CÂMP I REA JUXTA CRUCEM DE NAE IONESCU ...Pe vremea aceea altarul lui Grunewald băjenărea pe la Muencljen. Gonit din Colmarul alsacian de urgia răsboiului; sau pus la adăpost, în potriva unor pretenţium de Deşte hotare — cari nici nu au întârziat sa se valorifice. Sorţii căzuseră. In pnmâ vara spălăcită a lui 1919, Germania lichida, într'o dureroasă înfrângere morala, nenorocul armelor sale. Şi în cetatea de pe malurile Isarului, grea de mândrie şi de amintiri, neamul germanic îşi lua adio dela tripticul .crucificării, cerut înapoi, la locul de baştină în Cuwţw pinacotecă din Barerstrasse, unde fusese expus panoul, era un pelerimj. De dimineaţă începeau să curgă şcoalele cu profesorii lor; şi oameni de toata mana, simpli — sau mai evoluafi, solidari cu toţii, ca descendeţi spirituali duecţi, cu meşteru Grunewald care în acele ceasuri grele întrupa încă şi mai mult par ca sufletul vechei fllsacii germane. Perindarea tuturor în faţa crucificatului, căpăta de sigur un alt sens, mai adânc ş? mai tragic decât plângerile periferic-sentimentale şi intonarea vechiului cântec de mişcătoare aducere aminte O Strassburg, o Strassburg.. Hm fost să-l văd. O durere aproape fizică; covârşitoare în ori ce caz. Crucea cu trupul Domnului proectată pe un cer de cositor. Nu e un simbol; nici o adâncire transcendentă • nu e nici resemnare, nici nu se deschid zările mântuirii ca o nădejde. Pe cruce spânzură un"bief trup de om, frânt de durere; cu degetele crispate de suferinţa ca picioarele unui păianjen în agonie; —cu carnea plină de vânătăi, ca şi cum descompu- 121 © BCU berea ar fi început deja; — cu două picioare informe, umflate de înfiorarea cuiului, peste cari se prelinge o dâră băloasă de sânge. In stânga crucii, Maria. O Mărie cu faţa mai degrabă de stârv; dacă nu ar fi în ea desnădejdea ochilor halucinaţi şi roşul strident al gurii, într'un văl de un alb crud, de cretă. Iar în dreapta, Ioan. Nu Ioan pe care îl cunoaştem noi, metafizicianul prăpăstios şi pasionat; ci un Ioan rece, impasibil aproape, impersonal. Mâna cu arătătorul întins, un arătător subţire, lung, precis cu irtdicaţiunea unui istoric, arată înspre Cel spânzurat pe cruce: ECCE HOMO! Da, iată OMUL. Răstignirea este un fapt istoric, şi un simbol. Ea încfupue suferinţa acumulată, de proporţii enorme, a omenirii. Pe lemn atârnă EL, pentrucă numai el putea purta pe umeri toată durerea trupului, câtă s’a îngrămădit de Ia săvârşirea păcatului. Iar crucea a fost înfiptă sus pe Golgota. Dacă şi aceasta are un sens — Golgotha, quod est Calvariae locus (Mat. 27. 33) — nu ştiu. Dar că jertfa a trebuit să se împlinească acolo sus, nu e fără nici un rost. Sus, adică în văzul întregii lumi antice, care într’o desperată stăruinţă încercase excluderea, sau cel puţin ignorarea suferinţei câtă este ea în univers. Hei stă marea întoarcere, marea semnificaţie omenească a creştinismului: durerea este un fapt; care nu străbate în încheieturile lui cosmosul, ci neamul omenesc. Creştî-nişmul nu ia faţă de această durere atitudini protivnice; nu o neagă, nu o ignorează, nu o combate; ci înşelată în nădejdile ei de mântuire, prin Cristos-omul, omenirea se doreşte după dreptul şi libertatea de a-şi plânge înfrângerea. Omul este cel care se svărcoleşte în chinuri sus la locul Căpăţânii. Nu Cristos-Dumnezeu Ştiu, şi Dumnezeu poate să sufere; şi Dumnezeu suferă. Când fiecare din noi îşi întoarce faţa dela EL, şi lasă drum iubirii sale către vadurile întunecate ale diavolului, Dumnezeu plânge. îmi aduc aminte cât de puternic e în L. Blois sentimentul acesta pentru Dumnezeu care suferă pentru că e părăsit de oameni. Pe cruce însă a fost părăsit durerii sale omul, de către Dumnezeu, Plângerea Celui răstignit nu o spune oare destul de categoric?: „Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, pentru ce m'ai lăsat ?“ (Mat. 27. 45). Şi nu este caracteristic că în isbucnirea suferinţei Lui, Christos găseşte exact aceleaşi cuvinte ca şi psalmistul?: „Deus, Deus meus.. quare me dereliquisti ?“ (Psal. 21. 2). Ca şi psalmistul care nu a fost decât om. Fără retorism, fără pathosul eroic al Grecilor, de care nu a putut scăpa nici o personalitate aşa de măsurată, adânc cumpănită şi sinceră ca a lui Socrates, gemătul acesta este plânsul simplu, umil şi necontrafăcut, expresiunea veridică a sufletului închircit de durere sub gesturile teatrale şi inutile ale lumii vechi- E recunoaşterea pur şi simplu a unui fapt; şi anume fără comentarii. Toată metafizica creştină e dominată de această trăsătură fundamentală. Ceea ce există, nu are nevoe de justificare, nici de fundare teoretică. Nici măcar de explicare. Răul e; ca o stare, de fapt. Păcatul originar, de la care derivă în timp răul, nu reprezintă o demonstrare a necesităţii răului, care există, aş zice, ontologic. Primul om a păcătuit atunci când s’a îndreptat în spre cunoştinţă. Dar nu întâmplător, prin intervenţia unui principiu exterior al răului, diavolul; ci în virtutea unei slăbiciuni existând chiar în om. Căci diavolul când a voit să ispitească, nu s’a întors către Hdam, ci către femeie. De ce? Pentru că el ştia că femeia nu va rezista ispitei. Ea era deci mai slabă; iar dacă a greşit, trebuia să greşească; propter imbecilitatem sexu. Posibilitatea păcatului preexista deci în om căderii, în acelaş fel în care firul de iarbă e închis în sămânţă. Profund realistă, metafizica creştină este lipsită de dialectică. Este adevărat, istoria gândirii şi a suferinţei omeneşti cunoaşte şi alte soluţiuni; cari din punct de vedere al arhitectonicei filosofice pot apărea unora ca mai complicate şi mai impunătoare. Buddhismul de pildă, aşază durerea la chiar baza realităţii, fundând prin aceasta teoretic caracterul ei de necesitate absolută. Mă gândesc însă dacă toată această subtilă şi confuză dialectică, înfăţişată în forma unei exuberante cosmogonii, este în adevăr mai impunătoare decât recunoaşterea simplă, dar tragică, a faptului, aşa cum o face creştinismul. Şi pc urmă, unde duce o asemenea dialectică? Dacă existenţa este înfrăţită cu durerea, evasiunea din suferinţă trebue să echivaleze cu smulgerea din realitate- Pres-cripţiuni tecljnice precise, indică — în adevăr — înţeleptului, calea pe care trebue să o urmeze pentru ca să se poată desprinde din’existenţă, trecând în Nirvana. Dar pe deoparte soluţiunea aceasta — care nu e decât prea radicală - nu rezolvă problema decât suprimând individul; iar pe de alta, acolo unde această suprimare — din diferite motive — nu este posibilă, singurul drum, care mai rămâne deschis, este calea pasivă şi întunecată a resemnării. Plecând de la faptul concret al durerii individuale, budismul hipostazează suferinţa într’un fel de durere cosmică. O frumoasă şi cutezătoare construcţie de gândire, — sigur. Din nefericire însă, trecerea în Niravana nu e decât... saltul în gol. Mai este lumea greacă, pe care nu o putem ignora. Pe care însă prea ni-o închipuim senină, însorită, entusiastă, mergând cu pieptul deschis înspre victoriile vieţii. S’a observat, cu drept cuvânt, că trăsătura fundamentală a întregei antichităţi este Hedonismul, urmărirea stăruitoare a bucuriei, în accepţiunea ei largă; cuprinzând, de Ia plăcerea brutală a trupului până la cea spiritualizată a contemplării realităţii ultime, toate formele, cele mai variate şi mai complexe ale bucuriei. Erosui grec, vehicul sau metpdă, el însuş proteic şi nesfârşit de diferenţiat, este oarecum expresiunea tipică a structurii spirituale antice, a