' t Imprimat legal l APR, 1927 © BCU Cluj GÂND I REA RELIGIA IUBIRII ŞI PESTALOZZi CU PRILEJUL CENTENARULUI MORŢII SALE : ' ' ■ ■ DE VASILE BĂNCILĂ Ca puţin timp înainte de a muri, Pestalozzi a scris aceste cuvinte privitor la soarta . sa după marea taină: „Vreau să fiu înmormântat sub straşina şcoalei; pe piatra ce va acoperi cenuşa mea, să nu fie scris numele meu; şi când picăturile cerului or fi ros-o şi or p săpat-o pe jumătate oamenii se vor arăta poate pentru mine mai drepţi decât au fost în viaţă-mi“. Dar iată că oamenii n’au aşteptat ca picăturile cerului să roadă şi să sape pe jumătate lespedea mormântului şi, cel puţin acei cari-1 cunosc, mărturisesc că Pestalozzi trebuie privit ca unul din cei mai. mari iubitori şi reformatori ai omenirii, unii zic cljiar cel mai mare de la Isus încoace. In Elveţia, ţara lui de naştere şi de apostolat, sărbătorirea a o sută de ani de la naşterea sa prin moarte a luat firesc înfăţişarea unui fenomen obştesc, de acolo proslăvirea numelui său întinzându se în toate ţările culte. Fiindcă în patria sa Pestalozzi 6 tot aşa de popular ca Sfântul Francisc în Italia. Această sărbătorire era necesară pindcă Pestalozzi nu e totuş cunoscut cum se cuvine- La noi, atâţia intelectuali dintre cei mai distinşi şi mai discreţi, şi-au descoperit, cu acest prilej, o desăvârşită ignoranţă şi o nedumerire candidă. Se mai întâmplă cpiar, ceeace începe a deveni o impietate, că numele lui Pestalozzi, probabil din cauza sonorităţii lui ciudate, e întrebuinţat ca termen ironic pentru reprezentanţii şcoalei ori pentru însâş ştiinţa educaţiei Acum câţiva ani, un publicist de temperament desemna cu numele lui Pcstalozzi pe un cunoscut rector, ce se complăcea în atitudini bombastice şi poliţieneşti.* Iar Carageale însuş, exploatând meşteşugul popular de a obţ ne comicul prin exagerare, a creiat pe „distinsul pedagog absolut" Mariu Cljicoş Rostogan, care, deşi aplică o metodă formalistă, iluzorie şi ridicolă, e pus totuş de autor să declare „ că’z asta doară e metoda lui Pestaloziul". Şi sunt intelectuali bine inteţionaţi, cari, plecând numai de la acest fapt, au rămas cu o îndoială şi cu o prejudecată statornică în contra marelui educator, alifel una din pgurile cele mai blânde, mai eroice, mai puţin formaliste şi mai demne ale istoriei. De aceea se impune din partea tuturor o cunoaştere autentică a lui Pestalozzi, înainte ca picăturile cerului să p ros pe jumătate piatra mormântului de lângă zidul şcoalei din Birr. ^ In multe cbipuri Pestalozzi a avut un supet de copil. De exemplu, în reprezentarea vieţii şi a realităţii generale el avea o siguranţă şi o armonie, cari amintesc supetul dintru’nceput al omului. Optimist şi credincios cu adevărat, el avea faţă de problemele ultime, o atitudine, de o profundă candoare, ce-i dădea putinţa şi îndemnul neostoit să se devoteze chestiunilor practice. Căci Pestalozzi nu avea pic de scepticism sau de orice altă urâţenie matapzicâ- Lumea nu numai că avea sens, dar acest sens era de o intensitate şi de o raţiune frenetică. Şi totuşi Pestalozzi a fost un supet chinuit, adeseori adânc nenorocit, iar melancolia intrase ca element statornic în stilizarea pusoarei sale. Dar pesimismul lui Pestalozzi. relativ şi luptător, era numai de natură morală şi socială. In reprezentarea generală a realităţii frumoasă şi temeinică în tainele ei ultime, Pestalozzi găsea că era ceva, cu care spiritul lui nu se putea împăca: sufcrirţa şi incultura oamenilor. De când şi-a dat seama de această abatere de la frumuseţea totală a existenţei, liniştea i s’a irosit pentru totdeauna, iar rostul său pe lume i-a fost hotărât. A p făcut din această suferinţă a oamenilor chestiunea sa personală, iar din mântuirea lor prin ei îasişi condiţia propriei sale fericiri, este originalitatea şi geniul său practic. Căci Pestalozzi a avut o nebună iubire de oameni. Această iubire de umanitate, ap icată cu deosebire multului copilăret sărac şi oropsit, fiindcă aceasta e forma cea mai înaltă a iubirii de oameni, se vede la Pestalozzi mai ales în anume episoade din viaţa lui, în paginile sale dilatate de ofensiva iubirii, în însuş portretul său şi în ide,le diriguitoare ale învăţăturii sale. Iată 1, tânăr de douăzeci şi ceva de ani, când, îşi curmă pe neaşteptate studiile universitare, lepădându-se de lume şi de ceeace oamenii înţelepţi numesc carieră şi se refugiază într’un colţ de ţară, care de la el s’a chemat Neuljof, epip ca să înjghebeze o gospodărie agricolă, dar, de fapt, poate mai mult decât şi-a dat singur seama, ta să înceapă munca diretiă pentru ridicarea norodului. Acest gest e cel mai mare act de independenţă al lui Pastalozzi; în el se revelează deodată omul care apăruse şi e angajarea solemnă pe un drum, de pe care nu s’a mai întors niciodată. Nici nu aşteaptă să se rostuiască bine şi să-şi asigure baza materială a întreprinderii şi, într’o bună zi, adună copiii cercaţi de mizerie din împrejurimi, îi adăposteşte îu casa sa şi, combinând munca cu şcoala, îi pregăteşte pentru adevărata umaniiate. Dar populaţia din partea locului îl suspecta, copiii înşişi uneori fugiau, deîndatâ ce se vedeau cu pâine noui, ultimele resurse pnamiare dispăreau şi, după o expeiienţă de câţiva ani, întreprinderea dă faliment. Pestalozzi se desparte în lacrimi de copiii săi. Acum se lasă asupra lui una din depresiunile morale cele mai adânci din câte l-au încercat. „Vagabonda îci şi colo, ca un rătăcit. Ţăranii, copiii îşi făceau râs de el, îl încărcau cu porecle bizare şi îi tratau ca pe un cerşetor de rând“. Parcă ar fi vrut să-i spună că nu se poate ajuta pe el însuş şi vrea să ajute pe alţii. Prietenii obişnuiţi credeau că va ajunge în casa de nebuni sau la spital intelectualii îşi ziceuu că e un utopic; o parte din rudele lui se îndoiau chiar de inteligenţa sa şî-l îndemnau să şi facă mai întâiu propria lui educaţie. Aşa începe epoca cea mai tristă, mai lungă, mai obscură şi mai lipsită din viaţa sa. „Timp de treizeci de ani, viaţa mea a fost o luptă desnâdăjduită cu cea mai fyaiuă sărăcie... De mii de ori mi-a lipsit cina şi, la ceasul amiezii, când cbear cei mai săraci se găseau împrejurul unei mese, eu devoram cu amărăciune o bucată de pâine pe drum...“ Toate acestea, pentru a putea rămâne credincios destinului său- Ne mai putând lucra practic, se hotă-reşte să servească umanitatea scriind- Opera cea mai însemnată o scrie acum printre rândurile unui catastif întrebuinţat odată, fiindcă nu putea să-şi cumpere hârtie. Muncind, credinţa îi reveni întreagă. Mai târziu va scrie el însuş că de-ar fi fost împotrivirile de mii de ori mai mari şi puterea sa de mii de ori mai mică, şi tot n’ar p renunţat la visul vieţii lui, pentru înfăptuirea căruia „ar p mers, prin foc şi prin văzduh» în orice chip, pe piscul cel mai semeţ al Alpilor". Iar când, prin scrierile sale, începe a fi cunoscut şi admirat de oamenii cei mai mari ai ţării, când frământările sociale, la cari a luat şi el parte, aducând un nou regim, fac să i se ofere un loc de frunte în noul guvernământ, el răspunde cu o rară intuiţie a vocaţiei sale istorice: „Vreau să fiu învăţător de copii!" Abia după vârsta de cincizeci de ani, Pestalozzi izbuteşte să aibă pe seama sa, ceeace a dorit aproape apocaliptic, o şcoală adevărată de copii. De data aceasta, localitatea, căreia îi era dat să cuprindă noul său prinos şi să devină istorică, a fost orăşelul Stans. Pestalozzi a strâns aici un număr însemnat de copii orfani. Timp de un an s a bucurat de bucuria complectei dăruiri a fiinţei lui. Nu avea nici un ajutor, nici măcar un servitor. Tot ce aveau copiii, dela bunurile spirituale cele mai alese până la treburile cele mai de rând, venea dela Pestalozzi. Se scula înaintea lor, se culca după ei. „Cl)iar şi după ce se aşezau în pat, făcea încă rugăciuni cu ei şi le spunea câte ceva de învăţătură, până adormeau, «căci ei doreau aşa". In orele de clasă, copii mai mărişori erau aşezaţi între cei mai mici, pe cari îi cuprindeau cu braţele pe după gât, învăţându-i cele ce pricepuseră ei sau ascultând cu toţii, rodnic şi respirând de bucurie plină, la întrebările şi povestirile dascălului lor. Tabloul lui Grob, care îl înfăţişează pe Pestalozzi la Stans, e foarte semnificativ: Stă pe un scaun, aplecat înainte; în spate, are un copil, în cârcă; de stânga lui, se reazemă încrezător un altul, privind scena; în faţă un copil mai mare îi aduce în braţe un copilaş: Pestalozzi a cuprins una din mânuţele acestuia şi se întreţine cu cel mare despre cel mic, în timp ce oci)i-i strălucesc de bucurie, sinceritate şi comunicativitate; la dreapta şi în fund, popor de poşidici în atitudini variate, de vârste diferite, unii ascultând la alţii; iar uşa se deschide şi o fată mare îi aduce alţi doui orfani... Muncind şi dăruindu-se atât de mult, era de aşteptat ca, în cele din urmă, să se îmbolnăvească. Pestalozzi ajunge să scuipe sânge. Insă din experienţa lui se născuse o nouă şcoală pentru umanitate. «Din nebunia de la Stans a ieşit învăţământul elementar al secolului al nouăsprezecelea". Totuş, nu motive de sănătate l-au făcut să părăsească orăşelul Stans. Profitând de acest prilej, un prieten l-a dus să se tămăduiască în munţi. Dar şi acolo el avea gândurile îndreptate tot la educaţie: „Eu nu puteam trăi fără opera mea, nici în clipa când văzuiu, de pe culmea Gurnigelului, valea cea frumoasă şi nemăsurată de la picioarele mele — căci niciodată până atunci nu avusesem o vedere aşa de întinsă; şi totuş mă gândeam, văzând aceasta privelişte, mai mult la rău-instruitul popor, de cât la frumuseţea ei. Nu puteam şi nu voiam să trăiesc fără scopul vieţii mele*. Pestalozzi a avut o lungă şi tinerească bătrâneţe. Ultimele faze importante din viaţa sa au nemurit alte două puncte geografice: Burgdorf, unde a petrecut iarăş câţiva ani, şi Yverdon, unde a stat douăzeci. Acum lucrează în alte condiţii: i se dau, spre folosinţă localuri mari, aşezate în peisagii frumoase, numărul elevilor e mai mare şi nu mai sunt nici aşa de săraci, nici aşa de mici ca vrâstă cum erau cei de odinioară, cţ)iar ajutoare băneşti vin uneori în cţ)ip respectabil, colaboratori din ce în ce mai numeroşi lucrează conduşi de inspiraţia sa. Afară de aceasta, Pestalozzi e cunoscut acum într’o bună parte din Europa: filozofi, scriitori, generali, capete încoronate, oameni politici se interesează de opera sa şi-i trimet recunoaşteri solemne. Dar esenţialul nu sunt aceste lucruri, cari nu aveau vreo importanţă pentru spiritul lui Pestalozzi, rămas, până la urmă, tot aşa de simplu şi de împătimit de vedeniile sale lăuntrice. Esenţialul e tot cheltuirea fosforescentă a fiinţei lui pentru înobilarea omului; spiritul nou din şcolile sale, frenezia, cu care căuta, împărţind munca cu colaboratorii săi, să desvolte metoda, s’o lămurească, să-i prindă toate consecinţele şi variantele; munca peste măsură, Pestalozzi întrebuinţând uneori şi cea mai mare parte a nopţii pentru a termina lucrul; însfârşit acea umilinţă sacră, ce-1 făcea şi aici să execute, el sau tovarăşii lui, serviciile modeste ale vieţii de institut, căci, cljiar în culmea gloriei, Pestalozzi n’a fost bogat. Neuhof, Stans, Burgdorf, Yverdon, sunt o impresionantă succesiune ritmică, însemnând punctele de etapă ale unei splendide epopei interioare. Dar această epopee a avut un adaos, ce e semnificativ pentru umanitatea lui Pestalozzi. El iubea prea mult săracii şi copii, pentru ca, în cele din urmă, să se mai simtă bine în larma ilustră de la Yverdon, Sufletul său se dorea într’o modestă şcoală de sat. Dacă ar fi fost tânăr, ar fi rupt-o din nou cu lumea, ca la douăzeci de ani, ca să caute în tăcere desluşirea credincioasă a idealului său. De fapt, idealul intim al lui Pestalozzi a rămas întotdeauna o şcoală populară îl vedem cljear că, după ce părăseşte Yverdon, se îndreaptă către locul tine* reţii sale, la Neupof, şi acolo începe să zidească o şcoală pentru copii săraci. Trecut de optzeci de ani, în timp ce-şi intona ultimele acorduri ale cântecului de lebădă, sufletul său era robit de imaginea acestei modeste şcoli pentru vlăstarele nedreptăţite ale umanităţii El a sfârşit astfel cu aceeaş idee, cu care a început: fiindcă iubirea sa de oameni a rămas pururea aceiaş. ~ ~ Cel mai destoinic psiholog nu te poate face să înţelegi ce e senzaţia, sentimentul sau altă valoare sufletească dacă mai întâi nu o ai tu însuti; critic ul cel mai înaripat şi mai pătrunzător nu te poate face să înţelegi un poet, da ă nu-i cunoşti poeziile: tot aşa, iubirea de oameni a lui Pestalozzi nu s’ar vădi complect, dacă n ar p intuită direct în paginile sale în cari de atâtea ori a înălţat iubirii imnuri de slavă şi de rugăciune. Pestalozzi îşi arată cpiar şi iubirea pentru logodnica sa tot sub forma iubirii de umanitate, lată ce scrie el aceleia, pe care se gândea să şi-o facă tovarăşă de viaţă la Nenpof (Cele mai multe din citatele, pe cari le facem, sunt luate din traducerile D-lui Rădulescu-Pogoneanu, pindcă acestea sunt o podoabă de limbă românească): „Ce bine ne vom simţi când, în plimblările noastre, nu vom mai avea frica nimănui şi ne vom întâlni la fitcare pas cu un sătean cunoscut, care ştie câ-i vrem binele, că ţinem la el, căruia îi vom fi dat vr'un ajutor, cu o femee, pe care tu vei fi vizitat-o în vremea când era bolnavă, cu copii, cărora le vom face mii de mici bucurii,... cu lucrători cu zâmbetul pe faţă, cari ne vor binecuvânta că le suntem de folos prin îndeletnicirile noastre! Draga mea, ce nespus de fericită va p pentru noi această viaţă, în care nici o faţă pismaşă, care se uită cpiorâş la faptele cele plăcute ale virtuţii, nu va clevetii asupra lor şi în care bucuria va fi singura urmare a purtării noastre cinstite! E cu putinţă, te vei strâmtora tu bucuros, când vei vedea că mii de oameni în jurul nostru n’au nici cele de trebuinţă ? R!, să răspândeşti binecuvâ itare şi bucurii în jurul tău, ce plăcere nespusă, ce încântare! Şi într’obiată cocioabă nebăgată în seamă să fii norocul meleagurilor dimprejur, — o, iubita mea cum mi-e inima covârşită de speratţe!... “ Pentru aceste mîi de oameni el dorea cărticele frumoase, utile şi ieftene, ca o puzderie de luminiţe umblătoare: „De s’ar găsi cineva, care să alcătuiască pentru norodul de la ţară o cărticică cu privire la sănătatea lui, scrisă pe scurt şi având învăţături, cari să poată p înţelese şi aplicate de săteni; şi de s’ar găsi vreunul ori mai mulţi bogătaşi, cari să pună la mijloc atâta cât ar trebui, pentru ca această minunată cărticică să poată fi dată ţăranului cu jumătate din preţul obişnuit sau epiar cu a treia parte!