anul vii © BCU Cluj (HH CÂND I REA PE URMELE DRAMEI DE ION MARIN SADOVEANU ,A.rta celor ce nu ştiu de cât cu greu să urmărească înfiorarea sufletului pe un vers sau pe o frază muzicală, arta eliberării celor mulţi, simplă şi totuş atât de complicată, teatrul în înţelesul cel mai larg al cuvântului, azi este primejduită aproape pretutindeni. O alta, făcută din tr’o iluzie mai uşoară dar înjumătăţită, îi râvneşte locul. îngrijorările sunt mari. Totuş echilibrul nu se va strica, pindcă cinematograful, artă parazitară şi nouă, nu cunoaşte nici una din legăturile trainice cari leagă cuvântul mimat cu publicul său din totdeauna. Oricând teatrul a găsit o punte de salvare. Se înfăptuia câte odată minunea aceasta a nepieirii definitive, pornind din cele mai nobile daruri ale sale, din poezia sa. De cele mai multe ori însă, salvarea a venit din fermentul acela clocotitor de viaţă, umil şi trivial, care a păstrat şi a dospit în el, şi încă în timpurile cele mai greu încercate, arta aceasta, subt forma exhibiţionismului popular. După moartea clasicei tragedii greceşti, trecută prin palidă imitaţie romană; după ce însăşi comedia se stinge la Roma, din tiparele ei cele mai pure, mimusul, gen vulgar, încărcat de satiră, superstiţii şi grosolănii, stăpâneşte din Alexandria, prin Bizanţ, până în Apus. Teatrul se salvează în lumea veacurilor cu civilizaţia năruită, prin gluma mimată, primitivă şi neorganizată, ca şi publicul căreia i se adresează, de pe o piatră sau câteva scânduri, la o răspântie de drumuri. Poezia dramatică a dispărut, pentru veacuri lungi, aşteptând un nou răsărit, mai întâi glacial şi didactic, în şcolile latinizate ale Evului Mediu, cu Tcrenţiu, şi mai în urmă, renaşterea religioasă, în mistere. 201 © BCU Cluj Teatrul însă, înţelegând prin aceasta numai partea spectacolului din el, va dăinui mai departe, liber, lăsat în grija fanteziei şi a improvizaţiei, tyrănit de acest mimus, care va împrumuta noilor năvălitori răsăriteni, turcilor, pe Kara-Gţ)ioz, iar lumii apusene, mai târziu, pe calea unor complicate înrâuriri, filiaţiuni pentru personagiile principale din Commedia dell’Arte. Altădată, însă cealaltă parte din alcătuirea acestui fenomen complex, se menţine în ciuda spectacolului care slăbeşte, şi anume poezia lui, opera poeţilor dramatici, desprinsă pentru o vreme din capricioasele coterii ale publicului, şi integrată, ca realizări de o netăgăduită valoare, în afară de specificul lor, în tradiţia culturală a unei epoci sau a unui popor. Acesta pare a fi cazul unei anumite Germanii de astăzi. Intr’adevăr în afară de dibuirile şi nebulozităţile artei scenice, nelipsite, fireşte, de sclipiri, dar care fac totuş să oscileze spectacolul şi valoarea lui; în afară de aceleaşi încercări ce se întind pe o bună parte din literatura dramatică, astăzi în Germania, se mai pune chestiunea uneî poezii dramatice de tradiţie, argumentată şi susţinută cu exemplele multor creaţiuni autentice, şi anume a dramei gotice. Ar fi, această dramă gotică, după cum o defineşte chiar dl. Otto Heuschele, teoreticianul ei, (Schicksale des gotischen Dramas): „acea dramă de spirit nordic, neviolentată de înrâurirea anticilor şi a Renaşterii, crescută din pământul Germaniei, şi pătrunsă de un spirit identic cu acel ce se întâlneşte în plastica şi arhitectura gotică". E drama în căutarea unui nou mit religios, plăsmuitoare de noi simboluri ale comunităţii, drama creatoare a unui teatru festiv, ce se poate urmări dintr’unele tendinţe şi fragmente ale lui Goethe, prin Mombert, până la Fritz v. îlnrut). Iată două pilde, cu totul diîerite şi nelegate în timp şi in spaţiu, în care teatrul face faţă crizelor prin care trece, fie cu unul, pe cu celalt din cele două elemente cari îl alcătuiesc: spectacolul (în înţeles cât mai cuprinzător, şi cel mai frecvent) sau poezie dramatică (teoretic cel puţin, în cazul dramei gotice). Astăzi, şi mai ales în viitor, când criza poate va creşte — căci teatrul românesc nu a cunoscut încă această situaţie, până la desnădăjduitoarea ei limită desvăluită teatrului în alte ţări — prin care din cele două mijloace se va salva arta aceasta, la noi, unde acum are o realitate de netăgăduit, integrată fiind în curentul cel mare de cultură citadină ? Cetatea, sau urmele vieţii de cetate, pentru inpuenţile vremurilor de mijloc, oraşul pentru cele de azi, a fosl întotdeauna cadrul în cuprinsul căruia s’a putut pune şi discuta problema. Din veacul al XlX-lea cadrul acesta l-am creat şi noi şi în el a răsărit fenomenul care ne interesează. Deacum, cred, că destinele ne sunt depnitiv legate de acelea ale spectacolului de pretutindeni, dacă cumva pe această cale, în viitor, teatrul îşi va găsi mântuirea. Cu privire la înfăptuirile scenice, şi mai ales dacă aceste înfăptuiri vor p la un moment dat singure reprezentative pentru întregul tealru, ţoală lumea civilizată de astăzi, prezintă un atât de mare caracter de omogenitate datorit unui gust comun, creat prin circulaţia rapidă a realizărilor şi imitaţilor, încât nu mai poate fi vorba ca pecare neam să se apere prin creaţiunea sa proprie, întrucât priveşte spectacolul. Exemplul cel mai convingător este genul revistei. Practicat la început cu oarecare fabulă şi structură ; cu două tipizări: comperul şi commera, în foarte puţini ani. subt alte înrâuriri, acest gen popular se delestează din ce în ce de elementul său literar: satiră, scenete, situaţii, pentru a intra într’o anumită plastică fastuoasă, ritmată şi decorativă. De îndală ce tendinţa aceasta s’a manifestat şi s'a accentuat la Londra, de pildă, Parisul, Berlinul, Viena, şi pe urmele lor Bucureştii adoptă. Variaţiunile, schimbarea accentului în viaţa acestui gen, mimus-ul modern, dacă am îndrăsni să-l numim astfel, se înregistrează de îndată pretutindeni, dovedind tocmai stricteţea structurii lui, general valabilă, şi generalizarea unui acelaş gust, crescut în oraşe, asemănătoare peste tot locul. Drama, însă trece prin criza refacerilor ei fundamentale. Nu numai ca material dar şi ca tehnică ea răsfrânge instabilitatea ideilor generale, încă neturnate în depnitivele lor tipare. Dramele naţionale au dispărut, şi numai în teorie şi parţial se mai vorbeşte de o dramă gotică, în Germania; iar în Franţa, un Claudel sau Gheon, cari se leagă şi ei de acestă dramă, sunt produse livreşti pentru marele public, alături de realitatea scenei. 202 © BCU Cluj Patrimoniul comun al teatrelor este alcătuit din toate literaturile ale tuturor timpurilor, barocizate, cu intenţie, de o suprastructură a regiei. ■ O dramă a epocei, pornită dintr o literatură şi care să se impună tuturor, cum a fbst cândva cazul clasicismului din veacul al XVII-lea, n’a răsărit şi nu sunt încă semne că se va arăta. Fiecare, în aceste vremi îndoelnice în care sunt indicii că iarăş teatrul va face legătura prin spectaculosul său, cultivă eclectismul şi o tradiţie estetică în poezia dramatică. întrucât ne priveşte, eclectismul nostru, astăzi, e mai puţin o necesitate şi mai mult un program analitic, la care şi — corectivul acesta e un fenomen cu totul modern de cultură naţională, — veghează Statul. Din tradiţie, avem doar un fir, şi nu în poezia dramatică ci în înfăptuirea ei. E ritmul şi atmosfera caragialescă, ce tind să fie lăsate şi trecute ca o succesiune, prin generaţiile noastre de actori. Nou e izvorul dramei româneşti, care începe în veacul al XlX-lea, nepornit din inima neamului acesta, ci numai mânat după alte modele. Dacă există punţi ce se pot lăsa, pentru împrumuturile literaturei culte, din motivele populare, în lirică şi epică, motive care trec din creaţiunea lor primitivă şi anonimă, încărcate de un polen estetic, aceste căi sunt rupte, pentru dramă. Căci lăsând la o parte Vicleimul, un embrion de dramă liturgică şi împrumutată de curând, şi care nu contează nici măcar ca influenţă în viaţa teatrului nostru, nimic nu ne leagă cu trecutul, unde domnesc, miraculoase, doina şi basmul. Tot ce găsim dincolo de această prăpastie şi ceeace am numit cândva dramă magică românească, de la celula ei primitivă a cuvântului rostit, întovărăşit de tiparul său spaţial, gestul, până la marea frească a unei pompe festive, deşi nu poate intra în linia de continuitate şi de influenţe, mai ales a unor creaţiuni estetice, alcătueşte singurul şi autenticul tezaur dramatic al poporului românesc, precumpănit după cum s’a întâmplat întotdeauna în sânul unor societăţi cu o organizare mai puţin severă şi mai ales necunoscătoare de viaţa de cetate de către elementul spectacolului iar nu de acel al poeziei dramatice. Din marele crater magic, astăzi stins, care a clocotit odinioară pretutindeni, topind, zei informi şi nevăzuţi încă de imaginaţia oamenilor, laolaltă cu elemente, spaimă şi curiozitate ; au mai rămas încă nervuri vii, pierdute în carnea altor credinţe, al căror lanţ se încheie cu creştinismul. Strălucite epoci religioase au reeditat începutul dramei, ca pe un fir rupt şi reluat apoi, în acelaş desemn. Intensitatea lor atrage întotdeauna fenomenul acesta al poeziei dramatice, care se organizează pe ceremonial fie păgân, fie creştin. Lumea magică, amorfă încă în tot cuprinsul ei, dar profund mistică, cu un limbaj împleticit încă şi naiv, dând astfel măsura adâncimei ei (experienţa mistică fiind excepţională, întrebuinţează ca mijloc de expresie resfrângerea identică, dar infinit variată a imaginei prin care ia contact misticul urmăritor cu idealul său) a creat mari procesiuni dramatice, pe care mai târziu, fie cronologic, fie pe baza unei înrudiri ideologice, marile religii le-au învestmântat cu fastul şi prestigiul lor. Vechile aşezăminte s au uitat de mult şi totuş în noile liturghii sunt urme ciudate, practici neexplicabile de multe ori, cari nu se pot lămuri, în cele din urmă, decât urcând până la acest foarte îndepărtat izvor magic. Discuţiile aprinse ale veacului trecut în jurul naşterei tragediei greceşti, fie purtate cu sobrietatea savantă a lui Willamowitz, fie cu patosul nietzscbeian. sunt luminarea unei răscruci relativ recente din drumul dramei, care a cunoscut o mare amploare în lumea magică, deşi lipsită de valoarea estetică pe care o dobândeşte abia în urmă. Ritmul vieţii vegetaţiei — moarie şi reînviere — cu toate epocile de tranziţie, ceeace face dintr’o bucată de vreme — anul, o privelişte atât de uimitoare şi variată, şi totuş unitară şi Uniformă în succesiunea anilor, a isbit imaginaţia omului primitiv încât acesta a cinstit cu cea mai însemnată a sa dramă magică revenirea vieţei, simbolizată prin reînvierea unui demon al vegetaţiei. In lumea greco-romană târzie, când elementele dramei magice de odinioară îşi desfăcuseră mănunchiul căpătând alte valori în mai multe festivităţi, aspectele practicelor acestea păstrate mai unitar în Orient, au impresionat atât de mult, în cât Sir I. G. Frazer construeşte o ipoteză, cu privire la răspândirea mai lesnicioasă a creştinismului în Orient, tocmai prin identificarea de către orientali a lui Isus cu demonul însuş al vegetaţiei, a cărei trăsătură principală, în carierea sa pământească era reînvierea aceasta anuală. * * ~ 203 © BCU Cluj Dacă organizaţia noastră religioasă şi socială ne-a interzis o dramă de valori estetice, în care s’ar fi putut resfrânge genul creator al poporului românesc, drama noastră magică — bun dintr’un comun depozit milenar — se apropie prin multe laturi ale sale de modelele cele mai complete, păstrate încă de popoare vechi intrate în hotărâte faze de civilizaţie, cum ar fi grecii sau romanii. De la descântec (pentru care, tipic, ar fi pusul, întorsul şi scosul cuţitelor; v. Tocilescu) până la ritualul desfăşurat în cinstea demonului vegetaţiei, totul se cuprinde în tradiţia românească Pentru cele două mari drame magice de pretutindeni: reînvierea demonului vegetaţiei şi izgonirea demonilor, cred a recunoaşte două echivalente: în Capră şi Căluşari, deşi sunt încă multe elemente cari nu pot fi armonizate, şi există o oarecare neinden-titate în timp. Totuş, întrucât priveşte Capra — jocul păpuşii de lemn, împodobite cu panglici şi zurgălăi, de către flăcăii satelor, păstrat mai ales în toată amănunţimea lui pentru o identificare fructuoasă în ţinuiul Hunedioarei (Tudor Pamfilie: Crăciunul) — avem cele mai sigure indicii, cu ajutorul cărora putem urmări această problemă. De curând, un joc magic, studiat la Viza, fosta capitală aTraciei, şi raportat într’o lucrare de dl. R. Winterstein: Der Ursprung der Tragodie, dovedeşte a putea face legătura între vechia dramă magică, despre care am vorbit şi Jocul Caprei, de pretutindeni, în locurile locuite de români. In faimosul „Carnaval11 din Viza, după cum se numeşte, demonul este dedublat şi personificat prin doi călugări, mascaţi, cu zdrenţe şi piei de animale îmbrăcaţi, şi purtători de multe podoabe răsunătoare: zurgălăi. Capra, ea însăşi e o mare mască, purtată de cel care o joacă. E o mască construită din lemn, cu un plisc, împodobită cu fel de fel de panglici şi zdrenţe şi cu un ornament ce nu lipseşte niciodată: clopoţeii. Mannljardt crede a recunoaşte sigtir, după aceste două atribute: mască şi clopoţei, pe demonul vegetaţiei în cinstea căruia are loc jocul magic. Găteala răsunătoare ar avea rolul simbolic aci, de a se înfăţişa ca vocea demonului. Şi la Viza şi la noi precum şi odinioară în marea dramă magică, demonul este sacrificat. Dar semnul cel mai precis — simbol al belşugului şi fructificării în asemenea procesiuni este phallusul. Phalloforii au întovărăşit întotdeauna personagiul principal, pe demon — după cum Satirii vechiului joc grecesc, cari nu erau primitiv de cât un corp de pballofori, îl întovărăşiau pe Dgonisos. Atributul acesta, Ia Viza, este dat unuia dintre cei doi călugări. La noi, lipseşte. Totuş există o anumită stilizare, o anumită transmutare de simbol în mentalitatea magică, ce trebuie urmărită. Forma conică însăşi a acestei măşti uriaşe, care este capra, reaminteşte pălăriile conice ale altor demoni ai vegetaţiei: (Pfingstl, în Bavaria; Loup vert, în Normadia) şi cari nu sunt altceva decât o stilizare simbolică a pballusului, întovărăşind pretutindeni pe demonul vegetaţiei. Aşezat în linia tuturor celorlalte neamuri, întrucât priveşte patrimoniul său de dramă magică, dramă rămasă rudimentară ca pretutindeni, în afară de greci la cari în faza religioasă alcătueşte începuturile tragediei, poporul românesc nu reia motivul acestei poezii, altoindu-1 pe ritualul său religios. Doar fragmentele acestea de dramă păgână vor suferi, cu vremea o creştinească înrâurire, sfinţii venind să stea alături în diferite practici, cu viaţa sau cu minunile lor, de elemente confuse păstrate încă din lumea şi vremea negurilor- Peste această întreagă epocă, forfotitoare de gânduri naive şi înjumătăţite, cade o umbră deasă, răsărind, de abia de câteva decenii, teatrul românesc în toată plinătatea Iui, într’o lumină mare dar poate, încă, prea neegal împărtăşită. Rampa faclelor ne lipseşte. Teatrul nostru, legat definitiv de soarta teatrului de pretutindeni, va face şi el faţă în lupta pe care o duce cu cinematograful prin aceiaş putere astăzi în luptă: prin spectaculosul său, ajutat de miraju cuvântului. Cât va ţine aceaslă luptă nimeni nu se poate rosti. In ziua însă în care întrecerea se va deplasa pe un alt plan, şi fiecare naţiune va 204 © BCU Cluj trece la armele mult mai nobile ale poeziei sale dramatice? cum vom putea ţine piept? Va trebui să împrumutăm dela vecini tiparul cel mai înrudit sufletelor noastre? flr p o soluţie desnădăjduitoare, dacă am fi siliţi să o adoptăm. Căci, prin drama de mâine— ca şi prin drama de totdeauna, viguroasă şi luptătoare — nu înţelegem numai o furmulă estetică cu un anumit procedeu tepnic, ci expresiunea realizată dramatic a unor puteri şi năzuinţi supeteşti, definitiv organizate. Să nădăjduim că, până în clipa marei bătălii —stăpâni pe meşteşugul acesta de curând deprins şi care oglindeşte astăzi atât de palid supetul nostru — vom isbuti să supraconstruim drama albă de astăzi, pe care o practicăm, făcând eforturi să ne ţinem la înălţimea unei onorabile tepnici, cu silueta gândului nostru, care să încpidă, ca un cpivot, lamura supetului acestui neam, cristalizat şi într o dramă, de o reală valoare estetică. © BCU Cluj SEARĂ ÎNTÂRZIATĂ DE V. VOI. CULESCU In iezere de miere se cufundase Seara Şi drojdii de lumină cădeau la fund, subţiri... Dar clipa’n care Noaptea pe lume-şi pune gtyiara Tărăgănia, lungită cu’ntoarceri şi opriri...: Pioase mai de vreme şi codrii, grei de apă, Se scuturau cu ropot şi n’aţipiau curând; Evlavia tăcerii nu cuteza să ’nceapă, Căci păsările ’n cuiburi tot mai cântau, în gând. Din umbra ce-şi vărsase mireasma ei jilavă Un brad, bătrân şi pustnic, privea cum, sus, stingher, Urcând către lumina ce se’ncfyidea în slavă Cu largi rotiri un vultur se ’nşuruba în cer... , A ’nvineţit deodată văzduhul tot... Din partea Uitatei Nopţi un crainic împrăştia fiori: Urcat pe-un munte galben şi-aidoma cu moartea Cosia pe zări Amurgul livezi de roşii flori. ' , © BCU Cluj Şmw») A MUR G DE V. VOICULESCU Amurg de zmeură pe munte, vara... In poala Serii, înroşite, Toţi rugii cerului şi-au scuturat povara : Mormanele răscoapte, zac strivite. Stă’n zare ciucur pârga sângerie... Adulmecând din umbra lor adâncă Ies urşii nopţii, plini de lăcomie, Şi zmeura amurgului mănâncă. © BCU Cluj DEZERTAREA LUI TOADER MANZU DE CEZAR PETRESCU ]VIă, băiatule! Pssst! Toader Mânzu se opri petrificat, cu mâna arcuită la capelă. Cum n’avusese timp să rectifice poz.