ANUL VII No. 5 • © BCU Cluj SPIRITUL ROMÂNESC CREATOR DE RADU DRAGNE A A.şezându-se timid în noua alcătuire politică a Statului, Basarabia a fost scoasă din preocupările culturale de după răsboiu. Provincia de peste Prut, lipsită de o intelectualitate locală care să-i poarte cuvântul, stă şi astă-zi dosită dela perspectivele cul-turei româneşti. Hrdealul, cu rolul „mesianic" ce-şi luase după unire, a aruncat în umbră Basarabia, fiindcă ea n are norocul şi onoarea să vorbească în numele civilizaţiei occidentale... R venit timpul să curăţim conceptele de înrâuririle politicei, să judecăm rece, pentru ca din perspectiva culturei tradiţionale să se desprindă posibilităţile de mâine ale celor două regiuni. * * * v Şi) ca^ dela început să înlăturăm erezia curentă că Basarabia, diri pricina primitivităţii şi aflării sub influenţa orientală, n’ar p contribuit la înavuţirea culturei naţionale şi rfar p în posesia elementelor care s’o legitimeze la titlul de factor cultural, să constatăm că raportul dintre ea şi Hrdeal dă ceeace am putea numi tensiunea dintre cele două provincii. Deşi această aprmaţie de egalizare pare căutată, vom vedea mai jos că faptul se datoreşte unor personalităţi istorice, şi nici decum societăţii, pindcă Hrdealul rămâne cu mult superior Basarabiei, din punct de vedere social cultural. Hcele personalităţi au asimilat în mentalitatea lor culturală anumite elemente locale, datorite structurei istorice deosebite a pecărei provincii, la a cărei întocmire a contribuit şi învecinarea geograpcă deosebită. . 161 Ardealul din era veciei culturi româneşti se bucură de influenţarea din partea reformelor religioase, şi este, în parte, reprezentat în persoana lui Atanasie; iar Basarabia, prin Petru Movilă, adică ofensiva răsăriteană faţă de acele reforme şi catolicism. Ardealul din epoca modernă se rezumă în reformatori' latinişti, următori lui Ata-nasie; iar Basarabia este reprezentată de A Russo. Pe scurt: schimbarea de dogmă şi Mărturisirea ortodoxă, — Mioriţa şi reformatorii blăjeni. N’am vorbit de ortodocşii ardeleni pentrucă, împreună cu Şaguna, cad sub regalitatea lui Movilă, iar ce este ardelenesc în opera mitropolitului dela Sibiu, este de provenienţă protestantă. Dar mai nainte de a desvolta aceste note culturale, — nu e neîntemeiat să faci din Movilă şi Russo basarabeni? Fiul pârcălabului dela Hotin, unde şi-a petrecut copilăria fiul lui Simion Movilă, Petru,1) după istoriografia noastră de mai nainte ar fi străin chiar de cultura românească. Mulţumită unor cercetări recente, această părere este definitiv delăturată, iar faptul că mitropolitul Movilă s’a realizat în ţara care învecinează imediat Basarabia, ne îndreptăţeşte să-l considerăm cu atât mai vârtos basarabean. In solidaritatea confesională a popoarelor, pe când religia prima conceptul modern de naţionalitate, factorul geografic joacă un rol precumpănitor, şi după cum contiguitatea teritorială a catolicismului în Ardeal a fost decisivă la trecerea lui Atanasie, tot astfel comunitatea confesională a popoarelor de pe ambele maluri nistriene a fost hotărâtoare la ceeace este Petru Movilă Deaceea, chiar şi fără uriaşa lui operă culturală din principate, aparţine culturei româneşti, şi nu e mai puţin legat de Moldova. Cât despre A. Russo, care este basarabean prin naştere şi anii copilăriei, am arătat altă dată (Viaţa lui A. Russo, în „Neamul românesc literar", 1912), că peisagiul basarabean din satul copilăriei lui, la care revine în Amintiri, e dătător de ton în ideologia sa culturală. Apoi, rare ori găsim, în geografia noastră intelectuală, să se oglindească o regiune, atât de fidel, ca Basarabia de astă-zi în Movilă şi Russo. Căci un om nu este reprezentativ numai în epoca în care trăeşte; sunt oameni care şi peste veacuri rezumă în ei ce este permanent sufleteşte într’o societate, şi astfel sunt cei doi Moldoveni. Occiden-talizatul Russo, cu o preistorie familială atât de românească din Moldova dintre Prut şi Nistru, are în religie o atitudine fidel în spiritul orientalului Movilă. Şi, ca şi Eminescu, când pune la temelia naţionalităţii pe Muşatini, Russo aşează pe Movileşti între neamurile cele mai de preţ din istoria moldovenească (Scrieri, ed Academiei române, p. 33'. Iar ce-i apropie între ei şi-i leagă de Basarabia, că i-au preînchipuit fisionomia de astăzi, este fundamentarea operei lor pe sat, — religia şi literatura poporală. Ardealul, trăind în nemijlocit contact cu ceeace ajunsese până la el din Occident, se împărtăşeşte din cultură pe cale orăşenească şi o concepe în stil urban, fie din burgul local maghiaro-săsesc (luteranismul, calvinismul), fie din centrele apusene de unde o aduceau cărturarii ardeleni sau de unde le-o impuneau alţii (uniatismul). Oraşul trebuia să exercite asupra Ardelenilor un prestigiu umilitor în contrast cu satul sărăcăcios al neamului lor. Acest contrast, luat ca un fenomen de psichologie socială, multe poate să explice în mentalitatea modernă a Românilor. Vă aduceţi aminte ce umilit se simţia Dineu Golescu, când călătoria prin oraşele europeneşti. Trebuia un puternic simţ al tradiţiei, pentru ca oraşului să i preferit satul. Şi ceeace a lipsit Ardelenilor, din cauza desolidarizării lor de trecutul maghiar şi a neîmpărtăşirii directe la istoria principatelor, au avut intelectualii de-aici,— tradiţionalismul lui Bălcescu, Kogălniceanu, Russo, etc. Căpeteniile şcoalei latiniste au conceput cultura de sus în jos, iar la intelectualii din prima jumătate a veacului trecut, ai să întâlneşti acel admirabil idealism practic, tinzând să ridice neamul lor la înălţimea socială politică a popoarelor neromâne convieţuitoare, dar nu şi o orientare culturală dela sat. Până şi limba pe care o vorbeşte poporul, pierde valoarea de limbă literară. Singur Şaguna, pentru că sta pe baza tradiţiei ortodoxe, a păstrat manifest limba poporului în scris, şi deaceea Şaguna ocupă un loc, cel puţin egal cu scriitorii din principate, la apărarea limbei împotriva stricătorilor, după cum am arătat în studiul meu „Mihail Kogălniceanu". Din Basarabia, după Alecsandru Hajdeu, care cel dintâiu a valorificat literar litera- 1) flrt)ira. Gbenadie Enăceanu, Petru Movilă (Bucureşti, 1882, p. 186): „el încă din copilăria sa a văzut pe rudele sale lucrând pentru prosperitatea ortodoxiei în frăţia de Liov, şi trăind cu părintele său în Nordul Moldovei, când acesta era pârcălab de Hotin, el era în relaţiuni copilăreşti cu fiii nobililor poloni'. Vezi şi I. Nistor, Istoria Basarabiei. Cernăuţi, 1923, p. 158. 162 © BCU tura poporală, a venit A. Russo care, pe lângă calităţile personale şi conlactul cu Ko-gâlniceanu, se întoarce la satul natal, când ia un punct de plecare în cultură. Printre „multele dulci ochiri a tinereţii şi a copilăriei" ce „s’au tipărit în inima mea“, nostalgia îl poartă la „un sat frumos, răşchirat între grădini şi copaci pe o valea codrilor Bacului, cu un păr mare în mijloc" Şi Russo, în acelaş limbagiu cu Cantemir, elogiază pe Co-dreni, sălaşul vitejiei basarabene, al Cantemireştilor şi Cogălnicenilor, ca şi al baladelor, căci Russo (fapt capital pentru basarabenismul său) aşează epica poporală, care-i place mai mult, la obârşia lui basarabeană: „codrii (ce) erau odată aşezare de apărare ca plăieşia munţilor, salbă de zmarand a Basarabiei, precum Basarabia era cuibul răscoalelor din ţară, moşia celor Novaci de răul cărora urdiile tătăreşti nu se puteau înturna în Bugeag cu prada din ţara leşească, şi cuibul voinicilor din cântecele vecţ>i“ (Scrieri, p. 99). Nu vom zice că această poetizare este o atitudine basarabeană; avem a face cu romantismul lui Russo, şcoala literară a timpului care-1 dusese şi pe Hajdeu la descoperirea poesiei poporale. Dar este semnificativ că în Ardeal, atât cât poate fi vorba de sărăcăcioasa literatură din acea vreme, romantismul n’a îndreptat pe scriitori nici la descoperirea literaturei poporale şi nici la extragerea subiectelor din popor, ca Sburăto-rul lui Eliade. R. Russo înfăţişează astfel Ardealul literar de până la 1855: «Afară de cărţi grele de disertaţii şi de argumente, Ardealul nu a dat României până acum o singură carte de închipuire şi care să resbată inimele" (Scrieri, p. 47). Şi dacă constatarea lui Russo — odată cu Slavici şi Coşbuc, cu Goga şi Agârbiceanu — a încetat de a mai fi valabilă, schimbarea se datoreşte exclusiv biruinţei satului asupra oraşului, reformării cărturarilor prin popor, în urma căreia Ardealul intră şi el în procesul de poporalizare a literaturei. După cum limba scriitorilor nu putea p «limba» reformatorilor,— nici nuvelele lui Slavici, nici baladele şi idilele lui Coşbuc, nici primele poesii ale lui Goga ş nici oarecare nuvele ale lui Agârbiceanu n’au putut p extrase decât numai din popor * f * * ' Dar procesul pe care Russo îl face Ardealului, deodată cu aruncarea pe primul plan a literaturei poporale, pune (poate) fără intenţie şi fără mărturisire, antagonismul dintre «clasicismul» desfigurat al Ardelenilor, confundat înlr’o întârziată scolastică pedantă —pedantismul ardelenesc şi astăzi supravieţuitor — şi romantismul generaţiei dela 1840. Ardelenii din şcoala latinistă, cu care au venit în conpict intelectualii din principate, aveau următoarele puncte de contact cu clasicismul, luat în înţelesul larg al cuvântului: întoarcerea şi orientarea la antichitate, spiritul universal prin catolicism, rigiditatea regulelor, raţionalizarea, de unde predomnirea logicei chiar şi în «Propovedaniile» lui Maior, etc. Mai nimic spontan, totul înfrânat. Clasicismul, oricât n aş găsi aceasta spusă apriat, este corelat cu catolicismul, dela care i s’au transmis universalitatea şi spiritul raţionalist. Dela sine înţeles că în această semnalare nu poate fi vorba de o legătură cauzală, ci numai de acele învederate corelaţii şi paralelisme între codul dacic, descris de Brunetiere, şi tradiţia catolică. Când Ardelenii se înfăţişau cu spiritul raţionalist, aplicat la scopurile lor reformatoare, şi cu idealul universalist catolic, aveau destul ca să provoace reacţiunea romanticului Russo, care, în citatul de mai sus, revendică pe seama literaturei dreptul inimei şi libertatea imaginaţiei. Literaturile naţionale, mai cu seamă la popoarele înapoiate, îşi datoresc formarea romantismului. Când Lavisse constata că Europa modernă se fărâmiţeşte şi în locul unei literaturi dominante s’au ivit naţionalismele şi particularismele, un critic francez explica astfel: „răul vine cu siguranţă din decadenţa spiritului clasic şi slăbirii Franţei care i-a fost ultima personificare" (Paul Souday, Les tivres du temps, 1913, p. 159). Dar decadenţa spiritului clasic este un fenomen paralel cu slăbirea catolicismului, în vreme ce romantismul este o creaţie a protestanţilor (Rousseau, etc.). Dela chemarea lui Luther: „aus einem romischen Kaisertum soli ein deutsches werden" — şi altele la fel (cf. Wal-demar Mitscherlich, Der Nationalismus Westeuropas, 1920, p. 168 şi următoarele)—.reforma a fost propagatorul cel mai influent al naţionalismului modern care a pregătit romantismul. Este isbitor faptul că romantismul, şi odată cu el naţionalizarea literaturei moderne, n’a fructificat în Ardeal, unde curentul latinist concepe naţionalismul de sus în 163 © BCU Cluj jos; dar a făcut şcoală în principate, unde pe fondul ortodox particularist s’a altoit naţionalismul democratic (Kogălniceanu, Bălcescu) sau demofil (Russo, Hlecsandri). Şi rămâne destul de elocvent că Hrdealul istoriografiei neobosite n’a dat un istoric în genul lui Bălcescu şi Kogălciceanu, cei doi istorici romantici la Români. Fără a identifica numaidecât latinismul ardelean cu clcsicismul literar apusean, şi, departe de a opera cu aproximaţiunile, având să stabilim cauzele reacţiunii romanticului şi ortodoxului Russo asupra Rrdelenilor latinişti, trebue să obrservăm că obiectivul său de atac se înfăţişa şi sub aspectul clasic şi sub cel catolic, în orice caz nu modern romantic, cum convenia gustului său. Hstfel. în ciocnirea dintre Hrdeleni şi intelectualii din principate, în care Russo a fost doctrinarul celor din urmă, s’a dat şi o mică bătălie între clasici şi romantici, mai bine zis: lupta romanticilor veritabili împotriva clasicismului deformat ardelenesc. Şi, după cum vom vedea reconstituind atitudinea lui în materie religioasă nu e o întâmplare că Russo a fost doctrinarul. Dar adevăratul sens al raţionalismului ardelean reese nu din antitezele literare, ci din opoziţia între opera lui Movilă şi inovaţiile religioase, ca şi din atitudinea lui Russo faţă de acele inovaţii. In principate, vorbind de epoca modernă, în afară de unii utopişti răsleţi, care n’au înrâurit efectiv, este impropriu să se vorbească de raţionalişti. Şcoala istorică a lui Kogălniceanu şi Bălcescu a împiedicat generaţia dela 1840 s’o ia pe urmele revoluţionarilor francezi, cu care o asimilează unii admiratori ai lui Taine, sau, mai bine zis, acea şcoală a învăţat să pe privită desvoltarea istorică naţională dintr’un punct de vedere organic. Kogălniceanu, ca elev al lui Savigng, a avut chiar o concepţie orga-nicistă, pe când ardeleanul Simion Bărnuţiu, deşi s'a orientat atât de mult dela Savigng, n’a scăpat de raţionalismul ardelenesc şi n’a ajuns la tradiţionalismul la care s’a oprit Kogălniceanu. La formarea istorismului din principate au contribuit deopotrivă poporul şi ortodoxia. Fără intuiţia continuităţii poporului şi fără ideea de statornicie dogmatică religioasă, intelectualii n’ar fi avut dela ce să plece, ca să ajungă la o înţelegere istorică organicistă. Rrdelenii le au apărut în rătăcire tocmai pentru că reformase dogma şi limba. Odată ce Kogălniceanu şi Bălcescu introduc revoluţionar ţărănimea în studiul istoriei, detronând istoriograpa seacă dinaintea lor, . veacurile se leagă într’un tot unitar, din care neamul reese ca un organism ce creşte spre cucerirea conştiinţei de sine. In solidarizarea claselor şi generaţiilor între ele, biserica simbolizează viul trecutului dus: identică cu sine însăşi dela început, ea concretizează instituţional organismul viu neamul, verifiicând cu experienţa necesitatea unui popor de a avea pe ce să se sprijine în trecut. . . . * . * * ' ■ ; Vârsta ortodoxiei dogmatizate, care cade la mijlocul şi în a doua parte a veacului al XVIl-lea, este, după era voevodală de constituire şi afirmare politică a Statelor române, a doua eră creatoare din viaţa neamului românesc. Ea se întruchipează în Udrişte Năsturel, Petru Movilă, Varlaam, Neculae Milescu, Constantin Stolnicul Cantacuzino, Cronicarii, ca să menţionăm numai pe cei principali. Căci şi cronicarii contribuie la codificarea ortodoxiei în româneşte: dacă nu ca Milescu, care este un dogmatizor mirean în Occident, ei disociind ideea latină de confesiunea catolică,— începutul de laicizare a latinităţii, pe care o va desăvârşi criticismul din principate faţă de latiniştii confesionali din Hrdeal. Incadret între ei toţi, Movilă apare ca omul reprezentativ care dă glas nu numai unei coaştiinţe religioase, ci, prin ea, şi unei stări de spirit naţionale. Datorită lui, popoarele ortodoxe împrejmuitoare rămân tributare Românilor, iar ecoul său european poate fi marcat în diferite feluri, spre pildă cu aceea că Orthodoxa confessio este cercetată la curtea regelui soare. In debandada confesională provocată de protestanţi la vecinii Unguri, având de o parte spiritul divisionar grecesc şi de alta predispoziţia slavă la nestatornicie şi anarhie de secte, a introdus ordine religioasă, unitate orientală şi continuitate Petru Movilă, ajuns la conştiinţa sa latină prin umansmul polon. Nimic altceva nu dovedeşte atât de limpede latinitatea noastră, în ordinea spiritului, ca perpetuarea şi conservarea ortodoxiei, nealterată de asalturile apusene şi nici de secte religioase. Dacă nu am şti că neamurile latine îşi legitimează romanitatea cu nîntreruperea civilizaţiei catolice, ar părea un paradox această părere: noi, Românii, suntem latini pentrucă suntem ortodocşi. 164 © BCU Spiritul neslav al lui Movilă se evidenţiază în condamnarea în bloc a supertiţiilor, vrăjitoriilor şi opunerea ştiinţei, repetatate în Mărturisirea ortodoxă; apoi în procedeul definiţiilor cu care a scris-o, acel intelectualism ai lui Movilă, nu ca scop ducător la raţionalismul apusean, ci ca mijloc de cunoaştere, deosebit, din punct de vedere al criticei cunoştinţei, de cunoaşterea prin simţuri. O mai bună verificare a acestor caracterizări, o putem face cu analiza pasiunilor din Mărturisirea ortodoxă, fără talentul moraliştilor francezi, dar de aceeaş apucătură mintală. Hcest dualism, separaţia lucrurilor omeneşti, supuse cunoaşterii noastre, de cele divine, lăsate numai pe seama credinţei, departe de a constitui o contradicţie, este însuşi esenţialul ortodoxiei lui Movilă, spre deosebire de misticismul monist, scăpat în afară de controlul intelectualului şi ştergând limita dintre cele două lumi, ca să le contopească într’una singură, lumea misticului asiatic. Dar să revenim la valorificarea culturală a faptelor istorice. Dacă poporul german a dat pe Lutţjer, Francezii pe Calvin, nemul românesc a dat pe Petru Movilă, care stă pe acelaş plan de valori, dar din perspectivă opusă. E drept, fiul lui Simion Movilă şi al mult evlavioasei Margbita este mai şters, abea se profilează pe fresca istoriei europene: el n’a dat naştere unei doctrine în —ism, ca Lutber şi Calvin. Cei doi reformatori au ştiut să scoată, ca să transpună în ordinea religioasă, ce este mai psichologic în noi: în fiecare dintre noi putem afla un luteran sau un calvinist. Dar Petru ? Fiind în cuvântul creştinismului originar, nici el nu eşte ca el: nu insul natural e centrul său, ci autoritatea milenară a învăţaturei, pentrucă el nu caută pe om în creştinism, ci creştinismul în om. In măsura în care Petru Movilă a reacţionat asupra variaţiunilor protestante şi s’a supus smerelnic autorităţii şi comunităţii, jertfind individualul, în aceeaş măsură şi-a subscris însuşi reducţiunea în cadrele istioriei seculare. Odată cu îndroctrinarea ortodoxiei, mai constatăm un fenomen cultural: particularizarea naţională a latinităţii, sustrasă deosebit de sub imperiul papal. Părintele Mărturisirii ortodoxe este şi iniţiatorul curentului latinizant, susţinut în Muntenia de ajutorul lui Movilă, Qdrişte Năsturel, care, înainte de cronicarii moldoveni, vorbeşte de înrudirea limbei latine cu limba Românilor (P. P. Panaitescu, L’influence de Pierre Mo-gila dans Ies Principautes roumaines, Paris, 1926, pag. 46 şi 83). Hşa dar, ortodoxismul roligios n’a împiedicat pe Movilă să fie în Răsărit marele reprezentant al Occidentului latin, independent de catolicism. Pe lângă conştiinţa latină, conciliată cu moştenirea bizantină, al doilea factor care naţionalizează ortodoxia la Români, de îi dă specificitatea neamului, este fundamentarea pe popor, încât Varlaam, executor cărturăresc al lui Movilă, scrie într’o limbă literară, predoslovie la Creangă. Opera literară a reformaţilor în Occident, la Români o traduc în fapt ortodocşii, constituind prima zestre literară de limbă, până la literatura poporală a romanticilor. R. Russo, referindu-se la înfăptuirile lui Varlaam din epoca lui Movilă, scrie: „Dar tălmăcirile poroncite de Racoţi cu scop politic aţâţă îndată luare-aminte a Staturilor române; luând din reformă ceeace era după înţelesul şi folosul neamului, limba vie în sărbarea bisericei, bisericele din Ţeara Românească şi din Moldova mai cu seamă, din Moldova unde clerul avea mare nume de învăţătură şi evlavie, supun la acele tălmăciri alte tălmăciri, compun cazanii şi evanghelii comentate, anti-calviniste, şi păstrează nejâgnită credinţa religioasă a prinţipaturilor ce era puterea lor, întărind prin influenţa lor şi credinţa îndoită a Românilor de peste Carpaţi.“ {Scrieri, pag. 72—3). Fie-ne îngăduită o paranteză. Intelectualii noştri au acreditat legenda că generaţia dela 1840 a fost, dacă nu ostilă, indiferentă în materie religioasă. Incbipuindu-şi pe Eliade, Kogălniceanu, Bălcescu şi Russo în plin marş europenesc, apologeţii tradiţiei deopotrivă cu spiritele progresiste au reuşit sa facă din căpeteniile acelei generaţii adversari ai religiei şi bisericei. Hm arătat în studiul meu „Mibail Kogălniceanu", că nu toţi din acea generaţie merită critica negativă ce le-au adus-o unii conservatori, pe care o merită fruntaşii junimişti. Să revenim. Opera ce împlinise Movilă în religie, privitor numai la Hrdeal, Russo încearcă s’o înfâptuească în literatură, când intră în răsbelişte cu reformatorii ardeleni. Din acest punct de vedere, Mioriţa apare ca pandant la Mărturisirea ortodoxă: venind să desăvârşească procesul de particularizare naţională, ea este ideea română în deosebire de ideea romană. Şi nu putem trece nebăgat în seamă că Titu Maiorescu, păşind 165 © BCU Cluj mai târziu tot la zădărnicirea latinitorilor, pentru că nu este tradiţionalist, ca Russo, şi este indiferent în materie religioasă, adică este junimist şi nu patruzecist, nu va înţelege, în orice caz nu va combate, ca Russo, toate cauzele din care a purces şcoala dela Blaj. Deci, A. Russo, plecând dela faptul că „Ardealul nu este ca prinţipatele o întregime de credinţă, şi şcoalele latine, şcoala dela Blaj e şcoala Românilor uniţi", zice: „am văzut cu oare care îngrijire şi îndoială latinirea neobosită şi sistematică ce vine din aceste şcoale, cu atâta mai mult că catolicismul roman este foarte îndrăzneţ la prozelitism- Pentru Românii ţerani primejdie nu încape; deşi toleranţa religioasă a fost un act pururea cunoscut, în faptă de nu în drit, de guvernele ţărilor, unitatea credinţei nu s’a clătit, şi este de adeverit că nu se va clăti vr’o dată (—subliniez pentru acre-ditorii legendei mai sus menţionate, conservatori, socialisto-poporanişti, feţe bisericeşti, etc-—); dar propăveduirea catolicismului ce să face, ajutată de latinirea limbei, ar tăia în două unitatea morală ce leagă deosebitele familii româneşti, acea unitate care ne-a mângâiat veacuri şi a făcut puterea sufletului nostru". (Scrieri, p. 74). Dacă Petru Movilă n’a fost, în opera lui, un „basarabean", aşa cum Htanasie a fost un ardelean; dacă Alecu Russo n’a susţinut un punct de vedere „basarabean", aşa cum latinitorii aveau unul ardelean; — e clar, însă, că pământul Moldovei dintre Prut şi Nistru, care a purtat copilăria lor, Basarabia de astăzi e pură Petru Movilă şi Alecu Russo, — ortodoxia şi poporul. In acest sens, se poate vorbi de un basarabenism, opus poporanismului rusesc importat, pe care le-au agitat recent unii basarabeni. Şi când scoatem basarabenismul din comuniunea religioasă a lui Movilă şi Russo, raportată la actualitatea basarabeană, iar pe dealtă parte găsim aceeaş comuniune la intelectualii ieşiţi din familiile basarabene Cantemireştii, Cogălnicenii şi Hajdeii, putem conclude că în descrierea basarabenismului intră, în mare doză. religiositatea. Deşi Basarabia n’a vut o structură istorică alta decât a principatelor, ca Ardealul, şi, deaceea, nici o intelectualitate speceflc regională, totuşi e un grup intelectual basarabean, a cărui unitate nedesminţită o dă ortodoxismul. In acest grup e de făcut distincţia basarabean de origine, basarabean după influenţa culturală răsăriteană, şi basarabean numai de origine familială, format sub influenţa occidentală, dar ţinându-se de grup prin ortodoxie. Tot astfel sunt de făcut distincţii privitor la religiositatea celor ce constitue grupul: misticismul Hajdeilor; ortodoxia co-fesională, de unde comprehensiunea lui Cantemir pentru punerea omului în contact cu Dumnezeu fără mijlocirea scolastică nimicitoare a insului, ca o formă specefică a creştinismului răsăritean, îmbrăcată de ortodoxia românească; ortodoxismul cultural istoric al lui Russo şi al lui Miflail Kogălniceanu, care ţine de grupul basarabean prin originea de pe Cogâlnic, de care este mândru, şi pentru că a suferit la Berlin influenţa răsăriteană în persoana învăţatului teolog Alecsandru Sturdza. La Kogălniceanu s’a adăogat şi înrâurirea fllosopei religioase a lui Scflleiermacljer, a protestantismului în genere, care a ascuţit comprehensiunea lui religioasă şi în cultură şi în politică. Aşa este Kogălniceanu apropiat de Russo şi depărtat de Negruţi şi Alecsandri. Şi tot astfel se apropie de el muntenii Eliade şi Bălcescu. Am pomenit de generalitatea religiosităţii la Moldovenii luaţi aici ca basarabeni şi ca având un mai viu accent ortodox decât ceilalţi intelectuali din Moldova, mai mult spre a determina mediul din care au purces Movilă şi Russo. * * Opera lui Movilă şi aceea a lui Russo, una în rezultate religioase practice, cealaltă numai în intenţii literare, înscriind valori permanente în cultura românească, a adus maximum de beneficii naţionale. In lăuntru, — fără înfrângerea calvinismujui în Ardeal, mulţi Români poate n’ar mai fl fost Români; în afară, — cauzei apărate de Movilă în sinodul dela Iaşi, datorăm un loc în istoria religioasă europeană ’). Apoi, orientării dela cultura 1) Nu este locul aici să vorbim de neîngăduita ignoranţă cu care Apusenii continuă să trateze problemele noastre istorice mai cu seamă în materie religioasă. Ca să ne referim ia ultimul caz, Henri Massis (D6fen.se de l’Occident), tratând despre Rusia ctpeviană, trece pe pe lângă Movilă (pag. 93, nota 2, 97 şi urm.) şi deşi nu-1 aminteşte, emite judecăţi de fapt, ignorând faptele lui, care le desmint. Deatfel această lucrare, valoroasă ca apolîgie a Occidentului decât in critica Orientului ortodox, a putut fi scrisa fără a fi folosit călăuza critică cea mai sigură, —Tt). G. Masaryk, Russland und Europa. 