GÂNDIREA © BCU Cluj 'din CW GÂNDIREA S C R I S O D-LUI după articolul său din ARE DESCHISĂ JULES ROMAINS L/ILLUSTRATION „Impressions de Hongrie“ DE EMANOIL BUCUŢA Mult cinstite şi scump confrate, Hi avut bunăvoinţa să-mi spui să te caut şi acasă, când trenul a intrat, încetinind, subt bolta de sticlă a gării de Nord. Ajunseserăm în Paris. Peste acea după amiază de aur, de zi de sfârşit de Iunie, căzuse ca o glugă de întuneric. Convorbirea noastră, de peste patru ceasuri, în care învăţasem să te cunosc şi să aflu ce dureroasă poate fi despărţirea de o minte atât de rară, se încheiase în adevăr 1 Mi se făcea darul unei reluări. Nu ştiam de care din cele două uimiri, de aceea care prelungise atât de neaşteptat pentru mine zilele de discuţii generale, mai mult aspre, ale Congresului P. E. N. Clubului, şi se oprea cu ridicarea noaslră de pe canapeaua vagonului, sau de aceea de care mă umplea această chemare, trebuia să fiu mai recunoscător? In cumpănirea de-o clipă între cele două simţiri, găseam tocmai bine răgazul să mă mai uit odată în octjii albaştri cari se depărtau fără să se despartă de ai mei. Când au pierit, locul lor l-au luat miile de oclji ai Parisului. Aveam să-i caut pe ceilalţi, cljiar de-a doua zii Şi iată că astăzi, la zece zile decând acea reluare de convorbire putea să se întâmple şi hu s’a întâmplat, iau întâia carte scrisă de d-ta pe care o găsesc în bibliotecă şi mă urc într’un tren al ţării mele, la aproape acelaş meridian cu al Leningradului, ca să refac decorul şi situaţia după care suspin. Cartea e „Le vin blanc de la Villette", tipărită, cum ştii, cu titlul ei de-al doilea, cel adevărat, de la Nouvelle Revue Franţaise, în 1923, iar câmpia care goneşte pe dinaintea geamurilor e câmpia română, cu sate rare şi cu grâul cât omul, în aşteptarea împăcată a secerei. Solii ei, macii roşii, aleargă înainte, pe marginea şanţurilor, ca să-i vestească sosirea. Câte o pălărie de petale scapă 137 © BCU Cluj în vânt şi creştetul solului de moarte Se arata cum trebue să fie, negru şi ţepos. In zare se albăstresc munţii către cari am pornit. Te am în această carte şi apropiind pleoapele, în iuţeala expresului, te-aud vorbindu-mi alături ca atunci. Ca atunci şi nu ca atunci. Ţi-aduci aminte, eu în tot cazul n’am uitat că între atâtea altele despre care mi-ai îngăduit să-ţi aud părerea, dela motivele atât de pariziene ale convertirii lui Jean Codeau până la expoziţia de pictură a contesei de Noailles, şi de la adâncimea sentimentului republican în Franţa până la înrâurirea franceză în Răsărit, am pus câte cev£ la cale şi despre o vizită a dumitale la noi, în secţia română a P. E. N. Clubului. Trebuia să treci prin Belgrad şi să ajungi până la Sofia. Scriitoarea bulgară, subţirică şi în doliu, cu obârşii dobrogene, izbutise să te câştige pentru un drum prin ţara ei. Uneltiserăm împreună o aducere a dumitale în părţile noastre. Şi, deodată, întreagă această întreprindere, pe care o gătisem cu tot felul de flori de închipuire, îmi apare primejduită. O telegramă scurtă, venită din Paris gazetelor, vorbeşte despre un articol al lui Jules Romains din LTllustration, împotriva României. Doreai să ne cunoşti. De ce ai fi renunţat? Dece ne-ai fi judecat înainte să ne vezi? Dece ai fi vrut să pui între noi cuvintele care nu se mai pot lua îndărăt? Nu cred, şi cu toate acestea mi-e frică. Trebue să fie acelaş articol, despre care îmi spuneai că stă să iasă, atunci când zâmbeam puţin amândoi de încercările cu orice preţ, ale delegaţiei ungare la Congres, să facă să se vorbească de Ungaria ciopârţită In faţa propunerei, venită din sânul acelei delegaţii, ca în ţările unde sunt minorităţi şi scriitori unguri şi în deosebi în Transilvania, să se înfiinţeze secţii maghiare care să nu stea în legătură cu secţia română dela Bucureşti, ci deadreptul şi numai cu secţia dela Budapesta, te-ai ridicat dumneata şi ai risipit cu câteva drepte observaţii asemenea rătăcire. îmi arătai, apoi, că ai făcut-o fără să stai la îndoială, deşi Ungurii se aşteptau poate cu totul la altceva. Nu înţelegeai însă exagerările lor aici, cum nu le înţeleseseşi la ei acasă, unde fuseseşi nu de mult şi putuseşi să-ţi dai seama cât se ostenesc să înrâurească în anumit fel pe oaspeţii lor şi opinia publică a lumii. Era să văd în articol, cum încercaseşi să te aperi de acea înrâurire. Putea să fie acel articol împotriva noastră? Cu neputinţă! ' Şi mi-e şi frică! Frică, pentrucă te ştiu acum atât de curtenilor, încât lesne cuvântul, numai ca să ia înaintea unei dorinţe, ţi-ar putea depăşi gândul, fără să-ţi închipui că acea depăşire ar lovi în noi, ca un pas necugetat al lui Dante într’un cânt de suferinţe al Infernului, Răsăritul este încă o rană nevindecată. Cine se apropie de ea trebue să aibă .o mie de griji. O mângâere de milă aici, poate să aducă răcnete de durere dincolo. Nu vreau ca acele răcnete de durere să le scoată alţii şi cu atât mai puţin noi. De aceea o mie de griji! Mai zâmbeam — îţi aduci aminte — tot amândoi şi cu deopotrivă lipsă de răutate, de „invocarea" dela Malineş. , . - Ne întorceam dela Hnvers, ca să auzim în orăşelul liniştit, cu ape aproape nemişcate şi cu uliţe gotice de piatră, cântecul de carillon al marei Catedrale. In aerul înserat, hore nevăzute aveau să se prindă de mâini şi să calce în paşi sfinţi de imn, la o sută de metri înălţime în jurul turnului pătrat, sau să se învârtească nebuneşte într^o mazurcă iuţită. Un trandafir sau o stea căzută din cingătoare, aveau să spună singure de fiinţa lor tainică. > . Mai înainte burgmestrul ne-a poftit la Primărie şi ne-a ţinut o cuvântare de bine-venire şi de mândrie locală, în cele două limbi ale ţării, franceză şi flamandă. H răspuns, cum se cuvenea, călăuza şi gazda noastră, preşedintele secţiei belgiene a Clubului, ca să treacă însă numai decât cuvântul, delegatului ungur care-1 ceruse! R fost „invocarea" dela Malines! Hm auzit iară de Ungaria nenorocită, de catolicismul ei ferbinte, mărturisit, ce e dreptul, de un scriitor care se nemerea să fie Evreu, de copiii unguri flămânzi, hrăniţi a doua zi după prăbuşirea coroanei Sfântului Ştefan de către Hrbiepiscopul Mercier, de brabanţonna, care ar sunş de atunci în toate satele maghiare şi altele asemenea. Glasul era tremurător şi de circumstanţă, iar textul, vădit invăţat pe; dinafară încă dela Budapesta. Pe când la şedinţele Congresului delegatul vorbea cu piedici o franceză destul de aproximativă, urmărind prin ochelari ţinuţi foarte aproape de hârtie nişte notiţe făcute în timpul cât îşi spunea părerile înaintevorbitorul, în faţa Consiliului comunal din Malines, el retoriza sigur de sine, întinerit cel puţin cu patru zeci de ani, cu ocţjii încinşi în extaz. Citea probabil rândurile scrise în memorie încă de acasă şi aşteptându-şi prilejul în orăşelul concertelor de carillon. Iar toate acestea şi altele, peste care trec şi le ştii, mai ales propunerea făcută în forme atât de nenorocite, ca viitorul Congres să se ţie la Budapesta, ,,ca să vedem cum această ţară nedreptăţită ştie să se refacă şi să-şi reia rosturile ei culturale11, toate acestea şi altele îşi puteau găsi glas într’o adunare colegială de scriitori strânşi din toate ţările, adică şi din Cehoslovacia, Iugoslavia şi România, care ar fi adus toate acele nenorociri asupra Ungariei martire, şi care adunare are în programul ei tocmai apropierea dintre popoare şi ocolirea cu desăvârşire a punctului de vedere politic! Ce trebue să facă delegaţii unguri ai altor congrese ! Ţi le reamintesc toate acestea, ca să judeci dece nu credeam că în Impresiile dumitale din Ungaria, publicate în L’IUustration, ai fi putut împrumuta un punct de vedere care să ne doară. Descoperiseşi la faţa locului cl)iar, că Ungaria e într’o stare de spirit aparte în Europa, şi că face, cu desnădejde, din orice un obiect de propagandă politică- Nu se putea să furnizezi cu rândurile dumitale încă un obiect acelei propagande. Mai ştiam ce vorbiserăm împreună despre Georges Duţtamel, în aceeaş grabă de o sută de kilometri pe ceas spre inima Franţei, prin peizagiul belgian cu piramide de zgură de cărbune sau prin cel francez, cu orăşelele noui şi înflorite din fosta zonă de pustiire a războiului. Georges Duljamel, al doilea preşedinte al nostru, ţinuse în Vinerea din preziua congresului conferinţa lui despre: „Ceeace am văzut în Rusia11. Nu m’am sfiit să-ţi mărturisesc deschis cât îl preţuiam înainte şi mai ales acum, după întârzierea câteva zile în preajma unei personalităţi atât de cuceritoare, şi nici că în ciuda dorinţei să-l cunosc şi ca vorbitor, n’am vrut să mă mai duc la acea conferinţă. Mă îndoiam, întâiu, cljiar de informaţie, dintr’o ţară în aşa mare prefacere, a cărei limbă călătorul n’o ştia ca să poată răscoli documentul neprevenit şi multitudinar, şi mă temeam mai ales de ecoul de propagandă al acelei informaţii. Mi-era greu în faţa conştiinţei mele şi cu toată curiozitatea firească, să viu tocmai din preajma statului sovietic, care ne urmăreşte tocmai pe noi cu o neînţeleasă predilecţie, ca să-i aud lauda într’o sală' din ' Bruxelles. Hi luat atunci apărarea lui Duţjamel, şi cu temeiu mai trainic, recunosc, decât al cârtirii mele. Scriitorul putea să insufle încredere prin spiritul de observaţie dovedit şi prin neatârnarea lui de cugetare- El nu s’ar p coborât niciodată până la propaganda propriu zisă, sovietică sau de alt fel. Interesul pentru nişte stări noui şi curtenia locală, a autorităţilor sau a corporaţiilor culturale, pentru mulţumirea acelui interes al scriitorului de departe, nu pot aburi oglinda nealterată a conştiinţei proprii. Htunci nu ştiam, astăzi ştiu, că nu era numai o oratio pro Dupamel. Siguranţa cu care am descpis foile mari ale revistei unde puteam ceti Impresiile din Ungaria, colorate, spirituale şi invitând spre sfârşit la meditaţie, ca orice popas pe culmi, sau ca o în-mănuncpere de motive într’un pnal de orţjestră, era făcută din toate aceste fapte, amintiri şi gânduri. Telegrama ziarelor nu putea corespunde^ adevărului. Şi n’a corespuns. Trei impresii de ordin politic te-au izbit în deosebi în Ungaria. Dă-mi voe să le amintesc din nou, cu două cuvinte din parte-mi. Nu vor fi cuvinte de corectare; nu e nevoie de ele, ci vor fi poate mai mult sau mai puţin: cuvinte de om de dincolo de baricadă- Sunt eu însumi un Român din acele plaiuri, de a căror pierdere Ungaria se arată atât de nemângâiată. Nu vorbesc numai de o cauză generală, dar şi de mine şi de ale mele. _ întâia dumitale impresie a fost mirarea când ai aflat, la faţa locului, întinderea mutilării ungureşti. Cunoşteai soarta Ungariei, că două treimi din teritoriul ei trecuseră altor ţări, dar abia aici ţi-ai dat seama că nici cei cari au iubit mai puţin Ungaria n’au conştiinţa să fi dorit o atare desmembrare, să fi ştiut temeiurile sau să fi dat cuiva împuternicirea s’o aducă la îndeplinire. _ H doua dumitale impresie a fost că din toate ţările învinse, Ungaria e cea care sufere mai greu, dela zguduirea de mânie până la ameţeala ideei fixe. H treia dumitale impresie a fcst că Ungurii n’au făcut crime fără ispăşire şi că dispreţul cu care cel mult şi-au tratat vecinii a găsit o pedeapsă prea crudă. Nu voiu încerca o discuţie de proprietate de termeni. £ drept că întrebuinţarea unor cuvinte ca „mutilare" şi „desmembrare" ar naşte bănuiala de părere făcută şi de sentinţă dată- Dacă Ungaria a fost într’adevăr schilodită şi ruptă în bucăţi, sunt şi călăi, beneficiari de pe urma distrugerii victimei lor- Nelegiuirea tribue îndreptată, iar făptuitorii pedepsiţi... Nu uit însă că e vorba de simple impresii. Dumneata însuţi te aperi că ai p putut şi vrut să scrii mai mult decât atât. Faptul e însă altul. Noi îl cunoaştem ceva mai bine, cari am trăit „o mie“ de ani sub legile Ungariei „Desmembrarea‘! Ungariei înseamnă desfacerea unui Stat medieval, mult mai târziu decât alte formaţii de Stat asemănătoare, în părţile lui dela început. Alipite unei stăpâniri centrale, prin puterea săbiei, prin tratate de bună învoială sau prin legături de rudenie, aceste părţi au înţeles, când s’au împlinit vremurile, să trăiască viaţa lor proprie. In ce ne priveşte, desfacerea părţilor româneşti se pregătea făţiş de cel puţin o sută cinci zeci de ani, pe căi culturale la început, de luminare populară şi apoi din ce în ce mai mult pe căi politice, de răzvrătire internă sau de răsboiu stârnit de Românii liberi. Ungaria a crezut că poate să răspundă cu dispreţul de care vorbeşti dumneata, care te-a isbit şi pe dumneata, deşi numai călător în treacăt, şi care scuza orice prigonire sau cel puţin tăgadă de drept. Ea ştia numai să le spună: Valahi puturoşi, celor trei milioane de Români cetăţeni ai ei, cari munceau ca să-şi ridice Budapesta palatele şi cheiurile de piatră, pe care le admirai dumneata, şi sângerau la toate hotarele ca să menţie integritatea Ungariei Dispreţul acesta are, cum vezi, altă lămurire şi trebuia să ducă la alte urmări, decât te osteneşti dumneata binevoitor să arăţi- Cavalerismul, de care vorbeşti dumneata, e o baronie de la anul o mie, aşezată pe o creastă de deal şi care tae şi spânzură sau batjocoreşte după pofta inimii pe iobagii din vale. Visul acelui an o mie cu îngerii apostolici puşi să ţie în eternitate pajura Ungariei, urmăreşte fără milă pe Ungurii de azi. Şi cu cât îl simt depărtându-se, cu atât le creşte neastâmpărul, neîmpăcarea, desnădejdea. E o „idee fixă“, cum aşa de plastic ai stabilit dumneata diagnoza. Lumea întreagă ar putea fi aruncată în baos, numai ca din această aruncare în haos să iasă iară Ungaria aşa cum a fost odată. Milioanele de Sârbi şi Croaţi, milioanele de Slovaci, milioanele de Români n’ar avea decât să se întoarcă la sânul plin de dispreţ şi de daruri tot aşa de atrăgătoare ale sfintei Ungarii din cronici. Recunoaşte şi dumneata că e greu, şi mai ales că mai e un punct de vedere. O nedreptate, pentru că a durat o mie de ani, nu e mai puţin o nedreptate. E mai degrabă o groaznică nedreptate milenară care trebue tocmai de aceea înlăturată cu toate chezăşiile că nu se mai poate întoarce niciodată. Ideea de pedeapsă, pentru nu ştiu ce alte vini, nu i-a trecut prin minte nici unuia din Statele moştenitoare. Aceasta e o formulă ungară care dă alt înţeles schimbărilor şi deschide o perspectivă de aşteptare. Că Ungaria a pierdut două treimi din teritoriu ? înseamnă numai că a ţinut atâta vreme de trei ori mai mult pământ de cât i se cuvenea şi că acum a putut însfârşit să-l treacă celor în drept. E o părere de rău fără înţeles, de care Austria, depildă, nu s’a făcut vinovată. Când ideea imperială în forma ei dunăreană, de marcă de Răsărit, împotriva păgânilor veniţi prin stepa rusă, sau mai târziu pe la fostul Bizanţ, a căzut, toţi cei ţinuţi de voe sau de nevoe, legaţi de ea, s’au ivit de sine stătători. Sunt şi capete care nu pot să priceapă, Legenda cunoaşte pe Frideric Barbarossa care nu s’ar fi înecat pe drumurile Ierusalimului şi trăeşte, încă, într’o peşteră, într’un creer de munte. Ungaria vrea să trăiască între noi, în alcătuirea ei veche. E ca şi cum, ieşind din casă, ne-am întâlni obraz dela obraz cu Barbarossa. Cine vrea să-l vadă mai sigur, are poezia lui Ubland sau a lui Heine. Ungaria îşi are şi ea poezia ei. Se poate regăsi aşa cum visează, acolo. N’o împedică nimeni. Suntem gata să facem drumul împreună. E drept că această ieşire din indiviziune nu s’a putut face fără oarecari pagube etnografice pentru Unguri. Aşezări ungureşti răsleţe sau colonizări programatice în mijlocul populaţiilor autohtone, au rămas dincolo- Ele intrau dela început în riscul întreprindem. întreprinderea, care era desnaţionalizarea şi unificarea naţională în folosul Ungurilor a ţării, n’a isbutit. Capitalurile omeneşti nu se pot retrage aşa de uşor cum se retrag celelalte. Ele au trebuit să treacă în noile state sau în statele sporite care moştenesc vechea Austro-Ungarie, sub regimul ocrotirii minoritare. E ceva dureros şi neplăcut, nu numai, şi poate nu în cea mai mare măsură pentru Unguri. 140 © BCU Cluj Ocrotirea aceasta e însă asigurată cel puţin în aceeaş măsură de bunăvoinţa statelor cu pricina, cât de mijloacele materiale şi spirituale de care minoritatea ungară îngrijită până ieri cu amândouă din belşug în paguba naţionalităţilor din fosta Ungarie rămase înapoi, s a găsit înzestrată. In tot cazul, dacă mai are nevoie de ceva, nu acelei minorităţi îi vor lipsi apărătorii, atât din năuntru cât şi din afară. Când vom avea cinstea şi bucuria să te avem între noi, îţi vom cere voia să te ducem prin Sâcuime sau prin oraşele tansilvănene, ca să vezi şcolile nenumărate şi de toate gradele de limbă ungară, gazetele în aceeaş limbă, mai multe acolo decât ale noastre, deşi noi suntem numai acolo aproape de trei ori mai numeroşi, bibliotecile, bisericile, teatrele, scriitorii pe cari îi preţuim, ai Ungurilor Români. La Budapesta se pot auzi plângerile elegiace ale unor oameni cari nu vor să trăiască decât în trecut şi cari nu mai ştiu decât din rapoarte cu tâlc sau din campanii de gazetă pornite cu socoteală, împrejurările din „cele două treimi” de teritoriu ; în Transilvania se poate cunoaşte realitatea, adică viaţa fără piedici şi în plină desvoltare a minoritâţei maghiare. Fireşte, cu programul de interjecţie ; „Nem, nem, soha! (Nu, nu, niciodată! deviza i-redentei maghiare) şi cu acţiunea exclusivă de restauratio ţmngarica, toate aceste fapte n'au nici o însemnătate. Cu asemenea program în cap, cu „ideea fixă“ amintită în impresiile dumitale şi cu dispreţul pe care îl cunoşti, orice bunăvoinţă în acest domeniu stârneşte mai de grabă revolta! Nu suntem noi de vină. Arhivele vechilor familii de nobili din Transilvania, între care se găsesc şi români maghiarizaţi, cu stemele lor cu vulturi sau cu braţe de oţel ridicând spada sau su turnuri de şapte cetăţi, stau într’o sală a bibliotecii universitare din Cluj. Au să te intereseze şi pe dumneata şi poate să te mişte. Dar sunt lucruri de arhive menite să rămână în arhive, şi vom purta grije ca ele să nu mai iasă într’o lume care nu mai e, nu mai poate fi a lor. E o datorie faţă de noi, şi poate nu numai faţă de noi. Dar mi se pare că pornind nevinovat şi de la lucruri dragi, am ajuns într’un domeniu primejdios şi de controversă. Nu vreau să fac greşeala să te amestec. Te-aş dori chiar mai de grabă scos, dacă te-ar fi amestecat alţii, din dorinţa egoistă şi pe care nici n’o mai ascund, să mă pot bucura deplin de darurile unei convorbiri fără patimă, decât a ideii sau a imaginii. Dacă îmi găsesc vre o scuză acum la sfârşit pentru atâtea şi asemenea spuse, e că ele mi-au dat putinţa să-ţi vorbesc şi plecau dela un articol al dumitale. Credeam că apele nu puteau fi decât bune, ieşind dintr’un aşa isvor. Ingăduie-mi, însă, să beau în cele din urmă pagini ale lui, „Le vin blanc dela Ville-tte,“ care m’a însoţit toată calea, cu întâlnirile lui întâmplătoare peste care se deschid zări de taină. O asemenea întâlnire a fost şi întâlnirea noastră, în împrejurări pe care am încercat să le refac în această fugă de tren de-acasă, cu atmosferă franceză. Convorbirea noastră a trebuit să ia însă acum forma pe care o vezi, de scrisoare scrisă pe o măsuţă sguduită la un geam cu peizagii repede schimbate, sub ochi de călători indiferenţi Scrisul trebuia din două, nu dintr’o singură pricină, să aibă înfăţişarea nevrednică de luarea dumitale aminte, în care, mai fericit decât mine, ia astăzi drumul Parisului. Bucureşti, 15 Iulie 1927 . VESPERALA DE ION MINULESCU Femeea care mi-a vorbit aseară De constelaţii fixe Şi stele căzătoare, Avea figura galbenă şi lungă ca o pară Şi ocljii negri-verzi, ca un adânc de mare.. Femeea care mi-a vorbit aseară De lucruri mici şi fără importanţă, Avea în glas căldura soarelui de vară Şi’n gând, accentuate propuneri de-alianţă— Femeea care mi-a vorbit aseară, Avea idei frumoase, dar bizare... Spunea că „plopii fără soţ“ sunt vorbe de ocară Şi toţi „Luceferii14 din cărţi, sunt stele căzătoare.... Femeea care mi-a vorbit aseară, (Şi care-o să-mi vorbească viaţa toată) A fost odată mamă, Dar a rămas Fecioară... Şi Fiul ei nici astăzi, n’are Tată !... © BCU Cluj MIŞTI C A STATULUI D E , PETRE MARCU-BALŞ 1. — Dacă luăm în cercetare morfologia socială şi juridică a ţării noastre în al treilea deceniu al veacului XX — în urma deci a marelui războiu mondial şi a tratatelor dela Versailles, Trianon şi Sf. German-en-Lage, care au adus cu ele modificări fundamentale în structura statului român — constatăm o îngrijorătoare eterogenitate de scopuri (la conducători) şi antagonismul la suprasfuctură, deşi în urma amintitelor tratate avem o perfectă unitate a infrastucturei economice, geografice, şi în bună parte cţ)iar etnografice. ftceastă lipsă de unitate nu poate fi suplinită decât prin desvoltarea, întărirea şi exaltarea ideii de Stat. Noţiunea de Stat—şi trebuie precizat dela început: noţiunea de Stat autoritar, iar nu trista anarhie a statului democrat, mijloc sigur de împrăştiere şi pierdere a energiilor — este un element de organizare, singura posibilitate de a strânge într’un fascicol unitar razele divergente ale sufletului individual, care lăsat la voia lui, are o inferioară tendinţă de reîntoarcere spre formule primare: impulsivitate, dezagregare, lipsă totală de frâu ; neavând decât o singură ţintă, aceia a realizării sale complecte şi egoiste, ceeace constituie o imposibilitate de fapt în viaţa contimporană. Cele trei principii fundamentale ale statului autoritar sunt: ideea de ordine, de e-rart)ie competentă şi de prioritate a drepturilor colective faţă de cele individuale. Rceste trei principii sistematic sabotate în statul mancţjesterian şi democrat sunt reinslaurate în drepturile lor sacre şi binefăcătoare. Concepţia autoritară a organizaţiei sociale — care proslăveşte noţiunea de Stat— este o minunată terapeutică contra tendinţelor dezagregante aflate în ultimul deceniu la maximum. Şi ceeace este deosebit de interesant, această concepţie se află în linia credinţelor şi a mentalităţii specific româneşti pe care le utilizează în esenţa lor. Pre-• dominarea ideii de Stat şi a continuităţii lui deasupra şi cu preţul sacrificărei individului şi a claselor sociale atunci, când este nevoie pivotul doctrinei autoritare—este ceva foarte apropiat spiritului românesc. Conceptul de „Stat" este în conştiinţa tuturor claselor noastre sociale, spre deosebire de alte popoare vecine care nu-1 posedă decât parţial şi numai prin individualităţile de elită. Ţărănimea rusă — de pildă —care visează la „Ţara lui Opone“, liberă de orice guvernământ şi de organizaţie socială, este lipsită de conştiinţa necesităţii ineluctabile a statului. Maxim Gorki a scris în această privinţă o serie de adevăruri dureroase şi revelatoare asupra caracterului ţăranului rus. Din fericire, curajoasele şi tristele constatări ale marelui scriitor nu se pot aplica ţă-ranulul nostru. Felul cum a ştiut să reziste nebuniei slave din 1917 a probat şi îşi găseşte explicaţia desigur în ereditatea latină, care urăşte Ijaosul şi are o specială afini- 143 tate pentru ordine şi organizare. Arhitecţii lumii vechi cari spuneau fiecare cu mândrie „civis Romanus sum!