ţia, cu drumul retezat din goană, înnemerise cu trupul plecat înainte, ca o rudimentară eboşă de statuie desprinsă din soclu, gata să se prăvale la cea mai uşoară atingere cu degetul. O statuie şuroind de sudoare. Dublă sudoare: de arşiţa încropită şi de emoţie. întâia oară îi vorbea direct un domn general. Şi încă un domn general de corp de armată. Generalul, întinse scuturând cu două degete pe fereastra vagonului, o pârtie despăturită de cinci sute şi porunci cu simplitatea oamenilor deprinşi să dispună de timpul, de viaţa şi de voinţa muritorilor în uniforme de rând: — Ascultă, băiatule! Dă fuga şi cumpără o cutie de ţigarete Regale R. M. S. Nu uita: lipite! Ia seama la rest. Mişcă ! Soldatul se supuse ordinului şi mişcă — în direcţie opusă debitului de tutun. — Stai! Toader Mânzu frână brusc, ciocnind catastrofal o doamnă, un copil şi un hamal. Doamna suspină un reproş, copilul scânci, hamalul înjură. Toader Mânzu nu auzi, cum nu văzuse. Pe tot peronul forfotind de lume precipitată, urlând de fluerături şi gemând de duruitul vagoanelor de bagaje, nimic nu exista, nimeni nu mai exista, decât ua general de corp de armată, care-i ordonase: „stai!" — şi stătuse, după cum adineura îi poruncise „mişcă!" — şi el se mişcase. — încotro o iai rasna? se încruntă generalul cu severitate. Nu ştii unde e Regia? — Ştiu, să trăiţi! gâfâi într’o singură răsuflare Toader Mânzu, care nu ştia unde e debitul de tutun, dar învăţase din continuă şi aspră experienţă, că unui soldat nu-i este îngăduit să nu ştie, să nu poată când superiorul dă ordin. — Atunci, circulă! în cinci minute porneşte trenul. Soldatul se deslănţui iar, tropăind cu bocancii potcoviţi în asfaltul peronului, ghiontind, deşcbizând drum în piepturi moi şi inofensive, cu pumnul de fier asudat, în care strângea hârtia de cinci sute, strigând: — Păzeşte ! — cu aerul important şi fatal al unei ştafete, purtând un ordin secret, urgent şi decisiv. In urmă-i, calea era semănată de ocări, de schiopătăturile picioarelor strivite şi de vagi aluzii la ascendenţa curierului de la Maraton. — II a l’air trop bete, papă! îl compătimi fata generalului, aruncând în plasă pălăria de pai uşor şi scuturându-şi zulufii blonzi. Ar p nostim să rămâi fără rest şi fără ţigări... Generalul duse degetul inmănuşat la tâmpla sură, indice de adâncă şi experimentată înţelepciune: 208 © BCU Cluj — Uite aci, fetiţo! Hm albit învăţând să cunosc oamenii. Ăsta, e dintre cei care aleargă pe jos jumătate de ţară să ţi aducă o batistă pierdută. — Bine, papă! încuviinţă fără convingere, copila alintată. Numai să nu mi devastezi pe drum ţigaretele mele — ştii că sunt subţiri şi parfumate. Insuportabile l întări, cu o undă de înveselire în ochi, scomptând dinainte satisfacţia clipei, când omul cunoscător de oameni, are să arunce priviri desnâdăjduite şi lacome, la tabachera ei de email roşu, cu dispreţuite ţigări: subţiri, parfumate şi insuportabile. — Vom vedea! spuse cu blândeţe generalul, mai mult pentru el însuşi, ca să-şi întărească siguranţa, puţin, imperceptibil, clătinată. — Vom vedea! aprobă ameninţător odrasla, trântindu-se picior peste picior pe bancheta de pluş şi aprinzând ostentativ, cea dintâi ţigaretă-supliciu. Generalul o admiră cu înduioşare paternă, netezindu-şi mustaţa căruntă, Hpoi crezu necesar să şi impună o nepăsare distrată, despăturind un ziar. Dar ochii căutară îndată fără voe, peste rânduri, spre fereastră. Treceau pe dinainte ghilotinate de rama neagră, tot soiul de capete, câte îşi dau întâlnire într’o gară cu trei noduri de drum de per: civili, doamne, opţeri, soldaţi; soldaţi din toate armele, în afară de cel cu ţigările. Regretă că n’a reţinut numărul regimentului- Nici nu l-ar recunoaşte de altfel după vre’un semn sigur: n’a luat seamă, e negricios, bălan, înalt, scurt? — un soldat anonim ca zece mii alţii; număr de matricolă. Ca întotdeauna, nici nu s’a gândit că poartă un nume, că sub uniformă e un om. Când spusese adineaori că a albit învăţând să cunoască oamenii, generalizase sumar, pindcă e un fel de a vorbi. Soldaţii, da; nu oamenii. Pe-un soldat îl cântărea de la cea diniâi ochire, cu o diagnoză întotdeauna fără greş. Dar civilii constituiau pentru generalul de corp de armată, o lume necunosjută, anarhică şi nebuloasă, care-1 interesa prea puţin şi ale cărei norme le dispreţuia cu brutală sinceritate. II împingea acum îndemnul să se înalţe şi să privească, peste bara ferestrei. II reţinea însă calmul ironic al fetei, spionându-1 cu coada ochiului ştrengăreşte micşorat de fum şi scuturând cu încetineală calculată, scrumul fragil cu vârful arătătorului. Cum de-a uitat ţigările pe masa restaurantului? De altfel tot vina unui civil. Individ impertinent şi fără nici o cuviinţă; vecinul care n’a contenit toată vremea să-şi desfacă foşnind ziarele sub nas. La plecare tipul a aruncat şervetul peste cutie- Acum îşi aminteşte bine, el l-a măsurat din creştet până în tălpi, cu o privire fulgurantă, încât civilul a coborât ochii intimidat şi ca să-şi găsească de lucru, a început să închee şi să descljee nasturii hainei. Dar în enervare, a uitat cutia sub şervet, a rămas fără ţigări şi trenul plecă. Stâlpii peronului începură să lunece îndărăt. Plecarea era lină, fără puerături şi semnale inutile, cum orânduise cel mai recent regulament de C- F. R. îşi birui demnitatea şi se plecă nerăbdător să privească, scoţând mâna gata să facă semn, pindcă nu încăpea nici o îndoială că soldatui nu mai nimereşte vagonul. Nici urmă de soldut. Un hamal întovărăşi fereastra vecină în pas crescend, cu şapca în mână, să primească bacşişul. Ultimii stâlpi. Magazia de bagaje Discul semnalelor; acarul cu piciorul apăsând în macaz- Mai privi încă, sincer convins că soldatul întârziat aleargă în urma trenului cât îl ţin bocancii, ca un căţel pdel. Iar când nu se mai văzură de cât casele strâmbe ale mahalalelor mărginaşe, îşi dădu drumul în jilţ, declarând pocăit; — Hceasta nu mi s’a mai întâmplat niciodată! Hm dat pe semne peste cel mai teribil hotoman din armata românească. Fumătoarea de ţigarete subţiri, parfumate şi insuportabile, aruncă trei măestre inele concentrice de fum şi lărgi ochii cu cea mai perpdă şi nevinovată mirare: — Ciudat, părea un prost atât de onest! — Dacă îmi cade vre-o dată în mână — ameninţă generalul, vai de oasele lui! Iţi declar pe onoare: am dat peste cel mai teribil hoţoman. Ochii generalului - fumător nesăţios cu raţia şaizeci de ţigări pe zi — râvniră hipnotizaţi la porţigaretul deschis pe măsuţa de sub fereastră, aşa ca din întâmplare, ca să resfeţe privirei cele două rânduri de ţigarete, din care nu lipsea decât una. Pumnul strâns în mănuşă ameninţă în urmă soldatul fără nume, fără unitate şi fără cinste, care 209 © BCU Cluj / desonorase in dnci minute, oştirea româna. $i trenul scăpat în câmpuri largi, d»ui voiniceşte aşternându-se cu nădejde la drum lung. In vremea aceasta, Toader Mânzu, hoţomanul, holba ocl?ii cât discurile de semnal, la şinele goale. Lăsase un tren, un vagon şi la fereastra vagonului, un general de corp de armată, aşteptând o cutie de regale R. M. S.; — acum nu mai era nici tren, nici vagon, nici general. Lucrul îl umplu de uimire, cum rămăsese cu gura căscată, acum doi ani la bâlciul dela Fălticeni, când scamatorul făcuse să dispară prin drăcească minune, dintr’o pălărie ca toate pălăriile, un epure, o ţigare şi o sticlă de vin. Toate fuseseră sub oct», scamatorul îl învitase să le pipăe — cât ai număra până la trei, pălăria rămăsese goală. Goală, cum i s’a făcut gol în capul lui, acum, stând prostit, cu ţigările şi restul asudat în palmă. — Trap, Mânzule! Te aşteaptă domnul colonel. S’a făcut cucoana foc! Tună şi fulgeră. Toader Mânzu căzu din al noulea fund al Infernului, în cel mai afund. Cealaltă ordonanţă, încărcată cu geamantane şi cutii cu pălării, umbrele şi pleduri, ca o ambulantă reclamă de obiecte de voiaj, apăruse vârtej, cu maximum de compas. Se răsuci, săltând subsuoară un vraf de pelerini şi măntăli. * — Hi oprit locuri? — Miţjuţ, ascultă! bâlbâi Toader Mânzu, neştiind cum să istorisească toată întâmplarea grozavă, cu minimum de cuvinte. Cin domn general... general de corp de armată. Era în vagon, colea... Dă ordin: «Mânzule, cumpără o cutie de ţigări. Regale R. M- S., lipite...11 Eu dau fuga, caut ţigări R. M. S. lipite— — Lasă ţigările. Te întreb dacă ai oprit locurile? . — Inţelege-mă, omule! imploră Toader Mânzu, sdrobit de avalanşa catastrofelor. Dă ordin un domn general de corp de armată, ezecut ordinul... când colea, mă întorc cu ţigările şi domnu general nicăiri. — Mă, nu pi nărod! Lasă generalu şi lasă ţigările. Te întreb atâta: ai ezecutat ordinu lu don colonel? Hm venit cu bagajele. * Toader Mânzu, mărturisi că n’a executat ordinul domnului colonel, deşi sunase lămurit şi concis: „Mânzule! Hştepţi în gară trenul de Constanţa. Ocupi două locuri în clasa întâi. Hştepţi, dacă întârziem şi nu te mişti nici mort." Crenul de Constanţa sosise în gară, el nu ocupase cele două locuri, şi nu era mort. Nu-1 înghiţise pământul. Era viu şi nevătămat, cu o cutie de ţigări în mână şi cu restul dela cinci sute de lei, căutând un general de corp de armată, pierdut fără urmă. Mipuţ, cealaltă ordonanţă, clătină în semn de urâte presimţiri, toată arhitectura de dromader din spate. — Htunci, dragă Mânzule, are să te potcovească cucoana, să pomeneşti câte zile-i mai sburda tu. Şi răsucindu-se pe călcâie, goni pe scările subpământene, la celălalt peron, unde aştepta trenul de Constanţa. Toader Mânzu îl urmă cu resemnare. Tot astfel, cei dintâi martiri, păşau cu simplitate modestă, să înfrunte supliciul armelor. Poate nădăjduia un miracol absurd ca în unele visuri unde totul se rezolvă agreabil şi prompt: să existe un vagon gol, dinainte rezervat, să-l întâmpine acolo, cu vorbe de laudă domnu general de corp de 'armată şi domnu colonel, amândoi înfrăţiţi într’o comună admiraţie pentru vrednicia şi iscusinţa soldatului Toader Mânzu; sau poate aştepta o minune înfricoşată dar uşurătoare: să se surpe scările peste el, să i-a foc trenul, s’o apuce pe doamna colonel leşinul care-o cearcă de câte ori domnu colonel, pleacă singur, la Bucureşti. Hr da fuga după apă, toţi ar uita de grija lui, s’ar aduna lume. Câte nu se pot întâmpla? îşi făcu de trei ori cruce cu limba în cerul gurii şi chemă ajutorul sfântului Mina, făcătorul de minuni. Dar când văzu de departe, în faţa unui vagon, pe doamna colonel şi pe domnu colonel, lângă movila de geamantane, îl bătu o clipă gândul să o facă înapoi pe scările de şub pământ Măcar de-ar duce scările până în fundul pământului. Hcu i-acu — îşi rosti în minte, oferind gâtul tăietoarei. — Hşa ne-a fost vorba Mânzule? începu colonelul răfuiala, ca întotdeauna, moale- 21© © BCU Cluj fiar n’avu când să sfârşească, boamna colonel, îl dădu de oparte şi-i tăie mustrarea prea blândă. Ea comanda aci, de altfel, ca şi la regiment. — Tâmpitule! Lasă că te răfuesc eu, îndată ce ajungem. Te plimbai t)ai? Şi printre dinţi: — Ai noroc de lumea de aci, altfel ţi aş pocni vre-o două, să-ţi treacă pofta de plimbare! Toader Mânzu, apelă desnădăjduit la mărturia cutiei de ţigări şi restului din mână. — Să mă trăsnească sfântul, cuconiţă... Un domn general de corp de armată, dă ordin dela fereastră : Mânzule, trap şi adă o cutie de ţigări R- M S- lipite. Era sigur, că generalul îi spusese ca toată lumea: Mânzule! şi tot ca toată lumea: trap. — Ce general şi ce ţigări ? Ai început acum să şi minţi ? Atâta îţi mai lipsea do-bitocule! Dobitocul, ridică fără grai, mâna cu ţigările şi restul, aşteptând să vorbească aceste dovezi pentru el. Dar doamna Colonel, nu vedea nici cutie, nici rest; vedea verde înaintea ochilor. — Dacă n'ar fi fost domnul locotenent Săndulescu, rămâneam pe culoare cu toţi... cu toţi jidanii! găsi doamna colonel la întâmplare, ameninţarea celei mai degradatoare companii Toader Mânzu, răsuflă uşurat. Dacă se afla aici, domnu locotenent Turei Săndulescu, nu mai purta nici o grijă. Scotea el locuri şi din piatră seacă. Intr’adevăr, domnul Locotenent Turei, făcu dela o fereastră un semn francmasonic. Găsise două locuri. începu să clădească acrobatic bagajele în plasă. Doamna Colonel se instală cu Lolica pe genunchi- Domnu Colonel îşi revărsă corpolenţa între braţele jâiţului, scoţând batista şi tamponându-şi chelia cu broboane de sudoare. Îndemânatic şi autoritar, locotenentul Turei, aghiotantul domnului colonel, făcu o demonstraţie promptă, cum se poate orândui, ca în sacul unui soldat, maximum de efecte în mini-mium de spaţiu. Ceilalţi pasageri, asistau cu desarmată pasivitate, la invazia care le deplasa geamantanele să le clădească după o orânduială nouă. Vrednic aghiotant şi Mihuţ vrednică ordonanţă! Operau rapid, fără şovăială, trecându-şi unul altuia peste capete, toată zestrea de vilegiatură a domnului şi mai cu seamă a doamnei comandant de regiment. Colonelul aproba, ca întotdeauna, lânced. Aproba, cu sinceră admiraţie şi Toader Mânzu, redus la rolul de spectator. Doamna Colonel, îşi reparase în oglingioară, cu puful şi cu roşul de buze, ravagiile celor 38 grade la umbră. Acum, o pusese pe Lolica pe măsuţă şi îi potrivi funta mototolită. Un domn roşcat, cu ochelari, privi cu insistenţă răutate căţeluşa. Lolica îl mârâi. Domnul îşi impuse calm, silindu-se să întoarcă ochii spre inscripţiile de pe tăbliile de porţelan: „Ne pas se pencher en dehors. Nicht hinausbeugen. Non spargesi...11 — Ai recipisa dela bagajele cele mari, Puiule? — Da, Piciule! îşi pipăi colonelul, la piept, buzunarul unde se afla portbiletul cu recipisa. Cele patru perechi de ochi străini din compartiment, îşi schimbară priviri umflate de râs Puiule! Piciule! Alintatele nume desmierdătoare şi le schimbau două maldăre de osânză cântărind la olaltă un sfert de tonă — anacronice mărturii ale unei îndepărtate tinereţi când poate au fost svelţi, frumoşi, încântători şi când Piciu şi Puiu, vor fi alcătuit cea mai delicioasă şi invidiată pereche a seratelor de la Cercul Militar al garnizoanei. Acum Piciu se lăsa linsă pe nas de limba roşie a Lolicăi şi Puiu, se scobea îngândurat în urechea păroasă cu degetul mic. Locotenentul Curei îşi sfârşise misiunea. Bagajele stăteau tixite, ca în rafturile unui magazin bine asortat. îşi arcui mijlocul strâns în tunică, să sărute mâna grăsună a D-neî Colonel, ură comandantului vilegiatură plăcută. Lolica, păşi peste genunchii domnului roşcat, cu ochelari, să-şi ia ziua bună, dela cel mai frecvent mosafir al casei. Domnul îşi scutură perii nevăzuţi, cu bobârnace indignate. Doamna Colonel porunci: -- Mihuţ» tu rămâi aci, pe culoar. Dobitocul celălalt să se urce în clasa treia. Şi pune-i în vedere să caşte ochii, unde se dă jos. Cât e de tâmpit, nu m’aş mira să ajungă la Severin ori la Dorohoiu! 211 © BCU Cluj Lolica mirosi impudic, pantalonii domnului roşcat, cu ochelari, cuprinsă de o subită simpatie. Domnul o împinse scandalizat. Lolica reveni agitând sfârcul cozii. Colonelul înţelese că prezenţa Lolicăi, însemna o permanentă ameninţare pentru liniştea voiajului, pe care şi-l făgăduia consumat într’un somn reparator, după noaptea pierdută la club. Se hotărâ pentru un act de autoritate; spasm rar al placidităţii lui adormite. Inşfâcă de pielea cefei, căţeluşa care-şi agită în aer labele lipsite de reazăm şi o trecu pe uşa vagonului— Mânzule, o iai cu tine. Dar bagă de seamă: căţeluşa şi ocţpii din cap! Doamna Colonel — Piciu — nu-şi găsi cuvintele de stupefacţie. Lolica, în clasa a treia! In tovărăşia mitocanilor! Şi în seama celei mai nătângi ordonanţe pe care a furnizat-o vreodată armata românească/ Ridică braţele către cerul incandescent de dincolo de plafonul vagonului, încât mă-necele subţiri lunecară până la subsuori, desvelind rotunzimi albe şi mult cărnoase, de odaliscă din belşug făcută cu miez de nucă şi baclava. Gata să cadă într’un leşin din cele de pomină, dacă n’ar fi cetit în ochii domnului roşcat, cu ochelari, o mare înve-selire batjocoritoare, şi în ochii colonelului — Puiu, — începutul de furie oarbă şi nestăpânită, care preface câteodată, cel mai blând dresat elefant, într’o fiară dezlănţuită ca un cataclism al na.urei pornit să prăbuşească tot înainte-i. De aceia cedă, cu glas dintr’o dată devenit mieros: — Dacă zici tu, Puiule! Numai să aibă destulă grijă, idiotul! Şi să-i dau măcar paneraşul... Cu sprinteneală neaşteptată la cărnurile-i abundente, doamna Colonel — Piciu scotoci în complicata arhitectură de bagaje, pacheţelele cu bunătăţi destinate Lolicăi: bucăţele de zahăr şi de şocolată, le aşeză cu maternă solicititudine în panerul cu culcuş capitonat şi întinzându-1 pe fereastră ordonanţei, porunci şuerător printre dinţi, ful-gerându-1 cu privirea încărcată de teribile ameninţări: — Bagă de seamă, Mânzule! Dacă se întâmplă ceva. nici să nu mai dai ochii cu mine... Vezi să nu sufere de sete. Na! Pune-i cureluşa. Caută apă proaspătă şi s’o plimbi în gară, unde stă terenul mai mult. Pa ! Lolicuţa! Nu dai pa, mămicuţei? Lolica, din braţele lui Toader Mânzu, se frământă cu ochi lăcrimoşi de înduioşarea despărţirii şi scânci uman— Acum plecaţi, că porneşte trenul 1 se nelinişti doamna colonel. Vezi să nu cadă. Cuminte Lolicuţa! Cuminte fetiţo! ameninţă dulce cu degetul scurt şi gras. Toader Mânzu şi Lolica, dispărură, absorbiţi vai! pentru totdeauna — de mulţimea anonimă şi trivială a gărei, spre vagonul plebeu de clasa 111-a- Mulţi drumeţi, amestecaţi drumeţi şi necăjiţi drumeţi, într’un asemenea vagon, cu bănci de lemn văpsite galben şi cu duhoare de tutun prost, de încălţări dospite de sudoare şi de coji de pepene verde înăcrite. Lolica strâmbă din nas, mârâind indispusă ' de un mediu atât de vulgar. Toader Mânzu o strânse de labe duşmănos—căci în existenţa lui plină de amănunte mizerii şi obscure umilinţi, rolul de paznic al mofturoasei jigodii, însemna paharul cel mai amar. Amestecaţi drumeţi, dar oameni de treabă şi îndată prietenoşi. Ii făcu loc, strângându-se pe un colţ de bancă, un soldat bălan de tot, cu păru de culoarea cânepei: 1 — îndrăzneşte, camarade- Vând loc bun, numai pe cinci ţigări, din ăştia boiereş-tele; arătă glumeţ, spre cutia de ţigări scumpe, pe care Toader Mânzu o uitase încă strângând-o. în mână. Iar amintirea întâmplării rămasă fără deslegare, cu generalul de corp de armată, răsuci în inima soldatului Toader Mânzu, un vârf de cuţit oţărit. Răspunse cu încuntare de sprincene la pofta de vorbă a camaradului, şi aşezând coşul împletit între picioare, îşi îndeplini cea dintâi datorie cum sunase porunca: să prindă cureluşa de sgarda Lolicăi. — Boeresc căţel, ca şi ţigările boiereşti! îi dădu ghies, soldatul cânepiu la păr, scuipând printre dinţi un rotacal alb, cât o piesă de doi lei. Lolica, cu o viţioasă şi nebănuită dispreţuire a celor mai elementare reguli de bună-cttviinţă şi de h>igienă, în care a fost educată, întinse cureluşa şi linse servil scuipatul-Ceia ce, pe camaradul bălan şi deşirat, îl umplu de înveselire, căci lungindu-şi picioarele înţepenite, hohoti, apelând la mărturia vecinilor: 212 © BCU Cluj — Căţel boieresc, învăţat cu lucru bun, după cum aţi avut onoarea să constataţi. — Rogu-te, camarade, lasă-mă în plata Domnului şi nu-ţi râde de mine. Mi-e inima fiartă de necazuri, şi dumitale îţi arde