“. „Dorinţa aceasta mă duce laolaltă. De-ar tipări cineva câteva coaie pline cu învăţături simple şi bune despre creşterea copiilor, scrise în aşa fel încât să poală P pricepute şi puse în lucrare şi de cel mai de jos orăşan şi sătean; şi de s’ar găsi apoi câţiva oameni de inimă (mie îmi şi plutesc în minte unii, cari ar fi destul de aleşi la cuget şi destul de avuţi, spre a putea săvârşi aceasta', curi să procure mijloacele ca aceste câteva coaie tipărite să pe date fără plată publicului, sau cel mult pe preţ de un sfanţ; şi, după aceea, dată toţi preoţii de sat şi de oraş ar răspândi în popor aceste cărticele folositoare obştei; şi de-ar urma apoi aceste înţelepte şi creştineşti regule de bunăcreştere toţi taţii şi toate mamele, cărora le-ar cădea în mână! Ei, dar asta înseamnă a dori prea multe deodată !11. Cpiar când nu mai era în mijlocul poporului, el i se adresează cu aceste cuvinte, în cari e o emoţionantă lepădare de sine, cu prilejul unei noui cărţi: »Rm văzut starea ta de înapoiere, am văzut trista, adânca ta stare de înapoiere şi mi s a făcut milă de tine. Dragul meu popor, vreau să te ajut a te ridica. N’am nici o putere, nu cunosc nici o ştiinţă şi nu sunt pe lumea asta nimic, nimic; te cunosc însă pe tine şi mă dau ţie; îţi dau ceeace, prin truda vieţii mele numai pentru tine am fost în stare a pătrunde cu mintea. Citeşte-mă fără gând făcut dinainte, şi dacă cineva îţi dă ceva mai bun pentru tine, atunci asvârle-mâ departe şi lasă mă să cad şi la tine în nimicul, în care am trăit întreaga mea viaţă- Dacă însă nimeni nu-ţi spune ceeace spun eu, dacă ceeace-ţi spun eu nimeni nu ti-o spune într’o înfăţişare aşa de lesnicioasă şi cu atât înţeles pentru tine, atunci dăruieşte amintirii mele, dăruieşte vieţii mele, dăruieşte acestei vieţii a mele pierdută şi pentru tine, o lacrimâ“. : Pe fondul trist al mizeriei poporului, mizeria copiilor se deosebea cu o tristeţe aparte: „Când vedeam copiii-., poporului celui mai de jos şi mai umilit... bucurându-se până la vârsta de cinci-şase ani de viaţa lor şi crescând, ctjiar în sdrenţe, sănătoşi, fericiţi şi nevinovaţi ca nişte îngeri;.... când vedeam cum !e râde în ocpi sburdâlnicia sufletului nevinovat, bucuria iubirii şi încrederea unei inimi nelurburate, iar din obrajii lor bucălaţi grăeşte fericirea; şi când apoi peste câţiva ani vedeam cum, în mizeria fabricei şi în mizeria şcoalei, pier din ocfyii lor şi de pe obrajii lor toate speranţele ce le făgăduiau mai înainte, iar în locul acestora se arăta întristare, supăiări, oţâiâre şi suferinţă;.. — atunci mă cuprindea jalea de această uscăciune a vieţii de fabrică şi a vieţii de şcoală. " De aceea Pestalozzi va lupta pentru mântuirea sufletului copiilor: „E o desfătare sufletească ce nu se poate arăta prin cuvinte, să vezi crescând şi înflorind băieţi şi fete, cari erau într’o stare de plâns, să citeşti pe faţa lor linişte şi mulţumire, să le fotmezi mânile spre sârguinţă şi să le ridici inimile spre Dumnezeu, să vezi în ocţjii copiilor iubiţi lacrâmi ale nevinovăţiei care se roagă, şi speranţe depărtate de simţire virtuoasă şi de puteri cinstite în fiinţe oropsite, pierdute. E o negrăită desfătare sufletească şi o binecuvântare, să vezi pe om, făptură după ctjipul şi asemănarea atotputernicului său ziditor, crescând în atât de felurite forme şi daruri, şi apoi, unde poate nimeni nu se aştepta, în fiul nenorocit şi oropsit al celui mai sărman muncitor, să descoperi şi să scapi de pierzanie mărime sufletească şi geniu! ..“. In elanul său, Pestalozzi ajunge să se identifice cu viaţa copiilor. Despre experienţa de la Neupof soune el însuş: „Ani de zile trăit-am în mijlocul a peste cincizeci de copii de cerşetori, împârţit-am cu ei în sărăcie pânea mea, trâit-am eu însumi ca un cerşetor, ca să învăţ a face pe cerşetori a trăi ca oameni...". Iar despre Stans: „Copiii mei trebuiau să citească pe faţa mea şi să bănuiască din vorba mea, de dimineaţa până seara, în orice clipă, că inima mea e cu ei, că fericirea lor e fericirea mea. că bucuria lor e bucuria mea“. „Lacrimile mele curgeau cu ale lor şi surâsul meu însoţea pe al lor. Erau afară din lume, afară din Stans, erau la mine şi eu la ei. Supa lor era şi a mea. băutura lor era şi a mea N'aveam nimic- n’aveam lângă mine nici gospodărie, nici prieteni, nici servitori, ii aveam numai pe ei. De erau sănătoşi, eu mă aflam în mijlocul lor: de erau bolnavi, mă aflam la patul lor“. . : Un principiu generos, cum e cel al iubirii, pus să rodească într’un suflet generos, cum era cel al lui Pestalozzi, era firesc să ajungă, în cele din urmă, până la o viziune metafizică şi mistică, ce înseamnă în acelaş timp şi culminarea sentimentului iubirii la Pestalozzi: „Arătarea iubirii e şi işpăşirea păcatelor lumii. Iubirea e legătura, care uneşte toate câte sunt pe pământ. Iubirea e legătura care uneşte pe oamen cu Dumnezeu..—Fără iubire, omul e fără Dumnezeu, iar fără Dumnezeu şi fără iubire, ce mai :înseamnâ oare omul? Cutezare-aţi a o spune? Cutezare-aţi a o rosti? Cutezare aţi a cugeta ce e omul fără Dumnezeu şi fără iubire? — Eu nu cutez a o spune, eu nu sunt în stare a.o rosti. Nu om, — neom e omul fără Dumnezeu şi fără iubire Drept aceea bucuraţi-vâ că cunoaşteţi pe Domnul iubirii, care a chemat lumea de la neomenie la iubire...“• - Pe de altă parte, iubirea lui Pestalozzi e înscrisă în fizicul lui. Chipul său ajunsese să reprezinte melodia iubirii. Suflatul stidzeazâ trupul. La oamenii cu simţire puternică rămâne puţin din trup, care să nu pe supet. Altfel se spune despre Pestalozzi că a fost un om urât. Dar iubirea îl făcea să pară frumos Că a fost neîngrijit şi distrat. Dar iubirea îi dădea pitoresc unitar şi adânc. Iubirea îi dilata ochii, le aprindea lucirea, spiritualiza trupul. Logodnica sa îi scria când încă nici nu-1 cunoştea depnitiv: „Crede-mă, nu ai avea de ce să mulţumeşti prea mult naturii, dacă nu ţi-ar p dat marii oebi negri, cari revelează bunătatea inimii tale, lărgimea spiritului tău şi întreaga ta simţire". Unul din elevii lui Pestalozzi spune că avea „ochi cari aci se deschideau largi pentru a lăsa să năvălească lumina, aci îşi micşorau vederea pentru a se deda contemplaţiei lăuntrice; trăsături cari uneori arătau o tristeţe adâncă, iar alteori o mulţumire plină de dulceaţă; vorba sau înceată sau repede, sau duioasă şi melodioasă sau scăpând ca un iureş". Supetul pusese atât de mult. stăpânire pe pzicul său, încât acesta, deşi îndeobşte bătrâneţea dăbălează trupul şi decolorează irisul, respira încă, cu puţin timp înainte de moarte o energie ce parcă abia venise pe 85 © BCU Cluj lume. Un alt fost elev al lui se exprimă astfel despre octogenarul Pestalozzi: „L-am găsit, negreşit, îmbătrânit..; în totul însă puţin schimbat, încă viguros şi ager şi în întreaga lui fiinţă tot aşa de sincer şi de simplu; privirea lui era încă tot aceeaş privire prietenoasă-melancolică, entuziasmul lui pentru binele omenirii, în deosebi pentru adevărata... purtare cu copiii şi săracii, încă tot aşa de înflăcărat...; tot acelaş surâs blând şi plin de înţeles..... Rşa pind, nu e de mirare că producea o puternică impresie asupra celor de lângă el, sugestii adânci şi bogate, că înfăptuia împrejur o atmosferă densă de entuziasm şi de nobleţe perceptibilă aproape cu simţurile. Marele geograf Ritter, deşi nu a stat decât câteva zile cu Pestalozzi, a primit o înrâurire hotărâtoare din partea acestuia, cum declară el însuşi: „Hm văzut mai mult decât raiul Elveţiei, am văzut pe Pestalozzi, adevăratul ucenic al lui Cristos. El poartă în sine, în deplină lumină prototipul omului uman. El se aruncă în braţele omului, îi deschide inima sa, îl mişcă până în adâncul supetului prin plozopa sa, care nu e o plozope a recii judecăţi, ci o plozofie a inimii. De aceea e cu putinţă, fără pierdere de vreme, să intri aşa de intim în atingere su-Petească cu cel mai bun şi cu cel mai adânc dintre oameni. Mărturisesc că niciodată n’am fost atât de mult pătruns de demnitatea omenească, niciodată n’am fost cuprins aşa de adânc de spnţenia profesiunii mele ca în neuitatele zile ce le-am trăit alături de acest nobil Elveţian şi în cercul însufleţiţilor săi prieteni". Supetul tânăr, patima nobilă şi adâncă, prelucrează atât de mult trupul, încât acesta, chiar şi după moarte, mai păstrează un timp căldura supetului, pe care l-a adăpostit şi-i mai repectă imaginea. Unul din cei ce l-au văzut pe Pestalozzi imediat după moartea sa a însemnat, aceste cuvinte de o tulburătoare emoţie, spunând că chipul celui odihnit după atâta sfântă nelinişte avea înfăţişarea „unui om care se deşteaptă dintr’un somn adânc şi, cu un surâs blând, vrea să deschidă gura, spre a povesti copiilor săi un vis plăcut»... Insfârşit iubirea lui Pestalozzi e repectată în postulatele doctrinei sale. iubirea doreşte iubire. Prin urmare, scopul suprem al educaţiei sale va p iubirea, şi anume iubirea întemeiată pe credinţă. Rdevărata omenie este în realizarea iubirii. I-o spunea iubirea sa. De aceea Pestalozzi propovăduia iubirea. Iubirea doreşte să dea iubire. De aceea pentru el educaţia va p în primul rând un fapt de iubire. Mecanismul educaţiei se depneşte ca un proces de iubire. Toate metodele şi îndemnările, pe cât de savante şi de virtuoase, n’au putere fără iubire şi pălesc înaintea adevăratei iubiri. Orice ar spune simplii profesionişti ai pedagogiei, cari trăiesc în concepţia primatului metodei, faptul educaţiei rămâne în esenţă o dăruire de supet, o transmisiune ocultă şi sacră de la suflet la supet. Cum spune Pestalozzi însuş: „Neamul omenesc se cultivă uman în esenţa lui numai de la faţă la faţă, numai de la inimă la inimă". De aceea pentru Pestalozzi mediul cel mai prielnic de a da educaţie va p familia, iar mama luminată cel mai bun educator, pindcă ea personipcă iubirea- Pestalozzi înţelegea familia şi mama la propriu, dar şi la pgurat, ca principiu. El va spune prin urmare că putem organiza şi şcoli, numai cât ele să pe realizate ca o mare familie, copiii să pe ca fraţii, educatorii să pe iubitori ca un părinte. Educaţia este în primul rând chestiune de mediu de iubire, pindcă numai în acesta se poate isca misterios taina rară a osmozei supetelor. Rcest moment rar trebuie creiat cu grijă, trebuie păzit, aşteptat trebuie să ne pregătim pentru el, ştiind că el nu se produce decât într’o anume atmosferă, Faptul educaţiei are deci în el o nuanţă mistică, iar producerea momentului său, ceva din metodologia actului religios. Fiindcă iubire, dăruire şi un fel de închinare sunt şi în educaţie aşa cum o înţelegea şi, mai ales, o aplica Pestalozzi. Căci aceasta a putut să nu-şi dea complect seama, în chip formal, de minunea iubirii ce era în el şi de izbânda, la care ajungea prin însăş iubirea lui. Şi el a căutat metode şi a crezut în ele dând uneori mai puţină atenţie conştientă iubirii sale. Dar metodele erau pentru a servi iubirea, nu pentru a o ucide, şi oricum, întâia taină a succesului său faţă de copii era iubirea, flacăra sa comunicativă. Deaceea nu numai elevii, dar şi colaboratorii săi îi spunea bucuroşi „tata" Pestalozzi. Metoda lui Pestalozzi rămâne cea mai bună metodă din câte s’au propus. Şi, totuş, ceeace e mai important la Pestalozzi nu e metoda, ci „deşteptarea unui fel de a simţi", cum zice unul din tinerii prusieni ce învăţau la Iverdon, „sufletul metodei", cum se spunea ca un leitmotiv în 86 © BCU Cluj mediul lui Pestalozzi, ca despre o fiinţă supranaturală şi misterioasă ce a apărut pe lume, pe care Pestalozzi şi tovarăşii săi căutau s o înţeleagă, să se apropie cât mai mult de ea, s’o vadă la faţă să-i pri dă zicerile şi dorinţele pentru mântuirea oamenilor. Rcestor tineri, dregătorii cei mari din Prusia carii trimesesiră pe lângă Pestalozzi, le dau recomandări spunându-le că nu pentru forma metodei au fost trimeşi, ci ca trebue să se încălzească „la focul sfânt ce arde îri pieptul acelui om al puterii şi al iubirii, a cărui operă împlinită a rămas încă în urma a ceeace voia el în cugetul său cel dintâiu, a ceeace a fost ideia lui personală a vieţii sale şi din care metoda se arată a p numai o slabă revărsare, numai ceeace se lasă pe fund". Ca la marii creiatori şi reformatori, ceeace era mai adânc, mai personal şi mai mare în Pestalozzi a rămas neîn plinit şi nespus în totul S’a zis epiar că Pestalozzi, aidoma marilor actori, a dus în mormânt o parte din taina artei sale. Şi tot în iubirea lui e şi marea izbândă istorică a învăţăturii sale; faptul că azi e considerat ca cea mai înaltă pgură a practicei şi ştiinţei educaţiei. Insfârşit, mai cu seimă prin iubire doctrina lui a produs discipoli devotaţi, cari i-au răspândit ideile şi au creiat cultul lui. In esenţă, iubirea i-a nemurit numele şi l-a făcut din ce în ce mai actual. Prin urmare, e lucru vădit pentru toată lumea că ceeace alcătuieşte originalitatea şi meritul istoric al lui Pestalozzi e btesitatea iubirii de oameni. In acest sens s’ar putea vorbi de un fenomen Pestalozzi. Prin iubire s’a ridicat, în unele momente, până la un fel de quasidivinitate- In alte epoci ale omenirii, ar fi fost poate un profet. Dacă ar p fost catolic, până acum era sanctipcat. La depărtare de un veac de la moartea sa, monumentul de iubire, pe care l-a lăsat umanităţii, emoţionează până la tulburare. Contractul cu viaţa şi opera lui e o scaldă suavă de răcoare şi de puripcare prin lărgirea fiinţei tale; pe cei dezamăgiţi de didacticismul pedagogic, îi împacă cu disciplina educaţiei; celor miloşi dela natură, le măreşte până la obsesie imaginea mulţimii sărace şi nenorocite. în sensul în care cîjinuia pe Tolstoi în ultimul timp Bogate zăcăminte de „ viaţă vie şi de inobilare prin iubire — acesta e fenomenul Pes'alozzi- Totuş, oricât de mire ar p fost iubirea lui Pestalozzi, nu înseamnă că trebuie să săvârşim greşala de a-1 asemui cu figura Mântuitorului, cum au făcut unii. Numai anume protestanţi sau, în orice caz o mentalitate exclusiv istoricistâ în chestiuni de religie poate face aceasta. Pe urmă supetul umil şi religios al lui Pestalozzi care se mulţumea cu o şcoală şi un sat sar îngrozii numai la gândul unei asemenea comparaţii. Pe de altă parte, laudele naive şi asemănările nepotrivite sunt cel mai sigur mijloc de a deprecia meritul cuiva. Rsemenea comparări sunt o impietate şi o imprudenţă epiar faţă de acei pe cari vor să-i înalţe. Dar mai e ceva: Ceeace dă aşa de mare preţ lui Pestalozzi şi ni-1 face scump şi intim, e tocmai pindcă a fost om. Şi încă om cu slăbiciuni şi cu greşeli, de cari se plângea el însuş. Povestea tribulaţiilor lui aşa de omeneşti, a nepre-gătirii lui pentru multe lucruri, fatalităţii naturii lui umane, a mizeriilor comune în cari s’a sbătut, nu numai că ni-1 apropie, dar dau nesfârşită valoare emoţionantă marilor sale virtuţii, timbra lui Pestalozzi nu are nimic de câştigat nici epiar din comparaţia cu supraomul. Fiindcă acesta e o cantitate activă, caracterizată şi consecventă, inumană în oarecare măsură, aşezată deasupra lumii noastre, ale cărei efecte decurg cu un prese geometric, aşa cum din natura oamenilor nevoiaşi decurg actele bicisnice. Din contră, Pestalozzi are totul de câştigat dacă e înţeles şi prezentat în epip realist, prinzând şi arătând vibraţiile aşa de omeneşti ale prii şi soarteî lui. Ceeace constituie caracterul excepţional al lui Pestalozzi, fâcându-I şă .inspire atâta iubire e contrastul între marea lui iubire de oameni şi faptul că a rămas aşa de mult om supus durerilor şi imperfecţiunilor O floare sfântă răsărită într’o natură omenească — iată ceeace e profund înduioşător şi ceeace nu se poate să nu revoluţioneze lumea. In sepimb, el a fost un ucenic al lui Isus- Geograful Ritter a înţeles bine acest lucru. Pestalozzi a fost poate cel mai mare ucenic al Nazarîneanului, în vremurile noastre. Prin iubirea sa de oameni, el se înepina lui Dumnezeu. Viaţa sa a fost o rugăciune. Căci iubirea lui Pestalozzi are foarte mult din caracterul unei religii. Devotaţiunea ce o punea în Iubire îl apropia de o experienţă religioasă. flm zice că iubirea i-a ţinut loc de religilie, dacă n’am şti că a fost un mare creştin. Dar cum între creştinism şi îubire 87 © BCU Cluj e concordanţă, vom spune că viaţa lui Pestalozzi e o aplicare activă şi epîră a creşti nismului. Acesta a dat