“ au reînviat în 1917 şi veghează până astăzi, opunând linia dreaptă şi dură, arabescurilor capricioase şi încâlcite ale sufletului slav. Intuiţia necesităţii naturale a Statului n'o are într’un grad prea desvoltat nici ţăranul bulgar. O dovadă peremptorie este posibilitatea guvernării Stambuliski cu metodele de exterminare a oraşelor şi cu o vădită mefienţă împotriva intelectualilor. La vecinii Poloni, nobilimea a fost lipsită de simţul politic, de o clară şi largă îmbrăţişare a interesului colectiv Individualismul excesiv a) membrilor săi a dus întâiu la neglijarea-nevoilor vitale ale unui stat, ca să ajungă apoi la o dispariţie complectă a patriei. Acest exemplu este sezizant pentru critica ce se face cu tremolo în glas şi cu adjective delirante în scris pentru apărarea individului subjugat de Stat. «Tije man versus tije State" a strigat cândva în titlul unei cărţi cu glas de fanfară, anacronicul Herbert Spen-cer. Desfrâul individualismului repugnă însă spiritului contimporan însetat de disciplină şi cu conştiinţa limitelor în care este dator să se restrângă individul, simplu atom al unui vast organism. (Despre anarhismul lui Spencer a scris cândva cu texte aproape convingătoare din opera sa, socialistul —• deci, cu atât mai concludent... N. N. Mate-escu în „Ideea Europeană"). Subjugarea individului de către Stat, cu învinuirea clasică de etatism exagerat nu poate constitui în niciun caz un fine de neprimire mai ales în faza de închegare în care se găseşte statul român. Această circumstanţă este de natură a linişti şi a aduce la realitate pe înamoraţii individualismului, atunci când n’au uitat să ţie seamă de destinele şi marile interese colective. Dar chiar şi în Occident ultimele curente de cugetare refuză de a mai da prioritate individului. Ne gândim în primul rând la neothomismul inaugurat efectiv înainte de războiu de cardinalul Mercierla universitatea din Louvain şi de Jacques Maritain, care prin „Philosophie bergsonienne" (1914) — unde opune pe sfântul Tljomas d’Aquino lui Bergson, — apoi prin colaborare şi influenţă la «Revue universelle" (împreună cu Jacques Bainville şi severul Henri Massis), prin seria de volume „Ari et Scolastique", Theonas, Anti-Moderne, etc. au încercat un atac puternic împotriva anarhismului impresionist din filozofia timpului. Acţiunea nu e — după cum se ştie — izolată. Ea coroborează cu a lui Charles Maurras cu mult mai formidabilă, iar în domeniul politic prin întronarea dictaturilor pentru izgonirea drepturilor excesive ale individului care primau faţă de acelea ale Statului, când de fapt raporturile naturale sunt tocmai contrarii. S’a vorbit până la saţietate de analogiile grupului dela „Gândirea* cu grupul dela „Action Francaise“. Procesul sufletesc care a prezidat la formarea ambelor grupuri e identic. Ambele mişcări pornesc din dezaxarea lăsată moştenire de secolul trecut (combinată cu alte cauze analizate în esseul meu „Dezaxare" din No. 6-8/i926 al Gândiret). Tradiţionalismul pentru Cezar Petrescu — cel minat de un amar şi cumplit nihilism — monarhismul frenetic al lui Pamfil Şeicaru — fostul adept al sindicalismului roşu sorelian, — ortodoxismul lui Crainic şi Nae Ionescu sunt fortăreţe în care dezaxarea îşi găseşte un razim sigur. Avem nevoie imperioasă de un criteriu unic după care să valorificăm. Cezar Petrescu într unul din trepidantele lui foiletoane din „Cuvântul» a remarcat cu obişnuita-i amărăciune criteriile contradictorii din haosul vieţii noastre publice. îln fapt e supus la o judecată în Basarabia, e ironizat la Bucureşti, trezeşte poate indignare Ia Craiova şi e perfect indiferent în Ardeal. Pentru spiritele în egre tendinţa de unitate e atrofiată, lipsa criteriului unic este absolut indiferentă. Dai pentru omul aplicat către sine, obişnuit să-şi analizeze gândul şi să şi disece simţirea, lipsa criteriului unic e blestemul vieţii sale. Deaceea ancorarea dezaxaţilor în tradiţionalism apare şi ca o problemă psihologică unde iraţionalul şi elementele afective au o mare contribuţie, nu numai ca o construcţie obiectivă şi cu caracter de valabilitate generală (cum este în realitate). Acelaş proces îl avem la grupul dela „Action Francaise“. De pildă, neliniştea estetizantă dela debut a lui Charles Maurras — un fel de mic burghez din Martigng — şi-a găsit liniştea creiatoare în doctrina monarhismului catolic pe care dacă nu l-ar fi slujit, ar fi simţit că şi-ar fi zdrobit viaţa, după cum mărturiseşte singur în prefaţa din „Ancheta asupra Monarhiei". Dar gândiţi-vă câte contradicţii zac încă în cugetul marelui Maurras: ateu declarat e apologetul catolicismului şi deşi mic burghez e nevoit din m © BCU Cluj convingere interioară să comande trupele pentru restaurarea aristocraţiei. Asemenea scandaloase contradicţii irezolvabile nu se găsesc în doctrina Gândirei, ortodoxă prin teologii ei, dar nu pentru reinstalarea vlădicilor şi a boeriei, ci pentru evanghelizarea maselor; susţinătoare a ideilor de ordine şi ierarhie nu pentru huzurul câtorva privilegiaţi, ci pentru marea mulţime. Apropierile dintre tradiţionalismul ortodox şi monarhismul catolic sunt numai aparente. Grupul dela „Action Francaise“ este un grup de avocaţi străluciţi pentru revizuirea unui proces pierdut. Tradiţionalismul ortodox e sprijinul moral pentru orientarea şi canalizarea energiilor spirituale ale unei generaţii Monarhismul catolic caută o reînviere, iar tradiţionalismul românesc îşi are ochii aţintiţi spre viitor. Maurras plasează epoca de aur pe vremea Regelui-Soare, iar Nicljifor Crainic, apologetul ortodoxismului, vorbeşte pe toate cărările de bogăţia peisajului spiritual românesc, care trebuie prelucrat în forme de artă de-acum înainte. Acceptând teoria ondulaţiei universale, monarhismul catolic e la sfârşitul curbei, iar tradiţionalismul ortodox la începutul ei. Câte asemănări există între amurg şi auroră tot atâtea asemănări de esenţă sunt între cele două doctrine. * * * Există, aşa dar, congruenţă între concepţia Statului din doctrina autorizată şi concepţiile anti-individualiste contimporane. Dealtminteri, concepţiile organiciste (unde se înglobează concepţia Statului autoritar) şi concepţiile mecaniciste ale Statului (unde intră democratismul) se succed în istorie după un ritm aproape regulat. Primele se câ-racterizază prin tendinţele lor de a da întâietatea întrebărilor de scop, iar cele mecaniciste prin cercetarea predominantă a cauzalităţii, a legilor ineluctabile, care conduc fenomenologia politico-socială. Doctrinele organiciste, când analizează problema Statului cu chestiunile aferente problemei, iau în consideraţiune mai mult teleologia, iar în cele mecaniciste etiologia evenimentelor. Astăzi suntem în zodia concepţiilor organiciste, care se întreabă de ţelul final al individului şi Statului. Punându-şi întrebarea de scop—uitând deci peisajul efemer—în mod normal, individul îşi recunoaşte limitele şi, ia cunoştinţă despre Dumnezeu. In Dumnezeu, omul îşi sintetizează o imagine aşa cum s’ar dori şi după care îşi modelează trăsăturile şi îşi dirijează impulsiunile : mare, puternic şi drept- (De remarcat este că dorinţa de putere, reliefată în ideea de Dumnezeu este probabil cea mai adâncă în oameni şi cea mai imperioasă. Cu toţii doresc comandamentul, voluptatea stranie de a în-genunchia pe alţii). De fapt, necesitatea şi aspiraţia către Dumnezeu cu corelatul său imediat Justiţia, este un obscur instinct de conservare individuală, templul zeiţei Themis fiind cel mai puternic instrument de poliţie care asigură maximum de beneficii membrilor societăţei. Zeiţa legată la ochi evoca oamenilor siguranţă, confort şi invitaţie la odihnă. Elementele conceptului de divinitate sunt toate în conformitate cu tendinţele fundamentale ale omului, adică esenţialmente egoiste. Ca aspect noţiunea e desvoltată de singurătate şi triştie. Şi ceeace este înspăimântător şi iremediabil tragic în figura pe care oamenii şi-au creiat-o asupra lui Dumnezeu este conştiinţa singurătăţii şi a neantului de care se află înconjurat. Omul urăşte singurătatea, dar în coştient şi mai ales în subconştient e gravată cu litere de foc inevitabila şi dezolanta solitudine. Drama sa constă în conştiinţa destinului implacabil şi în oroarea cu care îl întâmpină. Definitiva zădărnicie a luptei îi apare de-obiceiu la termenul ultim al evoluţiei sale pământene, cu puţină vreme înainte de a-şi lua sborul spre lumile astrale. Chiar dacă această zădărnicie îi apare de timpuriu simte incă necesitatea de a sparge etapele fatale. Deşi singur, se încadrează întâiu în familia din care e inutil şi imposibil de a evada pentru a deveni un om perfect liber (vă amintiţi „Un homme libre“ al lui Barres?), în lucirea care îl îngenunchează, în profesiunea şi clasa care îl diformează, în naţia pentru care se jertfeşte şi în religia, care îl învaţă umilinţa şi abdicarea supremă de sine pentru a se dărui altora. Convertirile religioase se ţin lanţ dela un timp şi vor da aspectul specific al Statului autoritar, în opoziţie cu Statul libertar şi democratic, care se caracterizează prin ateism şi - uneori - prin batjocorire a divinului. Jacques Maritain şi Henri Massis—scutieri ai catolicismului aflat în sinteză pură în dogmele infailibile ale sfântului Thomas d’Auqino— recrutează treptat, treptat cei mai distinşi adepţi pentru marea armată a lui Isus. Fe-nomentul este pretutindeni acelaş şi zadarnic protestează Mihai D- Ralea într’un număr recent al „Vieţii Româneşti" (articolul „Misticism»). Argumentele sunt irevelante, fiindcă încearcă o delimitare peiorativă de natură raţională a unui fenomen prin structura sa iraţional. Imposibilitatea unei aderenţe organice nu poate împiedeca totuşi o comprehensiune largă a curentului de reîntoarcere religioasă. Cauzele şi explicarea sensibilităţei şi structurei celei noi a spiritului contimporan sunt — in genere—uşor de găsit. „Nu suntem la mijloc de poveste." Frământărilor sufleteşti şi haosului metafizic din vremea actuală nu li se pot găsi pereche decât în epoca turbure a decadenţei greco-romane (la aurora creştinismului) şi in epoca de aşteptare perplexa şi căutare infrigurtă a unui nou ideal din timpul Renaşterei. Amurgul zeilor noştri a început demult. Prima năruire — în domeniul ideilor—este în vina celui care a înfăptuit cea mai mare revoluţie umană, acela care crezând că ne dă un sprijin în contra „celor din afară11 s’a.îndoit că Lumea ar fi o realitate obiectivă, socotind o creaţia bietei minţi omeneşti. Ne referim la Kant. care a sfărâmat temeliile ordinei şi erarhiei sufleteşti cu acidul puternic al distincţiei dintre Eu şi Non-Eu, încoronând pe om ca rege al lumei exterioare — coroană periculoasă cu spinii, otrăviţi ai încrederei nemărginite în sine, ai solitudinei. făcându-1 un disponibil al vieţii, iar nu parte integrantă din ritmul ei. Grmaşii marelui filosof şi-au cules sfărmăturile metafizice şi zdrenţele explicative ale Cosmosului — atât cât a mai fost posibil după dinamitarea ursuzului din Konigsberg şi au încercat fără niciun succes să-şi construiască minunatul templu unde să-şi cânte armonios liturghia minţii şi a sufletului. De-aici porneşte şi acel faimos „mal du siecle" din a doua jumătate a veacului XIX, pentru care s’au străduit cele mai alese minţi ca să-i explice cauzele, ca să-l înlăture sau ca să-l slujească. înlăturarea lui s’a încercat printr’o reîntoarcere religioasă, care se poate observa în poezie — de pildă — începând cu ultimii romantici, urmând cu Paul Verlaine sau Charles Baudelaire, care scapă din când în când: Ah! Seigneur, donnez-moi la force et le courage De contempler mon coeur et mon corpts sans degout, Pentru a culmina cu poetul magnific al extazului catolic, Paul Claudel. Dar cea mai violentă şi cea mai răsunătoare reîntoarcere religioasă a ultimilor ani ne-a dat, după cum se ştie, Giovanni Papini cu „Storia di Cristo11- (După multe experienţe este nevoit să constate: „eppure, dopotanta dilapidazione di tempo e d’ingegno, Cristo non e ancora espulso dalia terra11) Căutarea halucinată şi dureros de inpresionan-tă pentru găsirea unei concepţii de viaţă, valabilă nu numai sieşi, ci tuturor şi pentru totdeauna, este tragica notă caracteristică a lui Papini. Abătut la toate porţile şi is’a deschis pretutindeni; a eşit însă, blestemând şi cu dorinţa şi mai arzătoare. Papini e un simbol—ne gândim la cel dinaintea conversiunei—: simbolul veşnicei nemulţumiri şi al revoltei sterpe. Era fără îndoială ceva mişcător şi de-o înaltă frumuseţe în căutarea sa neobosită. Era însă dezolant în inutilitatea şi exasperarea furioasă şi aproape voită pe care o punea. Religia suferinţei şi a sbuciumului pentru sbiicium nu este o notă a spiritului european. Este o floare a Asiei răsădită cu sila în grădinile Europei care nu o primesc în faza actuală- (Exemplu lui Miguel de CInamuno care iubeşte şi bine-cuvintează chinul şi neastâmpărul scoţând dramaticul strigăt: „nu vreau să trăesc în linişte nici cu mine, nici cu alţii11 dă o dovadă în plus că sufletul iberic este de multe ori o prelungire a Africei maure) Prin apologia suferinţei se ignorează o tendinţă fundamentală: tendinţa continuă către o desăvârşită echilibrare, către seninătatea creiatoa-re. Giovanni Papini crezând că va găsi celesta beatitudine în creştinism s’a svârlit cu disperarea unui suflet aprins şi îndurerat pe urmele divinului purtător de balsam sufletesc. Păgânul Papini pătrunde cu speranţa fanatică că va pune însfârşit capăt vieţii lui sufleteşti de Jidov rătăcitor, ancorând pe o ’nsulă cu stânci de bazalt la bază şi ţinuturi paradiziace, deasupra. Superba lui mândrie se spulberă şi acum se îmbată de parfumul câmpenesc al umilinţei. Convertirea lui Papini aminteşte epoca sumbră a evului mediu, aminteşte de atmosfera mistică şi dureroasă a mănăstirilor cu călugări chinuiţi de ispitele Deavolului şi ispitiţi de fericirea fără de sfârşit a raiului. Cei cari atribuesc lui Papini „o filozofare de cucoane decoltate la five-o’clock11 — după dreapta vorbă a lui tlnamuno despre anumiţi filozofi francezi —■ îl insultă şi dau dovadă că n’au înţeles nimic din curba lui sufletească. Convertirea lui nu este creştin-dogmatică în sensul stringent al cuvântului în contra căruia a scris agresiva şi fulminanta-i predoslovie; e însă creştin-evanghelică în cea mai frumoasă concepţie. Conversiunea recentă a lui Cocteau şi altor contimporani — e posibil ca şi „ultimele rezerve ale raţionalismului" să dea faliment — sunt puncte luminoase care în-fâţişază fizionomia şi construesc stilul specific al epocei noastre, menită să reînchege Statul autoritar. E necesar de făcut distincţie între adevăraţii credincioşi şi între epigonii de ultima oră şi prin imitaţie ai credinţei. Deosebirea este mare. Epigonii au credinţă fiindcă sunt convinşi de necesitatea Dogmei, după cum un jurist este convins de necesitatea textului de lege, ambele fiind codificări a unor reguli imperative dictate din motive practice Dogma pentru ei nu este expresia Rdevărului, nu vine din adâncurile sufleteşti, ci e adoptată prin convingere raţională. „Epigon" n’are pentru mine, totdeauna, un înţeles peiorativ. Există un tragic al epigonismului care este demn de respectat. E o înfrângere a propriului tău „eu“, o renegare impresionantă a subiectivismului pentru îmbrăţişarea unei cauze mai drepte şi mai sfinte. Deosebirea între cele două categorii este totuşi mare. Iată: îţi vezi mama pe care o cunoşti bine de zeci de ani şi care îţi vine întru întâmpinare. Deschizi braţele şi cazi la sânul ei- Este credinţa cea adevărată şi organică, făcând un tot cu tine însuţi, după cum iubirea de mamă este ceva tot aşa de viu şi de apropiat ca braţul, ca ochiul sau urechea. Şi iată un orfan: orfan de-o zi, de-un an, de zece, sau — copil al nimănui — orfan de totdeauna. Divina afecţiune maternă îi este necunoscută. Ii simte totuşi de mult dureroasa nevoie- întinde braţele pentru a îmbrăţişa o fantasmă chemată cu buze avide şi arse de dorinţă, dar fantasma îi scapă mereu printre mâini. Hflat pe întuneric în apropierea unui zid, începe să-l îmbrăţişeze, întâiu cu ruşine şi teamă. Vă-zându-1 că nu-i scapă ca fantasma nopţilor de insomnie, îmbrăţişează zidul cu pasiune şi infinită delicateţe. Conversiunea lui Cocteau? Poate să fie joc a la hausse la bursa literară. In corespondenţa lui cu Maritain e subliniat fără voe până la desgust, necesitatea practică a religiei. E un expedient, un truc de tehnică literară, instrument nou de joc artistic, analog cu imaginea, rima, ritmul, etc. In plus. avantajul ultimei noutăţi cu rezonanţe de gonguri străbune. Există însă la noi o serie de publicişti cu concepţii de măcelari, cari îşi râd în fălci atunci, când aud de necesitatea religiei în coordonarea vieţii umane şi în organizarea Statului. Vulgaritatea aceasta ridicată la rangul de principiu cu o impudoare fără egal este o desgustătoare privelişte. Sensibilitatea religioasă — strâns legată de contemplaţie şi de artă — e un tyar care împodobeşte rar spiritele din sărmana turmă cuvântătoare. Darul sfânt nu-1 găseşti prea des nici chiar în marile epoci religioase. Se deosebeşte profund de bigotism, care este în schimb înrudit cu prostia laică şi lăudăroasă. Trebuie să te găseşti neapărat la porţile Balcanului pentru a afla apologia unei insuficienţe; iar insolenţa cu care se afirmă e de genul exhibării publice a unor maladii ruşinoase. Nu orice biped poate simţi fiorul poetic, metafizic sau religios. Dar afirmarea cinică a opacităţii şi manifestarea dispreţului e o nerozie similară cu a măcelarului cu lanţ gros de aur pe abdomenul proeminent, ascultând cu dispreţ şi zâmbet superior versurile de dragoste ale lui Eminescu. Rpologeţii toleranţei anarhismului politic sunt rareori şi apologeţii toleranţei spiritului. Voluptatea umilinţei şi recunoaşterea limitelor nu e calitatea unei categorii care se distinge prin obrăznicie şi scandal. In rezumat, între curentele din ce în ce mai numeroase, care toate converg către găsirea unei discipline religioase, şi între curentele sociologice şi juridice (Leon Duguijt, marele profesor dela Bordeaux, a vorbit încă dela 1900 împotriva Statului libertar) găti v. L. Duguit; L’Etat (2 voi);Le Droit social, le droit individuel et Ies transformationsde l'Etat; Les transformations du droit public; Trăite de droit constitutionnel (5 voi). 147 © BCU Cluj sim legături de înrudire apropiată. Faptul este natural de vreme ce ambele sunt emanaţii ale acelui faimos nisus formativus, a sensibilităţei unei epoci, sensibilitate aflată în aceiaşi direcţie în toate domeniile de activitate ale unui Stat. 2. — „Le droit n’est pas une creation de l’Etat; il existe en deţjors de l’Etat! la notion de droit est tout â fait independante de la notion de l’Etat et la regie de droit s’impose â l’Etat comme elle s’impose aux individus; l'Etat est limite dans son action par une regie de droit, il doit l’etre et il ne peut pas l’etre“ (L Duguit, Theorie generale de l’Etat, 1923,1. pg. 33). Dar de unde provine această deplină independenţă? Şi mai ales care sunt temeiurile teoretice şi realizarea practică a suveranităţii absolute a Dreptului asupra noţiunei de Stat? Când privim realităţile sociale vedem dimpotrivă, că Dreptul este o creaţiune a Statului, creaţiune care este subordonată şi urmăreşte finalităţile superioare ale organismului static. Avem aici evident o substituire a dreptului pozitiv cu conceptul de Justiţie. Dar corelaţiile dintre aceste două elemente sunt încă departe de a ajunge la o identitate desăvârşită, sunt după cum spune aşa de frumos Jaroslav Kallab „pareilleaune l)gper-bole qui se rapprocţie constamment de son asymptote, de la justice, sans pouvoir ja-mais la renconter “(Revue int. de la Th&orie du Droit, 2, 1927, pg. 99). Asimptota e astăzi mai îndepărtată ca orcând şi sunt îndoeli, că se va confunda vreodată. Sunt, între cele două elemente, fragmente cu conţinut antagonic, care le ţine în mod firesc departe una de alta. Justiţia e steaua polară a Dreptului, dar ea nu se poate coborî pe pământ ca să umble ca bipedele sau patrupedele. Componentele noţiunei de „justiţie" sunt aşa de instabile în conştiinţa umană, încât nu se poate clădi pe ele forturile Statului şi cetatea juridică. Hegel este un reprezentant tipic al conceptului unui astfel de Stat, numit de Lasersonmetafizic. Numirea e greşită dacă ne referim la împărţirea lui Auguste Comte: 1) teologic, 2) metafizic 3) pozitivist, după cum face autorul. (Aceste diviziuni formează în acelaşi timp un criteriu de judecată în istoria evoluţiei statelor). Concepţia lui Hegel am putea-o denumi dimpotrivă cu mult mai exact „pozitivistă" prin primatul pe care îl conferă datelor concrete şi ideilor morale, părăsind vagile aspiraţiuni de universalizare şi uniune generală atât de obişnuite la gânditorii veacului său. Intr’adevăr Hegel consideră Statul ca o substanţializare, o materializare a ideii morale — „Wir-klicţ)keit der sittlicţten Idee“ — refuzând concepţia kantiană liberală, Ijrăniiă de enciclo-pedişti şi pregătitorii marei Revoluţii franceze, care tinde la federalizarea lumii şi la o des-suveranizare a statelor, neţinând cont că ele sunt unităţi de sine stătătoare, organe vii care refuză amestecul inoportun şi hibriditatea. Această concepţie ce se ridică contra mondializărei statelor şi ţine seamă dimpotrivă de legile concrete şi inexorabile ale specificităţei şi contingenţelor e valabilă şi eri şi azi şi mâine. Momentul istoric german când scria Hegel rimează cu momentul statului român de azi: momentul în-chegărei în forme defini ive, având la bază ideea naţională. 3. — Misticismul ca stare sufletească sau ca doctrină filosofică a fost todeauna viu dealungul veacurilor, de vreme ce face parte din însăşi structura sufletului uman, la unii mai accentuat, la alţii mai puţin. In sec, XVII am avut quietismul, martinismulîn sec. XVIII, mesianismul şi umanitarismul în al XIX. In veacul XX predomină sub formele cele mai variate misticismul statului. Ernest Seilliere distinge misticismul racial de cel estetic, social, etc. înglobându-le în primul, care e cu suprafaţă mai vastă. A studiat ca reprezentanţi ai celui dintâiu şi celui mai puternic curent (în fond războiul mondial a fos deslănţuit de ciocnirea dintre misticismul pangermanismului şi celelalte) pe Gobineau, Renan (dinainte de 1870), Ho-uston Stewart, Chamberlain. Formele pe care le ia acest curent în viaţa de Stat sunt analizate în „La Philosopţne de l lmperialisme11 (4 voi- 1903—1908), apoi în »Intro-duction â la Pl)ilosopl)ie de rimperialisme“ (1911), „Mysticisme et Domination" (1913), „L’avenir de la Pljilosopljie bergsonienne“ (1917), „Les mistyques du neoromatismes" (Karl Marx. Tolstoi, Les pangermanistes), (1910), „Houston Stewart, Cbamberlain, le plus recent philosoplje du pangermanisme mystique" (1917), „Le perii mystique dans l’inspira-tion des democraties contemporaines“(1918), «Les etapes du mysticisme passionnel» (1919) „Les origines romanesques de la morale et de la politique romantiques" (1920), „Edgar Quinet et le mysticisme democratique (1920), apoi în „Coli. historique des grands pţ)i-losophes": Georges Sand, Mystique de la passion, de la politique et de l’art. 1 1) Die neuesten Scbicksale der Staatsidee, pg. 312 148 © BCU Cluj Toată activitatea lui Seilliere e brăzdată de această idee specifică vremurilor noa‘ stre: edificarea unei filosofii a imperialismului, construcţia teoretică şi sistematică din elemente aparent disparate, dar în fond înrudite şi dăruirea unei disciplini adecvate sufletului veacului XX, care are cu totul altă structură decât cel din sec. XiX cu ideologie democrată şi umanitară. Ernest Seilliere nu are încă „voga" diverşilor gânditori franţuji, probabil din pricină că cele peste 30 de volume ale sale sunt prea prolixe, prea documentat lucrate cu lipsă totală de strălucire, neavând nici graţia fluidă a stilului bergsonian, nici precizia şi conturul unui Boutroux, nici limpiditatea perfectă a lui Valery. Dar faptul acesta nu ridică nimic din semnificaţia documentului. Ru început deja să se grupeze în jurul său câţiva discipoli. Louis Esteve a dat adeziune totală exemplului seillierian încă din 1913 cu a sa „Une nouvelle Psychologie de l’Imperialisme“, iar R. Gillouin în 1921 cu „Cine nouvelle Philosophie de l’Histoire moderne et francaise", a explicat raţiunile pentru care aderă la morala şi consecinţele doctrinei imperialiste indicată de Seilliere* Zeificarea Statului e făcută cu multă îndrăzneală şi cu o lipsă de menajamente care răzbună de pudibonderia şi prejudecăţile obişnuite. Iată prima propoziţie a construcţiei lui Seilliere, punctul de plecare al doctrinei sale: „Toute vie, individuelle ou sociale, tend avec une âprete, souvent extreme, non seulement ă sa propre conservation, mais a son maximum de puissance, toute expansion solidement etablie assurant â l’individu et au groupe d’appreciables cljances de vaincre dans la lutte vitale". Rodomondadele lui Rousseau şi ale utopiştilor din toate veacurile despre bunătatea şi puritatea iniţială a omului conrupt de civilizaţie sunt înlăturate cu asprime în concepţia lui Seilliere unde se unesc ecouri din Biblie, Vechiul Testament, dinNietzsclje perioada apolinică a vieţei sale cu Wille zur Macht, Hobbes, libido domina ndi a misticei şi psihologiei primitive catolice, — abatele de Saint-Cyran spunea mai târziu: «l’espritde principaute» etc., toate unindu-se pentru a da melodia unică: imperialismul individual şi social. In lupta pe care o duce Eul şi Statul pentru conservare sau dominare proprie şji-au asigurat alianţa unei fiinţe supreme (Dumnezeu) sau a unei stări sufleteşti rodnice şi propulsive (Misticismul). Pentru primitiv, zeităţile sunt ajutoare în lupta pentru conservare. Mai târziu Jehova a fost aliatul poporului ales. înflorirea şi preseverarea unică a judaismului e datorită acestei stări sufleteşti şi ori decâteori s’a repetat la alte popoare (Romani, Englezi, Germani) am avut aceleaşi rezultate. Sau cu o expresie seillieriană: „l’imperia-lisme foncier de l’homme est tonifie par la certitude de l’alliance mystique". Evident, exuberanţa dezordonată care naşte din asemenea psihologie trebue canalizată şi captată de omul de acţiune, de artist (vates) şi gânditor, pentru a fi revărsată cu folos şi a fecunda astfel ogoarele înţelenite ale societăţei, unde au rolul de îndrumători, precum şi datoria de a înfrâna mersul prea rapid care ar putea duce în prăpastie. 