a veselire! împloră Toader Mânzu, căutând un loc cutiei fatale de ţigări. Soldatul decolorat, îl privi o clipă serios. Pe urmă reveni la prea lui glumeaţă şi fără de grijă, pe care n’o putea schimba nici necazurle lui, nici ale altuia: — Şefule, dacă ai poftă de spovedanie şi nevoie de alinare, ai greşit adresa. Iată ai aici, un om sfânt, închinător la toate mănăstirile şi cu mare trecere la Dumnezeu şi la toţi spnţii! arătă în faţă, un om pipernicit şi negricios, cu obrazul mâncat de o barbă stufoasă. De asta stătea aici şi nu spunea nici o vorbă, se vede că te aştepta. — Celui ce pare că stă, să ia aminte să nu cadă! rosti enigmatic omul cu barbă, clipind din ochii morţi, în scobiturile de sub fruntea osoasă. — Ri auzit? Ia aminte. Rcesta este om sfânt şi cuvântul lui arde mai grozav decât şliboviţa aceasta, din care avem să tragem amândoi câte un gât, ca să-ţi uiţi necazurile şi să legăm prietenie. Rcestea zicând, soldatul scoase din sacul dela şold un şip de rachiu, îl destupă, şterse gâtul cu podul palmei şi îl întinse camaradului să cinstească. . Omul sfânt oftă şi se răsuci pe bancă, vorbind cu asprime: — Vai lumii pentru smintele, dar mai vai de aceia prin care vin smintelile. — Rdevărat grăeşti. încuviinţă a batjocură soldatul, astupând sticla şi ştergându şi gura. Fiecare cu smintelile lui. Omul cu barbă, clătină din cap cu amărăciune: — Iată că a venit vremea când oamenii să se înnebunească şi când văd pe cineva că nu se înnebuneşte ca dânşii, se scoală asupra lui zicându-i că el este nebun că nu este asemenea lor. — Şi asta-i drept! recunoscu soldatul, aprinzând o tigare groasă şi aruncând fumul în ochii omului sfânt. — Fugi, smintitorule! se feri omul de duh.nele ierbei spurcate; fugi pară plină de duh diavolesc. _ Soldatul suspendă pentru un moment ostilităţile şi se întoarse spre Toader Mânzu: — Camarade, să lăsăm sfântul acesta la spnţeniile lui, şi să ne întoarcem la cele pământeşti Vorbim şi nu ştim cine suntem şi de unde venim şi unde mergem. Rflă dela mine că mă chlamă Rxente Sava, din compania a cincea, regimentul 48 de infanterie şi că mă întorc din permisie. Hm, aşa dară aci, un sac de bunătăţi de acasă, dela bătrâni, şi ne am înfrupta amândoi, să ne treacă vremea şi să ni se pară drumul mai scurt, dacă-i p mai întâi bun să-mi spui cu cine am onoarea. Soldatul Rxente Sava. aşteptă, încântat de felul cum o întorsese cu „onoarea", pind înainte de toate mândru de isteţimea pe care o punea în vorbire şi care îi făcuse faimă în companie, de om cu care nu ţi se urăşte, rău de clanţă, şi preţuit foarte de toţi gradaţii. Toader Mânzu, intimidat de volubilitatea camaradului îşi destăinui numele şi amărăciunile de nevrednică ordonanţă, decăzut din fecior de oameni gospodari, la rolul de paznic al căţeluşei cu funtă roz. — îmi dai voie, să-ţi soun că eşti un prost, dacă te plângi de atâta noroc — se minună Rxente Sava. Ca să pi ordonanţă la comandantul regimentului, înseamnă să scapi de toate corvezile, să te înfrupţi de mâncărică bună. nu de la cazan, să te plimbi toată ziua pe uliţi. ba la târgueli, ba la cumpărat jurnalele, în vreme ce ceilalţi camarazi, fac culcaţi sculaţi, până li se moaie oasele. Rşa ar p, dacă n’ar p cucoana Iui domnu colonel, se plânse Toader Mânzu. — Şi ce e cu cucoana lui domnu colonel?... Mănâncă oameni? Toader Mânzu, făcuse semn desnădăjduit cu mâna: ceva mai rău încă! — Ei, ce-ţi face atunci? întrebă cu mare interes Rxente Sava. E-o sgripţoroaică bătrână? — De unde ai mai scos-o şi asta! se indignă Toader Mânzu, pentru care doamna colonel Piciu, era aprigă şi cumplit de rea, dar frumoasă, rotundă şi plină de nuri, care nu se mai apa. De unde sgripţoroaică bătrână? Dealtfel, ştie mai bine decât mine domnu locotenent Săndulescu Turei, care-i cel mai fercheş domn opţer din toată garnizoana şi nu s’ar uita el la o sgripţoroaică bătrână... 213 © — Aşa dar cucoana lui domnu colonel şi locotenentul Săndulescu Turei? se bucură Axente Sava că a înţeles, complectându-şi gândul, cu două degete încârligate. — Hă-ljă! făcu Toader Mânzu. Dar cine poartă biletele, altul decât mine? — Şi te mai plângi, Mânzule! Mai ai fraţi? Câţi? — Cinci, răspunse Toader Mânzu, neîntelegând unde vrea să ajungă cu aceasta. Cinci, două surori şi trei fraţi. — Apoi dacă toţi mânjii ceilalţi or fi ca tine. proastă Ijergljelie are taică-tu. Coader Mânzu se mâhni. Până şi numele lui, era prilej de râs şi de ocară în viata lui ostăşească: „Trap, mânzule! am să le potcovesc eu, Mânzule! Te-oi da la umblat, Mânzule!" Şi acum, prietenul acesta nou, abia îl cunoscuse şi nu-1 răbda inima să nu-şi râdă la fel cu ceilalţi. — Ştii că asta-mi place! nu putea uita soldatul Axente Sava. Va să zică, cucoana lui domnu colonel şi locotenentul Turei... Ei, brava! — Femeia frumoasă şi fără de minte este ca inelul de aur pus în râtul porcului, cum spune înţeleptul Solomon! se amestecă în vorbă omul sfânt, adânc scârbit de ticăloşiile omeneşti. — Nu te am întrebat, dar adevărat ai răspuns, recunoscu Axente Sava. Lucru care mă bucură şi pentru care am să te cinstesc cu o bucată de brânză, iară noi ca nişte păcătoşi ce suntem avem să cinstim câte o înghiţitură de rachiu. Adevărat inel de aur în râtul porcului şi prostul acesta pe care cică-1 ctuamă Mânzu, în loc să folosească întâmplarea că poate trage cât vrea din inelul cel de aur. să capete bacşiş şi porţie îndoită de mâncare, ca să nu spună la nimeni câte le ştie şi câte le vede, el tace ca un prost şi se teme de păruială şi de muştru. Să fi dat peste mine aşa noroc şi să fi văzut atunci! Bine ţi-am spus: din proastă herghelie eşti Mânzule! Dar văzându-şi camaradul mâhnit şi privind în neştire, pe fereastră rotirirea câmpurilor îndărăt, se gândi să-l îmbuneze, căci avea inima fără răutate şi înduioşarea uşoară. —• Haide, că nu ţi s’au înecat doar corăbiile, Mânzule. Au să treacă şi acestea, şi ai să te liberezi. Ai să te întorci la herghelia lui taică-tău şi ai să sburzi ca mai îninte, până când ţi-i găsi şi tu o noatenă pe gustul tău, şî-î face alţi mânji să nu se stingă neamul mânzesc. Până atunci mai trage un gât de şliboviţi de aceasta cumplită, dela domnu Ştrul şi om gusta o felie de brânză şi o bucată de plăcintă. Zicând, Axente Sava dădu la lumină din fundul sacului, legătura cu brânză şi plăcinte, destupă iarăşi sticla cu rachiu şi gâlgâi mai mult de cât îi era măsura, fiincă de două zile de când i se isprăvise concediul o pornise în cinstire fără măsură. întinse şi omului sfânt o felie de brânză şi o plăcintă; dar omul sfânt se feri ca de atingere păcătoasă. Scoase din sân un sfert de pâine neagră şi o ceapă veche pe care o sfarmă în pumn; mestecând miezul aspru şi înecăcios cu voluptate amară, ca anahoreţii pustiului. Axente Sava, îl pofti să întingă măcar în sare. Omul sfânt nu vroi, fiindcă sarea era spurcată de apropierea fruptului: — Bună este sarea, spuse cu gura plină, dar dacă sarea se va împuţi, cu ce se va îndulci? Nici în pământ, nici în gunoi, nu este de treabă, afară o leapădă pe ea. Toader Mânzu, crescut în .teama lui Dumnezeu şi în învăţarea celor sfinte după ce mâncase plăcintă şi băuse sdravăn rachiu, avu conştiinţa propriei sale ticălăşii, în faţa omului încins cu curmeiu şi hrănindu-se cu pâine amară. Camaradul se îndeletnicea cu îndoparea Lolicăi, trezită din somn de sonoritatea clefăelilor. Printr’o aberaţie inexplicabilă a gustului, căţeluşa mofturoasă cu cele mai savant pregătite pateuri, după ce-şi făcuse intrarea în vagonul plebeu ca o regină detronată, mânca acum lacom feliile de brânză, prea repede acomodată acestei decăderi, cerşindu-le, spre înveselirea vagonului, cu toate acrobaţiile unei subtile educaţii de curte. Mergea în două labe, ducea una la piept, netezea cu unghia genunchiul soldatului Axente Sava, sărea cu inedite figuri de concurs hipic Axente Sava îşi descoperi la rându-i aptitudini de dresor şi flatat de admiraţie, risipea prodig, toată provizia din sac. Toader Mânzu o privea cu scârbă şi cu duşmănie. Din pricina acestei vietăţi cât un pumn îndura ocări acasă, râsul copiilor când o plimba legată cu curea până la grădina publică şi îndărăt, batjocura camarazilor de trupă, când îl întâlneau aşteptând-o să-şi facă nevoile ori să se lase mirosită de dulăi de cinci ori mai mari de cât ea. Şi acum jigodia năzuroasă se linguşea fără ruşine şi fără demnitate ca o potaie de rând pentru o bucată de brânză înăcrită. îşi aduse 214 © BCU Cluj aminte deodată, recomandaţia aspră a doamnei colonel, să o ferească de toate ispitele contactului proletar şi o apucă de ceafă, trecând-o pe genunchi şi aducând-o la simţul demnităţii. Lolica, pornită pe bună dispoziţie, îl linse prin surpriză, linguşitoare, pe gură. Toader Mânzu scuipă, ştergându-şi îndesat buzele cu mâneca tunicei şi o lovi peste bot. Căţeluşa întâi scljelălăi. Hpoi mârâi ofensată. Pe urmă se smuci şi fugi cu cureluşe cu tot, sub o banchetă, de unde îl lătră a desfidare. Hazul fu general. Toader Mânzu se Simţi roşu sfeclă, de ruşine. Fu silit să se plece printre picioarele oamenilor, să o fugărească în tot vagonul, printre saci, panere şi cisme, până o prinse să o aducă îndărăt. O închise în coşul de pai împletit; Lolica se sbătu. O luă în braţe, răsucind cureluşa în jurul manei, s’o aibă sigur prizonieră; se întoarse şi-şi mustre camaradul, că din necazurile lui îşi găsise prilej de înveselire şi de batjocură. Dar soldatul Hxente Sava, toro-pjt de căldură şi de spirt, adormise cu gura deschisă, cu aceea binecuvântată şi senină uşurinţă a oamenilor guralivi şi fără astâmpăr, cari trec subit dela cea mai nepomenită agitare la somnul vecin cu moartea. Toader Mânzu se simţi singur, părăsit cu jivina duşmană în braţe, călătorind spre un necunoscut unde numai locurile îi sunt necunoscute, dar pentru el, ştie prea bine că vor începe aceleaşi şi aceleaşi bucurii ştiute. Privi afară. Trenul spinteca ogoarele Bărăganului, rotindu-se până în zarea încinsă de arşiţă. Locuri pustii, uscate, duşmănoase. Cât de streine erau de umbra umedă şi răcoroasă a pădurilor din munţii de acasă! Câte odată, în lucirea de ape jucăuşe ale văzduhului încropit, i-se părea că vede aceşti munţi, aproape de tot, pe urmă nălucirea se risipea: erau numai şi numaî aceleaşi întinderi, arse de seceta sfârşitului de vară; mirişti aspre, po-rumburi cu foile sfârlogite, drumuri prăfoase şi deşarte, cumpene încremenite, funduri de ape sleite. Toţi în vagon dormeau doborâţi de căldură, ştergându-şi sudoarea prin somn, apă-rându-se somnambulic de muşte- Numai omul din faţă, închinătorul, îl privea cu luare aminte, cu cei doi ochi mărunţi, înfundaţi sub fruntea osoasă. — Hi suferinţă şi nu cauţi alinare în cuvântul Domnului, vorbi închinătorul târziu, punându-i mâna noduroasă, ca rădăcina de viţă, pe genunchi. — Cred... Hm crescut în teama lui Dumnezeu şi în învăţăturile părinţilor, se grăbi să răspundă cu un fel de scuză Toader Mânzu, căruia de mult nu-i mai vorbise nimeni cu blândeţe. Dar domnul m’a părăsit. Omul păros, clătină capul cu întristare: — Cel ce zice că iubeşte pe Dumnezeu, iară pe fratele său îl urăşte, mincinos este, pentru că nu poate să iubească pe Dumnezeu pe care nu-1 vede, atunci când pe fratele său pe care îl vede, îl urăşte. Hdineoarea, cu tovarăşul acesta al dumitale plin de sminteală şi de duh diavolesc, v’aţi râs de mine şi râsul e ura celor cari nu înţeleg. Toader Mânzu nu înţelegea nici el. Omul vorbea un grai străin, în parabole întunecoase. Dar glasul lui bun, îi făcea bine. — Sînt un păcătos, mărturisi. M’a ticăloşit viaţa între oameni care au pierdut temerea de Dumnezeu şi trăesc numai în pierzanie. închinătorul făcu semn că înţelege prea bine aceasta. Pe urmă rosti: — Iată, securea Ia rădăcina pomilor zace, deci tot pomul care nu face roadă bună se taie şi in foc se aruncă. Pomul sortit să nu facă roadă, se simţi cu totul nevrednic şi Toader Mânzu nu mai aştepta acum decât securea care să-l taie şi focul care să-l mistuie. Dar fiindcă se afla însfârşit cineva să-l asculte, povesti întâmplarea din gară, banii şi cutia de ţigări a generalului de corp de armată de care nu ştia cum să scape, pedeapsa pământească înfricoşată care îl aşteaptă, când nimeni n’are să-l înţeleagă şi n'are să-i dea ascultare; toate acestea, ca să pună capăt altor dureri şi ticăloşii mărunte, din fiecare zi. Ca să dovedească mai bine adevărul celor spuse, desfăcu sacul cu rufe, unde vârâse cutia de ţigări, neatinsă. O scoase în aceiaşi vreme cu o cămaşe împăturită. închinătorul îşi făcu deodată cruce, strigând plin de spaimă: „Vai ţie! Vai ţie!“ atât de tare, încât prin somn, soldatul Hxente Sava întinse picioarele şi mormăi un început epic de sudalmă. Toader Mânzu, rămase cu cutia în mână, înfricoşat. ■— Hsta. Ce e asta? întrebă închinătorul, arătând cu degetele cifrele negre ale matricolei, scrise cu cerneală păcurie pe cămaşa de pânză groasă: B. 666. 215 © BCU Cluj Soldatul nu Înţelegea. . închinătorul îşi prinse cu desnădejde barba stufoasă în pumni şi îl plânse cu cea mai mare milă: — Vai ţie! Porţi semnul ce-1 poartă caprele lui Hntechrist, a două fiară- Cum scrie Sfântul Ion Evanghelistul în Hpocalips, să le dea lor semn peste mâna lor cea dreaptă sau peste frunţile lor, ca să nu poată nimenea cumpăra sau vinde, fără numai cel ce are semnul sau numele fiarei, sau numărul numelui şi numărul ei este 666, pecetea lui Hntecrist Şi înţelesul peceţii este: mă lepăd de făcătorul cerului şi al pământului, mă lepăd de Sfântul Botez, mă lepăd de împărăţia cerului şi iubesc muncile veşnice, mă lepăd de sfânta cruce şi primesc pecetea ta: 666, numărul peceţii tale, numărul numelui. Vai ţie, om pierdut, oaie rătăcită de turmă şi duşman al Sfintei Cruci! Omul sfânt se închina înaintea semnului ce-1 poartă caprele lui Hntecrist, iar Toa-der Mânzu nu înţelegea decât că o întâmplare mai înfricoşată decât toate, îl scotea din din rândul oamenilor. Hcum pricepea într’o străfulgerare de cumplit adevăr legătura tainică a tutulor întâmplărilor; ce diavolească putere îl adusese în mijlocul oamenilor acestora fără nici o teamă de păcat, îl depărtase dela credinţa cea dreaptă în care crescuse acasă, îl amesteca în viaţa celor plini de păcătoşii şi ca să-l deosibească de toţi, ca să nu-1 scape cumva pierzaniei, îl însemnase pe deasupra şi cu pecetea lpi Hntecrist. Poate şi în privirea această fără astâmpăr, care îl făcuse de atâtea ori să cârtească împotriva Domnului, se ascundea pitit un duh diavolesc; dracul viu, care îşi luase chip de câine, să-i stea mereu alături şi sâ-1 piardă mai repede şi mai sigur. Hcum îi înţelegea momelile. Pricepea pe ce drumuri întortochiate, când linguşindu-se când scoţându-1 din sărite, îl făcea zi de zi să păcătuiască deopotrivă cu fapta şi cu gândul. Hcum Ie înţelegea toate şi toate se legau pline de înspăimântătoare înţelesuri. Pentru el nu mai putea fi scăpare. Trenul îl ducea numai dela un iad la alt iad. Din puterea necuratului, când şi-a înfipt ghiara, cum poate oare scăpa un şubred om şi o păcătoasă pricepere? Omul sfânt işi pregăti legătura Trenul se apropia de o staţie. Toader Mânzu îl privi rugător, ca şi cum 1 ar p implorat: «Cui mă laşi?" Hceastă disperare o înţelese omul sfânt, căci îi vorbi cu mare blândeţe, ca unui osândit la moarte apropiată, fără nădejde. — Ca să scapi de aceasta şi să te râscumperi, trebuiesc rugăciuni multe. Să lepezi toate şi să mergi la casele Domnului, să ceri îndurarea celui mare şi a tot puternic ca să te izbăvească de pecetea lui Hntecrist. Mergi şi Domnul pe cu tine. Te piâng şi am să mă rog pentru sufletul tău. Toader Mânzu se înduioşă de propriul lui destin şi nu găsi cuvinte să mulţumească omului sfânt şi bun. Omul târî, abia săltând subsuoară, desaga cu cărţi spnte. Soldatul Hxente Sava prin somn mângâie gâtul sticlei aproape deşarte şi tot prin somn lovi cu cotul căţeluşă. Toader Mânzu îşi aminti deodată porunca Doamnei Colonel Piciu: «Vezi, s’o plimbi pe Lolica!» Ordinul e ordin. Hlt Toader Mânzu se trezi în el, pentru care nu exista nimic al-ceva decât porunca ce aşteaptă supunere. Şi se dădu jos, să plimbe întruparea diavolului şi pricina pierzărilor. Căţeluşa îşi întinse mădularele ostenite de şedere. Lătrâ, strănută, căută un Ioc a-dâpostit unde să-şi ascundă nevoile Coader Mânzu nu-şi desprindea ochii dela omul sfânt, care se urcase în alt tren, printre călătorii nevoiaşi căţăraţi pe scări. Hcela îi făcea un semn neînţeles cruce ori altceva Nu pricepea. Ce mai spune? Ce mai vrea? Câni întoarse privirea, după ce omul sfânt dispăru amestecându-se cu oamenii păcătoşi şi de rând, îi fu dat însă, să vadă grozăvia grozăviilor. La capătul cureluşei nu mai era nici Lolica, nici întruparea demonului. îln boţ de carne strivită de roţile vagonului care începuse să se mişte- Htât. Carne, sânge, oase şi piele, strivite fără nici o schelălăitură, înaite poate de-a fi simţit ceva. Crenul işi iuţi mersul Se aşterni oe goană cu o stranie sprinteneală, în încropeala aceasta care potopea toite şi juca năluci de apă înaintea ochilor, peste mirişti uscate, peste oorumburi cu foile spârlogite, peste albii secate. Cu el ducea şi pe Doamna Colonel Piciu şi cutia cu ţigări care n’au fost să fie ale generalului de corp de armată şi pe soldatul Hxente Sava şi tot dirtr'o viaţă întreagă a soldatului rămas în gara 216 © BCU Cluj ! ¥ t • * pustie, cu un capăt de cureluşe însângerată. Coader Mânzu. mai mult decât spaimă, mai mult decât uimirea acestori întâmplări năpădite una după alta, fără sâ-i dea timp să le înţeleagă, simţi o destindere de eliberare. Şi răsuflă ca şi cum trenul ar p dus cu el, tot iadul cu draci urâţi şi cpinuri fără de nume. Coti în dosul gărei. De acolo pornea înainte, un drum prăfos, printre porumburi cu foile răsucite de secetă şi cu mătasea timpuriu ruginită. De jur împrejur, câmp nesfârşit. Fără nici un potar al zărilor vinete. Satul lui era încotro? Dar cine mai ştia, la ce i-ar mai p folosit să ştie încotro e satul lui, cu munţii şi irealele lui şuvoaie repezi ? îşi aduse aminte că mai ţine cureluşa în mână. Ii dădu drumul în praf. Cureaua se răsuci ca o viperă toropită de arşiţă. Toader Mânzu iuţi paşii sub soarele vertical 2 © BCU ELEGIE DE ION PILAT Am oprit în luncă apa curgătoare La un scoc de moară printre verzi arini; Hm oprit pe ape lin-tremurătoare Zilele de vară, razele de soare, Nopţile senine, stelele şi luna Pentru totdeauna — Vremea care curge n’am putut s’o ţin. Am încţjis în palmă pui de rândunele, Le-am simţit bătaia inimii în cljin; Am încţjis în braţe dragostele mele... Pasăre de-o toamnă, dragoste cu jele, Le-am cules ca frunza moartă când dă bruma Pentru totdeauna — Vremea care sboară n’am putut s’o ţin. Am păstrat în suflet gânduri, vorbe, glume, Zâmbetul ce iartă, plânsetul tjain; Am păstrat în minte feţe fără nume Intâlnite’n cale şi pierdute’n lume, Le am cuprins în mine una câte una Pentru totdeauna — Vremea, vremea însă, n’am putut s’o ţin. © BCU Cluj T R U I C Ă ŞEFU DE . N. M. CONDIESCU .