idealurilor acestei lumi. Foarte puţini sunt însă acei cari au înţeles că în spatele acestei vecinice saturnale pe care o imaginează închipuirea noastră cam grăbită întru generalizare, stă tocmai desamăgirea şi durerea unor sforţări făcute în zadar; că hedonismul nu este formularea unei realităţi care stă la baza vieţii greceşti; nu e răsfrângerea teoretică a unei stări de fapt; ci mai degrabă, tocmai din potrivă, expresiunea unei dorinţe, crescută şi împuternicită de golul rece al durerii. Dincolo de sfârşitul temut al bucuriei aşa de stăruitor dorit, stă prăpăstios deschisă „moira“. Cinismul grec, cu toate formele lui, este o sfidare, dar nu o înfrângere a suferinţei; o încercare mai mult retorică, fără adâncime sufletească; o atitudine care îşi găseşte răsplata mai adesea în admiraţia superficială şi neînţelegătoare a mulţimii, de cât în adevărata linişte sufletească a înţeleptului, care înainte de ori ce este echilibru. Cinicul este un orgolios, şi de aceea un singularizat între semenii Iui. Punctul lui de reazăm e în afară; dar nu într’un absolut transcendent, ci în respectul temător al celorlalţi. Formula lui de viaţă nu are valoare circulatorie; nu trebue să aibă, pentru că satisfacţia lui stă tocmai în prestigiu, — şi nu poate da prestigiu decât tocmai ceea ce nu se poate realiza de toţi oamenii. Este prea puţin ca cucerire positivă în problematica bucuriei, nu? Prea puţin şi prea... epidermic. _ Insăş vestita „ataraxia11 a lui Epicur,|care e una din consecinţele istorice ale cinismului — cealaltă consecinţă este îndemnul la sinucidere, practicat de întunecatul He-gesias — înseamnă, faţă de pretenţiunea permanentă a hedonismului — de a-ţi procura, anume, un maximum de plăceri — un jalnic faliment. Căci nici înţelepciunea aceasta C epicureică nu este o atitudine pozitivă, de afirmare a individualităţii, ci trecerea într'o defensivă fricoasă în faţa realităţii recunoscute a durerii, care cel mult ar putea fi neutralizată. Dincolo de anestesiantul epicureic, nu mai e nimic. * Şi tot aşa cu diversele variante ale doctrinei stoice. Cari până la urma. urmelor nu duc de cât Ia o mutilare a vieţii noastre afective, prin reducerea voită a facultăţilor de cunoaştere. iJK^Ce deosebit este tabloul acesta aşa de întunecat şi desnădăjduit,— de bucuria veci-nică şi izbăvitoare \ pe care ne-o închipuim domnind perpetuu sub cerul albastru al Eladei. Din el se răsfrânge desigur altceva; şi anume: convingerea că ceia ce vechii r Greci urmăreau mai stăruitor — isgonirea durerii din omenire -- era o imposibilitate de \ fapt; că suferinţa se strecoară pretutindeni acolo unde nevoia fericirii se face simţită; / iar dumnezeiasca bucurie împăciuitoare Ieste cu atât mai greu de cucerit, cu cât mai însetat şi mai stăruitor alergi după dânsa... Se poate vorbi aşa dar, după aceste scurte îndicaţiuni, de un faliment al . metafizicei aulice. Terapeutica greco indiană a dat greş; nihilism de-oparte; resemnare de alta. Ambele altoite pe voinţa stăruitoare, dar neputincioasă, de a negă durerea. Creştinismul lichidează idealurile lumii antice; Intre altele şi prin aceea că recunoaşte nu i numai existenţa de fapt a suferinţei, dar — atitudine fundamental nouă—şi drepturile v ei la existenţă. Nietzsclje a crezut că poate arunca supremă insultă creştinismului, considerându-1 drept o morală a sclavilor. E o eroare; chiar dacă ea vine dela un om de netăgăduit geniu. Mai întâiu creştinismul nu este o morală; el depăşeşte cu mult limitele unor asemenea preocupări- Chiar desbrăcat de esenţa lui adânc religioasă, le depăşeşte; încadrând toată existenţa într’o interpretare metafizică. Nietzsehe nu avea de unde să o ştie: într’o familie de pastori protestanţi, tradiţia metafizică a creştinismului trebuia să pe de mult pierdută. ■ In al doilea rând, de sclavi nu poate fi vorba, atunci când se cumpăneşte structura Intimă a evangheliei; căci recunoaşterea drepturilor la existenţă a durerii nu duce la luptă în potriva ei, — e drept; dar nu duce nici la resemnare. Ştim de unde vine această falsă apreciere. Nietzsehe era prea adânc îndrăgostit de /idealurile lumii antice şi de imaginea unei forţe în continuă acţiune, pentru ca să-şi \ poată însuşi noua perspectivă care singură face cu putinţă înţelegerea creştinismului. Om de geniu, de sigur, — dar... plolog clasic; şi cu atât mai ancorat în antichitatea elină şi mai legat de idealurile ei, cu cât era mai de geniu. Nu există, nici din punct de vedere istoric, punţi de legătură între lumea creştină şi cea greco-indiană. Asemănările sunt superficiale şi valabile numai pentru incompetenţi. Stoicismul — o formă premergătoare evangheliei ? In nici un fel. Dela Zenon la Christos sunt deosebiri fundamentule nu numai de natură şi de inspiraţie, dar şi de atitudine. Stoicismul acordă un caracter negativ bucuriei, şi caută să o provoace înlăturând durerea. Creştinismul primeşte durerea ca o realitate, dar nu o neagă, ci O VALORIFICĂ. Dela răstignire, lumea ştie că nu durerea sau bucuria ca atare sunt hotărâtoare pentru suferinţa sau fericirea noastră; ci atitudinea pe care personalitatea noastră spirituală o păstrează în faţa lor. Astfel durerea însăş poate deveni isvor de nesfârşită bucurie, dacă ea îndeplineşte un rost şi îşi capătă un sens în încorarea noastră înspre mântuire. Această înaltă semnificaţie morală a durerii, creştinismul a găsit-o: ea stă în acţiunea puripcatoare asupra supetului. Askeză. Suferinţa nu poale p pedeapsă trimisă nouă de Dumnezeu întru ispăşirea păcatelor; ci tovarăş iubit şi fericitor, prin care supetele noastre se desprind de contingenţele concretului, înălţăndu-se în sferele fericite ale libertăţii adevărate, — focul în care ele se lămuresc, binecuvântarea uncii Dumnezeu îndurător care nu ne poate lăsa pradă năclăielii. Creştinismul este deslegarea dumnezeiască a problemei lui Iov, pe care lumea antică nu o putea primi de cât cu revoltă legitimă, dar în potriva căreia nu eră în stare să întreprindă nimic... Cristos a fost spânzurat pe lemn; şi a suferit; omeneşte; dar nu atât pentru ca prin suferinţa lui să ne mântuiască; ci pentru ca prin pilda lui să ne înveţe a ne mântui. Cristos a fost răstignit — şi a înviat. CCI MOARTEA PRE MOARTE CĂLCÂND,— prin suferinţa lui înfrângând suferinţa. Pilda este lămurită. Durerea e drumul mântuirii, — calea pe care ne putem câştiga pe noi înşi-ne; minunile sunt la îndemâna ori cui; numai să ştii a te înţelege, şi a cere dela tine. Mişcarea lumilor nu s’a săvârşit încă. Legea nouă e legea iubirii şi a suferinţei; dar ea nu e decât un drum. Cuvântul Apocalipsei stă încă neîmplinit; deci cată a pătrunde înţelesurile Crucii, şi pregăteşte-te întru marea înnoire care va să vină. © BCU Cluj ORAŞ VECHIU DE LUCIAN BLAGA Sus, urnirea orelor lungi se’mplineşte fără îndemn. Taci, că-arătătoare s’opresc suspinând ['pe ultimul semn. Subt porţi fiinţele somnului întră — câni roşii şi griji. Pe uliţi — subţire şi’naltă ploaia umblă pe cataligi. Vânt vecljiu, vânt lung între ziduri mai scutură luturi şi fier. . Mari semeni de altă dată o clipă s’arată şi pier. Turn negru stă în picioare şi-şi numără anii învins. Taci, că sfântul de piatră s / aureola în noapte şi-a stins. © BCU Cluj CITIRE DIN PALMĂ * DE LUCIAN BLAGA La patruzeci de ani — în aşteptare vei umbla ca şi-acum printre stele triste şi ierburi, la patruzeci de ani sugrumându-ti cuvântul te-i pierde în tine — în căutare. Prin ani un vânt o să te tot alunge subt cer, vei mânca