166 © BCU Cluj mioritică avem să mulţumim formarea acelei literaturi care să specifice naţional. Şi oare în viitor ne vom putea noi dispensa de Mioriţa şi Mărturisirea ortodoxă ? Când se desbate criza în cultura românească — criză literară, criză morală, etc. — este interesant de remarcat că deşi cunoaştem fenomenul din ţară, îi căutăm remediul peste graniţe. Tratarea vieţei spiritului asimilată tratamentului cu radium!... Trebue să recunoaştem că ne-am împlinit dorinţa de a nu mai semăna cu înaintaşii. Conduşi de sentimentul de a nu ieşi din tradiţie, ei procedau printr’un soiu de pragmatism, su-puindu-şi judecata faptelor. Noi nu ne mai supunem la obiect, noi vrem să forţăm realitatea, vrem pe ea s o supunem raţiunii noastre. Suntem în plin hegelianism, şi ni se pare că aici e criza crizelor- Hegelianismul este o boală veche la Români: moderniştii de astă zi sunt urmaşii nemărturisiţi ai junimiştilor şi socialiştilor de odinioară. Căci dela aceştia datează criza. Maiorescu susţinea, în articolul despre Caragiale, că emoţia estetică poate (şi trebue!) să înlocuească religia. Şi doar junimiştii s’au ridicat pe îm-prăştierea puţinei agoniseli a generaţiei tradiţionaliste dela 1840... Dacă un popor concreşte cu religia care-i corespunde mai bine firii lui, atunci poporul român s’a daptat în ortodoxie, codificată de Movilă, ca potrivindu-se mai bine originalităţii lui sufleteşti. Iar dacă în cultura fiecărui popor elementul de originalizare şi, deci, de diferenţiere îl dă factorul etnic, la noi produsul acestui factor este cultura mioritică. Şi făcând aceste constatări, una mai banală decât alta, ni se pare că ne-am apropiat de definiţia fenomenului originar al sufletului românesc, vreau să zic că spiritualitatea mioritică şi ortodoxia constitue un fundament de cultură nu derivată, ci originară. Pornirea esteţilor împotriva literaturei care nu se poate despărţi de etnicitate — şi în ce literatură s’a putut face această disiociere, posibilă arbitrar numai în abstracţiunile noastre? — este şi ea îndreptăţită în limita în care literatura a zugrăvit poporul mai mult din afară. Rceastă literatură şi-a epuizat perfecţiunea în prozatorii sămănătorişti Sa-doveanu şi Sandu-Rldea. De-aici înainte, când pare săcătuit isvorul de inspiraţie al literaturii sămănătoriste, problema care se pune constă în spiritualizarea litetaturei cu elementele date în realitatea naţională. Nesocotiţi originalitatea sufletească, şi aţi nesocotit această realitate, ceeace echivalează cu întoarcerea la o stare literară, dacă nu de imitaţii, de forme composite fără fond adecuat, asemănător stării anterioare Daciei literare şi Sămănătorului. Romantici sau realişti, scriitorii străini, independent de şcoli, au pus la contribuţie în scrisul lor religia propriului popor şi au făcut apel la elementul spiritualizam din etnic. Poezia faustiană şi cea wagneriană este purificată prin acel element din etnicul german, iar Dostoevschi şi Bourget semnifică materialul cu confesiunea religioasă a fiecăruia, etc. Reflex al crizei culturale iniţiale, de care suferă cultura noastră sărită dintr’o dată la spiritul liber, scriitorul român e sec de conţinut sufletesc. Proza noastră, conform principiului balzacian, s’a luat la întrecere cu ofiţerul stării civile, căruia caută sâ-i facă într’adevăr concurenţă. Puţin mai lipseşte pentru ca cetitorul, în faţa cantităţii literare, să se oprească cu întrebarea: la ce bun atâtea „documente omeneşti11, când din ele se vede mai mult documentul decât omul ? Ideologia mioritică nu solicită pe scriitor pentru că el rămâne la perferia vieţii spirituale a poporului. Cât despre o trecere a subiectului prin laturea cealaltă, creştină, a realităţii naţionale, aşa ceva este proscris sub titlul obscurantismului. In mintea intelectualului român, Mioriţa rămâne separată de creştinism, pe când în realitate fuzionează în sufletul poporului şi-i dă acel sens al vieţei şi al morţii. Sinteza care se produce în sufletul poporului e problema de mâine a literaturii române: sintetizarea lui Movilă şi Russo, a Mioriţei şi Mărturisirii ortodoxe. Şi când cerem literaturei această adâncire, adică o simplă supunere la realitate, ştim că ea este mai intelectuală între celelalte arte, iar la noi, ea singură are până acum o istorie bine stabilită. * ' * * Intr’adevăr, literatura este arta care s’a potrivit mai bine popoarelor ortodoxe, tot aşa precum protestantismului i-a corespuns mai bine muzica, iar catolicismului arhitectura şi artele plastice. Intr’o ţară în care religia a strivit muzica şi n’a simţit nevoe de rao- 167 © BCU Cluj numental în celelalte arte, a putut apărea Eminescu, şi fără o îndelungată evoluţie artistică. Popoarele ortodoxe, până acum, cu literatura au echivalat în artă pe apuseni. Hrta cuvântului a fost arta care a răspuns spontan la invitaţia formelor apusene, atunci când Rusia şi România au adoptat aceste forme. Este, desigur, în acest fapt. exercitarea unei legi generale, în sensul că literatura nu comportă cu necesitate un anumit grad de civilizaţie, ca alte arte; dar nu se poate ignora atitudinea acestor popare faţă cu artele în genere, şi nici selectarea cuvântului, ca instrument aproape unic de înălţare divină. Creştinul oriental n'a simţit nevoe, spre a se pune în contact cu dumnezeirea, de scolastica bisericei apusene, precum zice Cantemir despre Români. Prestigiul mistic al logosului evanghelic a îndestulat sufletul, dispensându-se de interpretarea savantă, ca şi de exprimarea în linii, colori şi sunete. Literatura rusă reflectează ambianţa spirituală din care s’a născut: ea a dat cuvântului semnificaţia simbolică originară, învestmântând verbul cu destinaţia sacerdotală între oameni de servitor artistic al lui Cljristos (Gogol, Dostoevschi, Tolstoi). Atâta vreme cât literatura românească nu va fi în spiritul logosului din care s’a născut, va fi mai puţin originală, adică nu va fi deplin românească, oricât de bine va asimila formele artistice apusene. Şi de vreme ce popoarele ortodoxe n’au găsit suprema lor expresie artistică nici în sonurile sensoriale şi nici prin mijloacele materializatoare ale artelor plastice, sunt indicate prin însuşi acest fapt la spiritualizarea artei, cu atât mai mult că literatura, ca artă a sufletului şi nu a senzaţiilor, prin definiţie, din necesitate lăuntrică a genului, este o artă intelectual semnificatoare. Cel puţin aceasta este indicaţia lui Dostoevshi şi Eminescu. , La Dostoevschi, în care unii confundă autorul cu eroii sau pe misticul religios cu artistul, coeficientul intelectual îl dă concepţia de viaţă, proectată unitar pe deasupra umanităţii sale ţ)aotice, ca mobil al înseşi acţiunei. Şi tot aşa şi la Eminescu, în Luceafărul, prototipul poesiei isvorâte din cultura mioritică, unde ceeace desmaterializează subiectul, este acelaş coeficient sufletesc. E clar ca lumina zilei că fără conceperea vieţii sau a lumii dintr’un anumit punct de vedere, nici acţiunea n’are de ce să se îechege, întâmplările ei desfăşurându-se în libertate artistică spre a ilustra concepţia iniţială, dacă vreţi, spre a satisface pa autor, din punct de vedere al jocului său artistic. Iar noi, degustătorii operei literare, resimţim în emoţie efectul reuşitei artistice şi desprindem cu inteligenţa semnificaţia ce a produs din totalul ei sufletesc. Căci, ca să rostim unele adevăruri de drumul mare, după cum nu e operă artistică fără producerea plăcerii estetice, tot astfel nu e operă literară desăvârşită fără o semnificaţie oarecare, în afară de literatura absconsă. Literatura mai este o artă intelectuală şi prin aceea că ea produce cunoaşterea. Dintre scriitorii noştri, pe când Brătescu-Voineşti a devenit tipic românesc, pentrucă a filtrat subiectele prin bunătatea şi mila ce caracterizează sufletul poporului său, Ion al d-lui Rebreanu, dacă nu împlineşte aceeaş calitate, nu e pentru câ zugrăveşte răutatea ţăranului, ci fiindcă ea nu poate fi generalizată dela un om la o clasă şi dela o clasă la un neam, ca bunătatea lui Brătescu-Voineşti. Cazul excepţional în literatură rămâne un amuzament eftin, şi întrucât tipizează, a devenit şi anacronic, pricljologiceşte. Cu aceste constatări, dela sine înţeles că nu detragem din talentul netăgăduit de romancier al d-lui Rebreanu, care a dat romanul eroismului absolut în Pădurea spânzuraţilor. Scriitorul care a mers cu vremea, înţelegând că viaţa nu e reductabilă logic la o pasiune dominatoare, este Gala Galaction. Critica scrierilor sale rămâne in afară de obiect, până ce nu pleacă dela noutatea lor: Gala Galaction a făcut o mică revoluţie dostoevscljiană în analiza psichologicâ din literatura noastră. Se ştie, clasicismul a supravieţuit în proză, dela romantici până la naturalişti, sub forma simplificării caracterelor în virtutea raţiunii care orândueşte viaţa după o logică externă ei. La această moştenire a trecutului s’a adăugat filosofiia ştiinţelor naturale, care au concurat întru preocuparea de „tipuri". Revoluţia lui Dostoewski, care în literatuă este încă un proces şi nu un fapt împlinit, e pe cale să facă în proză o schimbare de dimensiunile romantismului în poesie. Ea caută să lichideze cu ideea arbitrară ce ne-o facem despre aşezarea şi neîntreruperea eului nostru, pe care-1 integrăm în ordinea unor adevăruri psichologice generale. E aportul ortodoxiei în literatură, după clasicismul catolicilor şi romantismul protestanţilor. 168 Gala Galaction a făcut aceeaş înoire în analiza psihologică a nuvelisticei noastre, deşi cu puteri inventive restrânse şi cu o pealocurea insufiicientă stilistică. Apoi lirismul şi înclinarea spre faptul divers l-au abătut dela nuvela psihologică cu care s’a înfăţişat în ^Bisericuţa din răzoare», Aţi văzut, ercii săi nu sunt oameni dintr’o bucată, ca Alecsandru Lăpuşneanu, Ciocoii vechi şi ciocoii noi, Tănase Scatiu, Hagi Tudose (Harpagon-Grandet), etc. Eroii lui Galaction sunt fiinţe complexe, ţinute în cazurile lor psihologice particulare, neferite de contradicţii, locuri de întâlnire a simultanietâţii de stări sufleteşti. Din acest punct de vedere, nuvelele lui Galaction sunt pline de învăţăminte; numai să ştie scriitorii să le folosească. ! . ' * . - * * .< Dacismul, depozitat probabil în Mioriţa, ortodoxia şi latinitatea, — iată cele trei elemente constitutive cari vor da culturii româneşti omgeneizarea naţională. Cultura românească, precum a ştiut în epoca lui Kogălniceanu să facă sinteza elementului tradiţional şi a factorului propăşitor apusean, împreunând în act spiritul creator cu spiritul critic, are în viitorul nouei alcătuiri etnopolitice să facă sinteza lui Movilă şi Russo, a culturei mioritice şi a celei ortodoxe, generalizate în toate provinciile dacice. Să fie Ardealul, ca şi în trecut, mijlocitorul civilizaţiei apusene; Basarabia este hemată să ajutoreze, cu puteri încă neutitizate, la specifiicarea tipului de cultură românească în varietatea celorlalte culturi, şi să contrabalanţeze orientul invazia imfluenţelor apusene, când din civilizatoare vor să devie culturale. Chemarea capetelor gânditoare este să vegheze Ia sintetizarea în spiritul românesc a elementelor orientale şi a celor apusene latine, pe care cel dintâiu a înfăptuit-o Petru Movilă în masa slavismului şi a exprimat-o Russo, zicând în încheierea cugetărilor sale: „Latinii ne trebue, cum am zis, ca o introducere în viaţa noastră11; — „dar, fără a depărta în totul înrârirea apusului în întâmplările lumiî noastre, începutul lor este în noi". PSALM DE T. A R G H E Z I Ca să te-ating, tîrîş pe rădăcină, De zeci de ori am dat câte-o tulpină, In câmp, în dâmb, în rîpi şi’n pisc, Viu când mă urc şi trist când iar mă isc. Am fost un pai şi am răzbit în munte, Molift înalt şi mândru că pui punte Pe creştete, din lume către veac. Şi-am ascultat bătaia-i de tic-tac. Hrănit cu piatră şi-adăpat cu vânt, De-a fi’n vecii o streajă mă ’nspăimânt. Mi-e foame de nisip şi lut Şi dor de apele din care n’am băut. M’aş umili acum şi m'aş ruga: Intoarce-mă, de sus, din calea mea. Mută-mi din ceafă mâna ce-au strivit-o munţii Şi adunată du-mi-o ’n dreptul frunţii. © BCU Cluj FRIGUL DE GIB. I. MIHĂESCU Ea priveşte soarele cum se îneacă în propriul lui sânge; ceva grozav şi sfâşietor par’că se petrece la Rotarul amurgului. O luptă crâncenă între titani, mută şi încordată, iar sângele ţâşneşte pretutindeni până ’n mari depărlări, până jos sub fereastră, pe toată întinderea de omăt. Tot zidul trebue să fie împroşcat cu sânge şi chiar pe faţa ei trebue să lucească reflexul roşu. Sângele sfârşitului sfârşiturilor. On soare răpus, sburătăcind ca un vultur rănit, înălţându-se doar ca să mânjească de sânge până ’n fantastice depărtări, dezolate peisagii de zăpadă eternă, pe care nici un vânt de primăvară n’o va mai sufla înapoi spre norduri; iar duhul îngheţului biruitor coborând mut şi întunecat aproape, tot mai aproape... Straniu şi tragic amurg, încremenit peste veci de veci. Hzi dimineaţă, când a primit scrisoarea poruncitoare a ieşit afară; avea nevoe de aerul rece şi limpede. Oameni de-ai curţei adunaţi într’un loc râdeau tare; la apropierea ei, s'au îndepărtat cuviincioşi ducând o pasăre tăiată în mijlocul glumelor. In urmă-le a rămas sufletul roşu al orăteniei întins pe zăpadă. întâi s’a gândit că poate fi doar o întâmplare, dar mai apoi a avut multe clipe în minte ideea că sângele fiecărei fiinţe ucise ia forma celui mort. Umbra cea din urmă. Insă nici aceasta şi nici culoarea de cireaşă a omătului stropit cu licoarea vieţei n’au spăimântat-o; numai când colţul plicului din buzunarul paltonului i-a înţepat degetul atunci ochii i s’au zgâit deodată, căci au văzut, într’o urmă de ciubotă o pojghiţă mică de sânge îngheţat. R simţit atunci în obraji toată asprimea iernei şi s’a întors în casă, hotărâtă să trimeată înapoi ştafeta: «Nu se poate. Pentru nimic în lume...» O, de-ar fi fost vorba de ori cât sânge vărsat, de ori cât sânge proaspăt şi cald, puţin i-ar fi păsat... dar pojghiţa aceia... îngheţul... frigul. Frigul. Dihania asta mare şi nevăzută ca zarea, cuprinzându-te pe nesimţite, strângându-te în aripele de ghiaţă... Ea o cunoaşte demult... şi aduce aminte... odată., ningea... pe atunci n'avea şoşoni... era în vremuri de răsboi şi trebuia să aştepte la şir, dinaintea unei brutării. Ghetele subţiri se scofâlciseră, iar vârfurile apucaseră în sus... degetele dela picioare par’că nu erau ale ei şi par’că se înfipseseră în picioare ca nişte cuţite-.. R fost totul par’că un vis; un basm. însăşi venirea lui Mircea, puternicul, bogatul, până şi cu numele de poveste, a fost par’că tot ceva de poveste, par’că n ar fi fost de loc... Dar senzaţia aceia a contractărei lente şi persistente a oaselor înfipte ca nişte corpuri străine în corp a rămas..- Iar mai apoi, într’o gară, bătrâna aceia văetându-se în gerul dimineţei şi tropăind 171 greoi din bocancii de fier i-a amintit brutal că o simplă învârtitură mai înainte sau mai înapoi a norocului şi povestea n’ar mai fi fost într’adevăr. Bătrâna pe semne aştepta un tren mai sărăcăcios, care avea să treacă mult mai târziu iar acum privea cu jind la aburul cald ce eşea de sub vagoanele lungi şi vopsite proaspăt. Uneori norul de aburi o cuprindea şi ea-şi scotea mâinile încrucişate prin mânecile largi ale zeghii, ca să primească larga răsuflare a căldurei vagonului de bogaţi. Pe urmă trenul s’a urnit, gara cu bătrâna a rămas în urmă şi trenul s'a înfundat sub bolta joasă şi sură a unui cer aspru şi fioros. Pe câmp, arbori zgribuliţi erau strânşi cobză în lanţurile albe şi îmflorate ale gerului; era un întreg convoi de copaci cocoşaţi şi striviţi de cătuşele zeităţii sălbatice, — păreau mânaţi din urmă de nevăzuţii oşteni ai aerului cu cnuturi grele de vânt, amarnic şi necăjit pohod. Pe urmă imaginea dusă spre fundul compartimentului de ocţjii feriţi brusc, se strângea; aerul se cobora şi mai mult, orizontul se strâmta, văzduhul îmbâcsit de alba funingine a gerului, se făcea totuşi, cu atât mai întunecos, trenul pierdut în sinistrul tunel de gheată alerga acum cu ultimele puteri ale căldurei din căldare spre fundul peşterei cu aspre şi răcoroase reflexe, unde trona zeitatea îngheţului, suveranul nemărginitelor puteri care mânau încoace, răsvrătită sau resemnată, toată suflarea lumilor. Ea se cutremurase atât de tare, că bărbatu-său începuse s’o cerceteze cu ochi curioşi. Dar de sub canapea, susurul lin şi înviorător al caloriferului, o readuse la realitatea apropiată. Privise cu mulţumire semicercul cu indicaţii, pe care regulalorul era aşezat la punctul „cald“. Hpoi ridicase ochii spre cele trei becuri din tavan care arse-seră toată noaptea, se simţise în mijloc de confort şi civilizaţie iar auzul i-se desfăta de râsul călătorilor din compartimentul vecin, cari izbucniseră într'un haz straşnic, cu gând departe de îngheţ şi de sfârşitul lumei... O, acum, când îşi amintea toate acestea, se simţea atât de bine în iatacul mare, cu geamuri spre apus şi miază-zi. In soba de teracotă înaltă cât un monument, trosneau sălbatec crecile pădurei, pe care o ştia imensă dincolo de curţi, spre miază noapte. Divanele mari şi moi, păreau între sulurile dela capete, poale de gospodină întinse îmbietori de mâni gigantice. E într’adevăr atât de cald şi de bine aci, în semiobscuritatea asta dulce, fulgerată ades de jocul flăcărilor, din gura de Moloch a căminului, că răspunsul nu poate fi decât unul. O-ho, s’a făcut târziu şi trebuie într’un fel să răspundă: „Nu." Atât. Un „nu“ mare scris pe o pagină întreagă... Ba nu, să scrie lămurit aşa cum e de fapt: Mircea poale şi-a modificat, cum se întâmplă adesea, cursul călătoriei. Iar noaptea — doar e ştiut — în fiecare noapte, se dă drumul din lanţuri la cei 40 de câini, cari nu-şi cunosc nici măcar stăpânii... Trebue, trebue neapărat să răspundă. Iacă-tă uitase de cei patruzeci de dulăi, cari până spre ziuă mişună în jurul conacului! Numai slujitorul care n are decât grija lor îi mai poate stăpâni... Doamne, cum a putut să uite tocmai un lucru aşa de important... Dar se miră cum el a putut să nu-şi aducă aminte, doar a venit de atâtea ori la Mircea, iar Mircea nici odată nu aduce vorba despre bogăţiile lui fără să nu pomenească de ferocitatea jivinelor sale. ...I-a văzut şi ea în mai multe rânduri, pe toţi grămadă, la lumina lunei. Mircea ţinea mult să-i contemple alături de dânsa şi să râdă de năzdrăvăniile lor. Erau toţi mari ca viţeii şi stăteau ca lupii pe şezut. Se jucau muşcându-se prieteneşte, dar gemetele lor de plăcere erau adevărate urlete lugubre. Iar câteodată răsbătea din mijlocul haitei lătrături seci şi clănţăniri fioroase. Îndată atunci săreau toţi în picioare şi se priveau mârâitori. Intr’o noapte Mircea a ieşit cu un bici enorm în mână; l'a trosnit cu putere şi toată haita a sărit ca arsă. Ea urmărea de pe fereastră; şi întreaga haita s’a prăbuşit asupra îndrăzneţului. Zadarnic vocea lui cutremura temeliile nopţei, zadarnic biciul plesnea ca bubuiturile de armă. L’a văzut lipindu-se poltron de zid; mâna mecanic împărţea lovituri în dreapta şi’n stânga, dar răgetul lui a răguşit şi s’a transformat în dureroase strigăte de ajutor. Âu sărit oamenii curţei, a fost vuet mare... L’a văzut apoi intrând galben, de parcă, în locul capului, îi pusese cineva un cap de ceară. Zadarnic încerca să-şi ţină dreaptă şira spinărei şi zadarnic vrea ca pasul să nu mai dârdâie ca la paralitici. 172 © BCU Cluj Slujitorii au intrat la porunci, dar el a păstrat multă vreme tăcerea, pentru ca să-şi adune vorbele, care pe semne îi fugiseră din gât ca albinele din stup Hu răsunat atunci două feluri de pedepse: cincizeci de bice de fiecare fiară şi cinci condamnări la moarte. Execuţia era să aibă loc a doua zi în faptul dimineţei, iar osândele capitale aveau să fie suferite de cei cinci dulăi bătrâni pe „care-i ştia bine că-1 cunosc şi totuşi au sărit la dânsul". Se plimba furios cu mâinile la spate, rostind sentinţele, şi dând amănunte asupra felului executărei— Hpoi deodată... o, cum şi-l aduce aminte.. se oprise cu ochii ţintă la ea. Şi atât de puternici erau, că ea a trebuit săşi-i plece pe ai ei. — Nu, să nu se împuşte nimic, a zis... Şi după o tăcere": — Mâine să se îndoiască porţia de mâncare la toţi câinii; carnea să nu se mai frigă de acum înainte; iar celor cinci bătrâni, chiar să li se întreiască porţia— Când ea şi-a ridicat privirile, nu se mai uita la dânsa. Fixa un colţ al iatacului şt părea că din nou a început să dârdâe: ochii şi figura şi corpul lui întreg păreau că' râd... râdea într’adevăr şi dârdâia tot— ...Haide, trebue să scrie, e foarte cu prea putinţă ca el să fi uitat. Sau să pună prea puţin preţ pe furia javrelor. Sau să nu fi dat crezare lăudâroşeniei Iui Mircea. Trebuia neapărat prevenit ’de pericolul ce-1 aştepta. Mai ales că lipsa răspunsului ar fi putut-o socoti ca o încuviinţare; poate chiar îşi înct)ipue că măsuri au fost luate ca intrarea să-i fie apărată- Biata minte nestatornică a lui Dinu! Necontenit vârtej de gânduri, fantasme, planuri şi iluzii... Ea se deslipeşte alene de soba monumentală şi pasul o duce fără grabă şi legănat spre măsuţa încrustată cu flori de ivoriu; şi simte cum o adiere de tristeţe se revarsă din ungherul ei ascuns spre celelalte ascunzişuri ale sufletului. Oare de ce? E limpede aşa— Doară nici odată, nu va putea să se întâmple— Scoate pe gânduri globul lampei. Niciodată. Şi se lăsă pe scaun fără să aprindă-Niciodată. Iar totdeauna frigul va rămâne numai acolo, afară, dincolo de ziduri. Gândul cel nou o scutură din toropeală şi flacăra chibritului izbucneşte. Ştafeta va porni chiar acum călare; într'o jumătate de ceas va fi în oraş la prietena cea bună, tainicul regizor. Şi totuşi... micul parc din faţă e unit eu restul curţilor doar prin poarta din dreptul terasei. încolo toate celelalte sunt închise iar dacă şi aceasta— Ea totuşi a terminat scrisoarea. Trebue să pe înţeles că niciodată nu va p cu putinţă să se împlinească un plan atât de îndrăzneţ şi absurd— Şi apoi ea iubeşte mult pe Mircea— ceia ce nu-i place la el este doar grija asta de a o închide atât de straşnic— Numai atât doar.. Şi nici atât... căci dacă ar înch •• dacă ar— dacă ar fi închisă şi cea din dreptul terasei, jivinelor nu le-ar rămâne decât restul curţilor... parcu ar fi liber de teroarea lor— De ce-a stins lampa aşa de grabnic? Ca să vadă lucrurile mai limpede, lucrurile astea cari se potrivesc atât de minunat în rosturile gândului. Slugile trebue să pe acum la masă... iar abia mai târziu se dă drumul haitei Ea se înfăşură în şalul mare şi gros de mătase şi iese afară. Negurile îngheţate sunt încremenite în luciul lor straniu. Copacii înalţi sau rotunzi şi tufele de smeură şi agriş susură tainic lovindu-şi roada bogată de chiciuri; parcul e o dumbravă de argint peste care a început să se înteţească adierea ce va face să cânte frunzele. Rcum nu se aud de cât slabe atingeri de foi zimţate şi troznetul de atlaz al zăpezii sub paşii grăbiţi şi mărunţi. Basmul nopţii abia se pregăteşte .. R ajuns Ia poarta larg căscată: o smuceşte din ghiaţa care i-a cuprins balamalele şi o împinge în cadrul ei. Nu ştie dacă trebue să se mai necăjească şi cu drugul; sa ruginit într’atâta încât e cu neputinţă să-l mai clintească din înţepeneală. Dar nu e nevoe; poarta s’a cuprins prea bine în cadru şi uite, parcă s’a umpat deodată, că nu mai vrea să se deschidă... Oho, câinii în nici un caz n’o vor putea urni— Şi se puse pe fugă înapoi înspre casă, iar şalul care-i flutura în urmă-i pare o pasăre neagră ce s’a luat după dânsa. Pe verandă se gândeşte la dâra pantoplor; dela ultima treaptă şi până unde noaptea nu mai lasă vederea, pe violetul zăpezei urmele de paşi par mai albe, mai luminoase, un covoraş alb întins pe pardoseala de mister. Sunt prea multe, prea amestecate ca să se distingă ale ei. 173 Intră şi căldura o cuprinse în îmbrăţişarea ei dulce. „De amant" şopteşte ea şi clatină din cap cu