^^cum vre-o treizeci de ani. Intr’un teatru de provincie, mucegăit de vecijiu, cu părcţii în paiantă, cu scena mică cât o scoică, cu decoruri, — făcute ferfeliţă, — ale căror uşi se desfăceau în beznă, de unde erau anunţaţi, — după cum era cazul: „Domnul Marchiz" — „Dogele11 sau „Regele!11. Se jucase: „Cerşetorii în ljaine negre11. In sala goală, un bec anemic, schimbă în pulbere de aur, praful autohtonizat în aerul acru şi greu de suflarea spectatorilor, cari se îngljesuesc, acum, la eşire. De sub scenă, răzbate cu înăbuşeală, o voce răguşită, tăbăcită par’că n spirt: „Mi-alacţ)el— treci la lumină!..11 » Dincolo de cortină, lucrul e în toiu. Se ridică decorul. Echipa de „monteri" e ’n rol. Opt braţe, plus patru spinări muncitoare şi un co-mandir: Truică Şefu. — Haide haa!... Daţii-i zor, că ne-apucă ziua... Treceţi la covor! — Uşor cu fotelul Iancule, că nu-i al lui tat’tău!... Şi Truică Şefu, răsuflă din adânc: . — O ’nodarăm şi ’n seara asta!... Cin zâmbet naiv îi lumină chipul osos şi supt, cu fălci de lup şi urechile pleoştite. Roti o ultimă privire cercetătoare şi mulţămit, ţâşni printre dinţi, cu măestrie, un scuipat. Trecu apoi în sala cabinelor, şandramale de brad, îmbâcsite de mirosuri tari, cu mobilier înfirm şi redus: mese pătate cu tot soiul de vopseli, oglinzi de l)an, în parte ciobuite, scaune betege şi lighiane cu smalţul ciuruit şi îngroşat de grăsimi. De-acolo, s’aud voci, râsete, clăpoceală în apă. Prin crăpăturile uşilor se strecoară miros de eter şi de sudoare parfumată eftin. Răzimat de granitul unei stânci de tinichea, cucăie de-a ’npicioare Naie" Garderobierul, cu buzele întredeschise şi băloase. încă un şef, mai marele peste magazia cu costume. — Naie! — Mă Naie, măăă! Naie tresare din moţăit, crapă puţin un ochiu şi mormăie: — Ce-i? — Haidem. — Unde vrei s’o răzbim? 219 ' © BCU Cluj La ceai, la Jupânu. Al’a pricopsit Dom’ Atiijale cu-o băncuţă, feăgăm burta în draci, ia scară!... — S’o băgăm, — măi frati-meu, — c’ auzi, cum că mâine iar dăm pe brânci... Se joacă „Două Orfeline11. — Păi! — Cinci acte şi 14 tăblăuri-.. Sărăcuţ de maica mea!... Puţin, —’ai? — Puţin, Truică neică, pentru o spinare ca'a ta. — Omul fără de noroc, rămas nepricopsit, nu trebue să-şi blesteme munca care-i dă bucătura... Dacă bunioară, ai fi fost ljamal în port şi-ai fi cărat la saci, toată ziulica... ’ai? zi bogdaproste şi nu mai djelălăi... — Nu mă plâng, măi vere, — dar, — mă ia, aşa, cu acreală câteodată... Eu n’am fost croit pentru meserii ca d’aldeastea... — Măi, al dracului!— Dar pentru care? — Hucat poate!? — Eu, era să jiu sub-firug, boule! — Ce-ai bleojdit ocţm aşa? Făcusem practica pe jumătate... Dar, când e scris omului să calce strâmb, n’are încotro... Din rău în mai rău... Hm avut 6 dambla afurisită... Din ea mi s’au tras toate, până ce m’a cocoşat, şi-am ajuns cum am ajuns... — Beţia? — Nu. — Hmurul! — Boală grea, măi frati-meu, te usucă pe picere— Hctorii încep să iasa. Siluete înfăşurate în paltoane soioase şi jerpelite, din ale căror gulere ridicate, răsar feţe de oameni necăjiţi, cu obrajii crestaţi de sbârcituri, cu rictusul plictiselii şi cu mucul ţigării pe buze. — Nu mai e nimeni. Stinge becul Naie şi t>ai!... - Hfară ninge cu fulgi mari. Prietenii calcă alături, în cadenţă, cu paşi greoi în zăpada afânată. — Şi-aşa cum îţi spuneam, frate Naie... Pârdalnica de dragoste m’a nenorocit. Când am intrat eu, întâi şi întâi în teatru, a fost la Bucureşti. Hcolo, mă, să vezi minunăţii!... Muncă însă la cataramă, ocsirvaţii şi palme, mai abitir ca la cazarmă. Era un director, dat dracului, — care facea şi pese... Când se jucau ale lui, era prăpăd... Crezi că se mulţămea numai cu o încăpere? Ţi-ai găsit! — Impărţia scena ca pe-o casă, cu odăi, cu sală, cu scări care dau în grădină... Toate le căram şi le orânduiam după comandă: — Gata baeţi? — Gata! — E, — la posturi, — marş! Hcuşica, dacă cumva greşai, te smintea în palme!... Şi eu, cam greşam, măi Naie, — pentru că-mi picase mucul după o actriţă... — ’Hi în moaş’ta, că eşti nebun1... _ — De bună seamă, eram nebun, — că tare mi-era dragă, măi frate Naie. Hşi fi răbdat orice, numai s’o pot vedea, s’o pot apropia şi să-i sorb parfonul... Când juca, uitam de toate. Nu făceam alta, de cât să mă ’nvârtesc pe lângă cabina ei. Toate serviciile cătam să i le fac. încaltea, când începea să ciripească din glasu-i, ca o mozică, nu mai ştiam pe ce lume sunt... — Da, — ea ce zicea? Ocsirvase? — Ba vezi că nu! — De câte ori mă cbema să-i fac câte ceva, mă privea măi, — cum să-ţi spun, — de, — aşa ca un sfredel de-mi găurea inima... Dar muerea, tot muere... dată dracului! — Se ţinea cu un ofiţer. După riprizintaţie, pleca cu el, iar eu i duceam legătura cu dualetă, acasă, fierbând în mine ca un cremenal! — Şi şti de ce i-o duceam? Pentru-că, odată cu bacşişul, imi da să-i sărut mâna... — Hi fost fermecat rău, şefule! _ — Multă vreme, m’aşi fi părpălit aşa, dacă ’ntr’o seară, vrăjit de-abinelea, uitând şi de sirvici şi de toate, nu mi-aşi fi pironit ocljii într’o gaură a fondalului, pe când juca... N'am mai ştiut nici de mine, nici de ce se petrece împrejur. M’a strigat, — pe semne, — unul din regisori, dar eu, n’aude n’a vede... Şi m’am pomenit apucat de ceafă şi croit cu un picior, taman pe când eşea ea din scenă... E, — şti tu ce-a făcut, măi Naie? — Ţi-a dat o băncuţă... 220 © BCU — Nu! — s’a uitat la mine, aşa ’n caragţjiozlâc, — şi-a pufnit-o râsul... Hm crezut că se scufundă pământul... Din seara aceia, catran mi-a fost sufletul De câte-ori o vedeam, simţiam că, trebue s’o strâng de gât... Mă furnica în deşte şi simţiam palmele încleştându-se cu svâcneli pe grumazul ei de iapă ticăloasă— De spaima ocnei, am plecat— Şi-am nemerit-o la pricopseala de-aicea— — Las’că-i bine! — Aici, cu cât cari mai mult cu spinarea, cu atât te dovedeşti mai la locul tău, nu ţ>ai-ţ)ui— — La locul meu? — Să fi învăţat eu carte, măi nene!.. Atunci, ai fi văzut tu, care-i locul meu— — Menestru, ’ai? — Adicătelea, de ce nu? — Puţintică carte şi cântecul ursitoarei celei bune la născare... — Până una alta, vezi de ce te-aşteaptă mâine seară... — Ba că să zici! — Dar lasă, — peste două zile vin Talienii cu opera... Şi să vezi atunci, cum se ’ntinde Truică în culcuş, sub scenă, şi ascultă cum cântă Talienii, şi-ascultă... până-1 fură somnul. Au ajuns la Jupânul. Prin geamurile aburite ale cafenelii, se prelinge afară, lumina palidă a lămpilor şi răsbate larma sdrenţuroşilor. ■— Ai mai văzut-o de-atunci, şefule? — Nu. Dar am auzit că nu mai e actriţă. Cică; are căşi mari pe calea Griviţei şi c’a îmbătrânit. S’a vestejit măi vere— Trecăreaţă ca toate celea.. Şi amândoi prietenii intrară în cafenea, scuturând de pe tovaluri germina dumnezeiască a iernii, albă ca şi unele ascunzişuri necercetate ale sufletului lor... © BCU S C RISOARE DE ZAHARIA STANCU Gum fetele desculţe culeg în coşnicioare Gherghinele din branişti şi smeura din codrii Pe unde urşi roşcaţi şi-au înjghebat bârloage Eu am cules în suflet din câmpu-acesta soare Să am ce-ţi duce ’n dar în târgul tău de piatră Când şerpii s’or ascunde să doarmă ’n văgăuni, Când strânsă în butoaie podgoria va geme, Când ploile vor curge belşug peste ogoare... 1 © BCU Cluj CRONICI IDEI, OAMENI & FAPTE TIBERIU BREDICEANU PrINTR’O anchetă—nu demult încheiată în paginile ziarului „Politica" — sa redeschis ialr vechea discuţie asupra „specificului nostru naţional": o preocupare care frământă astăzi neliniştit aproape toate minţile epocai, ca un semn înnalt al vremii. Problema fusese amplu delimitată — de redactorul rubricei — printr’un impresionant şir de semne de întrebare: ca nişte cârlige gata să târască rapid la lumină remorca, bănuită grea de lămuriri, a unui eventual răspuns edificator Dar aşteptările au fost întru totul înşelate. Nu s’a înfipt nici un steag de gând nou în inima problemii. Nici un pas inedit dincolo de bătătoritele ei hotare. Din toate răspunsurile anchetei m.u s’a putut închega deloc — vizibil şi definitiv — râvnita ei realitate: uscatul îi ră- mânea mai departe acoperit sub aceleaşi ape coclite de nedumerire, ca un tezaur zvârlii de pe bordul trecutului nostru, spre o mai sigură păstrare, în adâncuri. De bună seamă, lucrurile nu se pot rezolva abstract. Adică teoretic. Specificul naţional este fără îndoială, un adevăr. Viabil şi negreşit se-zizabil. Dar mai târziu: când duhul lui va fi fost încăput şi închis în trupul unor mari crea-ţiunj de artă. Abia atunci reconstituirea lui teoretică, de birou, va fi posibilă. Vom recunoaşte, totuş, un bun rezultat anchetei întreprinse. Faptul de a fi stabilit cert sursa primă, necesară pentru limpezirea discuţiei: arta, poezia şi muzica populară. Asupra acestui punct toţi întrebaţii au fost de acord: numai când toate aceste trei izvoare vor fi împletite într’o cunoaştere deplină, se va putea seri, cu şanse de adevăr, despre o apropiată precizare a presonalităţii specifice româneşti. Desigur că, în această direcţie, avem multe de făcut. Suniean abia la încept. In faza de cap. tare a viitoarelor noastre elementet durabil şi distinct, creatoare. Orice efort — pe această cale — trebue sub- liniat. Şi, mai ales, ajutat. Atât .pentru rezultatele lui imediate. Cât, deopotrivă, pentru sensul pe care ele îl cuprind: iată, prin urmare, dcce premiul naţional acordat acest an d-lni Tiberiu Brediceanu — pentru activitatea dăruită pe câmpurile muzicei româneşti — trebue considerat şi în lumina altor interpretări; mult deasupra inevitabilelor insinuări veninoase de cafenea. Căci dacă despre o imagine a artei vechi româneşti, putea fi oarecum vorba. Şi la fel despre poezia populară. In nici un caz nu se putea face aceiaş constatare despre muzica bătrânească. Ea a rămas mult mai îndelung iguorată. Lăsată numai în grija archivei sonore a lăutelor: ca şi cum o melodie — odată cântată — s’ar fi impregnat pentru veşnicie în lemn şi ar fi rămas să hiberneze acolo, adăstând placidă lectura postumă a altor arcuge. ' Natural că, î,n bună parte, situaţia aceasta a fost provocată şi de împrejurări, cu totul improprii unor colectări. Căci culegerea folclorului muzical constitue o operă extrem de dificilă. Ea necesita, egal, pricepere şi aparate speciale: două însuşiri care ne-au lipsit multă vreme. D-lui Tiberiu Brediceanu îi revine, aşa dar, meritul primei colecţii de cântece populare. întâia încercare de descifrare prin muzică a sufletului autohton. De înregistrare sonoră a lui. Prin Jocurile şi Doinele româneşti — fiecare în câte cinci volume — d. Brediceanu, a tăiat cu neobosite puteri personale, pârtii de cercetare pentru melodismul popular românesc; a proectat asupra lui interesul contemporanilor săi. Deşi majoritatea colecţiilor d-lui Brediceanu au un pronunţat caracter regionalist. Aparţin unui singur ţinut. Aceasta nu le scade deloc valoarea. Căci Maramureşul şi. Banatul păstrează poate şi azi cel mai pur cântec popular românesc: nedeformată prin influenţe străine, vulgare sau orăşeneşti, muzica acestor ţinuturi păstrează cu adevărat nealterată coloratura sa viguros românească. Sunetul ei primitiv. întreaga gamă de armonii naturale. Fără înflorituri sau efecte 223 © lăutăreşti. Trădând toată frăgezimea şipotului iniţial, pe care slabele sale contingente cu muzica sârbă sau maghiară s’au izbutit să-l tulbure Echilibrul însuşirilor lui specifice a stăruit prin vreme. Mai mult: au constituit un fericit examen de rezistenţă al puterii de asimilare şi personalizare a muzicei româneşti — cum însuşi d. Brediceanu o afirmă: „Pe baza cercetărilor de muzică poporală făcute până acum putem constata totuşi cu mulţumire şi satisfacţie ca în multe ţinuturi din partea locului despre care ■ ' vorbim, avem muzică poporală foarte originală romanească, adică lipsită de influenţele străine. Muzică de aceasta se află mai ales în ţinutul Haţegului, al Orăştiei, al Sebeşului, al Săliştei şi în comunele de sub poalele Carpaţilor, continuativ, până pe ţara Oltului; apoi pe Târnnve şi în linele părţi din munţii apuseni. Cea mai mare parte din muzica poporală a acestor ţinuturi poate servi de model pentru ceea-ce înţelegem noi sub numirea de: muzică româneasca adevărată”. Pentru această muzică, d. Brediceanu a scris adesea rânduri de pasinoată adorare şi grijă: „E prea firesc că de această originală şi frumoasă muzică a poporului a fost atrasă şi legată sufleteşte, din vechime, şi tagma intelectualilor noştri. Doinele, cântecele şi baladele satelor au străbătut şi la oraşe, unde, într'o atmosferă de viaţă pa-triarhalăj, care au existat până de curând în multe din centrele noastre bănăţăneşti şi ardeleneşti, vechii cântăreţi de profesiune le cântau pe la ocazii mari familiare sau de sărbătoare naţională. Iar jocurile fărăneşti au trecut, de pe struna lăutarului primitiv dela sate. la taraf ele organizate ale lăutarilor orăşeni, cari zeci de ani au fost susţinătorii şi propagatorii credincioşi ai muzicei noastre poporale alese. Durere, timpul cântăreţilor şi al lăutarilor de odinioară, pe cari ii întâlneai pretutindeni, astăzi aproape nu mai este. Lumea şi gustul muzica], au evoluat; cântecul bătrânesc şi jocul naţional se cere tot mai rar'f. Cei ace diferenţiază pe d. Brediceanu de toţi ceilalţi culegători este obiectivitatea în transcrierea materialului folcloric muzical; eliminând integral orice preferinţă estetică personală, d. Brediceanu a fost întâiul care a valorizat flora muzicaţă românească, pe temeiu ştiinţific. In acest sens, a premers chiar iniţiativa oficială. A realizat-o cu un sfert de veac mai de vreme: ideia „arcliivelor fonografice” — pe care se stră-dueşte să ie organizeze astăzi Ministerul Artelor — îi revine, ca unuia care a cxperiinentat-o mult mai înainte. Dar d. Brediceanu este şi compozitor. Unul dintre cei mai buni pe care-i avem: o sumă de poeme simfonice şi minunata scenă lirică „Seara cea mare“ sunt bucăţi dovedind o adâncă inspiraţie şi un puternic simţ de construcţie ar-chitecturală; alese pe un motiv religios sau epic, compoziţiile autorului ,,Colindelor“ trebuesc socotite modele de brodare a materialului de folclor muzical pe o temă cultă. . . Fixând primul fonografic muzica noastră populară, d. Brediceanu a făcut singur mai mult decât toate răspunsurile anchetelor asupra „specificului românesc“, din ultima vreme. In locul florilor de stil, anemic colorate literar, laureatul naţional din acest an a cules de pe pajiştile vechei sensibilităţi autohtone — util şi viu — cele mai bune cântece populare: plante sonore ale sufletului nostru, în care urechea va distinge uşor multe fibre caracteristic româneşti. Premiindu-1, Ministerul Artelor a ţinut, deci, să răspundă şi el indirect la ancheta ziarului „Politica”. AL. BADAUŢA ZILELE DE PRIMIRE ALE CĂRŢII LA LIPSCA C ASA am găsit-o, desfăcând pe la colţuri de stradă harta mea de buzunar, iar uşa aceasta, numărul 36, întrebând pe coridoare şi pe scări oameni grăbiţi în mantale albe, cari trebue să fie studenţi ai Academiei de Stat pentru artele grafice şi industria cărţii din Lipsea. Şi stau acum dinaintea uşii şi nu-mi vine să intru Citesc parcă ar fi scrisă în litere cu noduri japoneze tăbliţa cu numele profesorului. Mi se spusese că e în atelier. Era să-l găsesc singur sau între douăzeci de băeţi şi de fete, care aveau să-şi întoarcă toţi capul cu încreţituri între sprâncene, unul de pe o piatră litografică şi altul dela un şevalet? Cheia e trecută printr’un inel şi de inel spânzură altă cheie, care se mişcă fără pricină. Chiar acum trebue să fi intrat cineva. Aş întinde mâna, să opresc întâiu cheia Şi de teamă să nu se întâmple ceva, să se deschidă pe neaşteptate uşa şi să fiu prins acolo stând aiurit, bat repede. Aşa am ajuns la George Alexandru Matei, scris cu ortografia ţării unde s’a încetăţenit Georg' Alexander Mathey, artist pictor, mare ilustrator grafic şi profesor la această Academie de arte frumoase, cu caracter special, unic în Germania şi vrednic de oraşul cărţii, care o întreţine. La George Alexandru Matei, care e cu toate acestea şi, pe lângă ele, şi român, cel puţin de tulpină. Văzusem în Expoziţia cărţii sala anume, cu lucrurile lui. Avusesem deodată nevoia să-l cunosc. Omul nu era numai un meşter în arta pe care o mânuia, ci tot atât un aducător de probleme de tehnică sau probleme de mai mult. In-şirarea de frumuseţe a atâtor pereţi, rafturi şi vitrine, din atâtea ţări şi şcoli, câtă aduce Lipsea iară în acest domeniu, după 191.4, se lega pentru mine de un om şi se înviora de o altă viaţă. Prin aceasta ea se schimba într’un fapt personal. II căutam ca pe formula linei cristalizări, care nu trebue să ştie totdeauna la ce con- 224 © BCU strucţii, de ferigă, de fagure sau de fulgere astrale, dă naştere. Grafica, arta aceasta scrisă, rudă şi tovarăşă a artei scrisului, cum o arată dela început numele şi, prin studiu, desvoltarea, are astăzi două sarcini. £ negreşit vorba de sarcinele de atelier şi nu de acelea fără loc şi timp ale meditaţiei. Creionul ei, fie că lucrează cu dălţi pentru lemn, ca în zile pregutenberghiene, cu apă tare, cu tuş sau cu văpsele de apă, ia parte Ia o împodobire înăuntru, a textului în sine, luai fantezistă şi mai liberă, sau trebue să prezinte volumul, să dea o copertă. Nu copertai, care e încă un desen şi poate să reproducă pur şi simplu o foae întrebuinţată la ilustrare, ci legătura însăş. în carton sau în piele. Intr'un loc artistul grafic se mişca printre sulurile cu cerneală ale tipografului. dincoace printre teascurile şi cuţitele legătorului, Mâna e aci robită materialului. Pe planul acesta geometric e firesc să precumpănească motivul deadreptul linear sau stilizările florale geometrice. Grafica e mai aproape de scris decât oriunde. Nu e numai o precipitare a unui scris în imagini, până a-1 face de prisos, adică tot una, ca intr’un