4. —• Tema raporturilor dintre individ şi stat s’a discutat cu deosebită aprindere în anul 1926 în revistele filosofice italieneşti, între Vladimiro Rrangio Ruiz, care a publicat în „Giorn. Crit. di Fii- It- (marzo 1926) un studiu: L’individo e lo Stato“, la care au răspuns Giovanni Gentile în aceiaşi revistă şiBenedetto Croce în „Critica1' (maggio 1926), combătându-1. Rrangio-Ruiz la începutul studiului său discută afirmaţia lui Croce care se pronunţase pentru neamestecul dintre problema politică şi filosofie fiind cu drept cuvânt de părere, că o delimitare a lor e o imposibilitate şi o ipocrizie. Lozinca lui Maurras: politique d’abord, tinde a deveni egida problematicei contimporane, care pendulează între doi poli: concepţia liberală şi concepţia autoritară. Dar Rrangio-Ruiz e încă sub suggestia ideologiei dela 1789 şi crede că „lo Stato si giustifica solo se e ricondotto in inteiiorem hominem,“ pe când de fapt individul e salvat şi sanctificat numai dacă trăeşte în şi pentru Stat, reprezentant şi depozitar al trecutului, apărător al intereselor generaţiilor viitoare, evitând dezastruoasa situaţiei de out-law, de epavă în marginea legilor şi cerinţelor societăţei, aflat sub tirania impulsurilor sale primordiale de ordin esenţalimente egoist şi carnal. In ideea de Stat — care-şi are de-altfel rădăcinile şi justificarea în inima şi raţiunea omului — individul izolat îşi împlineşte menirea, îşi desvoltă facultăţile sale omeneşti, iar poruncile Destinului personal sunt atenuate şi îndulcite sub povara şi călăuza din afară. Sau cum spune aşa de frumos Nae Ionescu în Pascalia anului acesta din «Cuvântul»: „lepădarea de noi înşine stă la capătul acestui drum al durerei (al durerei lui Crist): ca o purificare a spiritualităţei noastre, dar şi ca o realizare a suferinţei. Căci iubirea de noi înşine este, dintre toate păcatele care 149 © BCU Cluj apasă mai greu asupra noastră, cel mai adânc înrădăcinat; iar extirparea ei cere cea mai aspră disciplină şi cel mai neînfricat curaj". Ideea de Stat este o părticică din ideea de Dumnezeu. Ambele dau eului sfâşiat de tendinţe contradictorii o unitate, îl învaţă umilinţa şi sacrificiul, îi arată marginile şi puterile efemere, subjugând forţele infernale ale lui Satan, aruncate în inima sa şi care îl copleşesc. Nu este vorba aici de o apologie a etatismului economic, aşa cum s'a înţeles îndeobşte. Mistica etatistă e veche de când există organizaţie de stat, adică dela începuturile civilizaţiei, iar centralismul economic şi biurocratic a fost o formă deîncercare în sec. XIX, nereuşită şi deci temporară. Structura economică a statului va fi desigurîn noile forme pe care le vor lua spiritului românesc în veacul nostru adecvată mentali-tăţei şi cerinţelor tehnice celor mai moderne şi mai perfecţionate. (Nu trebue să ne înşele tendinţele aparent contrarii ale câtorva reprezentanţi eminenţi ai acestui spirit de p. Vintilă Brătianu — care îşi are explicaţia cunoscută în necesitatea câştigărei independenţei economice naţionale). Relaţia care se stabileşte între mistica etatistă — cunoscută şi în antichitate sub forma superbă a imperiului roman, în evul mediu pe timpul lui Carol Magnus şi tot restul evului, când s’au făcut mereu încercări de restabilire şi de continuare a sacrului imperiu roman, cunoscută şi dusă la apogeu de imperiul britanic şi cu un insucces temporar şi mai mult aparent de Germania — această relaţie dintre mistica şi imperfecta administraţie şi economie zisă „etatistă11 e absolut falşă. Dimpotrivă spiritul şi mistica etatistă îndreptate spre formele de organizare şi activitate practică se caracterizează tocmai printr’o mare perseverenţă, curiozitate de lucruri noi, perfecţionate şi perfectibilitatea celor vechi, prin seriozitatea şi dorinţa adâncă de a creia durabil (pilde ale misticismului practic: termele, apeductele, templele romane, organizarea coloniilor engleze, tectonica germană; sau - creaţii ale misticismului religios — : catedralele medievale), prin uitarea de sine, prin abnegaţie care nu e posibilă în concepţia care face din îndivid alfa şi omega al tuturor lucrurilor văzute şi nevăzute. Pentru a se ascunde cu un văl mincinos această inexorabilă şi salvatoare atotputernicie a vieţei colective asupra celei individuale s’a recurs la cele mai curioase formule. Intre atributele regalităţei eului este — de pildă — şi acela al beneficiului deplin al noţiunei de drept. Dar sunt momente când zeiţa patroană a Dreptului, este real legată la otchi, (nu numai simbolic) — şi pusă la arest... Atunci e domnia lui Marte şi a necesiăţei supreme: războiul. Deşi nu mai e Drept, e totuş „Drept de necesitate" şi-au zis heralzii formulelor care ascund realităţile aspre. Despre «Decretele-legi şi dreptul de necesitate11 a scris acum câţiva ani d. C- G. Rarincescu o interesantă carte, care se termină cu o concluzie antinomică: pledoarie pentru parlamentarism. Plecarea dela dreptul de necesitate, explicarea şi fundamentarea lui, dădea însă dreptul la o altă încheiere, decât la o apologie a unei instituţii perimate şi periculoase, pentru care s’a ridicat eşafodajul — mai mult teoretic — al dreptului de necesitate. Intr’un interview al poetesei de Noailles, acordat lui Fred6ric Lefevre, pentru a stigmatiza ridicolul găsit se pare în cantităţi apreciabile de contesa scriitoare (care reneagă cu această ocazie încă odată străbunii Brâncoveni) şi pentru a-şi exprima nedumerirea în jurul discuţiei „poeziei pure11, denumeşte cealaltă poezie de esenţă inferioară şi didactică (după abatele Bremond şi Valery) cu un cuvânt nou, hazliu şi ingenios: „poesie papure11. Cum să numim celalt drept care nu se bucură de prerogativa regală a „necesitatei11 ? Cum să-l trecem în rândul conceptelor inferioare şi rizibile? Există la mulţi jurişti e lucru constatat de mult... — o psihologie asemănătoare cu a păsărei deşertului. In faţa Simunuluî arzător al Realităţei, în loc s’o privească curajos în faţă şi să-i strige — cel puţin după ce trece — pe adevăratul nume, îşi vâră cu predilecţie capul în nisipul arzător. Aici problema e clară: în momentele grave, în momentele de „necesitate11 pentru Stat, dreptul încetează (justiţia militară e simulacru şi concesie spiritului formal, iar drecretele-legi surogate de justiţie şi teoretizare de cele mai multe ori fără perifraze a forţei)- Salvarea patriei e suprema datorie. De ce atunci ipocrizia „dreptului de necesitate11 de origină parlamentaro-politicianistă? Instituţia unde limbuţia e mult preţuită dovedeşte de altfel în aceste momente grele o inutilitate patentă şi amânarea sine die a convocărei sale este o necesitate supremă naţională. Expresia de „drept de necesitate11 vine apoi în conflict cu caracterul fundamental al dreptului modern, care este în primul rând unic pe teritoriul unde s’a promulgat. Evoluţia dreptului a fost necurmat în sensul ca norma juridică să fie cât mai unitară, cu aplicabilitate identică la clase sociale diferite şi la situaţii variate. In antichitate — la dreptul grecesc ca şi la dreptul roman — găsim drepturi şi îndatoriri anumite pentru cetăţeni, drepturi şi îndatoriri pentru diferitele categorii de străini şi de popoare supuse, drepturi şi îndatoriri anumite pentru sclavi. In evul mediu există un drept roturier şi un drept pentru nobili. Noutatea lumii moderne constă în unificarea variaţiilor regulilor juridice, supunându-le câtorva principii generale identice, principii în conformitate cu uniformitatea aproape generală a economiei burghezo-capitaliste.’Hceiaş normă deci pentru oameni feluriţi şi mentalităţi contradictori, dar pentru o economie unitară în mecanismul său de producţie, repartiţie, circulaţie şi cosumaţie. Creiarea conceptului dreptului de necesitate e menit să facă o spărtură inutilă şi periculoasă în noţiunea modernă de drept. In fond, principiul juridic care reglementează raporturile în timp de războiu ca şi în timp de pace, între cetăţenii unui Stat, e subordonat conceptului de Stat, aflat de asupra şi peste Drept, cunoscând numai necesităţile, legile şi aspiraţiunile sale proprii, care numai temporar sunt împotriva individului, servindu-i însă acea substanţă de divin pe care o are, conştiinţa legăturei cu lumea înconjurătoare şi necesitatea sublimărei egotismului său. Credinţa în atotputernicia unor legi şl regulamente împrumutate1) sau creiate anapoda face ca să se dea o remarcabilă prioritate şi ideologiei respective de unde se inspiră- Evident, plasa fină de norme juridice cu care s’a înfăşurat organizaţia românească de stat începând dela 1848 şi până astăzi este de provenienţă aproape exclusiv democrată şi parlamentară. Hm avut însă marele avantaj că a fost o reţea pur exterioară, uneori de mătase, alteori numai fire de păianjen (cum a fost constituţia, copiată după cea belgiană, cea mai înaintată constituţiei a Europei, de aplicat la porţile Orientului..). Şi niciodată lanţuri grele de fier, aşa că statul nostru şi-a putut şă-şi ducă înainte fără impedimente serioase viaţa sa specifică, cu legi dictate de istorie, etnografie şi stadiu evolutiv. Din momentul însă ce s’a acordat sabia cu două tăiuşuri care se chiamă vot universal, direct, obligatoriu, secret, etc —formulă aminteşte lungimea numelui de înfumurat hidalgo spaniol —, iar roata istoriei nu se mai poate întoarce, (mai ales că are avantajul de a face educaţia mulţimilor), încercările de a pune realmente în practică o ideologie împrumutată şi inoportună pentru momentul istoric al neamului nostru, devine funciarmente periculoasă şi meprisabilă 5. „La mystique democratique consiste â partir de la pretendue egalite naturelle ou de la parfaite equivalence de tous Ies hommes, pour conclure, en vertu du principe: «la justiceveut que l'on trăite egalement des choses egales», ăla necessite de realiser l’egalite economique et sociale des individus" 2). In acest silogism perfect, premiza majoră e falşă: aşa zisa egalitate naturală. Silogismul nu poate fi valabil. Romantismul egalităţei în faţa Naturei şi suspinul după o reîntoarcere la sânul ei („să cazi în patru labe şi să paşti iarbă", era nostalgia lui Voltaire citind pe Jean-Jacques) este un romantism specific citadin sau mai exact salonier. Aderenţele lui sunt cu atmosfera veacului al XVIII, când superstiţia egalităţei naturale o găsim aşa de răspândită. Descartes, care este filosoful raţionalismului şi precursorul democratismului modern, scria In Discursul asupra Metodei: „le bon sens ou raison est naturellement egale en tous Ies hommes... car pour la raison ou le sens, d’autant qu’elle est la seule chose qui nous rend h°mme et nous distingue des betes, je veux croire qu’elle est tout entiere en un chacun et suivre en ceci l’opinion commune des philosophes qui disent qu’il n’y a plus ou de moins qu’entre Ies accidents et non point entre Ies formes ou natures des individus d’une meme ,espece“. Sau cum spune mai târziu Diderot: „un homme en vaut un autre“. Louis Rougier dă din literatura filosofică a veacului XVIII exemple care în veacul XX miră prin tonul simplu de siguranţă, aplomb şi adâncă convingere interioară despre lucruri care astăzi par afirmaţii nedemonstrate şi nedemonstrabile, periculoase în practică şi ridicole teoretic. De pildă: „la troisieme chose que je demande, c’est que mon philosophe 1) Goetbe în convorbirile sale cu Eckerraann spunea despre aceste împrumuturi: „pentru o naţiune este convenabil numai ce6ace a ieşit din sâmburele său propriu („aus iţirem eigenen Kern“) şi din propriile sale nevoi generale, fără maimuţăreala altora". 2) L. Rougier: La Democraţie et la Mystique democratique, Revue de Paris, 15. 2. 927, pag. 328. © BC soit pesuade que Ies hommes sorit egaux entre eux, qu*il parvienne â aimer cettc verite“ (Mably, Principes dc Morale). Finalul cam umoristic — ne arată că şi pe atunci erau opoziţii destul de serioase la posibilitatea iubirei cu orice preţ a citatului precept. „Dans l’ordre morale, la nature est «ne, constante, invariable... Donc tout ce qu’on peut alleguer de la variete des moeurs des peuples, sauvages ou polices, ne prouve point que la nature varie», (Morelly : Code de la Nature). Aici este interesant de studiat alterarea mecanismului logic. După ce pune o primă dată nedemonstrată, conchide cu „donc“, unde înşirarea obiecţiilor e respinsă cu principiul care trebue demonstrat. Iar Baboeuf în „Manifeste des Egaux" spune: „nous sommes tous egaux, n’est-ce pas? Ce principe demeure inconteste, parce qu’ă moins d’etre atteint de folie on ne saurait dire serieusement qu’il fait nuit quand il fait jour“. Ar însemna că dela rudimentele de civilizaţie până la Baboeuf a fost o eroare, o nebunie generală; apoi, o sănătate de un secol — cu indulgenţă: domnia lui egalite, liberte, fraternite; de-atunci iarăş întunerecul. Această egalitate naturală între indivizi şi popoare, Rousseau o punea şi în practică: confecţiona constituţii şi legi pentru Polonia în camera de lucru, în Ijalat şi papuci de noapte, fără să p văzut Polonia, arătându-i cu greu chiar pe hartă graniţele. Evident, că se admite principial şi faptic fără nici o rezervă de orice om al timpului nostru acea parte din „Declaration des droits de l’ljomme" din 1789, care vorbeşte de egalitate în faţa legilor: „la loi doit etre la meme pour tous, soit qu’elle protege, soit qu’elle punisse. Tous Ies citoyens, etant egaux â ses yeux, sont egalement admissibles â tous Ies dignites, plâces et emplois publics, selon leur capacite et sans autre distinc-tion que leurs vertus et leurs talents". Discuţia începe în felul cum a fost pusă în practică concepţia de către fervenţii acestei Biblii a democratismului modern. De unde la începtut organele parlamentare au avut atribuţiuni mai mult administrative, printr’o hipertrofie au ajuns conducătoarele de fapt în viaţa politică şi chiar economică a popoarelor. Predispuse spre anarhie — ca orice instituţie care are la bază spiritul gregar, electiv şi nu selectiv - au ajuns în mod normal la analizarea spiritului public. Principiul din declaraţia drepturilor omului a fost literă moartă de vreme ce s’a hotărît ca să se discearnă şi să se determine alegerea de un mare neştiutor care avea nevoie de educaţie şi îndrumare: plebea. Principiul dus onest până la capăt dă rezultate deprimante. In America, de ex. magistratura în unele state este electivă, iar nu bazată pe principiul strict selectiv. Rezultatele au fost dezastroase şi s’a renunţat în cele mai multe părţi. Treptat, treptat se va renunţa şi la parlamentarism, transformându-1 într’o adunare de înalţi funcţionari administrativi cu misiunea de a unifica interesele generale şi a ţine cont de interesele vitale, permanente, ale marei instituţii supreme, care e Statul. E un imperativ categoric întărirea şi predominarea puterei executive asupra celei legislative. De altfel, puterea legislativă singură e o parodie, fără intervenirea acelui inexorabil element al noţiunei de drept: elementul coercitiv. Diferenţa fundamentală între Statul autoritar — cu diversele lui forme — şi Statul democrat o explică cu claritate Alfredo Rocco în volumul său „La transformazione de-llo Stato": Statul autoritar „non e agnostico, come lo Stato liberale in ogni campo della vita collettva; al contrario in ogni campo ha una suafunzioneeuna sua volonta" (cap. Stato fas). Organismul suprem prin reprezentanţii săi trebue să vegheze ca să nu mai fie o internimicire a claselor sociale, ci o colaborare şi interpenetraţie în vederea unui singur scop: întărirea Statului naţional care are o valoare proprie, o valoare istorică şi spirituală ce depăşeşte valoarea de câteva decenii a unui singur individ. Severa noţiune de Stat a ajuns însă în concepţia democratică nici mai mult nici mai puţin decât Statul lui Conu Leonida al lui Caragiale, adică o vastă ospătărie pentru estropiaţi, pensionari şi oamenii politici de profesie, cari sgândără periodic instinctele şi apetiturile plebei, anarhizând-o şi aruncând grăuntele dezorientărei, neliniştei şi al revoltei inutile. Politicianii, aceşti scutieri ai Statului democrat, cavaleri de industrializare ai Idealului şi Generozităţei, se convertesc uşor între 35 — 40 ani, când se deschid perspectivele somptuaselor şi arcuitelor fotolii ministeriale pentru vindecarea hemoroizilor căpătaţi pe băncile proletare, după ce în prealabil au aruncat microbii dezechilibrului sufletesc în marea masă, în aceeaşi plebe ale cărei drepte interese, dureri şi aspiraţii, orice intelectual îşi simte o datorie de conştiinţă ca să le servească. Dar după parabola Mântuitorului, sunt servitori buni şi servitori răi. Unul caută să aţâţe şi să satisfacă prin 152 © BCU Cluj cele mai vile mijloace poftele stăpânului pe care îi dispreţueşte în sinea sa şi pe care vrea să-l ducă la pierzare şi să-i ia avuţiile. Aceştia sunt de obiceiu leaderii Democraţiei, şefi cu pofte cezariene, sirene care încântă plebea pentru a o biciui apoi ca pe-o bestie. V’amintiţi evoluţia lui Aristide Briand? şi Millerand? şi chiar Benito Mussolini, care are avantajul de a fi în afară de regulile comune şi de a aduce reale servicii plebei, biciuind-o? Conu Leonida, Aristide Briand sauTaclje Ionescu? Nici-o deosebire, decât: candida sancta simplicitas la adeptul misticei democrate, locuitor al republicei ploeştene, şi şiretenia splendidă a celor doi condottieri, cari au vrăjit mulţimile cu glas de aur în gâtlej şi mii de pofte în inimă. Conducători şi conduşi, protagonişti şi figuranţi, toţi se scaldă în aceeaş apă dulceagă, căldicică şi impură, unde ştiinţa delimitărei şi mortificărei na luat fiinţă, unde voluptatea îngenuncherii şi strivirei eului orgolios, lacom şi impertinent, n’a fost cunoscută. Toţi au religii ieşite din trunchiul nefericitului solitar -dela Ermenonville, nu sunt mlădiţe şi nici servitori umili ai divinului Isus. 6. — Concepţia autoritară a Statului implică monarhia, fiindcă prin faptul că regele se identifică cu interesul naţional şi colectiv reiese o colaborare dintre cele mai strânse şi ipai fecunte între popor şi monarh- Veghind Ia binele naţiunei luată ca organism cu rădăcini în trecut şi atingând cu vârfurile bolta viitorului, veghează în aceeaş vreme la prosperitatea şi siguranţa casei sale regale. Nu poate fi tot aşa cu omul politic, adevăratul monarh în regimul democrat. Fiind un exponent al partidului, deci al unei fracţiuni din marele corp naţional, în mod fatal va trebui să asculte de suggestiile celor pe cari îi reprezintă, părtinindu-i şi neglijând interesul general. Regele însă este deasupra şi peste fracţiunile politice. El îşi identifică interesul şi aspiraţiunile Statului cu interesul persoanei şi al casei sale domnitoare. Deaceea e necesară detronarea omului politic — regele neîncoronat — iar funcţiunile administative pe care le exercită să fie încredinţate specialistului competent selecţionat, care are astăzi situaţia unui paria în regimul democrat, fiind la cheremul omului politic, de cele mai multe ori ignorant şi cinic. Aşa dar, selecţie, iar nu elecţie. Elecţie— selecţie, aceşti doi termeni indică evoluţia care s’a făcut în conştiinţele luminate ale veacului, care au intuiţia şi care ţin pasul vremei. E totdeodată o arzătoare necesitate practică şi o inadvertenţă ca în secolul unde metodele tehnice de economisire a forţelor şi energiilor sunt aşa de perfecţionate, să existe încă instrumente improprii şi grosolane, metode aşa de perimate în gospodăria interioară a colectivităţilor, cum sunt cele parlamentare- Aceasta se datoreşte desigur unei inerţii spirituale, acelei anchiloze atât de obişnuite când este vorba de administrat un bun fără stăpân imediat, cum sunt persoanele morale, tutelele, etc. Expresia de „bunuri de mână moartă" din ştiinţele juridice este revelantă pentru demonstrarea acestei anchiloze. Intre altele, e ciudat că mulţimea amorfă are dreptul de electivitate şi de conducere şi ceeace dă într’adevăr aspect organic şi modelare în spaţiu şi timp unei so;ietăţi nu are aceste drepturi. Ne gândim la corporaţii, la aşa zisele persoane morale şi juridice, la Biserică — corpul sfânt al lui Cristos transmis şi păstrat în veacuri, — la şcoală, etc. Ele, care dau formă concretă şi definitorie individului, aflat la interferenţa unor asemenea cercuri, nu pot să-şi spună punctul de vedere în actuala organizare. Ceva mai mult,Alain, teoreticianul democraţiei, declară: „le principe republicam, radicalement applique, est que Ies pouvoirs politiques soient separes des pouvoirs de fait. Toute eglise est un pouvoir de fait; nulle eglise ne doit donc etre represenlee dans Ies pouvoirs politiques, et il faut que Ies pouvoirs politiques soient sans religion... En ce sens l’anticlericalisme est inseparable de la doctrine republicaine". (cit. în Albert Tţnbaudet, N. R. F., 1.11.927). Pentru a fi mai clar: republicanismul democrat e în strânsă corelaţie cu ateismul şi indiferenţa religioasă şi la doi paşi de imo—şi amoralism în ceeace priveşte atitudinea etică. 7. — Intr’o doctrină cu rădăcini religioase cresc de obiceiu patru lăstari, cei patru M: Metafizica, Mistica, Mitul şi Morala doctrinei. In câteva capitole consecutive vom desvolta ceva despre mitul doctrinei, despre mitul juridic al Stalului autoritar. Cuvântul mit are două înţelesuri: într’un prim înţeles — cel mai răspândit de-alt- 153 2' © BCU Cluj tiiinteri— mit este aproape sinonim cu poveste, ficţiune1). Mu ne interesează tnsâ acest înţeles, ci al doilea, după care mit însemnează un concept sintetic, o idee-forţă, către care converg un mănuncljiu mai mic sau mai mare de idei, credinţe, sentimente, concept care este înzestrat cu forţa propulsivă a acestor sentimente care s’au sublimat în el. Pe lângă mitul social analizat cu atâta subtilitate de Georges Sorel în cartea sa „Reflexions sur la violence", pe lângă mitul etic pus în evidenţă mai mult în aspectele sale negative de către Vilfredo Pareto, pe lângă mitul filosofic şi cel religios studiate respectiv de E. Brehier şi Wundt, există şi mitul juridic în viaţa unui Stat. Vom încerca aici să-l definim şi să arătăm importanţa lui în mersul vieţei juridice, care nu a fost pusă până azi deloc în lumină. La o observaţie atentă a diverselor reguli juridice, se pot deosebi în general două categorii: a) reguli care se aplică unui număr restrâns de fapte şi b) reguli care se coordonează în jurul unei axe, a unei idei conducătoare şi care se aplică la un număr mare de fapte. Ideea juridică în jurul căreia se grupează o mare parte a regulilor şi fenomenelor juridice vom numi-o mit juridic. Este deci diferenţă tranşantă între normele juridice, care intră In prima categorie şi între mitunle juridice ce intră în cea de-a doua. Dacă notăm matematic, norma juridică fiind R de exemplu, mitul va fi R luat de n ori, n fiind extrem de variabil, dar totdeauna mai mare decât 1. Se deosebeşte fără multă greutate această categorie a miturilor juridice, care variază profund în timp şi’n spaţiu, dar al căror rol funcţional rămâne identic: acela de a concentra şi a sintetiza într’o idee aspiraţiunile confuze ale vieţii juridice. O analogie perfectă o avem în conceptul de stat. Statul este când „Recţ)tsstaat“, când „Kulturstaat", când numai „Polizeistaat". Deşi aspectele pe care le îmbracă sunt dintre cele mai variate, noţiunea de stat rămâne unitară, fiindcă rolul său este întotdeauna şi pretutindeni acelaş. (Vorbim de tipurile esenţiale de stat şi care joacă un rol principal în istorie). Hcest rol este de a organiza viaţa socială şi de a creia dreptul, rol care a rămas neschimbat din aurora istoriei şi până în al doilea şi al treilea deceniu al veacului XX cu ultimile lor construcţii sovietice şi fasciste. După cum Statul este dinamul vieţii sociale, tot astfel mitul juridic este dinamul vieţii juridice. Importanţa mitului juridic derivă din faptul că îmbrăţişează nenumărate reguli juridice -şi ramificaţiile sale se întind în cele mai de seamă şi mai îndepărtate puncte ale vieţii juridice. Stabilirea unei idei unitare în jurul căreia să se polarizeze toate celelalte idei de-o importanţă secundară — după cum în jurul unui magnet se grupează o informă massă de pilitură de fier — este mai mult decât o necesitate de cercetare ştiinţifică, ci e o necesitate pentru psihologia individuală cât şi pentru cea colectivă. Dar se mai poate vorbi de mituri în secolul XX? La prima vedere, răspunsul pare mai de grabă negativ. Epoca, când mintea omenească construia poveşti naive pentru explicarea unor fenomene ce apăreau complicate pentru intelectul rudimentar al primitivului sau ameninţătoare pentru viaţa sa şi pentru obiectele care îi aparţineau, a trecut definitiv. Epoca aceasta a rămas numai o inepuizabilă mină din care se scot cicluri de poveşti fermecătoare. Dar, dacă totuş nu ne oprim la suprafaţă, putem descoperi că gândirea mitică (termenul este al lui Steinthal) creiază încă forme şi idei în cele mai răspândite ramuri ale activităţei umane. Fireşte că există deosebiri între gândirea mitică primitivă şi între gândirea mitică a europeanului ultrarafinat, mai ales în formele de expresie. Distanţa dela creaţiunile mitice ale sălbaticilor din Polinesia şi până la creaţiunea mitului grevei generale este într’adevăr sensibilă; dar necesitatea creiării acestor mituri este tot atât de adânc simţită, în timp la distanţă de milenii şi'n spaţiu la zeci de mii de kilometri. Despre mitul filozofic are E. Brehier câteva observaţiuni profunde în „Revue de Metaphysique et de Morale" din 1914. Brehier îl cosideră ca o emanaţie a gândirei mitice ce se juxtapune constant gândirei speculative. Esenţialul mitului filozopc este legătura sa cu conceptul timpului: arată momentul actual cu tot cortegiul său de credinţe în strânsă legătură cu ceeace a fost şi cu ceeace va fi. Mitul este un punct 1) In acest sens cuvântul mit e întrebuinţat de pildă de Mibail Kogălniceanu în prefaţa la prima ediţie a culegerei sale de documente „Cronicele României sau Letopiseţele Moldovei şi Valal)iei“: cronicele „căzuseră între Români într’un discredit atât de mare, încât cine zicea Letopiseţe zicea basme, cine zicea cronice, zicea mituri“ (voi. I, pag. XXV). 