeul cerului, pe care îl adorau pe înălţimi ori în peşterile munţilor. El se numea Zalmoxis. Nu era nici de cum un Hades subpământeană după cum afir- mau până acum unii savanţi. Nemurirea în care credeau Geţii, era definită în ideea lor că adevărata viată e cea de după moarte în tovărăşia zeului suprem. Şi pentru a ajunge la această nemurire trebuia combătut tot ce era trupesc, de unde şi concepţiile lor morale în privirif# cumpătării. Spre deosebire de Tracii din Sud, Geţii aveau un singur zeu. Nici vorbă de divinităţi locale, de culte orgiastice ori de vreo organizaţie teocratică. Era o religie străveche, asemănătoare celei germanice şi celtice, precum şi celei a Ateilor înainte de a ajunge în Grecia. Cultura greacă nu trecuse fără urme asupra Geţilor şi în privinţa aceasta avem despre ea ştiri demne de interes. Astfel aflăm cum în epoca elenistică, şefi de-ai lor scriu în versuri greceşti. In aceeaşi vreme, în Dobrogea, Geţii vorbesc curent greceşte. Ovidiu, în timpul exilului său la Torni, le compunea versuri în limba lor şi era plăcut impresionat de emoţia cu care Geţii îl ascultau. Cultura romană la rându-i reuşise să-i câştige cu mult înainte de Traian care 1a, venirea în Dacia era întâmpinat cu vorbe latineşti de triburile inamice. Toate părerile autorilor vechi despre Geţi, duşmani ori prieteni, sunt dintre cele mai favorabile, deosebindu-i tot timpul de Tracii din Sud. „Cei mai viteji şi mai drepţi dintre Traci", îi numeşte ILerodot. „Mai înţelepţi decât toţi barbarii şi aproape la fel cu Grecii", îi caractc-nizează Dio Chrysostomus. Şi adunând toate notele antice despre ei, Pârvan respinge cu succes ipotezele nedrepte exprimate de unii istorici streini caracterizându-i în chip magistral ca pe un popor de ţărani: aşezaţi, statornici, supuşi şi cu frică de zeul lor, amărîti de vecini cu nesfârşite răsboaie şi prădăciuni şi sălbăteciţi şi ei de 'inulte ori de ticăloşiile lor, totuşi veseli şi glumeţi la vrem© de pace, mândri şi cruzii numai la răsboiu, în deobşte însă cu bun simţ şi mereu întorc-ându-se la străvechea lor credinţă optimistă în zei şi în oameni". E o caracterizare pur ştiinţifică, obiectivă, fără altă preocupare decât aceea de a scoate adevărul din crâmpeele _ de ştiri vechi. Şi totuşi ea nu poate ascunde isbi-toarea asemănare dintre Geţii de acum două mii de ani şi ţăranii inoştri de azi. Partea din Getica privitoare la Interpretarea isvoarelor istorice e completată cu un capitol toponomastic şi glotologic, în care limitele maxime ale expansiunii getic© în Europa simt fixate dela Adriatica până în Crimeea şi dela Baltica până în Asia Mică. Un alt capitol urmează despre descoperirile dela Piscul Crăsnarilor, cea dintâiu staţiune getică din câmpia română săpată sistematic. Cartea se încheie cu o privire de sinteză arheologică asupra epocilor Hallstatt şi Latene în Dacia, epoci pe care Pârvan le preciza pentru Dacia între anii 700 şi 300 în. Chr. (Hallstatt) şi între 300_ în. Chr. şi 50 d. Clir. (La-tenc). Influenţele streine în cultura Geţilor sunt indicate în prima din aceste epoci prin obiectele de import italic şi elenic., amestecate cu izolate elemente scitice de invaziune. In a doua epocă, importul grec devine preponderent adăugându-i-se şi mari influente celtice, iar la urmă şi cele romane. Din analiza acestei lungi evoluţiuni Pârvan conclude că drumul Geţilor spre românism era din punct de vedere cultural de mult pregătit: „începută în sec. IV a Chr. prin Celţi, intensificată din sec. II a. Chr. chiar de Romani, 216 © BCU Cluj occidentalizarea Geţilor din Carpaţi mi putea duce decât la un singur rezultat: în momentul când Romanii luau definitiv la Dunăre rolul civilizator al Cel jilor, supunându-i şi pe aceştia, din Gallia şi până la gurile Dunării, formelor de viată română, Dacia era perfect pregătită să devie şi ea romană. Romauizarea Daciei se anunţase de altfel antropogeografic _ încă dela 1000 a. Chr., când cultura villanovina îmbrăţişa şi întreg masivul carpatic. Celfii au milocit însă apoi şi elementele materiale ale culturii greco-italice. Iar Romanii au tras concluziile: atât etnografice cât şi spirituale. Pentru a înţelege naşterea, desvoltarea şi persitenta românismului danubian, trebue să cunoaştem înainte de orice protoistoria Europei centrale şi carpato-balcanice în mileniul întâiu a. Chr.” Getica se termină cu aceste eoneluziuni de o însemnătate capitală pentru originile neamului nostru, a cărui istorie Pârvan a îmbogăţit-O' cu încă un mileniu. Drumul deschis de el stă de-a-cum la îndemâna istoricului doritor de a înţelege geneza neamului nostru. El năzuise şi mai mult. După Getica voia să scrie o istorie a Daciei romane şi una 'despre începuturile popoarelor slave. Ar fi fost sinteza întregului nostru trecut. Moartea nu i-a îngăduit însă să-şi realizeze năzuinţele, deşi el era im clipa când le putea împlini. Şi poate cu acest sentiment al sfârşitului neaş- teptat şi nedrept care îl pândea scrisese cândva el însuşi cuvintele acestea pe care acum le repetăm îndureraţi în amintirea lui: „Pentru cel care trăieşte viata ca o corvoadă, sau pentru creştinul care o priveşte ca o ispită şi ca o pedeapsă, moartea poate fi chiar bine venită; pentru cel ce se ameţeşte în nimicurile plăcute ori supărătoare ale fiecărei zile, moartea poate fi o întrerupere admitem chiar dureroasă, a ocupafiilor sale meschine, devenite simpatice printro lungă obicinuintă. Dar pentru cel care a luat viată în cel mai adânc înţeles al ei, care a vrut s’o transforme prin gândurile lui în-tro rază de vecinicie, moartea e sau o durere fără mar ini, sau o cumplită absurditate: sau tragedia lui Alexandru care murea la 33 de ani la Babylon pentru că îndrăsnise a trăi viafa aşa de intens cum numai zeii au voia s’o trăiască, — sau imposibilitatea logică, din care Platon scoate nemurirea sufletului. Sufletul omenesc care s’a atins de cele eterne îşi cere nemurirea, sun, dacă nu o poate crede, se frânge într’un uriaş imn funebru pentru apunerea zeilor. Toată durerea din lume nu poate ajunge pentru a plănge un suflet care în veci nu se va mai înfiora de armonia lu-minci din lume“. RADU VULPE © BCU Cluj CRONICI , OAMENI & FAPTE CONGRESUL PRESEI LATINE RoMANIA şi-a început o viată proprie, caro c întotdeauna sufletească aproape în acelaş timp cu deşteptarea conştiinţei ei latine. Aceasta s'a întâmplat de mult, şi nu prea de mult, la ieşirea din secolul al şaisprezecelea. Era ca o naştere a doua oară. Răsplata şedea în fata pedepsei. In mijlocul neastâmpărului trac cu ramurile lui istorice de Geţi şi Daci, Romanii, eu ibericul Traian, s’au ivit şi au adus rânduiala şi planul de naştere a unui nou popor. Acel popor suntem noi. înrâuriţi de năvălitori străini sau înfeodati cultura răsăritene, trăiam o viată de fragment de Europă, alături de alte neamuri vecine şi adesea amestecaţi cu ele. începeam să ne deosebim mai greu. Dar iată că atunci învăţaţii români ai vremii descopăr columnele şi bazilicile şi faima Romei la orizont. Deodată suntem noi, poporul fără tovarăş în Răsărit care vorbeşte graiul stă-pânitorilor de lume şi e moştenitorul lor. Pe alţii, marile moşteniri îi apasă. Pe noi, ne-a scăpat dela o sleire înceată. Şj în acelaş timp, privirile ni sau îndreptat către puternicii fraţi din Apus. Am învăţat drumul lor şi l-am bătut cu nădejde. A fost întâiu drumul Italiei şi apoi tot mai mult al Franţei. Limba ni se împrospăta, viaja politică era alta, cultura dăduse de izvoarele cele adânci şi adevărate. Eram martori, noi înşine cu uimire, nu numai vecinii, ai renaşterii noastre ca popor cu un suflet nou. In istoria noastră se făcea o tăetură. Sabia care o făcuse era iară sabie latină şi tăetura ei iară, început de viată. Ne rămâne astăzi datoria nu numai să păstrăm această legătură, ci s’o creştem. Pe Italia o cântăm, FraiRa ne e dragă, dela Belgia am luat do atâtea ori pildă; dar rămân Spania puţin la o parte in strălucirea ei trecută. Portugalia călătorilor pe Oceane, tot meterezul de peste apă al republicilor americane portughezo-spaniole, din Argentina şi Brazilia până în Mexic. Nu simţim destul înrudirea cu ele. Nu nc-am cunoscut destul. Ei la noi şi noi la ei am fost foarte rar, şi atunci fără gând de întoarcere sau ele aşezare. Sunt ţări şi oameni de basm la care mintea se opreşte numai Î11 somn. 218 Se înţelege atunci ce însemnătate, alta decât în ţările unde s’a strâns până astăzi, capătă in ocliii noştri o adunare ca aceea a congresului presei, latine. Latinitatea a fost pentru noi acel crez şi acea pavăză şi acel stâlp de fum ziua şi stâlp de foc noaptea, care s’a descris. Ea trezeşte numaidecât amintiri mari, prin simplă apariţie. Dar de data aceasta se arată întrupată în trimişi ai _ tuturor ţărilor care la un loc o mîf afişează, oameni veniţi să rostească acel crez, să ridice acea pavăză şi să meargă după acel