fel de chipuri cu tâlc, de scriere egipteană lăsată fără canoane, în voia artistului, ci e scrisul scris, un titlu sau uin nume aruncat negru sau de aur pe fata fără înţeles şi ca să-i dea unul, multiplu, de oglinzi paralele sau de cristale cu multe muchi, unei îm-brăcămiţi de carte. Câteva litere trebue, prin tă-etură sau prin aşezare, sau prin .amândouă, să cuprindă atâta interiorizare şi să răsfrângă atâta voinţă' explosivă, încât transpun iară aproape de misticismul dela obârşii al întâilor oameni şi al întâelor semne zgâriate pe cel mai adânc perete de peşteră. Artistul ia scrisul, îl prelucrează şi scoate din el acorduri neaşteptate, uneori nedorite de cititor, şi poate nu numai de cititor ca o surprindere şi siluire a celei mai discrete retrăiri. El ajunge la o intensficare, la o vizualitate şi la un dinamism de acelaş calibru cu ale puitorului în scenă pentru o dramă Textul e numai aerul vieţii făcute posibile, în care se mişcă totul după linii date. Cu aceste preocupări pătrundem la George Alexandru Matei, stârnite de partea lui din expoziţia artei cărţii. Vream să-l întreb şi să le adâncesc mai departe. în izvoare teoretice şi urmări practice. Dela întâii paşi am înţeles că n’a-vea rost şi că vom vorbi de cu totul altceva. Cred că dintr’o încăpere largă îşi făcuse, prin paravane fixe şi pereţi despărţitori trei: această tindă de intrare: odaia din faţă, parcă o locuinţă de trecere, deschisă, fără uşă, ca un cort do rege shakespearean la rampă şi arătându-şi tot lăuntrul; şi la dreapta, o sală mare cât patru cele amândouă, biurou şi atelier, năvălită de lumină. In picioare ]a masă, mă aştepta singur, cu linii albastre de imagine văzută împotriva soarelui, omul meu. Am fost dela început ca nişte vechi cunoscuţi. Nici nu se putea altfel când mă găseam din-tr’odată amestecat în toată viata lui. Ea se vedea sclipitoare, ca pusă intr’un vitraliu bătut în plin de o zi de acele care nu apun niciodată. In ţara aceasta ea a trecut cândva prin fereastra medievală şi a luminat odaia boltită de lucru a lui Faust. Toate atelierele împrumută poate de-atunci ceva din râvna ascunsă şi nesăţioasă, în luptă cu micimea zilei şi cu secolele, adică eu toate legile vieţii, a alhi-mistului în care i-a plăcut mai târziu lui Goethe să se transpue. Vitraliului meu nu-i lipseşte nimic; nici panouri întregi decorative, cu câte o primăvară în rochie de fată de ţară* ridicată peste un genunchii!, de o povară în poală, care trebue să fie de flori sau de alte daruri dulci ale pământului, şi pe care o văzusem adineauri aiurea, micşorată într’o copertă dela înălţimea de-aici, de două ori cât omul; nici pânze în uleiu, de un albastru norvegian, cu efecte rotunde de coroane de copaci în întâiul plan şi cu vedenia unui oraş de case perfect prismatice, înaintând în piramidă. în fund. Era un orizont de Cetate de Sfânt Graal modern, fără oameni, cari au plecat în legendă, pe alte planuri, şi era şi ceva prieten şi de-acasă,, pentru un ardelean, de Sighişoara stilizată. Şi nu-i lipsesc vitraliului nici schiţele pe toate colţurile, uneltele lor, rafturile de cărţi, clasoarele de hârtii, omul acesta care le stăpâneşte dela o parte cu trăsături hotărîte şi americanizate, cum nu-i lipseşte nici privitorul oprit îri faţa lui şi scăldat de lumini multicolore. Matei a plecat de mic din tară, iar ţara se chema atunci Ardealul sub altă stăpânire, şi oraşul Sibiu. Poarta spre Germania se lămureşte şi uşurinţa ruperii de legătură, deopotrivă. Nici articolul dini „Luceafărul” dela 1913, scris de Tăslăuanu. şi nici expoziţia dela Bucureşti tot din acea vreme, nu mai puteau face mult. Ilustraţia cărţii, spre care se îndrepta pictorul, şi care i-a dat vaza publică şi rostul academic de azi, intr’un loc de dârjă întrecere în arta lui ca Lipsea, la noi abia îl ajuta să moară pe Pie-karsky. E simbolic însă pentru omul care acum are o nouă cetăţenie şi româneşte n’a mai vorbit de cincisprezece ani. pentrucă de cincisprezece ani nieiun Român până la mine nu l-a căutat: care din nevoia poate a creării unei genealogii ştie, şi a făcut să se ştie, că se trage din părinţi macedoneni; tată grec, eu cred cel mult greco-main sau, şi mai puţin, pricepând greceşte, şi el nu se împotriveşte: iar ea soţie are o mare pianistă greacă; e simbolică pentru el, care e acesta, şi pentru noi, cari n’avem de ce să-I tăgăduim, că lada cu lucrurile întâei lui expoziţii dela Bucureşti a rămas acolo. Ea ar trebui să se găsească în vreun pod de muzău. la Aman. poate. Proprietarul păstrează încă adeverinţa de luare în primire. Au trecut peste om şi oeste ladă anii, biată ladă de iluzii ca o cutie de păpuşar purtată pe umeri, prin viaţa de aramă şi fără zâmbet de toate zilele, dar care o cere şi o aşteaptă! Oricâtă lipsă de înţelegere ai fj întâmpinat atunci, sau proastă experienţă vei fi făcut la noi după aceea, ţara, vezi. Matei, prin apropieri ni a i tainice te ţine încă la sân, în tinereţea ta eroică, de pornire în lume, în cealaltă ţară, a aventurii şi a comorilor nibelunge. Ea nu vine după tine pentrucă eşti cineva, ca să te adauge zestrei sale. Ea are tiparul fraged de artă din care te-ai des-lipit, aşa cum are într’o cută de piatră a hainei, oraşul cu clopotniţe şi amintiri feudale, undo te-ai născut. Cu fruntea ei de veacuri, deasupra orizontului, urmăreşte tăcută pe toţi copii eari-i s’aşează în umbră sau roiesc spre alte ţărmuri. Lasă-mă, de aceea, să dau, şi să cred că are un înţeles de simbol, rămânerii acelei lăzi eu lucrările expoziţiei tale dintâi în vreun pod uitat de 225 © muzeu bucureştean! Şi tu păstrează inai departe adeverinţa! Uită treptat româneşte, întrerupe, din vina noastră, legăturile cu noi, ridică-te tot mai sus, dar păstrează adeverinţa! Ea adevereşte şi altceva decât efemera existenţă a unui depozit, iar depozitul însuş poate să se facă sacru. Păstreaz’o! Eu ntt m’aş învoi niciodată la un schimb. Vorbim câtva timp de Cartea Ceaiului, pe care Matei a ilustrat-o în traducerea germană a casei de editură „Insula”. O văzusem întreagă, şi-i văzusem şi foile colorate în coloarea de floare de cireş, ceva mai tare îmbujorată, *până la acel pembe cu care ne-au obişnuit alţi Răsări-teni, mai de lângă noi, Turcii. Stă în cutii de cleştar sau sub pereţi de sticlă, în expoziţie. In-tr’o fereastră, care poate să fie deschisă într’un noi', sub streaşină cu clopoţei a unei pagode sau numai în odăiţa unei case a ceaiului cu geamuri de hârtie, stă o femee japoneză. Nu zâmbeşte din gură, ca Europenii, ci are acea luminozitate a feţei, care e toată un zâmbet, deşi buzele rămân apropiate şi nempărtăşite. E poate spiritul ţării de ostroave, însuş: celelalte desene se înşiră înaintea ei, ca într’o supunere şi pentru luare de cunoştinţă, în pete mari de soare tăiate pătrat sau în închegări tipice, care au ştiut să se apere de ispita caligrafiei japoneze. Ilustraţia nu se ia la întrecere cu ceeace ar fi realizat o artă locală, nu japonizează, ci scoate din fântâna de motive, care era cartea lui Kakuzo, o eflorescenţă proprie, diafană şi tremurătoare ca nişte petale ieşite peste noapte şi speriate de întâia rouă. O carte cu un capitol cum e al florilor, nici că putea să nu stârnească într’o închipuire de artist grafic, altfel de icoane, decât dacă acea închipuire n’ur fi cunoscut sau şi-ar fi pierdut frăgezimea. Matei o are şi nu se gândeşte s'o piardă. O simt, când am toţi fiorii şi toată bucuria, trecând pe dinaintea ilustraţiilor lui pline de cântecul vieţii, pe care i-arn avut când traduceam pe scriitorul japonez, pe un text engjezcsc al Bucurei Dumbravă, cu reproduceri originale după opere de artă din colecţiile lui British Museum. Mă uit după gazda mea cum caută prin săltare desenul făcut pentru o copertă la „Când pleacă berzele” lui Minulescu. Scriitorul a uitat să i-1 mai ceară şi a uitat poate şi de desenator. Poate a aruncat acel ex libris lucrat în amintirea articolelor de ziar scrise, ca să facă ştiut pe conaţionalul de departe. Aştept să văd desenul, care trebue să aibă ceva nu numai din siguranţa de condeiu, dar şi dintr’o asemănare de soartă, plecată în căutarea primăverii şi călătoare de-atunci mereu, a artistului. Căutarea ţine, şi,eu revăd, printre planşe şi începuturi de lucru, întreaga expoziţie, cu săli nenumărate, cu ilustratori din toate ţările, cu legături de artă, cu ediţii de bibliofili), cu desenele care se aleg treptat dintr’un fir lung întors în loc şi scămo-şatt ca la meşteşugari întâmplători, mai cunoscuţi în alt domeniu, cnm sunt Liebermann şi Slevogt, sau Corinth şi Kalckreuth, cu profilurile lui Gulbrausson, umorist şi tragic, sau cu dârdâelile seismografice ale lui Kubin, cu fineţa visătoare franceză a Măriei Laurencin, cu negrul şi albul limpede, atât de frumos şi de aparte lucrat, al Belgienilor şi Olandezilor, cu Suedia liniştită, cu Anglia măreaţă, cu Spania pă- timaşă, cu Rusia paroxistă. Tată-1 pe Don Qui-xote în noui şi noui încercări. l uptele cu morile de vânt au trecut şi în brazdele graficei, şi ace-iaş sete de ajungere a idealului. Iată-1 pe Omar Khayam cu Rubaiurile lui, luat şi reluat, ca o poartă cu stele a Răsăritului, pe care ar deschi-de-o şi ar inchide-o Ja întâmplare vântul, făcând acum boltă de zi, acum boltă de noapte, deasupra cusătorului de corturi persan, cu îmbătătoarele poezii din patru versuri. Şi iată sala rotundă a cărţii copilului, plină de jocul cu zăpadă rusesc sau nevinovăţia privirii adânci a animalelor de casă, abecedare vesele, cu inchieturile rupte ale literelor, din care trebue să se lege cuvântul ca o păpuşe, sau cu cărţile cu vignete colorate ale citirilor de Duminică. Pentru vârsta basmului şi a poeziei, pensula şi dalta s’au făcut şi ele numai basm şi poezie. Ca un popas e sala lui Gerhard Hauptmann, cu ediţiile întâelor volume, sărace, şi cu strălucirea celor din urmă, cu seriile de opere complete, de opere alese, de cărţi de lux, de cărţi pentru popor, cu traduceri în atâtea limbi, din care lipsea a noastră, cu puneri în scenă ale dramelor, cu studii despre scriitor, cu afişe, cu portrete. Ca un popas, şi pentrucă mintea uluită până acum de opera integrală a cărţii, in caro atâtea activităţi converg, era tocmai furată să uite pe cea dintâi, început şi sfârşit al rarei creaţii. Scriitorul îşi reia deodată drepturile şi arată că, la urma urmei, toată podoaba acestui cuprins, steagurile alb-verzi şi galben-roşu-ne-gre fâlfâite la acoperiş, ca şi scuturile cu lei, coroane, şoiuri, cer cu stele, seceră şi ciocan pe fund roşu, bătute ca o salbă frumoasă la pieptul muzeului din Piaţa lui August, el le-a făcut cu putinţă. îşi reia acele drepturi cu profilul aproape goetliean al septuagenarului. Templul poate fi oricât de gătit şi mulţi meşteri fenicieni sau din insule trebue, ca să-l îmbrace în lespezi şi în aur; fără Dumnezeu nimic nu înseamnă. Iată pe Dumnezeu, în liniştea lui de gând şi de orizont! Dar Matei a căutat berzele lui fără folos. Se întoarce râzând, şi toată vedeinia se risipeşte. El crede că o Carte a Ceaiului, cu aceleaşi ilustraţii, s’ar putea foarte bine tipări şi în româneşte la Lipsea, în chiar tipografia Academiei. Acea tipografie e în atelierele lui, şi plecăm acum într’acolo pe coridoare şi peste scări, zoriţi şi de o studentă care avea nevoe pentru nişte lucrări tocmai isprăvite, de judecata profesorului. Văd în sfârşit piatra litografică şi omul care-şi ridică de pe ea capul, adevăratele paravane de hârtie cu schiţe de figuri, sulurile şi roţile negre ale tipografiei într’o sală deosebită, cu mecanicul care se apropie de prag, să- se uite, ce e; dar nu mă mai tem. Şi făcându-me loc printre o mie de lucruri ajungem într’un colţ, pus bine în lumină, înaintea capetelor de operă ale călfiţei sfioase. _ . „ „ „ Călfiţa e ca însăş o figură prerafaelită, făcută numai din bălaiu şi alb. Stă şi aşteaptă lângă cele două lucrări, un motiv decorativ în cărămiziu şi albastru tare, cu un bărbat şi o femee de pastel, împrejurul unui coşuleţ de poame, şi un fragment de tapet, în dungi argintii şi albe, din care ies frunze şi flori subţiri, pe o singură vargă de-adreapta, depăşind apoi cadrul, în 'infinit. Profesorul e întâiu mulţumit. Apoi îi aud observaţiile de amănunt; o nuanţă mai trebuia 226 © BCU întărită, o codită de floare nu se tine. Călfita zâmbeşte. Parcă nu crede totdeauna. Când e prinsă cu ceva, se apleacă, parcă o trage în jos sângele greu care-i năvăleşte sub pielita prerafaelită. Sunt martor uitat în această clasă de artă. Mă uit şi mă îmbib de tot ce mă înconjoară. Fieca- re şi-a intrat în rostul de toate zilele. Mecanicul a dat drumul maşinelor, studentul dela piatră îşi duce cu încordare paneta, profesorul şi eleva cercetează lucrul zilei. Eu sunt numai pe un alt plan, de aceea trec printre ceilalţi fără să fiu văzut, dar nu-mi împlinesc mai puţin rostul meu. EMANUIL BUCUŢA PROBLEMA RELIGIOASA IN ITALIA OlCILIANUL Giovanni Gentile este profesor de Filosofie la Universitatea din Roma. Emul al lui Croce la început, îndrumător al unui sistem de cugetare propriu apoi, a văzut în mişcarea politică actuală din Italia, prilejul de aplicare pragmatică al „Idealismului11 său activ, şi s’a făcut fascist militant. Nu C'roce; Gentile este astăzi exponentul spiritual al mussolinismului Reformator din temelii al sistemelor de educaţie din Patria sa, fostul Ministru al Şcoalelor Italiene (căci s’a demis din această demnitate, oarecum silit de aplicarea practică a reformei, denumită de Duce „cea mai fascistă dintre revendicările Fascismului11), conduce azi un „Institut Naţional Fascist de Cultură” la Roma, dar — mai presus de orice — rămâne în slujba activă a coordonării spirituale a tuturor problemelor de care este agitată vieaţa italiană în prezent. Printre acestea, primează aceea a raporturilor dintre Stat şi Biserică, şi vom vedea jndată de ce. Iim toamna anului trecut-, Gentile a ţinut 1a, Universitatea Fascistă din Bologna (căci există şi aşa ceva!) un discurs inaugural al cursurilor, în care pune net problema aceasta, atâta de gingaşe, de susceptibilă şi de adânc cuprinzătoare. Astăzi, când faimosul discurs a apărut publicat după notele stei ografice (în revista „Educa-zione fascista”, Y. 1927, No. 1, pag. 3), îl putem cerceta mai de aproape. Introducerea, în care cugetătorul italian îşi lămureşte, cu rară pătrundere, concepţia proprie despre rolul fenomenului religios în viaţă, poate oferi prilej de meditare celor preocupaţi cu această problemă în abstract. Atenţia ni se îndreaptă deci spre aplicarea părerilor la istoria poporului italian, în desfă-şurajrea-i spirituală. Schematic redat, gândul lui Gentile ar fi acesta: Italia a cunoscut o epocă de mare înflorire sufletească — Renaşterea—în care, sufletul colectiv, complăcându-se într’o atitudine estetică, s’a îndepărtat dela o concepţie religioasă mai adâncă a vieţii. Cazurile răzleţe nu pot răsturna această generalizare, fie ele ilustrate de utopişti geniali ca Savonarola, Giordano Bruno ori Campajnella. Iar lipsa convingerii religioase, care-a dominat Renaşterea, a adus după sine decăderea morală, politică şi chiar artistică a poporului italian, în cele două veacuri următoare: ; „Spiritul italian rămase gol. I'ar aci stă adân ca origină a decăderii. Toate celelalte aşa-7,ise'f\ cauze nu sunt decât feluritele înfăţişări ale fap- tului unic, adică a lipsei unei viguroase concepţii despre vieaţă, a unei credinţe, a unei religii înrădăcinată în inimi, favorizată, promovată de cugetarea sau de cultura naţională". Dar Italia a cunoscut o nouă Renaştere — mai ales - morală şi politică — în veacul ti’ecut. „Miracolul” l’a produs revenirea la vieaţă a sentimentului religios, prin conştiinţe ca aceea a unui Parini, Alfieri, Mauzoni, Mazzini, Rosmini ori Gioberti. S’a eclipsat din nou acest sentiment în sufletul poporului italian? Iată decadenţa spirituală şi politică, iată dezorganizarea vieţii colective (bântuită de materialismul anarhic) din preajma războiului. Acest fapt istoric („cel dintâi mare războiu naţional combătut de Italia, din Evul mediu până azi11), a însemnat un reviriment pentru întregul popor, în sens politic, dar şi religios. _ S’a născut astfel Fascismul („care este astăzi conştiinţa vie şi activă a noului suflet naţional al tinerii Italii, care-a făcut războiul11) şi care, pro-punându-şi înainte de orice să revalorifice noţiunea de „Stat”, trebue să caute sprijin în renaşterea spiritual-religioasă, singura în stare să în-drumeze conştiinţele individuale spre o concepţie reculeasă, demnă, a valorii personale în raport de societate şi de apanagiile personalităţii fiecăruia. De aci şi graba nouilor conducători ai Italiei de-a înfrunta cu bărbăţie problema raporturilor dintre Stat şi Biserică. (Să-băgăm de seamă: este vorba de milenarul antagonism care-a frământat de veacuri Istoria Universală!). Semnul bun s’a arătat încă din 1923, pe când Gentile era Ministru al Şcoalelor: prin introducerea învăţăturii doctrinelor Catolice In toate şcoalele primare ale Italiei. Puţin, dar atât de mult ii cât s’a vorbit atunci de-o reconciliere între Papalitate şi Monarhie. Astăzi, după patru ani, această mare concesie acordată Catolicismului nu şi-a dat însă roadele ' aşteptate; dimpotrivă. Căci Vaticanul ţine la lărgirea ei prin introducerea învăţământului religios în şcoala secondară. în Universităţi chiar. Ar fi prea mult. Ultima energie a rigurozităţii poporului italian, va să fie pusă în joc pentru înlăturarea acestui program prea integral al Papalităţii. Căci — afirmă Gentile — Italianul conştient, trebue să subordoneze oricare alt interes, aceluia de-a menţine neatinsă substanţa etică a Statului. Primeşte Biserica acest rol subsidiar? Intrarea în vieaţă oficială îi este asigurată! Dar o poate Ea face? 227 © „Poate fi aceasta, soluţia Bisericii? Trebue să răspundem fără şovăire: nu! Nu, de oarece Biserica reprezintă imediat poziţia religioasă, care este în directă antiteză cu această concepţie despre Statul etic, fondată pe conceptul omului şi al cugetării, a cărei negare este religia. Aşa dar lupta este firească, esenţială maturei Statului modern şi naturei Biscricei, ca disciplină autonomă a religiei. Sunt două lumi concepute în aşa fel că fiecare, prin sine, încorporează un tot; şi fiecare, prin aceasta, o exclude pe cealaltă. Raporturile lor reciproce sunt tranzacţii. Dar cel ce vorbeşte de „împăcare”, ori nu iubeşte Statul, ori nu iubeşte