154 © BCU Cluj p£ o curbă care se prelungeşte în Trecut şi care încearcă construcţia curbei şi în Viitor. Conştiinţa că este un inel din lanţul vremii şi tendinţa de a anticipa, de a deveni, acestea par a fi trăsăturile mitului filozofic. Aceste caracteristici se pot constata dela Empedocle şi Platon până la Herbert Spencer, care construieşte filozofic mitul evolu-ţionismului din elementele furnizate de conştiinţa contimporanilor săi. Empedocle după ce explică formaţia lumei prin cele 4 elemente, juxtapune mitul zeiţei Psycljeea derivat din miturile orfice, unde se arată dispariţiile şi renaşterile trecute şi viitoare. Iar ceeace caracterizează mitul platonic este nuanţa sa de ciclu, adică după un drum parcurs, omenirea se va reîntoarce pe vechile urme. In neoplatonism — inclusiv Posidonius — se găsesc indubitabile urme de mit. Dar în creştinism? Nu cumva oare între monoteismul creştin şi între gândirea mitică există o ireductibilă opoziţie? Nu. „La doctrine centrale du cljristianisme est bien un recit de la destinee de l ame, un mytlje, au sens que nous avons donne â ce terme: une vue I)istorique de l’univers“ (Brel)ier, loc. cit., pg. 368). Grme de gândire mitică se pot găsi şi în Descartes, creatorul celui mai geometric şi mai raţionalist sistem filozofic, deci la umbră de orice bănuială de pactizare cu forma mitică a gândirei. Descartes a simţit necesar să suprapue lumei inteligibile prin raţiune dar indiferente „au destinee Ijumaine* o altă lume a viitorului capabilă să evoce şi să intereseze această „destinee Ijumaine*. Pentru Cartesius nu este o contradicţie „entre le monde decouvert par la raison et le monde myttjique dans lequel vit le croyant*. (Bre-l)ier, op. cit. pg. 369 . Este drept însă că acest fapt este mai mult în gândirea pe care implicit o presupune sistemul său filozofic. Discipolii idealismului cartezian, un Malebran-cbe şi un Spinoza, primul credincios al augustinismului şi al doilea inspirat de «tradiţii religioase* pe care zadarnic le va alunga, arată că împreună cu maestrul evoluiază înr tre graniţele mitului religios şi filozofic. In timpurile mai noi rolul funcţional al mitului filozofic este îndeplint în deosebit de miturile sociale. * . -* * ' ‘ . Mitul religios a fost cercetat de Wundt în „Myttjus und Religion* (Ediţia II este din 1910). El demonstrează cu bogate amănunte că imaginaţia mito-poetică, atât de desvoltată la începuturile popoarelor, nu încetează în viaţa contimporană, ci există subteran sau pe faţă, sub alte forme. Ideea principală (v, pp. 55—78) în ceeace priveşte geneza miturilor este că acestea îşi au isvorul în sentimente, iar nu în natura reprezentărilor. Pentruca să se formeze un mit este absolut necesar ca imaginile care au fost asimilate să fie în stare a provoca emoţia subiectivă. Această emoţie subiectivă va fi proiectată pe o idee oarecare, dându-i acea iluminaţie specifică mitului.’ Pentruca mitul să fie colectiv, trebuie ca proiectarea să se facă în mod solidar asupra unei idei comune, idee care să corespundă realmente unei necesităţi imperioase a colectivităţei. Mitul astfel cum este conceput de Wundt, se deosebeşte de mitul teoriei animiste. Pentru animişti mitul este o explicaţie a fenomenelor naturei. Wundt demonstrează an- terioritatea mitului faţă de necesitatea de explicare intelectuală a fenomenelor naturale, fiind o creaţiune imaginativă spontană. Considerând că mitul este unul din elementele primare ale conştiinţei individuale, el va renaşte continuu sub formule noi, corespunzând uneia din necesităţile permanente ale sufletului omenesc. * * * ' Existenţa mitului estetic o semnalăm în treacăt. In înţelesul pe care îl dăm mitului, a vorbit incidental Benjamin Cremieux într’un studiu asupra lui Pierre Mac-Orlan în «La Revue Europeene», Oct. 924: «le monde de l’apres-guerre est soudain apparu â Mac-Orlan comme une nebuleuse informe dans laquelle Timagination avait non seule-ment tous Ies droits, mais encore tous Ies devoirs. C’est au poete (et non pas â l’Ijomme d’action) â fournir Ies nouveaux myttjes dont a besoin l’l}umanit6». Nu vom discută aici dacă într’adevăr numai poetul are menirea de a construi noile mituri de care are nevoie omenirea, (omul de acţiune trebuind să pe aruncat în cine ştie ce colţ de bucătărie intelectuală) şi nici dacă Mac-Orlan nu greşeşte nefăcând diferenţiere între mituri. Notăm numai proclamarea în estetică a necesităţei creiării de noi mituri. îjt 1 ‘ * * Despre importanţa mitului vorbeşte şi Vilfredo Pareto în «Le mytbe vertuiste et la litterature immorale» (1911). Pareto accentuiază că unui popor, unei rase cfyiar, îi trebue Un ideal, ale cărui eidrnente ori cât de împrăştiate s’ar găsi, să fie înrudite şi să formase miturile de natură politică, juridică, etc. (Miturile raselor sunt cu deosebire frecvente: ce a fost pangermanismul care a răscolit în ultima vreme viaţa europeană, dacă nu unul dintre cele mai însemnate mituri ale istoriei? Şi ce reprezintă ideea panslavismului care se agită mereu si cu intensitate în ultimul timp, dacă nu acelaş lucru?) Vilfredo Pareto studiază un mit etic în opera mai sus amintită şi anume unul care este in contradicţie fundamentală cu noile aspiraţiuni ale epocei. Se constată pe de-o parte slăbirea respectului de autoritate, a legăturilor celor mai trainice care formau pilonii civilizaţiei actuale (familia, erarljia, etc.) şi totdeodată formarea unui mit „ver-tuist“ ce caută să reprime cu severitate aceste tendinţe. Explicarea mitului — pe care Pareto o lasă în umbră — stă în legea psihologică a contrariilor. Când resorturile morale ale lumii romane şi greceşti au slăbit, odată cu apariţia epicureismului — în sensul nu atât dat de cel care i-a împrumutat numele, ci cât mai mult în sensul expresiei de grege porco, — epicureism care se ridică din însăşi măruntaiele acestei lumi pentru a teoretiza o stare de fapt, se constată, conform acelei legi a contrariilor, apariţia stoicismului, la antipodul doctrinei favorite decandenţei greco-romane şi a oricărei decadenţe din lume. Chiar în România este binecunoscut cazul vajnicilor polemişti al căror scris e o acerbă biciuire a noroiului contimporan, o încercare continuă de evadare spre puritatea paradiziacă, şi a căror viaţă este o continuă tăvălire în noroiu. Mitul «vertuist» e opera acelei discordanţe sufleteşti, care nu e proprie numai polemiştilor români, ci probabil sufletului uman în genere. Orice om oricât de jos căzut, poartă în suflet un sâmbure de dominican al virtuţei şi are ceva din alura inchizitorului spaniol sau a calvinistului fanatic. Din aceste tendinţe ia naştere mitul „vertuist". Pericolul acestui mit constă în faptul că nu este în legătură cu credinţele morale contimporane dominante, ci lucrează la suprafaţă şi este incapabil de a dărâma mai sus pomenita discordanţă psihologică. Calvin şi discipolii săi, mai înainte de a începe acţiunea lor de convertire religioasă, ajunseseră la unitatea psihologică” necesară înfăptuirei unei acţiuni practice. Cruzimile, incendiile, distrugerea fanatică a catolicilor erau făcute sub exaltarea unei credinţe unice pe care o socoteau infailibilă. Dar ar p absurd de a crede că un popor ,,qui emprunterait seulement le vertuisme au .calvinisme, sans lui prendre aussi l’âpre profondeur des sentiments, deviendrait par cela seul grand et celebre. II ne serait que ridicule“ (pg. 180). • Mitul vertuist este însă doar unul din aspectele negative pe care le poate îmbrăca mitul etic, care îşi are şi aspectele sale pozitive, binefăcătoare pentru morala colectivă. In corelaţie directă cu mitul etic e şi mitul social, cu o geneză şi aspecte asemănătoare. % . • * * - Mitul social este în legătură cu conceptul timpului ca şi cel filozopc. Iată, de pildă, mitul progresului care consideră omenirea apată într’o veşnică devenire Ineditul şi meliorismul sunt cele două trăsături ale sale. Mitul social se raportă sau Ia un grup (cazul grevei generale), sau la umanitate (cazul progresului), niciodată însă la individ în parte. In timpurile mai noi am avut o înporire prodigioasă a miturilor sociale. Este de ajuns să amintim pe Saint-Simon, Fourier, Cabet, Owen, Marx, Sorel, etc. Rolul lor este de a da un sens vieţii sociale, sens ce nu poate fi dat decât prin simplipcare destul de pronunţată, excesivă chiar. Schematizându-se realitatea şi sintetizând elementele alese se formează mitul necesar psihologiei colective. Despre mitul grevei generale teoretizat de Sorel şi despre influenţele bergsoniene pe care le închide, a fost la noi o interesantă dispută între dd. Dr. R. Slătineanu şi P. Hndrei în paginile „Vieţii Româneşti" (Iulie 1920 şi Noembrie 1920). Primul susţinea existenţa influenţei, iar secundul confirmând această influenţă stabileşte totuş, că intuiţionismul nu poate fi revendicat numai de doctrina sindicalistă, ci şi de alte doctrine pro-tivnice, iar Bergson nu poate fi deloc socotit ca filozof al sindicalismului revoluţionar. Influenţa Iul Bergson o afirmă cu mândrie Sorel şi Berth* cei doi teoreticiani ai sindicalismului în nenumărate rânduri. Patru sunt apropierile reale care există între sindicalism şi bergsonism: 1. mitul grevei generale a fest calchiat după intuiţia bergsoniană ; 2. optimismul voluntarist le furnizează încrederea în lupta pe viaţă şi moarte pe care o duc cu socie- tatea actuală; 3. clanul vital, sursa a tot cc evoluiază, lc împrumută nota dinstinctivă faţă dc mecanicismul marxist şi marximograf; şi în fine: 4. «sindicalismul a căutat să în-temieze teoria răsturnării valorilor actuale sociale, a revoluţiei, pe baza concepţiei cre-iatoare" (P. Andrei, pg. 373). Şi totuş Bergson declară că nu are nicio legătură cu sindicalismul şi regretă „un articol ca acela al lui Bongle în „Revue de Mois", care a contribuit la propagarea acestei neîţelegiri „şi spune că ar putea1' şi alte şcoli sociologice, cu tendinţe absolut diferite, tot aşa de bine să invoace aceiaşi concepţie a scljim-bărei" (pg. 375,’. Concluzia este paradoxală, dar e singura cea mai apropiată de adevăr: Bergson îşi repudează copilul său sindicalismul deşi există prezumiţie peremtorie de paternitate. Deşi bastard, sau poate tocmai pentru acesta, incertitudinea fiind elementul care îi convine, mitul grevei generale este unul dintre cel mai importante mituri sociale. * • • > * * - ■ Reluăm analiza mitului juridic. _ Mitul Juridic este o regulă imperativă, spre deosebire de regulile care exprimă raporturile de cauzalitate dintre diferite fenomene, el putând fi o cauză generatoare de noui fenomene. Mitul Juridic comandă direcţiunea a numeroase acţiuni umane este o sinteză de norme de conducere. Iar «Konstatierung der Normen fur das gesellscaftliclje Handeln, Verstăndnis itjres inneren Zusammenljangs sowoţil untereinander als aucb mit der Gesamtţjeit der sozialen Krăfte, die sie zum Bewustsein gebracljt ţjaben, ist ein der vorneljmsten Aufgaben sozialwissensctjaftlicljer Forsdjung", spune Jellinek. (Allgemeine Staatsleljre, I, pg. 19). Constatarea mitului răspunde acestei înalte datorii semnalate de profesorul dela Heidelberg. însemnătatea mitului n’a fost pare-se încă sezizată. El fiind dinamul vieţii juridice, influenţează ramificaţiile sale prin legăturile pe care le are cu cele mai de seamă şi mai numeroase puncte ale dreptului. Dar pe lângă mitul ra-ligios, etc. există oare şi un mit juridic ? Dacă pentru mitul social, Sorel are nevoie să-i proclame existenţa şi să-i predice foloasele pentru a întări indirect o doctrină politică, al cărui emerit teoretician este, apoi existenţa mitului juridic nu poate fi negată. Să luăm un exemplu: suveranitatea. împrejurul cărui concept se coordonează întreg dreptul public, dacă nu în jurul acestui concept? Aproape întreg dreptul constituţional şi administrativ, care are atâta importanţă în viaţa statelor moderne, sunt o aplicaţie a acestui principiu şi a derivaţiilor sale- A studia rolul suveranităţei sub aspectul de mit juridic, însemnează a arunca o lumină inedită asupra acestei întunecate probleme. însăşi marea contraversă asupra conceptului de suveranitate dintre Leon Duguit şi Georg Jellinek este tranşată. ' * ... * * Norma juridică este o regulă de conduită obligatorie pentru un număr restrâns de fapte, mitul juridic este un summum de reguli ce acţionează asupra unei infinităţi de fapte. Cauzele distincţiunei pe care o facem noi, între mituri şi norme juridice propriu zise, sunt multiple: 1. Orice operaţiune ştiinţifică presupune întotdeauna izolarea factorilor unul de altul şi studierea lor separată pentru a surprinde mai cu uşurinţă mecanismnl lor. Pentru definirea legilor sociale se izolează ceeace este unic în individ şi se ia în consideraţie numai comunul ce se găseşte la indivizi. Printr’o operaţie analogă cu găsirea factorului comun în algebra elementară, se extrage socialul din individual şi mitul juridic din norma juridică. 2. Miturile juridice polarizând fenomenele juridice au o influenţă covârşitoare asupra vieţei dreptului în general. O modificare a lor aduce o modificare a fizionomiei generale şi legile care le conduc sunt elemente importante de care trebue ţinut seamă. 3. Mitul juridic al suveranităţii, asupra căruia vom insista puţin, fiind obiectul de competiţiune al tuturor categoriilor sociale — minus actualmente sindicalismul —, metodele prin care cauţă să-şi apropie acest mit sunt specifice fiecărei grupări. Metodele lor indică specificitatea fiecărei grupări şi indirect încă un mijloc de determinare a lor. 4. După cum pentru a ne da seama de mecanismul vieţii sociale este destul de folositor de a cerceta rolul miturilor sociale (cazul lui Sorel), sau al acelor filozofice (Brebier), etice (Pareto), etc., este tot atât de folositor de a arăta ţmportanţa mitului juridic, ramură derivată din copacul stufos al gândirei mitice. 5. Se tranşează controversa suveranităţei, care părea că se eternizează. ' * ' * * De îndată ce se formează un mit juridic, activitatea juridică începe să se modeleze conform dinamicei mitului. Forma nouă a sa impune transformarea radicală a tuturor aşezămintelor juridice, după chipul şi asemănarea sa. Pentru exemplificare vom alege o cljestiune umilă in sine, chestiunea administraţiei apelor şi pădurilor în domeniul regal în Franţa în secolele XIV şi XV, unde se poate vedea înrâurirea profundă pe care o exercită un mit juridic. (Despre acest subiect, a prezentat un bogat material de pură informaţie, fără vederi generale, Edouard Decq în „Bibliotbeque de l’ecole des chartres", revistă consacrată special studiului evului mediu, numărul Ianuarie—Iunie 1923). Mitul despre care este vorba este suveranitatea. Plecând dela 1360 se poate urmări influenţa pe care o exercită noul mit până în cele mai neînsemnate activităţi practice. Suveranitatea este o obsesie. Toată viaţa socială se organizează după ea- Hşa, funcţionarul care administrează pădurile şi apele domeniului regal poartă numele când de: 1. souverain et general maistre, inquisiteur, ordoneur, dispositeur, et reformateur, seul et pour le tout, des eaux. forests, isles et garennes; sau 2. souverain maistre et reformateur des dictes eaues et forez par tout le royaume de France, sau în latineşte, 3. aquarum et forestarum regni noştri superior magister (loc. cit. pg. 92). După cum se vede în toate definiţiile intră ideea de Suveran. Caracterele mitului sunt imprimate şi funcţiunei administrative a apelor şi pădurilor regale. „Le souverain maître etait en somme un maître superieur â tous Ies autres et pourvu d’attributions plus etendues" (pg. 92). Rici e parodia regelui superior seniorilor feudali. Hvea ca şi el atribuţii judecătoreşti. «La jurisdiction s’exerţait aux deux sieges de la Table de marbres du Palais, â Paris, et de l’ecbiquier des eaux et forets, ă Rouen, et s’etendait â tout le royaume" (pg. 92). Pe lângă atribuţiile judecătoreşti aceşti funcţionari regali — miniaturi regale mai bine zis — au atribuţii adminis-' trative ce evoluiază paralel cu regalitatea. 1. R l’origine, le souverain maître procedait seulement â la reception des agents forestiers et Ies mettait en possession de leur office, conformement aux mandements royaux" (pg. 97). Schimbaţi termenii: în locul suveranului puneţi Biserica şi debutul , regal este identic- 2. „De bonne beure, il pretendit â la nomination aux offices ferestiers: des le 3 Janvier 1386, Charles VI dut interdire cette pratique" (pg. 97). încercarea de a scutura supremaţia eclesiastică îşi are pendant-ul. Copia evoluţiei, funcţiei administrative după regalitate, aflate împreună sub forţa influentă a mitului juridic al suveranităţei, devine din ce în ce mai perfectă, când în 1461, Ludovic XI numeşte în frunte pe amirabilul de Montauban, acordându-i cu titu viager, dreptul de numire a tuturor funcţiilor apelor şi pădurilor, exceptând pe aceia de stăpân în ducatul Tourraine. Concesia a fost înoită sub titlu viager Iţii Ludovic de Laval, succesorul lui Montauban în 1466: „Les lettres de provision delivrees par le souverain maître devaient avoir la meme valeur que si elles emanaient de l’autorite royale (pg. 97). Şi pentru ca să devie integrală copia se hotărăşte ca „â la mort du grand maître, les offices etaient declares vacants entre les mains de son successeur" (97). Deci, ereditate într’o parte, ereditate dincoace- Şi, după cum suveranitatea absolută a regalităţei a fost obiectul de contestare violentă, tot astfel atribuţiile acestor funcţionari organizaţi după principiul suveranităţei, filtrat prin filtru regal, au fost cu vechemenţă contestate. Intre altele: «le Parlement contestait au souverain maître le droit de juger en dernier ressort" şi „certaines etablissements ecdesiastiques et certaines personnes jouissaient de l’exemption de la jurisdiction du souverain maître et portaient directement leurs causes devant le Parlement" (pg. 100). Concluziile care se scot pentru teoria mitului juridic din aceste puţine exemple alese din mulţimea enormă a detaliilor, îmi par a fi extrem de interesante pentru importanţa în viaţa juridică a unei societăţi a miturilor. Exemplul, ales cu intenţie umil, intrând în zona de influenţă a mitului — care de data aceasta purta numele de „suveranitate" — îşi modipcă constituţia şi evoluiază pararel cu el. Putem nota deci, paralelismul constant dintre mit şi structura juridică dintr’o epocă oarecare. 8. — Metodologia mitului juridic şi a doctrinei de Stat. 158 © BCU Cluj Este îndeobşte cunoscută necesitatea de precizare metodologică în studierea unui .fenomen oarecare. Dacă pentru ştiinţele cosmologice (die Naturwissenscpaften) metoda se determină cu uşurinţă, nu tot astfel este cu ştiinţele noologice (die Geistenwissen-scpaften). Fenomenele care intră în rubrica ştiinţelor noologice au în primul rând un caracter dinamic, o tendinţă spre schimbare rapidă, spre veşnică reînoire. „Totul curge“ al lui Heraclit este legea lor de căpetenie. Gn atom de hidrogen este acelaş în toate reacţiu-nile chimice, cu aceiaş valenţă şi cu aceleaş proprietăţi. Doi indivizi care să aibă o structură psiho-fizică identică n’au existat niciodată. Fenomenele care intră în discipli-nile noologice au o infinită varietate în comparaţie cu cele cosmologice. In al doilea rând, fenomenele noologice nu se repetă decât cu adăogiri şi lipsjuri. Expresii ca „istoria se repetă“, sau faimoasele „corsi e ricorsi11 ale lui Vico conţin adevărul numai pe jumătate. Se poate, de pildă, susţine că marea revoluţie franceză s’a repetat în aproape toate ţările europene; în Rusia de-abia în 1917 când se reeditează 1879 cu oarecari modificări, aşa cum am susţinut eu însu-mi (Viaţa Românească, 1923, pg. 344—346). Dar deosebirile dintre repetiţiile istorice sunt atât de mari, încât sunt aproape imposibil de identificat. „Hllein auch von dieser Wissenscpaft darf nicpt iiber-sepen werden, dass keine Staat und keine staatlicpe Institution bloss die Verwirklicpung eines ftpstraktums oder die Wiederholung von etwas bereits Dagewesenem ist“. (Jelli-nek, Hllgemeine Staatslebre, pg. 31). Şi mai departe: „Das Frankreich Ludwigs XIV, das Preussen Wilpelms III und das Russland Hlexanders III sind nicpt etwa bloss drei verscpiedene Beispiele des Tgpus der absoluten Monarcpie, sondern auch drei von Grund aus verscpiedene staatlicpe Bildungen" (pg- 32). Imitaţia în ştiinţele noologice este mai de grabă o creare din nou a obiectului imitat; creiare care are de cele mai multe ori valoare de original „Les lois de l’mita-tion" ale Iul G. Tarde suferă —ca de-altminteri întreaga sa operă—de un exces de generalizare care îl face că construiască strâb şi pripit. Legile româneşti de pildă sunt în litera lor, e drept, copii fidele ale legislaţiunilor occidentale. Hplicarea lor însă, este făcută în cu totul alt spirit decât cel occidental. Dreptulpozitiv românesc este o creaţie nouă, care îşi are aspectele şi regulile sale ce se deosebesc profund de alte forme de drept, cu toată paina străină pe care o poartă şi care induce în eroare pe observatorul superficial. După cum vestmântul cosmopolit contimporan (frac, palton, sacou) îmbracă la fel o bună parte din oamenii globului, fără ca prin aceasta deosebirile să dispară, tot asfel o terminologie franţuzească îmbracă dreptul pozitiv la multe şi dintre cele mai deosebite popoare. . (urmează) © BCU Cluj IUBIRE ÎMBĂTRÂNITĂ DE V. VOICULESCU De vreme ce iubirea, bătrână slăbănoagă, ' îşi ia de-acum toiagul şi pleacă ’ncet spre scţjit, Cu sila smulge-i floarea ce’n mâna ei se roagă Şi ţăndări fă oglinda în care s’a privit; Sfâşie-i lung Ijlamida, despoaie-o de inele Şi-i svârle’n foc condurii cu aur la călcâi, Ucide ’n cuib perechea de sure turturele Ce v’a ’ngânat sărutul în zilele dintâi; Dar lasă-i amintirea cu miros trist de ceară: Când va vegljia, în miezul tăcerii din chilii, La iezere de apă cu negură şi seară, Din sloiul ei să’şi facă urâtului făclii. © BCU Cluj ADRIAN MANIU [INDEVfl • Departe, o cetate pustiită de miezul nopţii. Umbra zidurilor curge nemişcată. In biserica împodobită cu sfinţi de aur doarme prietena de altădată. Subţiri mâinile împreunate în rugăciunea ce nu o va rosti, şi zâmbetul durerilor trecute peste viată, se luminează de clipirea roiului de stele, veghetoare împodobind sfeşnicele înalte. Prin ferestre se deschide în blestem fuga norilor ca nesfârşite valuri de fum de tămâie — şi o clipă jumătate din luna cea nouă ca un fier de coasă. Cu ecouri de vraje, turla bate cele douăsprezece vestiri ale ceasului. Stoluri de diavoli se desprind spăimântate din adăpostul acoperişului uriaş, repezindu-se înspre adâncimile întunericului de nemărginită pustietate. ALT CĂNTEC Dorul a înct)is cartea şi-a stins lumina. Afară în grădină, paşi opresc şi iar se pierd sub îmbălsămarea salcâmilor albi. O pasăre trezită de lumina lunii îşi îngână în răstimpuri o chemare de jale nemângâiată. Toate ierburile sunt plânse — toţi greerii au amuţit. O adiere a îndepărtat glasurile satului. — Cerul scânteiază din ce în ce mai tare, parcă foarte curând înaltul o să se aprindă sau o să îngţjeţe. RUGĂCIUNEA DIN CÂMP Un nesfârşit de lanuri verzi fără niciun spic mai nalt de secară — fără nicio floare sălbatică — nesfârşit verde care se pregăteşte să fie pâinea cea albă pentru cât mai mulţi. Şi deodată deasupra grânelor se ridică un pumn de viaţă fâlfâind în lumină, parcă ar binecuvânta şi ar pluti sprijinită pe binecuvântare — ciocârlia — din care râde şi cântă soarele: soarele mulţumit că a îmbogăţit lumea cu atât câmp verde. LEGENDĂ Fulgere biciuitoare s’au lăsat asupra plaiului, neguri de plumb rostogolindu-se peste stejari lovind cu răsunet adânc în porţile muntelui. Şi când s’a înseninat, ciobanul a pornit să caute mioarele pierdute de spaimă. Printre stâlpii truncljiurilor care purtau veacuri, a răzbătut o jumătate de zi zadarnic, dând apoi de un desiş rotund pe care nu-1 putea străbate, şi, ocolind, a văzut că e meterez din lemn străvechi, îmbrăcat în muşchi pletos şi puieţi de stejăriş. Dând cu greu lăstarul şi mărăcinişul la o parte, a intrat sub bolţi. Icoane albite de ploi atârnau m © BCU Cluj în pereţii putrezi, şi aveau priviri scoase de suliţi. Cuiburi negre astupaseră ferestrele. In întunericul mucezit al altarului, luceau însă ca nenumărate lumini, ocţ)ii mioarelor negre care îşi aflaseră acolo adăpost împotriva furtunii şi parelor. * ~ Şi era acolo un pristol pe care se apa o carte ferecată cu aur, închisă cu do uă lacăte; şi un potir în care strălucea sânge viu, sau apa ruginită din furtuni; şi un tron deasupra căruia dormiea în piatră un oştean înfricoşător, păzit de slove şi steme. Dar când a ieşit ciobanul din pădurea pe care nu o spurcase nicicând perul