tristeţe; e doar singurul amant care a îmbrătişat-o şi de despărţirea căruia se cutremură. Singurul amant: căldura — o femee.. Insă aşa trebue să fie şi îmbrăţişările lui dulci, delicate, să pătrundă în corp prin tofi porii, pe nesimţite, aşa cum ie întrevedea, de departe, ca în ceată, în tumultul îmbrăţişărilor sălbatice ale celui plecat. Sufletul i era uşor după fapta ce îndeplinise, încât corpul i se părea la fel şi avea senzaţia că pluteşte mergând dela un scaun la altul, căci un neastâmpăr căruia nu-i găsea rost o făcea să-şi schimbe locul necontenit II vedea necurmat pe Dinu subţirel, cu înmlădieri de şopârlă, atât de asemănător cu o şopârlă că avea într'una toane de râs, prevăzând cum se va strecura de nebăgat în seamă, cum totul avea să se întâmple simplu, nu se poate ma: simplu, că a doua zi va fi aceiaşi linişte şi aceiaşi odaie caldă, iar spre seară, acelaş soare de sfârşit de lume va arunca inutile şi decorative palori de bronz pe zăpada câmpului. Totul va fi ca înainte, gândea ea, căci uita sau poate nu-şi da seama că dincolo de noaptea aceasta se căsca lungul lanţ de prăpăstii al nopţilor viitoare; şărag de privelişti din ce în ce mai ameţitor de frumoase.. Ea nu făcea acum decât să-şi râdă de temerile ei de mai înainte; e o copilărie să ţi închipui că viaţa are cotituri brusce ca în romane... O, altă dată, cine ştie... dar acum el e atât de departe... Reuni era de tot întunerec în casă. Insă ea ştia şi cele mai mici obiecte unde sunt aşezate, încât vedea totul ca ziua. Luna avea să iasă mult mai târziu şi desigur el ţinuse socoteală de răsăritul lunei; el trebuia s’o ia înaintea lunei. Iar stelele răsbiseră cu atâta profuziune, că te aşteptai să acopere toată bolta într’o mantie de diamant topit. Fantoma stinsă a Vărsătorului se scufundase mai de mult in oceanul suborizontului; iar acum pe locul unde soarele îşi dusese agonia cei doi peşti ai zodiacului, căutau lacomi urma dispărutului. Ea le desfăcea obişnuită conturul din volbura pulberei de foc, căci singurătatea şi iatacul ei cu ferestre spre miazăzi şi apus o învăţaseră să cetească bine în semnele fără clintire ale cerelui. Dar un zgomot brusc, care deveni pe urmă prelung şi tumultos o făcu să plece ochii din priveliştea de aur; ochii întâi se loviră de duritatea cumplitului întunerec şi se închiseseră parcă de durere. Pleoapele bătură ca aripi ce vor să-şi ia zborul şi înfruntă din nou negrul nopţei; zăpada strălucea viclean dedesupt dar când ridică şi dintr’ânsa ochii ci se loviră din nou de întunerecul acela grozav- Rtunci văzu născându-se din besnă, bulgări şi mai compacţi de besnă. Unul după altul veneau prin aer ca duhurile vrăjitoreşti. Se prăvăliră într'un iureş nebun spre poarca din dreptul terasei, par’că ar fi ştiut că acolo se petrecuse ceva. Ea se mută repede la fereastra dela miBză-zi. Cele patruzeci de fiare nocturne se abătuseră în crâncen asalt asupra porţei închise. Lemnul umflat rezista însă bine în cadrul gardului.. Ei îşi dădură atunci târcoale unul altuia schelălăind prieteneşte. Ii vedea bine acum pe luciul zăpezei. Erau enormi şi licărul ochilor li se aprindea şi se stingea ca licuricii; smalţul cel alb al pământului le şedea de minune, îi prindea ca propriile lor blăni. Iar fiorul fricei care-i se prelinse lung şi cutremurător dealungul şirei semăna atât de bine cu fiorul frigului că amândouă se cofundoră într’un tremur puternic, nepotolit. Eternul frig licărea in ochii jivinelor în bizarele jocuri fosforice ale zăpezii, în luciul tern al planeţilor morţi de pe cer, în văpaia rece de diamant a stelelor sbătându-se de prisos, în îngheţul întunerecului fără fund şi zare. Din tot infinitul ăsta covârşitor, numai aici lângă soba a cărei înfăţişare i se părea acum mică şi umilă, era căldura şi viaţa. Iar ceeace trebuia să se întâmple, i se păru atât de apropiat că scoase un gemăt de spaimă. N’ar mai fi vrut să se întâmple nimic, Rr fi vrut să se întindă pe divanul ei şi s’adoarmă, să se ferească în somn, ca în cel mai bun ascunziş de ori ce întâmplare ar p putut să survină. Să se trezească a doua zi în zori, în lumina soarelui alb, liberă de toate grijile şi de toate fricile. Rtunci veni de departe un lătrat de alarmă, furios şi tenace r şi îndată un huruit sinistru îi urmă şi întreaga haită cu clămpănituri seci, cu colţi mai albi ca zăpada, se năpusti de năprasnă spre miază-noaptea curţei, după svon pe semne acolo unde încep hotarele pădurei. Ea aştepta cu suflet strâns sgomotul care avea să urmeze şi care îsbucni formidabil şi poros, se deslănţui fără chip de curmare. Ceva extrem de grav trebuia să se petreacă acolo, căci acum se auzi cornul de alarmă al slujitorilor. 174 in vaerul teribil, care se stârnise, pietricelele ce plouară în geam, fură ca sunetele clopoţelului de argint în tumultul liturghiei. Soarta începea să se împlinească. Pentru că, fără voia ei, se văzu răsărind ca o fantomă, cât era de înaltă şi albă în apa de plumb a oglinzei. La început crezu chiar că stă încă pe loc şi numai imaginea ei din oglindă, scăpată din legăturile firei, pornise spre ea s’o ia de mână, s’o ducă; dar când trecu de oglindă îşi simţi corpul mlădios, ducându-i voinţa, în foşnetul capotului de mătase albă. Trecu antreiaşul. Deschise. Şi el se înălţă pe treptele verandei înfăşurat în blana cenuşie, de culoarea nopţei însăşi. — Du-te du-te, şopti ea frângându-si mâinile. Pentru Dumnezeu, du-te— Şi mâinile se răsuciră nervos şi fantastic îmbrăţişând aerul rece: — Du-te, şopti din nou plângător .. Nu înţelegi... nu vezi - frigul. . Dar el râse nepăsător : — Acolo sunt oamenii mei! arătă el spre fundul nopţei. Ei au pornit toată larma, ca să-i atragă pe-ai voştrii într’acolo- O, e un plan minunat... tyaiăem, să ţi-1 spun— Şi-o cuprinse de mijloc, uşoară şi albă ca o fantomă- Ea îşi lăsă atunci capul în jos şi chiar îl scutură ca să i se desfacă părul. Acum pentru că el venise, ritualul trebuia îndeplinit până în cele mai mici amănunte. Din noapte de-asupra frigul care-o mângaia cu degete reci, prin haina subţire, o privi râzător şi sticlos prin mii lui de ochi- Huetul de departe continuă tot timpul nebuniei. Când părea că se sfârşeşte înlr’un colţ al hotarului, răbufnea îndată tocmai în col'.Ul cel mai opus El râdea atunci şi’n noapte dinţii lui străluceau asigurător şi braţele ei se întindeau atunci lacome. De două ori încercară să se despartă la uşa cea mare a antreiaşului, pentru a se înlănţui iarăşi şi a se înturna în sanctuarul păcatului. Ea fu aceia care i se anină de gât a doua oară, acum nu atât din iubire, cât dintr’o sfidare aruncată neprevăzutului şi frigului. Când, în cele din urmă, el porni de-abinelea, ea numără, bătând uşor cu vârful piciorului în covor: una. două, trei, patru... el trebue să fi şi ajuns departe... cinci, şase, şapte— o, ho, cl e de mult pe drumul gol şi el e cu neputinţă de văzut cu haina lui de culoarea straniei lumini a zăpezii în noapte... opt... nouă... asta e tot... o clipă— câteva.. şi totul e repus în starea de mai înainte— şi iată neprevăzutul ăsta, cu gravitatea lui tragică şi cu sloii lui imenşi învârtindu-se de-a surda în nepătruns, păcăliţi, cum ai păcăli un copil - din nouă bătăi de picior— Dar de unde poate să vină frigul ăsta? Pe semne că uşa dela antreu s’a deschis singură... pentru că într’adevăr a uitat-o neîncuiată— — Prea târziu amice, prea târziu îţi vâri nasul înăuntru, râse ea frigului, pe care 1 simţea curgând pe sub canaturile uşei cesteilalte în iatac ; o izbea atât de tare în fluiere şi ’n glestiele calde că avu impresia curentului de munte, pe care-1 treci vara cu picioarele goale. — Afară, dragul meu, afară! N’ai ce căuta în buduarul unei femei cu aventuri, îi spuse râzând din nou şi eşi în antreiaş să încuie uşa cea mare şi să pună dedesupt sulul călduros de lână. Şi ’ntr’adevăr în antreu, uşa cea mare era deschisă şi într'adevăr în deschizătura ei stătea nedecis frigul, cu căciulă ţuguiată, cu haina verde îmblănită a isprăvnicelului, cu cisme înalte răsfrânte peste genunchi- Dar era însuşi Frigul, căci mustăţile mari umpleau obrajii cu flori de promoroacă şi răsbătând peste umerile-i solide, asprul duh al nopţei gheţoase o privea cu milioanele de ochi* Ea se dădu înapoi amuţită de groază şi apariţia o ajunse în iatacul, în care încă plutea mireasma caldă a dragostei. Curajul îi reveni odată cu lumina lămpei, care se proectă ironic pe înfăţişarea de vechil- Pe figură îi trecu atunci ca umbra unui vâslit de aripă, tresărirea aşteptatei desamăgiri. Şi ascunsă de rigiditatea, care deveni de piatră a chipului, surâse în adânc aţipelei de-o clipă, ce-i surâdea la rându-i, sburând acum departe, ca un drăcuşor şugubeţ. — Cum ai îndrăznit să pătrunzi aici?— şi ’n tot timpul cât pronunţă aceste cuvinte se strădui ca vocea să păstreze aceiaşi asprime biruitoare din ochii şi din trăsăturile ei. 175 © Iar când sfârşi, auzi atât de firesc că i se păru ca un ecou, răspunsul, din care n’o suprindea decât vulgaritatea exprimărei. — He, Ije... eu ca eu că sunt de-ai casei, da boer Dinu, cum s’a rătăcit el tocmai dela oraş în odaia cocoanei şi cum a nimerit-o el tocmai când a isbucnit tămbălăul...? — Eşi.. Aştepta cu capul plecat ca el să execute, iar vârful piciorului, care, odată cu strigătul ei lovise atât de drastic în podea, se porni imperceptibil să puncteze iar clipele—, una— două- trei.. Şi din atâta poţi păcăli destinul! îşi spuse iar privind cu un fel de ironică melancolie, scrisoarea de adineaori, pe care o uitase pe măsuţă. Dar vechilul întârzia. Când îl privi din nou, el îşi răsucea zâmbitor mustăţile roşcovane şi sarbede, de pe care gerul îşi luase masca rece, mută, cu tăiuşuri de sticlă. In locu-i o figură josnică rânjea. — Să n'aibe grijă cucoana, n’o să ştie nimic boerul... nu suntem nici noi aşa proşti să pârâm frumuseţe de cucoană— — Eşi odată... De astădată a ţipat atât de tare c& namila a făcut involuntar câţiva paşi deandă-rătelea. La uşă s’a oprit, ca să adaoge ameninţător: «Aşa ţi-i vorba?» Apoi a ieşit tropăind din cişmele grele. * Mireasma care plutea încă în aerul iatacului era acum acră, respingătoare. Sanctuarul fusese profanat. Toate obiectele de pe mese, de pe etajere, de pe gueridoane, toate perinele divanului mototolite de spasmul dragostei, ofereau acum o privelişte anostă, desgustătoare. Pretutindeni se încuibase mirosul de cojoc umed şi de iuft. Şi pentru totdeauna. înfiorată ea-şi îmbrăcă paltonul îmblănit din dulapul în care mirosul impur nu putuse să pătrundă- îşi acoperi capul cu şalul şi porni zorită spre ieşire. Căci afară o aştepta frigul tare, limpede, curat de orice duljoare, de orice josnicie. Ea se codi puţin la uşa antreiaşului dar numai o clipă! Deschise apoi larg şi păşi; iar frigul o cuprinse îndată şi o sărută pe buze. Ea surâse biruită amantului care o aştepta de-atâta amar de vreme. Şi cu un avânt fără seamăn i-se aruncă în braţele nevăzute. Şi toţi ocţjii de diamant ai cerului, clipiră atunci de fericire. © BCU HANUL CU RANDUNICI DE ION PIL LA T „Colo’n umbra nucului Stă din vremea Turcului Leagănul urzicilor, Hanul rândunicilor...“ Han vestit la drum de tară, ţ>an cu straşina afară, Vectji de când e lumea — spun Cărăuşii cu cljervanul cari pe vremi îşi lăsau banul Pe-o bărdacă de vin bun, Stai de-acum cu muşchi pe şiţă, cu pridvorul prins de viţă, Cu păiajeni în gârlici — * Intră slobod, ies pe uşă, ca o rază jucăuşă Miile de rândunici. Te-a uitat de-o viaţă drumul, nu mai suie seara fumul Hornului pe’ntins Ijotar, Carele n’o să le cearnă, cutii vin grele din povarnă, Primitorul tău umbrar. Surugii de-a călare n’o să’ţi bea în drumul mare Ţuica de-aur şi nici când De haiducii laţi în spete, lăutarii pe’ndelete N’o să-i mai auzi cântând. Han uitat la drum de ţară, Ijan cu straşina afară, Han pustiu şi părăsit, Dacă nimeni nu coboară in ceardacul de-odinioară— Eu la tine am venit Ca să mi fii — î)an vecl>i — tovarăş, ca s’adormla vatră iarăş, Să mă scol în zori aici ... Soare, pretutindeni soare: nici un om, dar prind să sboare Până’n suflet fândunici 177 © BCU Cluj CHIOT ÎNSORIT DE ZAHARI A STANCU Cu soare’n ocţ)i şi’n mâni cu spice pline Pe drumurile Tale, Doamne, lainic, Şi toate drumurile duc spre cer... Cum stupii trimit roiuri de albine Să strângă mierea câmpului din flori, Ce fluturi au cules şi din ce zori Lumina ce se’nvolbură în mine ? Cine-a umblat prin pajişti şi păduri Şi-a adunat în mine svon şi rouă, Cine din munte sboruri de vulturi Şi linişte din luna frântă’n două ? Prin ce minune ori prin ce descântec Mi s’a turnat în trup atâta vis, Şi ce isvor lăuntric s’a deschis De s numai cţjiot însorit şi cântec ? Pământu’ntreg trăeşte’n viafa mea Şi eu prin viaţă trec ca printr’un râu. * Mă simt al cerului cum e o stea Şi-al ţarinii cum e un snop de grâu, © BCU Cluj CRONICI IDEI, OAMENI & FAPTE BUCUROŞI DE OASPEŢI? Cu ipocrită indiferentă, aşteptam să se repete pentru a treia oară invitaţia de a povesti ceva despre România. Dar discuţia lunecase ia evenimentele din China şi de aci, la asiaticii care au invadat Cartierul latin, la impresia neliniştitoare de spioni muţi. legaţi între dânşii printr’O' vastă francmasonerie — căpitanul Râbnicov din celebra povestire a lui Kuprin, in douăsprezece mii de exemplare, cu aceiaşi ochi oblici cari văd fără a părea că privesc, cu aceiaşi piele întinsă pe pomeţii proeminenţi fără a se colora de nici o emoţie: apărând de după ziduri, strecurându-se sub ganguri,, mişunând în galeriile muzeelor şi scormonind rafturile bibliotecilor, cu nesaţiul şi agilitatea şobolanilor năvăliţi într’un hambar doldora. Gazda, Maurice Betz, romancier tânăr, traducătorul lui Rilke şi organizator al anchetei asupra orientului care făcuse vâlvă printre scriitorii francezi, acum doi ani, luă înfocat apărarea acestui răsărit îndepărtat de unde va veni şi de astădată lumina. Tema pasionă egal, adversarii şi devotaţii culturei orientale, deopotrivă fanatici. Kayserling, Tagore. Paul Valery, maşinism şi panteism;, crepusculul rasei albe şi dragonul împărăţiilor de la Soare-Răsarc, desmorţindu-şi încheeturile din somnul milenar-,— pentru a câ-tea oară se desbătea oare, subiectul devenit în şapte ani de o banalitate curentă? Fireşte, în acest duel al extremelor cardinale, România dispăruse, redusă la realitatea geografică a unei declarate pete pe hartă, aşezată la răscrucea drumurilor, unde peste capu-i se luptă giganţii. Asistam cu resignarea copilului mosafir, care a refuzat a doua linguriţă de şerbet, aşteptând să mai fie încă odată poftit de stăpâna casei. înţelege prea târziu că a exagerat modestia. Tava cu chisele trece la alţii, toţi vorbesc despre altceva, l’au uitat şi nu-i rămâne măcar consolarea platonică a exclamaţiei unanime: — „Vai! Ce copil bine crescut!1’ Căci nimic mai amar nu este, decât abnegaţia eroic consumată în desăvârşita indiferenţă a asistenţei. . Am avut însă ceva mai mult noroc. Discuţia ajunesese, prin nu ştiu ce capricioase întortochieri, la anacronismul suveranităţii de drept divin. Monarhismul lui Maurras, combătut cu argumente desuete din republica lui Platou. Cineva numărase pe degete tronurile încă în fiinţă în Europa, şi-i lămăsese liber unul singur la două mâini. Se întoarse spre mine, îndoind spre complectare al zecelea deget: — Si ar mai fi încă România dumneavoastră! Dar după cât se pare, e chestiune de săptămâni, până să o trecem la rubrica republicilor. Consternat de atâta ignorantă, am! schiţat o protestare. O voiam blândă, cum se cuvine unor oameni de proverbială indiferenţă, cu tot ce se petrece în ţinuturile hiperboreene. Dar un glas lăuntric îmi dictă metafore catastrofale; m’am trezit fără ceaşca şi farfurioara de ceaiu chinezesc de care înă desbărasem fără să-mi dau seama când. să am mâinele libere, gesticulând pasionat, tăind în spaţiu zigzagul munţilor natali, şerpuirea apelor, gestul larg al cosaşilor retezând spicul ierbei, imagina idealizată a ţării mele cu mănăstiri voevodale şi plaiuri îmbelşugate, pe care o purtam de atâta vreme comprimată printre ziduri fumurii, subt un cer unde de trei luni nu lucise soarele. Inii descopeream virtuţi de retor ignorate. Şi vicleşuguri, pentru care mă felicitam. Ce bună ţară! Ce frumoasă ţară! Ce bogată ţară! Ce fericit concurs de împrejurări, care a tăiat în miezul continentului european ţinutul cel mai variu, mai pitoresc şi mai fertil, pentru a-1 păstra unui popor lent elaborat din subtile fuziuni etnice, nevlăguit şi dârz şampion al latinităţii, apărător al ord in ei şi ierarhiei romane la poarta infernului unde se svârcolesc stihiile neogoitei căutări de absolut a slavilor. Sincer, vedeam ţara şi oamenii şi câmpurile şi târgurile şi trecutul şi prezentul şi viitorul, în 179 © această trandafirie: lumină n unor zori eare-abia aşteptau să se desfacă în apoteoză. Mă trăseşem Ia marginea fotoliului ca să pot destinde braţele mai larg. Un demon maliţios şi meschin îmi şoptea în aceiaşi vreme regretul, că nu e nimeni dintre confraţi sau prieteni de faţă, să afle cât de yaşnic, cu ce vervă şi cu ce ingenioase argumente îmi apăram biata ţară hulită. Fiindcă în cele mai inocente şi desinteresate acte, vanitatea oricât ar fi de strivită, cere aplauzele unui spectator. _ Mai cu scamă storceam pronosticuri de cel mai exagerat optimism, dintr'un argument improvizat ad-lioc: toate popoarele de origină latina scriseseră o pagină măcar, glorioasă, în istoria civilizaţiei. Spania, Italia, Franţa chiar Portugalia pulverizatelor domenii coloniale şi a lui Camoens. în totdeauna citat şi nici odată citit. Se epuizaseră. îşi împliniseră ciclul, căzuseră uneori în somnolenţă vegetativă, pentru ca după un răstimp de un veac ori două, cu puteri odihnite, să întoarcă altă filă, în care să înscrie alt nume neşters. . Numai România se păstrase nevlăguită. Cenuşăreasă a latinităţii, uitată şi prigonită, aşteptase cu resignare, după uşă, condurul vrăjit, care să o desbrace de sdrenţe şi să-t deschidă uşile palatelor domneşti. Ingratitudinea istoriei, care ne ţinuse la marginea Europei, în luptă cu neamuri barbare, în sărăcie şi ignoranţă, în calea tuturor nestatorni-ciilor — devenea un privilegiu providenţial, Ne păstrase pentru nu ştiu ce misiune mesianică. Acum se apropia ceasul. II presimţeam toţi. Invitam auditoriul să poftească înfru această convingere, în ţara pe care o situaseră în regretabila lor ignoranţă, când la poalele Balcanilor ori în smârcurile sărate ale Caspicei, când atribuin-clu-ne instincte antropofage. Aveau să vadă şi abia atunci să înţeleagă. Nu numai bogăţiile pământului şi pitorescul peisu-giului, dar însuşirile oamenilor, agerimea inteligenţei, arta noastră, literatura, toate purtând germenul unui destin mesianic. Insetarea înfrigurată a unei rase care-şi cruţase toate virtuţile şi se pregătea să Ife risipească generos, întru isbăvi-rea latinităţii. Da, acesta era argumentul ultim: îl repetam ca strigătorii răguşiţi, tocmiţi la uşa baracei unde se află la Moşi, £emeia cu coadă solzoasă de peşte: — Intraţi şi vă convirtgeţi! Proaspătul prieten, Maurice Betz, profită de o pauză să întrerupă cu timiditatea-i obicinuită: — Eu am fost. — Ei! rn’am întors repede. Povesteşte. D-ta! îmi găsisem un aliat. Un martor care fusese şi văzuse; putea confirma adevărul tutulor spuselor mele. Aveam toată încrederea în bunul simţ echilibrat, al acestui tânăr sfios, cu . netăgăduită autoritate în grupul unor scriitori tineri,, de măsura lui Emannel Bove, Jean Oasson, Marcel Ar-land, Philiphe Soupăult, etc. M’am retras în fundul jilţului, am întins picior peste picior, triumfal şi am aşteptat cu liniştea avocatului, care trece cuvântul martorului decisiv, ca să cucerească toţi juraţii pentru achitarea unanimă. — Am fost anul trecut, începu Maurice Betz. E adevărat numai două zile şi din întâmplare. Treceam cu avionul. îndărăt, dela Constantino-pol, când ne-a oprit o pană, în câmp, aproape de o localitate care se numeşte, mi se pare Slatina. De acolo, am ajuns şi la Bucureşti. Dar nu-mi pot lua răspunderea impresiilor. Tn două zile, cc poţi vedea? ce poţi înţelege? — A! Nu! m'ain grăbit şă protestez cu imprudenţă. N’ai să te derobezi acum. Ştii că prima impresie, e de multe ori cea mai justă. — Şi n’are să tc sunere? — Ce vorbă e asta? Povesteşte-ne şi sânt sigur că n’am să am multe de adăugat; Cel mult de explicat ceva. atunci când va fi nevoie, dacă va fi nevoie! începe! l-am îndemnat cu nerăbdare. Si recentul meu prieten, începu. întâi, cum au aterizat intrăm câmp abia sgâ-riat ici-colo cu plugul. Cum au ieşit ca din pământ, aborigenii, desculţi, cu piepturile păroase desgolite. cu capetele descoperite' — din delicateţă îşi dădu părerea că erau desigur ţigani, iar eu din laşitate, am.socotit prudent deocamdată să nu-i contrazic. Altfel, oameni blânzi şi bine intenţionaţi, păstrându-se la distanţă respectuoasă de aparat. Mărturisii, că prima impresie îi îndemnase pc amândoi, el şi pilot, să-şi pipăe mânerul evolverelor în buzunar. Dar s’uu dumirit îndaltă’ înţelegând că oamdnii dăduseră goană clin simplă curiozitate şi din dorinţa dea fi de un ajutor—fără cea mai mică intenţie belicoasă. (Am răsuflat uşurat)ş. Mai mult, când na înţeles că sânt frâncezi, din semne şi din cuvinte, au strigat „Trăiască Franţa!” Suvenir desigur, al alianţei clin marele războîu. Deci oamenii desculţi, nu ignorau existenţa Franţei. Al doilea punct bun. (Am respirat a doua oară). Pe urmă. tot prin semne s’au făcut înţeleşi că vor să vorbească cu o autoritate, să comunice la telefon, cu Bucureştii. Trec peste inevitabilul proces verbal al jandarmului, prin excepţie, curtenitor şi amabil, Primăria o cocioabă. Am recunoscut-o clin descripţia plină de umorul discret, care ardea ca vârfuri de biciu — una din cele zece mii de primării rurale, bordee dărăpănate sau ca toate strâmbe, ale scumpei mele patrii. Şi telefonul! Trei ore, cu cea mai mare bunăvoinţă, pe rând, primarul, notarul, şeful de post', jandarmii, telefonistul, secretarul primăriei, străjerii şi învăţătorul, au răcnit clin toate puterile în pâlnia neagră să obţină legătura cu Bucureştii—: Allo! Alo! _ Alo Bucureşti! Nimic. — De atunci — continuă surâzând povestitorul — de câte ori vreau să mă închipui izolat complect ele restul omenirei, închid ochii şi mă imaginez în faţa unui aparat telefonic din România, strigând „Alo Bucureşti!". Senzaţia izolării desăvârşite, nu dă niciodată greş. Inisfârşit după peripeţii fără interes, exploratorii fără voie, au ajuns şi în Capitală. Făcu o pauză, să tatoneze cuvintele. Ciudată impresie! Se întorcea din Constanti-îiopol şi Asia-Mică, ţinuturi reputate ale far-nientismului oriental. Totuşi nicăeri n’a văzut citata lume plimbandu-se fără nici o ţintă, cu paşi indecişi de oameni care înaintează împle-tieindu-se, după o orgie de opium. Vehiculele nu pot străbate de revărsarea publicului de pe trotuare. Adevărat, femei de o eleganţă şi frumuseţe surprinzătoare, prin contrast mai ales cu oamenii desculţi, din câmp. Dar ciorapii de mătase, pantofii cambraţi, pălăriile de cel mai recent model al vitrinelor din Rue de la Paix, dând c vag neplăcută impresie de sfidare, de indiscreţie, de frivolitate şi de parventism ■— se cunoaştea că lumea aceia, nu se plimba nici pentru aer, nici pentru mişcare, ci ca să sc arate. 