Biserica; căci o tranzacţie absolută şi definitivă, care să nu mai lase loc pentru discordii şi lupte, ar fi, şi n’ar putea fi, decât suprimarea unuia din cei doi termeni ai dualismului. Şi pentru a obţine, ce? Pacea? Liniştea? Dar oare. care vieată a fost trăită într’o perfectă linişte? fără piedici de înlăturat, fără duşmani de învins? Duşmanii suprimaţi în fa-tă-ne, renasc apoi în noi. Şi existenta Sfântului înseamnă luptă necurmată şi neîndurătoare: chiar de s’a sustras ispitelor şi primejdiilor lumii), vede înviindu-i în inimă protivnicul, care nu-i dă răgaz şi-l sileşte iar să lupte. Orice conştiinţă religioasă vie şi robustă, a trăit oricând îm nelinişte şi înfrigurare. însăşi vieata religioasă, vigoarea ei, nu se împacă eu reconcilierea; dimpotrivă. Adevărata împăcare stă aci în unitatea celor protivnice păstrate şi apărate ca atare: sau în ne-reconciliere‘‘. Ne-am ocupat altă dată de renaşterea spiri-tual-religioasă, surprinsă în literatura italiană actuală. Era bine, pentru alte constatări viitoare, să fixăm şi acest punct de vedere, „oficial” al promovării culturii religioase în Italia de azi, punct de vedere pe care îl profesează filosoful Gentile. Celor ce polemizează cu el pe această temă, din Octombrie trecut şi până azi, le răspunde că este punctul său de vedere personal, neangajant neutru nimeni altul, dar conştient, curagios şi leal lămurit. • ALEX. MARCU NUNTA TRAGICĂ PRODUCTELE artistice din tara românească postbelică înfăţişează — dealtfel, ca toate fenomenele culturale din această vreme — un pronunţat caracter criticist. Alături de reînvierea misticismului constatată de filosofii idealişti şi predicată de ortodoxismul nostru ce-şi reîmprospătează forţele de viată, un puternic spirit de raţionalitate, de afirmare a valorilor intelectuale, de gândire şi cunoaştere, este distinct imprimat inanifestaţiunilor noastre culturale din ultimii ani. Un viguros „nosce le ipsum“, cu largă priză filosofică; colectivă şi etnică, cuprinde astăzi activitatea dătătorilor de legi. ca şi a producătorilor de frumos. Ca niciodată până acum — fenomenul este, de altfel, universal şi propriu, în parte curentului expresionist — creatorii de valori artistice n’au fost mai munciţi de cerebralitate şi mai loquaci. Ultimii ani de apariţie ai revsitelor de artă sunt străbătuţi de interesantele contribuţii critice: „De vorbă cu. . ." în care întreg instrumentalul logicii şi teoriei cunoaşterii este cu generozitate pus la dispoziţi-ui ea artiştilor, cugetători şi cercetători intrepizi. Nu cunoaştem nume proeminent în arta şi cuj-tura noastră contimporană care să nu fi cedat curentului criticist al vremii şi să nu fi „acordat” cel puţin o convorbire şi, deci, să nu fi avut cel puţin un prilej de aplicare a impulsului critic general. Artiştii au covârşit în aşa grad pe criticul de artă, în cât abia de se mai pot distinge personalităţi culturale cu această particulară funcţiune critică în istoria artei noastre moderne. Atitudinea critică este confundată în cea artistică. Creatorul îşi însuşeşte, cum abia bănuia romantismul,- judecarea valorilor de artă. Cât de obiectivă poate fi această judecată a artistului, este altă chestiune. Fapt este că contribuţiile critice ale artiştilor aduc un bogat şi original material pentru determinarea psihologiei creatorului operii de artă. Dar ceiace este mai interesant pentru critica istoriei artei este atmosfera ideologică în care se plasează discuţiu- n'ile şi problemele ce se impun atenţiunii generale. Intr’adevăr, preocupare a dominantă, aproape nelipsită din orice mărturisire sinceră a artiştilor, se concentrează i n jurul caracteristicului românesc în opera de artă. Atât de generalizat este în preocupările artiştilor acest principiu al afirmării specificului naţional, în cât ameninţă a deveni modă şi mijloc de mascare a impotenţei creatoare. Aceiaşi tendinţă ce s’a manifestat în literatura postseină-nătoristă, — înşiruirea de termeni şi expresii populare sau de provincialisme considerată drept literatură — se arată acum şi în celelalte, drept consecinţă a voinţei ferme de a vădi în creaţiu-ne caracteristicul firesc autohton. Căci actul de voinţă creatoare nu se mărgineşte la exprimarea aproape inconştientă a imponderabilului atmosferei ambiante, ci operează după toate procedeele logicei, la compararea, la conjugarea şi selectarea elementelor ce corespund mai direct şi definitiv scopului propus: finalităţii artei naţionale. Deci, artistul suferă o deviere a centrului lui de gravitate în conceperea ;i executarea o-perii de artă. Factorul estetic, mobilul principal al producerii operii de artă, este deplasat şi împins îndărătul factorului politic, social sau cultural. Nu pledăm aci desbătutul proces al artei pentru artă şi nici al autonomiei esteticului. Valorile artistice nu numai că nu exclud pe cele culturale, politice, sociale, religioase şi morale, dar nu pot fi exprimate, nu-şi pot afla fiinţă, fără acestea. Artistul român este însă în ultima vreme atât de absorbit de interesul politic, etnic şi social al activităţii creatoare, în cât pro-ducţiunile sale învederează cele mai autentice tendinţe de desluşire şi exprimare a caracteristicului psihic. Dar, în detrimentul afirmat factorului estetic, el produce opera mai de grabă ştiinţifică şi politică; de cât de artă, propriu zis. Actul de voinţă creatoare, în chipul expus aci, este exterior şi inoperant dacă nil porneşte dela o intuiţie şi o trăire definitivă a specificu- 228 © BCU lui sufletesc, a inferiorităţii psihice naturale şi dacă, apoi, — din punct de vedere al formei de artă — nu a stabilit şi apropiat puterii creatoare corespondenta şi independenţa dintre fondul sufletesc şi forma materială proprie sub care se înfăţişează el, conţinutul sufletesc ca operă de artă, fie populară, fie cultă. Poporul îşi are o conştiinţă artistică proprie şi originală, în care sunt fixate atât subiectele favorite sau convenite cât şi -formulele de exteriorizare, plastice, sonore sau verbale. Cât este ţinută în seamă această conştiinţă artistică a poporului în trea-ţiunile de artă cultă, ar forma un atrăgător obiect de cercetare. De reamintit numai că descoperirea şi afirmarea unei vieţi particulare a ţărănimii a degenerat uneori în literatură, în creiarea unor tipuri rustice artificiale, de operetă. In cei ace priveşte arta muzicii, procesul devine şi mai interesant de urmărit. Cele două realităţi ce se pot clar distinge în conştiinţa muzicală românească: muzica populară şi cea de biserică, sunt îndeobşte absente din cunoaşterea muzicienilor români. Fapt ce a şi determinat insuccesul atâtor hibride elueubraţiuni sonore, prezentate în vremea din urmă sub pretext de muzică românească. Iar drama muzicală românească, pe lângă toate lipsurile ce se constată teatrului românesc, în genere, mai are de întâmpinat dificultatea lipsei de tradiţie. Căci de la datinele populare dramatice, numai Alecsan-dri poate fi luat drept punct de plecare în pro-dupţiunea teatrului muzical românesc. Cu dificultăţi ca cele provenite din necunoaşterea conştiinţii muzicale a poporului, — a muzicii bizantine şi a celei populare —_ precum şi din nesiguranţa ancorărei într’o realitate istorică — avea de luptat Alexis Catargi în compunerea operei sale: Nunta tragică. Exponent al ideologiei criticiste şi fervent apărător al cauzei artei naţionale, Catargi nu poate nici ocoli lacunele necunoaşterii şi neînsuşirii conştiinţii muzicale a poporulu, nici înfrunta influentele pe care le operează asupra personalităţii sale artistice mediul şi şcoala muzicală străină. Fiind înclinat prin firea sa, dar mai ales prin educaţiu-nea sa; Catargi trăind altfel, în atmosfera operei romantice, „Nunta tragică.1 nu putea fi concepută de cât ca operă romantică. Iar, ca în orice product de romantism muzical, se înţelege, factorul naţional este la largul său. Catargi îşi alege ca erou al operei sale ampla figură a lui Dragoş dintru începuturile aşezărilor şi gospodăririi noastre pe pământul românesc. Dar din drama, ce prin concepţie avea Caracterul istoric, ca majoiriţatea producţiunilor teatrului românesc,—şi s’ar fi chemat „Dragoş”—autorul nu păstrează decât cadrul exterior. Conflictul istoric este părăsit ca exterior, pentru a fi tratat ca motiv dramatic, conflictul interior, de iubire şi gelozie.^ Drama istorică „Dragoş” devine „Nunta tragică". Insă romantismul, voit de culorit local, lirismul propriu artei autorului, cadrul eminamente istoric şi lipsa de susţinere şi proeminenţă a motivului dramatic interior, sunt atâtea elemente care anulează permanent logica dramatică în opera lui Catargi. Excepţie din acest punct de vedere face numai ultima scenă, bine organizată dramatic, dar care lasă să se vadă un imens gol din punct de vedere muzical, însuşirile muzicale, cu care Catargi se dovedeşte a fi fost abundent dăruit nu sunt de esenţă dramatică, ci lirică. Actul întâi conţine fermecătoare pagini de fluid liric, de simfonism savant contruit, extatice revărsări de melos, efuziuni prelungi de neturburat calm; abrupte însă de pauze generale tocmai când ai impresia unei avântate ascenderi sau prăbuşitoare prăvăliri dramatice. Iar întreaga atitudine semnalată mai sus, de a fi continuu sub ispita artei şi caracteristicului autohton, contribue la desagregarea şi mai evidentă a elementelor lirice care compun opera. Intr’adevăr, cele câteva fragmente de motivică, socotită populară, nu aderează la mlădierea sveltă a fluentului sonor. Crâmpeele româneşti apar rigide, inflexibile fără capacitate de desvoltare, impropriu şi . inoportun utilizate. Pe cât de ţeapănă şi improprie apare melodia românească în actul întâi, pe atât de simţită se vede întrebuinţarea muzicii bizantine în actul al doilea. Catargi n’a cunoscut însă muzica bizantină şi nici rolul ei în practica noastră religioasă. Altfel n’ar fi scris acele searbăde coruri „acapella" şi n’ar fi săvârşit eroarea de transpunere a recitativului bisericesc într’un motiv gamal ce vrea să fie al doinei, cu utilizarea nelipsitei secunde mărite. Căci, istoric vorbind, este foarte contestabilă infiltraţia secundei mărite în muzica populară pe vremea lui Dragoş. Şi astfel „Nunta tragică" nu poate rezista cerinţelor dramatice muzicale, ci rămâne un interesant document al puternicelor aptitudini muzicale ale lui Catargi şi al concepţiilor artistice ale vremii de după marele răsboi al popoarelor. Iar cercetarea libretului confirmă până la evidenţă voinţa de exprimare a autorului de care vorbim. . ; ; , . C :; GEORGE BREAZUL CRONICA LITERARA IONEL TEODOREANU ŞI RdMANUL lui Ionel Teodoreanu a devenit cel mai iritant scandal literar al anului. ^ Circulă o osândă subscrisă, — de sigur fără nici o amărăciune şi evident numai din sinceră revoltă — de către toţi. confraţii, binevoitori, care ROMANUL ADOLESCENŢEI n’au recrutat pentru toate cărţile scrise în viaţă, atâţia lectori cât Ionel Teodoreanu la o singură ediţie a Medelenilor: romanul e o pornografie şi autorul un porc. S’au putut vedea, cu acest prilej, chiar suflete © atât de mărinimoase, încât sa compătimească la olaltă cartea, autorul şi bineînţeles cetitorii. Să încercăm a deslipi numai o clipă urechea dela uşa unde colcăie cancanul şi să explicăm, cu mai multă simplitate, acest succes fără precedent în literatura noastră. Masa cea mare de cititori o dă adolescenta. Cele două cărţi dlin Ciclul Medelenilor, apărute până acum, alcătuesc romanul copilăriei vecine cu adolescenta şi romanul adolescentei. Cetitorii se regăsesc astfel, ori s’au regăsit, în amintiri foarte proaspete. Fie în Dănut, Olguta, Monica Mircea, Puiu. fie, vai! în Ionel şi Rodica, fie aproximativ în mediul, bucuriile, îndoelile, crizele şi desnădejdile caracteristice epocei. Au crezut că descoperă propria lor personalitate plasticizată. Propria lor existentă transfigurată. De unde, coada la librării şi ediţiile volatilizate în trei luni. Cine nu merge la cinematograf, să-şi revadă chipul filmat la o festivitate? Bănuim replica unanimă a confraţilor amărâţi. Mai întâi, succesul de librărie nu e o indicaţie asupra valorii literare a unei opere. Ba, poate dimpotrivă. Şi pe urmă, ce consideraţie poţi. acorda oare scriitorului, care se adresează instinctelor primare ale lectorului, şi speculează curiozitatea avidă a vârstei, când iniţierea sexuală se face prin cărfi poştale transparente şi broşuri vândute clandestin, sub copertă lipită? Căci actul de acuzare rămâne în picioare. Cartea a doua a Medeleniilor, abundă în episoade erotico-picante. Unele descrise direct şi precis, altele sugerate—câmp deschis pentru imaginaţiile ardente. Dănut şi Adine, Stephano', Tonei şi A-net, subreta Adinei Stephano, Dănut şi Rodica, Dănut Şi Ioana Pallă. Adina Stephano şi Ioana Palia. Puiu râvnind la trupul gol al Rodieăi la baie. Mircea şi femeia roşie. Mircea şi Sevas-tîfa. Puiu şi Sevastita. Şi câte, încă, alte episoade identice! Deci scandalul rămâne scandal, iar succesul nu face decât să scandalizeze încă. ^ Ne vom mărgini, aşa dar, în această cronică tardivă şi sumară, să ignorăm tot ce s’a scris până acum despre romanul incriminat şi despre autorul pus la index. ^ La publicarea celor dintâi fragmente, arătam într’o cronică poate prea mult pedantă, că pentru Ionel Teodoreanu, romanul adolescentei va fi piatra de încercare. Copilăria este mai mult decât o vârstă. E un domeniu necunoscut. O lume. Nu ştim, şi absurd, nici nu ne mai amintim, cum judecă şi cum simt copiii. Le atribuim o sensibilitate şi o judecată convenţională, ca de o pildă, animalelor din fabulă. Cedace retrăim mai târziu prin memorie, din propria noastră copilărie, e transfigurat sau desfigurat, de optica maturităţii. Falsificăm inconştient. Dar nu putem afirma cert, dacă un copil e înger ori monstru •— atât doar e netăgăduit că orice copil e un poet. Singurul poet autentic, trăind direct şi sincer în lumea ficţiunilor, creind o realitate proprie, participând la lupte, procese de conştiinţă, episoade de eroism, crize de laşitate, pentru care înţelegerea maturităţii rămâne opacă. Copilul trăeşte metafora şi realizează basmul. Tot ce credem a şti despre el şi despre copilărie, dincolo de acest hotar, e numai o urzeală de presupuneri şi câteva formule convenţionale. Nu era greu, aşa dar, poetului Ionel Teodoreft-nu, să creeze o operă veridică şi poetică, din această lume tuturor necunoscută. „Hotarul nestatornic” n’a fost poate, ceiace s’ar numi după tipicul clasificărilor literare, un roman al copilăriei. Dar a fost un minunat poem al copilăriei. Pe când adolescenta, punea deodată autorului, probleme mai apropiate de noi, ne strămuta într’o lume accesibilă tutui or» şi deci controlabilă. Deşi hotarul e încă mai nestatornic. Epocă de tranziţie. Nelinişti, contraste, crize — crize fiziologice şi psichologice; criza sexuală a pubertăţii şi criza metafizică a viitoarei individualităţi pusă în faţa socialului şi eternelor întrebări. Cum să prinzi această lume fluidă, să o fixezi? Câte romane ale adolescentei ne-au rămas în amintire? Copilăria, chiar aşa convenţională cum e, ne-a dat în _ literatura universală minunatele romane sau episoade ale lui Diclcens, Dostoievsehi, Tol-stoi, Kipling, Gcorge Eliot. Daudet; romanul adolescentei s’a transformat îndată în romanul iu-birei. Dela Wetrther până la romanele primăvăratece ale lui Turghenief, dela adolescentul Romeo până la eroii din Sanin al lui Artibaşef, cu toată gama variantelor, după temperatura morală a epocei, după curentele literare ale vrem ei şi după temperamentele fixate de închegările etnice; pretutindeni, dela nordicii brumoşi până la meridionalii expansivi şi logvaci, adolescenţa a rămas doar epoca primei ori primelor iubiri. Restul dispare umbrit. Subiectul e dragostea, iar vârsta se impune autorului, numai fiindcă atunci crezi în absolutul iubirei, încă nimic nu e trivializat de cotidian şi fiindcă o lentă tradiţie literară a stabilit atât pentru autor cât şi pentru lectori, tipul amanţilor romantici: el cu mustaţa mijindă şi ea cu sânii' abia conturaţi. Aceasta e tema clasică a romanului adolescenţei’. Şi de aceia aşteptăm cu legitimă euriositate a doua carte a Medelenilor. Ispita drumului tras de alţii (şi încă de ce zdraveni predecesori!) era mare. Romanul se putea prea uşor transforma într’un dublu şi banal duet amoros: Dănuţ şi Monica, Mircea şi Olguta. Iar totul s’ar fi mărginit aci. Ionel Teodoreanu a avut cea mai complectă intuiţie, a complexului de crize pe care le deslăn-ţuie vârsta cea mai critică şi fără îndoială decisivă, când se cristalizează caracterele.. Sânt drame interioare trăite de toţi. Episoade care lasă pentru totdeauna un stigmat. Urâţenii pe care vrei să le uiţi. Exact — urâţenii, căci adolescenţa e vârsta critică, pe care omul matur mai apoi o reneagă, întru cât îl priveşte, ori o înfrumuseţează idealizând-o cu banale floricele sentimentale; dar o dispretueşte cu vădită enervare, când e vorba de adolescenţa semenildr, după cum dovedeşte epitetul curent şi puţin amabil — puţoiu — adresat de oamenii trecuţi de treizeci de ani, celor ce n’au încă douăzeci. Orgolioasă, adolescenţa vrea absolutul. Şi în iubire şi în social, şi în metafizic. Intre şaisprezece şi douăzeci de ani, care dintre cei mai de rând muritori, n’au făcut insuportabilă figura de neînţeles,' de sumbru erou, de tragic amant şi de neîmblânzit răsvrătit? Adolescentul nu mai e copil şi nu e încă om. Fiindcă societatea nu l-a încadrat, e împotriva societăţii. Sub o formă ori alta, rebel. Dela dis- 230 © BCU preşul pentru dascăl, până la lupta pentru a scăpa de tutela familiei; dela pălăria ofensivă ori pantalonul charleston, până la proclamarea sgomotoasă a principiilor antisemite, comuniste ori fasciste, după epocă, fără şi temperament. Iar dedesubtul acestor convulsiuni, apare sub toate destrămăturile, criza iniţială şi centrală, care e criza sexualităţii. Subliniez înadins deosebirea răspicată, între iubirea acută, potetică şi unică în care se rezumă în deobşte romanul adolescentei, aşa cum l-a oferit literatura până în ultiinile două decenii, şi între sexualitatea pe care a presimtit-o cu adevărată cruzime Wedekind şi o trăeşte până la drojdia acră Dan Deleanu, ca şi ceilalţi eroi accesorii într’o măsură mai moderată, dealungul celor cincisute de pagini din romanul lui Ionel Teodoreanu. Sexualitate exasperată, luptă între carne şi principii, carne