topoarelor, şi cugeta să povestească tovarăşilor întâmplarea, ba cţ)iar cţpbzuia asupra comorilor ce nu puteau să lipsească, a văzut cu nespusă groază că din patru locuri începuseră să ardă stejarii prefăcând în cenuşe tot întinsul de unde au scăpat numai acele mioare negre, despre care am spus. trinA Drumul, trecând mai departe de cimitir, a şerpuit prin câmpuri până la copacii înalţi plini de cuiburi greoaie. Turme cu lâna vecfye urmăreau prin şanţuri pământul cafeniu. Copii căutau prin frunzare moarte albastrul întâielor pori. Nu era încă vremea Porilor, şi tu erai prea tânără ca să înţelegi iubirea. Ştiam că o să înceapă o primăvară numai pentrucă încetaseră zăpezile; credeam în dragoste numai pentrucă paşii noştri rătăceau alături — şi mă dureau în piept cuvintele ce încercau să înporească pentru tine. Sunt ani deatunci — oare primăvara o p fost vreodată?... © BCU Cluj PAPARUDĂ DE D. C I U R E Z U Paparudă, paparudă, Vin cu ploaea’n bozi şi udă Trup de soare, . gând de floare, ociji de zare Svon de luger care moare. Cântă’n trupul tău şi sai In lumină când te lai, Cu cercei de ghiocei, cu cunună de costrei Şi vârfări de funigei — Bate’n palme, râzi şi sburdă, Joc golaş de paparudă, Rop de ploae prin zăvoae, Şerpuire de şuvoae prin dudae-> Să se lege două Joi C’un mărgean curat de ploi — 163 © BCU Cluj C’un mărgean curat de apă Rod de muguri care crapă, Rod de ploae, rod de vânt, Bucurie de pământ — Paparudele.. Grâul să’nmlădie’n paiu Leagăn spicului bălaiu Leagăn lin, leagăn senin, » Leagăn ugerului plin — Paparudele... Ocţ)ii să’nflorească ’n flori, Gându’n muguri roditori, Gându’n nouri, gându’n stropi, Gându’n lanuri să-l îngropi — Paparudele.... Bucuria ’n larg să cânte, Sufletul să se frământe, * Suflet reavăn, suflet sfânt ^ Tresărire de pământ — Paparudele... Paparudă, paparudă, Tremurat de creangă crudă, Leagăn blând, de iarbă udă — Du’n năluca vântului Ţipătul pământului, In cenuşa zărilor Cântecul pierzărilor... © BCU Cluj A M I N T I RE DE > M. B E Z A Un tovarăş de şcoală ne aduse într’o zi nişte pietricele frumos tăiate, in culori. Ne alăturarăm uimiţi. Străluceau în mână-i ca nestimatele. Şi el ne şopti: «Dela Sfântul Gţjeorgţje, sunt şi altele.» ‘ » Cuvintele ne îmbiau spre un cuprins aproape neîngăduit. Biserica ceea, prefăcută de mult în moschee, se retrăsese oarecum dincolo de Rotarul paşilor noştri, năpădită jur-împrejur de aşezări turceşti. Merserăm, totuşi, pe cotitura străzilor înguste, neum- ‘ blate, printre ziduri ce atârnau sus în cafase. Ajunşi dinaintea grilajului porţii, ne surprinse o clipă tăcerea ca de părăsire în curte, unde grabnic începurăm a răscoli într.un morman de pământ. Ceeace fuse odată biserica Sfântului Gljeorglje se înălţa rotundă, cu fereştile adâncite sub boltă în ct)ip de nişe, încât numai pe uşă puteai strecura o privire înăuntru: mozaicul pereţilor se năruise şi de-acolo veniau pietricelele minunate, zvârlite cu molozul în curte. La eşire băeţii mi-arătară ’n stânga un amvon de marmoră, dat singuratic uitării: dacă, de unde a grăit Sfântul Pavel!». Şi deodată avui în ochi pe marele apostol—o vedenie răsărită din câte auzisem două săptămâni înainte. Plimbându-ne, tata şi cu alţii, în afara Porţii Casandreotice, sub coasta încărcată de petre mortuare, cineva se opri şi, parcă ar fi urmărit cu mintea întinderea drumului şi dincolo de zarea Calcidicei, zise încet: , «Dintr’acolo a sosit după chemarea visului ceresc.. Mă uitai şi eu înainte, fără să pricep. Apoi, laolaltă cu repetarea numelui de Pavel, Sfântul Pavel, desluşii din şoapte şi oarecari amănunte rămase în tradiţia locului cum s’a ridicat apostolul să predice, şi a fost prigonit şi trimes din oraş; şi cum s’a dus el, nu înapoi, ci dealungul Egnatiei spre vechiul Edesa. In urmă-i, totuşi, a stăruit credinţa, sfioasă şi ascunsă o vreme, până ce a sbucnit înfloritoare, şi deasupra jertfirii vieţii, în sufletul Ducelui Tesaliei, strategul Dimitrie. Onde a căzut trupul acestuia, i s’a închinat şi biserica, lăuntrul căreia mi-1 amintesc şi acuma cu acelaş simţimânt de spe-rioasă evlavie. Razele puţinelor fereşti desvăluiau tainic culori de lespezi, frescuri, un candelabru cu sclipiri iuţi, apele nesigure ale coloanelor — şir îndoit ridicându-se către umbra podoabelor în arcade. 165 © BCU Cluj «fia pune mâna...:» făcu cineva, atingând marmora Unui stâlp, p6 câre abureaia rece se prefira în lăcrămi. „Aşa plâng, de când l-au omorît acolo!" Şi mă duse într'o fundătură cu mormântul sfântului: „Era cămară de baie odată, şi în clipa ce l-au încţtfs un înger l-a întâmpinat cu vorba: „Bucură-te, Dimitrie, ostaş al lui Ct)rislos!“ Iar după moarte, Un mir sacru a început să curgă din trupu-i, de veneau pătimaşi necontenit să se vindece, între cari şi Leontie, fruntaş Iliric—“ Ascultam mirat cuvintele, păşind de colo colo în paza unui tjoge al cărui ct)ip blând, sub turban, mi-apare azi ca simbolul întregii stăpâniri, străbătute mereu de suflul minunilor creştine. Din senin te pomeneai cu vreo aprigă profeţie ori cu vreo icoană îngropată undeva ce prin bătăi noaptea în case cerea să fie scoasă în lumină. Dar mai presus de orice vorbă se înturna spre mucenicul Dimitrie şi isprăvile sale. Cică Leontie după tămăduire a vroit să iea parte din corpul sfântului, care i-a grăit, însă, în vis: „Nu mă despărţi, Leontie!" Şi atunci a pus Leontie inelul şi năframa, lăsate de sfânt, într’o lacră şi le-a dus cu sine în dregătoria-i de peste Dunăre, unde a durat o altă biserică. Şi astfel a rămas sfântul, de a fost strajă cetăţii, ocrotin-du-o şi scăpându-o de grelele primejdii. „Odată pe neştiute au tăbărît dinaintea zidurilor cu şapte turnuri nişte vrăşmaşi puternici şi, când să dee năvală, iată a răsărit colo în armura-i strălucită de strateg pe un alb cal sburător, însuşi Dimitrie şi cu suliţa-i ascuţită a străpuns de moarte că-pitenia oştilor, cari s’au retras îngrozite." Acestea erau scrise într’un volumaş grecesc purtând numele: Martirologhion, deasupra unei cruci negre. II păstrez încă la mine. Şi când întorc filele tiparului mărunt, îngălbenite de vreme, ciudat cum trezesc aevea înainte-mi şi sfântul Gljeorglje cu pietricelele mozaicului aruncat, şi curtea-i de solemnă tăcere în păstrarea amvonului apostolic, şi tainiţa preaslăvitului Dimitrie, şi cţn'ar anume clipe şi locuri legate de cetirea lor. In deosebi terasa noastră pe coperiş..., mi-aud parcă şi acum glasul în liniştea rumenită de apus — o zare mărginind-o în fund, Olimpui, alta crestele întăriturilor pomenite de rândurile cărţii: „Odată pe neştiute au tăbărît dinaintea zidurilor cu şapte turnuri nişte vrăşmaşi puternici; şi când să dee năvală, iată a răsărit colo în armura-i strălucită de strateg, pe un alb cal sburător, însuşi Dimitrie şi cu suliţa-i ascuţită a străpuns de moarte căpitenia oştilor, cari s’au retras îngrozite." I © BCU T O A M N Ă DE ZAHARIA STANCU Lăsând potecii paşii să ni-i fure Azi am pornit pe câmpuri amândoi. Cădeau ca o beteală peste noi Albi funigeii toamnei sure. Ca’n nişte amfore de aur mici Ne revărsa în preajmă soarele Lumina ’n care florile pitici Şi-au răsturnat de vânt ulcioarele. Şi ne-am oprit la o răspânte ’n drum Un spic se scutură pentru jivine, Pământul bun da florilor albine Şi fluturilor miere şi parfum. Un pom sălbatic mai păstra în soare Roada răscoaptă pentru viermi şi ciori Şi într’o leasă sivă doi cocori îşi învăţau puiendrii cum să sboare- Podgoria pe dealul sângeriu îşi dăruia ciorchinii ei de aur Şi râu ’ncovoiat pe lângă plaur îşi arunca în vârşi argintul viu. Livezile de pruni bătrâni şi nuci îşi scuturau belşugu’n coşnicioare, Dau gureşe ’nsetaţilor răcoare Fântânile străvechi pe la răscruci. 167 © BCU Cluj £u’n şarpe ’n plisc se cobora spre cuib, Din cer, o barză, pentru puiul ei Şi un copil svârle cu pumnul buib Grăunţe unui pâlc de porumbei. Şi gâzele dau câmpului pe unde Şi-au petrecut viaţa lor de-o vară, Poate că pentru cea din urmă oară, Cântecul lor ce doare şi pătrunde. Şi pretutindeni unde ne-am întors Hm întâlnit aceeaş dăruire Şi,bucuraţi că din aceleaşi fire Cu slăvi şi ţarini Dumnezeu ne-a tors. Mânile noastre-au început să-şi dea Mireasmă, struguri, cântece şi flori, Cum cerul apelor dă stea cu stea, Cum mierla cântă cbdrului în zori. © BCU Cluj CRONICI IDEI, OAMENI & FAPTE D-L RĂDULESCU-MOTRU ŞI DOCTRINA PERSONALISMULUI ENERGETIC SoCIETATEA noastră a început, de câtinică vreme, să se împodobească şi cu unele opere de sinteză, cari râvnesc să întemeieze, cu seriozitate occidentală, o mouă cultură: cultura românească. E adevărat căi, printre aceste opere, cele filozofice sunt dacă nu cele mai prizărite — lucrările româneşti de teologie ocupând locul în-tâiu în acest sens — dar, adesea, sunt mai mult maculatură doctorală menită a promova arivismul universitar. Totuş şi în acest domeniu prind a se ivi excepţii din ce în cc mai respectabile, „anticipări”, cum le-ar spune d. Răduîeseu-Motru. A veni, de pildă, o mişcare pedagogică dacă nu tocmai românească, dar în româneşte. După aceea, una sociologică. Lucrările de filozofie generală şi mai ales, de psihologie vin după acestea, fiind cele mai rare. Ceeace e foarte explicabil. Caracterul filologico-istoric încă predominant al culturii româneşti suportă mai uşor gândirea pedagogică şi sociologică, cel puţin înir’o anume formă a acesteia. Cu atât mai preţioasă deci e sinteza de filozofie generală bazată pe psihologie), pe care d. Rădulescu-Motru a dăruit-o culturii româneşti în primul rând. Cartea, intitulată rezumativ şi sugestiv „Personalismul energetic", a apărut încă dela Paşti -- adevărat dar de sărbători — şi dacă nu a fost încă discutată în cercuri mai largi e, pe deoparte, pentrucă numele d-lui. Rădulescu-Motru intimidează graba obişnuită şi prolifică a recenzenţilor, iar, pe de alta!, pentrucă sunt daruri, în cari autorii lor cuprind un tâlc aşa de subtil, încât riscă să nu fie înţeles dintr’odată chiar dc cei, pentru cari au fost făcute. Sunt săruri care se dizolvă încet. Cărţile mari au nevoie de timp ca să fructifice, deşi ţin pe umerii lor o cultură. Datoria miticilor e, pe cât le îngăduie modestia puterilor lor, să înlocuiască timpul. Personalismul, ca valoare practică ori teoretică, exploatată conştient sau inconştient, e faptul central în toată epoca modernă, in privinţa a,ceasta, suntem cu toţii tributarii Renaşterii. Intuiţia personalităţii, trăită cu frenezie şi cu ele- ganţă estetică, din Renaştere a Rus curând la raţionalism, fiindcă raţiunea a părut, în primele două secole ale epocii noastre, ca fiind valoarea cea mai însemnată a personalităţii. De aici marile sisteme raţionaliste dela începutul epocei moderne, iar, pe de altă parte, raţionalismul epigon al secolului al 18-lea. Tot personalismul dusese, în domeniul practic, la deosebirea între popoare, la reforma religioasă şi la democraţie, cari înseamnă, toate, tot atâtea determinări fundamentali de cultură, sub cari ne găsim încă. In sfârşit, prin revolta produsă contra raţionalismului care fusese a doua formă, după cea estetică din Renaştere, a personalismului, s’au născut alte valori. Raţionalismul, plecat din personalism, care înseamnă cel puţin tot atât de mult şi dstoricism, ajunsese, de fapt, o negaţie în marea parte a personalităţii prin uniformizarea socia-lăk pe care o impun doctrinele sociale raţionaliste, cum ar fi democratismul, ori prin ignorarea sau înlăturarea conştientă a tuturor valorilor umane, cari nu pot fi explicate prin raţiune. De aceea contra raţionalismului s’au ivit direcţiile istoriciste voluntariste, romantice pragma-tiste, relativiste, intuiţioniste ale epocei contemporane. Prin urmare, direct sau indirect, valorile culturii europene din epoca modernă şi contemporană sunt consecvenţele intuiţiei personaliste. Iată dece prin Personalismul energetic d. Rădulescu-Motru ne introduce dintr’odată nu numai în ascuţită actualitate, dar în profundă actualitate. Şi aceasta e cu atât mai adevărat, cu cât la perspectiva personalistă se adaogă cealaltă mare perspectivă de explicare şi trăire a realităţilor vremii noastre, energetismul. Spre deosebire de atitudinea orientală şi medievală, epoca noastră este în primul rând tendinţa spre acţiune, care a culminat în industrialismul actual şi superfetaţia acţionistă americană. Energetismul şi personalismul sunt, în acelaş timpi realităţi şi chei de explicare. Originalitatea cea dintâiu, şi de largă factură, a d-lui Piădulescu- K.9 © Motru e că a apropiat aceste ilouă chei, aceste două idei, creiând un sistem organic. Personalismul şi energetismul erau, până acum, idei cunoscute şi practicate atât pentru explicări teoretice cât şi pentru viata directă. Dar nu sc raportaseră una la alta lăsându-le să se fecundeze într’un cacjru larg, construind din ele o singură categorie de explicare, mai complexă şi mai adecuată realităţii şi cucerind, până în cele din urmă, pentru sine, şi atributul unei doctrine do viaţă practică. Aceasta a făcut-o d. Rădulescu-Motru. îmbinarea ideii de persoană şi a ideii de energie este intuiţia primordială a d-lui Rădulescu-Motru, constituind ceeace domnia-sa aduce nou în viziunea culturală obştească. Poate că la izvodirea tainică a acestei intuiţii a contribuit, printr’o sugestie contrară, pasivitatea ori activitatea capritioasă a societăţii româneşti. Starea de paragină, în care de obiceiu se găseşte personalitatea în mediul nostru social, lipsa ei de valorificare metodic şi util energetică, va fi impresionat încă din tinereţe, când se momesc marile date ale sistemului ulterior, sensibilitatea şi cugetarea d-lui Rădulescu-Moiru. Cu această impresie de relativ pesimism social, domnia-sa va fi călătorit în cei dintâiu ani de studii în Occident, în a cărui atmosferă a găsit respectul pentru ideea de persoană şi cultul pentru viaţa activă, iar, odată întors pe meleagurile din cari a purces, şi-a propus, cu o luare continuă de conştiinţă formală a viziunii respective, să elaboreze o doctrină în consecinţă. Prin aceasta şi prin faptul că d. Motru şi-a conceput întotdeauna filozofia sa ca având un stringent rol de educaţie socială, opera domniei-sale e dela început adânc ancorată în mediul românesc. Personalismul energetic e în acelaş timp modalitatea autorului său de a-şi reprezenta şi explica realitatea, de a se împăca cu problema existenţei, pe temeiurile cele mai ştiinţifice cu putinţă, cât şi un aristocratic fel de a-şi îndeplini datoria sociala. De aceea, fiindu-i ceva aşa de adânc în felul de a vedea lumea, teoretic şi practic, perspectiva personalismului energetic e pusă de la primele lucrări de filozofie ale d-lui Rădulascu-Motru şi desvoltată necurmat în cele următoare, până când a ajuns să-şi ceară pe seama sa proprie o prezentare aparte, Intr’un studiu de proporţii mai mari al cugetării d-lui Motru, această cercetare genetică a ideii sale fundamentale s’ar putea face în voie. Aici trebuie să ne mulţumim cu constatarea că această desvoltare organică şi perseverentă a unei idei, e o probă suverană nu numai de vigoarea ei, dar — de vreme ce nu e căutată anume şi nici pătimaşă, ci realizată treptat dela sire, ca o sinteză neînlăturabilă a cercetărilor din mai multe domenii —■ o probă impresionantă de obiectivitatea ei. Considerând caracterul de probabilitate, pe care-1 prezintă în cazul cel mai bun ideile filozofice propriu zise, acest fapt e deosebit de ademenitor pentru cine vrea să se înfrupte din filozofia d-lui Rădules-cu-Motru. E interesantă atitudinea, pe care o la d. Motru faţă de problema metodei de cercetare. Căci lămurirea acestei atitudini e şi mijlocul de a înţelege raţional sistemul său de filozofie. Am spus că filozofia domniei-sale îşi împleteşte temeiurile mai ales în domeniul biologiei, filozofia sa se bazează în ultima analiză pe aceasta din urmă. De aceea d. Motru respinge metoda dia- lectică şi metoda introspeetionismului pur, cari mrejesc deopotrivă spiritul spre prospective iluzorii, şi preconizează metoda obiectivă a ştiinţelor biologice. Ne grăbim însă să spunem că aceasta nu e tot una cu un pozitivism metodologic exeluzivist. D. Motru admite introspecţia ca furnizoare de date, sugestii, ipoteze, cari vor trebui apoi verificate pe cale obiectivă. Mai mult, domnia-sa nu admite inducţia lui Hume, ci o inducţie mai largă, în care intră şi experienţele al căror obiect nu e perceptibil simţurilor — adică tocmai introspecţia. Şi dacă la aceasta a-dăogăm că, în cursul Personalismului energetic, autorul lui aruncă pe alocuri lumini de reflector şi în câmpul misterios al metafizicei, vedem că d. Motru urmează o metodă, care, fiind disciplinată de ştiinţa cea mai severă, nu-şi. înlătură totuş beneficiul unui cadru larg şi unei libertăţi de spirit fecunde, cari, ca atare, depăşesc, şi cu drept cuvânt, obiectivismul riguros, căci a-eeasta e prerogativa oricărei filozofii în stil mare. Filozofia d-lui Motru e bazată pe biologism, dar, prin cele de mai sus, i se dă acestuia corectivul necesar ajungându-se la o cuprinzătoare percepere a vieţii generale, în care se procedează, pe un plan unic şi emoţionant, toate felurile de via{ă posibilă, psihologicul nefiind decât aspectul cel mai însemnat, clar nu mai mult decât un spect. Deasemenea trebuie să spunem că lărgimea de metodă şi cadru a d-lui Motru, deşi vorbeşte de problema oului şi personalităţii, nu o cumva vătămată nici de un sociologism excesiv, care se întâii eşte des în tratarea acestei probleme, cu toate că domnia-sa ţine seama, în măsura justă, de cadrul social. Astfel d. Motru e în afară şi de biologismul strâmt şi năvălitor, care degradează problema, şi de sociologicul pur, care susţinând rolul aproape exclusiv al societăţii îmi formarea personalităţii, imprimă problemei un caracter oarecum exterior şi pasiv, de o complicaţie inutilă, geografică, ce nu poate să intre în miezul fenomenului. D. Motru, prii însăş atitudinea sa spirituală, aceea a unei largi filozofii a vieţii, urmăreşte fenomenul in corelaţiile lui biologice şi sociale, dar, pentru a-i stabili prima lui natură, se retrage cu el în starea cea mai pură cu putinţă. Limpezeşte fenomenul pentru a-1 adânci, Menţi-nându-se în acest timp, în psiliologciul pur, izbuteşte să prindă, cu o vigoare majoră, secretul eului şi formării personalităţii. Totuş pentru a ajunge să se izoleze la un moment dat cu psihologicul pur d. Motru şi-a acordat mai întâiu o îndelungă şi substanţială pregătire biologică. Aşa că, atunci chiar când se găseşte în plină şi absorbantă psihologie, domnia-sa organizează câmpul problemei utilizând marile date şi atitudini ale biologiei. Ceeace e foar-ie legitim. Căci filozofia este speculaţia asupra datelor noastre de conştiinţă în raport cu adevărurile ştiinţei vremii. Dar ştiinţa, care s’a impus în timpul nostru, e biologia, aşa cum, la începutul epocei modene, erau matematica şi fizica. De aici valoarea, pe care, rând pe rând, aceste discipline au avut-o pentru filozofia E adevărat, biologia e departe de a fi aşa de sigură ca fizica. Dar ea e savuroasă şi plină de taine, închide înăunţru-i însuş misterul vieţii; şi, prin acestea, se oferă ispititor filozofiei. Datorită acestui contact susţinut şi absolut contemporan, cu spiritul biologic în fecundarea lui largă, fi- 170 © BCU lozofică, (1. Motru a valori ficat o seama de concepte. caii au făcut, din intuiţia fundamentală ţii originală a personalismului energetic, o doctrină animată de o bogată diferenţiere lăuntrică. Unul din aceste concepte, momite a pune pe . picioare doctrina Personalismului energetic, este istorismul în sens larg. Cercetarea origiuei şi a evoluţiei sunt intime spiritului biologic. Atitudinea aceasta istoristă a biologiei s'a întins aproape la toate domeniile, acest fapt fiind în legătură şi cu marea eflorescentă a studiilor istorice propriu zise, căci secolul al 19-lea e, între altele, şi „secolul istoriei", cum confirmă şi, istoricul bine cunoscut Louis Halphen. D. Motru va căuta deci nu direct ce este personalitatea, ci geneza şi transformarea acesteia, iar, prin acest procedeu, domnia,-sa va ajunge să afle, în cliipul cel mai adânc, şi ceeace este personalitatea în ea în-săş. Al doilea concept, deasemenea biologic, e că d. Motru va cerceta nu aspectele particulare ale personalităţii ori un anume tip de personalitate, ci personalitatea în genere. Când se spune personalitate, se înţelege de obiceiu că avem deaface cu un geniu;, eu un talent ori cu un om excepţional într’un fel. Pentru d. Motru personalitatea e tot una cu persoana, e omul numai' ajuns la gradul maxim de acomodare productivă. Căci d. Motru cercetează nu indivizi, ci viaţa în genere, caşi biologia. Ştiinţa sistematicei, pe care P. Teilhard de Chardir o aplică biosferei, d. Motru vrea d’o aplice psihosferei, punând-o pe aceasta din urmă în legătură cu realitatea vieţii generale. Personalitatea e forma supremă de orgaj nizare a psiliosferei. In epoca modernă pe lângă tendinţa de a da atenţie individualului, accidentalului, „nu există boală, ci bolnavi. ,,i u există copil, ci copii”, e şi tendinţa de integrare în realităţi organice generale, abstracte. D. Motru, aplicând atitudinea biologica, aplică îm acelaş timp şi ideea cercetării personalităţii în genere, ceeace e mult mai greu,, dar mai revelator decât cercetările mai mult estetice şi romantice asupra personalităţilor individuale. Ui alt concept biologic e finalismul. In fizică sau chimie se aplică legea cauzalităţii, coneliizându-se dela cauză la efect. In domeniul vieţii însă, realitatea e prea complexă pentru a se putea face suveran această aplicaţie. Aici determinismul e făcut vizibil conchizându-se dela efect Ia cauză. Astfel biologia pune în valoare ideea de scop, de finalitate. Cei mai mulţi biologi de azi adoptă determir is-mul finalist. Şi dacă finalismul îşi găseşte aplicare în biologie, el va fi cu atât mai propriu vieţii generale sufleteşti, care se înfăţişează cu un adaos de taină şi de complexitate. Adoptând finalismul, d. Motru dă dintr'odatu filozofiei sale o mare putere de spiritualitate. In sfârşit conceptul, în fond tot biologic, care dă cea mai stringer tă expresivitate Personalismului energetic, este energetismul însuş. Căci d. Motru lucrează cu o concepţie de energetism organic, nu mecanic. Ce este acomodarea crescândă a vieţuitoarelor la împrejurările de traiu, pe care o studiază biologia, decât procesul natural al perfecţionării de utilare a energiei animale? Iar la acest energetism sugerat de biologie s’a adăogat, cum am văzut, dându-i o mare factură şi o consacrare acută, dinamismul epoced moderne. U. Motru va studia personalitatea urmărind firul creştere! de energie şi al organizării ei interioare, iar personalitatea, pe care o va recomanda, va fi o personalitate energetică în cel mai înalt grad. Astfel d. Motru lucrează conducându-se după un complex de intuiţii biologic-energetice. Acestea i-au devenit aşa de intime, încât dom-nia-sa chiar e o exemplificare expresivă a metodei şi conţinutului din Personalismul energetic, a cărui lectură însăş colaborează pentru a da impresia afectivă dc energetism: cutare serie de capitole emoţionează ca o dramă abstractă în tot atâtea acte — masive de cugetare ce se succed fatal şi organic. Ideile din această carte sunt în fond inexplicabile ca orice idee. aparţinând fondului misterios şi specific al autorului. Dar dacă ele pot fi explicate într’un fel, cel mai îndrituit c de a spune că sunt creiate şi desvol-tate sub auspiciile intuiţiilor biologic-dinamice de mai sus. Conţinutul Personalismului energetic va fi el însuş format din idei dinamice. întâia din aceste idei e aceea, pei caro d. Motru şi-o face despre eu. Ceeace-l interesează pe domnia-sa, şi pe noi, e un eu care să lămurească geneza, istoria şi energetismul personalităţii, Există un eu, pe care l-am, numi eu logic, fiindcă serveşte ca punct unic de raportare a senzaţiilor, ideilor şi tuturor sintezelor logice. Acesta e un eu pasiv, nu generează o istorie, prin urmare nu poate fi admis şi nici amintit de doctrina Personalismului energetic. Pe urmă, e un eu absolut conştient şi armonizat, care e rezultatul reflexiunii. Acesta. nu începe formarea personalităţii, ci vine la urmă; el e un rezultat şi nu începutul unei epopei. Prin urmare, nici acesta nu poate fi acceptat. In sfârşit, e un eu postulat de influenţele metafizicei creştine: eul unic, substanţial, în afară de contingenţe, dat omului dintru început, prin care e legat de eternitate şi intuiţie clară despre sine. Nu mai e invadat de emoţie necritică. Acum omul are simţ critic, cunoştinţe ştiinţifice, autodisciplină. Omul a ajuns să stăpânească natura şi pe sine însuş, e o per- 172 © BCU sonalitate. Factorul indispensabil şi decisiv pentru formarea personalităţii e deci munca. Făcând din muncă regimul fundamental pentru sintetizarea personalităţii, d. Motru e în sensul dinamismului Personalismului energetic, pe care, prin aceasta, îl încoronează grav şi adânc etic. Dar totodată dă şi o rezolvare foarte plauzibilă din punct de vedere psihologic. Căci angajând operaţia muncii, era o dovadă că eul progresase, dar totuş mai ales sub regimul