180 © BCU ' O cafenea. Delicioasa cafea • turcească suportând cu onoare, comparaţie cu orice cafea autentică servită la Constantinopolul de origine. Un ţigănuş strigând: Ediţie specială! Toate mâinele, întinzându-se după foaie. A făcut la fel şi a rugat un vecin să-i traducă şi cele scrise cu litere groase, convins că cine ştie ce catastrofă teribilă zguduie Europa. Amabil — ca toţi românii, o recunoaşte — vecinul i-a tradus. Pertractările dintre doi şefi de partide, s’au amânat pe a doua zi. Prima decepţie. După o oră, altă ediţie specială răcnită din răsputeri — scena repetată identic. Nouta-tatea: la Cliitila un tren de marfă s’a ciocnit cu altul, rănind un frânar. — La Dumneavoastră, se trage o ediţie specială, de câte ori se îneacă o muscă! Şi ciudat, publicul pare că nu e blazat de senzaţionalul de asemenea calitate. Am surâs şi eu — râs galben. Ediţiile speciale, au servit pretext de conversaţie cu vecinul binevoitor care s'a oferit să le tălmăcească. Intr’o franţuzească destul de convenabilă — dar o ciudată franţuzească! A observat că toţi românii în haine. . . nemţeşti, au deosebită predilecţie pentru limba lui Corneile Insă au alcătuit un dialect special, un argou inedit, care merită luarea aminte a filologilor. Pe deasupra, se vede că martorul invocat de mine, dăduse peste cel mai nerod avocat din Moldo-Va-lahia. Se recomandase avocat şi declarase că e provincia], pentru a doua oară venit în capitală. Stătea la geam, să contemple cu beatitudine forfota străzii. Şi într’un moment de entusiasm. întrebase pe francez, „dacă şi în Parisul lui există asemenea circulaţie!" La răspunsul afirmativ, avocatul a dat din cap cu neîncredere:—„Asta s’o spună la alţii! La el nu prind asemenea palavre!" In schimb, exploratorul fără voie, mărturisiri surprindrea atâtor librării franceze, ultimile noutăţi pariziene, mirarea propriilor sale volume descoperite în vitrină, şi cum în librărie ca îix orice negoţ, prezenţa mărfii e dovada cererii, deducţia că românii sânt în curent cu tot ce se scrie peste graniţă, ba chiar par pasionaţi de toate curentele ideilor, de toate genurile şi de toate noutăţile: căci nu lipsea din fereastră nici un volum şi nici un autor, din cei care ilustrează vitrina oricărui editor parizian. Constatarea, l’a îndemnat să ia contact cil scriitorii români, pe care fireşte nu-i socotea de talia excepţională a lui Panait Istrati. S’a adresat unui librar, să ceară adresa vreunei societăţi a oamenilor de litere. Librarul i-a răspuns că asemenea societate există, dar n’are deocamdată un sediu precis. L’a îndemnat însă să vizitase Cafeneaua Capşa unde va găsi crema literaturei române, consumând tradiţionalul svartz. A înţeles că literatorul român e în faza bohemiei din timpul cafenelelor din Montmartre şi sfiiciunea nativă, l-a împiedicat să repete experienţa eu avocatul tâlmaciu, din cafeneaua e-tliţii lor speciale. S’a interesat de vre-un muzeu, unde să vadă picturi şi sculpturi româneşti. Acelaş librar l-a informat că un asemenea muzeu nu există. Omul s’a întors la otel şi a luptat toată noaptea cu ploşniţile care în ferocitate nu se lasă cu nimic mai prejos de ploşniţile Constantinopolu-lui şi Asiei Mici. A 'donazi, s’a gândit să se adreseze linni comitet de iniţiativă pentru pilotarea străinilor •— cum există pretutindeni, în centrele frecventate de călători; aşa ceva n’n descoperit. A căutat'să cumpere un ghid al .Capitalei — nu există nici aceasta, fireşte. Uita ceva. Avocatul tâlmaciu îi făcuse elogiul ţigărilor româneşti — fără pereche pe lume. A cumpărat o cutie, cea mai scumpă. Imposibil să scoată fum din ţigarea umedă şi tare, ca un creion. In schimb păstrează un semn în obraz, din arsura fosforului ţâşnit din vârful chibritului — „căci chibriturile româneşti, dacă se rup nu se aprind, şi când se aprind, prin excepţie, fenomenul transformă gămălia într’o minusculă rachetă, ţâşnind să cauterizeze părţile cele mai gingaşe ale obrazului, ori cel puţin reverul hainei" lucheo cu un „totuşi". Un „totuşi", adresat subsemnatului în chip ele consolare. — Totuşi, crede că impresiile acestea puţin amabile, sânt datorite numai unui nefericit concurs de împrejurări, care l-au pus în contact cu ceiace avem noi mai prost şi mai desorganizat. Căeit altfel, nu-şi închipuie cum un popor, ale cărui însuşiri de artă şi de cultură, sânt în permanenţă afirmaţie sub ochii parizienilor de reprezentanţi, ca Enescu, Marioara Ventura, Iorga, Georgescu, Elena Văcărescu, Alice Cocea, Dr Cantacuzino, Elvira Popescu, Marta Bibescu, şi atâtea. alte nume, care pentru moment îi scapă, din memorie: cum asemenea inteligenţe şi talente, au putut răsări sporadic în-tro ţară unde câmpurile i-au arătat o jalnică barbarie, şi ora- . şele o comică semicivilizaţie? „Există desigur altă Românie, pe care drumeţul întâmplător, nu ştie să o descopere şi dumneavoastră nu ştiţi să o arătaţi”. Cuvintele mi se adresau mie, care Î11 tot cursul povestirei, mă făcusem mic de tot în fundul jilţului— ceiace întotdeauna fusese o tainică dorinţă a fiinţei mele dolofane. Şi a înţeles atâta duşmănie1, în ochi, încât la sfârşit, când toţi s’au risipit, m’a reţinut să-şi ceară iertare pentru sinceritatea poate maliţioasă şi desigur crudă, cu care spusese neted, ceiace a văzut şi a simţit, în scurta şi accidentala trecere prin ţara inspectată de d. Georges Piocli — cu raportul publicat tocmai în acea vreme, îutr’o duzină de usturătoare articole din „Le Soir”. Cuvintele sunaseră cu atât mai aspre, cu cât veneau de la un om neprevenit, un intelectual subţire, în camera unde săptămâni de-arândul, Raiuer Maria Rilke, după ce-şi sfârşea cotidian, revizuirea traducerii, ridica imnul lui de largă şi dureroasă înţelegere a umanităţii. între scriitorii unei generaţii lacome de cunoaşterea sufletului cu toate firidele lui umede şi întunecate, şi curioşi de tot ce-ar veni, de ori unde, pentru a contribui la. potolirea vrăjmăşiei dintre oameni, prin iertătoare înţelegere reciprocă. Acum, întrebările luau ton de mustrare. Dacă toţi ne ignoră, ce-am încercat pentru a face văzut, măcar bănuit, şi de aRii. mult-puţi-nul care ni se pare atât de scump? Unde e scriitorul, adânc uman şi în aceiaşi vreme, indiscutabil român, care să ne înfăţişeze într’o carte, în două, în zece, accesibile lectorului de limbă europeană? Susţin că faţă ele alţii, de acasă, faima lui Panait Istrati, nu se explică decât prin exotism şi printr’un eftin şi superficial umanitarism. Avem scriitori mai buni, mai adânc omeneşti, mai artişti şi mai români, în aceiaşi vreme. Dar cine-i poate citi? La ce servesc siinplele afirmaţii. pe cuvânt? Au şi Danezii şi Suedezii, şi Nor- © vegienii şi Olandezii şi Portughezii; dar volumele acelora se pot citi ori când, se găsesc în raftul librăriei, au intrat în universalitate, prin tălmăcirea lor în franfuzeşte, nemţeşte, englezeşte. Cărţile ior, pledează în aceiaşi vreme pentru potrivirile lor. A cunoaşte înseamnă primul pas spre a iubi. Dar a cunoaşte nu superficial, cu ochii unui drumeţ întâmplător contrariat de in-confort şi de obiceiurile de acasă răsturnate la fiecare pas — ci a cunoaşte în esenţa sufletească, în ceiace e permanent uman şi totuşi caracteristic individual, unei colectivităţi omeneşti, închegate lent, în creuzotul veacurilor. Pomeneam de artele plastice: pictori, sculptori, care pot sta onorabil alături de tot ce face fala apusului. Unde sânt? Unde le sânt operile lor? Cine Ie poate vedea, ca să citească în ierogliful liniilor şi în pasta culorilor, sufletul acestui popor pe care jur că mi-1 iubesc atât de mult? Şi pe urmă naivitatea imprudentă de a invita drumeţii să-ţi cunoască civilizaţia ta, la tine acasă! , Dar pentru aceasta treubie să-l pregăteşti. Şi să fii pregătit. Să-l previi, pentru a-1 învăţa să descurce din confuzia unei adolescente în criză de creştere, ceiace e parodie şi improvizaţie inevitabilă, de ceiace se lămureşte individual şi durabil. Omul chiar dacă vine cu cele mai bune intenţii, e de la primul pas indispus de tot ce-i lipseşte: confort, disciplină, ordine, curăţenie, • ritm şi precizie, virtuţi ale civilizaţiei, care au fost câştigate treptat, dar în care a crescut şi i-au devenit indispensabile cu aerul pe care îl respiră. Şi iată-1 deodată aruncat într’o semibar-barie, unde totul e lăsat la capriciul hazardului, totul devine nesigur, provizoriu şi improvizat. Te-ai năpustit asupra lui Georges Pioch, fiindcă a rostit exagerând desigur, multe adevăruri neplăcute. Dar cu ce drept te-ai îndoi cu certitudine de sinceritatea care le-a inspirat? Cine l-a ajutorat să vadă şi altceva, şi altfel, decât ceiace a văzut şi cum a văzut? Tot ce alcătueşte poate o sumă de însuşiri încă în proces de formaţie, o pecete de originalitate, sâmburul a cciace va fi aportul civilizaţiei şi eul-turei noastre încă „în devenire’, cum. ar spune nemţii, rămân ascunse călătorului străin, discreditate de contrastele superficiale, şi ne creiuză faimă de de flecari, lăudăroşi şi fuduj, fălindu-se nejustificat cu virtuţi imaginare, ca Bulgarii cu vasul lor de pomină, Averof, care astupa ca un dop strâmtoarea Bosforului. De ce uităm că drumeţii aceştia vin de acolo unde veacurile au creiat, pe vremea când noi ne ascundeam în peşterile munţilor de urgia hoardelor barbare, şi alte veacuri au păstrat? Că fără voie, sânt îndemnaţi să facă mereu o comparaţie, pentru noi defavorabilă, atâta vreme cât lipsurile şi scăderile nu sunt explicate? Vorbind, privirea confratelui meu întru scris, îmbrăţişa îndrăgostit de la fereastra înaltă, grădina Luxemburgului de jos, cu Reginele Franţei şi ale Navarei împietrite, cu statuete poeţilor străjuind curba fiecărei alei, cu fântâna Măriei de Medici», muzeul adăpostind gloriile plasticei franceze din ultimile trei sferturi de veac: Ma-net, Monet, Renoir, Dogas, Daumier, Rodin. Bourdelle, şi pusderia copiilor jucându-se gălăgioşi, în decorul şi atmosfera aceasta impregnate de mărturia secolelor, în jurul bazenului unde vântul umfla pe apa încreţită, minusculele pânze albe ale corăbiilor de lemn. Cei crescuţi aci, trăiţi aci, priveligiaţi moştenitori ai veacurilor care au capitalizat şi tezaurizat pentru dânşii nu pot pricepe decât anevoie penibila trudă a copiilor caic n an moştenit pe nimeni şi nimic, decât pământul şi cerul, pentru a urzi din clementele prime, sub permanenta ameninţare a minutarului măsurând ceasurile iu neîndurată şi indiferentă egalitate pentru toţi, ceiace aiurea a fost pe îndelete agonisit. Dibuirile noastre, şi stângăciile noastre, şi inegalităţile noastre şi contrastele noastre, firesc să li se pară uneori inexplicabile, alte ori groteşti, câteodată năravuri incorigibile de parveniţi şi întotdeauna stigmate de ireparabilă inferioritate. Tot astfel valeţii stilaţi ai marchizilor cu strămoşi în primele cruciate, priveau cu des-gust stângacea brutalitate, a celui care cu toată miraculoasa existenţă, 11'a încetat să rămână un aventuros condotlere, dintr'o familie obscură a Corsicei. Poftim mosafiri, cu o ospitalitate care ne-a făcut faimă, dar după aceia rămânem neplăcut surprinşi, când unii cu timidă bunăcuviinţă, alţii cu nepoliticoasă franclieţă, rostesc adevăruri pălmuitoare. N avem lin muzeu de pictură şi sculptură, navem un gliid al ţării şi altul al Capitalei, zece cărţi măcar de literatură traduse într’o limbă europeană, o societate înţelept gospodărită pentru a purta rapid străinul în peisa-giul vast al ţării unde să citească şi peisagiul sufletesc al poporului; înjghebăm întotdeauna în ultimul moment şi ocazional promenade improvizate care lasă impresia suspectă a decorurilor zugrăvite. înşirate în calea Caterinci cea mare de cneazul Potemkin întru convingerea unei Rusii de idilică fericire sau îi lăsăm să se conducă după capul şi inspiraţia lor, care adeşeori duce mosafirul străin, direct în closetul servitorilor să-l întâmpine virgulele degetelor pe pereţi. Există o filială românească a Pen-clubului; ignorăm altă manifestare decât 2—3 mese comune, şi răgi delegaţii la întrunirile anuale, când reprezentanţii adesea nici nu şi-au bătut capul să se deplaseze. Dar la ce pomelnicul acesta prea lung al lipsurilor, dacă nu poate sluji îndemn şi chemare pentru câţiva confraţi scriitori, câţiva artişti plastici, gazetari şi câţiva oameni de treabă, să înjghebeze laolaltă, cu sprijinul netârguit al <>-ficialităţii, o tovărăşie pentru primirea şi ghi-rea intelectualilor streini, pentru apropierea statornică de dânşii, şi pentru a ne găsi întotdeauna pregătiţi, când ei ne caută şi nu ştiu unde să ne găsească? O asemenea înjghebare şi-ar lua şi sarcina să răspundă publicaţiilor străine, când vor să aibă ştiri despre literatura şi arta noastră şi nu ştiu cui să se adreseze, şi editorilor în căutare de o merituoasă traducere, şi expoziţiilor plastice internaţionale, şi societăţilor de conferinţe, şi atâtor anchete la care întotdeauna ne înfăţişăm cu o pagină albă. Mă îneujnet a crede că osteneala ar fi înzecit răsplătită. Dincolo de interesul egoist al breslei, pentru tot ce are frumos şi scump această bună ţară, pe care drumeţii o zugrăvesc în tot atât de fantastice basme, cac satrapiile fabuloase pe unde au rătăcit cândva oştirile lui Alexandru cel mare, macedoneanul. CEZAR PETRESCU 182 © BCU GREŞEALA ADULŢILOR F AZA socială, în care trăim acum, este în primul rând faza producţiei. Societatea modernă are o iuţeală de ritm şi o complicaţie, cari nu mai pot fi susţinute decât de o> mare inteligentă metodică de producţie în toate sensurile. Societăţile, cari nu se pot pune la nivelul modern de productivitate, îşi riscă viitorul. In ceeace priveşte societatea românească, necesitatea producţiei e îndoită: pe deoparte, din cauza determinismului general al vieţii moderne, pe de alta, fiindcă, după o pastişare îndelungată a Apusului, trebuie să intrăm în faza de naţionalizare. Insă naţionalizare fără producţie proprie Jiu se poate concepe. Aceasta e deci semnificaţia epocei, în care intră societatea românească: producţie şi naţionalizare. Dar pentru aceasta trebuie să se schimbe şcoala. Ca să nu mai avem reforme cracterizate prin imitarea Apusului, trebuie ca şcoala să schimbe psihologia reformei, ereiând oameni, cari să gândească şi să producă prin metodele occidentului, dar în raport cu mediul local. Creiând oameni, caii să gândească şi să producă cu adevărat. Atunci va începe pentru noi, în toate domeniile, o epocă de producţie intensă şi orientată. Cei ce au ajuns să înţeleagă aceste lucruri, trebue deci să pună reforma şcoalei printre cele dintâiu reforme, cari trebuie făcute. Aşa au făcut alte popoare, după războiul european, pe când noi am pus reforma şcoalei în funcţie de vicisitudinile politicei de partid şi, după aproape zece ani dela războiu. fizionomia de ansamblu a şcoalei noastre e aee-iaş, deşi proectele sunt multe. Dar a apărut un fenomen mai grav Viitorul unei societăţi se vede în nouile raporturi economice ce Se creiază şi în aspectul vieţii din şcoala, pe care o are. In privinţa aceasta, viata culturală din universităţile noastre, de la o vreme, e din ce în ce mai descurajatoare. Aceasta nu conţine semne suficiente că se prepară spiritele pentru un regim de producţie culturală, care să stimuleze producţia în toate, sensurile. Acum vreo doui ani, când studenţii se hotărîseră»să meargă la sate şi când se schiţa o perspectivă de muncă tehnică în universităţile noastre, s’a crezut că mântuirea a venit. Credinţa n’a fost însă întemeiată. Activitatea universitară mai mult biurocratică continuă, iar întoarcerea studenţilor spre viaţa politică se pare că înregistrează un nou acces. Lipsa de pregătire tehnică se accentuiază, iar dezordinile, la cari uneori contribuie direct şi profesorii, se fin lanţ, schiţând câteodată tablouri de paparude universitare. Raporturile dintre profesori şi studenţi, în loc de a fi acelea ale unor colaboratori pentru atingerea unui idea] de cultură şi progres, sunt de aşa natură că unii studenţi nu arată nici cel mai mic respect pentru profesorii lor, în toate ocaziile când vin în contact. Această lipsă de cuviinţă face dovada unui spirit anarhic şi a unei totale lipse de educaţie. încât dă impresia că profesorii şi studenţii ar fi două tabere duşmane" — spune un memoriu al profesorilor universitari. Şi în alt loc: „de multă vreme mersul universităţilor noastre este tulburat de O' parte din studenţi, cari prin agitaţii, greve şi acte de brutalitate, cred că pot soluţiona probleme de stat, ce nu intră în cadrul preo- cupărilor universitare”. Aceasta înseamnă că în joc este însuş vuitorul culturii române. Pentru noua via{ă socială de mâine, care va cere în primul rând tehnică şi disciplină, cultura română nu va putea aduce serviciile necesare, dacă nu se schimbă lucrurile. Ya apare mai mult acea discordanţă între starea socială şi cultură, de care a vorbit gânditorul în totdeauna robust şi ejnotionant, deşi uneori cu o uşoară deviere de direcţie, d. Zeletin. Prin urmare, problema se pune grav şi patetic. Dacă am putea asemui cultura românească cu un fel de tainică fiinţă supranaturală, am avea dreptul să punem îngrijoraţi întrebarea: Quo Yadis? Dar, în noianul de trepidări cotidiene şi performanţe levantine, cari ţes epica măruntă şi opacă a vieţii noastre publice, cine stă să-şi pună asemenea întrebări, cari par tot aşa de lipsite de sens caşi întrebările metafizice? Avem, în schimb alarmări, iritări, acuze reciproce, lamentări, memorii şi anchete biurocratice, car nu fac decât să mărească confuzia dovedind că sensibilitatea şi amoi-ul propriu au luat locul meditaţiei şi că nu pot sparge zidurile prezentului pentru a evada în perspectiva largă ce poate lămuri problema. Dar iată o excepţie, aproape singura: atitudinea ponderată şi încărcată de gândire, pe care o ia el. Rădulescn-Motru. Intervenţia s’a pj’odus înainte de a se isca ultimele dezordini universitare, ceeace măreşte valoarea ei. Afirmaţiile d-lui Rădulescu-Motru. care e azi profesorul cel mai respectat în lumea universitară, capătă gravitate în consecinţă. In loc de ieremiade şi mustrări pripite, domniasa caută cauza lucrurilor şi soluţia în direcţia acestei cauze: „Elevii preparaţi în particular, şi chiar cei cari au urmat la liceele statului, au ajuns la facultate fără să aibă noţiunile elementare pentru a face cercetări. Din această cauză nu se mai pot face azi în România adevărate cursuri universitare”. Pricina anarhiei actuale e pentru că la noi n’a fost un învăţământ, elementar şi superior, cu caracter tehnic, ci a predominat învăţământul pur teoretic, biurocratic. Dar şi acest învăţământ teoretic, predat în numeroasele şcoli secundare de după războiu, a fost şi este mediocru, reducându-se cele mai adesea la un învăţământ de vorbe, care prepară egal pentru indisciplina intelectuală ' şi morală. De aceea trebuie să se înlocuiască şcolile teoretice cu cele tehnice. Să se împuţineze foarte mult numărul liceelor, iar, în schimb, acelea, cari vor rămâne, să funcţioneze în condiţii excepţionale. Atunci cea mai mare parte a tinerimii noastre se va îndrepta către institutele cu caracter tehnic, iar acea care va veni la universitate va fi mult mai bine pregătită. Socotim că intervenţia autorizată a d-lui Rădulescu-Motru e un motiv* mai mult decât îndestulător pentru a ne sesiza de această problemă şi a o studia, mai departe, sub auspiciile sugestiilor provocate de domnia-sa. Teza d-lui Rădulescu-Motru este întru totul adevărată. Credem însă că adevărul acesteia ar reeşi mai colorat, dacă s’ar face cadrul necesar împrejurul ei. Pentru noi acest cadru va fi raportul între generaţia tinerilor şi generaţia adulţilor. 183 © BCU Tinereţea se caracterizează mai ales prin două trăsături: prisos de energie şi idealism. Acesta din urmă, care poate lipsi adesea, nu e numai decât idealism moral, uneori poate fi chiar idealism imoral. Oricum, idealismul în general e mult mai puternic în tinereţe decât la altă vârstă. Insă prisosul do energie e un fenomen mult mai cert decât idealismul, chiar în tinereţe. Aceasta are uneori atâta surplus de energie, încât, neştiind pe ce s’o cheltuiască, suferă, aici fiind poate cauza principală a răului care torturează tinereţea. Rezultă că tinereţea, prin însuş faptul că e un ferment, trebuie luată în considerare, trebuie ,să i se dea putinţa să-şi canalizeze energia, dacă vrem să nu avem surprize. Dar nu se poate spune că în societatea de azi tinereţea e mulţumitor cunoscută şi valorificată. „Un jeune liomme est une immense force inemployee, de partout contenue. jugulee par Ies hommes murs.. II aspire â dominer, et il este domine; toutes Ies places sont prises, toutes Ies tribunes occupees". Mai mult: există o falsă apreciere şi deferenţă faţă de tineri, ceeace sfârşeşte prin prin a exaspera pe aceştia din urmă. Pe deoparte, o considerare pur platonică, festivă, protectoare şi tolerantă. Pe de alta, un fel de înduioşare fără preţ şi egoistă pentru propria tinereţe trecută. Adulţii îşi amintesc câteodată de tinereţe, regretă şi prea fericesc pe cei ce sunt tineri, spre complecta nedumerire a acestora. Orice tinereţe pare fericită după ce a trecut. Iar bătrânii mai cred că suferinţele tinereţii sunt flori la_ ureche, pentrucă şi motivele sunt puerile. Nu ştiu vorba lui Wildenbrucb că durerile copiilor sunt dureri mari, deşi sunt pentru lucruri mici. Şi, pe urmă, într’un fel, tinereţea e prin ea însăş şi un supliciu: „il sent en liii sa jeunesse comme un mal, Ce mal du siecle qui est, au vrai, le mal de tous Ies siecles depuis qu’il existe des jeuncs hommes et qui souffrent. Non, ce n’est pas un âge „char-mant”. Dounons un sens grave peut-etre tragi-que, au vieux proverbe: „II faut que jeunesse se passe“. II faut guerir de sâ jeunesse; ii faut tra-verser sans perir ce dangereux passage’’. In societatea de odinioară, armonia, măcar exterioară, între generaţii se obţinea prin subordonarea tradiţională a tinerilor faţă de înaintaşi. Pentru că societatea atunci era organizată pe baza principiului bătrânelei, dacă se poate vorbi de un astfel de principiu. Toată cultura practică era pătrunsă de acest principiu. Şi nu fără un fel de dreptate. Ritmul vieţii sociale era quasi-etnografic, ceeace o făcea să suporte fără riscuri vitale aplicarea principiului bătrâneţii. Pe de altă parte, încă nu apăruse progresul şcoalei şi al metodei, care azi poate da tinerilor o pregătire, ce înainte era apanagiul unei vârste mai Înaintate, presupunând că venea şi atunci. De aceea odinioară, în măsură mult mai mare decât e azi, - tinereţea era pusă întâiu la o lungă carantină, ca să se domolească, şi la o atentă observaţie, ca să se burghezizeze. Am zice, întrebuinţând un termen barbar, că tinereţea trebuia întâiu să se fezandeze pentru a deveni asimilabilă din punct de vedere social. Tânărul trebuia să întrebuinţeze prisosul de energie, pe care-1 avea, în cea mai eroică şi mai dramatică dintre acţiuni: în înăbuşirea propriei sale energii. Afară dacă nu avea prilejul., excepţional, să facă artă sau fapte războinice. Oricum, mecanismul social tradiţional, suveran1 ca un al doilea determinism cosmic, nu îngăduia ca , omul să fie considerat element social, decât după ce era la adăpost do elanurile tinereţii. Tinereţea, chiar dacă era iubită, în practică era considerată ca un defect moral in sine. Deatunci a rămas şi azi judecata despre un tânăr talentat, pregătit, că „e bun, dar e prea... tânăr". Totuşi astăzi lucrurile. în ansamblul lor, au început să se schimbe. Şi încă de multă vreme: dela apariţia principiului individualismului. A-> cest principiu a despărţit, sau a ajutat să se despartă, marile unităţi politice în naţiuni: comu- nităţile religioase, în religii particulare şi secte, societatea, în clase şi curente. Principiul în chestiune a pus sexele unul în faţa altuia şi tot el duce în cele din urmă, la războiul vârstelor. Toate fricţiunile, cari înainte erau latente, el le-a dat pe faţă. Societatea modernă a devenit un hăţiş de antinomii, individualismul fiind cauza principală a contradicţiilor vieţii morale moderne. Aşa dar anumite zăgazuri s'au ridicat sau tind să se ridice. Dar aceasta pune brusc problema tinereţii. Energia, care înainte era înăbuşită, acum caută să se manifeste cu toată ingenuitatea. Această libertate e aşa de nouă încât tânărul, când apare întâiu în viaţa publică, e perplex de, el însuş. Se uită împrejur să vadă o ţintă şi, de îndată ce a văzut una, o porneşte copoeşte într'a-colo, îmbătat de propria sa mişcare. Azi tânărul nu mai poate fi împiedicat să reacţioneze. „Le „place aux jeunes!" retentit partout. ... Rien de si difficile, aujourd’hui, que d’exister au delâ de la cinquantaine”. Aceasta înseamnă că niciodată ca azi nu trebuie să dăm mai mare atenţie tinereţii. In locul socializării tardive şi pasive de odinioară, trebue o socializare din vreme şi activă. Altfel, tinereţea, chiar cu cele mai bune intenţii, e în stare să dinamizeze atât de mult societatea, încât materialul social să nu mai reziste. Cu atât mai bine dacă, prin întrebuinţarea activă a energiilor tinere, se va putea face să câştige, ca niciodată, societatea însăş. înainte de aceasta, însă, trebuie să ne gândim că tinereţea nu-i făcută să stea degeaba, nici să nu se intereseze de viaţa societăţii şi că, în momentul istoric actual, când libertatea e zeiţa cea mai adulată, pe drept sau fără, trebuie să dăm tinereţii o pregtăire morală şi intelectuală din vreme, pentrucă energia ei să nu se plaseze în direcţii nefaste. Dacă azi nu mai putem opri tinereţea să acţioneze, în schimb, prin educaţie, îi putem creta noi anume motive de ocupaţie, cel puţin până la un punct. In felul- acesta ea va fi mulţumită şi va câştiga şi societatea, care se va înobila primindu-i prinosul. Aceasta e cea mai bună pedagogie socială a tinereţii. Tinerii cărora nu li s’a creiat, sau n’au fost ajutaţi la timp să-şi crcieze, motive înalte şi convergente de ocupaţie, devin un punct neliniştitor de întrebare pentru societate. Se parc. că filozofia politică modernă nu a ajuns să-şi pună problema tinereţii sub acest raport. Tinereţea nu mai e azi un simplu subiect de lucrări pedagogice ori un pretext de esseuri literare, ci o pregnantă problemă socială. E firesc ca odinioară această problemă să nu fi existat. Dar azi când