şi demnitate, amestec de umilinţă şi de orgoliu, de voluptate şi de scârbă — temă care începe să numai fie nouă, dela Gide, Mauriac, Martin du Gând ori Lacre-telle, încoace. Fiindcă Dan Deleanu trăeşte această existentă veridic, fiindcă sacrifică iubirea cea mare şi pură pentru Monica, instinctului care îl mână în braţele Adinei Stephano şi instrument docil în mâna Ioanei Palia, apare făţărniciei noastre uneori monstruos şi adeseori antipatic. Impresie superficială, rectificată îndată după ce ai închis CRONICA SALONUL Maî unitar şi mai pretenţios decât altădată, mai prezentabil în noul mediu al clădirii din Şoseaua Kisseleff şi bine orânduit de comitetul artiştilor, Salonul Oficial nu ne-a dat mai mult decât poate fi: un conglomerat mare in care deseori valorile adevărate se îneacă in valurile mediocrului. Fireşte, comitetul şi-a dat multă osteneală de a salva aparentele bunului nivel, expunând într’o singură sală tot ce părea mai de valoare in domeniul picturii noastre. Cred însă totuşi că o ţinută pur exterioară de meşteşug pictural a determinat şi in cazul acesta selecţiu-nea, in aspectul căreia culorile se omoară de multe ori reciproc. In general, însă aranjamentul sălilor a fost mult mai mulţumitor decât in alţi ani iar surprizele îmbucurătoare s’au reliefat hotărâtor, deşi au fost parcă încercuite de atâtea elemente gălăgioase ce încercau să Ie coboare vibraţia puternică a vieţii într’un domeniu mai insignifiant. Surprizele au fost şi de data aceasta ale tineretului, alături de care s’au grupat cu un avânt neaşteptat numai lucrările domnilor Teodorescu-Sion şi O. Han, pe când cele expuse de domnii Petraşcu şi Pallady, Bu-nescu şi Ştefan Dimitrescu. Tonitza şi Jorgules-cu, Fritz Storck, Corneliu Medrea şi I. Jalea au rămas cam la nivelul ştiut din alte expoziţii. O scădere a nivelului cunoscut înseamnă tablourile domnilor Steriadi şi Ştefan Popescu, nud urile volumul, daca ai obiectivitatea să confrunţi această adolescenţă cu a ta, lector. Cu a ta, lector, oricine ai fi şi în orice mediu ai fi crescut, chiar fără apartamentul cam prea cinematografic din strada Pitar Moşu, fără să fi fost ghidat de un mentor libertin ca Herr Director, fără să fi purtat numai decât în carne amintirea unei Adina Stephano şi fără să fi întâlnit în cale o Ioana Pallă. Cine, fără ipocrizie, chiar din neamul sever şi eroic al lui Mircea Balmuş, poate invoca o adolescenţă castă, netorturată de ispita ajprinsă a celei dintâi femei in roşa cu domiciliul la cutare hotel? Dacă Ionel Teodoreanu a pus în sexualitate axa romanului său, n’a făcut-o aşa dar decât fiindcă sexualitatea e problema şi criza capitală a adolescenţei. Că a avut nevoie de puţin curaj pentru aceasta—e neîndoios. Că a isbutit să exprime, ceiace până acum n’a mai fost exprimat în literatura românească, e iarăşi în afară de orice îndoială. Cât despre lumea în care se mişcă eroii Medelenilor, încântătoare îngemănare de ficţiune şi realitate, despre linia de viaţă a personagiilor — ne va fi îngăduit să vorbim mai cuprinzător, folosind tot materialul de studiu adunat cu răbdare, atunci când ciclul va lua sfârşit, şi copiii de eri, adolescenţii de astăzi, vor fi încheiat trista şi ireparabila experienţă, a maturităţii de mâine. ION DARIE PLASTICA OFICIAL doamnei Cecilhi Cufescu-Slorck, ale cărei de-senurt se menţin însă la calităţile înalte din trecut. Progresele tineretului au fost, înainte de toate, reprezentate de domnii Catargi, Sabin Popp şi Lucian Grigorescu, Vasile Popescu şi Papatriandafil, de doamna Lucrefia Daria-Mi-hail şi de tânărul sculptor Baraski, care s’a dedat unei arte mult mai inteligente decât până acum. (Recte: până acum nici n’a făcut artă!) Privind lucrările celor tineri, se mai remarcă şi faptul că domnii Petraşcu, Pallady, Şirato şi Teodorescu-Sion au făcut chiar şcoală într'o măsură oarecare; sau şi mai exact: fiecare şi-a găsit cel puţin câte un imitator ce-şi dă multă osteneală să fie confundat cu meşterul lui. O atitudine mai independentă are, în privinţa aceasta, domnul Bălţatu care calcă, de vre-o doi sau trei ani în urmele meşterului Teodorescu-Sion, devenit acum mai liber, in desbărarea de 1 na teri a greoaie ce năpădise acunx câţiva ani in pictura d-sale. (Deşi nici această materie aspră şi grea n’avea, în lucrările domnului Teodorescu-Sion, un înţeles negativ). Comparate cu cele din alte expoziţii, luerrăile domnilor Kessler, Iones-cu-Sin şi Romeo Storck trebuesc considerate slabe. In deosebi compoziţia tânărului şi foarte talentatului Romeo Storck nu poate convinge prin pseudo-conţinutul ei. Laureatul premiului cel mare, domnul Pădure a. care fără îndoială a 231 © meritai această distincţie, a expus o lucrare cu desăvârşire anti-sculpturală. Cred că nceeaş „himeră a văzduhului'1 n’ar fi pierdut nimic din duhul ei himeric, dacă ar mai fi avut şi calităţi artistice de sculptură. Astfel precum ne-a fost înfăţişată de domnul Paciurea, lucrarea n’are ce căuta într’o expoziţie de artă. E o simplă ciudăţenie ce stă dincolo de orizontul artei. (Valoarea incontestabilă a sculpturei domnului Paciurea nu e atinsă de această constatare care nu poate fi nici argument împotriva atâtor lucrări de seamă, (realizate în trei decenii). Vasta compoziţie a domnului Teodoresau-Sion, gândită ca o lucrare de pregătire pentru o pictură murală mult mai mare. ne-a câştigat din prima clipă prin atitudinea ei clară şi intelectuală, prin aspectul nespus de limpede al culorilor, prin tendinţele compoziţiei, în ale cărei grupări principale Pani recunoscut pe Giotto. (Pe alocurea, călugări franciscani au fost transformaţi în tărănei din România). Această observaţie însă nu poate să scadă prea mult deosebitele merite ale acestei lucrări. Nu numai ceiace a fost într’adevăr desăvârşit în această lucrare de seamă ne interesează, ci şi intenţiile pictorului care, de dragul meşteşugului ce-1 posedă în-tr’un fel atât de suveran, a făcut uneori concesiuni prea mari detaliului. Totuşi lucrarea domnului Teodorescu-Sion rămâne foarte caracteristică şi valoroasă pentru ilustrarea sforţărilor mari ce se fac în pictura noastră contimporană pentru ajungerea la o compoziţie ferm susţinută în sensul românesc. Iar rostul ce-1 îndeplinesc aci culorile transparente şi dure e pentru des-voltarea picturii noastre, un tărâm, i ou cucerit. Alături de această pictură „Elegia” cea mare a domnului O. Han ne-a înfăţişat efortul cel mai înalt al sculpturii. E o mărire a lucrării expuse în anul trecut. Calităţile ei cu totul excepţionale constau în compoziţia închegată, în clădirea cantităţilor de volum. Lucrarea îndreptăţeşte încă odată credinţa în arta domnului Han. Domnul Pallady a ridicat parcă sensibilitatea unei săli întregi, expunând două dintre picturile lui cele mai fragede, domnul Petraşcu ne-a arătat iar marile lui calităţi picturale într’un „Interior” şi în ţinuta severă şi măiastră a unei naturi moarte. Domnii Ştefan Dimitrescu, Tonitza, Bu-nescu şi lorgulescu precum ii ştim. Marmura suavă, transparentă şi interiorizată a domnului Fritz Storck, bustul pictorului Teodorescu-Sion de Corneliu Medrea şi cele două capete de 1. Jale a au înfăţişat nivelul înalt, atins de sculptura noastră, pe când lucrarea de efect exterior a domnului Onofrei a rămas insignifiantă. Câţiva dintre cei tineri ne-au răsplătit cu prisosinţă speranţele, alţii ne-au făcut să credem că lucrările expuse la „Salonul Oficial11 nu sunt prea semnificative pentru faza artei lor. Acesta e cazul domnilor Kessler, lonescu-Sin şi Romeo Storck. Mai ales nudurile domnului Kessler ne determină să credem într’o alegere nemeritată pentru reprezentarea artistului acesta meritos în marea noastră expoziţie oficială. Două lucrări ce au pretins o muncă i.espus de încordată şi de sinceră, reprezintă şi în anul acesta pe domnul Henri H. Catargi. Sunt lucrări extrem de pretenţioase, motivul şi tratarea cărora cer o intensitate de realizare cu totul neobişnuită. Rar pictorii noştri tineri au avut o ţinută atât de conştiincioasă faţă de realitatea concretă ca domnul Catargi. O dragoste fanatică pentru redarea materiei a ştiut numai să închege acea natură moartă cu foliantele vechi şi cu globul, iar ţiganca ce dela Theodor Aman încoace a fost jertfa atâtor desfătări ale unei facilităţi sentimentale, îşi recâştigă în pictura domnului Catargi nobleţea din trecut, crescând până la o rară expresie de măreţie tragică. Portretul de familie al domnului Sabin Popp înseamnă o foarte valoroasă regăsire a tânărului artist în umbra frescurilor vechi din mănăstirile noastre. Simplicitatea compoziţiei cu paralelele ei ce ţin atât de bine întregul de construcţie, susţinerea ritmică cu puţinele între-tăeri şi cu liniştea ce trece încet dela figură la figură, închizându-se apoi în figura de faţă tânără din stânga, precum şi preţioasa unitate de culoare care culminează indicaţiunile plastice din chipul tânărului din miloc, fac din această lucrare chezăşia unei tendinţe interioare ce merită toată lauda. Păcat numai că unitatea teh-nicei n’a putut fi săvârşită în totdeauna la a relaş nivel înalt ca în uşor strânsa materie a capului de tânăr şi în fond, efortul domnului Sabin Popp ar fi meritat, fără îndoială, mai multă atenţie decât i s’a atribuit, căci acest „portret de familie11 ce poartă în sine reflexele atâtor veacuri de artă vecile românească, va putea să circumscrie cândva începutul memorabil al unui drum deosebit şi rodnic, în pictura noastră. In schimb tablourile domnului Lucian Grigo-rescu sunt pline de atitudinile la modă ale străinătăţii, sunt combinaţiuni şi traduceri foarte sensibile care reuşesc să convingă prin neobişnuita lor diferenţiate ce stă dincolo de razele evidente ale înrâuririlor. Rămân, aşa dar, bucăţi de vaţoare, deşi ne par ca nişte oglinzi în care au privit Derain şi Henri Rousseau. Cu toate influenţele, din care a fost ţesut liniştitul lor conţinut sufletesc, lucrările domnului Lucian Gri-gorescu, care dispune de adevărate virtuozităţi ale penelului au fost un fel de insule de sensibilitate pură între atâtea alte pânze obosite de amănuntul ţipător al culorilor sau moarte în convenţionalismul vreunei mode noui. Domnul Vasile Popescu, pe care-1 urmărim de câţiva ani, stă astăzi la un fel de răspântie. O potecă duce dela peisagiul lui urban inainte spre un tărâm precizat mai ales de Utrillo, alta se apropie peste un câmp al „nouei obiectivităţi” de naturile moarte ale vechilor flamanzi din secolul al X\ Hl-lea. Apropierea aceasta de flamanzi, pe un drum de ocol, precufu şi toată paleta dură şi rigidă a domnului Vasile Popescu ştie să deştepte un foarte viu interes. Natura moartă, expusă de tânărul artist, a fost incontestabil una dintre cele mai însemnate bucăţi ale Salonului Oficial şi trebup regretat că n’a fost achiziţionată pentru colecţiile Statului. Evoluţia domnului Popescu ne determină să credem tot mai mult în viitorul acestui artist care prin expunerea acestei naturi moarte arată încă odată cât de îndepărtat e de compromisuri mai eftine sau mai gălăgioase, întotdeauna pe placul pseudo-cunoscătorilor noştri. Un mic capitol aparte ar merita portretul domnului Papatriandafil care a justificat pe deplin părerile avute până acum despre arta sănătoasă şi puternică ce o cultivă. Portretul acesta, expus de d-sa, întunecă atâtea semnături cunoscute ce se află pe lucrările dinprejurul lui. Şi 232 © BCU iot ce trăeşte din Renaşterea italiană în acest (ablou meritos e o recucerire importantă pentru faza actuală a tinerii noastre arte. Acordurile sonore, pline şi calde ale culorilor sunt întotdeauna îndepărtate de moliciuni printr’o severitate firească. (Domnii Kimon Loghi şi alţii de categoria d-sale, ce vor să se alieze pentru răz-birea „clasicismului11, ar putea să înveţe din această lucrare ce înseamnă o atitudine nobilă şi veche redobândită printr’o forţă nouă. Dar vorbeşte-i unui fabricant de şerbeturi despre sensu] clasicismului în arta nouă!) D -na Lucreţia Mihail, despre a cărei expoziţie destul de recentă ne-am ocupat mai pe larg, ne-a arătat două lucrări noui, caracteristice pentru coloristica dură şi curagios înfăţişată a acestei artiste de viitor. In deosebi perspectiva şi realizarea adâncimilor colorate denotă o excepţională cunoaştere a meşteşugului, pus aci în slujba unui simţământ desvoltat pentru game puternice seculare şi pentru compoziţie. Felul cum se realizează balansul planurilor principale în construcţia ce se susţine cât se poate de firesc, astfel ca ritmul culorilor mai grele să poarte pe cele uşoare şi să le aţâţe totodată în armonia culorilor, felul cum ritmul culorilor se contopeşte cu construcţia masselor, cu scoaterea în relief prin linearul conturilor şi plinătatea rotundă a cantităţilor sunt chezăşii serioase care nu se întâlnesc la fiece pas în realizările tineretului ncstru. DRAMAŞ FIRUL In opera lui Caragiale, unde, în construcţie totul stă subordonat dramei, un drum dealun-gul căruia să se revalorifice materialul întrebuinţat poate fi ispititor. Lărgind astfel cadrul, chiar realizările pur epice nu ne par interzise, tocmai prin structura lor specială, comandată, după cum am mai spus, de un demon al dramei. Schiţa în mâna lui, de multe ori îşi scurtează din ce în ce perioadele explicative, până ce ajunge în cele din urmă, să rămână un dialog. Nuvela este construită sever, în ritm şi desfăşurare, pe imperceptibile acte, care duc interesul până la sfârşit, din ce în ce mai încordat, într’o urcare clasică aiurea. Evenimentul care stă îm centrul povestirilor, spre care converg toate psiho-logiile personagiilor, e văzut plastic. Autenticitatea acestor psihologii se măsoară după autenticitatea şi omenescul acestui eveniment, şi rămân întotdeauna în funcţie de el. Există în epica lui Caragiale—sunt cu gândul la nuvelă, fireşte •— o anumită condensare, un anumit strict necesar al amănunţimilor sufleteşti, în învierea personagiilor, care ar fi dat o impresie de uscat şi de schematic, dacă pasta narativă, redusă şi ea până la cea din urmă limită, n’ar fi fost de o robusteţe, de un must şi de o expresivitate, pe cât de rare şi viguroase, pe atât ele artistice. Desfăşurarea largă a personagiilor, pe un stil fără îndoială, surpriza cea mai neaşteptată — neaşteptată de toţi ce ştiu să-şi dea seama de o valoare plastică, de conţinutul organic al unei părticele de suprafaţă sculpturală. Bustul reuşit al tânărului Baraski e o compilare din rotunjimile preţioase şi plastice ale lui Brâncuşi, artă gotică şi o ramură a sculpturii vechi italiene ce s’a decjat cultului formei stranii până la apariţia1 Juditei lui Verrocchio. Totuşi reuşita domnului Baraski, care în iarna trecută mai expunea lucrări moi, prost compuse, inexistente ca artă, e un plus hotărîtor, căci până acum nu ne îndoiam numai de forţa creatoare a domnului Baraski, ci şi de înţelegerea elementară a cî sale pentru tot ce poartă pe drept numele de scultu-ră. Cu atât mai mult, lucrarea d-sale ne convinge de diferenţierea interioară şi de cultura tânărului artist care a complectat multe lacune, peste care ne-a fost cu neputinţă să trecem în trecut. Alături de d-sa, debutantul Boris Conizeoici, un elev al sculptorului Ion Jalea şi pe drept laureat cu premiul Simu, e in lucrările lui o fă-gădu'rţă dintre cele mai frumoase. Astfel „Salonul Oficial” din anul acesta şi-a îndeplinit rostul în mai mare măsură decât altădată, purtând parca strălucitoarea deviză: Pentru cei tineri! OSCAR WALTER CISEK I TEATRU DE AUR Desfăşurarea largă a personagiilor, pe un stij transparent, fără şoc, aşa cum au scris întotdeauna marii poeţi epici, îi e străină lui Caragiale. Fără să fie smălţuit de imagine, ceeace indică provenienţa din lirism, stilul nuvelelor lui Caragiale nu e stilul marei poezii narative. E ce ciocnire, o permanentă svâcnire în el care trădează, mereu, pe poetul dramatic. O notiţă de-a autorului „Năpastei" despre roman, ne-ar fi fost preţioasă. II bănuiesc, gustător, fireşte, al marilor creaţiuni de oameni, mai ales, închise a-coloi, dar jenat, supărat, de forma fluvială a romanului rusesc. Romanul francez, de formulă naturalistă, dacă l-ar fi putut organiza, ar fi fost, cred, marea schelă epică, bine împărţită în focare dramatice, în care ar fi poposit Caragiale. Ca formă, o prelungire a dramei, în înţelesul celor mai intime mijloace şi viziuni, e cea mai mare parte a operei sale epice. Peste aceste două lumi de forme poetice, se întinde, ca un singur cer, concepţia caragialescă a vieţii. Din ea vrem să desprindem aci, steaua cea mai îndepărtată şi cea mai mică, şi raza ei —-rar fir de aur — împletit prin opera acestui ■ mare artist sever. ^ In opera lui, destul de parcimonioasă, clădită din observarea ascuţită şi interpretarea satirică a lumei celor trei dimensiuni, firul acesta rar. 233 * © este un subţire isvor mistic, îngemănat în dramă şi în epică. In dramă trece cu Ion nebunul prin „Nă-pastai“; în nuvelă, cu însuş povestitorul ,şLa hanul lui Mânjoală”. Sunt aşa de bine integrate aceste două smalţuri ciudate la Caragiale, în însăşi gemul genurilor lor obiective, încât cercetarea de a le autentifica, a le preţui ca material brut şi subiectiv de creaţie, este din cele mai grele. Caragiale nu crede decât în construcţii îmbucate până la milimetru, şi nu-şi permite şi nu permite nici o excrescenţă. „Tâlhari" lui Schil-ler sunt o piesă cam prea slăbuţă. . . scrie el în „Câteva păreri". In clipa în care spune lucrul a-eesta, el nu poate pierde din vedere şubrezenia de construcţie. Ideologie a epocei, flamură eli-beratorie; polarizare artistică a unei întregi şi latente puteri, a unui ideal; cap de pod în „Sturm und Drang”, într’un cuvânt,, tot ceeace reprezintă istoriceşte şi spiritualiceşte un mare ■efort resfrânt şi închis într’o formulă de artă, neperfect fireşte, nu-1 poate face să uite că Schiller în Hoţii, (Tâlharii cum spune el) este un „slăbuţ dramaturg". Viaţa observată, condensată, cât mai plauzibilă şi frământată, este singurul material care isbuteşte să treacă printre degetele strânse puternic, ca printr’un filtru, ale acestui scriitor. Deformaţiunea necesară artei, prin schimbarea proporţiilor lucrurilor culese din jurul său, Ca-ragiale o practică asupra acestei vieţi, isvorîtă şi purtată în toată concretizarea sa printre volume vii sau neînsufleţite, şi nedepăşindu-le. De aci şi strălucitele lui daruri de poet dramatic. Materialul cu care va