miere neagră şi aplecat vei tăcea. La patruzeci ca pe-un ţărm vei ajunge unde fără’ncetare vei‘aştepta să vie la tine celălalt ţărm — jaf veşnic voindu-te pentru păsări din cealaltă zare. Pe şaptezecişişapte de uliţi vei umbla desculţ şi cu capul gol: ce sămânţă n’a fost îndeşert aruncată? ce lumină n'a fost înzadar cântată? V-> © BCU DE FLORII, LA IERUSALIM (SCRISORI CĂTRE S1MFOROZA) DE G. GALAGTION Iubită Simforoză, trebue să socotesc ziua de 25 Aprilie 1926, ca ziua-împărătească a vieţii mele, căci, în dimineaţa ei, mi-a fost hărăzit de sus să primesc, în Biserica Sf. Mormânt, Trupul şi Sângele Mântuitorului. Intâlnindu-mă aseară, la M-rea Sfinţilor Arhangheli, cu un frate al meu întru Cljristos, preot din Bucureşti şi cu alte feţe biseri-* ceşti, am primit sfatul bun să mă duc la Patriarhie şi să cer să fiu admis între liturghi-itorii de Florii. Am cu mine, luate cu grijă, cele necesare preotului, în ajun de liturghie, şi dis de dimineaţă sunt treaz şi mă pregătesc... Scumpă amică, poate vreodată, în viitor, îţi voi da să citeşti, zguduitoarele şi sublimele rugăciuni, pe cari trebue să le cetească un preot, când merge să aducă, la altar, Sfânta Jertfă. La ora şase, dimineaţa, sunt la M-rea Sfinţii Arhangeli şi bat la uşa chiliei prea cuviosulni egumen Teofilact... Toată lumea e în picioare... In preajma Patriarhiei şi pe uliţele-coridoare cari duc spre Biserica Sf. Mormânt aşteaptă popor de închinători cu stâlpări de finic în mâini. întovărăşit de prea cuviosul Teofilact intru în piaţeta Bisericii patriarhale şi de aci în sacrul labirint, tocmai când orga capelei latine aşternea, în zorii acestei dimineţi, ultimele horbote sonore.. însoţitorul meu mă poartă cu mână energică prin massa clocotitoare a miilor de oamenii de subt cupole... Văd întâia oară ce este Sf. Mormânt şi ce este prăpastia arhitectonică şi cu stalactite de candele, în fundul căreia odihneşte — stalagmită sacro— sanctă — capela Sf. Mormânt. - ' Dar n’am timp să mă desmetecesc bine, căci prea cuviosul meu tovarăş mă târăşte după el în sanctuarul Mormântului, şi mă dăscăleşte ca pe un copil... Trec, frânt în două printr’o anticameră, nu mai mare de cât camera unui ascensor şi apoi, după ce au ieşit,. ca din gura unui cuptor de aur, alţii închinători predecesori, intrăm şi noi... Visul e realitate!... O realitate iluminată de candele şi prezidată de un preot, cu epitrahil—• Sânt în locul cel mai sfânt de pe pământ. O jumătate din acest chivot de piatră e compusă de lespezii între cari se odihni, trei zile, Biruitorul Morţii. Deasupra, e o placă de marmură, poate trandafirie, pe care nu pot s’o vază bine de cât acei prea puţini creştini, intraţi aici, cii ochii uscaţi şi cu simţurile glaciale... Egumenul meu n’are răbdare... Şi cu dreptate. Mă ridică din genunchi, şi mă scoate 127 © BCU Cluj afară, ca să fac loc sutelor de închinători cari aşteaptă la gura Sf. Mormânt, mulţi, desigur, mai vrednici de cât mine să îmbrăţişeze sfânta lespede. Tot de mână şi cu greutate, prea cuviosul Teofilact mă scoate la pragul bisericii celei mari, care aparţine Ortodocşilor. Aici suntem mai la larg. Intrăm în sfântul altar, unde sunt gata să-mi încep închinăciunile, dar însoţitorul meu are a doua idee bună. — „Să mergem, întâi, sus la Golgotha şi să cădem înaintea pietrei, în care fu îngropată Sfânta Cruce....11 Din altar urcăm, în partea dinspre miază-zi vreo douăzeci de trepte, trecem peste un coridor şi intrăm într’o a doua biserică, mult mai mică de data aceasta, şi împărţită în două jumătăţi: una grecească şi alta latinească. Aid este capela Golgotţjei. Subt altarul nostru stă, ferecată în argint, piatra scobită, sigilată de tradiţie ca purtătoarea crucii Mântuitorului, în ceasul înfigerii în Calvaria. Revenim în sfântul altar. Scormonesc cu trudă, în greceasca Noului Testament, acele câteva fraze elementare cari îmi trebuesc pentru curiozitatea şi întrebările fraţilor mei întru Christos.. Privesc în jurul meu... Altarul în semicircomferinţă, are jos un brâu de trepte semicirculare, un jilţ măreţ pentru Patriarh şi un dublu-fund obscur, cu guri ca de lojă, în care trebue să fie cămările şi vistieriile sacre. Sfânta trapeză se în-nalţă ca pe un pedestal şi are deasupra un baldachin cu stâlpi. Vestmintăria este lângă Sfânta Proscomidie, într’una din lojele cu grilaj... Patriarhul soseşte... Clericii cari îl însoţesc îi aduc mantia arhierească şi cârja şi-l vedem în strana patriarhală, deasupra mulţimii norodului... E neschimbat, aşa cum l-am văzut la Bucureşti, ba aş putea să zic că mi se pare mai viguros şi mai puţin încovoiat.. Toţi preoţii, cari vom lua parte la Sfânta Liturghie, ieşim prin uşa dinspre miazănoapte, doi câte doi, şi mergând la tronul patriarhal şi făcând legiutele metanii, sărutăm mâna Patriarhului. Dar lumea eclesiastică are aici mişcări repezi şi îndemânatice şî eu — încet şi agiamiu — trebue să fiu muştruluit de ceilalţi. începem să evoluăm conform datinelor liturgice... Slujesc, cu Patriarhul şase vlădici, zece preoţi şi opt diaconi. Fericitul Damianos se îmbracă în mijlocul Catedralei, ca în zilele de mare sărbătoare. Americanul Frank G. Carpenter, care a fost de faţă la o liturghie pontificală, îşi notează astfel impresiunile: „Nu se află, în lume, rege care să apară în atâta strălucire, la ocaziunile solemne, ca Patriarhul Ierusalimului. El poartă vestminte de aur, iar căciula lui cea mare este acoperită cu fulgerătoare diamante, zmaragde şi rubine. Episcopii cari îl însoţesc, au cruci bătute cu diamante cari le atârnă de gât şi vestmintele lor sânt din brocart de aur şi de argint''... Pe când Patriarhul stă pe loc înnalt, în mijlocul poporului, şi diaconii îi pun vestmânt după vestmânt, alţi diaconi, cu cădelniţele în mână, rostesc solemn versetele vestmântare. Pe când primii diaconi pun pe umerii Patriarhului omoforul, cei cu cădelniţele exclamă: „ Pre umere ai luat Christoase firea noastră cea rătăcită şi înnălţându-te o ai adus pre ea lui Dum Coborând uliţa boltită spre biserica din deal, desluşesc în închipuire procesiunea îngropării moaştelor. In dimineaţa de primăvară toscană, se împletesc subt arcuitura cerului ecourile, de clopot din turla Catedralei şi a Palatului Seniorial. Călugări duc racla de argint pe palme; preoţi prohodesc; poporul se descopere, iar copi-Iiţele seneze întind pe braţe inaldăre de flori; în urină, boceşte mama Caterinei popolana bătrână şi fără plâns în ochi. Soarele împânzeşte în -jurul raclei nimb de beteală pentru Logodnică Tui Jsus. , Urc pieptiş o altă uliţă. în căutarea casei din marginea Fontebrandei, în căre-a văzut lumina zilei -ccţiila boiangiului Benincasa. Amiază dogoreşte în creştet. Pe jghi'abul de piatră ăl uliţei, se prelinge spălătura roşcată a postăvarilor din partea locului. Prin uşile, de perete răzbat accentele sonore ale neîntrecutului grai şehez. Doi copii rostogolesc b tingire peste un prag. O fetiţă îmi înfigq cu de-a sila un buchet de violete în buzunarul hainei şi întinde mâna. Mai sus, un havuz de piatră la care trei gospodine bat albiturile şi Cântă. Via Fontebranda. Contrada dell’OCa... Desluşesc o lespede în zid. „Al tempo del Governato-re de la contrada, Carlo Alberto Cămbi l’ănno MDCCCLXXXVII.;.”. Trag de clopot. Prin uşă„şb strecoară o dâră de răcoare şi o gură plină de călugăr. E ceasul amiezii şi mă poartă grăbit prin încăperile măi mult goale ale umilei case, cu gândul la inerindeâ părăsită nevolnic. Intr’un colţ de cămăruţă neguroasă, o piatră cu pete roşii: aşternutul Sfintei Caterina, pătat 153 © BCU dej. rana SţigmaieţOr. Pata. Iţii se .