stâlp de fum şi după acel stâlp de flacără, deşi sub cuvântul obişnuit şi fără alt răsunet pentru nepăsător, al intereselor de breaslă si al unei manifestări colegiale. Vides ut stet nive candidum Soracte!... Nu e vorba numai de o adunare de prieteni şi de alungarea gri jilor de o zi, ci de munţii Romei, de tot trecutul şi de ceeace ne leagă pe toţi mai presus de veacuri! Cuvântul se face sonor şi caută pompa. Prilejul nu mai e de toate zilele. Trăim într'un colţ de lume unde e marea poartă pe care au venit Slavii şi au trecut Germanii. Fragmente turanice din revărsări mai proaspete şi mai sgomotoase s’au păstrat pe aproape, reduse din ce în ce sau prinse în teritoriile băştinaşilor. Avem şi noi cel puţin două. unul de obârşie răsăriteană, mai vechiu, şi altul de obârşie mic-asiatică. Popoarele în jurul nostru au căutat, ca să se apere, la început, şi apoi ca să-şi crească puterea, o grupare mai mare decât cea strict naţională. Ea a fost mai mult ideologică decât politică, dar n’a însemnat mai puţin decât cuvântul de unire şi principiul creator de înalte valuri, care a fost panslavismul şi a fost pan-germanismul. Noi le-am simtit, mai curând decât le-am ştiut existenţa, pentrucă s’au ivitîntr’o bună zi şi au rămas la graniţele noastre,_ iar cu unii reprezentanţi ai lor, au pătruns chiar între ele. Acele principii sunt mai vii astăzi decât oricând. Forme de viaţă socială sau ştiinţifică, în care nimeni 11’ar vedea că au un loc, «e umplu toate IDEI © BCU Cluj de ele. Un congres International al bibliotecarilor la Praga ajunge o manifestare de solidaritate slavă; până şi un congres de bizantinologie, ca acela (lela Belgrad, lasă impresia unei adunări panslave. Şi nu mai vorbesc de Polonia, în luptă cu Cehoslovacia, să ia conducerea mişcării pan-slave, şi mai puţin de Rusia, care mai mult decât acea federaţie de republici sovietice, cu origini etnografice atât de deosebite — e între ele şi una românească peste Nistru — e mai cu seamă şi rămâne Rusia, pe care mai ales noi cei din marginea ei o cunoaştem şi avem de ce s’o temem. Intre aceste mişcări, care prin firea lor se întind şi caută să înece, noi ne-am dat seama că nu ne poate scăpa decât o mişcare a uimiră, asemănătoare. O vrem, mai mult chiar decât alţii, ideologică şi culturală. Ne irebue, pentru atmosfera ei pe care s’o respirăm obişnuit, şi ca să CRONICA A PUI l L A NI) îusfârşit mulţimii, care cere neînduplecată oricărui scriitor să-şi închidă sufletul în cărţi, d. Tudor Arghezi a tipărit în cele din urină un volum. Şi a început cu versurile „Cuvinte Potrivite“ cuprind tot ceiace poetul, socotind mai caracteristic pentru sine, a cules de pe crengile a 20 de ani de scris. De-aceia ezităm să-i considerăm volumul simplă carte. E antologia unei opere: pe panta timpului,, d, Arghezi a urcat adunând, egal, din anii cu frunziş verde până în toamna de sub ochii noştri: din toată poama îndelung pârguită a artei salo. Este întâiul poet care, în condiţii normale, a avut această răbdare: să se depene printre o bună parte din condeiele unei epoci, fără să se grăbească să-şi facă iar firul ghem. Căci, fără îndoială, d. Arghezi şi-a dominat de departe vremea. Inutil şi tardiv să mai facem dovada. Faptul cade acum dincolo de cercurile oricăror discuţii sau conteste. E un lucru care ţine de conştiinţa noastră: d. Arghezi n’a avut până acum un volum, dar am avut noi bucuria de a-1 descifra dăruit în atâtea volume; de a distinge multă vreme — în orice foşnet literar — adierea artei sale. Pornind exact din marginea cercului de umbră — pe care-1 aruncase asupra literaturii româneşti poezia lui Eminescu — scrisul d-lui Arghezi şi-a spriinit celalt capăt al arcadei sale pe anii din preajma războiului: o vastă paranteză în care, peste puţine lucruri, nu stă scris autoritar şi majuscul Arghezi,. Ce a impresionat primordial în poezia d-lui Arghezi a fost, se crede, numai expresia. De o îndrăsneală şi noutate absolută: deopotrivă în vocabular ca şi în construcţia frazei saii a versului. Acordul de termeni spontan şi viu. Pro-poziţiunea întoarsă brusc în loc. sub hăţurile unei inteligenţi artistice capabilă să stăpânească, ne rezemăm de ea în acele clipe când la orologiile internaţionale bate ora singurătăţii şi a primejdiei sufletelor. In faţa paugermaii’şmului şi panslavismului, luate în acest înţeles* paşnic şi înalt, de conştiinţă de legătură eu vechile obârşii, peste hotarele politice care le-au fragmentat cu vremea, ridicăm şi noi steagul nostru panlatin în marginea Răsăritului. II ridică astăzi între noi mari gazetari apuseni, cari reprezintă intelectualitatea dinamică şi cu imediată rasirângerr- populară în douăzeci de ţări. Iată de ce cuvântul se face sonor şi de pompă. De ce istoria năvăleşte în realitate şi lărgeşte cadrul. Oaspeţii cari ne vin sunt şi stegarii urmi nou ideal. Să fini de aceea iertaţi rând l ucuiiu noastră ia aproape forme de cult şi lepăşeşie prilejul. Să fim iertaţi în numele acelui ideal. EMANOIL BUCUrA LITERARA TUDOR ARGHEZI viguros şi în orice direcţie, toate neastâmpăratele herghelii ale limbii: o bogată lectură streină şi cunoaşterea profundă a graiului cronicelor, dăduseră autorului ,Cuvintelor Potrivite" această siguranţă. Nimic n’a fost, se pare, do prisos în viaţa d-lui Arghezi. Nici bucuriile.- Nici durerile. Toate vibrează în opera lui. De bună seamă, în limite îngăduite: „arta nu poate fi tot atât de umană ca o virtute", spune Maritain. Există un echilibru. Un hotar, la pietrele căruia freamătul omului trebue să se potolească. Dar, până acolo, nici o experienţă nu se cade cruţată. Nici o sângerare ocolită. De aceia, probabil, diversa şi eroica cheltuire a d-lui Arghezi în viaţă şi genuri literare varii — departe de a-1 obosi — i-a folosit: dacă torturat de marea nelinişte interioară — care se chiamă Dumnezeu — fostul arhidiacon a părăsit, totuş, rasa (spre a-1 căuta singur, cu uneltele minţii sale) anii de călugărie l-au învăţat însă la alte bunuri de preţ. De pildă: obiceiul meditaţiei şi nevoia în exprimare a termenului arhaic, împrumutat bucoavnelor; însuşiri, alcătuind cele două fire de metal, pe care a mers tot timpul d. Arghezi. Dar aci va trebui făcută o remarcă. E adevărat că d. Arghezi stăpâneşte un superior simţ de geometrie poetică: un har, desigur, arar comun tuturor poeţilor. Din el, varietatea de forme aflată în „Cuvinte PotriviteDispozitivul grafic al poeziei sale. Estetica ei exterioară. Şi, negreşit, din aceiaş sursă şi ascendentul prim al d-lui Arghezi asupra tcontemporanilor. D. Kaloa crede însă categoric: „influenţa sa este covârşitoare în ce priveşte forma. Ascendentul său e de natură tehnică". , Dar, tocmai din punct de vedere al expresiei, poezia d-lui Arghezi este lipsită — în mare măsură — de elementul formal pur, care impresionează durabil: muzicalitatea, în sensul curent al muzicei verbale. • , Muz:ca d-lui Arghezi este altceva decât obiş- „CUVINTE POTRIVITE- DE 219 © BCU Cluj nuitul sunet al versului, care vorbeşte imediat şi exclusiv urechii. Poemele lui au o sonoritate oarecum particulară. Mai mult interioară. De sens: acea muzică intimă pe care Baudelaire o socotea mai curând „un curent subterani de gândire, invizibil şi nedefinit". Poate că, din această pricină, versul d-lui Ar-gliezi pare că se urmăreşte mai mult pe sine. Sc caută. Se opreşte brusc. Spre a porni iar p© neaşteptate. Adesea, în pofida oricăror legi uzitate de tehnica poetică. Nu ştim dacă nu cumva, uneori, cetitorul — nărăvit cu facila plăcere a obişnuitei lecturi poetice — nu-i reproşează chiar zgomotul unor cuvinte; o ciocnire de roci tinere, insuficient şlefuite de vorbire, parcă abia smulse din mărun-taele limbii. Dar aceasta constitue una din cruzimile de mare merit ale d-lui Arghezi: este al doilea poet care a afirmat, fără frică, drepturile limbii literare asupra celor mai umbrite cotloane ale vocabularului... Şi mai este ceva. încă un fapt care trebue relevat. Discutat. Sau cel puţin precizat. Afirmaţia: „din toată producţia literară a d-lui Arghezi reiese aceiaş impresie: o mare energie sufletească lipsită de facultatea de exprimare. Un formidabil elan, oprit în desfăşurarea lui de o neputinţă de realizare". Un adevăr există desigur şi aci. Pe alocuri perfect vizibil: în versurile d-lui Arghezi pulsează, cu respiraţie largă, o mare forţă din lăun-tru; ea apasă şi sparge adesea învelişul poetic, lăsând să se vadă metalul intim, peste care expresia s’a crispat insuficient, ca să-l mascheze. Dar nu exclusiv din vina poetului. Căci limba românească nu e un organism vechi,. Yast şi deplin format. In stare să dea contur celei mai complexe game sufleteşti. Să îmbrace în marmură verbală toate nuanţele unei sensibilităţi neaşteptatei Sau tot tremurai de lumini al unei idei, surprins de o inteligentă excepţională. Dimpotrivă. Abia e în plin proces de