însuş al muncii el se perfecţionează si astfel organizează cu adevărat personalitatea. Pentrucă în timpul muncii toate energiile, deprinderile şi aptitudinile sunt prinse stringent pe acelaş făgaş, desvoltate şi organizate. Omul se schiţează astfel ca un mic univers diferenţiat lăuntric pentru a creia maximul de energie utilă. Acum se pune problema vocaţiei, fiindcă vocaţia înseamnă aptitudine, deci energie creiatoare. Vocaţia e anticiparea personală. E forma, prin care individul poate fi cel mai creiator, deci o personalitate. Aceasta înseamnă însă formarea pentru o profesiune. Personalitatea profesională e adevărata personalitate. Idealul de personalitate; pe care ni-1 prezintă d. Motru, e deci idealul Occidentului. E personalitatea tehnică în înţeles larg, înţelesul profesional. Omul care are o aleasă cultură şi producţie de specialitate, valorificate de o cultură generală personală, cai-e are spirit critic, de metodă. spirit obiectiv în gândire şi în morală, care simte bucuria vieţii Tu exercitarea profesiunii, pe care o consideră şi ca un mijloc de traiu, dar şi ca o chemare şi în care e întotdeauna creiator fiindcă o- iubeşte, iată personalitatea, Profesionistul ideal, acesta e personalitatea energetică. Căci e maximul de energie utilă, pe cara-1 poate da un om. Doctrina Personalismului energetic nu se încheie însă aici. Ideile de mai sus, deşi par că se limitează în domeniul psihologic, biologic, sociologic şi moral, implică un fond metafizic. Căci motivaţia oferită de teoria anticipării duce direct la o filozofie generală a realităţii, pe care (1. Motru o şi indică. Cum se explică aceste anticipări venite tocmai la timp oportun şi iute-grându-se într’o linie precisă de ascensiune? Există un finalism imanent realităţii. Tot domeniul existenţei e animat de o ordine finalistă, care angajează zelos toate punctele realităţii, făcându-le solidare în acelaş proces de lăuntrică şi continuă modelare spre un scop. Realitatea în fond este deci unică, este ceea.ce dă expx-esie a-eestei simfonii universale de anticipări finaliste. Realitatea este monistă, dar nu un monism rece, mecanic, ci un monism viu, organic. Acest monism. organic de altfel este singurul, care poate explica şi personalitatea. Până acum personalitatea s’a considerat detaşată (lin complexul xxatu-rei, s’a opus chiar naturii şi atunci era fatal ca ea să constituie un mister. Dar dacă se consideră pei’sonalitatea ca un produs natural al vieţii generale, apărut în ordinea finalistă a naturii, ea e tot aşa de puţin misterioasă ca şi apariţia cristalelor ori ereditatea sau nit fenomen natural. Omul nu e în afară de natură, ci în natură şi produs de natură. Dacă se studiază natura cu grijă, se văd în ea datele succesive, cari au dus sintetizându-se, la creaţia omului. Şi aici d. Motru introduce ideea fecundă şi scumpă Personalismului energetic: omul nu e decât o energie a na- turii integrată firesc în lanţul celorlalte feluri de energii, tot aşa de firească ca şi ele, dar mai preţioasă decât toate. Omul nu adaugă nimic peste ceeace este în natură, pi numai adună, organizează şi sintetizează^ într’o formaţie complexă şi complectă, toate forţele, indiciile şi elementele din natură, izbutind să constitue energia umană, care e maximă în personalitate. Personalitatea fiind sinteza naturii întregi, poate fi deci considerată ca scopul ei. Istoria naturii e istoria efortului de a creia personalitatea. Mai mult: personalitate e nu numai scopul naturii, al realităţii generale, dar şi esenţa realităţii, imaginea ei. Omul n’ar'fi putut apare într’o realitate, care nu-1 conţine într’un fel. Realitatea generală fiind finalistă, iar finalismul fiind ceva personal, căci presupune o direcţie urmată cu voinţă şi un fel de prevedere, trebuie, să ne închipuim procesul personalităţii ca întinzându-se la existenţa totală. Omul nu e decât un fel de rezumat organic, elaborat-în timpul unui lung efort istoric, al tuturor elementelor acestei realităţi generale unice şi personaliste. Astfel Personalismul energetic se ridică, ceeace e cea mai înaltă datorie a unei filozofii, până la a da soluţia la problema realităţii: „ordinea realităţii e o ordine personalistă". Ajunsă pe această culme, doctrina primeşte fiorul şi consacrarea supremelor înălţimi. Dar o doctrină viguroasă e o fiinţă spirituală zeloasă de posteritatea ei. De aceea Personalismul energetic, la rândul său, face câteva sonda-gii în mentalitatea lumii contemporane, pentru a-şi vedea sorţii de izbândă şi a-1 ajuta. Din capul locului se poate vedea că pei’sonalitatea energetică, întruparea idealului profesional, nu a intrat încă în patrimoniul umanităţii, deşi găsim exemplare, uneori destul de izbutite, mai ales în lumea apuseană. Primitivismul sufletesc c'încă dominant pe glob; el se manifestă prin misticism, adică printr’o psihologie invadată de sentiment, abia săltată peste instinctul animalelor, dar încă neraţională, sclava instabilităţii perpetui, a elanurilor extatice, a subiectivismului mai mult sau mai puţin mitologic şi a optimismului necritic, înşelător. Pe urmă, intelectualii de azi, departe de a fi întotdeauna personalităţi energetice, sunt adesea atinşi de tago-i-ism. In filozofie, însăş perspectiva personalistă nu e mulţumitor valorificată. Kant, cel mai mare personal ist modern, pe lângă anume insuficienţe de ordin teoretic, mai e nesatisfăcător şi fiindcă nu dă un personalism dinamic, ci formal şi static. Filozofii romantici, de după Kant, au lansat un personalism magic şi anarliic. Iar personalismul foarte pregnant al lui Netzsciie, deşi mai concret, mai istoric, impietează asupra continuităţii naturii, creiând un raport de adversitate între personalitate — supraomul ■— şi restul vieţii. Totuş personalismul enei’getic e în mers. De la Kant la Nietzsche se vede progresul spre biologism şi dinamism. Cultura profesională a vremii noastre, progresul ştiinţelor şi metodelor obiective, dar mai ales direcţia constantă, care se poate observa în evoluţia umanităţii, intervin pentru a favoriza procesul: viitorul personalismului energetic e în principiu câştigat. Astfel doctrina d-lui Motru se dublează: pe lângă un sistem pur explicativ, devine şi o istorie. O istorie abstractă şi în parte anticipatoare a umanităţii. Ceeace aminteşte atributul marilor filozofii vizionare. 173 © E însă în interesul umanităţii să sc dumirească cât mai repede asupra tâlcului adânc al direcţiei sale de evoluţie şi să accelereze astfel realizarea universală a personalităţilor energetice. Căci numai personalismul energetic.va aduce armonia intre om şi natură şi între oameni. Prin naturalizarea omului, acesta fiind considerat ca o energie a naturii; prin umanizarea naturii, aceasta fiind apercepută ca o ordine personală: integrarea omului în natură şi a naturii în om va înlesni cunoaşterea întregului determinism natural şi deci utilizarea cea mai activă şi mai armonioasă a energiei. Armonia între oameni va veni, şi aceasta e singura cale. prin încopcierea metodică a profesiunilor între ele, făcându-se din societate o perfectă simbioză, un mare organ natural radiant de energie, ai cărui membri sunt solidari unii cu alţii prin procesul obiectiv de creiare, în care fiecare are nevoie de toţi ceilalţi şi invers. Pe urmă: numai personalitatea energetică e în stare să dea adevărata bază educaţiei. Ea-i schiţează şi idealul şi metoda. Idealul e personalitatea energetică, mijlocul este exerciţiul forţelor diu individ, al aptitudinilor şi deprinderilor prin selecţia profesională, aplicarea muncii creiatoare şi formarea disciplinei de producţie. In sfârşit, în ce priveşte poporul românesc, în care e ascunsă de veacuri o imensă energie obidită, numai personalismul energetic e salvarea. Şi <1. Motru descrie psihologia satelor româneşti în desvoltări de o strălucită cugetare şi expresie, cari ar trebui cunoscuta, dă toată drama de realizare a energiei ţărăneşti ingenue, căreia i se îmbie spre izbândă Personalismul energetic. La ce bun cea mai fericită dotare naturală, dacă ea serveşte numai să organizeze o redusă experienţă aproape etnografică? E ca şi când cea „mâi clară intuiţie de spaţiu ar avea parte numai de numărătoarea oilor pe un munte!" Personalismul energetic e deci o doctrină pentru umanitatea generală şi mai ales pentru poporal nostru. 1>. Motru a făcut totul pentru a-i chezăşia izbânda: prin liniile mari ale sistemului, prin cugetarea autentică, prin compoziţia zidită a atâtor capitole, prin numeroase pagini, de puternică analiză sau de profetism major şi discret, demne de antologie, prin elanul metodic şi concentrat, cu care învie idealul propus, şi prin stilul său. Stilul d-lui Motru nu e lipsit uneori de distracţia aşa de pitorească şi de firească la majoritatea. gânditorilor adevăraţi. Prin a-eeasta e mai natural, mai intim şi mai convingător. Dar exprimarea sa are alteori svâeniri stilistice preţioase şi nicidecum parazitarei, ci pentru a lămuri idea. Şi, mai ales, acest stil lasă să străbată tot patetismul realităţii, patetismul adevărului, datorită unei simplicităţi de o serioasă ingenuitate. In filozofie, personalismul e doctrina, care ia ca temeiu categoria personalităţii sau, cum spune d. Motru, „tendinţa pe care o au unii cugetători de a face un cât mai mare loc caracterelor personalităţii omeneşti în teoriile despre lume şi viaţă".. Şi e de două feluri, după cum se aplică realităţii generale sau după cum se a-pîică lui Dumnezeu, concepându-1 ca ceva personal. Intre aceste două feluri ale personalismului e de altminteri o legătură intimă: prin adâncirea personalităţii umane ideala, se ajută la înţelegerea naturii lui Dumnezeu, şi prin specu- laţia asupra fiinţei personale a lui Dumnezeu, se dau indicaţii asupra a ceeacc trebuie să fie personalitatea umană. In istoria gândirii filozofice, aceste două feluri ale personalismului sau influenţat unul pe altul, indirect şi inconştient Jn special în Evul-Mediu, când omul nu cutezi să dea vreo importanţă persoanei lui, personalitatea omenească afla instinctiv o compensaţie în contemplarea şi găsirea tuturor atributelor persoanei, lui Dumnezeu. Intru cât priveşte însă termenul de personalism, el e mult mai nou. Se zice că întâia oară a fost întrebuinţat de Teicii-miiller, în 1889. Dar doctrina personalistă cea mai caracterizată e aceea a lui Renouvier, marele teoretician francez, care a apucat câţiva ani şi din secolul nostru. Se alătură uneori personalismul d-lui Motru de personalismul lui Renouvier. In adevăr, amândouă pleacă dela, Kant şi urmează directive şi scopuri în bună parte aceleaşi. Dar avem de a face cu două sisteme filozofice tranşant deosebite. Ceeace lc c> comun, e. o dovadă de temeinicia lor. Dela primul contact însă se vede i ă variaţia de atmosferă, ideaţie şi structură e aşa de izbitoare, încât nu poate fi vorba decât de două filozofii independente. E deci interesant să însemnăm aici, schematic şi într’o primă ti-proxiimaţie, câteva din deosebirile evidente dintre aceste două sisteme personaliste. Mai înitâiu, s o deosebire de obiect. Sistemul lui Renouvier e în primul rând o metafizică şi e în mare parte o teociicee, pe când la d. Motru obiectul e mai ales viaţa sub raportul biologic, psihologic şi social. Chiar ambiţia de a funda o nouă religie m: era străină lui Renouvier, deşi a fost un anti-clerical tenace» Al doilea, e o deosebire de metodă. In timp ce d. Motru are scrupulul metodei obiective, al verificării practice, Renouvier e un „mare constructor", cum i s’a spus. Uneori ai impresia că paginile lui sunt ca o vegetaţie ecuatorială de dialectică. Şi nimic mai blamabil pentru d. Motru decât dialectica pură. Ceeace urmăreşte Renouvier nu sunt faptele, ci o explicaţie. El potriveşte conceptele între ele în stil mare, urmând ca realitatea să se potrivească acestora. Nu e niciodată zgârcit în ipoteze şt. dacă ştiinţa nu dă nici o explicaţie înitr’un domeniu, el inventează dela sine eventual chiar o iriitologie abstractă, fiindcă are un fel de oroare de ceeace nu e explicat. Pentru el nu rămâne nimic neexplieat. Ceeace-i reuşeşte cu met.):1a sa, dar ajunge să îm.preu-ne adevăruri profunde cu idei monstru oase, deşi e conştient de caracterul ipotetic sau chiar quasigratuit al unora. Pro-bnbiliismul său e satisfăcut, dacă găseşte o motivare abstractă susţinută pentru ideile puse de libertatea sa raţională. Dar cea mai însemnată deosebire între cele donă filozofji este, cum e şi de aşteptat, una de conţinut. Personalismul lui Renouvier nu e dinamic, ci static. Pe el îl interesează explicaţia şi eventual mântuirea sufletului, nu fapta productivă în lumea curentă. Pe urmă, Renouvier e ..filozoful contingenţei şi libertăţii’’, pe când d. Motru, adept al naturalismului personalităţii, al continuităţii naturii, înţelege Iibeiiatea în marginile determinismului acesteia, „care nu e un obstacol, ci un sprijin pentru persoana omenească". Libertatea e autonomia creiatoaie a persoanei, aplicând legea ei prin utilizarea legilor 174 © BCU naturii. Să recunoaştem că această concepte fir Jifaertate e mai socială şi inii crciatoare decât cealaltă. Mai departe, pentru Renouvier personalitatea e dată dela început, nu e o creaţie istorică, ea trece numai priu 'imune ipostase şi degradări datorită păcatului o număr, pe care el îl interpretează simbolic. Altă deosebire: finaliş-mul lui Renouvier nu e imanent ra in d. Motru. Lumea are un început şi o cauză primă perfectă, care e Dumnezeu, Numai istoria degradării lumii e datorită greşelilor oamenilor Dar cea mai mare deosebire de conţinut în' re cele două sisteme e că Renouvier e pluralist, pe când d. Motru e monist. Renouvier a creint o nouă mon i-dologie şi pluralismul îi serveşte ca să dovedească existenţa lui Dumnezeu. Insuş omul e o constituţie plurală: o monadă dominantă — sufletul — căreia îi e aferentă a sinteză monadică — trupul — în raporturi de armonie prestabilită. Iar monismul d-lui Motru e hotărât. El e la baza personalităţii, făcând-o să iasă printr’un proces continuu din natură şi să lucreze armonios asupra naturii Monismul d-îut Motru, şi aceasta e deosebit de interesant pentru noi, a.re şi o adâncă aplicaţie socială: e fundamentul filozofic, chiar metafizic, al tradiţionalismului d-lui Motru. Realitatea fiind unică, continuă, solidară cu ea însăş, revoluţia nu are nici un sens. Revoluţionari sunt cei cari văd realităţi separate şi antinomice în natură, contraste violente, hiaturi caracterizate, stihii adverse, cei cari cugetă în dialectică hegeliană, toţi ideologii cari lucrează cu contraste. Dar natura e un tot continuu, care progresează dinăuntru în afară, organic, trecutul creiând viitorul Intr’un sens, se poate spune că nimic nou nu apare în natură şi că nimic din ce a fost nu se pierde. D. Motru duce un adevărat războiri de persuasiune ştiinţifică contra năravului adânc european de a gândi în contraste, dialectic, revoluţionar. Doctrina sa e o doctrină a progresului armonios, tradiţionalist, şi pentru aceasta monismul îi oferă cel mai adânc fundament. Dar despre tradiţionalismul d-lui Motru ar trebui să se vorbească odată aparte. Deocamdată ne dăm cu părerea că după cum domnia-sa a arătat deosebirea între energetismul său, organic, şi energetismul lui Ostwald, mecanic şi linear, era nimerit să arate şi deosebirea între personalismul său şi al lui Renouvier, căci, cum se vede, e un complex de deosebiri fundamentale, care schiţează viguros două climate filozofice deosebite, generând fiecare lumea lui de existenţe. Limpezită şi în raporturile sale cu celelalte filozofii, cu care are ceva comun, se poate vedea acum importanţa doctrinei d-lui Rădulescu-Motru. Ea e multiplă şi anume: ca filozofie integrală, ca filozofie în stilul vremii şi ca filozofie etnică. — Personalismul energetic oferă o filozofie complectă. O explicare teoretică a în-tregei realităţi, pe deoparte, şi o morală sau o filozofie practică, pe de alta. D. Motru are o intuiţie generală şi personală asupra realităţii: o intuiţie, care e totul în filozofie, din care derivă toate şi fără de care orice cugetare se shatc împrejurul problemelor, îngrămădind tomuri de erudiţie geală ori de eirgotern inutile, fără să izbutească niciodată a creia un sistem. D. Motru nu are nevoie de infolii şi nici să facă domnia-sa aplicaţiile de amănunt in diferite domenii: viziunea de ansamblu e aşa de solidă şi a- dâncă, încât aplicaţiile le poate face oricine in spiritul sistemului, căci acesta are această virtualitate. Nu e domeniu al vieţii sau a] gândirii filozofice, coborând uneori până la probleme de specialitate, pentru care doctrina d-lui Motru să nu ofere soluţii, sugestii, aplicaţii, chiar dacă domnia-sa nici nu le-a amintit. Această aplicare largă şi variată ar fi un studiu interesant, ce s’a.r putea face pentru sine însuş. Căci doctrina se multiplică, se aplică şi trăieşte singură miai departe, ca orice organism viu şi de anvergură. ro-bleiină pe care să n’o cerceteze în legătură cu totalitatea vieţii. Dacă filozofia sa se bazează pe biologie şi psihologie, psihologia sa, de exemplu, se bazează pe filozofie, fiind proectată pe icoana generală a vieţii. Iată de ce a studia opera d-lui Motru, c a revizui întreaga ştiinţă a vremii în principalele ei date. Opera d-lui Motru e'în acelaş timp o enciclopedie. Fără ca totuş erudiţia să se vadă formal sau să contrarieze vreodată. Ea e mai mult implicată şi impune să ţi-o 175 © apropii prin mijloace indirecte. D. Motru reprezintă la noi geniul aristotelic. Datorită acestei iniţieri universale a spiritului său, filozofia d-lui Motru şi-a asigurat corelaţii organice cu toată cultura epocei noastre: ea, a înflorit sever în solul spiritual al acestei culturi. E deci în stilul vremii. Din cauza aceasta, ea are o mare uşurinţă de identificare cu conştiinţele actuale A-ceasta-i asigură actualitatea. Şi tot aceasta îi asigură şi viitorul. Căci ceeace e durabil trebuie să înceapă prin a fi adânc contemporan. Filozofia, deşi obiectul ei e cel mai general cu putinţă şi e destinată să aibă interes oricând şi oriunde, e totuş, dntr’un sens, cea mai etilică disciplină, întreeând chiar şi literatura. Numai faptul că filozofia se ocupă cu idei generale, sugerează idea aetmcităţii genezei ei. De fapt, în metoda şi ideaţia ei pătrunde ceeace e mai adânc şi mai ireductibil în mediul etnic respectiv. Fatalitatea etnicului e mai deplină în filozofie decât în artă şi literatură, unde diversiunile şi distracţiile sunt mai posibile. Dar pentru aceasta se cere o condiţie: ca filozofia să fie autentică. Etnicitatea de fond e deci unul din criteriile de estimare a unei filozofii. D. Motru nu numai că a creiat în spirit etnic, dar e conştient în chip formal de acest lucru. In privinţa aceasta, prefaţa, pe care a pus-o la Personalismul energetic, e un fel de prolegomene la orice filozofie românească viitoare. Ea marchează o dată în conştiinţa de creiare a filozofiei româneşti. E o prefaţă la Cromwell, în ce priveşte gândirea românească. Paginile sale din această prefaţă, ea însăş o operă autonomă de gândire, sunt de un profetism metodologic adânc şi sever. „In plămădeala fiecărui mare sistem filozofic răzbat la conştiinţa de sine — luând o structură uimitor de limpede — lungi şiruri de reflexiuni chinuite şi aspiraţiuni înăbuşite, pe cari din generaţie în generaţie le-a purtat în sinea sa sufletul neamului, în care s’a. născut filozoful". D. Motru continuă într’un fel pe Maiorescu în stabilirea şi obişnuinţa formei corecte de a gândi. La Maiorescu însă era forma generală europeană. La d. Motru a colorarea acestei forme generale cu forma locală, constructivă, cu un cuvânt forma creiaţiei filozofice. Dar să vedem cum se vădesc în filozofia d-lui Motru caracterele etnic româneşti. Poporul românesc are o seninătate de viaţă, care nu e lipsită de pitorescul unei păgânităţi armonice şi raţionale. Contactul cu natura şi bucuriile aparţinând planului ide viaţă pământească nu sunt deci principial înlăturate, ci valorificate. cu un fel de bonomie tânără, care-şi are estetismul şi înţelepciunea ei. Despre seninătatea de fond a poporului român ni se pare că a vorbit, mai anţărţ, într’o conferinţă, d. Ni-chifor Crainic. E deci un lucru constatat şi din alte foruri. Şi totuşi, pe lângă aceasta, există la poporul român şi o spiritualitate, care uneori merge până la. ascetism. Poporul român s’a nutrit rău, din sărăcie dar şi dintr’un fel de ascetism, ce se adăoga cel puţin pe alocuri. Hrana şi azi, când are cu ce, e pentru ţăranul român, în parte, o inutilitate ce costă prea mult. In fru-galitatea, de cele mai multe ori aşa de mulţumită, a ţăranului român, e şi o anume voluptate. Cetiţi _„L0 repas sans pain“ din însemnările prinţesei Bibescu despre ţăranul român şi veţi avea un document sugestiv despre aceasta! Noi vedem aici două aspecte de temelie ale atitudinii poporului român: unul îndreptat către materie, altul către spirit, unul cătând spre natură, altul spre transcendent. Şi mai vedem încă ceva: îmbinarea acestor două aspecte constituie un conflict fecund de filozofare. Această dualitate vitală de tendinţe deosebite întreţine o viaţă interioară animată, gata să sugereze necurmat atitudini şi interpretări, fiindcă închide un germene interior neostoit de mişcare şi chiar de luptă. Toată problema filozofiei româneşti e aici, în interpretarea critică şi sistematică a acestor două aspecte. După poziţia, pe care o va lua faţă de ele, va fi şi valoarea eventualelor sisteme de filozofie românească. Cine va face cea mai adâncă şi mai organică desvoltare a acestor două tendinţe şi cine va opera cea mai justă sinteză a lor, va fi filozoful român. Unii vor renunţa — sau nu vor vedea — la una din aceste două tendinţe şi vor da sisteme unilaterale, prin interpretarea şi amplificarea uneia din ele. Alţii vor încerca sinteza lor. Însăş aceasta sinteză va putea fi făcută în chipuri deosebite. D. Motru prinde puternic aceste două tendinţe în doctrina sa şi Ie sintetizează. Şi anume, pe baza monismului. Pentru d. Motru nu e hiat între materie şi spirit. Spiritul e dat în eforturile misterioase ale vieţii organice, ale trupului, care în cele din urmă şl duc la apariţia eon ştiinţei. Viaţa organică urinează un fel de spi ritualitate finalistă. Realitatea e una dinamizată într'un progres continuu de o serie de anticipări adânci. Credinţa aceasta puternică iu unicitatea realităţii vieţii nu priiî excluderea unui aspect, ci prin integrarea epică a tuturor valorilor vieţii într’un miare curent de existenţă, este, socotim^ răspunsul filozofului la viziunea poporului român, care apreciază deopotrivă şi viaţa materială şi de aici şi chemările adânci şi eterne ale spiritului. Desigur, e discutabil dacă poporul român e monist. Dealtfel se poate spune despre un popor că e monist? Poporul ca. atare lucrează cu esenţe metafizice dualiste ori pluraliste sau învăluie toate aparenţele într’un fel de atmosferă de vitalitate instinctivă, care nu implică idei un fel de organizare filozofică a lor. Unde începe specificitatea popoarelor e, din punct de vedere filozofie, în gradul de precizare al acestor esenţe metafizice, în numărul lor şi. mai ales. în dozarea raportului dintre ele. La poporul român se parc că e o direcţie de precizare dualistă şi e un armonism între cele două aspecte. Oricum ar fi însă, poporul nu poate avea niciodată conştiinţă formală de atitudinea sa şi nici s’o sistematizeze. Când intervine conştiinţa cultă şi face această sistematizare, ea poate alege, ca principiu de organizare a intuiţiilor populare, o formulă, la care poporul nu putea gândi. Numai să satisfacă, de pildă în cazul nostru, cele două înclinări ale viziunii populare. Cine încearcă această sinteză are; anume riscuri, dar şi anume drepturi, bazate tocmai pe faptul că poporul nu poate să facă procesul de prelucrare filozofică, dând materialul oarecum în stare brută. Pana la un punct, el are chiar dreptul să complee-teze, să umple golurile şi să vină, eventual, cu un: principiu chiar personal de organizare a acestui material. In orice caz, aici suntem într’un domeniu, în care trebuie să se lase oarecare libertate de interpretare pentrucă, într’alt chip, se poate spune că numai dupăce filozofia cultă 176 © e creiată, având o tradiţie, se ştie cu precizia care e atitudinea filozofică a poporului respectiv. La rândul său, d. Motru vine cu formula monistă. Aceasta indică şi o înclinare personală, dar e, totodată şi o urmare a frecventării spiritului ştiinţelor pozitive. Acestea sau ignorează total problema substanţei, ocupându-se numai de raporturi, de un fel de geografieism matematic, sau, dacă sunt utilizate pentru filozofie, duc la monism, căci lucrând cu Idea de lege, aceasta nu se poate aplica suveran decât într’o realitate identică. Pe temeiul acestui monism1, d. Motru a realizat o filozofie, în care se găsesc cele două înclinări din viziunea populară. Aici e sensul adânc etnic al tentativei sale. De vreme ce cât va fi filozofie românească, ea se va. broda pe aceeaş temă a sintezei între cele două aspecte popularei, filozofia d-lui Motru va rămâne întotdeauna întâia