înfige .în ophi; simţ arsură pietrii pe obraz. " ‘ ; ' ; ■ .;. .Din coltul băncii de lemn a < vagonului, mai coprind, odată împânzirea caselor aburite de lună, peste tălăzuirea cărora pluteşte catar-tul de piatră al Palatului Comunal Pe silueta Domului se profilează aproape, imens, nasul preotului adormit, alături de care mi-am făcut culcuş. Trenul urcă din greu măgurile pleşuve din marginea târgului, lăsat în adormirea maiestăţii sale medievale. . : . , Pe fereastra deschisă a vagonului se rostogo- lesc, şuerătoare, serpentine de aer proaspăt şt ‘ limbi cfe. fuih. aprins. ;Din- huruitul lunecos de fiare, se desprinde sforâitUra' sănătoasă a preotului de alături. O scântee pripăşită pe fereastră, ne sfredeleşte tihnă şi, fără ocol, stigmatizează nasul celui adormit. TrenUl punctează cu stele roşii umbra prin care» abia mai ghicesc geana de lumină, subt care adoarme de veacuri cetatea Caterinei din Sienâ. Luate de vânt, stelele roşii se topesc în valuri de foc, peste care trece vămile văzduhului năluca Fecioarei. ALEXANDRU MARCU CRONICA LITERARA PE URMELE LUI HAR AP-ALB1)® IZVOARELE basmelor lui Ion Creangă trebuc să fie aceleaşi cu ale „Ozanei cea frumos curgătoare şi limpede ca cristalul”. Zadarnic să, i le cauţi. Te bucuri, cum ne-am bucurat până acum fără cercetare, de alaiul lor pestriţ, cu, uriaşi şi cu flecari trecând prin poeni şi destrămându-se lai o clipire din ochi. Ivan Turbincă spune însă singur din ce ţară vine. Şi n’a venit singur. In tovărăşia lui rusească, în tolba pusă în băf, s’au strecurat şi părţi, părţi din Povestea lui Harap Alb. Le-am găsit în cunoscuta colecţie „Die Mărchen der Weltli-teratur“, în volumul de Poveşti ruseşti traduse do August von Lowis of Menar (Eugen Diedriclis, Jena 1921). Mi-e prea drag Ion Creangă Humu-leşteanul, şi-l ştiu atâtora drag, ca să nu folosesc' acest prilej de amintire. Cred că n’am să-l schimb într’o lecfie de literatură populară comparată. Am să încerc să scriu 'aşa ca şi cum scriitorul ar asculta şi el, cu capul lui băgat între umeri şi cu ochii scăpărători de isteţime. O glumă de-a lui mă va opri, când apropieri prea î.uyŞtăte or da să mă abată dela bunul simt sănătos şi neted. O cercetare de izvoare pentru basm duce de o-biceiu departe. Basmul ispiteşte şi e călător. A-ceeaş întâmplare minunată, cunoscută de o inie sau de mai multe mii de ani în India, porneşte de-acolo, mai tainic decât seminţele rare ale Răsăritului depărtat' din Evul Mediu într’un toiag de drum scobit pe dinăuntru, şi se aude în Europa în teri de Miazănoapte sau mediteraneene, legată cu tot felul de amănunte de noul pământ şi păstrând cu toate acestea urzeala de-acasă. Cine a adus-o? Cum s’a făcut trecerea în noile graiuri? Nimeni nu a fost colorat-o la plecare, cum se colorează apele care intră în peşteri, ca să se ştie dacă nu sunt. tot ele într’un râu izvorît 1. Zilele acestea „Convorbirile Literare" au sărbătorit 60 de ani dela apariţie. De apariţie propriu zisă au avut mai putini, dacă se scad anii de^ întrerupere aî ocupaţiei duşmane. Cu acest prilej li s'a cerut, atât colaboratorilor mai vechi şt nai mart cât şi celor mai proaspeţi şi mai mărunlip colaborarea la un număr fesiiv. Ştiind cât de mare e numărul acestora şl ce ar putea să însemne o asemenea înmănunchere; m’am gândit să scriu articolul, dar să*I dau în altă parte. Puteam să cinstesc astfel „Convorbirile*,—după putere, nu după cuvitnjă! — fără să le cad Sarcină. Iar „Gândirea" îşi deschiden şi ea paginile, mai tinere, sărbătoririi. bogat la zeci de kilometri de-acolo. O întâlnim aici şi dincolo, fără să-i cunoaştem decât rareori cărările întortocliiate şi anonime de sosim Aceeaş cercetare, pentru basmele lui Ion Creangă, e de două ori mai grea. Ce-a rămas din motivul popular, cu eroii rupţi de loc şi despersonalizaţi până aproape de abstracţia de simbol a 'ideilor morale şi a literaturii gnomice, în compoziţiile vii, cu trăsături aproape autobiografice, ale marelui povestitor? Ceeace a făcut Vasile Alecsandri din cântecul bătrânesc, strâns, ca Mioriţa, dela vreun baciu Udrea, care sufla din bucium prin Ceahlău de răsunau munţii, ca şi cum ar fi vrut să cheme de pe vechile drumuri de tară şj din veacurile de demult pe tofi câţi scorniseră şi cântaseră acele cântece, era, fată de Creangă, numai o sfioasă încercare de îmbunătăţire a unui literat. Humu-leşteanul era el însuşi un băsninş jiopular, meşter şi ascuţit la limbă, care aducea în veselia fiinţei lui veselia creatoare a genului, parcă mai meşter şi ascuţit la spus decât la scris, oricât de mare îi e meşteşugul aci. Firul prins în anii fragezi se împleteşte cu întâmplări proprii de mai târziu şi cu zugrăvire de locuri cunoscute, ca să se ivească deodată, la urmă, aşa de nou şi de strălucit încât anevoe se mai poate descoperi partea adusă de fiecare. Basmul lui Creangă arată să iasă de atâtea ori, ca un epizod abia alterat, din „Amintiri din copilărie", iar în „Amintiri din copilărie” te crezi în destule rânduri prin lumea, tăiată cu alte foarfece, a basmelor. Cine nu-1 amestecă pe nă-praznicul Oşlobanu, cel cu ciubotele dintr’o vacă şi cu talpele din alta, cu vreunul din urie-şii lui Harap Alb? Pe Nică Oşlobanu, care întreabă pe un cărăuş în drum, la Folticeni, cât cere pe un car cu lemne şi, când i se par prea scumpe, numai un braţ, acolo, de lodbe de fag, iar omul îi zice că i le-o da degeaba dacă le-o putea duce, „ia lemnele din carul omului câte unul, unul şi le razămă în picioare lângă braţu-i; după aceea descinge brâul depo lângă sine şi le împrejură legându-le frumuşel să nu se hrentu-iască; apoi săltându-le şi aburcându-le cam a-nevde, le umflă în spate şi la gazdă cu dânsele.. Iar ţăranul, făcfindu-şi cruce, a rămas cu gura 15# © BCU căscată, fără să bleşfeaseă un cuvânt”. Şi în odaia aceea plină de trecerea şi'de sunetul numelui şi al fluerului lui Moş Bodrângă, unde acela ş Oşlobanu sare din somn răcnind ea un taur de arsura până la os a poştei de hârtie şi de seu, aprinsă la talpă de Gâtlan şi alţi dascăli, nu ne găsim parcă în încăperea de aramă, abia, abia încropită de suflarea lui Gerilă, la un joc al namilelor de basm, Setilă şi Flămânzilă şi Pă-sări-Lăţi-Lungită şi cum le mai zice, aşteptând să le deschidă uşile cu sloiuri de ghiaţă pe-afară, oamenii împăratului Roşu? Lacul lui Michiduţă şi al lui Scaraojchi din Dănilă Prepeleac seamănă aidoma cu balta unde Ion al lui Ştefan a Petrei ,,zvârlia' pietrele pe -ând în ştioalna unde se scălda: una pentru Dumnezeu- şi una pentru dracul, făcând parte dreaptă la amândoi; apoi mai zvârlea câteva de încuia pe dracul în fundul ştioalnei, cu bulbuci la gură; ş’apoi, huştiuliuc! şi el în ştioalna, de-acufundul, să prindă pe dracul de-un picior, căci aşa li-era obiceiul să facă la scăldat, de pe când Adam Babadam”. Dar pildele ar fi nenumărate. Cum s’a plimbat pe la noi „Corabia zburătoare”, basmul rus care a intrat, cu oarecare schimbări, în Harap Alb? El a dat numai crâmpeiul dela sfârşit, cel mai epic însă al basmului român, cu trecerea prin păduri şi peste ape a eroului, într’o tovărăşie mereu sporită de tot mai neînchipuite făpturi, către curţile cu fata năzdrăvană ale lui Roşu împărat. Ceeace avea formal rusesc s’a şters. Vom vedea că a rămas atâta din duhul ascuns. Pe când basmul nostru e despersonalizat şi desţărat, în basmul rusesc de multe ori nota naţională tresare prin fund ca