neglijarea tinereţii, nu mai vorbim de nedreptă-ţire, e nu numai un păcat pentru ceeace s’ar putea scoate din ea în folosul vieţii generale, dar o primejdie fiindcă nu ştii ce poate produce o energie lăsată In voia întâmplării, această pro- 18T © BCU blomă se pune cu acuitate. Din nefericire, problema,. fiind prea nouă, nu se înţeleg nici măcar datele ei. Iar adulţii continuă nu numai să nu înţeleagă tinereţea, dar să o comprime, chiar să o nedreptăţească, în favoarea lor, oricând pot. Un exemplu ■— şi va fi deajuns. Zilele clin urmă, corpul didactic dela noi, pre-zentându-şi doleanţele în ceeace priveşte, armonizarea salariilor, a declarat că „face jertfa” de a renunţa la mărirea salariilor ajutorilor de învăţători, învăţătorilor şi profesorilor provizorii, insistând însă asupra măririi salariilor învăţătorilor şi profesorilor definitivi! Dar câţi învăţători şi profesori provizorii au luat parte la ho-tărîrea „jertfei” de mai sus? De ajutorii de învăţători nici nu mai vorbim. Şi acum să se observe: învăţătorii şi profesorii provizorii, cari. să se noteze, sunt toţi titulari, sunt cei ce trebuie mai mult ajutaţi, ei neavând încă o gospodărie întemeiată. Iar ajutorii de învăţători sunt biete epave sociale, cari încearcă să apuce colacul de salvare. Şi tocmai cu aceştia se face jertfa! E ea şi când ministrul ar spune că face sacrificiul de a renunţa ca cerşetorul să fie îmbrăcat Iar ar est canibalism între generaţii se întâmplă la oameni de şcoală, mai idealişti prin forţa lucrurilor: ce va fi fiind la ceilalţi cetăţeni? Şi pe ce-şi întemeiază adulţii acest exces de privilegii? „La vie nous muriră, dit-on. Ilelas! Sainte-Beuve a raison d’ccrire qu’on durcit â certaines places, qu’on pourrit â d’autrcs, mais qu’on ne murit pas”. E exagerat, desigur, mai ales când e vorba de talente şr genii, eari-s ..la jeunesse plus foarte que le temps, la jeunesse immarcessible", dar e ceva adevărat — şi mult. Tinerii nu se poate să nu nţeleagă aceasta. Cu principiul libertăţii, august azi, tinerii n’ar admite să fie ţinuţi pasivi, necum nedreptăţiţi, chiar de oamenii superiori lor. Cu atât mai mult de adulţi anchilozaţi. Aceste raporturi între tineri şi adulţi nu sunt ceva specific societăţii româneşti. La noi, însă, ele se agravează prin împrejurări speciale. Aiurea, cel puţin, se dă de timpuriu o pregătire intelectuală şi morală, pe care tinerii, în epoca ecloziunii energiei lor, o găsesc ca un îndreptar lăuntric. Pe urmă, societatea în care se vor găsi, are o stabilitate şi un prestigiu consacrat, iar cenzura opiniei publice e destul de puternică pentru a intimida pornirile nereflectate. Acolo ieşirea din făgaş nu e aşa de uşoară şi ea se în- . tâmplă mai mult în domeniul teoretic, artistic şi literar, care nu angajează direct societatea. Pentru a înfrunta societatea, acolo, trebuie să te simţi un erou. Insfârşit. aiurea sunt mari tradiţii de -muncă culturală şi ştiinţifică, institute, societăţi, laboratorii, iar, pe de altă parte, mari idealuri morale şi vitale: toate acestea captează energia tânărului, îi dau diversiuni utile, el are frenezia cheltuirii energiei, continuând, în acelaş timp, să-şi desvolte fiinţa interioară, trăind oare-cuiii într’o societate ideală până când soseşte vremea să se încopceze, activ şi cu toată pregătirea necesară, în societatea reală. Dar noi ce pregătire. intelectuală şi morală, am dat tinerilor, încă de pe vremea când erau mai mult copii? După aceea, ce diversiuni utile şi ce idealuri ani pus în faţa energiei lor când aceasta a ajuns la apogeu? Iar aceste lucruri erau' cu atât mai ne-cesâre cu cât societatea românească, fără stabilitate şi prestigiu suficient, nu poate să cenzureze dela sine manifestarea energiei unui tânăr. De aceea un tânăr la noi rareori caută să-şi plaseze energia în domeniul nevinovat al ocupaţiilor teoretice şi artistice. El poate să se amestece direct în viaţa publică, ceeace, în alte părţi, c infinit mai greu. Dar să răspundem la întrebările de mai sus. Pregătirea intelectuală şi morală din vreme a tinerilor noştri? Aceasta ar trebui să se facă în liceu, fiindcă acesta e locul cel mai însemnat unde se formează disciplina intelectuală şi morală a tânărului, nu universitatea. De aceea d. Rădulescu-Motru atrăgea cu drept cuvânt atenţia asupra liceului. Dar în liceul nostru, pe lângă un program nepotrivit, e o metodă pur teoretică de a lucra. Şi nici măcar acest învăţământ teoretic nu se face, în general, în spiritul şcolii active cum cere ştiinţa nouă a educaţiei; ci pasiv. Făcându-se pasiv, aceasta înseamnă sau că se ajunge la mortificarea personalităţii copilului sau că energia lui de fond nu e de loc angajată. In cazul din urmă — care e mult mai frecvent decât s’ar crede — energia, care a rămas în faza de încuibare, izbucneşte anarhic la universitate. Instinctele adânci n’au putut fi reperate şi prelucrate de un învăţământ pasiv. Tânărul vine la universitate incult, chiar când are cunoştinţe, fiindcă mobilarea geografică a minţii cu cunoştinţe nu înseamnă cultură. Tânărul acesta nu are desvoltate nici aptitudini intelectuale de cercetare şi creaţie personală, nici nu şi-a prelucrat instinctele. Mai mult: el nu are, cele mai adesea, nici cunoştinţele necesare. Fiindcă liceele de după războiu funcţionează în chip mediocru, rău înzestrate şi cu profesori, cari de atâtea ori sunt ei înşişi slab pregătiţi, iar alteori, nu pot munci cu entuziasm fiindcă sunt terorizaţi de mizeria economică. Adesea munca lor, supraîncărcaţi de ore, o o simplă activitate de surexeitare nervoasă. Autorităţile superioare au crezut că înlătură toate aceste rele, reformând examenul de bacaloriat. E o simplă cruzime puerilă, e ca şi când ai pune jobenul pe capul unui plugar. Afară de slaba formaţie morală, la care duce o îndoelnică formaţie intelectuală, tinerii noştri mai aveau să sufere, chiar de când erau copii, sugestiile exercitate de morala de după războiu, care, la noi, e mai delăsată decât în alte părţi, din cauza substratului pe care s’a altoit. Cei lipsiţi de simţ psihologic au spus că oamenii, după răsboiu, vor fi mai buui. S’au înşelat. Apoi an spus: nu noi, ci copiii noştri vor fi mai buni. Dar acum vedem că copiii noştri vor fi mai răi şi de cât noi. Şi nici nu s’ar putea sa fie altfel. Fiindcă, pentru adulţi, relaxarea morală de azi apare ca relativă, căci o compară cu ceeace îşi aduc aminte că era normal. Pentru copii, cavi s’au născut în starea de azi. elasticitatea morală le apare, ca ceva absolut, fiindcă n’au cu ce . o compara. In acest sens, copiii sunt ca ţăranii, cari vorbesc de „protecţie" ca despre o lege tot aşa de legitimă şi fatală, caşi legile naturii fizice. Tinerii de altă dată „parlaient de Teternel ecou-lement des choses. mais sans y croire: ils n’ima-ginaient pas que la eivilisation put finir ni qu’ils ne ddssent nous leguer le fruit de leur travail. Mais pour nos jeunes gens, nes sous le signe de Tavion cliarge de bombes, voues â l'asphvvie, il n’y a pas de posterite. Rien n’existe â leurs veiix que la minute jiresente; et par tous ’cs mo/ons ils en tirent profit. . .” Iar la această morală e 185 \ © / clip ei imediate se adaogă o nonă alterare: preocuparea excesiv politică. Azi se face politică mai mult decât oricând căci categoria politică năvăleşte în cugetul omului, iar oamenii vor să profite din politică. Strigătul „politique d’abord“ s’a auzit după răsboiu şi a venit dintr’o; societate cu tradiţii strălucite. Dar crescând intrăm astfel de mediu, e firesc ca tinerii noştri să se grăbească să se amestece în domeniul politic, cu atât mai mult, cu cât lipsa unui fond intelectual şi moral respectabil nu le dă întreaga conştiinţă de răspundere a unui astfel de gest. Dar iată-i pe tineri ajunşi la universitate. Şi în mare număr. Avem în adevăr 25000 de studenţi. E mult. Dar e si mai mult dacă se socoteşte că majoritatea acestora sunt la o■ singură universitate şi că însăşi universitatea din Paris nu avea în anul 1924—1925 decât 22000 de studenţi. Nu s’a băgat de seamă că o cauză a crizei universitare e în însăş acest număr aşa de respectabil, chiar dacă se face abstracţie de ne-pregătirea, cu care tinerii vin din şcolile secundare, de lipsa cenzurii, exercitată- de societate ori de faptul că nu se găsesc măcar într’un oraş cu viaţă complexă şi impresionantă, cum e la marile universităţi din Apus, unde tineretul e oarecum dizolvat iii viaţa culturală şi variată a marelui centru. Dar s’a gândit cineva ce înseamnă o massă de atâtea mii de oameni tineri, palpitând de energie, chiar dacă se scad studenţii de formă şi studenţii ambulanţi? Mai ales că studentul e un fel de lighioană, căruia i se permite mai mult decât unui amărît de cetăţean oarecare şi mai ales dacă se ia în considerare că studentul nici nu are un regim prea regulat de viaţă: frecvenţa e destul de elastică, examenele se iau cu cafele negre, iar restul timpului îl umple cu tinereţe. Se va zică, în schimb, că universitatea e organizată în aşa fel ca să ofere compensaţii la toate aceste neajunsuri. Să vedem întâia deziluzie, pe care o au studenţii când vin la universitate e că, afară de câteva excepţii, profesorii nu sunt semizeii, pe cari şi-i închipuiau. Nu rareori gândul li se duce înapoi Ja câte unul dintre profesorii de liceu, pe care n’au ştiut să-l preţuiască la timp. E adevărat că deocamdată studenţii nu ştiu nimic din capitolul recrutării şi pregătirii unora din nouii lor dascăli. Dar au o intuiţie şi aceasta îi costă mult, fiindcă elevii şi tinerii preţuiesc mai mult profesorul decât ştiinţa sau morala, pe care o predă. Ri se găsesc în faza de imitaţie idealistă, cum spun pedagogii, şi de multe ori imită idealul de dragul profesorului. Şi totuş nu aceasta e cea mai mare deziluzie, pe care o au. La urma urmei, înţeleg că de vină a fost şi romantismul lor, care creia semizei. Cu vremea înţeleg chiar că unii oameni cu aparenţă mediocră pot fi totuş adevăraţi oameni de ştiinţă. Altceva îi afectează mai adânc: e ştiut că primele timpuri de studenţie sunt o adevărată panică spirituală, după cum. studentul 6 de sensibil. Dezorientarea şi criza lăuntrică sunt aproape complecte. Căci la universitate nu găseşte nici un fel de primire, nu zicem intimă fiindcă ar fi prea mult, dar măcar introductivă şi coerentă. Nimeni nu-i explică mecanismul nouei vieţi, în care a intrat, profesorul vorbeşte la fel pentru studenţii din toţi anii, nimeni nu-1 introduce la studiile, pe cari vrea să le facă. In min- tea să e im adevărat vertigiu. Spectacolul universitar îi apare ca un cinematograf abstract, a-iuristic şi mohorît, ca o succesiune bizară de conferinţe, făcute de oameni din altă lume, la is-prăvirea cărora el trebuie să dea examene, cari i se arată, deocamdată, inchizitoriale. Şi atunci studentul, dacă e suflet dehcat şi cu simţul răspunderii vieţii lui, se simte singur şi nedumerit grozav de singur. Unde sunt coerenţa şi comunitatea sufletească din liceu, cari i se par aşa de scumpe acum? Dar studentul nostru nu e decât la Începutul mizeriilor sale sufleteşti. încet, încet i se înfiripează credinţa că universitatea nu e ceeace s’ar chema un organism, spiritual. Că elementele, din cari se compune, îşi urmează fiecare planul său de viaţă, fără să fuzioneze într’o mare fiinţă vioaie şi impresionantă. Mai întâiu, tot profesorii. Nu numai că nu există, decât excepţional, apropiere sufletească între profesori şi studenţi, întâia condiţie pe care. o cere un adevărat învăţământ, dar chiar profesorii între ei nu se integrează într’un litm de colaborare. Faţă de studenţi, cele mai adesea sunt distanţi, distraţi, aferaţi, fără interes educativ. Profesorul nu e un tovarăş, august pentru străduinţa intelectuală şi morală a studentului. Nici chiar pentru marile probleme dela ordinea zilei nu află nimic, în linie generală, dela profesorul său, caşi când universitatea ar trăi în timpul faraonilor sau ar fi în afară de timpi Pe urmă studenţii, ei în de ei. Nu există o adevărată viaţă studenţească, cum există o comunitate de viaţă între elevii celorlalte şcoli. Studenţii nu se cunosc, nu se preţuiesc just, nu fac un corp, n’au tot timpul o pasionantă viaţă laolaltă. Din cauza aceasta, întovărăşirile se fac aproape la întâmplare. Studenţii gălăgioşi, fără nuanţe sufleteşti, cuceresc scena, fac societăţi, aleg’ comitete, săvârşesc violenţe. Rare ori, deşi se întâmplă şi acest caz, studenţii de mare merit lăuntric, cerebralii şi sufletele nuanţate, se amestecă în aceste formaţii studenţeşti, pe cari le cunoaşte lumea din afară de universitate. Studenţii cu delicateţe adâncă petrec anii de universitate contemplând deoparte, cn un fel de vagă suferinţă lăuntrică^ Iar ambiţioşii, cari au şi linele aptitiduni intelectuale, cari vor să ajungă cu orice preţ, aceia cari au prins firul Ariad-nei, îi vezi strânşi egoist asupra lor. înşile în bi-lioteci ori în vecinătatea profesorilor, grăbindu-se pe stradă ca un fur cu prada sa, voluntar singurateci, siguri de ei înşişi, refuzând servicii colegilor, pasionaţi să ajungă odată în locul profesorilor. Astfel se produce viţiul cel mai adânc al vieţii noastre studenţeşti: spargerea comunităţii de viaţă, separarea elementelor distinse de celelalte elemente, ceeace face ca viaţa studenţească, câtă e, să aibă nu numai un caracter intermitent, dar şi lipsit de toată nobleţea, pe care i-ar impune-o colaborarea intensă a firilor alese. Insă cel mai mare rău e că, nefiind o viaţă studenţească lăuntrică bogată şi continuă, energia .tinerilor universitari nu găseşte un ■ motiv, propriu şi nevinovat de desfăşurare şi exploadează, fără prea mult discernământ, în afară, în domeniul public sau în acţiuni fără semnificaţie. Dar faptul că, în ansamblu, universitatea nu e în adevăr un organism spiritual zelos de munca şi misiunea sa, se vede mai ales din alte două fapte. Universitatea are în general aerul că nu 186 \ © BCU se interesează de ee înţeleg studenţii din ştiinfa, care li se predă, dacă o asimilează, dacă sunt în stare s’o creieze şi ei, să facă cercetări proprii. De aceea munca de laborator şi de seminar e pe planul al-doilea, când există, în loc să fie cel mai important soiu de muncă din universitate. Chiar profesorii nu se emoţionează când un student judecă mediocru, dar o fac când acesta vădeşte că nu şi-a apropiat oarecare erudiţie. Studentului nu i se cere eeeaee poale, ci ceeace ştie: cărţi sau chiar rezumate de cărţi, titluri, table de materie. . . Erudiţia şi numărul limbilor, în cari poate bucheri, trec îndeobşte înaintea cre-iaiiei personale, a dexterităţii de cercetare, a invenţiei de idei, a stilului. Nu există, prin urmare, în universitate, ori . nu există în măsura trebuitoare, dispozitive şi cerinţe, cari să soarbă energia adâncă a studentului, ambiţia de a creia personal, ceeace nu numai că domesticeşte studentul din punct de vedere social, dar promovează şi ştiinfa. Dar iată şi al doilea fapt: orice organism vital şi avântat, are o devoţiune instinctivă faţă de posteritatea sa. Din acest punct de vedere, problema principală a universităţii ar trebui să fie recrutarea elitelor intelectuale, formarea, cu o atenţie aproape religioasă, a cadrelor de mâine şi a creiatorilor în toate domeniile. Tânărul ales dotat trebuie nu numai ajutat, dar căutat cu înfrigurare şi captat, profesorii trăind oarecum propria lui epopee, şi în chip dezinteresat. Se întâmplă acest lucru în universităţile noastre? Da, dar numai câteodată. Şi atunci profesorul capătă o originalitate morală aproape istorică. Deobiceiu se lasă lucrurile în voia lor, studentul trebuie să aibă grijă să se impună singur — ceeace nu presupune numai talent, ci şi o anume politică a vieţii — iar, când i se dă atenţie, e mai mult pentru erudiţia însoţită de rafinamentul, cu care ştie să măgulească ori şi cu gândul nemărturisit de a face bisericuţă personală. Iată de ce sunt unii adulţi, cari mărturisesc că, atunci când trec pe lângă universitatea unde au învăţat, sau n’au nici o amintire vioaie sau li se pare că trec pe lângă o gheţărie. Şi e mult dacă această impresie exagerata îşi găseşte un cât de slab punct iniţial motivat. Dar seria factorilor negativi, printre cari e dat să evolueze energia tineretului nostru, încă nu s’a încheiat, rebuie să se adaoge alţii ca: mizera economică — şi se ştie că foamea e rău sfătuitor; vexarea simţămintelor naţionale, după ce ani de-arândul nu i s'a spus nimic despre ce trebuie să creadă în acest domeniu; felul, ori tolerant, aproape linguşitor, ori iţos şi, la urmă, vulgar şi jandarmeresc, al autorităţilor noastre de a trata cu studenţii; lipsa unor mari idei diriguitoare în cultura noastră, (lela acele referitoare la viaţă în general până la cele privitoare la viaţa noastră socială, în sensul cărora studentul să-şi angajeze energia; în sfârşit amestecul, cel puţin indirect, al unora din politicianii noştri, cari exploatează energia tânără pentru scopuri de interes sau vanitate politică. Acestea-s efemeridele drumului, pe care trebuie să-l străbată un tânăr la noi, de când e copil şi până în pragul bărbăţiei, care vine la urmă, firesc, cu blazare timpurie şi oportunism pasiv. Dar până o ajunge aici, cel puţin tânărul se răzbună zburdând, cu riscul de a intra în ograda altora. In loc de a gândi că tinerimea în general, oricând şi ori unde, e nemulţumită, căci de aceea e tinerime, şi mai ales azi, in vremea libertăţii, care ispiteşte şi pe oamenii cei mai înţelepţi s’o ia oblu peste câmpuri; în loc de a gândi, după aceea, că epoca de după războiu impunea o atenţie specială pentru educaţia morală; că la noi nici nu e o societate disciplinată şî cu mari tradiţii de cultură ca în Apus — noi am lăsat şcoala să funcţioneze în virtutea inerţiei, abia după şase ani dela răsboiu venind eu reforma învăţământului primar, cel mai puţin interesat la formarea spiritului public şi a tinerimii. Liceul, cu slaba lui funcţionare intelectuală şi morală, a rămas acelaş. Iar când tânărul ajungea la universitate, era considerat om complect. Nimeni nu se mai îngrijea de el, liber fiind să ia orice atitudine. In loc să i se continue procesul de formare a personalităţii, veneau vexările şi lipsurile de tot soiul. In loc să i se dea putinţa de a-şi canaliza energia, ajunsă la paroxismul freneziei ei, universitatea nu constituia pentru el o mare fiinţă spirituală angajantă, nu-i creia îndeajuns aplicaţii sau diversiuni utile, pentru energia lui, prin munca creiatoare institutele universitare; profesorii nu erau alături de el, trăind drama lui; cultura românească nu-i servea idealuri clare şi impresionante, pentru a-şi disciplina prin ele propria sa energie nesăţioasă. . . In tot acest timp, nemulţumirile, dezorientarea şi energia neîntrebuinţată a tinerilor creşteau înfundat ca apa la stăvilarul morii. E de mirare atunci că, în cele din urmă. au început să reacţioneze oarecum anarhic, mai mult cu instinctele, urai mult la voia întâmplării? De mirare ar fi dacă s’ar fi întâmplat altfel. Noi am făcut cu energia tinerimii ca şi cu explozibilele ce ne-au rămas dela răsboiu — am aşteptat să se descompună şi să exploadeze singure. Prin urmare, pentru noi problema e simplă. Tinereţea se caracterizează mai ales printr’un prisos de energie: adulţii însă vexează această energie şi, în orice caz, nu ştiu să-i creieze îndeajuns direcţii proprii de canalizare fecundă — iar, la noi, această atitudine generală a adulţilor se înrăutăţeşte prin împrejurări locale. Criza universitară actuală ne apare deci ca un aspect oţe-rit, particular, al raportului dintre generaţia tinerilor şi adulţilor. Cine poartă vina, după toate acestea, se vede uşor. Desigur, de quasibalcanismul nostru sufletesc nu e străină nici tinerimea. Insă acesta e un factor comun la toţi. Atunci s’ar putea acuza tinerimea că are prea multă energ'e de împrăştiat? Dar energia mi e un defect. De vină sunt cei cari n’au ştiut cum să trateze din timp aceasta energie, adică noi, adulţii, cari am creiat sau tolerat împrejurările speciale de mai sus. In linie generală, cum sunt adulţii, aşa sunt copiii; cum sunt profesorii, aşa sunt elevii. Privind conduita tinerimii de azi — şi nu ignorăm câţi tineri, despre cari nu se vorbeşte, sunt încă de o rară cuminţenie — nu avem oare şi sentimentul, pe care-1 avea Pozdnisev când. tolerând anume împrejurări, avu impresia că a întins o cursă soţiei sale? Degeaba ţipăm deci. E greşeala noastră. Greşeala adulţilor. Desigur, dacă încerci să faci filozofie metafizică, nu e nimeni vinovat şi răspunzător. Dar nu 187 © cu această-filozofie se tratează chestiunile practice. Răspunderea cade asupra aceluia, care ave cea mai mare putere de înţelegere şi cea mai mare putinţă de a lua măsuri. In cazul de faţă, asupra adulţilor.. A recunoaşte greşeala, înseam- nă că avem sentimentul puterii noastre de înţelegere şi de acţiune. Concluzia? Mai întâiu, să ne calmăm. După aceea, să gândim problema cinstit şi complect. Iar,' la urmă, să binevoim să — facem. VASlLE BANC1LA CRONICA/ LITERARA EMINESCU SPIRIT DISTRUCTIV ŞI DE NEGAŢIE ^>INE citeşte conferinţa d-lui C. Banii: ..Influenţa războiului (din 77) asupra stării culturale”, o crede înregistrată de stenograf. Noi, cari am ascultat-o citită de însuş conferenţiar, avem însă aceeaş părere, care duce pe laic la constatarea de mai sus. Fraza cu cadenţe, repetiţiile în suire, grupările simplificate ale materialului, extragerea dintr’o întreagă purtare a unei singure atitudini, pe care spiritul polemic o pândeşte din tufiş, alături de altele şi. altele, sunt tot atâtea însuşiri ale vorbei vorbite. D. C. Banu e mai-cuseamă orator. ^ ,.Pe câmpul de luptă pentru întâia oară. după-atâta amar de vreme, conducători şi conduşi, pătură-superpusă şi popor, orăşeni şi ţărani se simţiră umăr la umăr, suflet lângă suflet, contopiţi înitr'o singură conştiinţă naţională.. Contopire plină de mari, de îndepărtate, de incalculabile urmări! Cei de sus începură a înţelege mai drept şi mai adânc pe cei de joşi tovarăşi de glorie, dflr şi de suferinţă — cei de jos prinseră a pătrunde mai bine sufletul celorlalţi — bieţi oa-mpni. ca şi dânşii, deopotrivă în faţa durerii şi a morţii” (Universitatea liberă: Răsboiul neatârnare!, pag. 241). Te trezeşti citind tare şi ridici mâna, într'o mişcare fără voe de cuvântător înaintea mulţimii. Oriunde te opreşti dai însă de pasagii asemănătoare. „Junimismul,' prin pana lui Maiorescu, încercase dinainte de răsboiu această critică distructivă. Eminescu o reia cu tot marele lui talent, cu: toată impetuozitatea unui suflet liric, cu tot arsenalul argumentelor lui culese dintr’un trecut, pe care îl adâncise. Râsul plin de cruzime al lui Ca.ragiale adaogă acestui material de răsboiu, şi aşa destul de impunător, teribila arma a ridicu-lulili, pe când refugiul atâtor talente în lumea idealistă a vremilor de altădată oferă inimilor simţitoare o dulce consolare de relele şi urâciunile prezentului” (pag. 230). E ciudat însă că de două ori în conferinţa sa, când d. C. Banu simte nevoia să citeze versuri, aceste versuri sunt, odată: Atunci lumea ’n căpăţână se ’nvârtca ea o morişeă De simţeam,, ca Galilei, că comedia se mişcă; iar mai apoi: ' Şi de-aceea spusa voastră era. sfântă şi' . frumoasă, Căci de minţi ora gândită, căci din inimi , era. scoasă. Adică tocmai iile acelui Eminescu. reprezentau! şi .creator de critică distructivă. Recunosc însă că-i era greu să citeze ceva fie. şi pe departe asemănător, din talentele cu lumea idealizată a altor vremuri, mângâere a inimilor simţitoare. Şi în. altă parte:” „Sub influenţa junimismului, a lui Eminescu şi a lui Caragiale se formează astfel o atmosferă care, din fericire, nu trec dincolo de bariera oraşelor, atmosferă încărcată de dccepţiuni şi de reacţiune, priincioasă caracterelor slabe, e-leganţelor sterpe, spiritelor deprinse cu invectiva pătimaşă ori cu zeflemeaua ieftină. . „Astfel, în acest timp, unui neam d’abia ieşit, prin jertfe de tot felul, din viforul vremilor: unui neam, care, şi prin conducători şi prin conduşi, duse dovada însuşirilor lui sufleteşti; unui neam în plină ascensiune, mândru de trecutul lui, încrezător î.n viitorul lui; unui neam, în sfârşit, în care seva vieţii urca exuberantă,, i se înfăţişa ca hrană spirituală neguţiunea sub toata formele ei, dela desnădejdea nimicitoare a lui Eminescu până la râsul dizolvant al lui Caragiale” (pag. 236). Ce accente de tribună! Ce avânt retoric! Dar numai retoric. Fără să cred că am un drept de apărare. îmi voia lua voia. câtorva cuvinte. Mi-a cu atât mat uşor cu cât ştiu că .nu mă pot deosebi î,n păreri în această chestiune, de d. Banu, pentrucă nu mă deosibesc de luai toţi oamenii noştri de cultură. Eu voiu jertfi însă mai puţin clipei, iar. cât priveşte meşteşugul .rotun jitor de colţuri al vorbitului, îmi arăt dela început întreaga şi eroica nepricepere. întâiu. pentru fixare de cadru, ceva despre volum. El aduce strânse în mănunchiu conferinţele cu care Universitatea liberă de sub preşedinţia d-nei Sabina Cantacuzino a început anul comemorării. Se împlinesc cincizeci de ani -dela răsboiul pentru neatârnare. E caracteristic poate că acest ciclu de istorie S’a făcut fără istorici, D. Alex. Lapedatu l-a deschis numai, cu Antecedentele istorice ale Independentei române. La porţile marei fapte s’a dat însă la o parte. Au urmat d-nii Yintilă Bră-tianu cu Situaţia Internă în care se desfăşoară răsboiul neatârnărei. Ion I. C. Brătianu despre România şi chestiunea Orientului, generalul B. Rosetti cu Armata română în răsboiul din 1877— 78, I. G. Duca despre Consecinţele răsboiului şi desvoltarea internă în urma lui, şi apoi, în cele trei conferinţe, care apar numai ca o. întregire, Ion 1, Nistor despre Consecinţele răsboiului pentru neatârnare asupra Românilor din Bucovina şî 1.88 © Basarabia, Sextil Puşcariu- despre Răsunetul răs-boiului pentru Independentă îm Ardeal şi, la 'sfârşit,- Constantin Banu cu. -subiectul arătat. Ţinerea departe a istoricilor, sau întrebuinţarea lor în roluri mici, ca în teatrele cu tradiţie unde subreta care- nare decât două. cuvinte de spus şi două-, trei cerculete scrobite pe poale de mişcat într’o reverenţă, e adesea o stea,, n’a păgubit întreprinderii. Spun apeasta nu numai cumpănind', ceeae© a1 rezultat, -atât • de sigur, de documentat de bogat in sugestii şi mai ales de viu încât nu văcl cum.ar fi putut să iasă mai bine, deşi ştiu că ar fi 'ieşit altfel,, din mâna unor specialişti, Dar 6 -spun şi pentrueă sunt de părere că despre vremurile' foarte no ai, la o comemorare a lor sunt mai de. preţ faptele nepreluerate- şi revărsarea arhivelor de familie, care numai atunci se pot hotărî,să .tragă în lături zăvoarele discreţiei. Istoria se1 zbârleşte şi-şi întoarce faţa.