iubirii lui forma şi disciplina, iar aceste două. siguranţa. La rândui, iubirea lui P^stalozzi a actualizat creştinismul, dându-i căldura lui dela început. In adevăr, un fel de Sfântul Francisc al copiilor. Dar nu nu nai cu iubirea şi creştinismul formează o armonie, însă Pestalozzi nici-câid nu a despărţit iubirea în sufletul său de metafizica creştină. Deaceea. practic vorbind, putem zice că iubirea de oameni la Pestalozzi era de adevărat o religie. Întocmai ca în religie, iubirea sa îi dădea o mare pasiune, ce i impunea o singură preocupare esenţială, o idee unică. Iubirea la Pestalozzi avea ceva din psihologia posedării şi din obsesia unei halucinaţii. Tocmai această permanentă actualitate a intensităţii iubirii îl detaşa de ceeace nu se raporta la obiectul iubirii sale. dându-i acea ţinută de adâncă absenţă pentru ceeace nu putea servi pasiunea sa, care e şi caracteristica oamenilor religioşi, robiţi cu totul de contemplarea lumei ce nu se vede. Tot aşa se explică de ce nu numai viaţa, dar şi opera lui are în fond o unitate logică deplină; cu toate că el nu a fost un gânditor sistematic, a scris la intervale foarte mari şi nici el nu era conştient unde o să ajungă şi cari erau ultimele raţiuni ale gândirii sale Mergea ca într’o h'pnoză şi totuş nu s’a rătăcit niciodată. Doctrina lui nu e un sistem, ci mai degrabă ca un arbore ce se dtsvoliă cu o unitate organică, dă mereu ramuri noui şi, ch'ar până azi, în mintea celor ce o studiază, vlăstăreşte perspective necunoscute până acum, fără ca vreuna să contrazică triunqh’ul, din care a purces Fii nu că toate izvorăsc dintr'o singură pasiune. Pe de altă parte, această posedare de iubire îl făcea să supună unicului său ideal toate celelalte împrejurări, datorii şi bucurii ale vieţii, cari puteau să-l servească. Când se hotărăşte să întemeieze o familie, ea va fi pentru el un cămin, unde se va reface iubirea sa de oameni şi mijlocul de educaţie ai copiilor săi. Logodnicei sale îi scrie aceste cuvinte: „Şi în ce priveşte căsnicia, trebuie să ţi spun, scumpa mea, că socotesc datoriile către iubita mea soţie ca subordonate datoriilor către patria mea şi că, deşi voiu p cel mai delicat soţ, consider totuş ca o datorie de a p neîndurat cu lacrimile soţiei mele, când ea ar vrea vreodată să mă oprească prin ele de la întreaga îndeplinire a datoriei de cetăţean, orice ar putea rezulta de aici... Trebuinţele casei mele vor p în deobşte foarte restrânse şi grija pentru fericirea copiilor mei mă va face neiertător chiar faţă cu greşeli mici ale soţiei mele“. Ce puternic simţ social şi al vocaţiei lui, ce puternică pasiune pentru umanitate şi pentru copii a trebuit să aibă, pentru ca să scrie asemenea cuvinte severe, el, care era numai duioşie şi blândeţe! O pasiune mare însă nu îngăduie pasiuni mici, iar misiunile istorice se fac cu pasiuni mari. Mai mult: pasiunea sa pentru oameni l-a făcut să treacă şi peste mari nenorociri persoflale. Unicul copil i-a murit în floarea vrâstei, soţia i-a murit înaintea sa. Pestalozzi a suferit crâncen. Dar n’a fost doborât. Ca odinioară Comenius, şi-a urmat înainte idealul educaţiei. Durerea l-a înălţat şi mai mult. Durerea e creiatoare numai la oameni cu pasiuni mari. Tot această pasiune fulgerantă şi concentrată l-a făcut să stăruie şi să se refacă contra tuturor piedicilor. Din toate bătăliile, pe cari le dădea cu soarta, orice rezultat ar p avut, el îşi salva flamura idealului său. După un nou faliment, care-1 afunda in neputinţă şi durere, când omul e ca o râmă strivită, el găsea mijlocul să lege prul ur-zelei sale, pe chiar Ia distanţă de ani. Iubirea fantomatică îi dădea putinţa, uneori să învingă, alteori să nu vadă, ironiile lumei. Şi se ştie că oamenii comuni sunt meşteri în ironii şi că nimic nu se suportă mai greu ca ironia destructivă, ce omoară elanurile şi ucide în faşă entuziasmul. Iubirea îl face să treacă peste lipsurile materiale de tot felul, să ajute pe săraci când el însuş era sărac, căci Pestalozzi n’a fost niciodată un funcţionar cu leafă. Iubirea îi dădea puterea să biruie slăbiciunea trupului, punând aripi vultureşti pe umerii săi slabi. Acest om hrănit cu cartop şi pâine, vagabondând, arzând de muncă şi pasiune în institutele sale, a dus-p mai mult de optzeci de ani. încordarea voinţei de a iubi a dat trupului voinţa de a trăi. Acest mare nervos a ştiut să învingă moartea prin iubire- Şi, însfârşit, iubirea l-a ajutat chiar contra propriilor sale improprietăţi sufleteşti. Nu avea îndestulător simţ critic, nu era realist, nu avea spirit de organizator, era prea incredul, se lăsa victima împrejurărilor şi totuş el a înfăptuit ceeace n'au putut face toţi realiştii şi organizatorii: pindcă a avut prisos de iubire. Să adăogăm ră - tot iubirea l-a făcut să aibă înţelagători şi chiar prieteni de rasă, cari aii simpatizat cu steaua sa? Bluntsctjli, Iselin, Tscfrarnejr, Stapţjer, Bodmer, Ritter, Nicolovius, Fictjte şi atâţia alţii. Sufletele alese selectează sufletele alese. Sufletele mari au întotdeauna prieteni adevăraţi- Iub rea în adevăr a fost geniul Iui Pestalozzi. Ea î a străbătut viaţa ca un ciclon, care fură totul în jur ducându-1 în rotirile sale. Iubirea a fost ca misterul graţiei, ce se lasă de sus pen ru a ajuta omului să se înalţe. Iubirea i-a dat scopul vieţii lui: reforma morală a oamenilor Şi cată să spunem că tot iubirea i a dictat şi mijloacele cele mai bune pentru a-şi împlini scopul, pe deoparte, fiindcă l-a îi demnat să le caute fâiă sâ-i dea pace până nu le a găsit, pe de alta, fiindcă i a lărgit puterea de înţelegere prin acea simpatie intelectuală, care e marele dar intelectual al iubirii şi care e suverană când e vorba de pătrunderea problemelor ce se referă la viaţă- In legătură cu iubirea se pcate deci explica toată viaţa şi opera lui Pestalozzi. Ea a dat motivarea, scopul, puterea, mijloacele şi izbânda, adică totul fiindcă ea era totul- Deaceea el merită să fie mai mu t cunoscut în intimitatea lui. Fiindcă cine îl va cunoaşte astfel. îl va ^i iubi Educatorii să ia din ceeace a însemnat el nu nimai „cetate se lasă pe fund", ci să facă din runoaşterea lui un exerciţiu peniru a se lepăda rât mai mult de uscăciunea profesională Iar intelectualii în general să îrţeleagă tâ, Pestalozzi, prin marea sa iubire de oameni nu e un spirit ce pOaie fi mărginit numai în domeniul practicei şcolare, ci interesează cultiira generală, evoluţ a morală a umanilâţii şi cljiar, într’un fel, istoria vieţii religioase. El trebuie considerat ca un învăţător al cncniiii şi ca un efort, pe care specia noastră l-a făcut ca să se înalţe pe ea însâş Pentru tă el a iubit copiii, considerând aceasta ca forma cea mai efectivă a iubirii de umanitate şi prnt-rucă mulţi dintre noi din cauza amintirilor din şcoala, din Cauza formalismului pedagogiei obişnuita şi din cauza lipsei de_ generozitate, nu iubim educaţia — nu e un motiv să-l devalorăm pe Pestalozzi Pus în cadrul larg în care de fapt a folosit activitatea sa- în cadrul iubirii şi al problemei culturii, ne vom apropia de el mai fără prejudecăţi şi vom înţelege ce a fost el pentru omenire în general şi ce poate fi, pentru oricine dintre noi, ca pri e j de emoţie şi superiorizare personală. Insă trebuie să se ştie că, dacă Pestalozzi e un fenomen de iubire, el fiind creiaţia iubirii lui, cunoaşterea sa intimă nici nu poate veni cu, a d. vârât decât tot prin iubire. Şi trebuie să adăogăm că dacă iubirea îl fdee intotdeuna a< tual pe Pestalozzi, tot ea îi face oarecum inactual şi străin pentru cei ce nu se pot deschide iubirii. Şi cum azi iubirea de oameni e rară, şi cum aşa a fost îmotdeuna, iar,: când este, e prea intelectua-lizată, alambicată, analizată de teorii şi suspectă de ingrediente eterogene; cum copiii încep a deveni exemplare de muzeu, iar iubirea pentru ei un ciudat cult ezoteric — înţelegerea autentică a lui Pestalozzi e mult mâi puţin frecventă de cât se crede. Aici e şi partea tragică a destinului său, a marei-«ale iubiri—Hc.eastâ înseamnă că trebuie să actualizăm toate fondurile noastre de iubire, când ne apropiem de Pestalozzi- E destul să începem fiindcă ne va^veni, în ^ajutor marele şău-suflm Căci să nu ne închipuim că 1 înţelegem, până nu vom bănui măcar -pe departe ce trebuiai să se petreacă în sufetul aceluia, ce nu putea trăi fără copii, care avea lacrimi în ochi când vorbia de ei, căruia atunci îi era bine când avea un copil în braţe, după cum spune singur, care şi după moartea dorit să odihnească în curtea şcoatei ca să-şi stâmpere dorul, dorul iubirii de oameni, ascultând jocul de mieluşei al copiilor mici, jocul de împieliţaţi iubiţi al băieţandrilor, jocul de fond al adolescenţilor... „Vreau să fiu înmormântat sub streaşină şcoalii...“. Rdevărat păstor de suflete de copii, care prin ultima i dorinţă, trezeşte amintirea melancolică a tânărului păstor din cea mai frumoasă baladă românească, ce dorea să fie îngropat aproape de stână că să-şî potolească dorul, dorul bacilor- privind strunga oilor şi jocul mieilor... . SPOVEDANIE DE ION MINULESCU Mă caut şi nu mă găsesc !— Mă caut în vecljiul ogor strămoşesc — In grâu, In porumb şi’n secară, In apa fântânei cu gljizduri de piatră Şi’n focul din vatră, In golul din casă . Şi’n gloata de-afară, Şi’n toţi răposaţii ce’n mine trăesc Mă caut zadarnic— Zadarnic mă caut, că nu mă găsesc! .. Când vântul se ceartă cu plopii pe drum Şi drumul trosneşte sub paşii greoi, Mă caut şi’n larma vieţei de-acum Şi’n pacea vieţei de apoi.. Când ziua se’ngână cu noaptea pe lac. Mă caut în iarba de leac, In Steaua polară ce poartă noroc, In bobi Şi’n gţ)ioc.. Mă caut şi’n vecljiul ceaslov bătrânesc Cu slovele şterse, Dar nu mă găsesc. Părinte !... Ce vină mă face s’alerg Cu gândul şi fapta spre morţii de eri, Că urmele mele, din lume se şterg Şi nu mă găsesc nicâeri ?... Ce vină mă face să nu mă găsesc Când tot mai trăesc ?... 90 © BCU Cluj AŞTEPTARE DE GIB. I. MIHĂESCU adiere s’a strecurat printre geamurile întredeschise şi s’a oprit în perdele; apoi s’a dus, ca şi când ar fi nimerit unde n’avea de gând. El a sărit în picioare şi s’a năpustit la fereastră. Dar pe strada scurtă, de-o cuprindeai cu ochii, nu erau decât casele, care-1 priveau de sub coperişurile ungureşti, ascuţite ca nişte căciuli şi nebunateca de adiere, ce-şi uitase de drum şi se juca în praful de pe uliţă Făcea râuleţe de pulbere, pe care le împreuna şi le despreuna într’un bizar arabesc de ostroave şi afluenţi mişcători. Apoi, când se plictisi, strică totul c’o lovitură de aripioară şi sburâ spre coperişuri, făcând să sune olanele, lăsând jos ţărâna fără nici o noimă Damian, pe care jocul vântişorului îl amăgise o clipă simţi acum amăriciunea pri-veliştei cu puteri înzecite; în suflet un vântişor la fel de enervant ca acel al nămiezelor prăfoase de vară, îi stârnea colbul tuturor gândurilor şi-al presimţirilor vagi. începu să se plimbe cu paşi mari, în lungul îngustului covor, care-i tăia în diagonală podeaua roşie a odăii. înăuntru era răcoare şi bine şi mirosul pătrunzător al bradolinei îi potolea ca un leac desgustul de soarele pâclos al străzii. Dar când ochii se opriră pe masa cu cartonaşe de foursecuri, cu micile pacheţele de băcăn’e, nedesfăcute încă şi de găleata nichelată din bulgăraşii de ghiaţă ai căreia o sticlă de şampanie îşi scotea gâtul şicuit, necazul îl răpuse şi-l doborî din nou în patul de lemn scârţâitor. ... Hm, ar fi în stare s’o facă şi p’âsta! Cu nebunia care a apucat-o, de a se arăta tare, cu orice preţ tare, mai tare.... îşi aminti însă că nebunia aceasta era împărtăşită şi de dârsul; scena ultimei lor întâlniri îl îngălbeni. Trebue s’o recunoască: el fusese cel mai încăpăţânat! Parcă ar fi fost faţă în faţă doi duşmani şi nu doi.... haide trebuesc lăsate copilăriile.... Se revăzu înbufnat şi urât ca un curcan, clătinându-şi însângeratele mărgele dinaintea figurei ei senine, supărător de senine şi de râzătoare. ...A fost pur şi simplu caraghios, asta e!... Dar să spună.să spună că şi ea renunţă la această întrecere stupidă., să i făgăduiască numai — şi el va depune cel dintâi armele... Nu! Astă-zi îi va vorbi, îi va lămuri totul pe larg. Asta nu se mai poate numi dragoste.... asta e... curată vrăşmăşie-... da, da, aşa are să-i spună... vrăsmăşie... A ... geamurile s’au lovit din nou, cu tărie. O mână zdravănă le-a împins înăuntru, adică un vârf de umbreluţă. In orice caz nu nfai poate fi vântuleţul de afară, prea slab ca să le izbească atât de puternici E o mână omenească, pentru că se aude incontinul foşnet al perdelelor de reţea. A împins geamul şi acum caută drum vederei prin perdele. 91 Damian se întinde par’că s’ar fi deşteptat de foarte curând din somn. E timpul să se ridice; nici prea mare grabă, desigur — în nici un caz însă prea multă întârziere!.... Dar oare astea nu-s pure copilării? Hdică de ce să-i arate nepăsâtoare trândăvie? De ce să nu-i arâte adevărul, bucuria imensă care i-a luminat deodată sufletul, de par’că bufnetul geamului i-a aprins brusc în întunecimea gândului, puterea orbitoarea polican-drului unui teatru? Să păşească larg şi sănătos spre fereastră şi braţele sâ-i se deschidă deasemenea larg. şi strigătul de veselă surpriză să-i pornească tare, râsunutor, din pieptu-i imaterializat de atâta lumină ... Şi totuşi el abia se urneşte, căci se ştie văzut de-acolo, fără ca să vadă, căci se ştie aşteptat necontenit acolo, căci simte cu precisie de seismograf că prefăcuta linişte, cu care e urmărit n’a ajuns încă la ultima limită a râbdărei, căci simte dincolo de lumina cea mare dinăuntru, un ungher negru de catran, o gbiâră ascuţită ca acul, care-1 zgârie într’una. De ce dintre buzele acelea roşii, de vopsta proaspătă, şi totuşi atât de moi şi atât de dulci de ie simţi topindu-se în nesfârşitul sărut ca însângerata carre a piersecei coapte, de ce să nu pornească dintre ele întâi cuvântul bun al revederei, cuvântul moale şi femeesc ca o leneşe notă muzicală. Nici o întrebare, nici măcar o vorbă de mânie, de nerăbdare ! Nici un sgomot, nimic.... E în stare să plece fără să scoată un sunet... fără măcar să se supere! Şi doar îi ştie aci, căci vârful piciorului, lăsat dintr’adins intr’o parte, se vede destul de desluşit dela fereastră! Gândul ăsta dintr’un salt îl aruncă în picioare. Se preface că-şi freacă ocljii, apoi încă buimac de visele somnului închipuit se repede: — Tu eşti Lelia ? Dar ultimul cuvânt nici n’a putut să se audă, căci a fost înghiţit de râsul răsunător, care-1 primeşte la fereastră şi-l plesneşte acum cu fie care ţjoljot, drept în frunte, în oclji, în obraji în nas, cu repezi isbiri de box, fără curmare. ' II doare răstii acesta şi abia se ţine sub ploaia de lovituri. Hr lovi deasemenea. cu aceiaşi sete, dacă nu l-ar opri cu ultime puteri, o forţă streină, care par'că i-s’a încuibat în cuget şi care porneşte desigur din ocţjii aceia blânzi ce-1 privesc şi râd; din aerul acela prietenesc sigur de împărtăşirea unei atât de sgo-motoase veselii şi nedumerit că încă întârzâie să se arate această împărtăşire, pe figura Celui mai bun amic. Hatdea. trebue să râdă Ia rându-i ca să sfârşească odată afurisita asta de comedie. — Te —aşteptai să fiu eu ?....... i . — De loc. ... ' : Hşa e că nu te aşteptai? Venii cljiar în dimineaţa asta cu trenul. Hm vrut să dârni puţin .după măsă, dar m’am svârcolit, degeaba Hm atâtea să-ţi spun.... ai să râzi... a fost o nebunie întreagă toată călătoria şi vacanţa asta.. (Hpoi scăzând tonul) Şi ea m'a urmat tot timpul-0Heu-m -esţe—însfârşit definitiv... înţelegi, definitiv .. jucărie (acest Cuvânt îl strigă, câ şi când de mult se străduia-să-l găsească) jucărie... înţelegi.... astă a ajuns- acum în mâiniile mele. !. . Damian asculta sdrobit. Povestea acestei izbânzi definitive, când el de-abia a intrat în straşnica luptă ce pare dela început pierdută,. îl sfâşie Şi Lelia, care poate să apară din momenit-în moment la colţul străzei. Gând îl va vedea cu un amic, cu siguranţă că va fugi alungată de teama indiscreţiei. O aude: H, îţi trebuiau martori dumitale, îţi trebue glorie mărturisită, vizibilă..." O aude numai pe ea şi pe el nu-1 mai aude de loc- Glasul ei, aspru, când e mâniat, de contraltă... - ....