o fugă de zurgălăi. Aci, nu atât cuvântul de ţar, care stă în loc de împărat dela noi şi n’avea poate cum să fie redat altminteri, dar corabia aceea, cu preţul şi faima legate de ea, aduc mereu aminte de Petru-eel-Mare, lucrând la Saardam. Corabia, în Harap Alb, e calul zburător, tovarăşul nedespărţit al lui Făt Frumos, nedespărţit nici în povestea lui Creangă, pentrucă nu înşeală pe nimeni cu ciudatul nume de împrumut. • Iată basmul rus pe scurt. A fost odată un om şi o fenice, care aveau trei băeţi: doi cuminţi şi unul prost. Pe cei cuminţi mama şi tatăl lor îi răsfăfau şi le dădeau în fiecare săptămână câte o cămaşe curată; iar de cel prost râdeau, pentrucă stătea toată ziua pe vatră, într’o cămaşe murdară şi fără iţari. Şi într’o zi a venit vorbă dela Ţar, să se adune toţi supuşii la el la ospăţ; şi cui avea să fie în stare să facă o corabie care putea să sboare, şi venea în ea, era să-i dea fata lui de nevastă. Atunci cei doi băeţi cuminţi au cerut să se ducă. Părinţii întâiu nu s’au învoit, dar apoi le-au dat pâine albă, un purcel fript şi o sticlă de rachiu şi i-au lăsat. Prostul de colo de pe vatră, că nu, că să plece şi el. L-au râs ei, dar n’au avut încotro şi l-au pornit cu pâine neagră uscată şi cu o sticlă de apă în traistă. Pe drum a întâlnit un moş, cu barbă albă până în brâu. „Bună ziua, bunicule”. — „Bună ziua, fiule”. — „Unde te duci, bătrânule?” — ,.Ia, umblu prin lume şi ajut pe cei în nevoe. Dar tu?” Şi după ce a aflat şi i-a binecuvântat traista, de a scos pâine albă şi rachiu din ea, din care au ospătat împreună, i-a spus ce are de făcut. Să se ducă până în pădure, să dea cu toporul într’un pom, după ce are să facă trei cruci, şi să se culce la rădăcina Iui până era să-l scoale cineva; Acel cineva era să-i clădească şi corabia. Atâta trebuia să nu uite: să ia cu el în corabie pe cine întâlnea pe drum. a . Cum i-a spus bătrânul aşa s’a întâmplat. !Şi iată-1 zburând în corabia de aur, cu catarge de argint şi pânze de mătase, mai jos decât cerul şi mai sus decât pământul. Şi cum zbura aşa, a văzut un om cu urechea la pământ, care i-a spus că ascultă dacă s’a adunat lumea la ospăţul împărătesc, şi l-a luat cu el. Mai departe a văzut alt om, cu un picior legat la ureche, ca să nu sară pe celălalt tărâm, cum ar fi păţit să le fi avut pe amândouă slobode, şi l-a luat şi pe acesta Şi la fel a făcut cu un arcaş, care întindea arcul după o pasăre aşezată pe o cracă la zece poşte de acolo, cu un om care ducea un sac de pâine în spate şi se văita că nu-i ajunge nici de-o gustare şi cu altul care dădea târcoale unui lac ,şi murea de sete, pentrucă apa numai a lui nu-1 putea potoli. I-a luat pe toţi în corabie. Şi a mai luat pe un om cu o legătură de pae, pe care dacă le risipeai pe jos mi se făceau brumă şi zăpada, şi pe altul cu o legătură de crăci, din care ieşeau soldaţi. , Or fi mers mult, or fi mers puţin — în sfârşit au ajuns la ospăţul Ţarului. Acolo erau mese întinse în mijlocul ogrăzii şi butoae de cidru şi de rachiu aduse dearostogolul: mănâncă şi bea, su-fleţele, cât vrei! Şi oameni ce mai erau... lucru ştiut! Jumătate din împărăţie se adunase, şi bătrâni şi tineri şi boeri şi cerşetori, ca la iarmaroc, mă rog! ; Ţarul a zărit corabia de aur priponită la fereastră şi nu-i venea să-şi creadă ochilor că a coborî t din ea un ţăran peticit, căruia trebuia să-şi dea acum fata. S’a gândit atunci să-l pue la încercare. _ : Şi a poruncit slugii să-i spue ca, mai munte să se ridice oamenii dela masă. să-i aducă apă “ de viaţă şi de sănătate, că de unde nu, nu numai că n’o are pe fată, dar unde-i stau picioarele avea să-i stea şi capul. Auzilă îi spusese băiatului de poruncă înainte să vie sluga, iar Iuţilă şi-a desfăcut piciorul dela ureche şi cât ai zice una a ajuns şi a luat apă. Dar ştiind că-i prea de vreme s’a culcat sub o roată de moară. Şi-a dormit! Băiatul se uita cum se apropia clipa strânsului mesei şi făcea feţe, feţe. Atunci Auzilă a pus urechea la pământ şi l-a auzit pe Iuţilă cum sforăia sub roata morii, iar Arcaşul a tras cu arcul şi ţândările morii l-au trezit pe adormit. Ţarul a avut apa la timp. ^ - Ţarul i-a mai cerut băiatului să mănânce cu soţii lui şase perechi de boi fripţi şi pâinea din patruzeci de cuptoare, că de unde nu!.. Auzilă îi spunea iară porunca înainte să vie crainicul şi băiatul plângea. El nu putea să mănânce nici o singură pâine. Când s’a apucat însă Lăcomilă, nu numai că n’a mai lăsat nimic, dar se plângea şi mai vrea cel puţin o cojiţă. , Şi le-a mai cerut Ţarul să bea patruzeci de sacale de apă de câte patruzeci de găleţi, şi patruzeci de butii de vin, şi Beţilă le-a supt şi nu sa săturase; să facă băiatul o bae într’o cămară încălzită pe furiş la roşu, şi Gerosul şi-a împrăştiat intrând, paele lui de frig, încât ai douazi dârdâ-iau oamenii Ţarului veniţi să-i culeagă cenuşe; şi însfârşit, să-i dea un regiment de soldaţi,: şi regimentul îmbrăcat în fier, ieşit din crăcile o- 155 * . ■ © BCU inului din pădure, se mişca pe uliţi din zori şi scula cu trâmbijele lui pe Ţar din somn. Băiatul venea în fruntea regimentului călare pe un cal ca pana corbului, şi cu colonelul la ' spate. El a intrat în palat şi Ţarul l-a luat în braţe şi l-a sărutat. — „Şezi jos, dragă ginere!” Fata a ieşit şi ea din odăile ei şi a râs veselă * când a văzut de ce chipeş bărbat avea parte. S’au cununat repede şi s’a făcut un ospăţ, că se înălţa fumul până la cer şi rămânea spânzurat în nori. Dar când am plecat dela ospăţ şi iiîam uitat la nori, am căzut pe spate; şi cuin căzusem, in’am trezit deodată aici. Mi-aţi cerut o poveste , şi v’am Spus una nici prea lungă, nici prea scurtă, aşa ca dfela mine la Dumneavoastră. (Russische VolK.smărchen pag. 8—18). Ziceam că, formal, basmul rusesc sa topit bine . îm Povestea lui Harap Alb, Am lăsat dinadins în : acest rezumat, mai largi părţile de culoare locala, ca ,să se simtă acest lucra fără desvoltări. Mu poate fi îndoială că ne aflăm înaintea aceluiaş subiect, E sigur şi că subiectul e original rusesc? Voiu face numai decât dovada. Basmul rusesc e restrâns în al nostru numai )a , un epizod, potrivit fireşte după întreg şi după nouile legături. Tocmai acest epizod rămâne însă unic în literatura basmelor noastre, cu alaiul celor şapte uriaşi atât de fantastici şi fără asemănare sau din-no-ivire în creaţiile vecine. Cam aceiaşi năzdrăvani se întorc de obiceiu în ele, fie şi sub nume şi oarecare însuşiri deosebite. Dar unde se mai întâlnesc la noi selenarul Păsări-Lăţi-Lungilă, Ochilă cel ciclopic, buzatul Setilă, unde ceilalţi? Aici e o lume nouă, caretre-bue să-şi aibă un înţeles propriu îndărătul ei, până la care nu ne-a lăsat să ajungem mai na-inte tocmai înşirarea zgomotoasă, veselă şi uluitoare a acestor matahale drumeţe. S’au arătat, Creangă i-a prins o clipă pentru literatura noastră în năvoadele Iui vrăjite, şi apoi s’au scufundat iară subt orizont, subt orizontul stepei ruseşti, între ai lor, acasă. Pentrucă acolo cei şapte sunt într’adevăr între ai lor, într’o tovărăşie de isprăvi neîntrerupta şi într’un cadra peste care domnesc turlele de nur ale lavrelor bizantine kieviene sau meterezele crestate de kremline ale marilor duci creştină-tori, la marginea câmpiilor ierboase cu ape do-moale. Cred că în subiectul „Corăbiei zburătoare”, şi prin urmare şi în partea corespunzătoare din Povestea lui Harap Alb, se găsesc, printr’o proiecţie şi prelucrare obişnuită, din alt domeniu de creaţie populară, cei mai străluciţi