-Viata trece pe lângă spaima ei- sacră, râzând şi risipitoare. Şi viata, nu istoria, are dreptate. . Ce pildă.mai bună decât reflexiile, consideraţiile şi amintirile cu-acest prilej, ale d-lui Ion.I. C. Brătianu? Câte lucruri neştiute au putut să iasă ia iveală, câte portrete cu trăsături ele nimeni altul pă-strate, câte fapte .numai cu doi martori, din cari -unul nu mai c! Personalitatea conferenţiarului, a fost deodată atât de covârşitoare, desfăcându-se; treptat din materialul pe care îl aducea, încât părea intr’ adevăr singurul protagonist. Toată.: iniţiativa ameninţa să rămână numai ea o încadrare. Singurătatea pe care i-o ştiam se făcea perspectivă. Ii dădeam dreptate. Intr’o vreme de amestec al. valorilor şi de dărâmare a ierarhiei, întruparea aceasta a principiului strategic, ele rupere a contactului cu inamicul tocmai pentru păstrarea libertăţii mişcărilor, sfe arăta- ta toată măreţia ei, Inamicul e mulţimea uluită şi uluitoare. Ce dar al împărtăşirii în doi! Şi ce pro-pozitie, care nu e din cărţile pe care. le citim noi, şo-văe şi se sfărâmă, lăsând însă iii cele clin urină, ca dintrun tipar nedesăvârşit de lut, să iasă gândul! Propoziţie veche, care miroase a lec-t-dră de cronicari şi de istorici francezi, pentru tehnica neologică, şi a vorbă de toate zilele, lângă vatră, a. unor moşneni podgoreni de Muscel, pentru familiaritatea descusută. Ne simţeam: şi noi în sală. înaintea ei, departe şi ai altei generaţii. Căpitanul acesta ele oameni izbutea să rupă legătura cu inamicul, chiar atunci, când se destăinuia. . . Intre aceşti scotocitori de potriveli politice, de încurcături financiare sau de entusiasme anonime, d. Constantin Banu- trece ca un crainic al culturii. E o haină care-i şade bine, Dar a venit cu toate acestea vremea să'spun cele câteva, cuvinte făgăduite. - _ Dacă era vorba să. se cerceteze, starea culturală de după răsboiul neatârnărei. şi mai ales în latura ei artistică, trei personalităţi umpleau pragul. Ele se chiamă Maiorescu, Eminescu.. şi Caragiale. D. Banu, fireşte, nu uită să le amintească. Nu se putea altminteri. Toată cultura înaltă, câtă s’a făurit în cele trei decenii care se pot pune în legătură cil răsboiul, se datoreşte lor. Ceilalţi, scriitori sau gânditori, sunt sau în atârnare de atâtea ori de vasalitate faţă de aceşti trei sau, când n’au eu ei nimic, fără înrâurire proprie. Alecsandri era, o mărire a trecu-ţului, popular, şi anacronic, iar. Coşbuc. ,... Coş-buc -iau poate fi pus în cumpănă cu Eminescu şi Caragiale, decât de cei cari nu-1 iubesc. EI'nu e o reacţie, ci un fluer de idilă care trece, neînţelegător' şi neînţeles, printr’o fierbere de ideologii de unde se tot căsneşte să iasă o lume nouă. E-minescu era însă unul din alliimiştii cari stăteau de veghe la cazan şi aruncau înăuntru stele şi uneori frânturi de inimă. Nu seamănă., • . Nu spui nimic de Maiorescu, marele învăţător. Ştiu atâtea din micile lipsuri şi ami fost martor la altele. Am răscolit cii desnădejde după un suflet, . în memoriile lui, rămase, şi bine rămase! numai un bun de familie, şi nu l-am găsit.- Dar-■l-am ascultat dela 1907 până a plecat dintre noi, fără vreo legătură care îndatorează în vreun fel judecarea. Am dat examene cil el şi l-am pus să dea examene. Omul se înalţă din tot timpul'cât a trăit, singur şi alb ca o cariatidă. Cine ar vrea să-l ia din colţul lui, ca o podoabă zadarnică şi îmbătrânită, ar dărîina şi tot acel colţ de clădire, Căci împreună au crescut şi stau împreună. Vorbesc de personalitate, şi nu de'biografie sau de operă, care sunt maî puţin.' Critica, lui, ca o albie sigură, a fost mai rodnică decât svăpăiala de revărsare a vieţii contimporane. Timpul i-a dat dreptate lui. Aproape tot ce era vrednic să se păstreze a intrat în acea albie. Trebuia, sub primejdie de înmlăştinire. Natura poate - Să Se împrăştie: are de: uîide; omul e silit, dacă Vrea să ajungă la ceva, să se adune. • ■ 1 . Caragiale n’are nici el nevoie de nn cuvânt în sprijin. Făptura Iui. de gânditor şi de artist s’a desfăcut demult de contingenţe. Mi-aduc aminte de data din urmă când l-am văzut. Era în 1911, la Bla j. Peste podîşca. de brad a şanţului ospăta-riei din Veza, a trecut de multe ori, fără haină, când cu Licin, când cu Goga şi când cu Iosif; mai cu seamă cu Iosif alături. Ce faţă pământie şi neliniştită, de om ars de toate flăcările! Ce minte muncită şi în căutare! Ce sfânt sub mască de zeflemea, cu mult peste paiaţa din mănăstirea cu madonă a lui Anatole France, pentrueă lui îi lipsea nevinovăţia de cuget! Era dimpotrivă o maşină de cugetare, care trebuia să macine mereu, şi, căiid nu-i aducea-lumea, punea între măselele pietrelor, din sine. Altminteri anecdotica e bogată şi contingenţele încă în mintea atâtora! Pot să povestesc şi eu una: „Mă, iubesc'pe- ţărani; fără el nici limbă; nici tară; nici pâine. II iubesc: dar de departe, mă!“ Şi vorbind mai încet, dindărătul palmei dusă la gură, a fereală actoricească, de cineva inexistent, pentrueă nu mai era nimeni în odae: „Pute, mă! Şi poţi să iei vreun păduche!" Ce^înseamnă asta? Şi ar trebui tăiat în două Caragiale, cel mai întreg clin scriitori şi oameni, ca să primeşti mimai o parte? Unde e piatra scandalului? Obraz pământiu şi muncit, cum te văd, alergat de departe la cea mai mare adunare de avânt a Transilvaniei robite), cine se împiedică de gluma ta? Icoana lui era acolo. Stareţii catolici şi câlngăraşii lor se • înduioşau privind pe gaura cheii din povestirea scriitorului francez, pe călugărul scamator închi-nându-se cum se pricepea, cu jocurile artei lui, de mers în mâini şi pe nas, înaintea Prea Curatei. Noi îl avem pe-al nostru, dar nu-1 iertăm. El ştie; ştie şi că-1 privim dindărătul porţii, şi-şi vede mai departe, într’o batjocură sângeroasă; de jocul lui. . ... lax.Eminescu? .Lăsând chiar la o parte toată opera poetică? . . .. . ■ Suntem în anul statuilor Ini. Cea dintâi cau- 189 © tă tânără, cu părul ieşit de peste frunte, dela tâmple şi din creştet, ca o aureola, caută către dealurile împădurite de unde Ştefan ociiia cu arcul acum patrusutecinzeci şi mai bine de ani loc de mănăstire. în valeu Putuei. Poetul e de douăzeci de ani. E în creştere şi neînchegut încă , nici în bronz. Parcă Lauzi cântând: " Ideal pierdut în noaptea unei lumi ce nu mai este, Lume ce gândea în basme şi vorbea în poezii. Cuvintele de pe soclu, bătrâne şi amărîte. blestemul: Cine-a îndrăgit străinii, n’au aici nici un rost. Nu numai că î.i liniştea verde dintre zidurile mănăstireşti, unde trece din când în când doar vreo umbră de barză care se roteşte cu aripi zi nituite peste toată moştenirea voevodală. şi lâu-g'ă altar, asemenea cuvinte de ură, fie ele şi tăiate în diamant, nu trebuiau să intre. Dar Lminescu de deasupra lor. nu le ştia la acei ani. Catrenul de azi ar trebui şters şi in loc aşezat ceva de mare patos romantic, poate: Ideal pierdut în noaptea unei lumi ce nu mai este! Sunt versuri de douăzeci de ani, ca şi bronzul, de bronz şi ele. Această greşală însăş urată însă că Embiescu trăeşte şi prin altceva decât opera poetică La Pntna greşeala a făcut-o „Arboroasa", societatea studenţească, din antisemitism. Versurile Iui au înrâurit numai decât şi trecător. Cine mai emi-nesciază astăzi? Adevărurile din proza lui politică lucrează încă şi fac adepţi. Cel mai mare curent de doctrină politică din anii de după o mie nouă sute şi reluat în zilele noastre în noui şi noui traduceri, e scos intre.’' din articolele din ..Timpul”. Versurile de imitaţie, au fost cum le ştim: înrâurirea ceastălaltă e de încredere şi de luptă. Ea a pornit ca să insănătoşeze societatea C A R o RICE scriitor aşteaptă o satisfacţie de amor-propriu dela scrisul său. Li compoziţia literaturii. chiar în aceea de idei. rezultatele obiective ale investigaţiei pe care scriitorul a praeticat-o, se amestecă şi se colorează cu felul în care scriitorul se reprezintă pe sine. Reprezentarea de sine conţine însă nu numai elementele de fapt ale persoanei fizice şi morale, dar şi urma acelei nelipsite dorinfe de a fi altfel decât eşti în realitate. Un accent relativ de bovarism întovărăşeşte orice încercare a omului de a se reflecta, jJteratura oferă de obiceiu replica acestei năzuinţe şi este probabil că această năzuinţă se numără printre isvoarele mai de căpetenie ale activităţii literare, lată dc e(; ne simfim îndreptăţiţi să distingem mai în toate operele de literatură, alături de ceeace scriitorul spune, felul’său de a spune, aşa cum el se autorizează dela închipuirea despre sine. Poza este în-literatură un element de stil. Ea vine în întâmpinarea acelei nevoi, care la scriitor este în mod mai deosebit sensibilă, întrucât scriitorul este persoana care, prin natura permanentei sale înfăţişări în public, nu ploate fi scutită de păcatul vanităţii. Originalitatea scrisului d-lui G. Ibrăileanu, în românească şi nu se poate zice că, într'o măsură, u’a izbutit. - Cât despre legătura propriu zisă cu răsboiul neatârnării, a lui Eminescu, povestesc acest episod. cunoscut dela d. I. iiianu. Eminescu era cu Slavici în redacţie. Sriisese acel articol, plin de laudă si de duioşie, pentru trecerea oştirii române peste Dunăre, Punctele şedeau în el ca nişte; oue de pietre scumpe, care 1 ţineau, dar îl şi umpleau de ape şi de scăpărări. Vorbeau despre una şi alta. Şi atunci a intrat Alexandru Laliovari, furios. „Ce e- porcăiia asia? V'afi apucat acum să lăudaţi pe Roşii! Nu permit. Cine a îndrăsnit? Aici e sat fără câini. Am să pui eu regulă! Auzi. auzi! Cum s’a putui?” Eminescu s’a ridicat liniştit de pe locul lui, cu liniştea vulcanică, pe care i-o ştim: „Dumneata nu pofi să simţi ce-i acolo, domnule Laliovari. Dumneata nu eşti Român. Trebue să fii Român pentru asta. Nu-ti dau voe să vorbeşti aşa despre războiul nostru. Şi te rog să ne laşi în pace!“ A ieşit Laliovari, galben şi fără cuvânt, să se plângă altora. Fusese, cred, o simplă dare afară, din partea redactorului de^douăzeci şi opt de ani plătit, tocmai de cel dat afară, cu foarte puţine sute de lei pe lună. Şi încă şi cu martori! Iată de ce cred, umil, eu nu trebuia, în fresca înrâuririlor culturale ale războiului, să se contureze eu asemenea condeiu Maiorescu, Garagia-le şi Eminescu.’ Mai ales că fără ei acea frescă rămâne aproape anonimă şi lipsită de interes. Polemica de pe vremuri, dintre conservatori şi liberali. n’avea nevoe de această prezentare. Cei loviţi stau în chivere şi zale de azur, mutaR pe alt plan, înaintea noastră. Zâmbesc toR trei. în răsfrângeri de lumină. Asemenea loviri nu-i mai pot ajunge. EMAN01L BUCUŢA ŢILE care publicul recunoaşte pe unul din cei mai sinceri şi mai siguri îndrumători ai săi, provine însă tocmai din faptul că reprezentarea şi închipuirea de sine este aici aproape eu totul absentă. Scrisul d-lui G. Ibrăileanu este un rar exemplu de literatură fără vanitate. Conştiinciozitatea profesiei depăşeşte la sine cu mult orgoliul profesiei. In critica Jiterară, care rămâne totuş un gen al literaturii, d. G. Ibrăileanu introduce tonul acelei detaşări de fiinţa proprie care caracterizează pe omul, de ştiinţă. Neurmărind să se impună printr’o formă a originalităţii, d. G. Ibrăileanu cucereşte eu toate acestea o originalitate şi scrisul său se colorează eu un farmec special. Volumul Scriitori români şi străini ne oferă prilejul nemerit pentru a ne opri o clipă în fa|a acestei trăsături. Preocupat de obiectul său, într'o măsură care îl face să se uite cu totul pe sine, d. G. Ibrăileanu este un analist. Sintetic este scriitorul activat de o voinţă vehementă şi patetică. In gruparea sintetică a faptelor se rosteşte totdeauna o viziune exclusivă despre lume, care închide în sine şi aspiraţia de a transforma această lume în consecinţă. Dar d. Ibrăileanu este un analist. 190 © BCU ■£)ibăcia sa se aplică să aşeze în plină lumină, să epuizeze întreaga semnificaţie a unui detaliu. Două paragrafe din Dumbrava minunată a lui S.adoveanu, îl aduc de pildă să stabilească ingenioase raporturi între metaforă şi personificare sau şa precizeze înţelesul antropomorfizării în legătură cu scriitorul, cu personagiul său sau cu cititorul. Mici lucruri care ne-au putut scăpa la lectură, ne apar astfel pline de o nebănuită bogăţie latentă. Această trăsătură s’a accentuat mai ales în activitatea mai nouă a d-lui Ibrăi-leanu, care se aplică mai puţin acum la discuţia problemelor de indrumare generală, în favoarea unei critice conduse de criteriul psihologic şi estetic. Analiza nu poate fi susţinută decât printr’o neostenită atenţie. Atenţia este apoi, prin natura ei, ritmică. Momente de încordare alternează în desfăşurarea ei cu momente de slăbire. Această ritmică specială a atenţiei este foarte manifestă în scrisul d-lui Ibrăileanu. Căutând să-şi îmbrăţişeze cât mai desăvârşit obiectul, d. Ibrăileanu ne oferă imagina unui om''care se îndrumează către acest scop prin gesturile succesive ale unei adaptări continue. De aci mulţimea parantezelor, a revenirilor a întârzierii asupra unui cuvânt care desvălue deodată o mină nouă de reflecţiei. Şi în această activă, ingenioasă, sârgui-toare desfăşurare a gândirii stă şi farmecul scrisului chiui G. Ibrăileanu, verva sa de dialectician. V. VOICULESCU este un poet tradiţionalist. In această calitate, d-sa păstrează factura tradiţională a versului, compune şi gradează ca în vremea unei mai paşnice inspiraţii, cultivă limba poporului, iubeşte natura legată de vieaţa acestuia din urmă şi desvoltă linele din temele suferinţei şi evlaviei lui. Mai toate înţelesurile cuvântului ..tradiţionalist" se realizează în poezia d-lui V. Voiculescu. Intr’atât de reprezentativă este această poezie pentru orientarea tradiţionalistă, încât soarta lor este intim întreţesută. Tineretul revoluţionar în poezie a rezervat deci o primire mai mult rece ultimului volum de versuri al d-lui V. Yoiculescu, în vreme ce, stând mai departe de luptele literare, un cititor serios nu poate să nu găsească aci frumuseţi de primul ordin, un sentiment substanţial, o personalitate călită în luptele unor experienţe autentice şi grave. Tn ..Poeme cu îngeri”, d. V. Yoiculescu reia linele din motivele cunoscute şi din volumele sale anterioare. Unul dintre acestea a fost îmbogăţit însă cu atâtea note noui, încât el a determinat şi titlul culegerii de faţă şi de el trebue să ne ocupăm şi noi, până să putem reveni mai pe larg. S’a încercat cu oarecare stăruinţă în vremea din urmă o poezie a misticismului românesc. D. I. Pil lat ne-a dat în- „Biserica de altădată” o is-butită caracterizare poetică a reliogizităţei ţăranului român, aşa cum ea se afirmă în împrejurările comune ale vieţii. Localizând câteva din povestirile Noului Testament în peisagiul nostru, evocând în această împrejurare oameni şi stări dela noi, d. I. Pillat a filtrat prin realităţi locale sentimentul permanent omenesc al Evangheliilor. Căile d-lui V. Yoiculescu sunt altele. Mai în-tâiu motivele sale plastice sunt împrumutate nu numai Evangheliilor (Botezul, Isus pe Ape, Cina cea de taină), dar şi Testamentului vechiu. Aşa apare când Dumnezeul popoarelor patriarhale: „pe cerul şi moşia lui stăpân neturburat”, când porumbelul sburat din Arca vieţii, când îngerii păzitori la porţile Paradisului. Acest din urmă motiv revine de mai multe ori, pentru că tocmai el reprezintă mai bine problematica specială a religiosităţii pe care d. Y. Voiculescu. ne-O' înfăţişează. Această religiositate nu este făcută din-tr’o fericită şi calmă împăcare a omului cu Dumnezeu. Ea este mai de grabă ecoul unei lupte cu sine însuş, a itnei stări de spirit care pornind de la sentimentul unei tragice pustietăţi lăuntrice, aspiră să se întoarcă la Dumnezeu. Am spune că d. Y. Voiculescu este un poet al conversiune! religioase, al acelei teribile crize în care Dumnezeu este numai obiectul unei supreme dorinţe şi încordări, când plină de spaimă, când lâncezi-toare, când pornită să aline suspinul cel mai adânc al desnădejdei. In copilărie, poetul a simţit clătinându-se concepţia unui Dumnezeu patriarhal. S’ar părea că dei-atunci a dispărut prilejul oricărei naive şi senine odihnii! în Divinitate. Până la termenul ocupat de teribila putere justiţiară, care macină vieaţa omenească şi desparte din ea. purul de corupt, au apărut îngerii, singurele forme personale în drumurile acestei abstracte şi implacabile credinţe. Ei vin să trezească pe poet la amintire, când îi trec misterioşi şi necunoscuţi prin faţă. Numai până la ei pătrunde glasul îmbibat de lacrimi a] revenirii din eroare. Acestea sunt câteva din temele profundei poezii ne care d. Y. Voiculescu ne-o dăruieşte şi nu ne facem nicio iluziile când socotim că numai a-nevoe va putea ea străbate prin straturile dese ale inspiraţiei contimporane, unde vedem predominând sau gustul unor experienţe, cu totul artificiale sau preferinţa cam gratuită pentru pitoresc. TUDOR VIANU D. Eugen Lovinescu scria cândva rânduri, pline de amară imputare, despre „funambulis-m,ul“ d-lui Goga. II asemăna unui acrobat obişnuit să meargă numai pe funia visului. Sau a versului. Ii reproşa nesiguranţa stilului, atunci când păşeşte pe realitate. Or scrie proză. Dar, mai ales, retorismul frazei. Şi încheia articolul iri-terpelativ: — „Tinere cu ochi albaştri, o! Ociauian Goga, de ce nu umbli numai pe funie”?,, ...Quantum mut.atus ab illo!.. . Jfc •5» S* Căci „Mustul care fierbe” vine acum ca. o replică definitivă şi cu şficfiiu de ironic: d. Goga este capabil să meargă nu numai pe suprafaţa — frântă în altitudini şi depresiuni — a realităţii; ci chiar pe ascuţişul celor mai tăioase probleme ale ei. Articolele, înmănunchiate în acest volum, au fost toate scrise pornind dela un fapt cotidian. Dela o întrunire. Dela un banchet. Sau dela o comemorare: prin urmare, dela cele mai mici dune, care accidentează astăzi realitatea. 191 © Dar vremelnicul ei nisip a fost prins în 'pumni şi cercetat cu ochi atent. Măruntele cristale do euarţ aii fost curăţate cu migală ,de orice lut. Şlefuite cu peniţa. Şi. dăruite n.poi cu lumini vii de nestimată. Toate problemele contemporane: de sânge, de gând ori de suflet românesc, sunt descompuse în retorta unei adânci judecăţi. Elementele lor iniţiale regrupate: după formula unei severe obiectivităţi: „Musiul care fierbe'‘ nu este decât fil-- marea ideologică a curgerei ultimilor ani. cu întreg cuprinsul ei contradictoriu, de mâl şi ale c-ternitate. ... D. Goga a izbutit să strecoare pretutindeni fiorul unei viţi autentice, Să dezmorţească sensuri proaspete în lucruri. Şi, n'a pregetat să le spargă drum facil, oriunde răsturnările geologice de , rase ale vremii astupau matca lor naturală: în acest sens, „Mustul care fierbe" tae necesar în actualitate un sistem de irigaţie spirituală românească. Faptul divers învie şi creşte cu contur de basorelief. Articolele depăşesc strâinpta valoare imediată: prin efortul literar al autorului şi riguroasa lor considerare în raport cu un principiu fundamental de viaţă, ele se situează dela început deasupra oricărei limitate valorificări gazetăreşti; pornind dela materialul unui articol de ziar — unde actualul sugrumă totdeauna durata — d. Goga izbuteşte să realizeze pagini de caldă emotivitate şi veritabilă poezie. Gândul capătă foţă plastică. Fraza pulsează robust. Scrisul se transfigurează în artă. Iar faptul că, cele mai multe din „esseurile culturale” ale acestui volum, au fost păstrate în chiar forma vorbită, adaogă un accent în plus de sinceritate. Şi le apropie mai direct şi intim lectorului. Iată un fragment, fixând rostul naţional al literaturii: „Literatură apare şi astăzi ca izvorul de căpetenie al ideii naţionale. Focuri aprinse pe culmi, gânditorii unui popor în prefacere, sunt iot a-lătea puncte de orientare. Din scrisul lor se des- CRONICA A C U A PANA în anii din urmă, posibilităţile acuarelei păreau hotărîtor graniţate într’o- tehnică de cele mai multe ori apropiată de tipic, dar neîndestulătoare pentru o seamă de expresii puternice şi totodată desluşite, pentru caligrafia siguranţei. Fără îndoială că felul de acuarelă cultivat mai ales le care Englezi a înrâurit o parte a artei întregului nostru continent prin. oboseala lui intuitivă, prin laviuririle unei maniere, care nu mai putea fi altceva decât un meşteşug sterpi realizat, în unele cazuri, cu virtuozitate. Revista „The Studio" a fost pe drept învinuită de propagarea acefetei maniere sterile de acuarelă care, de cele mai multe ori, lua locul unei fotografii în culori. Dar alături de această decădere şi industrializare, fără de sens şi numai pervertitoare face şi circulă■ în fibrele organismului fluidul nervos, puterea de viaţă. Scriitorii, ca şi odinioară, sunt şi rămân păstrătorii cei mai de seamă ai misterului nostru de existenţă. In marele laborator de energii producătoare, ei vin mai de-departe, ei se coboară mai adune în sufletul unui neam. Celelalte ramuri de muncitori se pun de acord cu oportunitateal artistul cu veşnicia Opera de artă cuprinde în sine deodată trecut, prezent şi viitor; ca orice creaţiune din natură, ea e supremaţ.'une de a fi a oricărui popor. Cu deosebire însă în vremuri de generală desţelenire a patimilor, valorile estetice reprezintă o tendinţă de armonie superioară, ele îndrumă în mod permanent curba intelectuală a societăţii, ele fixează ritmul de simţire al masselor. Gandi-ţ.i-vă, dacă în actuala învălmăşeală de preocupări pozitive, în atmosfera de târg slobod care sa abătut peste ţară, nu e nevoie de o regenerare, de o religie, de un nou avânt spre ideal? De unde să vie, cine să ni-l dea? Eu mă gândesc la legenda miticului. Orfeu şi răspund: literatura". Sau aceste rânduri, despre nevoia şi utilitatea mesei: ,.Ziarele reprezintă nervii impresionabili ai unui popor în fluctuaţia lor cotidiană şi un organ de publicitate e o bucăturn de toate zilele, care se serveşte societăţii. Aceste adevăruri au fost înţelese totdeauna şi. de aceia, cei mai buni, temperamentele de apostoli, au coborît odinioară în gazetărie şi au scris cu sângele lor pagini nemuritoare: de o sută de ani respirăm prin presă; gazetele sunt plămânii neamului". D. Goga judecă, astfel, toate manifestările sensibilităţii şi inteligenţii româneşti, sul) unghiul destinului lor naţional. De aceia închină firesc acesta carte nouei generaţii: de bună seamă, pentruca „Mustul care fierbe“ este însăşi viaţa ei, stoarsă sub teascul istoriei, din podgoriile— doldora de faptă şi suflet — ale trecutului- nos- tru. . . AL. BĂDĂUŢĂ Dl Q C x i c*- n V L no 1 I L n RELE în desvoltarea artei din Apus, a crescut, încetul cu încetul, o nouă concepţie, nestingherită de intenţiile debile ale manierii îmbătrânite. Drumul victorios al acestei concepţiuni a trecut de obicei u alături de acela al artei oficial recunoscute, rămânând un fel de articol de contrabandă, neobservat de istoria artelor, până ce valoarea