„Ho, bănuiam asta... eşti ca şi ceilalţi... Hcum ştiu ce-ţi trebue: certificatul c'ai adaos o verigă nouă la lanţul de succese. Nu ţi-e ruşine... pe mine m ai găsit pentru astfel de. .." — Dar tu nu m’asculţi... — Cum să nu, însă.... — Hdevărat, mai bine să intru Hţ), asta acum..,. — O nu, nu, imposibil!! : Cum s’a mâniat aşa dintr’odată de-a putut să strige astfel î Ei bine, dar e lipsit de eel mai elementar tact. -Trebue, neapărat, să-şi îndulcească vocea, să amâne... Dpar vorbeşte cu cel mai bun prieten.... 92 © - Ştii cc, tc rog mult.... să lăsăm altă dată, dragă Voronea..-- ; 7 E rândul celuilalt să încrunte puţin din sprâncene... Asta n’o înţelege. De ce hu acuma? Avea atâtea de spus şi avea atâta poftă de povestit; că zadarnic se! cljinuise să se odihnească puţin în după amiaza aceia şi venise întins încoace.... — Dar ce ai, pari cam... contrariat? ' ii întrebarea doare ca o cravaşe. Căci acestui Voronea, acest „cel mai bun prieten" care nici odată nu i-a povestit altceva decât „succesele" lui: feluritele, multiplele şi complicatele lui succese, i-e atât de greu sâ-şi înct)ipue de ce nu poate fi primit! Şi: cum „contrariat"? Desigur „contrariat", dar asta nu-1 poate privi pe cl... Danii m si nte cum îi clocotea tot pieptul şi capul de indignare. Alb ca varul, el abia poate să mai ţină şuvoiul iztmcnirei care s’a urcat în gât ca un sifon, presându-i de jos în sus beregata înâbuşindu-1. Vocea i a rămas încă stăpânită, însă slabă „tremurătoare ca fiacară de lumânare". -- Cam de ce crezi tu că nu se poate primi un prieten bun, la un moment dat în odaia cuiva ?... Celalt dă din umeri. Nu pricepe nimic. Şi asta le întrece pe toate— ; —■ E aşa de greu de înţeles ... tocmai pentru tine?.... — A... a... . . . : t Şi prietenul cel bun ridică deodată braţele ca’n faţa unei descoperiri extrem de interesantă. — Damian, tu?— tu?— bravo dragul meu. La asta cfnar nu m’aş fi aşteptat.... ; Apoi scăzând brusc vocea şi Iovindu-se uşor cu palma peste buze: —• Este aci înăuntru ? — Nu trebue să vie... Şi înţelegi... i — Plec numaidecât' (Acum le înţelege pe toate destul de repede, nemernicul;) Insă... (şi-şi tremură capul întrebător).... cine-i...? ; — E... te rog.. —• Ce? Nu vrei să-mi spui?— Mie...? . . • . • — N ..n... altădată. .. Te rog, te rog., ea poate să vină... Cel mai bun prieten se îndepărtează râzând tare şi ameninţând cu degetul. — Aflu eu... Lui\ (Damian îl maimuţăreşte) Mie? Dar ce este el? Controlor sentimental? Mi-e? Hm... ce idiot... Poate ar vrea să se amestece şi... aci... Şi apropie cu gesturi brusce ferestrele. I Insfârşit, taci cel puţin că a plecat... Lăudărosul... Când ar vedea el pe Lelia.... profilul ei... pff..., Jucăria lui nu face nici cinci părăluţe.... O ia iar spre pat— Ba nu, ar trebui mai bine să desfacă pacheţelele dela băcănii. Şţ se îndreptă spre lavoarul de marmură, ca să se spele de atingerea împură a mâinei prieteneşti... Ba nu... nici asta! Şi rămase nedumerit în loc, neştiind unde s’o apuce. Când faci pregătiri prea multe— Iacă-ibună! R devenit şi superstiţios acum. Mână omule şi te spală... Hm... ar fi putut să vină... Intre cinci şi şase... Poftim şase.... Controlează cu ceasul dela mână. : Şase fără cinci.. Cel după masă totdeauna o ia aşa, rasna... Trebue să-l dea la reparat... E bine,, e bine... e tocmai timpul... Ea vine totdeauna in ultimul moment... şi obiceiul ăsta trebue lămurit... De ce tocmai ultimul moment... De ce tocmai punct la şase... când am vorbit— Aci firul gândului se rupe de-o toană năprasnică de râs. I-auzi acuma, na... Bagă de seamă ce absurditate.... Ca să vezi câte ţi-se pot năzări pe-o biată femee... Va să zică aşa— — Domnişoară Lelia, când zici că vii între cinci şi şase, să pofteşti să soseşti cel mai târziu la cinci jumătate. .. Ei lasă-mă Damiane— E nespus de fericit că s’a surprins atât de absurd în învinuirile sale. Exemplul e prea puternic ca să nu se întindă cutropitor peste toate prilejurile violenţelor trecute I s'a luat o greutate fără margini de pe suflet : vinovată nu-i ea... Şi e de ajuns, ca s’o do-rescă acum cu toată ardoarea, cu toată nădejdea, să-i cadă la picioare, să-şi ceară izbă- 93 © vlr*> pentru tot ce-a fost şi să aştearnă smalţul tuturor culorilor pe drumul pe care aveau să apuce— — înţelegi Lelia.... vom fi cu totul alţii... Şi Damian deschide larg ferestrele, ar vrea să le deschidă cljiar mai larg decât le îngâdue uşorii lor ca pe două aripi mari, larg primitoare. — O... dar asta...? Voronea este încă la fereastră. Ceva mai departe. în mijlocul străzei, râde cu un cunoscut, unul, da, un actor, unul cu care nu l-a ştiut niciodatâ’n legături prea strânse, ca revederea să le p produs atât interes şi veselie. Ha,... dinadins l-a oprit pe drum, pe acela ca să zăbovească. „Cel mai bun prieten'1, vrea cu orice preţ să ştie. Damian svârle înlături ferestrele, care s’au apropiat dela sine. Gura lui e acum numai muşcpi şi vine umflate. Hpostrofa cuvenită prietenului nedemn se îngrămădeşte în gât, să cadă grea şi sfărămâtoare-------Rşa înţelegi tu prietenia?...." Dar nici n’apucă să prindă cpiag, cuvintele astea, pe cari nu le găseşte cât mai usturătoare şi veninoase, că, fără să-l p văzut măcar, cei doi se despart. Cunoscutul a luat-o încolo. Voronea revine încoace. Damian se fereşte. Dar Voronea l’a prins .. Ii cercetează uluit pgura, aprigă şi încordată. — înţeleg, înţelegi face. — lartâ-mă, m’a oprit— Sau ca să fiu sincer l’am oprit eu— L’am întrebat de una de la teatru. Treceam azi dimineaţă pe acolo şi mi arunca nişte ocpii... E ceva grozav... Dar lasă c’am să-ţi spun eu... Mi-e frică să nu-ţi stric pe-aci combinaţiile •.. Rdio... Şi se porneşte grăbit, aproape să fugă spre parc... Hm, într’adevăr că nu se uită în urmă... Nu, trebue să nu mintă... auzi, altul... alt noroc... o artistă îi aruncă ocpi, aşa doar că l’a văzut în treacăt... Hbia a venit cu trenul. Şi el, Damian câte târcoale a trebuit să dea prin jurul teatrului, până să.. • O artistă 1 a zis... Una dela teatru ... Ocpi focoşi... Dumnezeule ! — Voronea Voronea, Voronea .. Damian s’a aplecat jumătate peste balustrada ferestrei. E aproape să cadă... Urlă ca muşcat de şarpe: Voronea 1 La casele vecine, încep să se descpidă geamuri. Dar Voronea n’aude nimic. Par’că ar alerga. Şi iată a cotit după colţul uliţei. Dealungul străzei câteva capete uimite au ieşit dintre ferestrele crăpate şi acum se retrag plictisite, trântind cu decepţie geamurile- Damian se clatină pe picioare, se smunceşte dindărăt şi patul îl primeşte cât e de lung. Somiera îl leagănă repede, ca speriată. — Cine poate să fie? Cin’?... Nimic, nici un indiciu... ocţ>i focoşi... sau cum?., grozavi... sau nu : nişte ocl)i!.. • Mă rog. artistă a spus ? -. • nu, nu ... una de la teatru da aşa!... asta poate fi şi o vecină... adică una care stă împrejurul teatrului... sunt 0 grămadă de... pe-acolo... Hsta-i bună ! Când zici: una dela teartu! — se înţelege că-i artistă... Hdică, îmi dai voe, ar putea fi şi o baletistă dela operă sau o coafeuză— sau nevasta vre-unuia de-acolo ... sau casieră, doamne câte nu pot fi... dacă era artistă, îi zicea artistă şi nu: una dela teatru... Doamne mi se pare că i-am spus eu, când-va, de Voronea... mda... Ce mi se pare... ce ţi se pare?— că i-ai spus domnule, — şi 1 ai lăudat... ca un ... ce eşti— că pe toţi îi laud... şi pe el maţ ales— numai succesele lui i-le laud— şi numai de el vorbesc... par’că n’ar mai fi pe lumea asta altul... S’a terminat: asta e! I l-am descris, l-am tot pictat. . Da mi-amintesc.. i-am spus de asalturile lui la blond... la spălăcita aia.., da, da— şi ea punea multă luare aminte... i-a intrat în cap să vadă dacă-i mai tare ca spăl..... Incljeetura unui geam a trosnit uşor, o idee, un sgomot de genunchi care trosneşte. Perdeaua s’a dat în lături şi-un cap femeesc a răsărit la fereastră. De sub pălărioara uşoară şi înaltă ca o mitră episcopală, şuviţe de păr negru şi lucios, retezate băeţeşte, răsbat, încununând o pieliţă închisă, par’că vişine în umbra cadrului; uitându-te dinăuntru or cât de aprig ar arde roşul proaspăt al gurei, privirea ţi-o înfioară fatal doar fâşia de umbră de sub straşina bordului, legând ca o bantă o tâmplă cu alta; ai fi zis în-tunerecul iriselor întinzându-se prin unde de cearcăn peste toată partea de sus a feţei — o flgură de bal veneţian, pxându-te răsbunătoare prin masca de atlas negru. 94 © Capul ce mişcă două puncte lucesc fosforic din dreptunghiul benţii întunecate. Se plimbă grăbite prin cuprinsul odăii, apoi se concentrează satanic în propria lor sclipire fixări du se asupra unui pantof, ce pare suspendat între tăblia patului şi podea. Figura îneguratâ, rămâne fără mişcare, câteva clipe de nehotărâre; apoi deodată roşul gurei se întinde într’un zâmbet, ce pare o pată mică de sânge Mitra de episcop se clatină de câteva ori a pagubă şi buzele roşii şoptesc ceva râu desigur, căci ele schiţează acum un zâmbet răutăcios. Se retrage încet, mai zăboveşte un moment şi dispare deodată, ca şi când s’ar fi topit în lumina de afară. Doar geamul a sunat uşor, de par’că l-ar p atins o aripă de vânt. în treacăt. Damian a tresărit; şi automat jumătatea lui superioară a ţâşnit drept în sus. Urechea i s’a întins la pândă; pe toate trăsăturile lui s'a aşezat accentul încordărei; iar inima îi svâcneşte de nerăbdare şi nelinişte, ca unul care a simţit din somn, în puterea nopţri, o mână streină la fereastră. Hşteaptă încă; dar trebue să urmeze neapărat picurul discret al bătăii in geam... Hm... nimic .. Tăcere îudelungâ. O părere. Şi-acum nu se mai lasă el înşelat pe păreri... Capul cade înapoi pe pernă, obosit, zdrobit. Ochii tremurători se agaţă ca de-un suprem ajutor de cadranul ceasului de pe masă: şi îndată ac, minutar şi ţifre, totul începe să se învârtească în aburul frigurilor Cinci jumătate? R nu... şase jumătate. He— par-că nu s’a întâmplat să vină şi după oră ? .... îşi întinde lung ciolanele, ca după o cruntă oboseală. — Hm toate s’ar potrivi, dar de unde şi până unde ar putea şti că-i tocmai acela?... propriu zis nu la văzut niciodată.... , * * Strada se svârcole strivită de apăsarea întunerecului. De desuptul nopţei grele lumina electrică ţâşneşte de pretutindeni, ca dintr’un teasc uriaş, roşie ca sângele. Trăsuri se defac grăbite din umbră spre a pieri numaidecât în umbră Maşini ţipătoare se risipesc alarmate în toate părţile ca Insectele dintr’un cuibar tăiat de mistrie. Trotoarul îmbulzelilor ametiţoare se fărâmă deodată în bucăţi compacte— şi-apoi văzând cu ochii în pâlcuri din ce in ce mai rare, din ce in ce mai mici. Pe câteva vitrine întunerecul a şi pus stăpânire. — Domnu’ Damian! — Lelio! _ ... El o duce acum, strânsă de braţ că pe-o pradă, ca pe-un copil neascultător şi rătăcit- pe care a putut însfărşit să-l găsească in mulţumiea fără număr. Şi nu îndrăzneşte să-i aducă nici o înviniure pentru încălcarea cea nouă a cuvântului. Iar ea aşteaptă cu faţa puţin ferită; cu ochii şireţi, cu buzele gata aduse în zâmbetul minciunei celei noui şi dinadins prea eftin aleasă, să-i fie de scuză. Şi i-e necaz că necazul lui nu începe. Iar paşii le răsună pe astfalt în două cadenţe ce se întretae, se ajung, se întretae iarăşi.... — Lelio! — însfărşit. — Da ? — Cunoşti tu----? — Da... Ce să cunosc ? — Cunoşti tu unul, una din cunoştinţele mele... Voronea... Neagu Voronea... — Nu cunosc! Răspunsul a fost scurt şi tăios, atât de scurt şi de tăios, că lui Damian îi vine s’o ridice în braţe şi s’o poarte astfel tot restul drumului şi chiar toată viaţa. — Un băiat aşa, înăltuţ... şaten — brun... un nas drept... doi ochi.•> — Doi? Taci că-s numai atâţia... — O, nu trebue să fii aşa.. e un băiat minunat... un prieten cum rar se găseşte, un suflet. . — Mi-aduc aminte 95 '■J ' © B< . ■“ : • Aba -ce f ' ■ •■ ■■ ; ! . ■ ' . ■ ■ -'o - Mi-aî mai spus odată despre el. - ‘ — Da da. da, ţi-am mai jspus,. Aşa e, ţi-am mai spus... De ce să nu-ţi spun ? L’am lăudat ca un... ca pe-un, am vrut să spun.. . ca pe-un băiat bun... E drept, foarte .bun... Acuma ţnsâ, tu să nu-{i închipui că-i tocmai, tocmai. , vreau să spun să nu crezi Că nu-s şi alţii la fel... că el e unicul exemplar.,.. Mergeau acum pe o stradă dreapta şi lungă cu clădiri scunde şi oblonite, ermetic oblonite şi cu acelaş ţugii peste măsură de înalte pe umerii scundelor ziduri; rătăceau păr’câ printre două şiraguri de piramide in pustiul tăcerei posomorâte. Iar departe, acolo unde păreau să se isprăvească mormintele de faraoni, talgerul de aramă al lunei enoime, se făsfrangea sângeros şi fără strălucire, ca un gong vechi, peste întinsele zăcăminte de nisip El si nţer cu simţurile toate, nesfârşitul deşertului, înecându-i toate amăgirile, la fel cu jocul negru al ţârânei uscate din dimineaţa aceia. Şi totuşi pasul se încordează întrepid să scape încleştării adâncilor noiane. — O, oh. sunt alţii şi mai şi. .. uite de exemplu, am un altul, un alt amic, Momaru... Ei, ăsta da, asta zic şi eu.,, dar Voronea, vezi tu... cam lăudăros puţin.,, cam fanfaron.... sau ştiu eu cum să mai zic... ■, .— Nu ştiu nici eu, nu-1 cunosc... Te rog să mi’l prezinţi şi mie... Insă cu Moinaru ai dreptate, ai rpare dreptate... este adevăr un admirabil băiat... ; —• Da de unde cunoşti pe Moinaru? ; : — El vine regulat la teatru. .. — A ha- • da, da... ; , Doamne! Dor ce dracu l’a apucat acum să-i ia pe toţi la rând la osanale? Ce dracii l’a apucat, Dumnezeule? ţ ; — Da, da... Moinaru într adevăr... şi cu toate astea frate, când te gândeşti... nimeni nu-i perfect... — Bme asta e ştiut. .. — Aşa e ? Toc nai că 1 cunoşti.. uite... spune tu ■■ nu găseşti că şi Moinaru ăsta... şi ,pe uriMâ, ascultă, eu ştiu cam multe despre el... Cât priveşte Voronea, te rog să crezi că nu pierzi nimic că nu 1 cunoşti..., Cadenţele paşilor se întretae necontenit în puterea nopţei, se ajung, seîntretae iarăşi... © BCU MOTANUL ÎNCĂLŢAT DE ADRIAN MANIU şi G. SILVIU PROLOG O Jărancă şi copila ei: ţăranca toarce, copila are cărţile de şcoală pe genunchi- Copila Mamă spunemi o poveste-' Mama O poveste, iar poveşti! Copila Spune mamă, spune mamă, spune-mi dacă mă iubeşti! Mama Ţi-ai scris temele ? Copila Desigur ! Mama Lecţia ţi-ai învăţat ? Copila Da o ştiu pedinafara ! Mama Ştiu că spui adevărat Copila Altfel cum să spun măicuţo ? ' Mama Datoria ţi-ai făcut, . Ştiu eşti harnică! Copila îmi spune! Mama O poveste din trecut... Ce poveste vrei ? Copila Eu nu ştiu — spune-mi tu ori care vrei... Mama Apoi o tot ştii povestea cu cei patruzeci de smeî Să gândesc, Cerbul de aur — şi pe asta o cunoşti... Da vulpoiul când ajunse argăţel la nişte proşti? Copila (face din cap că ştie) . Mama Şapte corbi? Copila Aveau o soră... Mama Ştii şi zânele din lac! Harap alb? Copila II am în carte T Mama împăratul cel sărac ? (Copila se strâmbă) pata moşului cea bună? Stătu palmă barbă cot? . Copila Pe un iepure călare, ştiu! Mama îmi pare că ştii tot Copila IVfai ştii una cu Molanul încălţat! Mama O ştii de mult Copila Nu-i nimica-vreau „Motanul" înc’odată să’l ascult Mama Să vedem cum ie povestea— Copila Pe motan îl iubesc mult Că motanul mai trăieşte! 