formaţie. De adâncire şi amplificară In această situaţie, rolul poetului autohton este cu totul altul decât, bunăoară, al scriitorului francez. Mallarine şi-a îngăduit chiar capriciul de a distruge în poezie sensul cuvintelor. E un lux pe care noi nu ni-1 putem permite: încă în faza de lărgire şi înavuţire a mijloacelor de exprimare poetică, scriitorul român are datoria să sfredelească în cuvinte sensuri noui şi cât mai multiple. Obligaţia către limbă este, de fapt, o datorie către propria conştiinţă artistică. Vorbit, cuvântul este susceptibil de infinite nuanţe. O inflexiune este un sens. In vreme ce. scris, un cuvânt este cel mult o statue. O atitudine. Un singur sens: iată, prin urmare, o inferioritate pe care d. Arghezi s’a străduit s’o birue; să înlocuiască în artă orga vocii cu aceia a sensurilor. Dealminteri, era o nevoie vitală pentru poezia sa. Pentru sensibilitatea sa. Şi, mai a,les pentru imensa ei potentă plastică. De aci nevoia cuvântului vechi. Şi a neologismului de ultimă oră. De aci logodirea lor, chiar fără consimţământul urechii contimporanilor. Impresia de stângăcie. Aparenta absentă a facilităţii de exprimare. Noutatea şi îndrăsneala. Când. în fond, totul se reduce, pur şi simplu, numai la căutarea de posibilităţi verbale, cât mai complecte şi sensibile. D. Arghezi a siluit limba. Gustul unei epoci. Poate chiar destinele unei literaturi: totul, cu impasibilitatea anarchistului torturat dureros de viziunea unui vis de artă. Un, nihilism iniţial care a fost totdeauna apanagiul marilor artişti; A1 lui Eminescu mai întâi. Al d-lui Arghezi mai târziu. Dar cu o diferenţă: Eminescu a fost torturat mai întâi uman şi pe urmă poetic; în timp ce, d. Arghezi, e torturat mai întâi poetic şi pe urină uman. _ Diferenţa nu stă însă numai în atitudine. Ci în chiar structura poeziei. D. Arghezi este oarecum mai abstract, mai personal şi mai trasat într’o formulă, decât Eminescu: tipul poeziei calde şi direct comunicative. Şi iarăş. Mai este ceva, care îi separă: absenta sentimentului naturii, în poezia „Cuvintelor Potrivite". Natura la d. Arghezi este fragmentată. întretăiată de elemente streina In nici un caz falsificată. Dar scoasă din cadrul ei idilic: redusă la simple date decorative, care nu ibzu-tesc decât arar să fie cutie de rezonantă pentru un gând sau o stare sufletească, cum este ,în poezia lui Eminescu. Distincţia poate fi împinsă chiar mai departe. Ea reiese din însăşi procedeiele poetice ale d-lui Arghezi. Din mijloacele sale de tehnică artistică: contrastul dintre elementele poetice. Un termen mic îm.perecliiat altuia cu orizont larg. Un cuvânt gingaş cu unul aspru. O desmierdare cu o cruzime. O invocare lângă o imprecaţie. O vorbă de hulă cu una de binecuvântare. Un blestem alături de dorinţa unei împăcări. _ Deaceea, nu odată, în poezia religioasă a d-lui Arghezi (care e departe de a fi aşa cum o visa de pildă, Claudel) „Dumnezeu" va sta alături de , Satan". „Demon” cot la cot cu „înger”. Rugăciunea cu blestemul... Şi, pentru a termina, această penultimă poemă a volumului. „De-a v’aţi ascunselea”, Cea mai perfectă şi reprezentativă pentru arta argheziană. Poate ceva cam lungă: e o datorie însă fată de volumul ale cărui pagini ne-am ferit anume să le transcriem, tocmai pentru voluptatea acestui citat final: ■ , Dragii mei, o să mă joc odată Cu voi, de-a ceva ciudat. Nu ştiu când o să fie asta, tată. Dar, hotărît, o să ne jucăm odată, Odată, poate, după scăpătat. E-un joc viclean de bătrîni Cu copii, ca voi, cu fetite ca tine, Joc de slugi şi joc de stăpâni, Joc de pasări, de flori, de câni. Şi fiecare îl joacă bine. ; Ne vom iubi, negreşit mereu. Strânşi bucuroşi la masă. Subt coviltirele lui Dumnezeu. Intr’o zi, piciorul va rămâne greu, Mâna stângace, ochiul sleit, limba scămoasă. Jocul începe încet, ca un vânt. Eu o să rîd şi o să tac. O să mă culc la pământ, O să stau fără cuvânt. De pildă, lângă copac. E jocul sfintelor Scripturi. Aşa s’a jucat şi Domnul nostru Iisus Hristos 220 © BCU Cluj Şi alţii, prinşi de friguri şi de călduri, Care din câteva sfinte tremurături * Au isprăvit jocul, frumos. Voi, să nu vă mâhniţi tare Când mă vor lua şi duce departe Şi-mi vor face un fel de înmormântare In lutul afânat sau tare. Aşa e jocul, începe cu moarte. Ştiind că şi Lazăr a ’nviat, • ■ ■ Voi să nu vă mâhniţi, s’aşteptaţi, Ca şi cum nu s’a întâmplat Nimic prea [nou şi prea ciudat. Acolo, voi gândi la jocul nostru, printre fraţi. Tata s’a îngrijiat de voi V’a lăsat vite, hambare. Păşune, bordeie şi oi Pentru tot soiul de nevoi Şi pentru mâncare. Toţi vor învia, toţi se vor întoarce Intr’o zi, acasă, la copii, La nevasta, care plânge şi toarce La văcuţe, la mioarce. Ca oamenii gospodari şi vii. Voi, creşteţi, dragii mei, sănătoşi, Voinici zglobii, cu voie bună. . Cum am apucat din moşi strămoşi. Deocamdată, feţii mei frumoşi O să lipsească tata vre-o lună. . Apoi, o să fie o întârziere, . . Şi alta, şi pe urmă alta. . ' Tata nu o să aibă putere Să vie pe jos, în timpul cât se cere, Din lucea cealaltă. Şi, voi aţi crescut 'mari . V’aţi căpătuit. V’aţi făcut cărturari, . Mama face ciorapi şi pieptari. Şi tata nu a mai venit... Puii mei, bobocii mei, copiii mei! ■ . Aşa este jocul, II joci în doi, în trei II joci în câte câţi vrei, Arde-l-ar focul!" • ' * ' * * Prin urmare, incontestabil: d. Argliezi este cel mai mare poet contemporan... AL. BĂDĂUŢĂ CRONICA PLASTICA GRIGO Neluată în seamă de nimeni,, a trecut ziua aceea de Iulie când s’au împlinit douăzeci de ani dela trecerea marelui meşter Nicolae Grigorescu spre ţara fără de hotar a nefiinţei, spre plaiurile străvezii ale cucerniciei din urmă — douăzeci de ani de laude ditirambice, de glorie naţională, de dispreţul celor uşurateci şi mărunţi, de nepăsare şi indiferenţă vinovată. Numele lui a devenit acela al atâtor năzuinţe de preaslăvire a valorilor româneşti şi totodată moneda cea mai curentă oridecâteori se vorbeşte despre pictura noastră. Grigorescu a ajuns să fie uni fel de figură mitică pentru massa cea mare, care nu ştie încă ce ’nseamnă arta, a cucerit un domeniu larg în conştiinţa celor iubitori de neam şi de apropierea pământului, trebuind însă să-şi părăsească locul pentru întronarea celuilalt erou creator: Ştefan Luchian a cărui legendă întârzie încă în cugetul câtorva. Dar cine l’a intronat pe revoluţionarul intuitiv Luchian şl cine a trecut peste opera de meşter nobil a lui Nicolae Grigorescu? Cine cunoaşte într’adevăr nivelul înalt al maturităţii meşterului dela Barbizon, Vitre, Câmpulung, Bucureşti şi Câmpina şi cine extazul eruptiv şi nu rareori ignorator de meşteşug al singuratecului Luchian ? Vlahuţă a cântat imnul pentru divizinarea lui Grigorescu, şi iubirea lui umilă şi sinceră i-a făcut loc spre poarta nemuririi, Vlahuţă a fost pentru Grigorescu. un compozitor care a desăvârşit în cuvinte textul dat de meşterul din Câmpina; din nefericire n’a ştiut însă ce sunt valorile plastice, deşi a fost condus de un simţământ destul de rar pentru strângerea R E S C U cleştarului individual în opera de artă. Nici lui Ştefan Luchian nu ia mers cu mult mai bine, nici soarta faimei lui n’a fost mai profund susţinută. Istoria artei unui neam nu se împleteşte însă din sentimentalităţi, din lirisme ce stau dincolo de tot ce poate fi numit recunoaştere a valorilor. Istoria artei nu se clădeşte din presupunerile binevoitoare ale câtorva poeţi înflăcăraţi. Nu simfonia lirică ţesută împrejurul substanţei lăuntrice a unui tablou ni-1 trece în conştiinţa istoriei. (De aceea un catalog complect şi bine ilustrat al operii lui Grigorescu ar însemna nebănuit de mult, o descriere conştiincioasă a câtorva opere puţin cunoscute sau necunoscute, ar fi o faptă mai meritoasă decât adăugarea încă unui imn liric la cele existente). Critica operii lui Grigorescu ca şi aceea a operii lui Ştefan Luchian n’a fost scrisă până astăzi; de-abia se întrevăd câteva încercări. Şi totuşi reprezentantul picturii româneşti ar suporta o critică severă şi conştientă, fără a pierde mult din nimbul superiorităţii lui. Până astăzi a avut însă soarta destul de ciudată şi nu mai puţin dureroasă să fie lăudat pentru slăbiciunile lui şi să rămână aproape necunoscut în adevăratele lui fapte artistice. Câte descoperiri se pot face în privinţa aceasta. Intrând îni colecţiile necunoscute ale colecţionarilor noştri particulari, te aştepţi deseori să vezi o lucrare. ca multe altele de Grigorescu şi te întâlneşti cu viaţa incomparabilă a unei opere, ce a fost realizată de suveranitatea unui meşter foarte neobişnuit, de o atitudine artistică mult mai precisă decât aceea a lui Ştefan Luchian, vizionar cre- 221 © BCU Cluj atov apropiat sufleteşte şi inconştient de substanţa artei populare, un drumeţ stingher spre culmi, de care meşterul liniştit Grigorescu a rămas îndepărtat. Legenda openi şi a vieţii lui