schiţelor şi prospăţimea „lucrărilor neterminate” au fost recunoscute de îndrumătorii secolului trecut. Evoluţia acestui fel de acuarelă porneşte de la minunatele lucrări ale tânăurului Duerer, trecând apoi peste Delacroix. Turner, Jonkind, Mânut, Constantin Geys, Cezanne şi Renoir, ajungând- la realizările pline de viguare brutală ale contemporanilor Bonnard, Pechstein. ’. K-0-koschka şi Ileekel. (Signac, deşi de multe' ori- a- 192 © ■pi'oape de Jonldiid, e mai izolat decât s’ar părea îu prima clipă). întreaga pictură a ultimilor ani, mai ales a anilor shueiumaţi de pe urma războiului, s’a îndreptat însă, spre posibilităţile unei acuarele suverane, libere, foarte puternice în ce priveşte închegarea fluidă a valorilor, fie ele chiar foarte riscate şi nu rareori crude. Acuarelele domnilor Pallady, Petraşeu şi Iser au rămas foarte suav temperate faţă de acele apărute în Apus, unde culorile au fost întrebuinţate ca uleiurile. Acuarelele doamnei Rodica Ma~ niu Mutzner au însemnat însă o adevărată revoluţie, deşi. liniştea domina destul de des în dife-renţiarea lor neobişnuită, intuitiv susţinută alături de uleiurile uşoare, proaspăt schiţate al căror suflet era, în fond, acelaş ca şi cel al acuarelelor. Era şi mai e şi astăzi o artă a impresiei trecătoare, prinsă în câteva nuanţe de o nobleţă rară, e o artă a luminii care transformă culorile vieţii comune în vibraţii. Aceste acuarele şi-au cucerit un loc în arta românească, fără a întreba de îndreptăţirea lor în evoluţie. Au conţinut ceva din caracterul unui fenomen de sine stătător, ceva dintr'un eveniment elementar, nefiind însă, lipsite de mici minuni pe care numai copilăria curată şi creatoare şt;e să le îmbine. Rodica Maniu-Miitzner n’a avut nevoe de ceeace se numeşte de obiceiu „un meşteşug solid". Din potrivă, meşteşugul cumpătat, socotit şi solid i-a arătat că-i poate spulbera prospăţimea, deşi e foarte adânc înrădăcinată. Pericolul cel mare pentru seva acestei arte a fost pornirea spre o ţinută de meşteşug pictural. Dar fragedul suflu vital al acestei arte nu suportă o transformare atât de radicală a mijloacelor de exprimare. Stenografia trebuia să rămână stenografie, nu să caute de a deveni o caligrafie. In sfârşit, stenografia frăgezimii a învins, chiar dacă greutatea petelor de culoare e mai mare. Tu plinătatea spontană a acestor culori trăeşte o răsuflare liberă şi uşoară. Vraja lor rămâne spontaneitatea ce nu dărâmă niciodată structura interioară a nobleţii. Puterea de strălucire a culorilor se evidenţiază şi mai limpede, deşi motivele monocrome, sunt preferate. Printre bucăţile monocrome din expoziţia recentă de acuarele al artistei, trebuesc contate culmile şi cele mai subtile minuni muzicalizate ale fazei actuale de desvoltare. Cum liliachiurile şi cenuşiurile susţin rezonanţa sonoră a unui roş, cum un verde plin de strălu- ciri tainice îşi avântă ritmul alături de un galben de iopaz şi cum se încheagă o melodie uşoară şi totuşi sinceră intre cărămiziuri, variate până la nuanţele cele mai opace şi portocaliuri transparente — sunt realizări rare în arta dificilă a acuarelei, care, în alte cazuri, poate scăpata atât de lesne spre ţinuturile plictisitoare ale banalităţii. In acuarelele doamnei Rodia Maniu-Miitzner s’a desvoltat un stil curat şi foarte semnificativ. Şi câţi sunt aceia care, fără a încerca maniere ş schimonosiri, au într’adevăv un stil independent şi clar. Picturalul acestor acuarele nu e niciodată şters sau confuz. Limpezirea înseamnă în această artă chezăşia sincerităţii care, fără îndoială, va răzbi spre meleagurile unei clarităţi şi mai mari. Acuarele expune şi doamna Julieta Orăşanu-Spreiţer, o începătoare neobişnuită în expoziţiile noastre de artă, o începătoare mai mult dintr’un punct de vedere care ar judeca toate lucrările expuse, nu cele într’adevăr ilustrative pentru faza actuală a acuarelelor şi a desenurilor înşirate pe patru pereţi ce se clatină în aspecte foarte pestriţe. O seamă de lucrări, desemnă şi uleiuri, par deadreptul botezate de doamna Cecilia CruţescuStorck, altele înclină spre ţinuturi mai realiste sau primitiviste. Expoziţia ne dă imaginea unei poteci de ab’a deschise de o forjă. Stângăcia şi atitudinea de simplificare primitivă sunt calităţile cele mai deosebite ale tnerei artiste care, fără îndoială, se poate dcsvolta, dacă simţământul pentru uşurinţa de alăturare a elementelor primitiviste nu va tenta Ia superficialităţi. Felul cum o acuarelă e lesne închegată în culori de ceramică românească e, de sigur, foarte promiţător şi va putea însemna chiar ceva în des-voltara artei culte ce se reazămă pe folclor, fără a uita plămădirea şi refacerea interioară a mijloacelor. Alături de acestei calităţi ale expozantei greşelile de perspectivă, nesiguranţa coloristi-că în uleiuri şi, în general, în construcţia masxe-lor, nu sunt de importanţă hotărîtoare. Acestea se mai pot învăţa. In schimb sensibilitatea pentru întregul coloristic al acuarelelor şi. pentru amănuntele vii, ce ridică schiţarea la rangul artistic, sunt însuşiri destul de rare, ce trec dincolo dc periferiile exterioare ale meşteşugului. Flexibilitatea artistică şi uşurinţa de a primi înrâuriri sunt pericolele artistei care, fără îndoială, a fost darnic dotată. GRAFICA Unde înfăţişarea chipului vieţii se decide de cele mai multe ori numai intre alb şi negru, unde muchile interioare şi exterioare ale lumii se întâlnesc hotărâtor între goluri clare şi plinătăţi de umbre., pornirile şovăelnice ale artiştilor se deosibesc mai lesne de adevărata putere intuitivă. Fireşte, mânuirea sigură a mijloacelor nu înseamnă nici în grafică miez artistic şi nici mascare a slăbiciunilor, nu poate însemna spiritualizare mai uşor cucerită. Dar placa de aramă şi cea de lemn pretind deseori contraste mai mari şi-şi săvârşeşte menirea, fiind lucrate într’o atitudine artistică. în care reuşita pare a depinde mai mult de adâncirea clipei creatoare şi mai puţin de adausuri stilistice, îmbrăcate în veşmintele de tremur ale culorilor. Mai ales xi- lografia modernă ce şi-a recucerit împărăţia masiv crescută în secole de mult trecute, ne vorbeşte în planuri care nu. mai lasă nici un locşor impresionismelor nebuloase şi nu arare acoperitoare de neştiinţă şi leşin. De aceea fapta norvegianului Edvard Munch. expresionist în mai toată substanţa artei lui de planuri mari, colţuroase şi brutale, a avut o importanţă capitală, de ceea înrâurirea artei romanice şi bizantine în închegarea, xilografiilor noui, semnate de Schmidt-Rottluff sau de Kirchner, se evidenţiază ea aport trainic, ca faclă arzândă ce mai poate aprinde multe firi, artistice. In arta noastră nouă, legătura cu bizantinul nu trebue să facă dramul de ocol şi slăbire peste evoluţia din Apus. O flacără se aprinde din nou deasupra comoarei 193 © străvechi, cufundată tiu mimai în trecutul ţării, ci şi in sufletul poporului. Secole întreiţi iTeti putut trece iară de urine, iar clipele în care sufletul mistic s‘a regăsit într'o eliberare liniştită a Dunuiezeirei. în porniri ce se dăslănfuiau împotriva vieţii concrete şi mărunte, renasc astăzi şi se ’mpliuesc închipuiri de taină, nicidecum nebuloase sau neconturate, pierdute într’o pulbere acoperitoare a neputinţei. Din evlavie şi mit se 'mpletesc clipe noui po drumul spre veşnicie. Şi gândul vieţuitor şi răscolitor de viaţă se regăseşte între planuri şi linii tari, între albul şi negrul unor xilografii, în plasa cea grea şi accidentată a graficei care creşte, privind în urmă ia vechile hrisoave din mănăstirile pământului românesc. Aci e şi locul graficei celei mai noui. care o lucrează, cu multă pricepere pentru înţelesul meşteşugului, doamna Măria Pană-Buescu, titulara artistică a unei expoziţii de xilografii şi acuarele din Sala librăriei „llascfer'*. Gravura în lemn e o artă puţin cultiv ată la noi, deşi îşi are trecutul şi tradiţia, părăsite, fireşte, de oamenii, acelor decenii, în care Impresionismul sa putut dţsfăta atât de mult. Expoziţia doamnei Pană-Buescu cuprinde cvolupa artistei din ultimii ani. stânge, alături de încercări bazate mimai pe sinceritatea meşteşugului şi pe lhnbag’ul plastic al unui decorativ, deseori întâlnit în noua xilogva-fie franceză, realizări în ce priveşte stilizarea şi prinderea în versiuni noui a bizantinului, iar, în sfârşit, adevărate înghemuiri de viaţă, clădită totuşi foarte firesc din vraja mitului, din ţâşniri cu adevărat elementare, ( inc. ar fi crezut, încă acum un an, că arta doajnnei Pană-Buescu va creşte cu atâta vehemenţă? încă în lucrările expuse în ., Primu < xpc/.ilie u graf-'cei noui româneşti'’, organizată de Fundaţia Culturală ..Principele Carol" putea fi vorba deseori numai de o stilizare a componentelor bizantine! iar substanţa luată clin arD populară şi plămădită sub razele unei atitudini noui. lipsea sau se putea desluşi numai cu greu, Xilografiile noui ale doamnei Pană-Buescu, ilustraţiile tăiate pentru un volum de versuri al lui Ştefan 1. Neniţescu ca şi redarea în imagine plastică a strofei populare „Doamne, Doamne'’. . . rup parcă întregul nivel de până acum, dând o foarte fericită îmbinare de rafinament spiritual, rustic şi credinţă naivă, credinţă curată, apropiată de scoarţa aspră a humei. Iu arta aceasta e îutr’adcvăr un crezământ iar felul de întrebuinţare al paralelismului bizantin şi al aceluia întâlnit pe vechiurile portaluri romanice, concentrarea ritmică a suprafeţelor şi profunda înţelegere pentru expresivitatea E X P O Z I T I > După ani de muncă, izolată de gălăgia lumii, după trecerea foarte conştientă printr’o evoluţie în cave rotunjimea plastică şi sensibilitatea suprafeţelor tindeau la o expresie cat mai suverană, scuptorul Corneliu Mendrea a deschis, împreună cu doamna E. Scroua-Medrea, o bogată expoziţie la Ateneul Român. Manifestarea a-censta, a cărei valoare trece, fireşte, dincolo de faptele comune ce au o însemnătate pentru ziua de astăzi şi cea de mâine, ne permite o privire destul de cuprinzătoare asupra intenţiilor şi rea- însuşi a materialului lucrat — căci nu arare lemnul şi tiparul lui se preface în vază plutitoare deasupra lumii — nu rămân niciodată simple uneltări ale unei virtuozităţi. Astfel arta doamnei Pană-Buescu inspiră multă încredere pentru viitor. In artele plastice, arama curată a însemnat în totdeauna mai puţină duritate decât lemnul, gravura, scoasă la lumină din ba'a de apă tare, era mai flexibilă şi mai conciliantă faţă de expresia vieţii decât seâiidurica înfiptă în teascul tiparniţei. Mai flexibile şi mai puţin definite de cât xilografiile doamnei Marja Pană-Buescu sunt şi gravurile şi monotipuriie domnului R Iosif, înşirate cu grijă în sala ..Academiei de Artă decorativă" din Strada Câmpineanu. Domnul R Iosif e încă .foarte tânăr dar posedă totuşi neobişnuit de bine cunoştinţele meşteşugului grafic. E o grafică destul de picturală, îndepărtată de ascuţişuri şi nu rareori chiar inoale în mai toate aspectele ei. FI o hune scăldată în foarte mlădioase tonuri de lumină, o lume idilică ce se furişează în viaţa aspră a oraşelor noastre. Până şi bâlciul pierde ceva din asprimea vocilor lui, iar o staţie de cale ferată se transformă într’o miraculoasă jucărie. Acesta e conţinutul lumii pe care ne-o înfăţişează mai îonttdeauna domnul R. Iosif. (Există poate aci o oarecare înrudire cu Marc Ghagall care a prefăcut contururile mecanice ale unui orologiu într'o idilă mişcătoare). Picturale sunt mai ales monotipuriie lucrate d° domnul Iosif; linia c disolvată aproape întotdeauna in întregul de nuanţe, în suprafeţe dinamice, mişcate de ritmuri destinse, de un fluid cretos sau eu aspect de acuarelă suavă. Iu linele cazuri, in-dicaţiunile perspectivei suferă în aceste impresii fugitive. în umbrele aşternute fără destulă dife-lenţiare pentru posibilităţile valorilor grafice. Totuşi aceste neajunsuri grafice sunt cu prisos compensate de faptul că artistul, posedă în toate lucrările lui, un foarte viu fir conducător în accentuarea elementelor principale de i onstrueţie, ale căror organizare în planuri e firesc împărţită de perspectivă. In uşurinţa de schiţare trăcşte răsuflarea largă a unei libertăţi neobişnuite*. Şi astfel grafica domnului Iosif e un nou adaus preţios la atât de restrânsnl domeniu al _ artei noastre de alb şi negru. E o îndrăsnenţă şi sen' sibilă lărgire a cadrului, închis până acum . de arta domnilor Iser, Steriadi şi Gabviel Popescu. Tânărul R. Iosif a început o revoluţie foarte binefăcătoare, dar încă neînţeleasă de publicul nostru, deşi ar merita toată atenţiunea ce se cuvine unui însufleţit înaintaş. A M E D R E A lizărilor celor doi expozanţi ce se întâlnesc în unele aspecte ale artei lor, deşi ajung in sfârşit la rezultate destul de opuse: domnul Medrea la o spiritualizare transparentă, încinsă ele frumuseţea unei încordări în suprafeţele subtil diferenţiate, doamna E. Serova-Medrea la un ^ întreg ritmic din care se desprinde parcă amănuntul plastic. Astfel sculptorul care a, arătat mai de mult excepţionale aptitudini în interpretare formelor mari şi rotunjite ce, în cazurile cele mai deosebite, ni-1 aminteau chiar pe Maillol, s’a a- 194 © propiat parcă oarecum de Lchmbruck, de Fiori şi Metzner. Nu numesc aceste nume pentru a stabili o înrâurire, ci pentru a plasa arta domnului Medrea ca vocea unui instrument într'un, concert, într’o rezonanţă mai largă. Expoziţia d-sale ilustrează un drum, la ale cărui popasuri sculptura acestea a suprafeţelor foarte sensibil pipăite şi totuşi închise a eşit învingătoare. De la bustul lui Victor Hugo. lucrat pentru acea „Siegesallee” a Teatrului Naţional, din care face parte şi valorosul Dante al domnului O. Han, dc la portretele şi reliefurile mai vechi şi. până la portretele nespus de uman adâncite ale pictorilor Măritiş Bunescu şi Ion Teocloreseu-Sioii. evoluţia artistului a ştiut să închege încetul cu încetul porniri şi tendinţe stilistice foarte variate, u-jungând la faza de astăzi a subtilităţii formelor mari în reliefuri—în care intervin şi destule momente picturale — şi a masivităţii sensuale, susţinută totuşi de o tendinţă ce duce elementele sensuale până la muzicalitate. Formele liniştite cresc, de cele mai multe ori, în liniştea unui snnţ ce nu desparte neapărat volumul plastic de atmosfera dimprejur. O foarte cinstită muncă plasş tică •— mă gândesc de exemplu la capul unui băieţaş •— ni se înfăţişează în toată severitatea ci senină, lipsită întotdeauna de efecte eftine. Alături de aceste calităţi mai apare şi aceea a compoziţiei. In privinţa aceasta, monumentul aviatorilor înseamnă o realizare dintre cele mai promiţătoare. Un rar echilibru în orânduirea proporţiilor se leagă de vegetaţia spirituală a amănuntelor de volum'. Nu poate fi vorba de un a priori al construcţiei, de o geometrie impusă cantităţilor, dar nicidecum răsleaţă, desprinsă de formele sculptural crescute. Deocamdată însă, portretele sculptate de domnul .Medrea fixează P A L L Rareori numai puritatea de s'-mjimânt, care cearcă să cuprindă înflorirea suavă a câtorva culori în lumină sau reţinerea nobilă şi sufletească a câtorva nuanţe, poate fi săvârşită prin mijlocirea oarecum greoaie a uleiurilor, rareori fluidul şi razele vibrante ale lucrurilor cc le ’n-tâlnim n ceasurile noastre de toate zilele, se împlinesc într’o muzicalitate interioară, răsunând ca simboluri cucernice. Din evlavia pentru tot ce ne e aproape, din privirea care dă să prefacă un colţ de ţară într’o rezonanţă curat omenească, din intuiţia îndrăgostită de lume se înalţă conştiinţa unei religiozităţi. Realitatea se reînoieşte, renaşte iu culori. Şi atunci domeniul de taină vie al artei lasă în urmă peisagiul cenuşiu din faţa ochilor noştri, florile şi hainele ce le ’mbrăcăm, fără a ne da îndestul seama de înţelesul lor într’o sferă mai înaltă, cărţile, pistoalele, pălăriile şi farfuriile şi canapelele roşii pe care odihnesc femei. Aceasta e, fireşte, misiunea elementară a creaţiei artistice, pe care o recunoaştem, însă mai limpede atunci când lucrurile cele mai umile din jurul nostru sunt ridicate până în preajma pildei celei mari, din care chipul mărunt al vieţii noastre se desprinde numai aşijderea unui mic reflex rătăcit. Şi e poate misiunea deosebită a artelor plastice să ne determine de a vedea lumea cu priviri noui. împrospătate de isvoarele veşnic noui ale funcţiunii artistice. Dor pictura zilelor noastre, îngrădită deseori de grosolăniile faza cea mai înaltă a artei d-salc. Un cap de fe-mee cu calităţi ce ne fac să ne gândim la Despiuii, şi mai ales portretul pictorului Marius Bunestu— o lucrare dc o rară ţinută în ce priveşte siguranţa expresivităţii interioare, încuiată în forme rigide, tari şi transparente — sunt, alături de un tors de bronz, strâns într’o neobişnuită densitate a materiei, bucăţile cele mai frumoase ale sculptorului care, cu paşi siguri şi conştienţi, se îndreaptă spre un nivel şi mai înalt. In expoziţia din cele două săli ale Ateneului mai domină inegalitatea, firească din cauza strângerii lucrărilor dinir'im răstimp de vre-o cinci ani. Toate lucrările noui însă posedă o unitate ce sc transmite omeneşte ca focurile ciobanilor, aprinse pe piscurile munţilor. Sculpturile doamnei E. Serova-Meclrea sunt dinainte de toate, ritm şi grafie, siluete sprintene, exuberanfă dinamică în mişcări, expresie ce ştie să cuprindă o galanterie erotică tot atât dc bine ca şi o cochetărie ţărănească. Calităţile sculpturale propriu zise rămân nu rare-ori pe planul al doilea al intenţii şi al realizării, deşi cunoaşterea serioasă a meşteşugului sculptural se evidenţiază desluşit. In nervozitatea micilor figuri e mai întotdeauna ceva de bibelou valoros, ceva de porcelan ce se impune prin ritmul ondulat sau chiar creţ al contururilor, prin sensul de miniatură al compoziţiei. E o artă de format mic, in ce priveşte volumul pur exterior, e o împletire spirituală. de baroc — dar nu numai barocul epocei!— şi contemplare cuminte ce se joacă în jurul atâtor mişcări fragile. Materialele potrivite acestor diferenţiate bibelouri ar putea fi numai, teracota şi*porcelanul. In direcţia aceasta, unică în aria românească, doamna Serova-Medrea va mai putea realiza un întreg domeniu artistic, deosebii de toate celelalte. A D Y unei mode slcarpc sau de oboseala cc porneşte din cultivarea unui meşteşug care nu mai permite trecerea şi împlinirea vibraţiilor de viaţă adevărată şi închegată, ne hotărăşte totodată să fim mai sceptici şi mai neîncrezători în valorile întâlnite, în aspecte ajunse clişeu. (Salonul Oficial, _ de care ne vom .ocupa mai pe larg în cronica următoare a ..Gândirii”, întăreşte şi mai m.ult îndreptăţirea acestui scepticism, deşi s’ait întâlnit destule valori incontestabile pe pereţii senini ai celor două săli). - Arta nespus de sinceră, matură şi destinsă in suveranitate a marelui nostru pictor Thcodor Pallady se deosebeşte de faptele - obositoare ale atâtor aRi artişti ca cerul de pământ. Expoziţia recentă din sala „Cărţii Româneşti” e o dovadă nouă cât de îndreptăţită a fost încoronarea ope-rii acestui vreac al sensibilităţii cu premiul cel mare al Salonului Oficial din anul trecut, eviden-ţând limpede desvoitarea puternică şi profund susţinută a acestei picturi, crescută numai din diferenţiala ritmurilor coloristice, dintr’o îm-pleîire nebănuit de sigură a nuanţelor. Trăeşte ceva de poet al culorilor şi nicidecum ceva „artistic” — în sensul apusean — în pci-sagiile fragile, în interioarele populate de mi-duri, în naturile moarte ale pictorului. Şi în măsură crescândă, arta aceasta devine imaginea linei anumite epoci şi reînoirea unor sentimente ce. ne leagă de cultura Franţei din ultimul pătrar al 166 © secolului trecut. Cartea despre duel, pistolul, vasul de Delfi şi cţiracteristicele canapele pe care se tolănesc femei, mai mult decât în exterior înrudite cu lalelele albe sau cu mimozele din jurul lor, sunt ilustraţii semnificative ale lumii, în care marele nostru artist trăeşte cu predilecţie. In pictura domnului Pallady, evoluţia, fireşte, nu înseamnă salt mortal sau cochetare cu ceeace se întâmplă în ultimul minut pe pânzele pictorilor apuseni. In liniştea tremurătoare ce leagă conţinutul suav, curat şi uneori uşor 'işi plăpând al acestor lucrări nu poate fi întâlnit nici un element ce intervine din afară, dintr’o sferă străină de fondul de viaţă al culorilor. Lucrările sunt închise ermetic în propriu lor fire, sunt ca romanele măiastre din paginile cărora cetitorul nu se mai poate regăsi în viaţă. Deasupra lucrurilor pluteşte acelaş duh, care nu c altceva decât o incomparabilă identificare între culori şi înfăţişarea lucrurilor. In iţesătum flexibilă, mată şi crc-toasă a atmosferei nu se iveşte nici un contrast aspru sau neorganic. (fu privinţa aceasta ceilalţi elevii celebrii ai lui Gustave Moreau. Henri Ma-tisse şi Marquet, simt mai puţin echilibraţi, mai brutal; şi mai inegali). • Faza actuală a picturii domnului Theodor Pallady ne arată mai strânse legături în compoziţie şi culori mai puternice decât în trecut. Linearul din -minunatul Autoportret nu se generalizează, rămâne un caz aparte. Dar pe când în expoziţiile de acum doi şi patru ani materia era încă destul de destrămată, iar elementele compoziţii împrăştiate şi legate numai de muzicalitatea culorilor, de un portocaliu ce căuta între un verde deschis, mii de cenuşiu ri. rozuri şi liliachiuri ofilite — căci aceasta era gama principală — astăzi compoziţia e închisă de aceleaşi culori care altădată DRflMRŞ însemnări pe marginea rafliau în toate direcţiile. Paleta domnului Pallady s'a reînoit şi ea oarecum, culorile devenind mai intense, păstrând totuşi neobişnuit de preţioasa lor calitate ce le leagă în acorduri largi. Alături de ofilirea din trecut, apare astăzi un albastru destul de plin, răsare un roş-portocaliu de o rară frumuseţe şi nuanţe noui de brun. In unele cazuri, galbenul zămos al florilor — căci mimozele n’nu mai rămas plantele favorite ale meşterului — se menţine minunat alături de un roş şi un albastru („Roş, galben, albastru’ ) care, în lucrările altor artişti, ar însemna riscuri dintre cele mai grave. In câteva fugitive indicaţiuni de culoare se prinde soliditatea unei canapele, adâncimea unui peisaj parisian sau marin. Până acum, adâncimea subtilă a. atmosferii de oraş n’a fost încă alăturată atât de fericit de lucruri foarte apropiate de ochi, ca n seria nouă a „Ferestrelor” ce se deschid spre Place Dauphine. Niciodată meşterul n’a reuşit mai bine să lege culoarea crudă a smalţului de nuanţele fragede ale atmosferii îndepărtate. Şi alburile nespus de variate au ajuns acum în lucrările expuse, la locuri de cinste, sunt adevărate „Simfonii în alb” ca şi celebra „Olimpie” a lui Edouard Manet. Nu se poate exprima în cuvinte aspre, ceeace căuta în culorile marelui pictor. Să nu uităm însă, că meşterul Thodor Pallady ne e contimporan şi că alături do un contemporan român de formatul acesta nu mai pot sta decât doi sau trei — şi dânşii nu numai din cuprinsul artelor plastice. Numele acestui artist circumscrie pentru viitor culmea sensibilităţii vizuale a câteva culori amestecate u ţinute de echilibrarea poporului român. 