91 © BCU Cluj Mama Tu asculţi ? Copila Da, da ascult! Mama Un moşneag bătrân şi gârbov a lăsat ca moştenire Celor trei feciori o moară şi-un motan Copila Ce fericire! Mama Şi rămân stăpâni feciorii pe motan şi peste moară Pe cel mic îl cţjiamă Prâslea Copila Prâslea! . Mama Nume de ocară Dar băiatul bun şi ţjarnic şi milos şi desgtyieţat, Purta grijile — Hcuma ce să vezi s’au apucat Cei doi fraţi mai mari la ceartă vrând pe Prâslea săi gonească Şi pe urmă între dânşii moara să o împărţească _ -- Şi în loc de vorbe bune-ei din zori şi până’n seară Se ciorovăesc întruna tot cu vorbe de ocară Şi cu vorba şi cu bâta s’au certat cât s’au certat Dormi ? Copila Hi început povestea cu motanul încălţat! THBLOUL I O ddaie într’o moară. Un scaun ţărănesc. O fereastră, un cuptor şi un sad mare pe care e scris tărâţe calitatea I-a; — la spatele sacului sau subt cuptor stă motanul. Prâslea şi fraţii săi sunt în scenă. Un frate Dă-mi voe! Celălalt Nici o voe! ~ Un frate Crezi că mă'ntreci cu gura? Eu când ţi-oi şterge una, porneşti de-a dura — dura? Celălalt Mă, mă ! Un frate Mă, mă ! Prâslea Frăţie! Un frate Tot eu voi Ijotărî Celălalt Dar partea ta din moară mai mare nu va fi! Un frate Tu taci întâi şi-ascultă . Prâslea Eu vă ascult mereu ' ' ' Celălalt Voi face cum voi crede . Un frate Ce’nşeli mă fratemeu Şi ’ncep să îmi dau seama că nu ne-om înţelege . La împărţeala morii, decât doar din ciomege Prâslea O împărţeală dreaptă făceţi, eu dinainte Mă învoesc — doar vrajba să piară din cuvinte! Un frate O împărţeală dreaptă —■ la asta mă’nvoesc . Şi fără părtinire (vorbeşte celuilalt frate la urecţjie) Celălalt Şi eu la fel doresc. ■ Prâslea Deci fratele mai mare ce-o zice, zis să fie Celălalt M’am învoit — dar uite-1 dacă nu-mi dai şi mie (arată ciomagu) Un frate Hverea strămoşească e moara şi motanul Celălalt Noi. doi mai mari luăm moara Tu capeţi cotoşmanul; Un frate Ei împărţit-am bine? , Celălalt Tot tu mai înţelept . ; Prâslea O fi bine mă frate dar nu prea pare drept Un frate Dintâi te invoiseşi — acum te-ai bosumflat? Să taci'! Celălalt Să taci! Un frate Din moară să pleci! ' 98 © BCU Prâslea ttcum ? Un frate Indat! Celălalt Hcele hotărâte sunt hotărâte bine Nu mai cârti! Un frate La noapte să nu mai dormi la mine! Prâslea Ce o să mă fac în lume eu singur — ce mă fac ? Celalalt N’o să’l asculţi cum vaită — să mergem (cei doi fraţi vitregi au ieşit) Prâslea Cum să tac! (plânge) (Se întunecă scena, ochii motanului lucesc, un glas se aude) Glas Nu te-amărâ zadarnic ! Prâslea Ha. Cine mi-a vorbit? Nu’i nimeni, nimeni, nimeni şi mi s'a năzărit Motanul toarce singur în vatră în cenuşe Nu’i nimeni la fereastră şi nimenea la uşe Glas Ce fraţi lipsiţi de suflet, ce suflete hapsâne! Prâslea Cine-a vorbit — motanul ? Glas Hscultă-mă stăpâne! Eu hărăzit în moară de pisicescul trai Ca să păzesc de şoareci grăunţe şi mălai, Nu am avut prilejul ca tine să vorbesc Prâslea Eşti năzdrăvan ? _ Glas Hscultă - de nu — iar miorlăesc Că a sosit o vreme să mă cunoşti pe mine Cu fraţii tăi nu semeni şi de-asta ţi-o fi bine Ei mă băteau — ba încă de coadă mă trăgeau Şi chiar în coji de nucă în râs mă încălţau Iar tu’mi purtai de grije, deci n’avea nici o teamă ^ (R intrat pe şcenă însuşi motanul) Prâslea Motanul meu! Motanul (corectând) Pe mine Pisicovici mă cbiamă ^ Dar nu-mi tot tăia vorba că nu se prea cuvine. - Prâslea Tu? tu vorbeşti! nu-mi vine să cred! Motanul (calm) De nu eu cine? (pauză) Hzi dis de dimineaţă când mă spălai pe faţă Cum mi-este obiceiul cel bun. Hai prin verdeaţă.......... Mi-am zis — un fir de iarbă mi-ar face foarte bine Că mi-era limba aspră şi-abea mă puteam ţine ^ De-un junghi ce flămânzeala prin coaste-mi înpungea. Prâslea De ce n’ai cerut lapte? Motanul Nu n’a fost iarba rea • Că păsămite tocmai în vale la răstoacă Hcolo unde broaşte orăcăie la clacă Găsii o buruiană cu gust mai acrişor Prâslea Macriş? Motanul Ei asta-i bună ! ' Prâslea Ce ? Motanul Iarba fiarelor! Hşa că vezi nu este minune — din cel ceas Că pot vorbi ba încă pot sta şi la taifas ^ N’ai Prăsleo nici o grije Prâslea Mi-am amintit de ducă Motanul Hai lacrămile tale mai bine le usucă ^ Şi uită-te la mine îţi plac? Prâslea Cum te-ai schimbat! Motanul Arăt ceva mai tânăr? Prâslea Frumos te-ai încălţat! Ce cizmyliţe roşii! 99 Motanul Au pinteni de argint. Prâslea Ei asta nu pot crede! Motanul Argint zău nu te mint! Nu mi-am găsit doar glasul şi-o pungă am găsit Prâslea Gum? Unde? Motanul Tot acolo la zidul părăsit. Şti un colac de piatră stă ’n vale aruncat De zmei pe jumătate ’n pământ e îngropat Pe jumătate iederi cu frunza neagră deasă Acopere pietroiul întocmai ca o plasă Acolo verzi şopărle la soare se ’ncălzesc Când trec să viu spre moară în iederi mă ’mpletesc Prâslea Cu pintenii ? Motanul Nu încă — smuncindu-mă deodată Am smuls din rădăcină un vrej şi... Piâslea Zi odată! Motanul Subt vreji era o pungă cu galbeni unu şi-unu Sunt sigur c’a pierdut-o azi noapte căpcăunu Când ocolea să cate prin sate copii răi. Mi-am luat de cizme — restu să fie banii tăi. (Ii dă banii) Iţi plac cizmele mele ? — sunt galbeni veclji turceşti Prâslea Va trebui cu fraţii să’mpart. Motanul Iar sâ’mpărţeşti —! Ei îţi luară parte din partea ta de moară Prâslea Dar fraţii mei motane Motanul Fraţi vitregi ! Prâslea Din comoară Ai luat ce-ai crezut bine că este partea ta Motanul De cizme şi de pinteni Prâslea Mi ai zis pe urmă na! Şi mi-ai dat restu — restu e prea mult pentru mine. Motanul M’ascund că iar vin fraţii. (Cei doi fraţi se întorc) Un frate Tot n’ai plecat străine ? Celălalt Hai cară-te odată ! Prâslea Mă pregăteam de drum- Dar am să vă las parte... Un frate Ha banii noştrii Celălalt Cum ? Prâslea Ii împărţim frăţeşte Un frate Ai vrut ca să ne furi Celălalt Sunt banii noştri Un frate Galbeni. Prâslea Sunt de vechime suri Pământul îi păstrase — ai căpcăunului Au fost, dar astă noapte motanul.... Un frat- Ce tot spui Poveşti 1 — Hai adă banii şi cară-te odată Prâslea Erau sub piatra morii. Celălalt Povestea nu-i curată Vom cerceta noi lasă Prâslea Şi ce’mi daţi? Un frate Nici un ban- Prâslea Dar i-a găsit motanul meu, Celălalt Zâul ljalal motan. Cu-o lighioană de-asta tot nu ieşti mulţumit. Comora e a noastră la moară s’a găsit. Un frate Mai ştii or p pe-acolo şi alte pungi pierdute 100 Celălalt Să cercâiăm» Prâslea Dar frate — dar frate! Un frate Iar tu du-te. (Fraţii iau o sapă şi o casma) Qelâlalt Făcem o groapă mare — ia sapă Un frate Ia casma. Celălalt Să luăm un sac Un frate Tărâţa o-asvârlirii » (Măgarul afară la fereastră) I’ — R (Cei doi fraţi pleacă, Motanul reintră) Motanul Ei ai văzut măi Prâsleo Prâslea Văzui şi eu acum, Motanul Hai s'o pornim în lume Prâslea Hai! Molanul Gata sunt de drum. Ne-om căuta aiurea belşugul şi norocul. N-ai grije, las pe mine ne vom găsi noi locul Folos nu le-o aduce comoara ce ţi-au luat Prâslea Să mergem — aste trenţe le-adun şi am plecat. Motanul De trenţe ai nevoie la Verde împărat? Prâslea Cum ? Motanul Las că ştie multe Motanul încălţat. (Traşi de urecpi cei doi fraţi sunt readuşi în scenă de căpcăun) (Pârslea si Motanul au plecat) Fraţii Iertare îndurare! Un frate Nu-i vina noastră, nu 1 Celălalt Toţi banii sunt în pungă! ( Căpcăunul Eu aşi putea acu In mii şi mii de cpipuri să vă ucid Un frate Iertare! Căpcăunul Să vă jupoi ? In ţeapă, pe roată, Ia frigare ? Dece mi-aţi furat banii. Fraţii Nu noi, nu noi, nu noi Ci fratele Căpcăunul Ce frate? Un frate El Prâslea — un cotoi Ii adusese banii şi noi i-am luat Celălalt I-am luat Ca să ţii dăm! Căpcăunul (după o clipă de gândire îşi băgă banii în cpîrair) Pe fata lui Verde împărat Voi lua-o de soţie — sunteţi nişte tâlhari Totuşi vă iert fiindcă nu cunosc alţi morari Şi am nevoie grabnic să-mi măcinaţi cu zor Făina cea mai albă — mai albă ca un nor Mai albă ca zăpada, din grâul cel mai bun Pentru colaci la nunta mea Un frate Domle Căpcăun CăpcăunulR\\ înţeles? Fraţii Prea bine Căpcăunul Mult nu pot aştepta Fraţii Dar eu nu ştiu să macin — nici eu, vezi dumneata Că măcina doar Prâslea Căpcăunul Ce staţi e zor de’l mare 1 . Un frate Mărite’n magazie avem Celălalt Şi prin ljambare, Făină argintie de Prâslea măcinată... 101 Căpcăun«Z Atunci vă iert — făina o şi încarc îndată ~ Numai să fie bună Un frate Mai bună nu se poate Cincizeci de saci! ................ Căpcăunul Atâţia ? — Ii duc cincizeci în spate. Grijiţi pe altă dată când punga mi-o găsiţi Că nu mai scăpaţi teferi mişei nelegiuiţi. (Iese) ! Celălalt Dădu pe noi norocul Un frate Ce chilipir! a ta E vina — i-ai spus singur că e făină — Na ! (II bate) Celălalt Ba tu eşti vinovatul că tu i-ai pomenit Cincizeci! Ia cincizeci singur! — na că m'ai sărăcit. (Se bat) TABLOUL II ; Sala tronului la Verde împărat. Împăratul Deci tu dibace vrace şi tu mic măscărici îmi ajutaţi să ţinem un sfat aici Vraciul Aici! Paiaţa Se clatină iar tronul, atunci Măriei tele Ii dau povaţa pune-i jos la picior surcele. c împăratul Cţjematu-v’am aicea — dar nu’nţelegeţi rostu Am să-ţi lungesc urecljia dacă mai faci pe prostu Şi tronului un sprijin uşor îi dăruiesc De eşti smintit, sminteala de stâlp ţi-o ţintuesc. Vraciul Te ascultăm stăpâne. Paiaţa Am vrut durerea ta , i S’o îndulcesc în zâmbet " ; ■ . împăratul Na zâmbet, na! na 1 na ! (îl bate) ? (Către*vraci) Ştii faptele prea bine. Copila mea iubită , De căpcăunul roşu a fost Vraciul A fost peţită ’ împăratul Eu verde de mânie pe dată m’am făcut Iară Domniţa graiul ei dulce l-a pierdut. ; Zadarnic toţi duşmanii ucisui-am pe rând Că pe ăst groaznic duşman ăst căpcăun flămând Răpune nu îl poate oştirea mea şi eu , : Urmează să i fiu socru - . Paiaţa Dar nu vei fi mereu ; Căci căpcăunul roşu — cum nu se înţelege / Cu o soţie — iute —- o alta îşi alege Şi fîind-că nu e lege cum ca să’l despărţească Soţiile ’şi mănâncă pe rând. ; Vraciul Să îndrăznească Să o mănânce însuşi pe fata ta, crai verde, ; ? Că lăcomia asta întâi pe el l’o perde. împăratul Scrisoarea ce i-a scris-o — arată lămurit Ce gânduri îi tjrăneşte copilei (dă scrisoarea) Paiaţa Am citit Pricep ce pofte are scriindu-i ei „Aşi vrea Să te mănânc de dragă ce’mi eşti domniţa mea“ ;/■ Eşti dulce şi eşti bună. Auzi ce mojicie Doar n’o so jumulească, : împăratul Şi ce-a urmat se ştie Domniţa pierdu graiul —- e mută 1 ; Paiaţa Boala ei . 102 De ar avea-o toate mojicele femei De bună seamă şi eu mă însuram împăratul (Ameninţător) Iar, iar! (Către vraci) Ştii tu vre-un leac muţiei? Vraciul Să cat în călindar. Paiaţa Dar las-o împărate să pe mută, mută Va p mult mai iubită pînd de tot tăcută Şi poate că tot răul aduce şi un bine împăratul Să taci sau te-oi ucide. Paiaţa Vrei să te scapi de mine. împăratul De vorba ta. Paiaţa Ei asta-i, — muţenia e bună. Vraciul Ştiu să citesc în soare, în stele şi în lună. Dar să desleg o limbă —la asta nu am leac Nu este leac- Mărite — mărit-o! Împăratul Ce mă fac? Zoreşte căpcăunul năpaznic cununia îmi va lua copila, îngpite împărăţia Şi nimeni nu m’ajută. Paiaţa Un sfat şi eu îţi spun: Când înţeleptul tace ascultă de nebun împăratul Şti tu un leac — dă-mi leacul şi ori ce vei dori Voi porunci acuma şi ’ndat se va ’mplini Paiaţa Voi fi eu înţeleptul — purtând toiagul lui De izbutesc? împăratul Ci spune, şi-ţi dau ce vrei Paiaţa Iţi spui! Domniţii îi vom face diseară o friptură De păsări din acelea ce nu mai tac din gură. Să-i dăm şi azi şi mâine şi pân s’o vindeca Doar gaiţe împăratul Cum gaiţi ? Paiaţa Rasol şi ciulama ! împăratul Şi crezi ? Paiaţa Nu mai încape crezut că va vorbi! Prăjite, la frigare—ori cum — n’o vom prăni De cât cu aste păsări pâ ’n va striga „Destul! De gaiţe îmi este stomacul meu sătul" Şi fiind-că fata are un suflet foarte bun Ea însăşi se va duce la Roşu Căpcăun. împăratul îndată dau poruncă. Cu arcuri şi cu prăştii Toţi vânătorii curţii prin codrii îi împrăştii Vraciul Dar cum poţi crede ? împăratul Du-te, şi spune că ’mpăratul Va răsplăti pe cei ce aduce-vor vânatul Vreau Gaiţe ! Cu cât mă gândesc mai încordat Cu atât îmi pare leacul mai bun şi luminat. (Se aud buciume şi se cer gaiţe) A gaiţe fireşte — că gaiţe — da bine Paiaţa Alt leac mai bun nu este ascultă-mă pe mine Ce pasăre frumoasă! O fi mult mai vioaie Tocânitoarea zisă de unii gţiionoaie înalt e cocostârcul măcănitoare-i raţa Dar gaiţa fireşte că ea e vorbăreaţa Ce flecâreşte ’ntruna din zori şi până ’n seară Cu gaiţe deacuma să îi facem o papară Paiaţa Sunt sigur o să ’nceapă prin a se’npotrivii Ca toţi bolnavii ' 103 împăratul lasă atunci o vom silii. Vraciul Eu cred că e mai bine să ’ncepeţi cu o ciorbă De gaiţe — şi astfel îi faceţi cljief de vorbă (Domniţa a intrat şi ascultă cele spuse de el) împăratul Bine-ai venit Domniţă 1 Domniţa Hă! împăratul Scumpă fata mea Domniţa Hă ţ)ă împăratul Durere! • Paiaţa Gaiţi împăratul Hi zis? Domniţa Hă t)â! împăratul (Cu tristeţe). Da, da- Vezi căpcăunul roşu din nou mi-a scris de tine Şi zice că ieşti dulce Domniţa Hă, l)ă Vraciul Tot nu ie bine Hşi vrea să scoată limba să văd nu’i încărcată Domniţa Hă ţ)ă. Paiaţa Hratâ limba şi tifla tot odată. împăratul Răbdare mult iubită copilă Domniţa Hă ţm ţ)a. împăratul Of), gaiţele astea de n’ar întârzia! (Către vraci). Cu câtă suferinţă şi-a scos limba la tine! Vraciul Da boala’i foarte gravă — şi nu se poartă bine. împăratul Eu Verde crai ajuns am să mă doboare mila Domniţa Hă l)ă. împăratul Nu-mi rabdă octjii să-mi mai privesc copila Prin stele verzi îmi cată tu vraciule iar steaua Ce trist plec. Porunceşte-mi ciubucul şi cafeaua. (Iese împiedi-cându-se de Vraci). Paiaţa Cafeaua şi ciubucul — cafeaua şi ciubucul. Domniţa Iţi bătuşi joc de mine, de vraci şi de tătucu. Paiaţa Vorbeşti! Vorbeşti domniţă, cât sunt de fericit Ştiam că bun e leacul de gaiţi. Domniţa Hi glumit Destul! H mea răbdare e scoasă din ţâţâni îmi dai să mănânc gaiţi cu luni şi săptămâni Când ştii că eu sunt mută doar prin voinţa mea De află Căpcăunul sau tată-meu ceva Pierdut vei fi, şi capul ţi-o sta cljiar la picioare Paiaţa Hting cu frutea talpa Domniţei. Domniţa Ce vrei oare? Nu mi-e destul amarul! Paiaţa Dar gaiţe nu sunt Deaceia am dat leacul. N’am vrut să îţi împlânt In piept o altă jale ci vreau prin leacul greu Să-ţi prelungesc Domniţă la curte statul tău. Vom zice gaiţi nu sunt! Mai aşteptăm câtva ! Hşteaptă Căpcăunul, aştepţi şi dumneata! ' In timpul ăsta poate că soarta ne dă iară Vre-un ajutor, soseşte vre-un voinic în ţară Hude de domniţă — pe căpcăun îl taie Şi atuncia nuntă mare se ’ncinge dăndănaie (Se aud afară strigăte, reintră împăratul şi Vraciul) Huzi afară larmă de-1 scoală pe împărat. împăratul Ce sgomote gânditul adânc mi-au turburat ? Ia vezi cei! — Ce se’ntâmplă, se-aude ura, ura ? 