Grigorescu a evoluat mult în cei douăzeci de ani dela pornirea lui spre meleagurile neatinse, spre limanurile de dincolo, dar nimeni nu şi-a dat destulă osteneală să pătrundă în mediul spiritual al celor săvârşite de marele virtuoz, de îndrăgostitul şoselelor noastre prăfuite şi al luncilor suave întinse de-alungul apelor. Câţi cunosc oare şi câţi trăesc astăzi cu simţământul acelei extraordinare calităţi picturale a naturii moarte din colecţia rară a domnului Lazăr Munteanu, sau a portretului minunat meşteşugit din rândul preţioaselor lucrări, adăpostite în casa domnului 'Virgil Cioflec? Nici acel celebru „Dejeuner dans l'a-telier‘\ pictat de Edouard Manei în anii când pictura de „plein-air“ n’a fost încă propagată, nu e lucrat cu mai multă siguranţă interioară ca natura moartă a lui Grigorescu, care are calitatea unui Chardinj transmutat într’o epocă ce se apropie de destrămarea picturală în artă. Grigorescu a fost un meşter maro, sever şi nobil, şi cine doreşte să facă în privinţa aceasta încântătoare descoperiri, n’are decât să uite lirismele poeţilor şi să privească cu ochi nealteraţi de im-,nuri superalitiviste sinceritatea demnă şi măiastră a atâtor lucrări necunoscute sau foarte rar şi cu nepricepere reproduse. Printre lucrările săvârşite la Barbizon, alături de Rousseau, Dau-bigny, Corot şi Diaz se găsesc adevărate capodopere ce pot sta cu cinste alături de cele franceze. Elementele individuale ale artei lui au crescut însă mult de pe urma izolării lui în România, ast fel că lumina tării noastre, pulberea drumurilor şi limpezimea norilor de var a schimbat şi tech-nica şi paleta pictorului, atmosfera fragedă a câmpiilor şi-a găsit expresia cea mai sintetizată' în unele dintre lucrările lui. Nu însă în toate Căci vrând să divinizeze frăgezimea verdelui românesc, vrând să măgulească mai mult decât cu putinfă firea lui îndrăgostită de tot ce-i însemna pământ şi popor român, Grigorescu s’a pierdut uneori, şi mai ales în ultimii ani ai vieţii lui, în compromisuri ce stau dincolo de sinceritatea închegărilor plastice, în dulcegării. Astfel ţărăncuţele pictate de el sunt foarte graţioase şi cât se poate de suave, dar — parcă nu mai au carne şi oase. Fluiditatea e atotputernică şi stăpână în roiurile priveliştilor româneşti, soliditatea materiei a fost însă uitată, deşi realitatea lui Grigorescu vrea să fie destul de concretă. Bătrânul Grigorescu, cel admirat de Alexandru ’Vlahuţă, nu e pictorul scump generaţiei noastre, fiindcă e un stenograf obosit ce redă numai suprafaţa exterioară, fluidul cel mai impresionist, prea fugar şi prea jucăuş pentru a fi şi profund. Fireşte: a strâns in lucrările lui o parte din expansiunea sufletului românesc, pe când Theodor Aman nu reuşise decât să convingă generaţia lui de necesitatea unui meşteşug solid şi chibzuit. In opera lui Grigorescu e o parte din chipul firii româneşti, nu însă substanţa ce-1 leagă pe Ştefan Lu-cliian de înfăţişarea ceramicei noastre, de centrul intuitiv al sufletului trac. Luchian va rămâne îndrumătorul artei noui, Grigorescu o figură isolatâ, chiar dacă Luchian şi Peii^aşcu au pornit spre domeniul lor individual, păstrând legătura cu pitorescul destrămat al meşterului din Câmpina. Dela. „contopirea", caracteristică în deosebi pentru stadiul de bătrâneţe al marilor artişti, Luchian şi Petraşcu, au ajuns însă 'la o puternică şi bine definită , relaţiune" între valori. Atmosfera românească e mai dură în toată seninătatea ei decât aspectul tablourilor lui Grigorescu; o complectare a acestui aspect ne-a fost dată mai ales de Ştefan Luchian şi de Ioan, Teo-dorescu-Sion în nouile lui compoziţii. In lirica picturală a lui Grigorescu e numai linişte şi gingăşie, e sufletul mlădios al pământului nostru îmbelşugat şi însorit. Până şi vitele albe ajung să fie în pictura marelui îndrăgostit un fel de flori uşoare şi suave ca acel „Ghiocel”, care nu fără un înţeles mai profund ş:-a primit numele. Ţăranii şi tărăncile sunt flori subţiri ce împodobesc decorativ priveliştea înrudită, înfrăţită cu ei. Astfel făptura omului e o parte vegetativă din peisngiul în care se topeşte. Atitudinea aceasta impresionistă are par’că un sens şi mai caracteristic, când ne gândim la înfăţişarea omului svelt şi graţios crescut din valurile. melodioase ale giiei dintre munţi şi Dunăre. Pentru cei ce vor veni, Grigorescu rămâne, înainte de toate, pictorul român clin Barbizon, portretistul nobil şi incisiv în caracterizarea individualităţii, realizatorul câtorva peisagii c© pot sta alături de cele mai frumoase tablouri italiene ale lui Corot meşterul dela Câmpulung şi Vitre. E singurul artist serios ce a ştiut să ne descrie cu mijloace plastice avântul sufletului românesc în răsboi, rămânând un mare pictor, chiar când muzica ditirambică a glorificării trebuia să domine. Şi aceasta e mult. Douăzeci de ani după moartea meşterului, legenda ce poartă numele de „Grigorescu” va ajunge poate în sfârşit la un desnodământ măreţ şi demn de istoria artei româneşti. OSCAR WALTER CISEK © BCU Cluj DRAMA ŞI TEATRU „DOMNIŞOARA NASTA3IA“, 8 TABLOURI DE DL. - 77 j GEORGE MIHA1L-ZAMFIRESCU T OATA lumea, începând cu autorul, s’a speriat, cu un uşor grăunte de entuziasm, ele un mare eveniment: s’a descoperit, în sfârşit, suburbia românească, subt formă de'isvor de inspiraţie pentru artişti! Avem şi noi aspecte de viaţă variată; e aproape de necrezut! Transportul acesta, totuş, nu trebuie să ne mire, când este vorba de lumea pe care o cuprinde. Teatraliştii şi teatromanii noştri, apolonici în clasici sau dionisiaci în formule triunghiulare de import sau autohtone, cu vagi şi incolore excursii lăturalnice n’aveau cum să cunoască, şi mai ales pe scenă, tragicul periferiei# efe vreme ce nu-şi lămuresc nici viaţa şi nici literatura ei. Mirarea în faţa acestui eveniment, o socot însă cel puţin gratuită după „Diplomatul, Tăbăcarul şi Actriţa” romanul lui C. Ardeleanu, de curând apărut. Şi apoi, află-se, că de ani de zile doarme undeva, în cartoanele Teatrului Naţional din Bucureşti o piesă într’un act „Virtutea Militară”, de un domn modest, Panu — un cristal autentic pentru viaţa învăluită şi câte odată adâncă, a suburbiei româneşti. D-nul Panu a avut mai puţin noroc decât d. Zamfirescu, într’o epocă de o anumită par-fumerie literară şi dramatică. Astfel fiind, de-acum şi în deobşte fi-va legat d. Zamfirescu,. virginal, de Ion Luca Caragiale, ca o pereche tragică, în literatura vieţii de periferie încete, anevoioase, dar în , sfârşit descoperite. Se cuvine, cred, pentru a preţui cât mai exact valorile, să destoarcem, în faţa acestui debut, firele cari ne duc pe căi deosebite. Una e surpriza plăctuă a materialului „inedit” pe care îl întrebuinţează piesa şi despre ea am de. spus câteva cuvinte; alta e personalitatea artistică, în general, din cât se poate analiza până acum, a d-lui Zamfirescu şi ’n sfârşit a treia, realizarea poetului dramatic, în „,D-şoara Nastasia”. Neîndoios, d. George Mihail Zamfirescu, are un ochiu atent şi precis deschis asupra lumii. Din puzderia de întâmplări în cari trăim — în1 care trăeşte —, printr’o intuiţie sigură ştie să aleagă trăsătura caracteristică, ştie să alcătuiască mozaicul sintetic al unei opere de artă. Astfel i se relevă d-sale, ea şi odinioară lui Caragiale, numai în altă tonalitate — aceea a sensibilităţii sale —' o trăsătură principală a sufletului oamenilor de mahala. Cândva am subliniat-o în opera lui Caragiale; astăzi o găsim vie în tragicomedia d-şoarei Nastaslia, mult mai aparentă şi mai puţin paradoxală fiind încadrată într’o atmosferă maj firească ei. E vorba de răutatea celor dela periferie, şi nu de răutatea organizată, de care nu sunt capabili ci de aceea inconştientă, spanitană, fir de soi într’un conglomerat sufle’ tesc cu totul caracteristic făcut din meschinărie, vulgaritate, gigantism şi neproporţionare a eului Astfel scena dela înmormântarea lui Luca, întreagă, dar mai ales fragmentul dintre „domnişoarele Paraschiva şi Niculina şi Nastasia jalni- că, o socotesc ca pe una dintre cele mai bine şi adânc observate, şi realizată în aceeaş măsură. Alături de sensibilitate şi un remarcabil simţ de observaţie, cari alcătuesc darurile cele mai alese ale d-lui Zamfirescu, d-sa—ca şi în tehnica sa dramatică — după cum vom vedea mai târziu în preocupările sale de literatură, suferă de anumite influenţe, cari fără nume, vin totuş dela o anumită familie de scriitori. Singur a mărturisit că a descoperit aspecte de viaţă rusească — de literatură rusească, dacă ne dă voie să precizăm — în viaţa celor anonimi dela periferia romanească. Să însemne oare aceasta priveliştea instinctelor deslănţuite şi desbrăcute de cămăşile izolatoare ale tuturor corectivelor sociale şi civilizatoare? Cred că da. Literatura sufletelor cu puţine coarde dar întinse şi dureroase cred că vrea să o slujească