0. W. CISEK I TEATRU TEATRULUI LUI CAR AGI ALE ^5lNGURUL care s’a' statornicit astăzi, şi pe drept cuvânt, ca un clasic al dramei româneşti e Caragiale. Teatrul Naţional are o grije deosebită pentru opera lui, şi graţie unui mănunchiu de actori, în majoritate însăşi creatori ai rolurilor, ne dă în fiecare stagiune, o scrie de minunate spectacole. Jucând pe Caragiajc s’a cre-iat tradiţia noastră actoricească. Publicul bucu-reştean umple întotdeauna sălile, şi orice reluare are un farmec special şi o prospeţime par’că, necunoscută la noi, de niciun alt scriitor român sau străin. " - Vine publicul la teatru, pentru a asculta, piese, pe care cei mai mulţi le ştiu aproape pe de rost, pentru a le gusta până Ja ultimul amănunt, sau pentru a le învăţa, cei ce nu le ştiu încă. E un sentiment încă difuz de solidaritate în jurul linei opere, ce se controlează prin această manifestaţie, ca una de cea mai autentică inspiraţie. Mi s’a întâmplat să remarc la unul din ultimele spectacole, nemulţumita subliniere a publicului, când un artist, vroit su din greşeală, a scâlciat un cuvânt nedenaturat de Caragiale. Aproape întreaga sală a observat că acolo este o colaborare ocazională, şi n’a primit-o. Pentru un artist de formulă strânsă cum este autorul lui „Conu Leonida"... este, cred, cel mai pios omagiu care se poate aduce operii sale, după cum pentru public este cel mai de laudă semn al unei conştiinţe artistice. Până astăzi nimeni n’a ştiut să cinstească mai bine opera aceasta ca Bucureştii a căror prezenţă pretutindeni îmi drama caragialescă este de o mare însemnătate. Intr’adevăr trei din cinci, piesele cele mai alese, se petrec la Bucureşti: „O noapte furtunoasă”, „Conu Leonida faţă cu re-acţiunea” şi „D’ale Carnavalului". „O scrisoare pierdută" şi „Năpasta” întind hotarul întregind provincia, ţara ce se desprinde din ţinuturile româneşti,' resfrîntă aci: Muntenia. Lipsea, sau nu se contura suficient, în epoca prefacerii sociale a oraşelor noastre la Bucureşti, lumea „Scrisorii pierdute”. Era o lume intermediară între mainmţăria grosolană a unei mici burghezii abia desgroşate („O noapte furtunoasă) şi o alta conducătoare;, luminată, străină încă, a- 196 © supra căreia ascuţitele antene ale ]ui Caragiale au rămas inoperante. Lumea aceasta tampon, care împruţnută câteceva şi din cca imediat inferioară şi din cea superioară, arătată în toată întinderea şi plinul vieţei ei, o provincie putea s’o cuprindă, s’a precizeze, ea stând în fruntea vieţei sociale, şi umplând artificial şi fără control tiparul ce îi era destinat. Bucureştii produceau materialul politic mai mult sau mai puţin pur — deci neinteresant — care avea să se degradeze în provincie. Dacă şi oamenii din „Scrisoarea pierdută” şi cei din „Noaptea furtunoasă” sunt priviţi, frânţi, prin aceiaş drăcească prismă, dacă metodele ce li se aplică în creaţiunea şi deformarea lor sunt aceleaşi, viaţa lor însă are valori deosebite pe scara unei anumite ierarhii. Din punct de vedere al preocupaţiilor lor, personagiile din „Scrisoarea pierdută” sunt mult mai răsărite decât cele din „O noapte furtunoasă”. Şi lucrul acesta se poate observa mai ales la femei. Zoe Trahanache este o ridicolă patroană a vieţii publice din târgul său; alături de conu Zaliaria, dar e mult deosebită de Ziţa şi de Yeta lui jupân “Duruitraelio. Zoe în loc de o vo-eaţiune politică putea să-şi găsească una literară de pildă, şi să aibă uin „salon” deschis, cu aceleaşi calităţi, dacă literatura ar fi fost o latură caracteristică dela acea epocă, în lumea aceasta. Ea e însă cineva, o fiinţă de sine stătătoare, o emancipată întrun anumit fel. Pe drumul lui Zoe Trahanache sîa eliberat cu încetul fcimeia română, modernizându-şi predilecţiile, subţ;'indu-şi apucăturile şi schimbând1 modele. In Zoe, drumul e început, cu mică viteză, e adevărat, dar început. Ziţa şi Veta stau încă pe loc, într’un fel de ocol îngrădit, un fel de ţarc oriental, abia umanizate. Ceiace le leagă însă între ele — pe Yeta şi pe Zoe — e o remarcabilă şi intuitivă putere dfa disimulare, de înşelăciune, cu mijloace mai mult sau mai puţin subţiri, graţie căreia îşi urmează înclinările lor fizice, scăpând rigorilor mai mult formale, ale unei morale de familie. Imorale, fără suflet, viclene şi sensuale astfel apar în două lumi succesive, una răsărind diai cealaltă, femeile lui Caragiale. In „Scrisoarea pierdută”, conu Zaharia mai păstrează (plăcere, ambiţie; prejudecată) amintirea unei familii strict şi moral organizate, pe care continuă să o vadă astfel la adăpostul unei proverbiale simplicităţi şi bune credinţe. E ca un ecou din apriga morală de familistă a lui Jupân Dumitrache. Lumea a şi început săi se prefacă, şi numai Zaharia rămâne ca o prelungire a celei de odinioară. Dar şi „ambiţul de familist” al lui Jupân Dumitrache nu are nimic organic în el. Este o formulă sacramentală în care Dumitrache crede, dar în formulă — ca orice primitiv — iar nu în conţinutul ei, de care de altfel e incapabil să-şi dea seama. Fără sensibilitate morală — de altfel ca toate personagiile lui Caragiale — Dumitrache îşi face sperietori, idoli de vorbe, pentru el şi pentru alţii: „când e vorba la o adică, de onoarea mea de familist”, nu e decât o faţă a acestei gogoriţe. Dar formula a circulat prea mult. Ea şi-a pierdut viaţa şi nimeni nu se mai sperie de ea, oricât de aprig ar fi formulată. De altfel, trăsătura aceasta, din psihologia acestor semicmlizaţi a fost cu o luciditate genială surprinsă de Caragiale. Frazele solemne, fără conţinut şi nici valoare, jurămintele goale, care nu mai spun nimic, forme târzii, neînsemnate, smălţuitul însă prin obişnuinţă vorbirea linei societăţi în vârtejul prefacerei ei radicale, se îinâtlnesc pretutindeni şi îi caracterizează personagiile. > In scena dintre Ziţa şi Vcta, când Ziţa vrea s’o convingă pe sora sa să meargă la Iumon: Ziţa: Zău! ţăţico, parol! să mă ’ngropi! ^ Veta: Nu merg, Ziţa, nu. Mă ştii tu: când zic o vorbă, c vorbă. Ziţa: Zi, nu vrei să mergi ţaţo? _ Veta: Nu. Ziţa: Nu? Veta: Nu. . „ . . . „ „ Ziţa: Eir’ar a dracului de viaţă şi afurisită! că m’a făcut mama fără noroc. . . . acel: „Zău ţăţico, parol, să mă ’ngropi!” nu mai are nici o valoare. E expresia ad solemnitatem ca şi „la un adică onoarea mea de familist”^ a lui Jupân Dumitrache. E un balast stilistic, însemnat pentru starea socială a personagiului, iar nu pentru starea lui sufletească. Mişcarea sufletească, la Ziţa, se produce pe replica: „l'ir'ar a dracului de viaţă şi afurisită”. ^ Dacă „Scrisoarea pierdută”, are o sferă mai largă şi cuprinde o întreagă societate descoperită subt laturile ei cele mai dezolante:, într’o epocă de prefacere, „O noapte furtunoasă”, surprinde în aceiaşi epocă, familia. E familia masivă şi negustorească a Bucureştilor de acum o jumătate de veac, în care tradiţia în autoritatea unui vag pater-famlias mai există încă. _ Când Jupân Dumitrache o întreabă pe Ziţa: „Vrei?”, Ziţa: Eu fac ce vrei dumneata. îmi eşti ca şi un frate mai mare”. Un lucru important avea să se întâmple: cercul negustorilor se frângea, făcându-se o primă alianţă cu un „intelectual”, cu Rică Venturiano. Culorile sunt mai puţin violente; lacul aşternut pentru satiră e mai puţin întins în „O noapte furtunoasă” decât într’o „Scrisoare pierdută”. Personagiile apar mult mai observate în autenticitatea lor primitivă, în aşa fel încât pentru cunoaşterea acestei drame sufleteşti cât mai nealterate „O noapte”. . . alcătueşte o cronică mult mai atrăgătoare de cât „O scrisoare pierdută” care rămâne totuş superioară prin cuprinzătoa-rea, strălucita şi solida sa construcţie. Aproape toate personagiile din „O noapte furtunoasă”, apar obtuze, egoiste, fără nici un interes pentru lumea din afară, dacă nu vine în contact imediat cu interesele lor; rele. Rică. .- . sunt un june tânăr şi nefericit. Veta: Ei ş’apoi? Ce-mi pasă mie? mai departe: Rică: Rică Venturiano arhivar. . . poet liric... studinte ’n drept. Veta: In drept, în strâmb, ce-mi pasă mie cu Chiriac apoi, în scena de dragoste: Veta: Cum pofteşti să-ţi zic? . Chiriac: Cum mi-ai zis până eri. Veta: Azi e azi, ieri a trecut ■ apoi: Chiriac: Dar eu. . . eu ce să fac? Veta: Ce fac şi eu. . . învăţul are şi desvăţ. Chiriac:. . . carevasăzică să mor ai? Veta:. . . , nu moare nimeni din asta! Iată pe Veta. Chiriac însuş, când i se spune că Tache, pantofarul e bolnav de lingoare, răspunde: 197 © „Ce treabă am eu cu boala lui? Co, eu sunt bolnav?" . De Jupând Dumitrache — Titirică Inimă Rea — nu mai vorbim! El e spaima şi călăul bietului Spiridon. Când se înfurie nu se mai vede decât pe el: — „Toţi dormiţi, dormirca-ţi somnul ăl lung! Pâinea ştiţi să mi-o mâncaţi!.. Eu arz în foc şi toţi trag la aghioase!" Ipingescu asistă la bătaia bietului Spiridon şi se bucură: „Ilalialmha! dă-1, dă-1 căţeaua”. Privite cu atenţie, aproape că numai replicile CRONICA Ar trebui să fie undeva la noi o secţie română a P. E. N. Clubului; ştim că s’a şi adunat de două ori. Nici plătind un premiu n’ar putea fi însă descoperită. Abia în ajunul unei adunări internaţionale cu delegaţi dela toate secţiile, dacă se dă de urma a doi membri cari să fie trimeşi să vorbească în numele României. întâmplarea hazlie a reprezentanţei noastre de anul trecut nici nu s’a uitat bine şi iată că s’a lăsat să treacă un nou an fără un pas mai departe faţă de ce-a, fost. Vom relua, cu mici variaţii, vechile experienţe! De-atunci ţări vecine au făcut ceeace noi amânăm; de mai bine de trei ani1. Varşovia e plină încă d© ecourile primirii lui Chesterton. Bulgaria, cu un P. E. N. Club foarte proaspăt, nu numai că şi l-a organizat cu un simţ practic uşor de închipuit, dar i-a dat şi un înţeles mult mai larg. Legături cu scriitorii străini deadreptul, prin schimb de vizite, cât de multa, cu toate foloasele aduse de ele, fireşta Dar iată că P. E. N. Clubul bulgar a pus la cale şi întâia expoziţie naţională a, cărţii. N'ar strica să trimetem cu acest prilej un P. E. N. Clubist român la Sofia. Sărbătoririle dintre noi poate că sunt deocamdată mai grele, din multe pricini, intre care puţina cunoaştere şi amintirile politice nu sunt cele mai neînsemnate; dar putem fi martori faptelor bune împlinite de fiecare. Şi putem învăţa din ele. Va putea cineva să dea de urma P. E. N. Clubului român, ca să-i arate această dorinţă? S O carte nouă despre Basarabia a ieşit acum câteva zile. A fost scrisă, cu ştiri culese mai de mult şi cu datele unei călătorii de anul trecut, de d. Charles Epson Clark. Cunoaştem numele ca şi metoda, din „Greater Roumnnia". Ele sunt vrednice de oprire asup-ră-le. Ştiam dela întâia carte că avem în autor1 un prieten. Constatăm ar cum că el ne-a rămas. Bessarabia (New York 1927) are peste 300 de pagini şi, în ele, toată armătura ştiinţifică a unei bibliografii a problemei şi a unui index de nume, dar şi tot zâmbetul unor fotografii pline de lumină. Cartea plimbă mai cu seamă prin istoria acelui pământ bătut de atâtea valuri. E o istorie de val-vârtejuri barbare şi e şi o istorie de azi, a loviturilor comuniste şi a Tatar-Bunaru-lui. D. Clark ne dă de cele mai adesea ori drep- acestca duc cu ele accentele cele mai intime, spontane şi nefalşificatc. ale oamenilor din lumea zugrăvită în „O noapte furtunoasă’. Restul sunt sau clişee vechi şi moarte cari tind să se e-lim.ine, sau formule nouă. naive alcătuind acel faimos galimatias caragialesc. Astfel urmărită, neîndurător, alipindu-ne privirea de aceea ascuţită şi scormonitoare a lui Caragiale, lumea aceasta apare sălbatecă şi tristă. ION MARIN SADOVEANU MĂRUNTĂ tute nouă. Ne trebuia acest sprijin. Şi e bine să sune prin lumea, de atâtea ori ostilă, ' dreptul nostru dintr’o gură puternică anglo-saxonă. Ea încojvju ră pământul. Să nu ne uităm prietenii, carf nu ne uită. £ E pe Dunăre o aşezare de pescari, spânzurată în trepte de faleza înaltă, cu o clopotniţă de biserică ortodoxă la un capăt şi cu un turn de minaret la celălalt, ca o> anticipare a. Răsăritului. Oamenii sunt cu umeri laţi, iuţi şi uneori stropiţi, ca de zamfirul din poveste, de doi ochi neaşteptat de albaştri. Apa şi-a lucrat, în timp de secole, oamenii ei. Aşezarea de pescari e Turtueaia. Ea rămâne la fel de necercetată ca în zilele vechi şi se uită dintre livezi şi vii dincoace, peste toată lunca Argeşului aşternută dedesupt, ca o fem.ee care a isprăvit de împletit o plasă de vârşe sau de năvod, din mijlocul uneltelor înfipte Ia uscat în prăjini. Visează în Soare, plină de trecut. Printre uliţele suitoare, cu case cu cerdac şi răspântii de cişmele de piatră turceşti, unde fete în şalvari pembe şi feregea viorie până subt ochi uită să mai plece, aşteptând să se umple ibricele de aramă, trece un pictor. Pe prietenul nostru îl chiamă Ştefan Popescu, dar alt pictor se uită acum lă matroanele trase p,e cheiul cu ecouri e-lineşti al Balcicului sau caută de pe un promontoriu de sub Mangalia, o mare cu alt albastru şi o coastă mai puţin sfâşiată şi roşie. Culorile de aici au chemat pe oamenii culorilor. Ei singuri au cucerit până azi Cadrilaterul. Cadrilaterul e încă un mare atelier de pictor. In Turtueaia, cu cei şapte sau opt mii de pescari români ai ei, cari stăpânesc de secole toată Dunărea cu luntrile lor negre şi subţiri, se ţine o serbare a amintirii. Semnele, de care s’o mai legi, s’au prăbuşit de urnit. Câte un bătrân do optzeci de ani dacă urai poate să-ţi arate locul. Aici, din clopotniţă până în gardul din fund, era biserica. •— „Şi încăpea, moşule?" — „Încăpea, domnule, că n’avea. încotro. Era ascunsă sub pământ, că Turcii n’o lăsau deasupra. Dar pe atunci, pentrucă nu era voe să stea pe acoperiş crucea, oamenii p purtau în inimă". — „Şi şcoala unde era?” — „Uite, aici din noi până colo. Ia o căsuţă acolo; care s’a surpat singură”. Omul are ceva din arama sunătoare a clopotelor pe 198 © BCU care le mişcă de câteva ori pc zi, sus peste Dunăre. Pentru el timjmrile n’au trecut decât când coboară de-acolo, cu ochii micşoraji de ieşirea la lumină din întunericul păstrat de obloane eu f'uştee închise, al turnului. Se împlinesc o sută cincizeci de ani de şcoală românească în Turtucaia'. E o sărbătoare a cărţii şi a gândului, de care mai ales scriitorii se simt aproape. Oamenii minţii au împins înainte hotarele mai de mult decât oamenii săbiei şi le apără şi astăzi, mai bine decât ci. îi o serbare a noastră. Să fim faţă. cu gonfuloanele de azur ale breslei, cu himera de fir în cute. Cu o pădure de gonfaloane albastre înfipte pe orizontul podişului şi bătând in vânt ca din nişte u-ripi robite. Strămoşii de odinioară se vor afla subt ele în nesfârşite şi nevăzute şiruri, în sumane ea de aba nouă, când nu vor fi decât de lumină. s A ieşit tomul XLVI din Anale cuprinzând darea de seamă despre şedinţele Academiei române din 1925—1926. Să nu se creadă că c vorba nici de vreo broşură: volumul, în tiparul grăun-ţos şi mărunt al „Culturii Naţionale", are peste 280 de pagini; nici de vre-o lectură euncelaristă fără interes. E drept că un gospodar bun, în care bănuim pe d. 1. Bianu. supraveghează orice faptă şi o crestează bătrâneşte la răboj. Dar acea orice faptă e a unui aşezământ de cultură cu o neînchipuită activitate, regulator din umbră al vieţii spirituale româneşti, fără să se cutremure la ceartă nici să se înduioşeze la laudă. Viaţa lui apare deodată, Ia răstimpuri de un an. în aceste lucrări. O vină de administraţie împiedică mereu ca ele să ajungă în prea multe mâini. Aşa încât Academia română poate să rămână, şi mai departe subt ale ei şapte văluri. Vom căuta să-i dăm noi la O' parte câteva. E întâiu chestia bibliotecii. Un Raport despre activitatea Bibliotecii şi despre îmbogăţirea eo-lecţiunilor în anul 1925 aduce tot felul de lămuriri în legătură. La început stau plângerile împotriva localului. In casele pe care le ştim, lipite din două clădiri de dar ridicate pentru trebuinţe de locuire şi printr’o minune ferite până azi dle foc, se adăpostesc 280000 de volume cu 11300 cititori şi 38500 de lucrări cerute anual. Urmează la rând, iară ca în fiecare an, plângerile faţă de proasta salarizare a funcţionarilor Academiei. Dar acestea sunt dureri; să trecem peste ele. Sporul colecţiilor a fost de 8810 volume, 5194 numere de reviste române şi 2691 străine, 2128 stampe şi portrete, şi altele. La capitolul cărţilor, tre-bue să so deosebească în total, 135 cumpărături, 4044 în dar sau schimb şi 4631 în virtutea legii depozitului. Acestea din urmă ar înfăţişa producţia anuală a cărţii din România. Câte date lipsesc însă din această cifră? Ii lipseşte întâiu realitatea. E sigur că producţia cărţii e mai mare. Multe n’ajung la Academie. Ne-ar trebui apoi o clasificare pe materii, pe graiuri, destul de multe azi în România. Deocamdată, putinţa sau chiar interesul pentru problemă nu există. E în al doilea rând chestia Dicţionarului. După o lungă întrerupere, tiparul se reia. Intâile noui fascicule trebuiau să iasă odată cu florile de Maiu, Ne temem însă şi pentru ele, de gerul a- eesta neaşteptat. Iniţiativa ..Prietenilor Dicţionarului”, cave a desfăcut în mai puţin de un an din vechile fascicule, de mai mult de un milion de lei, a dat ajutorul şi încrederea interesului popular. E în al treilea rând chestia ortografiei îndreptate. Ea s’a încheiat cu un vot stricat de un răs-vot, care a arăfat că omenirea se desbină mai ales pe treburi de formă. Să aşteptăm şi cuvântul dela Cernăuţi, al Congresului filologilor. E în al patrulea rând, şi ar fi în al cincilea, şi în al zecilea probleme de probleme. E mai bine să fie urmărite acolo. Academia Română e o încununare a vieţii noastre spirituale. Acest volum de Anale e ca o expoziţie de fapte ale a-Jiului, deschisă oricui. Intraţi şi întârziaţi în meditaţie înaintea lor. Minerva de sub coiful ei de gânduri vă urmăreşte! z Am primit această carte: Filosofia şi istoria ei. într’o sală albă din1 internatul teologic dela Chi-şinău. Pe sub liliacul înflorit de afară şi pe sub castanii puternici încărcaţi de micile lor candelabre aprinse, treceau, ţinându-se frăţeşte şi monahal pe după umăr sau peste mijloc, studenţii facultăţii în odihna lor duminicală. Pe uşa largă intra călăuza duhovnicească a acestor jocuri de pace, aşezate fără să se simtă, în coasta celei mai umblate străzi a oraşului, ca Raiul, care treime să fie undeva în paşii noştri şi mi-1 vedem. Intra cu barba lui albă, plină de râsul ospeţiei, iar peste ea şi peste toată faţa, căutând parcă să-i treacă nebăgaţi de seamă, cu ochii prăpăstioşi şi numai flacără. Dacă nu mi-ar fi teamă de păcat aş spune că e mai la locul lui acolo Gala Galac-tion, călăuza de care scriu, decât Sfântul Vladi-mir din ungher. Cartea e a lui fon Gli. Savin, dela facultatea teologică clin Ch'şinău. Am citit-o, lăsând deoparte ispite mai mari, cum erau „Cuvinte potrivite” ale lui Arghezi, care mă însoţeau în această călătorie cu clopotele lor de înviere. Acesta va găsi poate odată iertare, dacă vorba Evangheliei e adevărată — şi care vorbă a ei ar putea să nu fie, când a trecut prin atâtea milioane şi milioane de suflete? — că multă iertare află cel care mult a iubit. E drept că iertarea e făgăduită abia în ceruri, dar când cineva începe să umble cu o asemenea carte galbenă pe braţ e ca şi cum a urcat într’un vitraliu şi a început drumul la cer; carte ca viaţa, numai noroiu şi numai stele. Ion Gh. Savin, e vrednic însă de o recenzie, nu de o biată amintire legată prea mult de un cadra prea scump. L-am găsit luptător şi fără arcane cum sunt copiii bisericii când pleacă după adevăr, după alt adevăr decât cel revelat. Aici balaurii, încolăciţi pe mincinoase comori, sunt la tot pasul. z E greu să-şi încuipuie cineva câte lucruri se pot găsi în trei sute de pagini de mare format, ale unei reviste de sociologie. Să răsfoim alături, pentru o cât de slabă părere. Eu le-am citit acele pagini, pe unele de mai multe ori, şi puteţi avea încredere. Nu le-am citit de mai multe ori, pentru că ar fi fost greu de înţeles, ci pentru alte pricini. Dar puteţi, încrederea s’o aveţi şi să citiţi 199 © cl- imele lucruri şi singuri. Merită, şi a ti fi mai sa- * raci, nefăcând-o. Revista e „Arhiva pentru Ştiinţa ţii Reforma Socială" a Institutului Social Român. In ca se simte Ia tot pasul ochiul do ansamblu al directorului, d. D. Cinsti. ( ecace părea răskţ, la întâia privire, se încatenează deodată într'o intenţie do cercetare sau cel puţin de informaţie sistematizată. Ia, cel ce citeşte, nu numai lămuriri de gânduri şi fapte, dar mai ales lecţii de metodă. Punctul de vedere sociologic, partea de-impalpabil în care materialul se poate mişca chiar cu di-bueli, e aici mereu prezent. rntr'o definiţie: „Sociologia este”... e greu să se împace doi; citind „Arhiva”, sociologia se defineşte dela sine. fără vorbe. Tată de ce directorul e cel mai mare colaborator al revistei lui. şi uneori fără să aibă nevoe să intre îm sumai'. Massele acestea el le provoacă şi aşează organic. Multe, scăpate din mâinile lui, ar cădea în haos. In volumul de faţă se găsesc alături cele mai frumoase pagini care s’au scris despre Pestalozzi şi cadrul elveţian al activităţii lui, de d. 1. Ră-dulescu-Pogoncanu, sau paginile romane ale congresului internaţional de educaţie morală. Ele au retrăit înaintea noastră, povestite cu credinţă, în seri mişcate, cu un strălucit auditor mai ales feraenin, în sălile Institutului Social Român, de d-na Rădulcscu-Pogoncanu. Era ca o femeie ieşită dintr’o metopă de academie şi continuând în vorbă, un gest de piatră descoperit şi rămas în Elada veche. Serile mişcate tremură şi perspectivele! E tot acolo, aproape un tratat despre capitalism, urmărit pe mai multe planuri, administrativ, economic, agricol, cu interesul unor nume găsite alături, ca d-mi Argetoianu, Madgearu, lonescu-Şişeşti. E istorie a trecutului claselor sociale româneşti, cu d. I. C. Filitti, e problema şcolară, a Societăţii Naţiunilor, a bibliotecilor ieşite- din miliardele şi sufletul rar american al lui C arnegie, în scrisul bulbucat şi năvalnic do tinereţe ştiinţifică şi de încredere în viaţă, al cl-lui Aurel Ion Popeseu, e politică socială, luptă între d. Lotar Rădăceanu şi Zeletin, care durează, ceeace înseamnă că atacatul rezistă, iar atacatorul bea mereu din butoeale povestei apă de putere; sunt recenzii, e cronică, e o enciclopedie cu neputinţă de rezumat. Gândiţi-vă că e şi^ literatură! Un premim nou s’a înfiinţat pe lân-g’ă Institut. Se_chiam,ă „Bucura-Dumbravă" şi e de 20000 de ţei, din dreptul de autor asupra operelor, pe care scriitoarea a fost silită să le întrerupă. El^ se dă anual, pentru o lucrare deeti-,că generală. Suntem între nume cunoscute. „Ar- hiva” e între noi, cum suntem şi noi la ea: casă. £ 'Teatrul Naţional din Bucureşti a prezentat amil acesta o singură lucrare din repertorul italian: „Enric IV" al lui Pirandello. Dar a anunţat pentru acest zăbovit sfârşit de stagiile, „Giulio Cesare” al lui Etirico Corradini, Iată un nume pe care cu gnu l'au putut descoperi chiar şi acei critici dela noi cari. cât-decât se ţin în curent cu mişcarea teatrală din Italia. Căci însemnătatea, şi dep'Iina semnificaţie a a-eestui nume, este de căutat în altă parte: Corradini este reprezentantul naţionalismului italian, încă de pe vremea când nimeni nu mai era naţionalist în Italia. Corradini, alături de Gabriele D’Annimzio şi de alţii, câţiva, au 'preconizat,, au pregătit, au proorocit, au determinat renaşterea politică naţionalistă actuală italiană, încadrată sintetic şi pragmatic de. Fascism. Prin Corradini, prin vasta-i operă de doctrinar, s’a perpetuat astfel idealismul messianic, al romanticului Risorgimcnto, chiar şi în acel răstimp în care materialismul (Socialism în politică, Naturalism în literatură) invadase întreaga vicaţă a Peninsulei şi înnăbuşise compromiţător licărirea conştiinţei ei naţionale. Corradini a crezut în destinul fericit al Italiei, fie şi în timpul ruşinoaselor înfrângeri africane. Corradini este astăzi , Maestrul”, , Profetul" n oui lor gencraţiuni. Ide unde în 1895 era singur, astăzi simte vibrându-i în suflet legioane întregi de urmaşi. Semeţ şi conştient, n’a pierdut din capul locului nădejdea în renaşterea politică a decăzutei sale Patrii, întru întoarcerea la acel Imperialism pe care îl impuneau fatidicei sale convingeri forţele istoriei romane. „Ideea Italiană, care pentru El a fost mereu totuna cu Ideea Imperială, a fost zăgazul puternic, de neînvins. împotriva căruia se frânseră. mizere, nebuloasele şi înveninatele ideologii germanice”... Aşa îl văd naţionalişti de azi. Drama „lulius Cacser", izvorăşte firesc din acest inspirat crez politic şi, mai înainte de orice, este poezia gintei italice, întruchipată în figura cea mai reprezentativă pentru năzuinţele spirituale şi politice ale Italiei contemporane. Drama este veche; dar reluată de autor în ultimii ani, spre a înnălţa şi mai luminoasă statuia Eroului, pe piedestalul de entusiasm al Imperialismului actual. Reprezentarea acestei drame Ia Bucureşti poate fi un izvor de proaspătă regenerare a ideiei naţionaliste. R. IOSIF: IN GARĂ ui XVI RR A © BCU Cluj VAS!LE POPESCU: PEISAGIU URBAN SABIN POPP PORTRET DE FAMILIE (LĂNDIRBA © BCU Cluj /. TEODORESCU-SION: COMPOZIŢIE OÂMDinBA © BCU Cluj CORNEL1U MEDREA I. TEODORESCU — SION \ O 4XMREA © BCU Cluj TODOR V I A N O fragmente moderne editura cultura naţională Lei 80 A APĂRUT: BEETHOVEN STUDIU COMEMORATIV EDITURA FUND. CULT. PRINCIPELE CAROL LEI 80.- H APĂRUT: FUGA LUI ŞEFKI ROMAN DE EMKNOIL BUCUŢA EDITURA „CARTEA ROMÂNEASCĂ". PREŢUL 70 LEI A APARUT OCTAVIAN GOGII MUSTUL CARE FIERBE ARTICOLE DE POLITICĂ NAŢIONALĂ şi ESSEURI CULTURALE CEZAR PETRESCG OMUL DIN VIS NUVELE EDITURA RAMURI Preţul 40 Lei CRAIOVA ION MARIN SADOVEANG DRAMA ŞI TEATRUL BIBLIOTECA „SEMĂNĂTORUL" EDITURA LIBRĂRIEI DIECEZANE, ARAD. CARTEA VREMII COLECŢIE ENCICLOPEDICA îngrijită de NICHIFOR CRAINIC ■ AU APARUT: ^ 1. EMAN Ol L BUCUŢA LEGĂTURA ROŞIE nuvele. 2. CHARLES MAURE AS VIITORUL INTELIGENŢII . . în rom, cu o introducere de T. Vianu. 3. ION PILLAT SATUL MEU, VERSURI cu gravuri în lemn de Teodorescu- Sion. 4. LUCIAN BL AGA FENOMENUL ORIGINAR studii filosofice. 5. H. IBSEN PEER GYNT trad în versuri de Adrian Martin. 6 V// flAI D RAI. EA INTRODUCERE IN SOCIOLOGIE. 7. LUCIAN BLAGA FAPTA lor dramatic. ' 8 D. !A\COV!Ct Sori E l'.4 Tt! A y ATI UN l LO R ' 10. L. PIRANDEI.LO HENRI C IV trad. de Al. D. Mărcii * . 11. V. VnlCULtScU P(