104 Vraciul îsă fie vre-o răscoală t Paiaţa Nerod eşti, ţineţi gura! • Voci Motanul, Ura, Ura împăratul Ce spun? Ce? ce motan? Voci Trăiască. Sus motanul. Ura. Vraciul Un nou duşman? împăratul Cel mai viteaz să meargă să vadă ce’i afară! Cei? . Paiaţa (însfârşit se uită şi zice) Un motan se suie ca un motan pe scară. Şi grabnic se îndreaptă spre noi Vraciul Spre noi? împăratul Spre noi ? Paiaţa Vezi nu ne este frică la nimeni de cotoi ! (Se aud trei miorlăiri afară) Vraciul Măria ta motanul te roagă Împăratul Cum, ce este? Vorbeşte ? Vraciul Ca motanii din ori şi ce poveste! E mic are mustaţa sbărlită măturoi împăratul E om? Vraciul Ce om? atâta mai coadă de cotoi Şi’i încălţat cu cizme împăratul Minciună Vraciul Aşi de unde Dacă-i vorbeşti ca omul ca omul îţi răspunde Acuma miorlăeşte şi sforăe pe-afară Am vrut să-l dau înlături dar are gijiară, gţjiară! Minune mai grozavă de când sunt n’am aflat împăratul Pofteşte-1 înăuntru Vraciul (Anunţă) Motanul încălţat. Motanul Belşug şi bucurie împăratul Bre, bre, ce coadă mare! Bine-ai venit motane — deşi la întristare. Ce vânt te mai aduse, să fie’ntrun ceas bun. Molanul Dar înălţate Doamne eu n’am venit să-ţi spun Decât că Prâslea Vodă stăpânul meu cel bun Trimite pentru casa Măriei tale dar Vânatul ăsta care acum e foarte rar. împăratul Dar cinei Prâslea Vodă şi ce vânat trimite Paiaţa Sunt gaiţe Domniţa De astea vrei să mănânc prăjite Nu asta nici o dată! împăratul Vorbeşte! — ce minune! Domniţa Pe căpcăunul roşu nu-1 iau de soţ — poţi spune Ori ce — vorbesc! dar soţ el nu-mi poate fi! Motanul Nu poate Aveţi puţin răbdare le-oi descurca pe toate (împăratul amintindu-şi de făgăduială smulge toiagul vraciului şi îl dărueşte paiaţii) Motanul Stăpânul meu în codru de ţ>oţi a fost prădat Voinicul Prâslea tocmai la lacul fermecat Voise să se scalde era cam ostenit Vânase aste gaiţi! Tâlharii au venit Şi straele de aur i-le-au furat — pe când Străbătea lacul — urma aflarăm încurând Dar ţjoţii pasămite de căpcăunul trimişi Se-ascunseră prin trestii şi des de păpurişi 105 Împăratul Trimiteţi pân la Veta ce ţjainele-mi păstrează Şi alegeţi. Motănaşul cu mine ospătează • Să nu cumva din aripi să roadeţi 1 Paiaţa Cin să roadă? Motanul Şi să le spele bine, de sarea de pe coadă Împăratul Copila mea vorbeşte! Hm gaiţe la masă! Motanul (către domniţă) De căpcăun lui Prâslea nici cât de cât nu’i pasă. El ţi-e sortit de soartă — şi doar atât îţi zic Cuvântul meu de cinste de-adevarat pisic II dau jurându-ţi ţie — băiatul o să-ţi placă. Domniţa Dar dacă? Motanul Hi răbdare nu’ncape nici un dacă Împăratul Ei o pornim la masă? ' Vraciul Mai vin la judecată Doi fraţi Împăratul Cu ce pricină ? Vraciul O pricină ’ncurcată împăratul Ca împărat dator sunt să le împart dreptate Hi grijă să nu ardă prea tare la bucate. Sunt cam flămând, cu dânşii n’aşi vrea să fiu prea crud Să vie Vraciul Dar mărite!... , împăratul Sunt gata să-i aud. Paiaţa (aduce un palmar) împăratul Bun să ne dregem glasul — aşa, să intre dar Vraciul (încurcat) Hu mai adus şi-un martor şi martoru-i măgar. împăratul Cum un măgar? Vraciul Stăpâne e. cţ)iar măgar 1 împăratul Prea bine, Poftească reclamanţii cu martorul la mine. Paiaţa Ţiu martorul afară ca să-l încalic ? împăratul Nu... Dispreţuii un martor când martor poţi fi tu Veniţi, măgarul ţine-1 la uşe să aştepte Hscult. Fraţii Mărite doamne ‘ împăratul ÎIrcaţivă pe trepte Vraciul Puteţi vorbi . Un frate Stăpâne Celălalt Măria ta Un frate Stăpâne Qelălalt Să spun eu Un frate Eu spun totul Celălalt Nu ştie ce să ’ngâne. . împăratul Ho, mai încet, răspundeţi la ce voi întreba Ce pricină v’aduce ? Fraţii (Deodată) Spun eu Măria ta. • împăratul (Bate cu sceptru să tacă) . Şedinţa se suspendă. (Bufonului) Sunt gaiţele gata? Paiaţa Nu încă, dar Mărite, poţi ţine judecata Find-că s’a dus motanul la Prâslea Voevod Cu fainele- De foame şi degetele ’mi rod Imnăratul (Sunând un clopoţel) Grăbeşte bucătarii — am redeschis şedinţa , . Vorbiţi. ' ■ ~ 106 Paiaţa Măgarul ăsta pricepe şl cuvinţa (măgarul rodea potcapul vraciului) Un frate Aveam Celălalt Aveam o moară, a noastră Un frate Da noi doi, Am moştenit o moară Celălalt Cam vecţje, dar de soi Un frate O moară dela tata Celălalt La malul unui râu , Mergea şi zi şi noapte Un frate Şi măcina şi grâu Şi păpuşdi şi meiul Celălalt Săteni din alte sate Veneau la noi. Un frate Aşa e, dar vezi prea luminate Paiaţa Ia să ne spue-acuma şî martorul — i-aşa ? Măgarul I-lja ? împăratul Ce-a spus ? Celălalt (Vesel) Fireşte. I lja-adică da Un frate Vrem să înpărţim averea — căci pace’n lume nu-i Când nu-ti ştii partea. Celălalt Iară nu vrei să laşi să spui ? Un frate Când eu voiam să macin făină — striga n’ai Să te amesteci frate că macin eu mălai. Celălalt Când eu porneam la luncă şi aduceam măgarul Lui i se năzărise să stea — da jos samarul Paiaţa Când l)ăis ziceai atuncea şi fratele da cea împăratul Măgarul ce ne spune? Măgarul I-tja i-ţ)a i-Ija împăratul Şedinţa se suspendă. (Bufonului) Ai grijă d? bucate. Mă cţiemi când o fi gata. Un frate Măgaru ’mi dă dreptate. Celălalt (Măgarului) \, Dar bine urecljiată făptură — neam uituc Atât amar de cale în cârcă te aduc Şi nu vrei să’mi ţii partea? ....... Un frate Măgarule alege Dacă ţii tot cu mine, te scap eu de ciomege. Celălalt Dacă ’mi ţii mie partea, îţi dau scaţi şi fân. Paiaţa Sunt pipotele gata. Vraciul O ce măgar bătrân! Un frate De vrei măgare dragă să fi de partea mea Te fac stăpân în casă. Celălalt Şi eu zic tot aşa Mai bine stau cu tine — decât cu al meu frate-împăratul Şedinţa reîncepe- Ai grije de bucate. Fraţii Să spuie singur, moara cui se cuvine. împăratul Bine Un frate Răspunde de-ţi dă mâna Vraciul Cum mâna ? împăratul Să încline Urechea înspre cel ce-ar fi stăpân să fie. Măgarul (ridică urechile) I-Ija. Un frate Nu ţi-o dă ţie Celălalt Şi nu ţi-o dă nici ţie. , 107 Paiaţa Curată măgărie. Un frate Dar foarte lămurit . Mâgaru ’mi da dreptate când dânsua vorbit! Celălalt Şi tu crezi Împărate ce spune un măgar ? Un frate E prost cine l o crede — ei stai fără babar Te răţoişi aicea în casă la ’mpărat. Iţi arătăm noi lasă (îi trag gtjinturi subt fălci măgarului) Paiaţa Vezi amândoi îl bat 1 Motanul Sunt gaiţele gata-şi Prâslea a venit. Vorbeşte cu Domniţa 1 Fraţii Motanul! Împăratul Rm sfârşiţi Motane judecata în locul meu s’o dai. Aceşti doi fraţi Motanul Ştiu cazul — urgenţa! Împăratul Zi şi l)ai Având noi în vedere tot rostul din pricină Şi că pe fie care apasă — aceiaşi vină Motanul Noi hotărâm aceasta cu cârcotaşii fraţi Că moara lor în două îndată să tăiaţi. Cu petrele de moară veţi face tot aşa Şi grinzile în două deasemeni veţi tăia. Aşa ca să rămâie la fie-care frate Din tot ce ie un lucru întreg — o jumătate! Apoi mai dau poruncă — şiţi face cum vreu eu Tăîaţi-mi şi măgarul în două. Măgarul Aoleu! TABLOUL III (La căpcăun, cuptor, stânci) Motanul încet Prâslea Ce-o fi să pe Motanul Uf! Prâslea Ce ? Motanul Acasă nui! Dar tremur tot — şi ţie ’ţ-ie frică dar nu spui. Suntem în vizuină la căpcăun acasă Pietroiul ăsta mare e masa lui Prăsi a E masă Motanul Cuptoru ’n care prada şi-o frige — şi ceaunul In care de mâncare îşi fierbe căpcăunul Când foc îşi face singur cu gogeamite pom Dar ce văd în căldare Prâslea Ce ? Motanul Uu picior de om. Prâslea Iţi faci tu singur frică e numai un papuc-Motanul ' Aşa e, căpcăunul e şi tont şi uituc Nu prea’ngrijeşte casa şi nici mâncarea lui Deaceia se însoară. Prăsiră Motane ce tot spui! Ştii bine că aicea la căpcăun intrând, Mi-am pus în gând... Motanul Aşa e, ştiu ce ţi-ai pus în gând. Prâslea Sau fata lui Crai Verde o scap de-a lui urgie Sau căpcăunul roşu îmi dă de bac şi mie. Motanul Dar, Prâslea mult iubite nu ştii puterea lui? 108 Prâslea Sau o să mă răpună —sau cu o să i răpui. Motanul Să recunoaştem locul Prâslea Dar ce mai faci? Motanul Ascult 1 Prin preajma vizuinii eu l’am pândit de mult E fioros, e mare şi gras ca un burduf . Pe pietre doarme noaptea ca pe saltea de puf Şi-acum e dus prin codru să cljibzuiască rele. Prâslea Cu pila ce ascute? Motanul Nu ’ţi dă prin gând? Măsele! Când urlă el răsună şi muntele şi valea Cirezilor de vite în zori le-aţine calea Şi de-i flămând îngţjite trei bivoli dintr’o dată Făntăna-când i-e sete o soarbe toată toată Prâslea Mă tem— Motanul Ziceai ’nainte că nu ai nici o teamă ? Prâslea Mă tem-că n’o să vină-Motanul Prin codru de aramă Sa dus la vânătoare — dar uiţi a poruncit Să îi aducă astăzi mireasa negreşit Că dacă nu atuncea blând împăratul Verde Şi tron şi ’mpărăţie şi fata lui şi-o pierde. Prâslea Şi crezi că împăratul i-o dă? Motanul Supuşi ’l roagă Prâslea Cea mai frumoasă fată— Motanul Mă Prăsleo mă-ţi-e dragă? (tresărind) Stai să mi ciulesc ureefoia... Prâslea Hi auzit? - Motanul Stai, stai! Da, pare că se aude că vine un alai ? Soseşte! Prâslea Doamne-ajută-Motanul Nu, încă nu soseşte, Hi timp şi mai gândeşte. Prâslea Lupta-voi vitejeşte Dar ai avut dreptate moiane — mă gândesc Şi’mi amintesc de tine. E timp sâ’ţi mulţumesc Mi-ai fost în lumea asta mai bun de cât un frate Şi clipele vieţii aici sunt numărate Te du scapă cu viaţă — aicea nu mai sta Şi iartă mă motane de ţi-am greşit cândva. Intoarce-te la moară — şi grija moarei poartă Hjută-mi fraţii vitregi şi amintirea-mi poartă Nu mieunând a jale ci numai când şi când La sobă privind focul şi domolit torcând Dă laba ta încoace—o mână într’o labă Şi strânge o Motanul Prăsleo Prăsleo 1 Prâslea Hi fost motan de treabă. Motanul Nu’i încă sunat ceasul Prâslea Hcum poate să sune (Se aude o răpăire de tobe) El e fugi şi te-ascunde. Motanul Nu Prăsle-o nu îmi spune, Să mă ascund, când încă să-ţi folosesc mai pot! Prâslea Huzi ? Motanul Este Crai Verde şi cu alaiul tot 109 Veniră să aducă pe fată şi cu jale , , ' ■ ; . Vestesc din tobe fapta — i-atft întâlnitîtt cale- (Intră împăratul, Domniţa, Paiaţa şi Vraciul) . . împăratul Dar unde-i căpcăunul ? Motanul Mai ia-1 de unde nu-i. Vraciul Cum ăsta e palatul ? C ; Paiaţa Cljiar asta, ce tot spui! ; Vraciul Ulucile la poartă cu tigve!' Paiaţa Le usucă! împăratul Tot părul subt coroană mi s’a făcu măciucă Paiaţa II aşteptăm mai bine în încăpere jos Că vine cu mânie. Vraciul E foarte mânios ; Domniţă stai aicea şi cere-i îndurare (împăratul, Vraciu şi Paiaţa se retrag) Domniţa Sunt singură... Prâslea Domniţă! Motanul Ss, st, aveţi răbdare , Pnislea Ce văjie prin aer ? , Motanul Soseşte buzduganul / Praslea Să îl as vâri în faţă Motanul Ba lasă-1 pe Motanul- (Motanul asvârle înapoi buzduganul) , , . Praslea Ei ştii că ai putere! Motanul Nu asta nu’i putere Mă joc şi eu. Domniţa Mi-e frică Praslea Iar vâjâe ! Motanul Tăcere. Domniţa Motane, scapă-1 doamne, nu vreau Prâslea să piară Motanul Fugiţi . Domniţa Dar nu se poate, găndeştete la ţară....... , Mie milă, pier, dar scapă pe cei ce mă iubesc , Nu-i vreme . ! - Motanul Staţi o clipă că vreau să mă gândesc (pauză) '. ' * :..... Prâslea Ei bine? ' '. Motanul Mi se pare că nu-i tocmai uşor Nu ’l baţi cu vitejia. E ştraşnic vrăjitor ' R răscolit pământul şi norii răscoleşte Şi vine, vine, vine şi tună şi trăzneşte. (bubuituri prelungi) ' Căpcăunul Miroase-a om ! , Motanul Se poate CăpcăunulDm, cine-a cutezat, Să-mi svărle buzduganul? Motanul Ei ce te-ai bozumflat! u Iţi sunt prieten — oaspe la nuntă Căpcăunul Da fac nuntă Mă aşteptam să fie o bătălie cruntă Să mă prefac în fiară, când colo dintr’o dată S’a învoit Crai Verde şi-mi dă frumoasa fată. Motanul Ei tocmai pentru asta venii ....... CăpcăunulNu te ’nţeleg? ^ Motanul Doar ştii, că sunt prieten cu neamul tău întreg Şi am venit la tine, să ’ţi stau îrjtr ajutor, Că se urzesc atâtea, în cât mă înfior, 110 Dar inima îmi vine la loc — ai spus că poţi Să te prefaci în fiară? Căpcăunul Pot — şi-i mănânc pe toţi Doar să mă’riVârt, de trei ori, aşa într’un picior, Şi mă prefac în tigru. Motanul De bucurie mor, Şi eu sunt neam de tigru, însă de tigru mic. E bună învârteala — dar ce folos îţi zic Căpcăunul Cum, ce folos aşteaptă? Motanul Ba nu aştept de loc, Să te prefaci uşor e, dar cum revii la loc ? Căpcăunul Cu-aceiaşi uşurinţă — mă dau doar peste cap, Şi iar în vechia piele, de căpcăun încap. Motanul Şi altă înfăţişare de sigur nu poţi lua? E totuşi mare lucru să faci aşa ceva Căpcăunul Htâîa nu i nimica — în şarpe m’oi schimba Motanul Nu-i mare lucru şarpe — e cum e coada mea Căpcăunul Pot fi un leu Motanul flzi leul nu e prea mult! Căpcăunul Dar pot Fi elefant, balaur—şi în sfârşit sunt tot, Ce vreau atâta numai — să mă’nvărtesc uşor De trei ori pe călcâiul acesta de picior Sunt namilă ce încă n’a fost Motanul Te cred, te cred, Dar fiind-că-ţi sunt prieten Căpcăunul îndată mă reped. Motanul Ce bun eşti şi ce mare. Şi cât de înţelept Dar spunemi căpcăune —o spune-mi, spune-mi drept, Ca să-mi arăţi puterea, crezi tu că e nevoie, Să mă şi bagi în spaimă, azi, când cu bună voie ......... Sărbători-vom nunta lui Roşu Căpcăun Cu fata lui Crai Verde? O spune-mi. Căpcăunul Ce. să-ţi spun? Motanul Ziceai că lesne lucru îţi e a te schimba, . Dar cum poţi face asta, făr’a mă speria ? Căpcăunul Cum asta zău că nu ştiu Motanul Nu poţi să ştii—păcat Căpcăunul Ei nu mă schimb Motanul Ce rău e să nu te fi schimbat Găndeş-te, ai atâtea puteri vrăjitoreşti, u Nu poţi fi o jivină mai mică? Căpcăunul Cum voeşti Să mă prefac acuma într’un... într’un căţel. Molanul Şi de căţei mi-e frică Căpcăunul Atunci un şoricel? Motanul Hşa e foarte bine — dar stai întâi să cţ)iem Toţi oaspeţii. Prieteni veniţi ca să vedem Ce cţ)ipeş căpcăunul cel roşu se preschimbă. Veniţi, veniţi mai iute, să nu vă trag de limbă. Bine-ai sosit domniţă la soţul tău iubit, , Şi Verde Crai în faţă ţi adânc m’am ploconit. (împăratul, Vraciul şi Paiaţa au reintrat) Căpcăunul Dar cine îndrâznit-a, să’mi svârle buzduganul ? Motanul Răbdare ai răbdare ţi-o spune cotoşmanul, Insă întâi arată mulţimii strălucite Ce ştii să faci (către ceilalţi) sunt fapte chiar nemaipomenite 111 El Căpcăunul marc — uitati-vă la cl Se va schimba îndată — întâi în şoricel Hpoi în leu năpraznic — atunci îi poţi mânca-Căpcăunul începem Motanul Una două şi Prăslea Mult iubita mea . Cât am un strop de sânge mă lupt Motanul Vă rog tăcere şi două jumătate Căpcăunul începem cu plăcere Domniţele adesea se tem de şoricei Dar ori şi cât vor râde, hai! Motanul Una, două, trei. (nor de fum căpcăunul a dispărut) Vraciul Dar unde-i căpcăunul? Împăratul R dispărut de-odată ! CăpcăunulRicea’s împărate Motanul Apropie-te ’ndată Of, unde-s odjielarii, zău nu văd nu văd, bine Domniţa E şoricel (se suie speriată pe scaun) Căpcăunul Vezi bine Motanul Hai vino lângă mine Apropie te dragă, aşa subt laba mea Căpcăunul înfigi prea tare gfjiara, prietene. Motanul Da, da ! Căpcăunul Hai dă-mi o clipă drumul să mă prefac în leu Motanul Nu asta nu se poate, o şoricelul meu Căpcăunul (şoricei) Mă strângi cu mult prea tare Motanul Te strâng cu prea mult dor Ce drag îmi eşti Paiaţa Hait gata 1 Căpcăunul Scăpaţi-mă că mor. Motanul Din gljiara pisiciască, mulţi şoareci n'au scăpat Căpcăunul Hai luaţi-1 de pe mine sau îl omor. Vraciul Indat Prăslea Motane ce faci? milă! Vraciul Dar unde-i? Paiaţa • L-a mâncat! împăratul Cum văd scăparăm teferi Motanul R fost! Paiaţa Ieri ginerică Şi căpcăun - azi şoarec în burtă de pisică. Motanul D’acuma eu stăpâne — încalec pe o şea Şi isprăvesc povestea împăratul (Lui Prâslea) Iţi dau pe fata mea Motanul Rămâneţi toţi cu bine aici, şi Ia palat, Fiţi fericiţi. Toţi Trăiască motanul încălţat. C R O N ICI IDEI, OAMENI & FAPTE SCULPTORUL D. P ACIU-RE A S . , . existenţă. Totul devine joc de lumini şi uţftbre. CULPTURA greacă este perfecţiune de Sculptura părăseşte arhitectura şi fuzionează, cu formă şi seninătate sufletească. pictura. Sculptura, arta energiei, devine arta re-. Idealul formal al arfei greceşti a trecut .