eroi ai cântecului bătrânesc rus. Literatura populară epică rusească e alcătuită, ca şi a noastră, din lucrări în versuri şi lucrări în proză. Cele dintâi sunt cântecele bătrâneşti, starina, într’o numire foarte apropiată prin înţeles de cea română, sau băline, după un cuvânt care înseamnă povestire, luat din greşală din cea mai veche poemă epică rusă, „Povestea isprăvilor de vitejie ale lui Igor”, drept termenul însuş al timpului şi ajuns astăzi, prin întrebuinţare generală, într’adevăr popular (Arthur Luther, Ge-şebichte der russisclien Literatur. Leipzig 1924). Lor ar fi să le adauge şi creaţiile epicei populare religioase. Celelalte sunt basmele. Cântecul bătrânesc se plimbă greu peste hotare, pentrucă e istoric şi faptele lui nu pot găsi răsunet în străini; el e însă, chiar acolo unde s’a născut, ceva subţire, pentru feţe şi prilejuri mai rare. Versul însuş, cu porunca redării întocmai, sau aproape, e o stavilă. Cântecul bătrânesc ajunge cu toate acestea şi la îndemâna celor mulţi şi mărunţi, şi poate apoi trece şi hotarele, în alcătuirea mult mai îmbietoare a basmului. Basmul e un prieten al copiilor şi al bătrânelor şi se desfăşoară fermecat, la un colţ de vatră, în pâlpâirile cu umbră mare, ale flăcărilor, intim, în doi, fără trebuinţa unor adunări sau ospeţe cu lăutari învăţaţi. împrumuturile de subiect ale basmelor dela băline s’au făcut uşor, dintru început. .. . Mi se pare că nu greşesc dacă descopăr şi în „Corabia zburătoare” an asemenea împrumut Cel mai vestit viteaz, „bogatăr”, al cântecelor bătrâneşti ruse e cazacul liia Muromeţ. Tună la 33 de ani el zăcea fără putere în coliba lui tat-său şi nu era în stare să-şi mişte nici un mădular. într’o zi au venit în casa lor nişte călători la locurile sfinte şi i-nu cerat de băut. Ilia se apăra că nu poate, dar oaspeţii nu l-au slăbit. Şi iată că s’a sculat de-a adus apă şi de-atunci s’a simţit fără pereche de tare şi a plecat în lume după isprăvi vitejeşti. A avut ca tovarăşi pe Do-biănia Nicliitici şi pe Alioşa Popovici, cu cari a slujit pe Vladimir-cel-sfânt şi făcea de pază la marginea stepei, Aceasta e legătura de mai târziu, cu istoria, pentrucă legătura cu mitul merge la zeul Perun. al trăsnetului, pe care l-au u-runcat Ruşii în Nipru când au primit botezul. Zeul era de lemn şi apa curgătoare!.. Vitejii erau cu toţii însă şapte. Povestea sfârşitului lor e aceasta. După o strălucită biruinţă asupra Tătarilor (cântecul bătrânesc nti se sfieşte să aşeze pe Tătari în zilele lui Vladimir-cel-sfânt!) vitejii se laudă că umerii li sunt încă neobosiţi, caii gata, săbiile tăioase. Iar poznaşul de Alioşa Popovici zice; De-ar veni şi un duşman care nu e de pe lumea asta, şi l-am doborî!” Abia îi scăpase smintitul de cuvânt, că răsar ca din pământ doi războinici şi-i chiamă la luptă. „Nu-'i nimic, dacă noi suntem numai doi, iar voi şapte”. Alioşa tabără pe ei şi le despică ţestele, dar în loc de doi răsboinici se fac patra. Dobrănia trece la rând, dar din cei patru ies opt, cu cari se măsoară ca în glumă Ilia. Şi aşa mereu, oastea duşmană creşte până când vitejii nu mai au altceva de făcut decât să fugă. Aleargă la munte călări, ca să se ascundă în peşteri. Dar cum se atinge de stâncă unul, cum se face de piatră. „Şi de-utunci nu mai sunt bogatări în sfânta Rusie!” sună versul de încheere al bălinei (Luther pag. 19, 20). Ba mai sunt, dar în basme! Minunaţii uriaşi ai „Corăbiei”, şi adică şi ai Povestei lui Harap Alb, cei şapte voinici cu puteri supraomeneşti, schimbaţi la faţă de poveste, sunt chiar ceata lui Ilia Muromeţ. Creangă i-a păstrat câţi erau la ei acasă, pentru că în Crăiasa Albinelor şi în Crăiasa furnicilor nu trebue văzută decât o mică înlocuire de variaţie. Tovărăşia rămâne tot a celor şapte. Băsmaşul însuş nu bănuia, ce prinsoare de preţ făcuse, în ziua când, hotărându-se să scrie păţaniile fiului de împărat, i-a prins de pe dramurile largilor bărăganuri şi l-a înconjurat de întâlniţii aceia ai întâmplării. Nu e vorba aici numai de un motiv popular rus. Tot din Creangă se găsesc aproape aidoma in Basmele populare ruseşti (Russische Volks- 156 © marcheri): Fata babei şi fata moşneagului, Povestea porcului, destul din Dănilă Prepeleac, începutul chiar din Harap Alb, cu încercările cu fiare dela pod, şi episodul însuşi al spânului. Basmul, fulgi de păpădie călători... Intre chiar scoarţele acelei cărţi, şi de rândul acesta privin-du-i pe Ruşi, îşi dau doar întâlnire Sigfird cu toata legenda scandinavă trecută apoi în Cântecul Nibelungilor, eroi cu tichia care face nevăzut, Stătu-palmă-barbă-cot, cu numele întocmai, aducând aminte de Alberic păzitorul de comori al Ţării Negurilor; e acolo Regele Oh, verde peste o lume verde, atâta din Grimm. O-mie-şi- : una de nopfi, sunt izvoarele dulci ale Bibliei, călăreŢ, cu ochi cârpifi, tătari. Basmul, fulgi de ' păpădie călători. . . .....r In povestea lui Harap Alb e ceva mai mult: o desfăşurare în toată măreţia lui, beată de viată şi descumpănită, a celui mai vechiu treCut legendar rusesc. El s’a oglindit acolo şi ne rămâne, între florile de câmp ale celui mai proaspăt scris al nostru. EMANOIL BUCUŢA CRONICA PLASTICA VIRGIL DĂRĂSCU I n anii din urmă, numele pictorului Virgil Dărăseu a fost de mujte ori uitat, când s’au încheiat, în scris şi în cuvânt, părerile despre arta plastică românească, astfel că şi arta lui, foarte reprezentativă pentru cea mai preţioasa concepţie a impresionismului de la noi. a rămas nu odată trecută cu vederea, deşi e un pion de însemnă-, tate organică în desvoltnrea picturii noastre, in izolarea aceasta ce poate avea un înţeles foarte binefăcător, domnul Dărăseu şi-a văzut de lucru. Cu- alte cuvinte, îndrăgostirea artistului pentru tot ce e culoare diafană, puternică sau vehement ţâşnită, pentru tot ce e nuanţă şi nito-, resc'şi-a creiat poteci spre obârşii noui. Potecile n‘au întotdeauna caracterul unor preocupări şi realizări mai definitive şi nici nu vor să-l aibe. Se mulţumesc cu titlul de experienţă, caro primeşte insă, în cazul acesta nuanţa fericită a unei individualităţi libere ce nu se ’nchină decât înaintea tainei propriului viitor. Privit şi din acest punct de vedere care trece dincolo de funcţiunea artistică a domnului Dărăseu, expozantul ce şi-a strâns lucrările sub inscripţia nu mai pvţir, desvăluitoare „Venezzia” e un impresionist în cel mai bun şi cel mai radical înţeles al cuvântului. Schiţarea unei impresii de culoare rămâne, în pictura domnului Dărăseu, identică cu însuşi emoţia artistică, cu seva de viată a sensibilităţii. Fireşte că pentru un artist o asemenea structură interioară, Veneţia cu nesfârşitele, inepuizabilele ei game de culori, rămâne împărăţia tuturor visurilor. Toţi cei îndrăgostiţi de culori calde au găsit la Veneţia realizarea unui colţ de lume, închegat din culorile cele mai intense şi transparente. De la Guardj la Turner de la Claude Monet la van Dongen, lanţul colori ştii or a trecut de mii de ori prin lumea lagunelor, astfel că motivele au devenit destul de banale, au devenit chiar un fel de cui’se pentru cei slabi şi pericole pentru toţi. La Veneţia, motivele trebuesc învinse de pictori, căci altminteri descriptivul culorilor, găsit de artişti în peisagiul de apă şi de ziduri colorate al oraşului vrăjitor, nu mai lasă loc unei adevărate interpretări, în*-tocmai cum o poemă foarte complicată şi descriptivă nu mai dă posibilităţi unei traduceri in note muzicale. Dintre artiştii români, numai meşterul George Petraşcu