d. Zamfirescu. Dar atunci de ce numai decât aspectul acesta să fie „rusesc”? Bănuiesc o uşoară confuzie. Idealul literar al d-lui Zamfirescu este asemuitor cu opera multor scriitori ruşi, iar nu materialul, cât de brutal, simplu şi robust pe care îl prelucrează. Căci dela Zola la Gerhardt Hauptmann, literaturile apusene naturaliste, s’au alimentat cu succes mai toate, din colţurile acestea de penumbră ale periferiilor unde sentimentele sunt trainice, tiranice, oarbe şi distrugătoare ca şi în concepţia. şi opera d-lui George Mihail Zamfirescu. Speeficul rusesc, absurdul tragic, d-sa nu l-a întrebuinţat şi bine a făcut — a rezistat ca un adevărat scriitor conştient de valoarea cre-aţiunei sale — căci altfel ar fi falşificat-o. Singurul lucru căruia nu . i-a putut rezista, singurul lucru lipit, şi cu atât mai mediocru cu cât este un element intelectual, disonant, schematizat dintr’o întreagă influenţă de problematică pe care neîndoios, dar în minor şi difuz, o suferă d. Zamfirescu dela literatura rusească, este simbolul ieftin al unei dureri permanente de maidane româneşti, mecanizat în acest Luca etern, care 1a. d-şa moare cu Luca şi răsare cu Luca Lacrimă. D. Zamfirescu ria ştiut să-şi apere complet opera, de pericolul fiinţei sale. Toate scăderile „D-şoarei Nastasia”, care ar fi putut fi o lucrare remarcabilă vin de aci. O răscruce făcută din-tr’un anumit lirism social şi multe înriuriri, cu cari lupta se vede puţin, alcătuesc punctul periculos de fă.rîmar© oarecum al crierii, f ormulele cele mai robuste’ şi evenimentele cele mai violente, nu pot face o tragedie, faţă de aceste şovăeli, după cum un calambur şi o pereche de palme nu pot face o comedie. Pe. scurt, iată viaţa d-şoa,rei Nastasia: iubeşte şi e iubită de Luca. Dar şi Yulpaşin, de a cărui frică ştie şapte mahalale, o iubeşte. Vulpaşin, aprig nu poate să înţeleagă şi nu se poate resemna cu soarta lui de neales. Intr’o noapte, furios, omoară pe Luca. Singură Nastasia ştie, dar se preface că nu cunoaşte taina omorîtorului; ceva 223 © BCU Cluj mai mult îi spune că II va lua in căsătorie. Se fac pregătirile de nuntă, dar în ziua sorocită Nastasia se spânzură iar Vulpaşiu înebuneşte. Pentru a realiza acest conflict pe scenă, autorul a întrebuinţat distribuirea materialului în tablouri. O socot cu totul nepotrivită. In ea, per-sonagiile întregi şi robuste -- aşa cum ar fi alcătuit, dacă ar fi fost o dramă remarcabilă — nu pot să crească. Aci este răspântia nehotărării d-lui Zamfirescu, nehotărîre de care tine nerea-lizarea completă a piesei, Lucrare de atmosferă sau lucrare de conflict? Autorul a ales a cale de mijloc, păgubitoare, împletită din amândouă. Iarăş prestigiul unei tehnici care îi impunea, de aiurea, dar care nu l-a servit. Avea un material bogat, pe care cu calităţile sale într'un contur precis de câteva acte l-ar fi putut sculpta. Nu s’a mulţumit cu- atât, şi a făcut o operă hibridă, din punct de vedere tehnic, mult scăzută din impresia pe care ar fi putut-o (la. Persona-giile principale nu pot creşte până la completa lor desvoltare in cămăruţele astea mici pentru că nu au loc, şi mult puţin cât e mai, trebuie rezervat şi pentru atmosferă. Cămăruţele sunt în timp — fireşte, iar personagiile n’ar fi putut fi decât de contur masiv şi neted. Dacă ar fi să îi caut d-lui Zamfirescu un temperament asemuitor, din punct de vedere al poeziei dramatice şi tehui cei ei, ni’aş opri fără şovăială la scriitorul vienez -Vrthur Schnitzler. A-mândo,i, intruct priveşte viziunea scenică, au un descchilibru între seria, mimică şi cea verbală. Textul cantitativ, stă mult mai prejos de gesturi. De unde şi abuzul de joc de scenă, preindi-cat, şi de scene mimice pur şi simplu, cari îl încătuşează pe interpret, dând foarte puţine posibilităţi artei actorului. In afară de fragmentarea în tablouri scurte, dar însăşi scena I-a din tabloul al 5-a dintre Ionel şi Niculina, o întreagă scenă mimată, reaminteşte uimitor „Hora" lui Schnitzler, ca factură — şi nu dintre cele mai fericite. E păcat că în această lucrare îsbutită în câteva episoade, sforţările autorului au' difuzate de preocupări şi influente divergente îiiţr’a-tât, încât • adeseori o parte întreaga din acţiune şi un personaj important — Nastasia — sunt antrenate de o falşă memorie. ^ In pregătirea răsbunării ei —ţ Pe care nu o săvârşeşte decât indirect — Nastasia, reia pas cu pas drumul Ancăi, din „Năpasta” lui Cnragiale! Acest Caragiale oricâtă literatură va fi făcut în vocabularul său. după cum se rosteşte atât de neînduplecat d. Zamfirescu, . i-a dăruit şi d-sale o fărîmă din acţiunea sa. Şi-apoi tot Caragiale şi poate Cerhardt Haupt-inann, dacă d. Zamfirescu n’ar fi fost atât de aspru cu ei, şi dacă sirenele Osslp Dyrnov şi Schnitzler nu l-ar fi rătăcit neştiind, sirenele, ce material vrea să prolucrze d. Zamfirescu, l-ar fi învăţat că nu numai expresiunea-formulă sau înjurătura fac sufletul viu, graiul unor anumite categorii sociale. Domnul Zamfirescu protestează împotriva „brîului roşu şi al plasticei superficiale” şi mici d-sa — minus brîul roşu --- nu face mai mult. Ceara moale a cuvântului turtit sau cucuiat de un suflet care intră îu el .şi îl diformează după necesităţile lui, poartă mai multă expresivitate decât toate mămicile meticulos notate de la birou. Lucrul acesta l-au înţeles toti cei cari au întrebuinţat dialectul sau „argo‘‘ul în teatru. Din cuvânt isvorăşte gestul. El e celula care poartă şi psihologia şi atmosfera unui personagiu. Că stâlcirea lui poate duce la tic şi la falşe vopsea este iarăş adevărat. Dar observarea valorilor sale în dialect şi întrebuinţarea lui cu dublul efect, de sfărîmătură de suflet şi mărgea de text este marea artă. Dacă s’ar fi apropiat de ea, autorul d-şoarei Nastasia, ar fi văzut că şi psihologia şi atmosfera piesei sale ar fi crescut armonios clin graiul personagiilor isale şi n’ar mai fi fost nevoit să sacrifice atât din lucrarea s„ ' actorii i-ar fi fost recunoscători. Teatrului Regina Maria îi revine lauda de a fi adus în fata publicului opera d-lui Zamfires-_ cu, în care vedem un real talent, desfăşurat şi cristalizat complet, în timpurile viitoare de limpezire. Alături de d-nii Storin şi Maximilian, cari au tinut stâlpii acestei flamuri originale, d-na So-fica Ionescu, remarcabilă în felul cum s’a folosit de un text restrîns. D-şoara Soran a Ţopa, îşi desfăşoară pretutindeni temperamentul său supra încărcat, răuşind câteodată să-l smulgă pe spectator, dar de multe ori să-l împovăreze cu o excesivă intensificare a mijloacelor sale de expve-siune. Cu aplicaţiune, cu priceperea şi disciplină montarea s’a tăiat precis în tablourile atât de mult dorite. COMEDIA FERICIRII 4 ACTE DE NICOLAI IEVREINOW Vechi de sute de ani, personagiile Comn.ediei dell’Arte în teatrul modern, şi mai ales în teatrul temelor libere şi al unor anumite simboluri capătă o viată nouă. Născute şi apoi moştenite subt forma unor figurine satirice, îiuăltate clin directă observaţie, au fost trecute apoi, în glorioasa lor epocă în tipizări, pentruca acum, o romantică specială să le lărgească imperiul, tăind în urma lor galerii de simboluri cu numeroase ecouri. Astfel, Arlechinul, Pierrot-ul, Colombina după Banville trec numai cu haina şi ritmul lor în mâinile lui le-vreinow, magic, talisnuuie unor destine scenice ce vor să toarcă, destrămate, rupte şi iarăş reluate, gânduri mai mari şi :nui subţiri,, şi mai dinainte atrăgătoare,- legate fiind de degetele mecanizate ale acestor păpuşi. _ _ Dacă marionetele nu sunt direct întrebuinţate ca în .Moartea veselă", atuuci cel puţin lumea lor, cadrul în care ele se mişcă © pus ramă nonei povestiri. „Comedia fericirii” îşi trece firul prin trei cercuri de lumi iluzorii, prin trei grote de falşe aparente,, începând, sau mai exact sfârşind cu acel al Commediei delFArte, apoi cu acel al Carnavalului şi însfârşit cu decorul teatrului autentic. Ceeace se întrebuinţează din aceste lumi 224 © BCU Cluj este încheietura acea bogată în absurd, în ridicol şi în drumuri multe şi necontrolnbile cari pot duce ori unde şi cari asigură. în permanenţă autorului libertăţi şi de tehnică şi de gândire. Este legătura dintre real şi ireal, camera hermetică pentru marele public de preparare a iluzii, locul unde se întâlnesc firele acţiunii: repetiţia iureşul carnavalesc. . . Singurul aparat creator de iluzii, care nu se poate descompune în mai multe mişcări, dar care nu a fost uitat ci a fost cu multă abilitate, şi el cules din viaţă, © Cărtură-reasa. Acesta este aparatul complex, de invenţie nouă sau veche, prin care Ievreinow va face să treacă şivoiul vieţii, eu firele lui limpezi sau mortăciunile pe care le duce cu el. Tn esenţa lor intimă schimbări nu se vor putea produce, ci. numai de dragul unor ireale oglindiri trandafirii aruncate peste aceste triste hoituri îşi încarcă