încercare în stil mare de a face această sinteză. Presupunând că filozofia românească va .avea o lungă carieră de acum înâinte, sinteza d-lui Motru va fi început de serie. După cum filozofia d-lui Motru e ceva unic prin integralismul ei teoretic şi practic, tot aşa până acum ea e ceva unic prin adânca ei raportare la realitatea etmcismului românesc. Sinteza d-lui Motru e sinteză de pionier. Dar a avea raporturi organice cu etnicul nu înseamnă identitate rUatamatică cu acesta. Etnicul nu e ceva dat odată pentru totdeauna, ci se formează în fiecare moment după anume constante, care lasă uin oarecare joc de variaţie. Pe urmă, nici un individ, oricât de bine dotat, nu poate să reprezinte total etnicul, nici chiar, în ceeace are să fie desăvârşit credincios etnicului. Vom avea deci diferenţieri personale, care vin să complecteze viziunea etnică iiiţr’un domeniu al ei, sau o corectează, eventual chiar se revoltă contra ei. Anume diferenţieri personale găsim şi în opera d-lui. Motru, lăsând la o parte monismul, care ani văzut că se pretează la discuţie. Doninia-sa face o sinteză monistă a celor două aspecte, d.a,r nu se oferă să valorifice nuanţa de ascetism, care c în spiritualitatea ţăranului român. Eroismul spiritualităţii, după d. Motru, e în efortul de reflexiune critica, ştiinţifică şi în disciplina morală, ca mijloace pentru un energetism maxim. D. Motru e în sensul viziunii poporului român prin ' faptul preţuirii spiritualităţii şi vieţii, uar, în felul de a concepe spiritualitatea, aduce un aport personaj. Ceeace e contemplativ, intuitiv mistic în atitudinea românească, atât cât este, e lăsat la o parte. U11 mistic ar fi vrut ceva mai mult misticism şi un metafizicism mai pronunţat, în doctrina d-lui Motru. El ar găsi chiar că misticismul e urgisit în opefa domniei-sale, că era nimerit ca, pe lângă misticismul primitivilor, să se fi studiat şi misticismul cult, pentru ca să se poată stabili natura generală şi toate formele misticismului, că metoda biologico-psihologică e îndestulătoare ca să studieze aspectul aşa zicând fenomenal al misticismului, ceeace e recomandabil într’o carte de psihologie, clar t’ă, între sinteză de filozofie generală, erau la loc oportun puncte de vedere în afară de logica ştiinţifică şi că, în sfârşit, morala Personalismului energetic sugerează ceva din atitudinea morală ariglo-saxonă. Ce răspundem la aceste obiec-ţiuni? Mai întâiu că dacă s'ar fi luat în conside- rare aceste nuanţe de contemplaţie, ele ar fi tin~ tienat o schimbare prea mare de structură a Personalismului energetic. Şi un .autor nu poate creia dacă, în procesul de creiaţie, nu-şi apare ca prelungindu-se pe sine, chiar dacă în realitate nu e aşa.. Aceste elemente contemplativiste ar fi contrazis sistemul Personalismului energetic. Şi dacă un popor are dreptul să se contrazică, fiindcă el e instinctiv şi fiindcă e prea bogat, un individ, care tine să reflecteze unitar, nu are. Dar, e altceva: Personalismul energetic e mai mistic şi mai metafizic decât pare la. prima vedere. Aparatul riguros ştiinţific, în care e îmbrăcat, face să nu se vadă direct aceasta. Doctrina Personalismului energetic are misticismul energiei şi cuprinde afirmaţii metafizice fundamentale. Nu vorbeşte d. Motru de caracterul personal al realităţii, generale? Nu acceptă doin-uia-sa finalismul, prevederea' naturii? Când spune că, într’un fel, omul e scopul naturii, nu se întâlneşte, mergând pe drumuri proprii, cu o idee teologică? Nu merge chiar până acolo încât oferă argumente pentru, teza religioasă în genere? „In ce consistă personalitatea omenească pentru noua filozofie? Iu cristalizarea unui şir indefinit de dispoziţii materiale şi sufleteşti în jurul unui eu subiectiv, care poartă în sine o intuiţie emoţională. Până unde ajunge puterea de cristalizare a eului? Această putere poate fi concepută în margini cât de întinse. Nimic nu se opune să o concepem în marginile întregului, univers. Aceasta an- fi personalitatea divină...” Şi d Motru adaogă că această idee face parte din „teoria centrală a filozofiei personalismului energetic”. In adevăr, un logician for-: malist ar putea inversa problema, spunând că nu generalizările din Personalismul energetic sunt întemeiate pe obiectivism, ci obiectivismul lui e construit pe idei metafizice. Dar n’ar avea dreptate. Fiindcă finalismul — căci de el e vorba aici — e luat din biologie. Şi filozofia are dieptul să utilizeze ideile generale ale ştiinţelor. Că aceste idei se găsesc a fi ipoteze metafizice? Dar aceasta e adevărat, in fond, despre orice ştiinţă pozitivă. Toate acestea însă arată că d.. Motru nu e străin de o bună doză de metafizicism. Obiectivismul domuiei-sale nu e un obiectivism limitat, senzorial, ci un obiectivism filozofic, care admite şi orizonturile metafizice. Deşi acestea nu apar formal şi nu-s extinse iu toată opera, deşi doctrina d-lui Motru e ştiinţifică şi practică, dar ele sunt implicate cu atât mai adânc. Căci, dacă facem loc unui oarecare punct de vedere, unde e implicată mai multă metafizică decât în ştiinţă şi acţiune? Dar, şi aceasta e surprinzător, d. Motru se apropie de etnic tocmai prin ceeace pare că se îndepărtează. Domnia-sa ne-a venit din mediul etnic oltenesc. Adică aparţine acelui fragment al poporului nostru, care e cel mai puţin contemplativ şi mistic. Un moldovean ar fi avut cu siguranţă alt limbaj filozofic. Atât e de adevărat că merindele sufleteşti cele mai (însemnate sunt cele, cu care omul a plecat de-acasă. Ştiinţismul critic, riguros, energetismul, ceeace pare morală anglo-saxonă în doctrina d-lui Motru, trebuie raportate la acest mediu oltenesc. Astfel d. Motru nu s’a îndepărtat de etnic decât pentru a fi în mai imediat contact cu el. Dacă problema se pune aşa, se vede cu ce fidelitate d. Motru re-' prezintă, filozofic, o atitudine etnic românească.' 177 © Regionalismul © unul din motivele cele mai valida, care alimentează istoria unei societăţi. Unul din rolurile, pe care Ie poate avea, e să corecteze ori să compenseze ammle aspecte ale viziunii (le ansamblu. Şi aici apare o nouă raţiune a ştiinţismului şi practicismului d-lui Motru. Contemplativitatea poporului românesc, aşa de propice pentru a adânci estetic, filozofic şi religios lumea, e un punct de întrebare, mai ales când se asociază cu habitudini morale nefericite, pentru problema acomodării noastre ca neam în epoca modernă. Ce trebuie să se păstreze şi ce trebuie să se prelucreze sau să se înlocuiască din această contemplativitate, e o problemă prea complicată ca s'o desvoltăm acum şi, poate, încă prematură. Ceeace e sigur e că ceva trebuie sa se corecteze an această privinţă. Şi (Iacă filozofia, interpretând depozitul de intuiţii ale unui neam, are dreptul nu numai să facă anume com-plectări, dar şi să corecteze; Personalismul energetic, cu sublimarea morală a oltenismului său filozofic, e chemat să joace un rol istoric. Prin aceasta doctrina d-lui Motru devine deadreptul fenomen istoric, nu numai prin determinarea ei, dar prin ceeace © menită să determine în societatea românească. Şi mai ales azi e nevoie la noi de dinamizarea metodică şi utilă a societăţii. Azi când ni se pune, pe deoparte, problema industrializării, chiar dacă trebuie să rămânem o ţară agricolă, iar, pedealta, problema gravă, de mare adâncime istorică, a descătuşării şi realizării energiilor massei ţărăneşti. Dar nu e numai atât: împrejurări istorice nefericite, profitând de această pasivitate contemplativă românească sau creiând-o ian mare parte, au dus la un complex de racile sociale, care clin ce în ce mai mult menesc a rău: misticismul politicianist, misticismul demagogic, levantinism, far-nientism, fatalism exagerat, rutină şi individualism steril. Mai avem şi un misticism ieften, care totuş pune stăpânire uneori şi asupra oamenilor de cultură, compromiţându-le procesul de creiare, contaminând ceeace n’a fost atins de politică. Nu se vede că Personalismul energetic, cu severa şi înalta lui disciplină a producţiei utile, cu lupta lui, deşi indirect, contra tuturor varietăţilor de misticism, afară de acela al energiei, cu apelul lui, plin de suflul unei întregi doctrine şi de experienţa unei vieţi de muncă inspirată, Ia scuturarea din indolenţa naţio^ nală şi mânecarea la acţiune metodic organizată esite un aliat august, şi, în categoria lui, unic al poporului «oştim, mai ales în momentul în care ne găsim? Dar dacă ar fi vâslit în apele mis ticismului, ar fi riscat să alimenteze felurile de misticism bicisnic, care prea adesea se cuibăresc in societatea românească ori sunt exploatate în chip interesat, şi Personalismul energetic n’ar mai fi putut avea cu siguranţă această virtute de înviorare etnică, constituind un adevăra tonic social, cum de fapt trebuie să-l considerăm azi. Nu vrem să spunem prin aceasta că o anume formă de misticism nu ar fi câştigat Personalismului energetic, înmulţindu-i sorţii de fecunda izbândă, căci e şi un misticism tonic, şi organizat pentru faptă ca nici o altă forţă, iar fără misticism rar se poate face ceva mare. Dar de acest misticism nu e In totul străin nici Personalismul energetic. De aceea nu vom, greşi nici de data aceasta spunând că d. Motru devine adevăratul educator al energiei etnice la noi. Anima- tori ai acestei energii am mai avut şi avem.— şi, încă. de rasă. Dar educatori, ceeace înseamnă conducere sistematică, prelucrare metodică, nu am mai avut ca d. Motru. Yăzută în această lumină, doctrina d-lui Motru e o pedagogie socială. Cutând bine, ea e şi o doctrină politică, în sensul adânc şi bun al cuvântului. E o eugenie. Pentru cât îndemn la frenezia metodică a muncii e în această doctrină, dorim ă devină catehismul societăţii române. Şi mai ales al tinerilor. Ei vor iun din această doctrină sugestia că viaţa constituie în generalitatea ei un tot sacru, faţă de care trebuie să te constitui cât mai neîntârziat in element capabil de n-l servi cu maximum de energie utilă, pentru a nu purta răspunderea contrazicerii sensurilor lui adânci. Căci realitatea nu o ceva inert şi indiferent, ci toată realitatea e viaţă într'uii fel, care pulsează sub regimul unui energetism imanent îndreptat spre o finalitate. Ideea că nu trăieşti într’o realitate indiferentă, ci într’unn saturată de o încordată semnificaţie, dă obsesia că porţi o mare răspundere prin insuş faptul că exişti, Şi aceasta nu numai din sentiment de datorie morală, ci şi, oarecum, pentru a fi real: numai activând, creiând, eşti o existenţă, te integrezi în ritmul şi structura realităţii generale, care e creiaţie, eşti real. Iar pentru a ajunge la acest rezultat, întâia grijă a tinerilor e şa se formeze, cu maximul de proprietate posibil, pentru o profesiune utilă. Personalismul energetic dă suverane îndemnuri în această direcţie. Însuşirea personală şi din vreme a unei zestre, de cunoştinţe, deprinderi sistematizate de acţiune, un complex organic şi suplu de dibăcii, dar încă ceva, fără de -care nu se poate închipui producţie şi mai ales producţie maximă — o anume disciplină morală: putere de obiectivitate, de independenţă şi de subordonare în --celaş timp, nu revolte anarhice, prezumţioase, nu mesianism degenerat, nu libertinaj steril. E cineva, care să nu dorească tinerimii noastre să crească în acest spirit de educaţie morală? E surprinzător cum o doctrină de pură filozofie, de generalităţi aşa de înalte, se integrează, la un moment dat, în cea mai acută şi mai cotidiană actualitate, oferin-ciu-i soluţia adâncă: un izvor, ce vine din profunzimile de mister ale pământului, pentru a ’ă-cori buze arse de sete. Căci, iată, Personalismul energetic dă cea mai bună soluţie, din câte sau dat pană acum la noi, la problema studenţeasca, la problema parţialei anariil/ari sau neutra-Uzări a energiei tunerimii noastre. Seria de articole, multiplicate, cu generozitate, scrise de ci. Motru în ultimul timp în mai multe periodice, a avut ca substrat sistemul Personalismului energetic.^ De aici credinţa şi persistenţa lor. E timpul să spunem, ceeace am pregetat să arătăm acum câtva timp: una din cauzele adânci ale conduitei, ori dezordonate ori fade, a studenţimii noastre, după războiu, a fost şr iipsa unei doctrine largi de viaţă, care să prime iscă, aidoma unui zelos reeepţacol spiritual, şi să-i dea formă, năvala de energie a tinerilor. Tot idealismul lor instinctiv era contrariat, fiindcă, nu găsea un făgaş demn de canalizare şi sfârşea fn histrio-msm moral şi ’n acomodare prematura. Dar Personalismul energetic se înfăţişează pentru a juca rolul unei astfel de doctrine. Mai presus de toate .însă, -i Uezi d-lui Mciru e menită să joace un rol boieresc în evoluţia fi- 178 © BCU lozofiei române de acum înainte. Ne referim la valoarea de precedent a doctrinei di mniei-SEde. In dezvoltarea unei culturi, ooerele deosebite capătă un rol istoric prin insăş prezenţa lor, indiferent dacă fac sau nu şcoală. Pentru că stabilesc un termen de comparaţie. Kogălnîceanii spunea, despre literatura română din timpul său, că poate oferi exemple comparabile eu litera tara apuseană. Mai putem spune azi aşa de uşor a-celaş lucru, despre literatura română anterioară Iui 1850, după ce l-am avut pe Knuuescu? Ce e mai însemnat în Eminescu, afară de -.■] er.i în sine, nu e nici aşa numita şcoală eminesciană, nici influenta sa literară generală ca stil. compoziţie, fond, ei posibilitatea stabilirii unui nivel literar. Când există opere mari într’o cultura, ele înlesnesc o nouă diferenţă de potenţial, ce determină o mişcare de crea fio mult mai ccn-ştientă şi mai ambiţioasă. Autorii capătă mândrie de sine, un fel de patos ai distantei liniştit şi cu simţul răspunderii, care-i face să dispreţuiască înălţimile mediocre şi să privească cel puţin către idealul aiuns până atunci în cultura ţării lor. E şi aici o balistică a recordului, mult mai complexă, mai fină si cu o altă demnitate. Dacă autorii izbutesc sau nu să atingă ori să depăşească idealul realizat înaintea l.>r. aceasta e altceva*, dar există disciplina de ci'eiaţi j şi există, mai ales, din partea societăţii o preţuire justă a operelor lor. In ce priveşte filozofia românească, una din cauzele puţinătăţii ei în ansamblu, e şi lipsa unui asemenea termen înalt de. comparaţie. Conta era prea exotic pentru ca să constitui* un astfel de termen, iar, pe de altă parte, ’icfiind profesor de filozofie, n’a putut să facă singur .atmosferă operei sale şi, la data is'jticu a apariţiei lui, era prea de vreme pentru ca această atmosferă s’o poată forma în alt chip. Lipsind termenul de comparaţie, autorii îşi considerau misiu- nea prea uşoară. Iar societatea, intra cai avea habar de ceeace se petrece in acest domeniu, aprecia egal orice tipăritură filozofică Nefib’d comparaţie, orice părea bun. Dar d. Metru ne dă o doctrină. Viguroasă şi elaborată în timpul şi solul nostru. Ca să vorbim în spiritul do.nniei-sale, dar metaforic, filozofia românească are u-cutn întâia şi cea mai însemnată anticipare. Ea capătă astfel un eu, care ştie să şi dea înălţimea necesară. Deacum încolo vor dispare, din filozofia noastră, şoltieii ce încearcă râ fie gravi, erudiţii simpli cu sufletul răstignit pe tomurile cetite, improvizatorii în căutarea de funigei filozofici. Vor dispare sau se vor mistui în umbra unei aprecieri după justele lor merite. Un destin fericit — precedentul lui Eufrosin Poteca în mediul familiei d-lui Motru — l-a hotar ît definitiv să umble pe căile filozofiei. Şi, în locul unui matematician sau al unui om de ştiinţă experimentală, cultura românească a căpătat un întemeietor în ceeace priveşte filozofia. Desigur, despre orice om deosebit de cultură se poate spune că e întemeietorul culturii societăţii lui, cari orice asemenea om întemeiază într'un fel din nou cultura, în care a apărut, ilar mm cu osebire despre d. Motru. Căci pâiţă la domnia-sa ".u fost străluciţi reprezentanţi ai filozofiei la noi, dar unii au stabilit, cu un talent iacă seamăn, mai mult disciplina de gândire, iar alţii mai mult au prezentat, într’o formă din ce în ce mai critică şi mai personală, uneori cil u i talent impunător, aspecte din filozofia Apusului. D. Motru izbuteşte cel dintâiu sa toarne un conţinut locul caracterizat, în forma cugetării filozofice şi cu materialul filozofic apusean. După un şir de încercări, producţia filozofică autohtonă îşi leagă în sfârşit gura pânzei. Cu sinteza d-liii Rădu-lescu-Motru începe propriu zis filozofia românească. . VAS1LE BĂNCILĂ © REGELE FERDINAND A doua oară s’a ridicat la turnul cel mare al castelului Peleş steagul negru pentru rege. Ceasornicul cu limbi aurite a continuat să bată, păzit de cavaleri împanglicafi, sbrUmle, jumătăţile şi orele, în singurătatea albastră a munţilor. Regele stătea nemişcat, întins între flori, cii faţa la timpul care curgea mai departe, dar pentru alţii. Sferturile, jumătăţile şi orele de aur porneau do sus şi se roteau nevăzute, cu aripi de porumbicl, împrejurul lui. El visa şi nu le mai asculta, visul de dincolo. Pe scara cea mare de lemn negru, deasupra catafalcului veghiat de patru săbii, Regina tânără, în rochie spumoasă şi învoaltă de bal, stătea şi privea, cu bărbia puţin în ptept, tainic şi. în aşteptare, ca din altă lume. De privirea ei ce-rulie se împrimăvăra toată sala. Treime să fi fost un portret de acum treizeci de ani. Oamenii cari treceau pe margini, ca un cor de tragedie veche, se opreau înfioraţi, fără să ştie de co. Apoi se mişcau iară înainte, dela scara de intrare plina de vedenia poenei Pcleşului, către o uşă dindărăt, neîntrerupţi şi tot alţii, ţara nesfârşită, venită să-şi vadă Regele. Iar el visa şi nu mai vedea nimic, visul de dincolo. Afară ieşiseră din iarbă întâiele: brânduşe, fragede şi ca o întrupare de; umbră de stânjimi. Susurul râului creştea, un greere clema seara. Se pregătea ceva nebănuit. îa plecarea pentru, totdeauna a unui iubitor al florilor. Pe sub podeţe se aduna întunericul, brazii se apropiau, căsuţa de vânătoare din cărare, de unde un marc absent ar fi trebuit să vie încoace, îndurerat, prin toată această pregătire, se scufunda în nefiinţă, izbită în creştet de o bătae târzie a ciocanelor ceasornicului din turn. Munţii se retrăgeau mai în fund, înaintea aprinderii stelelor. Regele visa şi nu mai lua aminte la nimic, visul de dincolo. Azi am citit rândurile acelui mare absent, în-tr’o revistă de departe, do unde el n’a putut să plece când ceasornicul din turin1, lumea mută şi brânduşele cu felinăraşele lor siânjinii nu bătut, au trecut şi au răsărit ca să-şi ia rămas bun. Rândurile îl creiau a doua oară pe Rege din amintire. Era un Rege şi un Părinte, înaintea căruia rămâi cu capul plecat. Printre lacrimi nu se poate vorbi. Şi am citit, scrise în ac.elaş oraş, rândurile de prietenă, publicate în lMllustration, ale principesei Bibescu. Coloane lungii, trei, şase, cincisprezece, ca nişte alei de verdeaţă tunse franţuzeşte, ca nişte săli de arme şi de portrete ale strămoşilor, ca nişte pridvoare înalte asupra istoriei de ieri, ridicate pe rând de meşteşugul scriitoarei. Scriitorul, însă, autobiografiază totdeauna şi are simţul construcţiei, ca o lege a sulfului, care îl cristalizează în aceleaşi căsuţe ciudate şi strălucitoare, sau ca un instinct de termite. Intrat ca un amănunt în viaţa principesei Bibescu, Regele trebuia să apară mai ales ca om şi a apărut ca om cu trăsături care puteau lipsi, pentrucă cele mai multe făceau parte din mica omenire. Nu se poate ca principesa Bibescu să nu-1 fi cunoscut şi cu alte însuşiri omeneşti, pe care acum suntem siliţi numai să le presupunem, din căldura pusă în atâtea încheieri de episoade, sau să ni le aducem aminte, cu atât mai multă putere, ca un protest, din alte izvoare. Femeia a fost dată la o parte de principesă, care şi-a adus aminte de sângele domnesc şi de drepturile basaraba Ea s’a încruntat deodată de apăsarea unei coroane de domniţă pe care şi-a simţit-o pogorîtă pe frunte, şi a fulgerat din priviri mai tare. ca să nu i se amestece ochii cu smaraldele şi rubinele din acea coroană. Principesa a, judecat, cu spiritul de observaţie pus pe tăgăduire, al unei moştenitoare date la oparte, asupra moştenitorului de fapt. De-aci ascuţimea hilară, cu lipsa de iubire faţă de toţi cei cercetaţi. Sufletul principilor şi, cum se vede, şi al principeselor, e fără milă, chiar faţă de el insuş, desvelindu-se într’o lumină mai puţin frumoasă, când trebue să vorbească în numele strămoşilor.. Simţul construcţiei a dat un titlu de formulă celor cincisprezece coloane mari de rânduri, ca cincisprezece bulevarde plecate dela un Are-de-triumJ-al-Stelei, care ar fi acea formulă. In jurul ei s’au strâns şi după ea s’au potrivit ca să nu-i turbure armonia, toate impresiile şi părerile. Formula sună: „O .jertfă regească, Eerdinand al României". Ea o o dovadă de meşteşugul atât de preţuit al scriitoarei, dar nu de pătrunderea, sau cel puţin nu de nepărtinirea în acest caz. Formula e neîntem.iată. Regele, silit sa intre iu ca,, e de nerecunoscut şi dă un subiect literar nu un portret istoric. Poate că portretul nici n’a fost în gândul scriitoarei, dar atunci e bine fă se ştie. Un episod frumos e acela al săbiei. Principesa a vrut să stărue mai ales asupra sufletului rămas german a,l Regelui: una din cele trei mucenicii ale lui pe tronul României. Epizodul săbiei trebuia să arate hotărâtor acest lucru. El se spulberă la cea dintâi cercetare şi rămâne numai un efect de stil şi compoziţie. Multe din dovezile pentru celelalte două mucenicii sunt de aceeaş tărie. E păcat şi. pentru scriitoare şi pentru noi, cari n’am fi dorit bucuria acestei, răsturnări. Principesa auzise că Regele purii mereu, chiar după douăzeci şi cinci de ani de cetăţenie română, sabia lui germană de ofiţer de gardă. In-tr'o zi, la 28 Septembrie 1914, în ajunul urcării pe tron, i-a fost dat să se convingă singură de adevăr. Principele moştenitor era la o cină de casă de ţară, împreună cu principesa soţie şi cu fiul mai mare, oaspeţi ai principesei scriitoare. Chemată la telefon în tindă şi până să capete legătura, gazda s’a uitat către mantalele şi_ săbiile oaspeţilor întinse pe o masă. Sabia principelui moştenitor avea însemnele Tlohenzollernilor! Era aşa dar adevărat! Principele purta la coapsă sabia dintâi, din depărtata ţară dela RinJ Credinţa lui germană nu-1 lăsase s’o scoată, amintirea lui Siegfried şi ciclul carlomagn! Acest om făcut rege avea să ridice ie adevăr o sabie de fiu, împotriva patriei neschimbate, pentru o ţară de împrumut. întâia mucenicie! Dacă principesa Bibescu n’ar fi avut încredere în această găselniţă literară;, ci ar fi ispitit şi po alţii sau s’a.r mai fi uitat şi la alte mânere de săbii ofiţereşti române, ar fi descoperit că toate poartă aceleaşi însemne, însemne ale familiei regale, de obârşii hohenzollerne. alături de însemnele ţării. Ce mai rămâne din Căutarea lui Siegfried şi din cavalerismul ciclului carlomagn P Iar Regele visează, şi nu mai ia aminte la nimic, visul de dincolo. EMANOIL BUCUŢA 180 © BCU CRONICA „Universul Literar" recomandă cu laude en-tusiaste cetitorilor sui notele de călătorie prin Rusia sovietică ale d-lui Georges Duliarnel, — , scriitorul luptător pentru un ideal de omeniei”. „Manifestul scris de Duliarnel după zece ani dela izbucnirea răsboiului —■ zice entusiasia revistă românească — şi jurământul solemn că nu va cruţa nici o energie pentru evitarea în viitor a cruzimilor răsboiului, vor rămâne printre cele mai călduroase accente de suflu creştin, mai convingătoare prin purtitatea vibraţiei sj ţ.