şi domnul Dărăseu au ştiut să prefacă peisagiul venetian într’un întreg de culoare care trece dincolo de pitorescul motivelor, impunându-se deseori numai prin personalitatea artistului. Domnul Dărăseu e, de sigur, mult mai aproape de motiv şi de beţia reală a -culorilor venetiene, decât severul interpret Petraşcu, dar calitatea picturală până şi a 1 ftmaimuţelor e nu rareori atât de superioară, atât de diferenţiată şi de variată de dragul armoniilor, încât impresionismul lui, atâtat de splendoarea coloristică a motivelor, îşi cucereşte un loc aparte, fără ca pictorul să fie sclavul naturii, sclavul impresiilor. Dimpotrivă, domnul Dărăs~; cu intervine deseori, schimbând aspectul 'cort-' creţ al lucrurilor. înlăturând umbre prea aipre care prin incisivitatea lor ar tăia cu elemente oarecum grafice întregul de culoare, muzica plă- ; nurilor ce rămâne, fireşte idealul oricărui im- ! presionist adevărat! : ; Inegalităţile picturii domnului Virgil Dărăseu provin totuşi din îndrăgirea culorilor prea intense, din motive care tentează la desechilibrari, din violenţe de lumini ce nu pot fi cumpănite îndeajuns. Marea, veşnicul motiv al atâtor colo-' rişti, radiază tocmai la Veneţia într’un colorit extremist, care stânjeneşte realizarea trecer-ior line. Intre un ultramarin, un alb-argintoi, un roşu şi un portocaliu îşi desfată bogăţia aşa că şi domnul Dărăseu a fost sedus de 'plinătatea atotputernică a acestor culori, fără ca întotdea-' una să-şi poată menţine cumpătul necesar. Ca şi în trecut însă, culorile mai stinse, cenuşiurile şi albastrurile mai stinse, subtil liferenţiâte în-:: tre nuanţe de alb, verde şi trandafiriu, sunt cele mai preţioase. Câteva camaluri şi ziduri vechi,' prinse în variaţiunile acestor cenuşiuri, ne-au. fost înfăţişate în realizări de o rară factură colo*-risitică. Argintiurile sunt de o nobleţă, cum. se pot întâlni altminteri numai în diafanele mi> nuni ale meşterului Pallady, cu toate că structura materiei e mult mai solid definită în peîsa-giile coloristului Dărăseu. Cât de superior A meşteşugul pictural al acestei arte, se poate Ies-ne recunoaşte în aceste lucrări, dominate de nuanţele cenuşiurilor, alături de care bucăţile stropite în culori mai stridente se menţin mai cu } 157 © greutate .Ele însă, înseamnă drumul sincer al piciorului, ele ne arată că nobleţea îşi va cuceri şi ţin domeniu mai răsunător în vâlvătaele culorilor. Sedusă de soarele scăldat parcă în cerneluri diferite de anilină, severitatea artistului, în jurul căreia s’a aprins vârtejul de vrajă al suduiţii, s’a prefăcut uneori într’o contemplare mai pasivă, astfel că motivele domină numai P™1 decorativul pitorescului lor. Dar pictorul Darăscu dornic de luptă grea în lumea de culoare a Veneţiei, Se Va regăsi, odată cunoscător al Sudului amic şi inamic, în chipul lumii de pretutindeni. , 0. W. CISEK DRAMA ŞI TEATRU i „Allegro, ma non troppo“, de Ion Minulescu In fiecare an ce trece, Ion Minulescu deschide cu ritualul obişnuit încă un oblon din tripticul său dramatic anunţat. Şi publicul, curios, stă şi aşteaptă, după motivul central: „Manechinul sentimental”, acum aripa din stânga, a inimei (Allegro. . . fiind piesa cca mai dragă autorului ei); mâine cea din dreapta, „Amantul anonim” — pare-mi-se, abia însufleţită printre filele unui manuscris neterminat. Nu e povestea unui rege marc şi nici a unui şir de regi, pe cari istoria şi o dramă să nu-i poată cuprinde; nu e nici succesiunea unor idei-mame care să se germineze una pe cealaltă. E mai degrabă o obsesie, e un leit-motiv anecdotic în care se toarnă o urzeală de suflete, motiv cu totul interesant prin vitalitatea lui pe care o dovedeşte, atât din punctul de vedere al autorului cât şi al publicului. De două ori până acum principala îndeletnicire a personagiilor minulesciane ni s’a arătat a fi .construcţia unei piese de teatru. Trilogia aceasta, când va fi gata va putea figura ca o cronică a colaborărilor, cu atât mai încăpăţânate şi pasionate, cu cât unesc mai totdeauna pe un profesionist al scrisului cu un personagiu din lumea din afară. Problema aceasta specioasă deşi revine purtătoare de evenimente şi nume nouă, nu plictiseşte publicul, ba dinpotrivă îi crează un interes şi o înţelegere şi mai intimă pentru cele ce se vor petrece în acest cadru. Se dozează în aluat puţin secret profesional şi, astfel, spectatorul mulţumitor că e făcut şi el părtaş la o taină mare, jumătate măgulit şi jumătate pasionat, urmează, docil, pe autor. Pentru Ion Minulescu, poetul cu mai multe coarde, stăruinţa aceasta însemnează mai mult decât o statornicire. Familia spiritelor înrudite lui odinioară, în literatura franceză, mai ales, era o familie abstractă pentru teatru, de domni cari nu se impalidau la lumina rampei. Preţiozitatea şi ineditul cât mai colorat, mai sângerat şi muzical, arabescu de vază sau de brocard, erau obiecte de altar, a căror colecţionare alcătuia 0 operă de castă, tăinuită, statică şi izolată, care nu avea nimic de a face cu viaţa mai mult sau mai puţin stilizată, dar în care în mod fatal, trebuie să se înfioare şi câteva fibre vii, aşa cum o cere teatrul. Ion Minulescu însă, este un scriitor în. perpetuă devenire! . Sigur, Ia uh moment dat, pe dorul său de ex- presivitate, controlându-şi toate sursele de inspiraţie şi găsindu-le mu numai în perfectă funcţionare, dar şi nlaj cuprinzătoare de lume, de-cat pe ale marilor sale rude străine, a pornit cu pas iiotarît dintr’un domeniu în altul, din lirica in dramă, cu un scurt popas în poezia epică. La primele sale încercări a construit în paravane mai degrabă decât în decor, în subţia-tece stilizări în care cuvântul cânta, desemna, colora daj. lm umplea goluri, nu crea tiparele acelea in care un suflet prinde volum şi evo-luiazu prin spaţiu. . Aîţas krtuş stăruitor de scenă, Ion Minulescu şi-a dat seamă că are de satisfăcut aci legi, cari ml!".1 ^permit să le supra construiască dacă nu le sa as i ace, „cel puţin în elementarele lor reguli. ţ>i cu încetul, dialogul său scânteetor ajutân-du-i sa-şi facă loc prin căile dramei, noul poet dramatic a ajuns un pasionat al acestei tehnice, pe care deşj 0 încalcă adeseori, încă o proslăveşte* U s<î„ e mereu prestigiul, până într’atât, încât a făcut din ea un cadru, cu urmare, creaţi uni] or sale. In „Allegro ma non troppo”, ca şi în Manechinul sentimental, se colaborează în vederea u°p1, mAr.e succes de teatru. i itu Mrcşoreanu, om practic, îmbogăţit de vremuri, reia firul ocupaţiilor sale intelectuale, subt iorma unui diletantism care îl pune să colaboreze eu vechiul său coleg de şcoală, astăzi autor cu Vază, Ion Marian, la o piesă de teatru. Ca in orice piesă (?) e vorba de un adulter şi in lucrarea lor, Titu aprig şi simplist, în viaţă ca 'arnă, vrea să-i omoare pe cei ce au pă- cătuit. Ion mai sceptic e pentru o soluţie mai practica. Deosebirea de vederi merge până la ruperea lelaţirmiiur aproape, când Titu surprinde pe scumpa şi neprihănita lui Cocuţa, soţie, în braţele luţ Ion „ Aci scena-dublet: teatru sau realitate, scena în care excelează autorul Manechinului, se desfăşoară în tot antrenantul său zig-zag. Ca şi lonescu-Potopeni, odinioară, Titu Micşoreanu este convins de către Ion Marian şi Cocuţa că au „jucat numai, vrând să dovedească faptul că, neîmpuşcaţi încă de Titu care i-a prins, în asemenea împrejurări nu se împuşcă, nici pe scenă, nici în vmţm ’ Fotul reintră în calmul existenţei celor două perechi adăpostite convenţional şi o veche practica •— Ion, Cocuţa, Titu, Noemi — şi nu aie 158 ‘ © nici un ecou întâmplarea simplului Cuţui, care a luat teoriile lui Titu drept literă de evanghelie si a încercat să omoare, fără consecinţe, pe' sofia lui prinsă cu vărul ei. , Gestul lui Cutui are numai valoarea ornamentală, pentru ideea piesei, a unui ecou care m In' distribuţia teatrului Naţional, d. Ion Sârbii _ Titu Micşoreanu — nu şi-a putut servi crea-tiunea pe dea’ntregul, debitul său împotrivindu-se ritmului personagiului. Volubilitatea rolului a avut numai o precipitare care mu a rotunjit personagiul. - CRONICA IVI Î-ADLJC aminte, răsfoind cel mai nou număr din Ostland, revista sibiană care urmăreşte viaţa spirituală a Germanilor din străinătate; d,e ' ce-mi spunea ieri un profesor al puterilor, aerului, deschizând în treacăt capacul cutiei lui radiofonice: „De câte ori asculţi, Germania; unda cutare, Germania; mai întorci odată, Germania. Rar dacă se mai aud Roma sau Viena; Prisul slab de tot!