lucra, se af]ă mai dinainte dozat şi încărcat cu un dinamism necesar, graţie unui aparat, special al temperamentului său, hotărîţ, de funcţionare inconştientă, care dintr’odată culege anumite lucruri, într’o anumită formă. Este prima operaţiune, ce precede zămislirea oricărei opere de artă. Ea diferenţiază nu numai genurile literare dar şi artele între ele, şi la niciun artist nu apare mai lămurită, la noi cel puţin, ca la Caragiale. Astfel se înscriu temeliile pe care se înalţă netedă şi tăioasă, silueta operei. Prin ea sunt însă două împunsături mici. prin cari se poate privi ■ca prin ocliiane, lumea de dincolo de realităţi. Caragiale purta şi el cu sine plămada aceasta nebuloasă a. unei lunii turburi, ispititoare la evadare. De dincolo de parapetele lumei reale, auzea glasuri şi nu odată se va fi ciocnit de zidul de cleştar dela margine; în. spatele căruia se învârteşte, în miriade, morişca de luceferi: „Fără această flacără de viaţă, flacără mai misterio’asă şi mai nedefinită decât chiar razele Roehtgen'... scria el, undeva, vorbind şi încercând să definească talentul., Căutând O1 clară şi logică explicare a acestui fenomen minunat şi obscur al cre- aţiunei, pe care îl va fi observat chiar asupra sa s’a pierdut şi el odată în spirala ameţitoarei, unde se simte dar nu nu se poate explica, unde se intueşte şi de unde te întorci. încărcat de imagini, de unde vin misticii cu snopul greu, de flăcări, şi Caragiale însuş, cu mintea lui lucidă, amatoare de concepţie, cu o , comparaţie ştiinţifică. Sensibilitatea mistică şi experienţele ei le-a încercat. Exprimarea însă a. acestui material, cu aşezarea subiectivă în planul întâii, aşa cum o cer în totdeauna aceste recolte sufleteşti, îi era interzisă prin temperament şi disciplină. Ar fi fost un tipar liric, cu care, prin amestec să denaturează alte tipare. Ar fi fost admiterea unei dram©, de pildă — ea primează ţa Caragiale — aproximative, din punct de vedere al vieţei ei pe scenă şi a unei anumite formule naturaliste. Sau Caragiale nu putea crede în lucrul acesta. Idealul lui, era zeul nevăzut, şi impersonal în opera de artă. Şi atunci, experienţa aceasta a lumei de dincolo, cu care va fi venit cândva în atingere, ne-putându-se realiza, din imposibilitate firească sau credinţă estetică, nici în viziuni proectate pe infinit, monstruoase în nerealitaiea lor şi nici în cântec în jurul eului detestat, şi-au găsit locul în două suflete atât de bine închise în ele şi într’atât de rupte de matca lor generatoare, încât însuş autorul pare a le privi din afară. _ Fiorul personal a trecut în urzeala personogii-lor de sine stătătoare. Ca şi toate celelalte materiale cu care lucrează Caragiale. şi aceasta, mai străin ţinuturilor lui, a fost şlefuit şi dozat astfel, încât numai bănuiala unei legături, ' privite din ele şi de aiurea, se poate însemna punctată iar nici de cum proporţiile în care experienţa a fost folosită. ^ Vrednic de stabilit, cu privire la această zămislire a creaţiunei, ar fi dacă cele două feţe ale misticei lui Caragiale), atât de deosebite, se datoresc experienţei vechi şi personale trecute pe mai nrujte coarde, căutând un tipar expresiv pentru fiecare din ele, sau raporturilor şi economiei fiecăruia personagiu in legătură cu subiectul şi dramatismul său.?! Ion nebunul e groaza divagaţiilor, prin lumea de dincolo, de la Maica Domnului până la Diavol; eroul din „La li anul lui Mânjoală‘f e voluptatea ispitei unui element rău şi prefăcut care evocă şi se încadrează întrA întreagă lume mistică. ^ Legătura precisă e aproape cu neputinţă de făcut. Cred. că experienţa are o valoare de arabesc aci. In cadrul unei forme psihologice, bine construite; personagiileţ, — memorii afective ale autorului—au adâncit ici şi colea, făcând sa vibreze viu anumite trăsături, şi într'un caz şi în celalt, pentrua ne da impresia aceea puternică pe care aceste două, rare, personagii ale lui Caragiale ne-o transmit. ION MARIN SADOVEANU 234 © BCU CRONICA NICIODATA propaganda culturală n’a preocupat în mai mare măsură decât astăzi spiritele ac, tive ale continentului nostru. Şirul congreselor şi al expoziţiilor internaţionale nu mai ia sfârşit. La expoziţia internaţională de artă decorativă. România a lipsit. Tot astfel şi la Frankfurt, unde ;s’a ridicat un 'oraş întreg sub nunele „Muzica în viaţa popoarelor". Nu avem încă o reprezentativă antologie, de poeţi şi prozatori în franţuzeşte, nemţeşte, italieneşte sau englezeşte. N'a-vem nici măcar broşuri bine redactate despre valorile literaturii şi artelor plastice româneşti. In schimb oficialitatea cehoslovacă şi cea un-.gară îşi dă bine seama de rostul propagandei şi nu trebue uitat că multe dintre indiscutabilele succese ale acestor popoare se bazează numai pe răsunetul cumplit al unei propagande culturale bine înjghebate. Cultura româneasca e simpatizată de mulţi, dar rămâne necunoscută, cât timp nu vom şti să preţuim valoarea cuvântului ce se impune pentru comorile noastre. La noi nu sunt bani pentru prestigiul ţării în Europa, nu sunt bani pentru susţinerea unei serioase propagande, cu toate că şi ultimul număr special al ziarului ,,Ceske Slovo". închinat României, ne arată limpede cât de lesne s ar putea realiza o colaborare trainică, eu un popor amic ca cel eeho-slovac. Marele cotidian ceh a făcut pentru cunoaşterea culturii noastre mai mult decât ministerele din România în al căror resort intră chestiunea propagandei. După oficiosul „Prager Presse”, ale cărui numere speciale au fost adevărate monografii ilustrate despre România, ziarul „Ceske Slovo” a jertfit cel mai mult pentru cunoaşterea valorilor noastre în Cehoslovacia. Ar fi, însă. timpul să ne gândim că nimic nu ne-ar acredita mai bine la prietenii Republicei amice, decât o revanşă. Dor la gesturi de felul acesta nu ne prea gândim. Cehii ştiu să-şi propage calităţile şi fără :'oi. Literatura, muzica şi arta plastică cehă e luată în seamă,, oriunde se discută valorile slave şi nici un intelectual cu adevărat superior al acestui popor nu se crede prea bun pentru .1 fi totodată propagandist. In deosebi legăturile între franţa şi Cehoslovacia se bazează pe un neîntrerupt schimb de valori, ce întăreşte tot mai mult încrederea reciprocă. In editura Bossard a apărut de cinând un minunat volum al cunoscutului scriitor ceh II. .felinele intitulat „Etudes ischecoslovnques' şi închinat evoluţiei culturii cehe şi a legăturilor ei cu Franţa. Jelinele, care a tălmăcit foarte multe -opere literare franceze, fiind în acelaş timp, alături de Solda, unul dintre cei mai spirituali eseişti cehi, a dat în acest volum esenţa culturii -cehoslovace, oglindită în poezia populară, în muzică, teatru, literatură cultă'şi istorie, iar pe de-asupra: înfăţişarea neîntreruptului schimb de forţe spirituale între literatura franceză şi poporul lui Smetaaia şi al lui Veruda. ii. Jelinek a reuşit astfel pe deplin să explice fondul propriu zis al poporului ceh care a dat literaturii internaţionale de astăzi pe Bezruc, Brezine şi pe An-ionin Sova. MĂRUNTĂ Dar nici Tudor Arghezi, Sadoveanu, Rebrea-nu şi Bucuţa nu sunt mai prejos de Sova sau de Bezruc şi rămân totuşi necunoscuţi dincolo de graniţele noastre. Cine le va croi drumul prin conştiinţa Apusului? Cine-i va prezenta bătrânului nostru continent ca maeştri a lui ti jelinek? Care ministru se va gândi la antologii româneşti pentru minoritari şi pentru Europa? z Cea mai nouă carte a d-lui Victor Margue-ritte abia a ajuns la 10.000 exemplare. De bună seamă are tot timpul să depăşească cifra. S'o în-zeciască. Şi s’o însutească chiar. Are tot ce-i trebue pentru aceasta. Titlul o indică suficient: „Ton corps est a toi” şi face parte dintr’un ciclu nou: ,i,Vers le bonhewr". In fond aceiaş lume convenţională. Neanimată şi factice. O anecdotă comună şi vizibil desfăşurată tezist. O carte nulă ca valoare literară. Şi mută ea sens. Interesând însă, ca toate celelalte lucrări ale d-lui Margueritte, o anume pătura de cetitori. Desigur foarte groasă. Căci paginile picante nu lipsesc. Dimpotrivă. D. Margueritte, după ce a pledat in cele trei volume de sub titlul „La Femme cn chemin" pentru libertatea deplină a femeii — sub toate aspectele şi în toate direcţiile — previne lectorul că, noul său ciclu, va fi închinat restabilirii unui adevăr: dreptul femeii de a dispune de corpul ei, după bunul plac şi în pofida oricăror restricţii sociale sau morale. Iată dar, succesul garantat. D. Margueritte a riscat totul, numai să-l merite. A renunţat la consideraţia contemporanilor. La legiunea de onoare. La familie. Şi poate la toarâ opera sa trecută. D. Margueritte este un martir. Un crucificat pentru o credinţă. Apostolul unei noui morale. Al unei alte orientări sociale. După pilda atâtor ideologii care au isbutit să să cucerească, natural cu sânge şi renunţări, libertatea spiritului, d. Margueritte luptă azi pen-' tru libertatea trupului. Negreşit numai cel temeni®. II socoate încă oprimat. Tiranizat. Sclav prejudecăţilor. Distrus prin atâtea rigori şi minciuni de prisos. Oare când vor prinde urechile autorului „BăeCanei" hohotul discret al cetitoarelor, căzut ca boabe mici de râs, pe toate paginile cărţilor sale? D. Margueritte este un demodat. . . s Academia Română a decernat. săptămânile trecute, premiile sale anuale. Mulţi candidaţi şi puţine parale. Dar rupte rlela gură: sumele acordate şi-au multiplicat valoarea, prin actuala precară situaţie bănească a Academiei. Marea noastră instituţie nu are nici cu ce face faţă celtue-lilor. Bugetul anului în curs s’a soldat cu un deficit de 3 milioane şi jumătate. Mult. Prea mult daca ne mai amintim că Academia primeşte de la stat abia un singur milion de lei. Că legatele 235 © BCU şi uzufructele ei aduc acelaş venit ca în timpurile normale. Suficient atunci. Insuficient acum. Dealtminteri, d. Bianu a ţinut să prevină şi presa: e probabil că Biblioteca îşi va închide porţile. Cei douăzeci şi cinci de cetitori zilnici — cam atâtea locuri are Academia—vor fi nevoiţi să caute pe viitor umbra culturală a pomilor. Să citească romane de aventuri. Cărţi pornografice. Piesele d-lui Eftimiu. Versurile lui Mircea. Şi atâtea altele pentru care, slavă Domnului, se găsesc parale. Subvenţii. Şi admiraţie. Totuşi Academia a ţinut să acorde — şi acest an — din toată sărăcia, o sută ori două sute de mii de lei scriitorilor. Negreşit în virtutea tradiţiei, a cărei păstrătoare vrednică a fost totdeauna: şi în ce măsură, înţelegi numai cetind lista premiaţilor. s Cam în aceiaş vreme, Academia Franceză îşi acorda şi ea premiile: Ioseph de Pesquidoux, premiul de literatură; Ioseph Kessel, premiul romanului. Deci doi de losepli şi de talent. Primul laureat este unul din scriitorii vremii. Aparţine celei mai tinere generaţii de talent a Frânţii. Cărţije sale: „La Steppe rouge“; „L’E-quipage"; „Les Rois eu Exil”; „Les Captifs” şi ,.Les Coeurs purs”, au afirmat un scriitor bogat dăruit şi un stilist dintre cei mai rafinaţi şi mai preţuiţi. Kessel are notaţia lapidară. Vervă. Putere de evocare. Pondere şi simţ epic în construcţia cărţilor sale. Este scriitorul prin care marea literatură va reputa cert câteva mari victorii. Al doilea Ioseph, contele de Pesquidoux, este un tradiţionalist. Gascon prin toate rădăcinile de sânge ale. strămoşilor — şi prin o bună parte din opera sa. Iubitor de patrinrhalism, scrisul recentului laureat al Academiei Franceze a fost — subtilit şi, natural, maliţios — astfel caracterizat, într’un portret, de Pierre de Pressac: „Le maître de Pesquidoux n’use point de l’electri-cite et demeure fidele a l’lieure ancienne", rânduri în care maliţia e mai curând adevăr decât răutate. 5 Cu prilejul ultimei cărţi a principesei Bibes-cu, fraţii Tharaud au scris în „Nouoelle Litte-raires” un articol vibrând de elogiu şi admiraţie. „Cathevine-Paris”, noul său volum, este înfăţişat ca o caldă mărturie de adorare a vieţii pariziene şi latine în genere. Articolul se încheie astfel: „Anatole France însuşi a exprimat ca nimeni altul spirituala graţie a Parisului. Şi cu toate acestea nu era un strein. De bună seamă nu pretind acum că e nevoie să soseşti de pe ţărmii Dunării pentru a înţelege şi iubi Parisul: constatat numai că există un element de creaţie în viaţă, în stare eă egaleze şi depăşească adesea înţelegerea unei realităţi pe care alţii au cunoscut-o de totdeauna”. Apreciere care dă, firesc, un contur de bazo- relief piepturilor noastre şi umflatelor pânze de orgoliu ale sufletului tutulor celor rămaşi încă pe malurile Dunării. s Paul Bourget nu îmbătrâneşte. Sau cel puţin aşa i se pare. lui Tibaudet. Sacul cu ani nu-i atârnă prea greu în spate. Ultimul său roman: ,.Nos acles nous suivent" ■— în două volume — este construit cu multă vigoare şi stăpânire de amănunt. Reluând o temă catolică •— atacată incidental şi altă dată în „l'Etape” •— Bourget o amplifică din nou şi îi înfăţişează conţinutul într’o puternică proectare morală. Deşi subiectul este prea întortochiat; firul povestirii se rupe şi se înnoadă vizibil, în multiple daţi;, discutabilă ca valoare literară şi chiar morală, cartea ultimă a fui Paul Bourget face totuş dovada unei neobosite adorări şi stăruitoare pasiuni pentru scris: însuşiri încă necunoscute multor scriitori, la anii autorului ,,Faptelor care ne urmefară”. 7L Monografia domnului Virgil Cioflec despre „Grigorescu” •—• care ia în seamă nu numai înrâuriri, date şi consideraţiuni ajunse „clasice", dar şi atitudinea generaţiei noui faţă Je mult discutata artă a marelui pictor, carte cu mcr.t:* neobişnuite ale unui mim \s înaintaş al criticei plastice româneşti — a fost premiată de Academia Română. Distincţiunea atribuită acestei cărţi de cea mai înaltă instituţie intelectuali a neamului înseamnă mai mult decât premierea obicinuită a atâtor volume literare care, mi întotdeauna şi în cea mai mică măsura de claia aceasta, vor pătrunde cu valorile lor în conştiinţa cu adevărat vie şi rodnică a poporului român. De aceea, volumul domnului Cioflec despre singuratecul din Câmpina şi alegerea lui de către ceji însărcinaţi cu decernarea premiilor, caracterizează totodată un curent, nou şi neglijat până astăzi de conducătorii reprezentativi ai Academiei: curentul pentru recunoaşterea vălenilor plastice. Nici un pictor şi nici un sculptor de seamă nrau pătruns până astăzi sub „cupola nemuririi” şi foarte puţine competenţe, strânse de ideologia supremului lăcaş spiritual ; Numirile d-lor Balş şi Simionescu-Râmnicea-nu au fost excepţii rare. Şi totuşi figuri atât de reprezentative ca Petraşcu şi Pallady ar sta cu cinste alături de celelalte, nu întotdeauna deopotrivă de strălucitoare. Istoria artei - - istoria artiştilor şi a curentelor — a fost uşure înţeleasă şi admisă de istorici şi arheologi, pe când interpretarea critică a stilurilor, explicarea substanţei artistice a rămas mult neglijată şi numai rareori onorată de atenţia nemuritorilor noştri. Premiarea volumului, scris cu o deosebită competenţă de domnul Cioflec. ne dă aşa dar speranţa că artele plastice şi înţelegerea pentru ele nu vor mai rămâne copiii vitregi, de existenţa cărora ştiu prea puţini. Numărul următor al „GANDIREI“ va fi dublu: pe Iulie şi August. Aceasta drept orice vacanţă. ( © BCU Cluj PORTRET SABIN POPP \ gândirea © BCU Cluj NATURĂ MOARTĂ _NADIA-BULIOHIN (1ÂKD1KEA ION PILLflT BISERICA de ALTADATĂ VERSURI EDITURA „CARTEA ROMÂNEASCĂ*1 A APĂRUT: .POEZII ALESE1* de FRANCIS JAMMES In româneşte de: Ion Pillat şî N. I. Herescu Editura „CARTEA VREMII'1 A APĂRUT: F U G A L U I Ş E F K I ROMAN DE EMANOIL BQCOŢA EDITURA „CARTEA ROMÂNEASCĂ11. PREŢUL 70 LEI R APĂRUT: . OCT AVI AN GOG A MUSTUL CARE FIERBE ARTICOLE DE POLITICA NAŢIONALA şi ESSEURI CULTURALE R APĂRUT „I N T U N E C A R E” PARTER I ROMAN DE CEZAR PETRESCQ CARTEA VREMII COLECŢIE ENCICLOPEDICA ÎNGRIJITĂ DE NIC hi for crainic 1. EMANOIL BUCUŢA 2. CHARLES MAURRAS 3. ION PILLAT 4. LUCIAN BLAOA 5. H. IBSEN 6. MI HAI D. RALEA 7. LUCIAN BLAOA 8. D. IANCOV1CI 10. L. PIRANDELLO 11. r. micuLEscu 12. OKăKURA kakuzo 13. N. DAŞCOVICI AU APARUT: . LEGĂTURA ROŞIE nuvele. VIITORUL INTELIGENŢII în rom. cu o introducere de T. Vtanu. SATUL MEU, VERSURI cu gravuri în lemn de Teodorescu-Sion. FENOMENUL ORIGINAR studii filosofice. PEER GYNT trad. în versuri de Adrian Mantii. INTRODUCERE IN SOCIOLOGIE. FAPTA joc dramatic. SOCIETATEA NAŢIUNILOR HENRIC IV trad. de Al. D. Marcu, POEME CU ÎNGERI CARTEA CEAIULUI trad. de Emanoil Bucuţa. DUNĂREA NOASTRĂ EDITURA FUNDAŢIEI CULTURALE PRINCIPELE CAROL © BCU EXEM- PLĂRUL LEI 30.- GÂNDIREA EXEM- PLARUL LEI 30.- REDRCTORI: CEZHR PETRESCU ŞI NICHIFOR CRAINIC GRUPAREA REVISTEI: LUCIAN BLAGA, VASILE BANCILA, EMANOIL BUCUŢA, AL. BUSUIOCEA-NU, OSCAR WALTER CISEK, N, M. CONDIESCU, DEMIAN, O. HAN, NAE 10NESCU, G. M. 1VANOV, ADRIAN MANIU, ALEXANDRU MARCO, GIB. I. MIHÂESCU, ION PILLAT, ION MARIN SADOVEHNU, PAMFIL ŞEICARU, FRANCISC ŞIRHTO, TUDOR VIANU, V. VOICULESCU APARE ODATA PE LUNĂ REDACŢIA: STRADA POLONĂ No, 38, BUCUREŞTI. iiiiiiiiiiiimiiiiiiniiiiiiiiiMiiiimiiiiimiminiiiiiiiimiiiiiiiiiiiiimiiiiiiimMiiiiiiimitiiiiiiiiiimimiimiiiiiiiiMimiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiitiiiiiiiiiiiiiiiiiimiiiiiii No. 6 IUNIE 1927 CUPRINSUL: PE URMELE DRAMEI de Ion M. Sadoveanu .............201 SEARÂ ÎNTÂRZIATA, AMURG (poezii) de V. Voiculetcu . . . 206 DEZERTAREA LUI TOADER MÂNZU de Cezar Petrescu . . 2 '8 ELEGIE (poezie) de Ion Pillat . 218 TRUICA ŞEFU de N. M. Condiescu 219 SCRISOARE de Zaharia Stanca 222 IDEI, OAMENI & FAPTE TIBERIU BRED1CEANU de Al. bâdăulă..................223 ZILELE DE PRIMIRE ALE CfiRŢII LA LIPSCA de Em. Bucuţa . . 224 PROBLEMA RELIGIOASA IN ITALIA de Al. Marcu...........227 NUNTA TRAGICA de George Breazul................£28 CRONICA LITERARĂ IONEL TEODOREANU Şl ROMANUL ADOLESCENŢII de Ion Darie..................229 CRONICA PLASTICĂ SALONUL OFICIAL d3 Oscar W. Cisek..................231 DRAMA ŞI TEATRUL FIRUL DE AUR de fon Marin Sadoveanu..............233 CRONICA MĂRUNTĂ ILUSTRAŢII COPERTA : Tiberiu Brediceanu, portret de Hans E Ier. SUPLIMENT^: de Natalia Bulighin şi Sabin Pop. DESEMNE IN INTEROR: Demian. ABONAMENTE: 1 AN, 350 LEI; 6 LUNI, 175 LEI. PENTRU INSTITUŢIUNI ŞI AUTORITĂŢI, 500 LEI ANUAL. IN STRĂINĂTATE: 5:0 LEI ANUAL HDMINISTRRŢIĂ: GR. T E O D O S S IU, STRRDR LATINĂ No. 10 EXEM- PLARUL LEI 30.— GÂNDIREA EXEMPLARUL LEI 30.— C, 7879.— Impr. F. C. P. C. Latina. 10 © BCU