experienţa, autorul. , Doctorul Frege, în piesă, vrea să împărtăşească lumea cu fericire. El e cărturăxeasa. Astfel află gândul şi soarta multor nefericiţi. Intr’o pensiune, aceea a Măriei lacorolowna e. un cuib de obidiţi. Şi doctorul porneşte spre fericirea lor. Angajează în acest scop trei actori adevăraţi, dintr’un teatru în care cade, să-şi facă alegerea, în timpul unei repetiţii. Faţa tristă a meseriei creatoare de iluzii, pe care o ceată de netalentaţi se străduiesc să lege o mască, compune atmosfera unui act minunat, observat, interpretat, cum rar se construeşte vreunul din elemente atât de greu deprins, şi fragile. Adevărata piesă a d-rului Frege, începe abia în actul următor, al treilea. Aci, instrumentele actoriceşti" erează fericita înşelătorie, împletită în însăşi viaţa. Sunt ca trei jertfelnice din care se înalţă volutele unui fum îmbătător, ce dă perspectiva gândurilor cotidian© lărgeşte cadrul vieţii mărunte, legând speranţele şl entuzias-mele. Termenul experienţei însă, e pus mai dinainte, de doctor: durata carnavalului. Viaţa se injectează cu binefăcătoarea nebunie pe un timp de... E .un tratament la care asistăm. Şi experienţa răuşeşte. Sufletele bolnave se înfiripează şi tragicul sfârşitului nu e tras în faţa spectatorului ca o lamentabilă targa, O rachetă multicoloră şi sgomotoasă, urcă parcă într’o apoteoză din spitalul acesta de suflete, în ultima noapte de câr- ti AŞDEU a fost comemorat la Câmpina, douăzeci de ani dela moarte. Chemaţi şi nechemaţi să rostească vorbele evocării s’au adunat în jurul bizarului „castel" în paragină, uniţi de a-celaş sentiment respectabil pentru neodihnitul spirit al ,,magului". Sentimentul acesta ne-a stăpânit şi pe noi — în sensul în care i-a dat rost d. N. Iorga. v Hasdeu ne mai poate spune ceva nouă, celor de azi? Răspunsul e latent în iniţiativa acestei comemorări afirmative Dar el trebuia precizat când s’a pus chestiunea reeditării operei marelui naval, cu o singură înfrângere subliniată: aceea a profesoarei Aglaia. Din spuma aceasta de gând şi de costume şi de canava dramatică, lucrată în ochiuri mari şi multe iţe, răsar spre închinare făuritorii cei trei, cei patru, cu d-rul Frege, ca într’o veche şi bine cunoscută paradă de comedianţi... Evenimentele se înşiraesc epic şt cresc unele din altele, ca inelele unor omizi. Dramatic însă, e gândit asaltul doctorului Frege împotriva acelei puteri care risipeşte praguri de-alungul vieţei, în faţa căror cad cei fără de aripi şi vis. Rezistenţa aceasta nevăzută se simte pretutindeni şi Comedia e a arcului sufletesc ce trebuie reîntins — a iluziei care în mod curent se chia-mă fericire. Ideea nu e nouă. Ceeace cucereşte însă este pathosul ei în piesa lui Ievreinow, un pathos mascat cu pudoare în spuma unei arleehinade care, pentru a inu-şi divulga numirea, este alam-bica.tă într’o pastă hrănită de multe izvoare. Această cochetărie a autorului, pentru a ascunde lirismul gândului, său turbură apele, ne-lăsând lucrarea să crească armonios. Sunt destrămări şi incidentale care umbresc pe alocuri nu numai episoadele dar întreaga piesă. „Comedia fericirii” a fost un prilej bun, pentru desfăşurarea faintaziei domnului Soare, care a ştiut să tragă şi liniile mari de evoluţie a piesei şi să picure şi amănuntul şi culoarea. Ritmul sufletesc al operii, a fost în special ţii ins de d-sa, cu toată creşterea lui, până la roseta finală, plină de mişcare. Artişti de frunte ai Teatrului Naţional au avut prilejul, de asemeni să-şi încerce resursele. In primul rând d-na Agespina Macri-Eftimiu care în rolul de compoziţie al bătrânei profesoare A-glaia s’a înfrînt până la tiparul colţuros dar pitoresc al personagiului său.. Deasemeni d. Vracca, adaogă calităţilor sale vădite, virtuozitatea în înţelesul cel mai cuprinzător şi bun al cuvântului. D. 1. Morţun bogat în resurse, trăeşie pe scenă, din suculentul său humor, alături de d-şoara Toto lonescu, care dela îndepărtatul său Cheru-biu până astăzi, s’a simţit întotdeauna bine, în personagiiile comediei spumoase şi de tradiţie1. Un spectacol nou, fantezist şi plin de poezie. ION MARIN SADOVEANU om. Om mare şi profund curios. O curiositaţe multiformă, avidă şi veşnic nesatisfăcută, caracteristică pentru stadiul culturii noastre când a lucrat Hasdeu. Pe deoparte, geniul lui cu un complex de posibilităţi ce depăşeau contemporaneitatea ştiinţifică şi literară; pe.de altă parte, setea frenetică de a realiza toate aceste posibilităţi lăuntric date. Obiectiv privită, setea lui lăuntrică de a realiza apare ca o voinţă uriaşă de a fundamenta fiecare ramură de cultură pe care a atacat-o. Istoric, filolog, dramaturg, romancier, poet liric, polemist satiric, filosof reli- 225 © BCU Cluj gios în felul'lui, — toate aceste drumuri voia să le lărgească, să le lumineze, să le străbată, să le croiască,—toate deodată. Dacă cultura noastră, contemporană lui, ar fi înfăţişat valori ceva mai reale şi mai definite, geniul lui Haşdeu nu s’ar fi împrăştiat poate, pe o suprafaţă atât de întinsă. S’ar fi concentrat poate întruna sau în câteva direcţii cu perspectiva unei strălucite realizări definitive. In împrejurările date însă, el a reeditat cazul unui Dimitrie Cantemir sau al unui Lomonossow care stă, la începuturile culturii ruseşti, monstruos de multiplu, înfigând pietre unghiulare mai tuturor edificiilor^ de mai apoi ale culturii patriei sale, dar el însuş neisprăvind niciunul din aceste edificii. . întrebarea e: sânt pietre unghiulare toate pietrele aşezate de năpraznica voinţă creatoare a lui Hasdeu? D. N. Iorga propune o selecţionare în opera lui. Sânt în ea ipoteze şi teorii firesc perimate, sânit în ea drumuri intuite genial şi numai ale lui Hasdeu şi adevăruri valabile pentru noi cei de azi şi de mâine. Opera lui e un labirint Din tot ce a scris el. circulă azi aproape numai Răzvan şi Vidra şi Sic cogito. E tot ce e mai reprezentativ în Hasdeu? Sic Cogito e cartea Iui cea mai cetită. In adolescenta noastre nu era licean să nu-şi satisfacă în paginile^ ei gustuL metafizic al adolescentei. Cartea ne parea seducător de logic gândită şi construită ca să nu ne îmbie vaste reverii metafizice şi să nu provoace discuţii aprinse în care aveam noi înşine iluzii de filosofi spiritualişti. Sic Cogito se impunea şi se impune şi prin povestea sfâşietoare din care s’a născut. Era un faţă îndoliat a cărui infinita durere stabilea iluzorii căi de comunicaţie între n©mângâierea Ini pamanteasca. şi bolta lact&e unde plutea, prea curând deslegat de lume, sufletul unei copile adorate. Dar toată aceasta seducătoare construcţie logică a luţ Sic Cogito se întemeiază pe o grotească experienţă spiritista în care prieteni, cari voiau să mângâie pe bătrânul tată, jucau comedia medium-ilor supranaturali. Cartea are deci la bază o bună credinţă respectuos escrocată, dar nu mai puţin escrocată, Şi escrocheria odată descoperită, nu^ se cufundă în neant întreaga construcţie logică ce satisfăcea gustul metafizic al adolescenţilor? Valabilă ca paliativ pentru marea durere a lui Hasdeu, Sic Cogito ce e pentru noi decât o mare eroare învestmântată în armătura strălucitoare a cugetării? . . Ceeace îi trebuie generaţiei de azi e un ghid în vasta şi multipla operă a lui Hasdeu, O monografie de cristal în feţele căreea să se răsfrângă colorile de curcubeu ale acestui mare spirit românesc. Istoria lui Hasdeu, cu multiplele ed asalturi spre realizare, cu văile şi culmile ei, cu tragicul multor neisbânzi, va fi de o reală ' fecunditate pentru sufletul generaţiei de azi. In orice caz, de o mie de ori mai fecundă de cum ar fi, bunăoară, monografia fericitului său contemporan Titu Maiorescu, realizat liniar şi uscat în tot ceeace a putut să dea. Stufoasa personalitate a lui Haşdeu răspândeşte în jurul ei nu ştiu ce mister şi nu ştiu ce neguri de legendă care exercită atracţie asupra noastră. însăşi povestea neizbânzilor lui. rămase ca nişte piscuri ciuntite de trăsnet în avânturile lor spre cer, poate fi egal de fecundă. Am citit cu emoţie articolele, scrise în jurul comemorării dela Câmpina, ale unui publicist ■dintre cei mai tineri şi mai temeinic pregătiţi, — d. Mircea Eliade. Era un strigăt după această monografie a. lui Hasdeu. Şi poate strigătul e al în-tregei generaţii tinere lipsite de stâlpii de foc prin deşertul zilelor actuale. P. S. C'e soartă tristă are memoria lui Grigores-cu, gloria picturii noastre! Tablourile lui, câte erau în posesia Statului, — şi erau multe — pierdute pentru totdeauna, înghiţite de leviatanul rus; casa dela Câmpina distrusă. Urmele lui se şterg de pretutindeni ca sub prigoana unui blestem. Jlamăşiţele de pânze furate din Pinacotecă, După douăzeci de ani dela moarte, nu mai găsim nicăieri dumnezeiasca lumină a plăsmuirilor lui. E poate o jenă a propriei noastre vinovăţii care ne opreşte să vorbim de dânsul? A murit în a-celaş an cu