-in arta scriitorului ca toate sesiunile Societăţii Naţiunilor”. Cu acest spirit pacific, îmbălsămat de suflu creştin, glorifică Georges Duhamcl revoluţia bolşevică. Aşa crede „Universul Literar”. Să ne mirăm? Să ne revoltăm? Georges Duhamel e unul dintre admiratorii activi ai comunismului revoluţionar şi ai mălăieţului ideal umanitarist predicat de Romain Roll&nd. Ori unde se pure că s a întâmplat o silnicie, numele său apare ime-cliat sub proteste sublime şi umanitariste, alături de al lui Barbusse, Roiland, Panail. Istrati. etc. De. câteva ori, în ultimii ani, i-am semnalat fulgerele împotriva României care se încăpăţânează in rezistenţă categorică faţă 'e bolşevism România aceasta „reacţionară” n’o poate suferi d. Georges Duliarnel pacifistul. Adoră în schimb, bolşevismul revoluţionar. E această ttlusie sovietică, ce vrea să dea foc Universului pentru idealurile ei, animată de suflul creştin al pacifismului? S’o creadă „Universul Literar!” Rezultatele călătoriei prin paradisul lui Zinc-view, Georges Duliarnel le-a sintetizat de curând :ntr o conferinţă ţinută la Bruxelles: o apologie a revoluţiei ruseşti. Cu câteva zile mai înainte, guvernul sovietic executase din nou zeci de oameni nevinovaţi. întrebat asupra acestui fapt umanitarist, conferenţiarul dela Bruxelles, animat de suflu creştin, a răspuns foarte senin: — înzecită crimă se datoreşte „unui val de enervare trecător”. Revoltată de acest răspuns cinic, întreaga presă belgiană denunţă pe d. Georges Dubarael ca pe un propagator de erori, ca pe un „conru-pător al tinerimii” ce crede încă in scrisul său umanitarist. Pentru acelaş lucru ,Universul Literari il recomandă extatic cetitorilor săi, . z Să susţii catolicismul şi Papa să te excomunice fiindcă eşti păgân; să dai cel mai puternic ferment cerebral naţionalismului francez şi Republica să te prigonească până într al noulea nap fiindcă eşti monarhist (fără perspectiva unei iminente restaurări) —• iată o situaţie unică pe care şi-a creat-o Action Franţaise. Nu sântem dintre cei cari admit integral doctrina, actionis tă — şi am arătat-o oricând am avut prilejul •— pentru motivul că această doctrina, specific franceză, nu s’ar putea aplica pretutindeni la fel; nu ne închipuim printre bravii cameloţi gata să apere ideile maeştrilor Maurras şi Daudet cu revolverele; dar aceasta nu ne împiedică să recunoaştem în lupta actionistă cel mai tragic des- MĂRUNTĂ tiu contimporan al unor scriitori si cugetători de rasa lui Daudet şi Maun-as. Ceeace atrage toată simpatia noastră e îndeosebi eroismul moral, impresionant şi fără egal, cu care aceşti oameni îndură zilnic consecinţele ideilor lor.' In Franţa republicană şi ostilă monarhismului, viaţa acesuii pumn dc oameni a devenit un martiraj. Ei scriu având în faţă toate primejdiile şi mai ales primejdia asasinatului. Lupta lor intelectuală s’a transformat într’un răsbora aievea. Tovarăşi scumpi au căzut în sânge, răpuşi la masa de scris de către asasini pe cari justiţia republicană i-a achitat regulat. Maurras, cugetătorul şi poetul omagiat până şi de scriitorii cari n'au absolut nimic comun cu convingerile iui, e osândit la puşcărie. Leon Daudet a fost băgat la închisoare pentrucă, nebun de durerş, a îndrăznit să bănuiască de omor pe şofeurul în maşina căruia a fost găsit ucis singurul său copil. Colaboratorii lor acţionişti, la fel. A trebuit un optimism ce nu vrea să recunoască înfrângere, o indrăsneală care e numai a fanatismului şi acel etern spirit francez ce ştie să fulgere lacrima cu o glumă, pentru a se pune la cale recenta farsă telefonică graţie căreia Leon Daudet a fost scos clin temniţă. Franţa a râs şi a petrecut. Destinul tragic al acţioniştilor capătă un aspect de comedie. Dar a trebuit şi mult învinuita perversitate a spiritului, francez pen-truca guvernul Republieei, pus în violenta lumină ridiculă de farsa actioni.ştilor să conti-nuie priu prigoana oficială, această tiagico-medie. Durere amestecată cu râs şi ură acoperită de ridicul. Dar ceeace triumfă deasupra tuturor, suveran şi fără egal, este eroismul moral cu care aceşti scriitori .îndură destinul tragic, al ideilor lor. 11 subliniem pentru simpatia noastră nelimitată, dar şi pentru gorila cerebrală care scălâmbăie pe malurile Dâmboviţei doctrina inaur-rasiană şi pamfletul lui Daudet. Le scălâmbăie nu din naivitatea inocentă, care vrea să cultive reni la ecuator şi gazele la polul nord, ci din intenţia de farsor care, pentru a salva aparenţele, maschează cu numele lui Maurras si Daudet o abjectă venalitate de publicist. întreprinderea e o continuă luare în deşert a acestor nume de sfinţi şi de martiri. £ In coloanele noastre, nu odată am relevat eu simpatie revista Datina, din T.-Sevferin, o con-sorâ dintre cele mai apropiate felului nostru de a simţi şi de a gândi. Ne place în special năzuinţa publicaţiei severinene de a realiza: un caracter unitar în manifestarea-i literară acordân-du-şi versurile şi proza cu articolele de directivă. In aspectul generai, promiscuu, eclectic şi ealeidoscopic, al revistelor noastre literare, această năzuinţă spre unitate, care a fost puterea masivă a Sămanătorulvi, îi sade foarte bine Da-tinei. Dintre condeiele ce se manifestă acolo, am reţinut, când am avut prilejul, pe <1. Corist. D. Ionescu, remarcabil atât când se mişcă pe liniile directivelor generale cât şi când se opreşte în analiza notelor critice asupra cărţilor. 181 © BCU In mimăm! 5—6 (Maiu-Tunie) d. Al. Duna revine cu o echilibrată punere la punct asupra discuţiei iu jurul tradiţionalismului, stârnită în Gândirea de aventurile teoretice ale d-lui Eugen Lovinescu şi continuată de d. M. Ralea in Viaţa Românească. Ca şi noi, d. Ralea admite specificul naţional, dar — remarcă d. Dima — d. Ralea nu întemeiază acest specific pe tradiţie, ci pe actualitate. D. Dima ii vede, ca şi noi, întemeiat pe tradiţie. Este o deosebire tranşantă între noi şi d. Ralea? Nu credem. Deosebirea aparentă o dan cele două noţiuni de tradiţie şi de actualitate, fn articolul nostru, A doua neatârnare, am insistat suficient asupra a ceeace înţelegem prin tradiţie. Cităm: „Tradiţionalismul în cultură nu se eon-ţcepe stereotipic. El nu e un pas bătut pe loc li nesfârşit. Cultura e un organism in creştere continuă, cu rădăcini în seva neamului, cu frunziş în atmosfera timpurilor. Seva e aceeaş; atmosfera e schimbătoare. Tradiţionalismul e disciplina lăuntrică ce călăuzeşte această creştere". Sau: „In vechile religii ale Indiei există învăţătura reîncarnărilor. Eul individual, ca să se purifice, trece printr’o serie de întrupări, de trepte ale desăvârşirii. Nicio întrupare nu seamănă cu cealaltă, dar în toate trăieşte acelaş eu ce-şi caută perfecţiunea şi în fiecare din ele îşi recunoaşte conştiinţa de sine. In reincarnările succesive ale generaţiilor, doctrina tradiţionalistă concepe eul colectiv al unei naţii ca străbă-tându-le cu amploarea crescândă a unui torent de viaţă, a unui elan viu, ce-şi păstrează neîntrerupta conştiinţă a existenţei". Tradiţia nu e deci, concepută ca o formă statică, încremenită în trecut, ci ca, o forţă dinamică ce determină formele în devenire ale actualităţii, Miguel de Unamuno îi spune: esenţa oie şi viabilă a istoriei. E trecutul care trăieşte în actual. Când d. Ralea întemeiază specificul naţional pe actualitate, iar noi |>e tradiţie, spunem, cu alte cuvinte, cam acelaş lucru. Spre deosebire de tradiţionalismul francez care se întemeiază pe catolicism şi pe clasicism, tradiţionalismul nostru se încorporează in credinţa religioasă ortodoxă şi în mitul folkloric. Mitul folkloric a fost îndeosebi accentuat de mişcarea sămănătoristă. Cultura modernă românească, fascinată de ideile liber cugetătoare ale revoluţiei franceze, a neglijat credinţ: religioasă ca izvor de creaţie culturală. Aici vedem noi marele hiatus, marea abatere dela specificul naţional încarnat în credinţă şi in mit. Credinţa şi mitul sânt ele valori actuale pentru sufletul poporului nostru? Dacă sânt, atunci ce ne împiedică să le privim ca izvoare de inspiraţie ale artei româneşti în creştere? 5 Viaţa Românească aduce un nume nou de prozator care, dela îimtâiele pagini, a :sbutit să intereseze cercurile literare: Darnian Stănoiu. Ceeace ne-a făcut să zâmbim deal început a fost zelul unor detectivi literari cari s’au măgulit să descopere în scrisul de blândă satiră şi de iertătoare glumă, atât de firesc rotunjit, al ieromonahului debutant, talentul. .-. d-lui M. Sadovea-nu. Era neîncrederea în posibilitatea urmi ucu scriitor? E vreo asemănare atât de izbitoare intre el şi d. Sadoveanu? Dacă e vorba de o înrudire, un subţire miros literar ar fi descoperit-o mai degrabă între acest nou scriitor şi I. C. Yi-sarion. Toţi aceşti călugări, stariţi, defensori şi protopopi, coţcari şi pişicheri, sunt fraţi buni cu eroii lui Visarion. Şi ei vorbesc specific munte-neşte — ca să întrebuinţăm un limbaj plăcut d-lui G. Ibrăileanu. Sânt oameni, locuri şi moravuri munteneşti, ce se pot identifica uşor cu persoane din Ministerul Cultelor, eu peisagii şi practice dela mănăstirile din jurul Bucureştilor. Pentru cej iniţiaţi, literatura lui Darnian Stănoiu constituie un fel de denunţ foarte străveziu prin valurile acestui scris limpede ca lacul Căl-dăruşanilor. Pentru noi Darnian Stănoiu nu e o surpriză. II cunoaştem de câţiva ani din impresiile lirice, fără o formă prea consistentă, culese din mănăstiri din poeziile fără personalitate, şi din schiţele de scânteietor umor, publicate toate prin revistele bisericeşti. Dela aceste începuturi până la paginile din Viaţa Româneasca constatăm, cu, bucurie un sensibil progres in tehnica frazei şi a compoziţiei. Am nrea iasă o dorinţă, — tocmai fiindcă acest călugăraş, veşnic vagabond, cu figură de caldă blândeţe şi glas muzical ce nu trădează, in conversaţie, nimic din precisa şi ironica observaţie a prozei sale, cunoaşte foarte bine lumea din care vine: talentul său l-am dori clesvoltat pe altă linie decât aceea a zeflemelei. Incontestabil, toate acele păcate, pe care le descrie dânsul, există. Le cunoaştem din realitate şi literatura. începând cu anecdota populară, le-a acordat o atenţie insistentă. A continua, pe linia zeflemelei ni se pare un succes prea ieftin pentru talentul ieromonahului Darnian Stănoiu. Există în lumea de unde vine dânsul straturi de viaţă mult mai adânci şi mai preţioase, ignorate până acum (le literatură. E acea lăture a frământărilor mistice, a sensibilităţii monahale, care fac din călugăr o făptură cu totul aparte, cum ne încredinţează de atâtea ori Tudor Arghezi venit din aceeaş lume. Acea lăture de unde sosesc, grele de bogăţii sufleteşti corăbiile acestui Cristofor C'olnmb al poeziei mistice româneşti: — Tudor Arehezi. _ Prin povestirea sa „Sora Yaleria", publicată acum câţiva ani în broşură, Darnian Stănoiu a dovedit că cunoaşte foarte bine şi această lăture de viaţă aproape inedită. Iată dece Gândirea, renunţând la orgoliul de ai lansa un nou talent, a preferit să-i remarce paginile de zeflemea în Viaţa Românească a necredincioşilor noştri prieteni ieşeni, aşteptând pe cellalt Darnian Stănoiu. Ii va sta atât de frumos călugărului scriitor această nouă înfăţişare a talentului său! 5 Subliniem din tânăra revistă Sinteza reflecţiile critice ale d-lui G. Călinescu, ascuţite şi limpezi, de-o ritmică nervoasă şi de un temperament ardent ce nu siluieşte totuşi un sigur simţ al proporţiilor, răzimat, cum se pare, pe o serioasă cultură italiană. Cităm această spirituală pagină care e unul din cele mai adecvate portrete ale d-lui Mihalaehe Dragomirescu. „D. Mihail Dragomirescu este un temperament eminamente politic. La baza activităţii 182 ■i © BCU sale critice găsim o constituţie, un parlament, un buget, un guvern, un buletin oficial, un organ de luptă. Fiind un spirit democratic, evită pe cât e cu putinţă gestul arbitrar. Consultă cu multă docilitate şi •— trebuie să spunem — încredere, articolele Ştiinţei Literaturii, se con- Intuieşte cu asistenjii, chiamă majorităţile la Institut, pune liotărîrea la vot, o publică în Buletin, o apără în Organul de luptă. Are in cea mai largă măsură sentimentul solidaritate cu partidul. O idee cere nu se potriveşte o a!«‘ sale este o erezie, o aberaţie, scrisul adversa mult este confuz, neegal, gong.eic, poezia — bodorogeală ritmică, trăncăneală, autorul habar n'are de literatură, e un ignorant, un invcmnr.t un neghiob, un tingău, un om meschin, imbecil şi abject. In consecinţă e pus în borcanul cu spirt. Dimpotrivă, are expresii blânde şi chiar amabile pentru rătăciţii cari se apropie de dânsul prmtr’o înţelegere ce i se pare înrudită sau prin combaterea unui inamic comun. Stilul până atunci confuz devine dintr’odată limpede, ca lumea, poezia aduce un material preţios, autorul îşi vne în fire, d. Dragomirescu ia act cu plăcere de compunerile sale, îi apreciază mentalitatea serioasă, îşi permite să-t dea sfaturi, ii dă chiar o notă bună, îi găseşte activitatea folositoare, în sfârşit îl scoate din borcanul cu spirt. D. Mihai.1 Dragomirescu a fost nedreptăţit de natură. I s’a hărăzit o inteligentă prudentă dar vie şi mijloacele de expresie ale unui autodidact; un suflet plin de gingăşie şi onestitate şi maniere de proletar. De aceea ideile sale juste nu conving şi epitetele sale triviale mu jicnesc. Nu e o forţă a Binelui, dar nici una â Răului. N’are arta de a-şi face prieteni, dar nici învierşunarea de a-şi face duşmani. I-ar fi trebuit darul de a stârni controversa sau de a capta convingerea şi nu întâmpină decât indiferenta sau veselia. Ar fi avut nevoie de respect şi autoritate şt nu i se dă decât simpatia sau iubirea. Aprobarea sa ucide, iar invectiva afirmă. Scriitorul de merit tremură să nu fie lăudat, iar mediocritatea anonimă îi caută cu stăruinţă injuria. De aceea toţi aţâţă conştiinţa onestă a d-lui M. Dragomirescu, unii pentru a para elogiul compromiţător, alţii pentru a-şi atrage ocara vulgarizatoare". s Miinchenul a fost în vara aceasta centrul unei serbări măreţe şi interesante cum rareori se poate vedea: Schiitzenfest — sărbătoarea vânătoarei. Delegaţiile societăţilor vânătoreşti din toate provinciile alcătuiau pe străzile oraşului de artă un alaiu festiv ce timp de patru ceasuri ifi răpia privirea printr’un pitoresc fără egal. Costume naţionale de-o> curioasă varietate, grupuri alcătuind străvechi cortegii vânătoreşti, în purpuriu şi’n verde, cu năsălii uriaşe închipuind vânatul anotimpurilor, orânduite cu atâta stil încât manifestaţia căpăta un magnific prestigiu artistic. Pentru sufletul german vânătoarea nu e un simplu.spart-Ea. trezeşte profundele ecouri atavice ale urnei primitivităţi umbrite de codri ori însorite pe coline. Cântece şi poezii, întreaga, romantică germană răsună de chiotul ei voios de voinic. Pentru viaţa nemţească, vânătoarea e o instituţie naţională, cu baze tradiţionale. Şi tocmai acest caracter de manifestaţie naţională plu-tia suveran - peste sărbătoarea miincheneză. Dar mai ales când în cortegiul sărbătoresc defilau grupurile venite din Alsacia şi I.orena, din: Austria, din Ţirolul sudic (azi italian), clin Si'lezia de sus (azi poloneză), aclamate cu entusiasm delirant de sute de. mii de oameni, înţelegeai bine rostul actual al tradiţiei vânătoreşti: era de fapt o demonstraţie războinică a energiei germane, un chiot al revanşei ce se pregăteşte. Cine predică iluzia unei Germanii pacifice face o crimă faţă de Europa. Războiul e acolo un instinct elementar intensificat azi iu proporţie cu pagubele suferite prin tratatele în vigoare. N’o spunem din resentimente fată de marele popor al lui Goeţhe, ci pentru a adăpa cu amarul acestei realităţi setea pacifismului care, în condiţiile actuale, nu poate fi decât o simplă dorinţă irealizabilă. Ce crudă ironie proiecta serbarea din Miin-clien, peste premiul de pace câştigat anul acesta de d. Stresemann! 2 Există şi ’n artă un tineret bolşevic. O mentalitate hrănită din atitudinile lui Marineiti şi din revoltele disperate, dela început, ale lui Papini. Temeiul ei stă în convingerea că nimic nou nu se mai poate ereia dacă nu dărâmăm valorile istorice ale artei,. Actualitatea se simte sufocată sub dimensiunile trecutului. De aci doncliişotes-cul războiu împotriva muzeelor. Intre tinerii scriitori belgieni, pe cari i-am cunoscut la congresul PEN-Clubului, la Bruxelles, mentalitatea e curentă. Eram într’un asemenea grup, gata să vizităm galeriile de artă din capitala Belgiei. Intenţia noastră scutură electric pe -,şeful“ mişcării, un june vorbăreţ, aidoma cu simpaticii noştri cavaleri dela Contimporanul şi Integral: — Muzeele? Ce căutaţi în aceste magazii de vechituri? In revista noastră de avangardă am somat de a-ţâtea ox*i guvernul să le dea foc. Singurul lucru interesant acolo e colecţia de artă modernistă. Dar aceea n’o puteti vedea. Am izbutit să constrângem Statul s’o cumpere, dar custodele muzeului, un imbecil, a pus-o la pivniţă şi o ţine sub cheie. E interzisă publicului. Ca musafiri, cereţi să vă deschidă. E singurul lucru demn de văzut în Bruxelles! N’am cunoscut pe custode. Dar;, după invectiva şefului moderniştilor, el trebuie să fie, fără îndoială, un om de gust. Mentalitatea aceasta, bolşevică în artă şi în cultură e susţinută şi de o veritabilă ignoranţă — programatică! Vroiam să ştim unde e mormântul cardinalului Mercier. Niciunul din bravii tineri n’a ştiut să ne spună precis unde odihneşte gloria filozofică şi morală a patriei lor. Fireşte, cardinalul Mercier era catolic şi — hor-ribile dictu — passeist! Bolşevismul în artă sufere de un viţiu fundamental: amestecă o deviză politică într’un domeniu impropriu. Căci dacă, în ordine politică, un regim mai bun, sau socotit astfel, nu se poate întrona decât pe ruinele regimului vechiu socotit ca rău, se poate aplica acest procedeu, valorilor de artă socotite ca eterne şi bune pentrw întreaga omenire? Trebuie distrus Rembrandt ca să poată picta Kokosehka? Şi încă ceva: îin furia acestui tineret modernist de a dărâma ce s’a creat, ca să se poată şi el a- 183 © firma, nu e implicit un certificat de proprie impotentă creatoare? ^ Lamentabilă gencrajie care vrea să se afirme cu această condiţie absurdă, nedemnă şi lipsită de eroism! 2 Vitrinele librăriei româneşti sunt invadate de cartea franceză. In Bucureşti, în provincie, pretutindeni. Unde nti se desface cartea franceză, vitrina e decorată cu coperte germanie, ungureşti sau ruseşti. Dintr’o aruncătură de ochi poţi constata absenţa aproape totală a cărţii romă-neşti iar, dominantă peste toate, invazia cărţii franceze. Dacă publicul minoritar citeşte nemţeşte, ungureşte sau ruseşte, publicul românesc citeşte franţuzeşte. E o manie al cărei leac nu l-a găsit nici satira costelivă a lui Facca, nici violenta lui 13 Martie, 1906. Insuş d, N. lorga. eroul de atunci, e azi prea obligat Franţei ca să nu contribuie cu întreaga sa autoritate la intensificarea frantuzomaniei. Că lectura franceză e o binefacere pentru cultura generală, la noi, — incontestabil! Dar nu despre aceasta e vorba. Pe noi ne interesează în rândul întâiu creaţia culturală românească. Şi din acest punct de vedere invazia franceză e o nenorocire. Cauza pentru care, în mare parte, cultura noastră nu se poate desvolta îni proporţia politică a României, stă în facilitatea cu care cartea franceză îmbie spiritul românesc. Faptul acesta suprimă efortul autohton sau, unde acest efort apare totuşi, îl # dispreţuieşte. Dispreţul poruia la început din cercurile aristocraţiei noastre cu totul franţuzite; el s’a. generalizat prin şcoală şi prin imitaţia socială. Chiar când din sânul aristocraţiei, au răsărit talente, ele s’au manifestat la Paris în paguba Bucureştilor. Dela cele mai vechi până la principesa Mart a Bibescu a cărei îitera-tură, recunoscută azi în Franţa cu mari elogii, reeditează încă odată adâncul dispreţ pentru limita româneasca. Revistele şi ziarele noastre tuşile neglijează produsul autohton în profitul celui francez. Recenzentul nostru se simte mult mai important o-eupându-se în notita sau foiletonul său de Gour-inont, de Proust, de Gide, în loc de N. lorga, V. Pârvan, Rădulescu-Motru, Fmanoil Burniţa sau Tudor Arghezi. Cartea românească a devenit astfel aproape disparentă. O socoteală sumară dovedeşte că, din tot ce s'a scris româneşte, valorile care circulă azi se numără pe degete. Celelalte critica le ignoră, publicul n’are mlemorie şi dor de ele: el se satisface franţuzeşte. O intervenţie în favoarea cărţii româneşti se impune. Prin propaganda unei critici care a dezertat dela datoria ei principală şi printrun regim legal de protecţie a cărţii naţionale. Dece să se bucure de regimul protecţiei numai hârtia trustificcită a d-lui Dinu Brătianu care, pentru biata carte naţională, constituie iacă o tentativă criminală? 2 . . Isus Cristos pătrunde în Universitate Nu atât printre profesorii prea siguri de adevărurile absolute ale ştiinţei, lor, cât printre studenţii, din fericire, ceva mai nesiguri de absolutul adevărului ştiinţific. E un fapt nou, înlesnit de psihologia postbelică. El trebuie remarcat şi încurajat. El ar trebui remarcat şi încurajat mai îintâiu de Biserică. Dar Biserica noastră se dezinteresează încă. Fiindcă apariţia frumosului fenomen printre studenţime nu se datoreşte Bisericii noastre. El s’a desvoltat din nucleele de propagandă religioasă americană şi, treptat, se colorează ortodox prin ■— îndrăznim să credem — insistenţa cu care se desbate în presa naţională problema ortodoxiei de câţiva publicişti laici. Când am Început, acum cincisprezece ani, să agităm problema religioasă, ne găseam de unul singur în mijlocul scepticismului romanesc, cinci parale kilogramul. Lucrurile s’au schimbat cu timpul. Dar, in treacăt fie zis, s’a creat o situaţie paradoxală: pe când prelaţii, tradiţiei noastre religioase îşi trimit tinerii teologi încă la nenorocita şcoală a protestantismului, pe când ei înşişi, aceşti prelaţi, se arată încântaţi de congresele internaţionale protestante, pe când însuş 1. P S. Patriarh al României binecuvânta aceste congrese, cei câţiva publicişti laici, conştienţi de tezaurul nostru ortodox, sunt nevoiţi să cheme la ordine pe membrii rătăciţi ai Sfântului nostru Sinod, iar elita, studenţimii universitare, fără îndrumători duhovniceşti, se străduieşte singură să-şi organizez© sufletul în formula ortodoxismului. Ciudată situaţie! _ S’au creat azi centre creştine în jurul fiecărei Universităţi româneşti. Remarcabil e că membrii acestor centre se recrutează spontan din însăşi elita studenţimii dela toate Facultăţile şi înaltele şcolj speciale, Isus Cristos coboară printre literişti, medicinişti, filosofi şi politehnicieni. Cercul studenţilor creştini dela, Paris, prelungit din âceastă mişcare, întreţine un fecund contact cu gânditori cu Jacques Maritain, Henri Massis, Nicolae Berdiaiew şi Serghie Balgacow. Piscurile vei'zi de tinereţe ale acestui spirit nou freamătă în marile adieri ale religiei. O generaţie nouă, cu mentalitate nouă, să speram, se va naşte. Ea va fi menită să schimbe faţa morală a ţării acesteea unde viaţa publică s’a scufundat în prostituţia generală a conştiinţelor. Qli, dacă aş fi Patriarh al României, in loc să mă simt la mine-acasă printre protestanţii senri-atei, în loc să-mi consum prestigiul sacru instrumentând aventurile politice ale unor eomitagii în stil mare, ni’aş pogorî cu Isus Cristos în mijlocul acestui nou tineret, aş chema cu puterile mele de suprem Arhiereu pământesc harurile Duhului Sfânt asupra acestor întâi creştini ai României intelectuale! Nichifor Crainic „Gândirea“ va publica in numărul viitor, pe lângă literatură, studiile şi cronicile obişnuite, o serie de articole închinate memoriei lui Vasile Pârvan. Numărul acesta, de vacanţă, apare fără ilustraţii; cetitorul are, în schimb, pentru acelaş preţ, 8 pagini în plus. © BCU Cluj EXEMPLARUL LEI 30.- GÂNDIREA EXEMPLARUL LEI 30.— REDACTORI: CEZAR PETRESCU ŞI NICHIFOR CRAINIC GRUPAREA REVISTEI: LUCIAN BLAGA, VAS1LE BANCARA, EMANOIL BUCUŢA, AL. BUSUiOCEA-NU, OSCAR WALTER CISEK, N. M. CONDIESCU, DEMIAN, O. HAN, NHE IONESCU, G. M. 1VANOV, ADRIAN MANIU, ALEXANDRU MARCO, GIB. I. MIHĂESCU, ION PILLAT, ION MARIN SADOVEHNU,. FRANCISC ŞIRATO, TUDOR VIANU, V. VOICULESCU APARE ODATA PE LUNA REDACŢIA: STRADA POLONA No. 38, BUCUREŞTI. uniimiitmniiiniiiiiiiiiiiiiiiiHiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiniiiiiiiiiiiimiiiiiiiiiiiiiiniiiiiiiiimiiiiiiiniiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiii^iiiiiiiiiiiiiiiiii No. 7—8 IULIE-AUGUST 1927 CUPRINSUL: SCRISOARE DESCHISĂ D-LUI jULES ROMA1NS de Em. Bucuţa 137 VESPERALA (poezie) de Ion Minulescu ...............14! MISTICA STATULUI de Petre Marcu-Balş................143 IUBIRE ÎMBĂTRÂNITĂ (poezie) de V. Voiculescu.........160 ÎNSEMNĂRI de Adrian Maniu . 161 PAPARUDĂ (poezie) de D. Ciurezu 163 AMINTIRE de M. Beza .... 165 TOAMNĂ (poezie) de Zaharia Stancu...................167 IDEI, OAMENI & FAPTE D-L RĂDULESCU-MOTRU SI DOCTRINA PERSONALISMULUI ENERGETIC de Văii le B incită...............169 REGELE FERDINAND de Emanoil Bucuţa...................183 CRONICA MĂRUNTĂ ILUSTRAŢII COPERTA : de Demian. DESEMNE IN INTEROR : de Demian şi Rodica Maniu. ABONAMENTE: 1 AN, 350 LEI; 6 LUNI, 175 LEI. PENTRU INSTITUŢIUNI ŞI AUTORITĂŢI, 500 LEI ANUAL. IN STRĂINĂTATE: 5j0 LEI ANUAL ADMINISTRAŢIA: GR. T E O D O S SIU, STRADA L A T I N A No. IO EXEMPLARUL LEI 30 — GÂNDIREA EXEMPLARUL LEI 30.™ C. 8067.— Impr. F, C. P. C. Latina, 10 © A APĂRUT: RAINER MARIA RILKE POVEŞTI DESPRE BUNUL DUMNEZEU în româneşte de NICHIFOR CRAINIC Colecţia «Cartea Vremii». Preţul 30 Iei. R APĂRUT: LUCIAN BLAGA MEŞTERUL MANOLE DRAMĂ IN 5 ACTE Preţul 60 lei. A APĂRUT: • F U G A L UI ŞEFKI R 0 M A N , DE EMANOIL BUCUŢA EDITURA „CARTEA ROMÂNEASCĂ1'. PREŢUL 70 LEI A APARUT: TUDOR flRGHEZI CUVINTE POTRIVITE POEZII Edit. Fundaţia Cult. Principele Carol şi Bibliofila. Preţul 250 lei. A APĂRUT I N T U N E CARE” >> PARTEA I ROMAN DE CEZAR PETRESCU CARTEA VREMII COLECŢIE ENCICLOPEDICA ÎNGRIJITĂ DE NICHIFOR CRAINIC 1. EMANOIL BUCUŢA 2. CHARLES MAURRAS 3. ION PILLAT 4. LUCIAN BLAGA 5. H. IBSEN 6. Ml HAI D. RALEA 7. LUCIAN BLAGA 8. D. lANCOriCl 10. L. PIRANDELLO 11. V. miCULESOU 12. okakura karuzo 13. N. DAŞGOVICI AU APARUT: LEGĂTURA ROŞIE nuvele. VIITORUL INTELIGENŢII în rom. cu o introducere de T. Vianu. SATUL MEU, VERSURI cu gravuri în lemn de Teodorescu-Sion. FENOMENUL ORIGINAR studii filosofice. PEER GYNT trad. în versuri de Adrian Maniu. INTRODUCERE IN SOCIOLOGIE. FAPTA joc dramatic. SOCI EV A TE A NATl UNILO R HENRI C IV trad. de Al D. Marcuh POEME CU ÎNGERI CARTEA CEAIULUI trad. de Emanoil Bucuţa. DUNĂREA NOASTRĂ EDITURA FUNDAŢIEI CULTURALE PRINCIPELE CAROL © BCU