şi veriei, a melancoliei, a ■ resemnărei şi iătă-ne in în arta creştină, străbătând până în zilele noas- apropierea operei domnului Paciurea. • . tre. In Renaştere, chiar cei doi giganţi ai scuip- Sculptorul Paciurea,. artist de simţire şi de me-turei, Donatello şi Michel-Angelo, sunt genii ditaţie, .primind impresia din natură şi trăind-o creiatoare trecute prin filtrul de purificare al o exteriorizează cu culoarea sufletului său de, sculptatei grece. Donatello deşi nu a creiat un" singuratec, liniştit dar trist, sclav al gândurilor, tip abstract ca arta greacă, dar printrTiu 'ideal Madona dela monumentul funerar al familiei tot formal (pondera şi echilibru) ne-a dat sin- Stolojan (Bellu) este o transpunere în sculptură teza unui individ cu nobleţea şi liniştea unei a spiritului .pictatei bizantine. Fără sa cada în forţe latente ce reaminteşte pe zeul statuarei an- ascetismul liniar şi scheniaTismul formaţ al, pic-, tice. Ucinicia, învăţătura meseriei e făcută cu turei bizantine, d. Paciurea prin fluiditate de darul introspecţiei în atelierele unde s’a cioplit sentiment alunecând imaterial pe forma, o spi- statuia Nikeii dela, Samptrace. Chiar la Midiei- rituaJizează ducând fiinţa la nefiinţă. Realiza-.- Angelo, cu tot temperamentul său covârşitor de rea formei este numai tactilă, fără multă prepi-■ romantic, expresia formală stă tot sub imperiul zare care să ducă la o încheere stilistică. In toate artei antice. Lorenzo de Medieis este parcă sta- lucrările d-lui. Paciurea: • bustul lui Poni, bustul . tuia unui zeu olimpic ce, coborât într’o biserică lui Haret, Sfinxul, în nuduri< statuete şi himere, creştină, se aşează spriinându-şi capul în mână există farmecul. execuţiei, a.1 modelagiului -- pe pentru a medita senin. In arta franceză, idealul caro-1 dă jocul degetelor pe planuri mari, cărpra ca mijloc de realizare a rămas tot formal, (fru- le temperează şi mângâie gravitatea. Aceasta inuseţea formei) terorizat de oficialitate până la face farmecul detaliilor, face cal fiecare accent; expresia pompierism născută ca un accent de e-. fiecare plan de tranziţie să licărească -discret, şi liberare din tirania formei. Sculptura gotică şi să se piardă în lumină sau umbră. Sculptura sculptura impresionistă părăsesc expresia .forma- d-lui Paciurea riu se poate dispensa de farmecul ia în idealul ei de perfecţiune şi unitate a operei . deosebit al acestor accente .şi detalii, pentruea sculpturale greceşti.^ La gotici forma este asce- fiecare îşi are povestea lui, desvălue subtilităţi tica, lipsită de plinătate, de exuberanţă şi de de formă, ’ sunt frânturi de. sentimente în ‘ cari frumuseţe exterioară. Perfecţiunea formei dis- sculptorul după ce şi-a spus cuvântul grav în pare şi cu, ea şi încântarea ochiului; expresivi- planuri-mări, vine cu iubire să-şi pună girigă-tâţea formei, răsfrângerea expresiei diii afară şiile, să mângâie şi să-şi ia rămas bun dela ope-inauntru şi fixarea sentimentului în adâncul ra sa. Aceasta nu înseamnă practică, meserie, ci misterios le înlocuiesc. Nu formă echilibrată, — subtilitate de simţire care a dus artistul la poe-seninătate sufletească —ci expresivitatea aridă zia intimă a formei. Prin acest miraj al formei în .care sufletul neliniştit să-şi găsească un adă- în care diferenţierile de planuri licăresc discret post. In sculptura impresionistă, volumul şi for- şi se contopesc cu atmosfera înconjurătoare a ma se contopesc în atmosferă. Forma rămâne operei, forma devine un joc de lumini şi umbre; numai cu diferenţieri de planuri obţinute prin lumini şi umbre ce cântă o melodie în surdină, jocul tactil al degetelor pe planuri de tranziţie zâmbesc, suspină şi se pierd în atmosfera. Când pe cari lumina alunecă şi marchează fugara ei plămada sentimentului plastic dospit în singură- 113 © iaim curata a sufletului acestui arljst, se întruchipează în forme (ie măreţie tragică, aceste forme devin convingeri ce se întovărăşesc de un fhjviu dc energie şi atunci formele se încheagă, devin nevc.a şi iau grnndiozitntea plastică a Gi-ganiului din parcul Carol. Operă de viziune în care concepjia se realizează unitar. Respira jiu largă a formei ţi-se oferă dinfr'o dată şi te prinde prin întregul ei în ritmul sentimentului plastic in care forma este realizată eu claritate şi simplitatea unei opere definitive. Perfecţiunea formală şi plasticitatea formelor, — apoteoză a energiei omeneşti — reamitesc pe Micliel-An-gelo, Cupreaux: opera d-lui Paciurea rămânând în afară de orice influentă. Este cea mai sculp- turală opera ce sa ridicai la noi şi marchează maturitatea creaţiei, a puterea creiatoure cu foarte mari resurse plastice ale d-lui Paciurea, cel mai nedreptăţit dintre sculptorii, noştri. D-lui Paciurea nu i se dă prilejul unei lucrări în c-arc viziunea d-sale plastică să-şi găsească dimensiunea ei proprie şi corespunzătoare sentimentului său plastic. Ştiut, este eu sculptorul este condiţionat de comenzile ce i se dau. căci dacă Michel Angelo nu primea comanda monumentelor familiei Medicis, omenirea n'ar fi avut azi statua Nopjei. Cu opera sa. d. Paciurea ne aduce ramura de măslin vestitoare că drumul sensibili-tăţei plastice în sculptura noastră este deschis. 0. HAN SCRISORILE LUI RATHENAU Legenda ţese in jurul n iiindui lui Walthor Râthenau inextricabila-i pânză de purpură, .şi minciuni. De pildă, de curând — la Berlin — o sărmană bătrânică fonfă şi de treabă, care se îngrijeşte mai mult dc Biblie, post şi Paradis şi prea puţin dc politică, mă asigura fottiş, că „Dîe Judcn" — care trezesc needaş ecou de spaimă, iubire. interes sau ură. aici în Germania, ca şi la noi în România — ar fi vrut ca în locul veselului împărat cc taie lemne"la Dorn să-l aducă pe... Rtitlienau. (Fireşte, că interesul pentru ultimile sale volume de scrisori apărute în vitrină mi-a crescut brusc şţ a doua zi le-am hiat)... Destinele istorici sunt ciudate. Cel mai aprig şi mai inteligent apărător al germanismului dintre oamenii de stat de după războia a trebuit să cadă sub loviturile şi răzbunarea nedreaptă a naţionaliştilor puri. în loc să fie secondat pcntruca, punând la contribuţie prestigiul si încrederea de care se bucura peste graniţă, plus fineţea şi diplomaţia milenara a rasei lui Israel să-j ducă la aeelaş liman comun: restaurarea patriei germane, Clomniez, câlomniez, il eu restera toujours queltjue cliose! Cum să descoperi adevărata figură a marelui fabricant cu suflet de ascet (n’a scris oare Râthenau că „noi, n’arn venit în lume nici pentru posesie, njei pentru putere, nici pentru fericire, ci pentru a exalta partea de divin confinată in spiritul omenesc?"), dintre mormanele de minciuni şi pietre cu care a fost acoperit? Scrisorile lui sunt un minunat prilej. Un lucru e sigur însă. acum în urina pubhcărei lor: identitatea de idealuri dintre omorîtori şi a celui oiiiorît. Diferenţa dintre ei a constat în aceia, că unul a lucrat cu inteligentă, {ar asasinii numai cu mânie, sfidare şi întreţinere continuă a spiritului de revanşă şi a focului sacru naţional. Pot fi blamaţi? Audiatur et altera pars. Ciocnirea dintre Wal-ther Râthenau şi dreapta germană era ciocnirea hotărîtă de fatalitate, ciocnirea dintre apă şi foc, dintre elemente d'spavate aflate pe aeelaş drum. Când eşti un .străin dornic de a privi spectacolul care se desfăşoară în fata ochilor miraţi şi curioşi de noutate, totul se mişcă prin simplicitatea liniilor, pr;n impetuozitatea sentimentului, prin lipsa desăvârşită de artificiu, atât de comună altoi’ neariRiri. Germanii nu s’âu jenat — de exemplu — să aleagă prezident pe Hindenburg, pe când Francezii au găsit indezirabil după victorie pe Cleroencean (le pere de la Victoire) şi numai în urma permanentei sfidări germane a venit Poincare („la Guerrej. Germania wilhelmiană a murit? O, nu! E suficient a privi numai cum se face prezentarea, dc politeţă între ei. Nu e nici langoarea orientalului, nici rigiditatea englezească, nici acea ..froide politesse" a franţuzului, nici gesticularea dezordonată şi caldă a Italianului, Românului sau Ibericului, ci e prezentarea ostăşească rigidă, cu pieptul bombat şi. formulă prusacă. Ar fi de-nltminteri şi păcat. In invadarea spiritului democratjzaut, molâu, lipsit de criterii precise, anarhic, şi fără cultul ori intuiţia marilor interese colective de-asupra şi peste drepturile individului efemer, întreţinerea spiritului Germaniei dinainte de războia este — cu oricâte riscuri şi fără voia noastră — o şcoală de energie, de autoritate, de ierarhie, principii atât de necesare Europei contimporana In tragedia Germaniei de după războiu, Rathe-nau a jucat un rol de mâna întâiu, asemănător cu al lui Gambetta după 1870. A încercat fuziunea între republicanismul democrat cu care trebuia să apară necesarmente în faţa Aliaţilor şi imperialismul german cu care era hrănit până atunci şi care forma substanţa fiinţei sale politice cele mai intime. In fond, între republicanul şi democratul Walther Rathenau (cum a fost_ clasat) ■şi imperialiştii germani era o frăţie dorită cu ardoare de marele fabricant şi filosof şi detestată cu toată ura ariană de purtătorii crucei pluri-milenâre. In Martie 1897 a apărut în revista lui Maximilian Harden: „Die Zukunft", primul articol al lui Rathenau (avea atunci 30 .de ani) şi care conţine o apologie a germanismului pur şi cele mai crude invective împotriva lui Israel, din care totuşi făcea parte. Rathenau este un caz tipic de diformările unui suflet armonios şi personal sub influenţa opiniei şi sufletului colectiv. Totul a 'fost făcut în laboratoriul subconştientului pe tăcute şi în obscuritate, predând apoi conştiinţei rezultate precise şi rotunjite, împrumutând figurei morale a lui Rathenau apoi o aparenţă de mască cu rictusuri dureroase şi amintiri penibile. . Savante şi complicate genuflexiuni au fost făcute pentru a fi admis pe picior de egalitate în grupul seniorilor blonzi — care îl detestau din instinct şi exclusivism de caştă. A încercat în ti- . 114 © nereţe să fie ndm's la examenul de ofiţer şi n’o reuşit cu toată fina .sa inteligenţă, îngrijită educaţie de fiu de bancher pe care o primise şi cea mai luare bunăvoinţă pe care o depusese, când îşi făcea stagiul militar Ia regimentul şic de cavalerie al. timpului, la Garda imperială. (Era K-vrcu!) De-atuuci datează .fundamentala falşi.fi-eare a naturei sale. Nu şi-a mai trăit viaţa-i proprie, ci viaţa pe care ar fi agreiat-o blonzij seniori, ere — odată" "şi odată — vor trebui să-i dcscldclă porţ'le fermecate ale castelului şi alesei lor societăţi. Astfel se citează un detaliu picant: bancherul şi conducătorul formidabilei A. E. G. a cumpărat castelul dcla Freiejiwald ce a-parţiuea domeniilor coroanei prusace şi—-din exces de servilism — a stipulat în contractul de cumpărare că va putea să-l numească şi de-aicj înainte „castel regal". Neînduratul săă amic Ilar. den (despre care cu bună dreptate un critic german spune eă „iubeşte eu forţă şi urăşte tot aşadar poate iubeşte mai mult ceeace urăşte, decât iubirea sa, fiindcă obiectul urît îi profită") —-notează cu răutate, că Rathenau îi povestea cu bucurie exultantă cum în sălile acelujaş castel (unde tot din servilism făcuse o copie fidelă a muzeului reginei Luiza) nobilul von Oldenburg-lannschau îi declarase că opiniile lor politice coincid... O mjcă bunăvoinţă a unui neamţ imbecil, dar veritabil, cu „von" aşternut ca o plăcintă peste faţa bleaga era prilej de mândrie pentru una din cele mai pătrunzătoare şi mai complexe inteligenţe a timpului -— atât de departe merge înşelarea de sine şi apucarea pe căi contrarii temperamentului şi destinului propriu. Iar ziua, când directorul lui A. E, G, a fost admis să facă o conferinţă asupra electricităţii in prezenţa Majestăţii Sale Imperiale (prin stăruinţa îndelungată şi tactul infailibil al amicului său, secretarul de stat Podbielski) a fost ziua când Rathenau s’a considerat încoronat cu coroana adevăratei cetăţenii germane, unde era fericit să joace un rol chiar de mâna şaptea, dar să nu mai fie considerat din tribul celor care au dat şj răstignit pe Crist. Până în preajma războiului părerile sale au fost părerile oricărui German care se respectă şi cave e mândru de originea sa: ..Die Grnndlagen des XIX Jnhi'hunderts" a lui Chamberlain era carte favorită. Treitzchke şi Lagarde erau profeţi, iar cuvântările mimate cu poze de tragedian ratat, îmbibate cu suflul poetic al lui Za-rathustra şi spirit cazon de sergent-major beat, pe care Wilhelm II le trâmbiţa în toată lumea, cran literă de evanghelie. In 1913 Rathenau făc-ca. v ersuri patriotice, era partizan al războiului preventiv pentru a menţine supremaţia economică şi dispreţuia plebea. In timpul războiului a desfăşurat o mare activitate sub ordinile Iui Wichard von Moellendorff ,ajutându-l ca să asigure urmatei şi Germaniei blocate materiile prime. A crezut în victoria finală până în vara. anului 1918 şi chiar în Octombrie, când în sfârşjt intelectualitatea germană vedea prăbuşirea apropiată, a continuat a predica războiul până la capăt. scriind în „Yossische Zcitung": „această prematură cerere de armistiţiu a fost o greşală. Ţara este intactă, mijloacele sale inepuizabile, soldaţii neobosiţi". „Trebue organizată rezistenţa naţională, exaltate sentimentele poporului, instituit un oficiu al apărărei". împotriva încercărilor de revoluţie de după înfrângere a avut o profundă oroare motivând-o cu ...