Haşdeu, în Iulie 1907 şi aeeeaş Câm-pină a recentei comemorări _ înseamnă), pentru noi, mult mai mult prin Grigorescu decât prin Hasdeu. Şi totuşi nicio vorbă de pomenire nicio vorbă de evocare a numelui lui de mare creator rămas fără operă! Statul român e perfect indi-ferent_ în faţa dezastrului Grigorescu. După răs-boţu, i se oferea, pe un preţ de nimic, nepreţuita colecţie a lui A. Vlahuţă. Ea a trebuit să intre in casa unui bancher. Grigorescu există totuşi c?1?6)10®’ „coîeclţjle particulare. Suficient ca Statul sa alcătuiască un admirabil muzeu al pictorului. Ar fi comemorarea cea mai bună. z Portretul e un gen absent din preocupările plasticei noaste curente. Nu portretul cu evan-taliu al doamnei X. surâzând grăsuliu şi triumfal dela înălţimea unei societăţi unde aristocraţia de spirit şi sânge s’a înlocuit cu o bruscă îmbogăţire; nici portretul domnului Y, negustor de vagoane de oase şi. mare amator de artă, care fţne. să-şi nemurească burta decorată în arcul Craiului-Nou de lanţul ceasornicului auriu. A-cesţea ne interesează mai puţin. Mai ales când artistul execută comanda numai aşa ca s’o execute — cu sentimentul profesional al fotografului. Ne interesează portretul document, —'document cultural — care să închege în liniile individualităţilor un fel de istorie plastică a epo-cei, în tot ceeace această epocă a avut mai înalt şi mai caracteristic. A murit Regele Ferdinand, Am voit să împodobim paginile acestei reviste cu chipul venerat _ al eroului Unirii. Nu l-am găsit nlcăeri. Nu există. E ca şi cum în ţara Regelui Ferdinand n’ar fi trăit în vremea sa niciun pictor şi. niciun sculptor român. Sau. parcă ar fi trăit numai d. Bulgăraş pictor şi d. Cireşescu sculptor, singurii cari, intrând în gustul artistic al doamnelor de onoare, au. fost introduşi să portretizeze pe Rege. (In treacăt fie zis, castelul dela^ Bra» al Reginei Maria e prevăzut cu un paraclis pentru retragere _ religioasă. Proaspăta zugrăveală a paraclisului e dureros de hâdă. Desigur autorul acestei orori a. fost recomandat de acelaş gust al înaltului anturaj regal). A murit Vasile Pârvan, învăţatul prin care Universitatea şi Academia şi-au trăit una. dintre cele mai^luminoase glorii şi prin care ştiinţa românească şi-a sporit prestigiul peste hotare. Există un portret al lui Vasile Pârvan, un bust al său? Singur O. Han s’a gândit cu. pietate să ia, măcar în ultimul moment, masca tragică a acestui ascet al vastei Iui ştiinţi.şi mucenic al neglijenţei medicale. Dar luaţi pe rând oamenii noştri reprezenta- 226 © BCU Cluj tivi. In afară de creionările incisive ale lui Iser deacum douăzeci de ani, veţi găsi câteva busturi ale lui O. Han: un excepţional de puternic N. Iorga, un acceptabil A. Vlahuţă un corect Liviu Rebreanu şi un pitoresc Mihail Sorbul; un expresiv portret al lui Octavian Gog,a de Camil Ressu; alte câteva busturi ale lui C. Medrea: un Coşbuc documentai-, un Delavrancea oarecare ,un foarte bun Theodorescu-Sion şi un Marius Bunescu tot aşa de bun: şi cam atât. Cât pentru rest, pastica noastră se pare că e--vită sistematic dificultăţile unei verificări, cu documentul viu. Ea nu iubeşte portretul şi are ■mai ales indiferenţă pentru portretul cultural. Sânt două-trei motive, facile şi agreabile care o domină. Un peisaj cu arbori, un ghiveciu de flori (cu portocală şi pipă), o stradă din Balcic (cu minaret şi cu măgar) o femee pe sofa, cu carte '•(iubita). Câteva motive utilizate până la banalizare — ca un clişeu, răspândite până la exasperare — ca o manufactură. Ele se zămislesc în doi timpi şi trei mişcări (Balcicul se fabrică iarna, în atelier) şi se impun spre vânzare Ministerului Artelor (prin deputaţii regimului). Firma poartă titlul demn şi susceptibil: Arta Plastică Românească. 5 Mausoleul lui Vasile Alecsandri, deşi început acum trei ani la Mirceşti, revine de atunci mereu în. discuţie — mai mult decât în faptă. E încă o ilustrare a felului cum se concep şi se clă-•desc la noi monumentele „nepieritoare'* — ca vestitul Arc-de-Triumf şi Catedrala încoronării. Un gând evlavios s’a ridicat din sânul Academiei Române să adăpostească sub boltă de artă ţărâna bardului care zace până azi în curtea căsuţei boiereşti, sub un şopron. Şi d. Al. Rapedatu, pe-•aţunci ca şi acum-, ministru al Artelor, a pus la dispoziţie toate mijloacele materiale pentru înfăptuirea acelui gând pios. Şi totuşi trei campanii de lucru, timp de trei ani, au trebuit ca monumentul să fie zidit. S’a început într’un an, a fost dărîmat al doilea an ca să se reia dela capăt •— şi poate în toamna aceasta va fi zidăria . gata. Cine nu l-a văzut şi aude că de trei ani se lucrează la dânsul îşi închipuia fireşte, că acest mausoleu trebuie să fie un monument grandios, ca Domul Invalizilor sau ca Pantheonul. Ei e ceva mai mare decât un cuptor de pâine, mărime obişnuită. Fără nicio exagerare şi fără nicţp ironie! Dar costă câteva milioane, fiindcă întâia construire, dărâmarea şi reconstruirea au: •depăşit mereu suma iniţială a devizului. Şi mai are o poveste acest biet mausoleu. Povestea picturii. Fusese dat dela început să-l nemurească în colori d. Pa vel Popescu-Molda, despre care poate n’aţi auzit. D. Pavel Popescu-Molda se ocupă cu deseojirea bisericilor şi cu spălarea picturilor vechi. Meserie onorabilă şi cu caracter pios, — ceeace a indus în eroare Academia care a confundat pe acest modest spălător de pietăţi cu un pictor vrednic să împodobească lăcaşul de repaus al lui Vasile Alecsandri. Urmaşul cl-lui Al. Lapedatu, d. Vasile Goldiş a căutat să repare această mică greşeală academică şi a însărcinat cu pictura pe d. I. Theodorescu-Sion. D. Sion avea uni splendid- proect decorativ cu scene şi motive din opera lui Alecsan- dri, arhaizate, organizate şi bizantinizate, aşa ca lucrarea .întreagă, deşi pe motive profane de inspiraţie, să aibă o înfăţişare religioasă. Ar fi fost o transpunere picturală şi o transfigurare reli-gios-simbolieă a poeziei lui Alecsandri. Toţi câţi l-au văzut, — artişti, scriitori academicieni subţiri (speţa există totuşi), — au rămas încântaţi de proiectul d-lui Theodorescu-Sion. Afară, bine înţeles de Academia Română. înalta instituţie de cultură s’a opus categoric. S’au opus adică dd. Emil Racoviţă, savantul preşedinte al Academiei, şi Ion Bianu, funcţionar vechia al Academiei, pe care publicul •— nu pricepem prin ce mister — îl confundă cu un adevărat academician. Conflictul era deci inevitabil între un Minister care e al Artelor şi Academia care reprezintă ştiinţa şi literatura plus o veche anexă administrativă: d. Ioni Bianu. D. Emil Racoviţă savantul nostru biospeolog, care a studiat cel dintâiu viaţa mormolocilor anonimi de prin grotele oceanice, e un specialist circumscris în specialitatea sa. In artă şi în conflictul de care e vorba, d-sa reprezenta cu demnitate academică părerile. . . d-lui Ion Bianu. D. Bianu este entusiast admirator al d-lui Pavel Popescu-Molda. D-sa găseşte că d. Molda e tradiţionalist, iar d. Sion e modernist. (Pentru d. Bianu tradiţionalism înseamnă lipsă de chemare; d-sa însuş ca autor al marei opere. ştiinţifice Neantul în istoria literaturii române, e un distins tradiţionalist ca şi d. Molda). Deci d. Racoviţă, ambasadorul acelei Babe Cloanţe din podul Academiei a avut o idee genială şi chiar academică. Şi anume: să picteze mausoleul lui Alecsandri întâiu d. Molda, la iuţeală, pentru inaugurare; iar d. Theodorescu-Sion, care are „un proiect interesant", să şi-l picteze la urmă, pe îndelete, peste d Molda!! (Cred că d. Racoviţă dacă ar ceti aceste rânduri ce dau în vileag năstruşnica sa propunere s’ar jena oarecum. O transcriu ca perlă de cugetare academică, — să nu se piardă). . . E greu de prevăzut? D. Goldiş^ a socotit propunerea Academiei cam „absurdă" şi a încredinţat lui Theodorescu-Sion pictarea mausoleului. Urmaşul d-lui Goldiş la Arte, d. Al. Lapedatu, a regăsit povestea urzită până aci. D-sa e unul dintre cei cari au admirat proiectul lui Sion Dar Academia cerea o revanşă, iar d. Lapedatu e academician, deci constrâns să fie, în acest caz, gentil. Şi astfel ci. Pavel Popescu e biruitor, iar Theodorescu-Sion anulat ca un cârpaciu oarecare. Ştirbit o clipă, prestigiul academic s’a lipit la loc ca ciobul uiiei străchini de muzeu. Că în schimbul unei originale opere de artă, vom avea moldificarea stupidă a mausoleului dela Mirceşti? Ce importă! Baba Cloanţa rânjeşte galben din ultimul dinte şi ne dă cu sic! ■ "2 La Nouvelle Reoue Francaise (August) tipăreşte o interesantă cronică muzicală a lui Boris de Schloezer despre Oedipus-Rex, lucrarea lui Igor Strawinsky, care a fost „marele eveniment, singurul eveniment" al sezonului muzical, de primăvară. Oedipus-Re.v e o operă-oratoriu în forma consacrată de Haendel. Ea marchează odată mai mult întoarcerea compozitorului spre formele clasice. Prin compoziţiile de până acum