“ . Din aceleaşi puternice posturi de emisiune pot pleca însă şi veşti despre noi, şi să înconjure un sfert de emisferă cu vibraţia lor tainică, fără trup dar vorbitoare, ca un zumzet de îngeri ni aj*-conizaţi, purtând în lume numele României. Pri-vini ca o asemenea solie conferinţa ţinută Ia Berlin în ora de transmisie radiofonică, dela 22 Martie 1927, de d. R. Csaki. Se chianîă Legăturile Transilvaniei cu Germania şi e în legătură cu o expoziţie ardeleană deschisă în capitala Germaniei, în care apare şi „Astra” cu colecţiile ei. Conferinţa e redată în întregime de Ostland şi e o bucată care se ţine destul de bine în în-clieeturi. Punctul de vedere îl cunoaştem. Iri multe e şubred şi în toate e poate prea dulceag şi de un naţionalism, de un rasism în genunchi, depăşit de mult, din câte ştim, în Germania; E fenomenul, să ni se ierte comparaţia, al modelor care se poartă la vreme în centrele de mare croitorie ale civilizaţiei, dar ajung pe la periferii la răstimpuri deosebite. După cum te urci de la şes către munte la noi, ca să întâlneşti plecând dela liliacul înflorit, jos, floarea de prun, în podgorie, şi apoi mugurul liliachiu, abia deschis, al fagului, sus, aşa şi aici. In vreo regiune izolată cu totul, s’ar putea, prin supoziţie, să se întâlnească, tocmai astăzi în marc vază, malacovul legănat al epocei napoleniene terţe. Concetăţenii noştri saşi (fireşte că nu în toate; în atâtea sunt destul de înaintaţi şi ne întrec!) ţrebue să se pipăe uneori, de teama mala-covului! Credem că cel mai des în această ideologie naţională. Indrăsnim să le-o spunem ca prieteni. Despre Ostland în întregime, ca revistă, ne luăm voia ră revenim. Ea reprezintă şi o metodă, care poate fi discutată şi preţuită în afară de realizări. £ In autorul Ion Marian, d. Pop Marţian, un actor totuş de ample resurse, a ţinut interpretarea, sa într’o scliviseală, subt care cu greu se putea urmări autenticitatea fiinţei ce aducea pe scenă. Fără încheiere totală a figurei rolului său, d. Morţiin rătnâue în afară de acest defect de viaţă . factice şi nearmonizată a lui Cutui, um. colorist minunat cu amănuntul pitoresc şi intonaţia savuroasă. ' ’ ■ . Montarea elegantă, fie în oraş, fie la ţară. '' ION MARIN SADOVEANU MĂRUNTĂ . Doua cărţi pline de suggestii fecunde pen- ' tru cei ce — actori, dramaturgi ori critici tea- ' tralj — urmăresc mişcarea din Apus, în legă,tu-; r.. ră cu îndeletnicirea lor: La maschera mobile a lui Bragaglia şi Ou va le theâtre, a lui Dubech-Dussane-Ilaurigot. Bragaglia, italian, este bine cunoscut străinătăţii ca îndrumător şi inovator în teatrul modernist. Studiul de faţă se aplică în deosebi asupra mişcării teatrale din Franţa, dar se remarcă în special prin acele pagini în care dinamicul autor îşi etalează teoria-invenţie a „măştii mobila”. Cea cle-a doua carte aci pomenită, ne înfăţişează o serie de studii asupra teatrului francez contemporan, asupra „Comediei Franceze”, cât şi asupra producţiei tinerilor dramaturgi, alături de părerile lui De Curei, Courteline, S. Guitry, Bidon, Coiipeau şi Jouvet asupra tendinţelor şi problemelor teatrale mai de seamă pe care — nevoit — le impune vremea noastră. ' s Romantismul mai apt decât oricare doctrină literară să se divulge—în aceleaşi forme şi manifestări esenţiale — oriunde, începe să-şi comemoreze aniversările. Romantismul l-am trăit şi noi Românii, din plin, căci de el se leagă cea mai activă şi bogată pagină din istoria literaturii noastre. Dar nu-1 comemorăm. Şi n’o facem, pentrucă iie simţim oarecum stingheriţi: au trecut ani peste noi, cei mai tineri, şi nu l-am aprofundat încă prin studii, care să îngădue bilanţul sintetic al unei comemorări. Literaturile Apusului / se pot făli cu gloria Renaşterii ori a Clasicismului, în numele cărora au şovăit până s’o recunoască şi pe aceea a Romantismului. Literatura noastră — dela Asachi, Alecsandri şi Ale-xandrescu, la Heliade, Bălcescu, Negruzzi şi — dintr’o privinţă — Eminescu, romantică a fost. In orbita ei se găsesc literaţii români pe care i-am putea valorifica şi face să circule în conştiinţa culturii europene moderne. Dar — manualele şi monografiile nu importă — o sinteză a Romantismului românesc, făcută în raport cu doctrina romantică apuseană, nu ne-a fost dat 159 © BCU s'o avem încă. Prin ea, ne lipseşte şi conriuge-rea că trebue să ne comemorăm Romantismul, că trebue să urmărim — cel puţin — ce se face pentru el, subt Ochii noştri, acolo de unde ne-a venit: în Fraiija, jn italia, în Germania, în Spania. ' J ........... Romantismul a încurajat coreografia şi se pretează încă la aşa ceva. Manifestaţiile de a-cCRt soiu nu vor lipsi să abunde, Dar alături; încordarea studioşilor pentru lămurirea1 tuturor problemelor — şi sunt atâtea! —-ce se leagă de această vastă şi adâncă mişcare cosmopolită. Treacă cetitorul nostru pe la Academie şi răsfoiască la întâmplare, măcar Le nurnero consacri au Romantisme al admirabilei Rame de Litterature Comparee, şi'—cu un exemplu oarecare — se va lumina pe deplin în această privinţă. Nici să se mire ca acest număr de simplă revistă (sunt două sute de pagini!), poartă în frunte numele italianului Ar tur o Farinelli, Ştie el oare că acest neîntrecut’ cunoscător al literaturilor moderne, care scrie tot aşa de bine în limba franceză, spaniolă Uri germană ca şi in limba maternă, şi care — dela 1894 încoace — n’a lăsat să treacă an făiă a îmbogăţi bibliografia Romantismului cu o nouă contribuţie, a publicat de curând o vastă operă de sinteză (trei vo-lume=nouă sute de pagini!) asupra Romantismului în Lumea Latină? (Torino, Bocea, 96 lire). Sinteză şi apreciere estetică pe bază de comparaţie dela popor la popor, nu istorie literară (suplinită prin cel de-al treilea volum, consacrat complect unei bibliografii critice). Sinteză izvo-rîtă diutr’o nebănuită şi răbdătoare informaţie istorică, întemeiată pe studierea şi interpretarea estetică acelor mai caracteristice curente, personalităţi şi „teme” din câte au ilustrat acest Romantism. Afle apoi cetitorul nostru că Farinelli a făcut — atât cât putea s’o facă cu mijloacele pe care i le-am putut pune noi la îndemână — ceeace nu ne-am grăbit să facem: a pus Romantismul românesc în concurentă cu acela al tuturor literaturilor latine, dela cea franceză, italiană şi spaniolă, la cea catalană!, portugheză oii argentiniauă. Iertându-i graba, să-i fim toti recunoscători. © BCU OÂNDtki IM © BCU Cluj RODICA MANIU-MOTZF.NER LA OGLINDĂ OÂNDIRBJ] © BCU Cluj oJNVINtJ © BCU Cluj OlMMUU © BCU Cluj