şapte ani, Strawinsky se manifesta ca un revoluţionar în tehnica muzicală; o extraordinară putere de in- 227 © BCU Cluj yenţie, o poliritmie frenetică la baza căreia sta inspiraţia din folklorul melodic rusesc, un primitivism spontan şi viguros colorat, făceau din-tr’însul şeful şcoalei moderniste, unanim aplaudat şi imitat. Fragmente din Petruşka, dense de-o forţă clocotitoare, colorate de pitorescul . vieţii populare, interpretate de un Sirota sau de un Rubinstein; cutare suită simfonică, spirituală prin jocul capricios al intenţiilor caricaturale, vibrând sub mana lui Hermann Scherchen, ne-au) adus şi nouă, bucureşteuilor, emoţia nestăpânită a geniului strawinskyan din prima lui fază de creaţie. Strawinsky se declara pe atunci antiintelectualist şi adept al unei primitivităţi spontane şi telurice. Cu Oedipus-Rex se plasează, voit. spre extrema dreaptă. Intr’o mare măsură, compozitorul apare ca un restaurator al unor forme şi al unei tehnici ce păreau căzute. Noua-i operă-oratoriu, în genul lui Haendel. „ne pune în faţa unui stil. esenţialmente armonic, în care contrapunctul se află mai totdeauna strict determinat prin acord, şi a cărui construcţie cu toate variaţiile şi cu toate libertăţile ce şi le ia autorul, se razimă ferm pe baza solidă a acordurilor perfecte”. Textul operei e scris de Jean Cocteau şi, afară do partea solistului povestitor, a fost tradus în latineşte pentru a-i adăuga încă o notă de .impersonalitate clasică. Fireşte în amănuntele lucrării se regăsesc aceleaşi „elemente eteroclite” a căror contopire unitară e secretul artei lui Strawinsky, Boris de Scliloezer găseşte că, şi sub acest as-pest de restaurator al formelor clasice, marele compozitor aduce atâta forţă personală. încât creaţiile lui din urmă par mai noi şi mai revoluţionare „decât tot ce am auzit până acum“. Şi continuă: „Nouă şi revoluţionară e această operă pcntrucă metoda şi principiul, pe care le pune aici în joc Strawinsky, sânt cu desăvârşire noi pentru epoca noastră şi radical opuse diferitelor tendinţe moderne. Aş zice că Strawinsky e revoluţionar cum e actualmente Charles Maurrns, adică în numele unui ideal antiindividualist de ordine şi de disciplină". In acelaş număr, Nouvcllc Revue Franţaise descopere, în sfârşit, pe cunoscutul mistic danez Soeren Kierkegaard (citat adesea si de filosofii români), pe care Germania de mult l-a tradus, l-a studiat şi interpretat. In nemţeşte se poate găsi şi huna monografie scrisă de compatriotul său Harald Hoffding. Edmoncl Jaloux îşi adună într’nn volumaş articolele despre Rainer Mari a Rilke scrise eu diferite prilejuri: unul când sau publicat în. franţuzeşte întâiele fragmente din „Isemnările lui Malte Laurids Brigge"; altul, întregitor când s’a tradus cartea întreagă; un altul de impresii asupra omului Rilke; altul la moartea marelui poet, plus . câteva interesante consideraţii asupra „mesajului" lui Rilke ca poet mistic în lumea modernă Cititorul francez va cunoaşte astfel o ureche, sau un sfârc dc mustaţă din chipul litera]- al lui Rainer Maria Rilke. Fiindcă volumaşul lui Fdmond Jaloux sufere de un viţiu fundamental: autorul lui nu cunoaşte din opera! poetului german decât „însemnările lui Malte Laurids Brigge", care orice s’nx spune, e o carte în marginea acestei opere. Pline dc interes, fără îndoială, aceste „In- • semnări" — prin fineţea artei cu care sânt scrise prin sensibilitatea ascuţită pânăla durere, care le străbate. Se ştie că Malte Laurids Brigge e un fel de pseudonim al lui Rilke, iar însemnările sunt o autobiografie deghizată astfel. Autobiografia unui fragment din viaţa poetului, atât de îunitară ca preocupare centrală şi atât de vast mprăştiată prin călătoriile lui peste mări şi ţări Fdmond Jaloux a procedat paleontologic voind să construiască djntrTm os găsit un întreg schelet Nu era nevoe atâta vreme c it tontă opera lui Rilke stă, vie la îndemână. Reţinem din impresiile personale ale criticului asupra poetului, mărturisirea preţioasă făcută de Rilke că „Însemnările" sânt numai un comentai- în proză al volumului de poezii Buch der Bilder. Un astfel de comentai' în proză la cealaltă mare carte de poezii, Stundenbuch, trebuiesc considerate şi Povestirile despre Bunul Dumnezeu, tălmăcite în româneşte (Colecţia „Cartea. Vremii") de cel care semnează rândurile de fată. Fiindcă Stundenbuch mi se pare cartea centrală a lui Rilke şi fiindcă aceste poezii mie mi s’au părut aproape intraductibile, m’am resemnat să dau cititorului nostru o imagine în proză prin Povestirile de curând apărute. Dar, încăodată, şi Povestirile şi însemnările — pe care le cunoaşte Edmond Jaloux — sunt lucrări marginale în opera lui Rilke, aducând, abia pe departe, ceva din magia extraordinară a versurilor din Buch der Bilder şi din Stundenbuch, 'cele două culmi peste care' pluteşte în nori de glorie acest mare inspirat al vremii i noastre. Nichifor Crainio — Reproducerile „Grigorescu“, din acest număr al „Gândirei”, sunt după clişeele monografiei „Grigorescu”, a d-lui Virgil Cioflec, apărută în editura „Cultura Naţională”. Revistele pentru schimb şi cărţile de recenzat se vor trimete pe adresa redacţiei: Strt Polonă, No. 38. 228 © BCU Cluj GRIGORESCU „AUTO-PORTSBT"- (j Ar DIRS A © BCU Cluj GRIGORESCU „CVSÂND“ GÂNDIREA © BCU Cluj © BCU Cluj MASCA LUI VASILE PĂR VAN J GÂADIBBA © BCU Cluj A APĂRUT: RAINER MARIA RILKE POVEŞTI DESPRE BUNUL DUMNEZEU în româneşte de NICHIFOR CRAINIC Colecţia «Cartea Vremii>. Preţul 39 lei. fl flPÂRQT: FUGA LUI ŞE F K I ROMAN DE EMRNOIL BUCUŢA EDITURA „CARTEA ROMÂNEASCĂ". PREŢUL 70 LEI A APĂRUT: TUDOR ftRGHEZI CUVINTE POTRIVITE . POEZII ' Edit. Fundaţia Cult. Principele Carol şi Bibliofila. Preţul 250 lei- R APĂRUT „I N T U N E C A R E” PARTEA I ‘ > _ ‘ ROMAN : . - ' ■ * •• DE CEZAR PETRESCU R APĂRUT: LUCIAN BLRGR MEŞTERUL MANOLE DRAMĂ IN 5 ACTE Preţul 60 lei. - CARTEA VREMII COLECŢIE ENCICLOPEDICA îngrijită de NICHIFOR CRAINIC AU APARUT: 1. EMANOIL BUCUŢA LEGĂTURA ROŞIB 2. CHARLES MAORRAS VIITORUL INTELIGENŢII în rom. cu o introducere de T. Vianu. 3. ION PILLAT SATUL MEU, VERSURI cu gravuri în lemn de Teodorescu- Sion. 4. LUCIAN BL ABA FENOMENUL ORIGINAR . studii filosofice. 5. H. IBSEN PEER GYNT trad. în versuri de Adrian Maniu. - 6, MIHAI D. RALEA INTRODUCERE IN SOCIOLOGIE. . 7. LUCIAN BLAGA FAPTA foc dramatic. 8. D. IANCOVWl SOCIETATEA NAŢIUNILOR 10. L. PIRANDELLO HENRIC IV - s trad. de Al. D. Marcu* 11. V. VOICULESCU POEME CU ÎNGERI 12. okakura kaeuzo CARTEA CEAIULUI trad. de Emanoil Bucuia. 13. N. DAŞOOVICI DUNĂREA NOASTRĂ EDITURA FUNDAŢIEI CULTURALE PRINCIPELE CAROL © BCU Cluj EXEMPLARUL LEI 30.- GÂNDIREA EXEM* PLARUL LEI 30.- REDACTORI: CEZAR PETRESCU ŞI NICHIFOR CRAINIC GRUPAREA REVISTEI: LUCIAN BLAGA, VASILE BĂNCILĂ, EMANOIL BUCUŢA, AL. BUSUIOCEA-NU, OSCAR WALTER CISEK, N. M. CONDIESCU, DEMIAN, O. HAN, NAE IONESCU, G. M. 1VANOV, ADRIAN ffiANIU, ALEXANERU MARCO, GIB. I. MIHĂESCU, ION PILLAT, ION MARIN SADOVEHNU* FRANCISC ŞIRATO, TUDOR VIANU, V. VOICULESCU ' APARE ODATA PE LUNA REDACŢIA: STRADA POLONA No. 38, BUCUREŞTI. ilIIIIIIIIIIIIIIIilMIflIIIIIIIIIlllMIHIHtllISilHIIIIIIIIIEMilimilllIIIIIIIIIIIIIIIIIlEJIIIIIIIIIIIIIMMIIIIIIIIIIIItlIIllimiJlllllllllllllIIIIIIIIIIMIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIVIIIIIIIimili * No. 9 " . SEPTEMVRIE 1927 CUPRINSUL: PEN-CLUBUL ROMÂNESC de Nichifor Crainic ........." 85 TOAMNA DE SUFLEC (poezie) de Tudor Arghezi . ... 88 CRAII DELA CORCEA VECHE de Matei Ion Caragiale .... 89 RUG A (poezie) de fon Minulescu 195 MISTICA STATULUI de Petre Marcu-Balş............... 1£6 ELEGIE (poezie de ion Pillat . . 2( 5 PENTRU VASILE PARVAN IN MEMORIAM de Jerome Car-copino ... . . . ..26 ALEGENOR de Al. Busuioceann . 217 VASILE PÂRVAN AL AMINTIRII de Km. Bucuţa ... . . . 2f9 SUB MASCA LUI VASILE PAR-VAN de O. Călinewu . . . 212 «GETICA» de Radu Vulpe . . .215 IDEI, OAMENI & FAPTE CONGRESUL PRESEI LATINE de Emanoil Bucuţa.....218 CRONICA LITERARA «CUVINTE POTRIVITE» DE TUDOR ARGHEZI de Al. Bădăuţă . 219 CRONICA PLASTICA GRIGORESCU de O. W. Ciseh . . £21 DRAMA ŞI TEATRU «DOMNIŞOARA NASTASIA» şi «COMEDIA FERICIRII» de Ion M Sadoveanu.............223 CRONICA MĂRUNTA de Nichifor Crainic...............225 ILUSTRAŢII COPERTA ; CIOBĂNAŞ de Grigorescu REPRODUCERI: DI M GRIGORESCU şi MASCA LUI V. PÂRVAN. DESEMNE IN INTEROR: de Demian şi Rodica Maniu. ■ ........................................................................................................................iii................................iii............................................................... HBONAMENTE: 1 AN, 350 LEI; 6 LUNI, 175 LEI. PENTRU INSTITUŢIUNI ŞI AUTORITĂŢI, 500 LEI ANUAL. IN STRĂINĂTATE: 500 LEI ANUAL HDMINISTRAŢIfl: GR. TEODOSSIU, STRADH LATINA No. IO EXEM- PLARUL LEI 30.- GÂNDIREA EXEMPLARUL LEI 30.— C. 80V0. — Impr. F, C. P. C. Latina. 10 © BCU Cluj