şimţul goelhean a] ■ordine?' pe care îl avea desvoiţat la exces, iar subterana activitate pentru restaurarea monarhiei care se găseşte şi azi în continuă efervescenţă u avut in timpul ministeriatului său —unde îşi domina tovarăşii, fiind eoaducătorul de fapt ..al întregului cabinet — o indulgentă bunăvoinţă. (Încercarea nereuşită u iui Kapp o primise dpja cu prietenie). Cam din această epocă turbure datează şi volte-face-urile dubioase ale iui Rathe-nau. Câteva zi le după ec publicase în „Berlinei-Ţageblatt" un articol iu care declara trădători de patrie pe cei care consideră posibile de discutat, iar nu pur şi simplu de refulat condiţiile din Maju 1919 dela Londra, primeşte cu plăcere ministerul Reconstrucţiei (în sfârşit!) oferit de Wirth, care face tocmai contrariul de ceeace clamase agitatul fabricant. începe apoi un flirt aprins cu Democraţia şi voiajurile triumfale da Londra unde tratează despre datorja germană şi unde face greşala de a învenina tratativele prin chestiunea responsabilităţilor, Paris, Cannes, tratatul fulgerător Reia Rapallo (care a avut drept consecinţă ocuparea Ruhr-ului şi începutul faimei de lipsă de lealitate a Germaniei), Geneva unde Rathenau are convorbiri cu Lloyd George, ete., totul făcut sub steagul roz al reDublicanis-mului şi cochetarea asiduă cu .Sovietele, dându-i o culoare cât mai apropiată de sângele în care avea să fie în curând scăldat. ...Un diletant de geniu. In călătoria cu Harden prin Italia — pentru a înlesni acerbului pamfletar uitarea recilor închisori germane djn care ieşise de curând pentru un articol unde şifonase hermină imperială şi care-1 expediase imediat' pentru a cunoaşte deliciile fortăreţe! umede Wei-cliselmiinde — îi mărturiseşte visul lui cel mai scump: să se retragă la Fontainebleau sau Mont-martre (era înainte de războiu), pentruca acolo în liniştea pădurilor sau în artistica atmosferă a Parisului, în tovărăşia pictorilor şi a literaţilor să-şi dezvolte predispoziţiile pe care le uvea pentru desen. Era în acea vreme director la „Berliner Handels Gesellschaft", succesiunea colosală a tatălui său îi era asigurată, „Deutsche Bank und Diskonto" îl cerea ca director. Şi cu tvn cabotina j candid întreba pe Harden: — Cunoşti în toată istoria pe cineva care. să fi lepădat asemenea posibilităţi de câştig şi putere? ...Călătoria lui Rathenau şi a amicului său în Italia pe urmele lui 'MaechiavelîşLurmăriţi de umbra lui, îmi aminteşte de amiciţia şi convorbirile lui Leotiardo cu ambasadorul Florenţei, Signor Niccolo Machiavelic din romanul lui Merejkow-ski. După. Yerona, Veneţia, Florenţa s’au-îndreptat spre Fiesole. — „Să nu crezi, Maxiiniiian, că am să te las să pleci înainte de a-mi declama câteva strofe pe estrada de piatră a teatrului antic şi înainte de a fi văzut drumul Siennei şi aleia de cipreşi de la Galii". (Harden a debutat ca actor şi la aceasta face aluzie cererea lui Rathenau). început de iarnă itailană... Pe-acolo trăise prima tinereţe şi copilărie, autorul Principelui şi al Mandragorei, despre care Harden face un emoţionant portret prietenului său ce-1 cunoştea- puţin, cum în genere puţin cunoştea istoria: „Tot vorbind am a juns pe dealuri la” Fiesole şi- dela ruinele etrusce am ajuns la punctul drumului spre Siemia de nude domină Turnul lui Caldei. Acolo a trăit şi-murit fără a fi zdrobit fie ,tortură,' Galileo Galilei, Acolo Milfori s’u -• dus • --să-l vadă, nu orb făcând o vizită altui orb. Mai l’eri- 115 © citi< fiziceşte decât admirabilul cuplu, priveam la picioarele noastre valea Arnului şi vile albe luceau între cipreşi întunecaţi; vorbeam despre viitorul Germaniei, despre propriul nostru viitor şi nu ne îndoim, că ochii noştri erau mai orbi decât ochii cântăreţului Paradisului pierdut sau ai savantului încăpăţânat care îndrăznea să nege imobilitatea pământului, în clipa ultimei lor suflări. — înainte de a izbucni războiul pe care trebuie să-l facem Franţei mă vei chema dela Paris unde sper să fac până atunci câteva picturi convenabile. Căci yei.fi bine ’nteles Ministru al afacerilor străine. Nu râde. Maxi. Cu tot Weichselmiinde şi origina sa israelită te va chema". (Harden). Profeţia s’a împlinit pe jumătate. Nu la deschiderea, ci la încetarea ostilităţilor. Wil-lielm II a cerut zadarnic lui Harden să conducă preliminariile armistiţiului. Mai târziu cei doi prieteni s’au certat, severul polemist reproşându-i ambiţia desfrânată care îl va duce la peire şi aduce' mari nenorociri Germaniei şi cu tot apelul lui Rathenau către ,.cel mai bun şi în fond singurul său amic" a rămas neînduplecat. In toată agitaţia şi activitatea lui Ratheuau se poate urmări ca un fir roşu ravagiile acelui demon mai imund şi,mai necruţător decât toate viciile umane: spleenul.!. Spleen, ennui, noia, kmgwcile,. urâtul, etc. nu cred să existe limbă oricât de puţin diferenţiată care să nu aibă cuvântul fatal pentru această iremediabilă şi atât de specific omenească boală! Freud greşeşte poate, când crede, că toată activitatea oamenilor este o deturnare şi o sublimare pe care împrejurările şi societatea o aduc instinctului sexual. Această adâncă şi veselă explicare este doar atât pentru filistini: veselă şi puţin neruşinată. (A'ă amintiţi nostima miniatură a Luciei Mantu: „Geneza lirismului"? Baba se mira mult ce-a găsit pe cocoş să cânte într'un moment. neobişnuit. Când colo: „...a! paciavura. Mă miram eu să cânte cocoşul degeaba"). Dar cea mai mare parte din activitatea omului ■— şi în toată activitatea lui Rathenau se observă aceasta cu claritate — este fatal legată de spleen; munca este un mijloc de a scăpa de el. Cu fineţe a observat Pascal, că adevărata nefericire a ~o-' mului a început atunci, când şi-a dat seama că nu poate sta singur între cei patru pereţi ai camerei sale. Alungat de eternul şi implacabilul spleen, omul devine un animal sociabil.. (Groaza de a_ rămâne singur îşi are reflexul exagerat: contimporanul aferat care strânge mâna cu falşă efuziune şi cu gliiaţă in inimă la cel puţin douăzeci de persoane pe zi). Prin spleen nu trebuc înţeles numai obişnuita relaxare spirituală, ci se înglobează .— prin strânsă, înrudire — şi acel spirit tragic cântat şi exaltat de Unamuno şi analizat cu rece obiectivitate în cărţile lui Rathenau, afară de Von kommenden Dingeii, care conţine o atitudine de profet ebraic în extaz. (Operele sale principale au apărut în 5 voi. la Fischer■Berlin-1.92'î: i) Zur Kritifc der Zeit, 2) Zur Meclmnik des Geistes, 3) Von kommenden Dingcn, 4) Reflcxionen tind Aufsătze, 5) Wirtschaft. Staat und Gesdlschaft). L’angoisse. le soif de l’:afini trecut şi exagerat prin retorta pascalinnă, n’a fost cunoscut numai de moderni şi de neliniştitul şi neliniştitorul fabricant, ci şi de antici prin poeţii lor minori: Catul, Tibul, Propertiu („saedium vitae") şi chiar de însuş seninul Horaţiu („Ileu, fugacşs, Postu- me, Postume..."). Le soif de l’infini este mai târziu blazonul şcoalei romantice şi prin deviere ajungem la spleenul amar şi tragic baudelairian, ori la „Von kommenden Dingen". Scepticismul — şi Rathenau e un sceptic cu toate accentele de fachir pe care şi le însuşeşte la zile de sărbători şi care se mai găseşte in „Metaphysik des Ruins" şi „An Deutschlands jugend" 1918, teoretizează şi-şi face o doctrină din Urît. (Aţi remarcat desigur, că în genere un sistem filozofic este transformarea în formule raţionale a unui sentiment sau mai txact a ţinui temperament). Spleenul nu mai este apanajul celor lipsiţi de o viguroasă vitalitate cum în genere şi atât de prostesc se afirmă, ci ajunge să fie încorsetat într’o formulă solidă şi gravă. Sextus Empiricus a „construit" (horribile dictu!) pentru prima dată un palat somptuos şi estetic din acest sentiment, spre deosebire de alţii arlii-tecţi-filozofi, care fac de-obiceiu palate impozante, dar disgraţioase. Contemplându-le îţi răsare în minte splendida exclamaţie a lui Chamfort: dacă sistemele filozofice sunt pânze de păianjen — Chamfort a văzut totul în mic şi avea predilecţie pentru colţuri obscure — cel puţin firele să fie dc mătase. Constructorii în disciplinele metafizice sunt în genere firi neartistice. Un Nietzsclie, Rathenau şi Bergson nu sunt decât rare şi fericite excepţii. Străbunul lor Empiricus a lăsat însă un palat-catedrală cu o durabilitate excepţională unde au oficiat mulţi prelaţi, începând cu lloratius Flaccus şi sfârşind cu Renan şi Auatole France. Doctrinele şi luptele politice sunt mijlocul cel mai obişnuit şi—poate—cei mai vulgar de a scăpa de povara spleenului. Nuanţa vulgară o găsim îndeosebi la politicianii de rând „neutopişti", „ponderaţi” şi „realişti”. Ipocrizia cu care încearcă să-şi arunce un văl teoretic peste stomacul de struţ este atât de rău mirositoare, încât cuvântul „vulgar" este un epitet amabil şi tocit Cu mult inai interesanţi şi mai demni de studiat sunt utopiştii politici generoşi. Cauza primară—• groaza de a rămâne singur între cei patru pereţi ai casei — este cu prisosinţă reliefată. O caracteristică a celor atinşi de funesta boală spleen, mascaţi cu banala mască de paiaţă politică, este monomania. Au o incluziune totală în gogoaşa lor şi o incapacitate organică dc a mai discerne nuanţele şi varietatea aspectelor, decât proec-tând asupra lor o anumită culoare preferată cu nesaţiu. , Mai este apoi a doua categorie de oameni politiei conştienţi însă, că la substratul activităţci lor stă spleenul şi care se caracterizează printr’o surprinzătoare versatilitate, prin necesitatea normală şi periodică de a schimba peisajul şi a se afla continuu într’o febrilă şi oţioasă activitate Din această categorie a făcut parte Rathenau N’a fost condus nici de o credinţă, adâncă, nici dc milă şi interes pentru popor, nici de foame, ci. de o formidabilă ambiţie. Singura lui vină, dacă poate fi o vină: ambiţia. A lucrat la gloria-! personală cu pasiunea unui bijuteir catolic medieval la coroana Madonei. A dorit gloria pură, fără amestecul hidoaselor ingrediente ce desgustă, î'ăscumpărându-şi astfel păcatul şi nesăturata-i poftă de putere. La construcţia acestui fragil monument a pus dialectică incomparabilă, elasticitate îp atitudini dela compro- 116 © misuri ce (lansau pe tăiuşuri de eutit pana la impetuozitatea şi rigiditatea unui Robespierre şi — mai ales — o surprinzătoare bună credinţă in subtilizarea impulsurilor primordiale împodo-bindii-le totdeauna cu aureola obiectivităti. Din cele două volume compacte de scrisori una este cu deosebire încântătoare prin conţinutul ei simplu, duios şi care dovedeşte o nestrămutată şi adâncă iubire pentru mama sa. (Preludiul e de-altminteri fericit ales cu o scrisoare către a-ceiaş destinaţie). In ziua tratatului dela Rapallo —în întregime opera sa—când era extrem de o- CRONICA E M. bucuţa: „fuga D-lui Bucuţa i-a plăcut dela început jocul extremelor. Poate nu atât din capriciu cât din nevoie: prea mobilă ca să se poată limita definitiv într’im singur domeniu, inteligenţa sa a virat — păstrând totuş o axă medie,— spre cele mai diverse câmpuri ale scrisului: după un volum de versuri, o carte de etnografic, lucrată cu puritate şi indiscutabilă siguranţă ştiinţifică. Apoi din nou o întoarcere spre literatură. Culegerea de schiţe din „Cartea Vremii”. Şi, în cele din mană, romanul de acum1. . Dar, independent de natura preocupărilor, d. Bucuţa a fost totdeauna un .scriitor, în cea mai literară accepţie a cuvântului. Un meşteşugar pasionat al frazei. Şi unul dintre, cei mai plastici mânuitori de cuvânt ai vremii... Chiar paginile lucrării de specialitate: ,,Ro- mânii dintre Vidin şi Timoc”, fură mintea lectorului pe pârtii de închipuire — Sntr’o primejdioasă lunecare poetică — peste asprimile datelor documentare: din înseilarea de cifre şi amănunte etnografice, dincolo dc ele. se desface lămurit un colţ de lume, cu zări clare de viaţă şi viu freamăt de umanitate. „Legătura Roşie" este, în bună parte, cartea unui drumeţ, O desfăşurare de privelişti susţinute printr’o relativă invenţie anecdotică. Dar fără ca aceasta să se poată ridica până la ceiace s’ar numi, tehnic, construcţie literară. Bucăţile n’au nici osatura interioară a schiţei. Nici armătura. complicată şi durabilă a mivelii. Sunt fragmente de viaţă, insuficient ordonate epic: din teama alterării autenticităţii lor umane, autorul a renunţat — poate voluntar — Ja o prea stăruitoare intervenţie prozodică. D. Bucuţa a preferat artificialei plăsmuiri anecdotice păstrarea pulsului, simplu şi natural, al lucrurilor, pe care arta sa de a seri îl strecoară sprinten în tot trupul cărţii. Un robust simţ de pitoresc al peisagiului. Şi 0 difuzare a vieţii rurale în natură. Aproape o spiritualizare a conturului realităţii: pământ, om şi cer, se unesc imaterial în acciaş linie de. viaţă unitară şi veşnică. In acest, sens, d. Tomescu scrie recent cupat, sărbătorit şi temut trimite câteva rânduri mişcătoare bătrânei şi fericitei mame. „Restul în ziare..," . In sufletul lui Rathenau sălăşluiau cu egală şi reciprocă repulsie umbra imperială a lui Cezar şi icoana lui Isus. Tragedia vieţii lui constă în cele două tendinţe contradictorii care nu puteau niciodată să-şi găsească un echilibru _ stabil^ ci prin hotărîrea ineluctabilă a destinului trebuiau să-l sfâşie până la ultima curbă a vieţii sale, curmată aşa de brusc prin cunoscutul atentat dela 24 Iunie 1922. PETRE MARCU-BALŞ LITERARA LUI ŞEFKI“, ROMAN judicioase rânduri: ,,poate că atmosfera plina de straniu şi extraordinar din „Legătura Roşie” să vină din Edgar Poe sau poate să înfăţişeze o turnură de spirit datorită în genere şeoalei romantice, deşi s’ar putea să vină numai dintr u copilărie intens alimentată cu basmele noastre". Noi înclinăm către ultima supoziţie. Din acciaş sursă de atmosferă şi culoare, purcede şi „Fuga lui Şefkî'\ Autorul şi-a subintitulat cartea „roman". Probabil mai mult din nevoia orientării cetitorului .obişnuit să stea totdeauna în faţa unei precise forme literare, decât spre a mărturisi o clasificare personală. Căci de un roman —I în sensul curent al termenului — nu poate fi vorba. D. Bucuţa a scris. Dar n’a construit. In vreme ce un roman înseamnă, în primul rând. eonstruţie. Viaţă organizată. Acţiune precipitată senzibil. Deci dramatic. Şi gest uman intensificat sub o lupă de mari tensiuni. Intrăm cuv ânt, o concepţie care n’ar fi fost deloc proprie zugrăvirii mediului din caro pornesc eroii cărţii d-.lui Bucuţa. Căci sensibilitatea fiecărei rase solicită o anume formă de exprimare. O formulă « de artă care s’o îmbrace comod: după cum sufletul slav s’a realizat inimitabil în roman, tot astfel sufletul oriental s’a dăruit întreg numai în povestire. E tiparul firesc care convine impre-ciziunli şi visării sale: cercând să izoleze sub clopotul de sticlă al cărţii sufletul plăpând al adolescentului turc Sefki, d. Bucuţa trebuia să adopte negreşit această formă. De aceia ..Fuga lui Sefki’1 treime considerată numai ca o „povestire”. In felul acesta se explică şi_ caracterul static al cărţii. Lipsa ei de volute interioare. - ( entrul povestirii s'ar părea că stă exclusiv în delimitarea procesului, dela mugur la floare, al dragostei eroului pentru tânăra fecioară Umurli. Dar nu e numai atât: alături de el. autorul a mal urmărit încă unul: dezagregarea sufletului oriental prin ciocnirea sa cu cel balcanic, ciur ca piatra, Şeflcp aparţine unei rămăşiţi orientale, prin părţile JDii-lar: o biată insulă mu- sulmană, roasa neîncetat sub biciuirea valurilor, in plin flux ale unei populaţii 117 © BCU noui. diferită de ea prin mentalitate şi capacitate energetică. Aşa dar, o luptă etnică. De sânge şi de suflet: „Şefki, iu ai fi bun de toate, dar de prieten nu eşti bun. Iii |)lace să hotărăşti singur iar ăilalţi să ascidte. Aşa sunteţi voi turcii: săraci, măreţi şi fudui. Fesul vă face. că,vă deosebiţi, iar turbanul e ca un cuib de barză. Dar să nu-ţi iasă odată prost cu fudulia asta!’- Acest înnăbuşit antagonism dc rasă motivează (pe lângă stângăcia specifică a musulmanului) şi mai adânc izolarea lui Sefki. Fuga sa în singurătate cu marea taină a iubirii. Şi atmosfera dc tragic descinsă., cu zbor de destin, peste viata lui. Dar acest fragil cântec de iubire — ţinând mai mult de vis decât de realitate — a fost pentru d. Bucujn prilejul dovedirii unei extraordinare virtuozităţi stilistice. D-sa a parcurs un drum, apreciabil chiar de la ultima sa carte şi până acum. In ..Legătura Roşie” fraza sa avea prelungiri şi întorsături neaşteptate de răspântie, asemeni unei poteci printre plaiuri sau a ti> mii drumeag de ţară: simţiai — de o parte şi de alta a ei — cum nălucesc, cresc şi se fărâmă privelişti: ori cum se răsfiră uneori, ca şoapte aie unei lumi abia întrezărite, prin întunecimi dc neumblat codru interior. Fia rătăcea deseori cetitorul, învăţat sa bată numai drumurile drepte şi pietruite după tipic- ale tradiţionalelor cărţi de drumeţie literară: după o frază a d-lui Bii-cuţa, punctul îsemnn cu adevărat un accesai' po- CRONICA GRUPUL CE 1JN1 1 xfă couştienţă şi inconştienţă se încinge o lupta în viaţa noastră artistică, astfel cum se o-glinde.şte în traficul exterior al expoziţiilor; între consecvenţa intelectuală, susţinătoare şi conducătoare a intuiţiei, şi sensibilitatea liberă ce prinde în dnun diferenţierea unui nesfârşit şir de aspecte, se desvoltă substanţa întregului ni-'el al exprimării plastice, de care dispunem în anii din urmă. Cele două poluri diametral opuse se numesc Francisc Şirafo şi Mărim Bunescu. Primul construieşte, al doilea încheagă, reacţionând sensibil: primul zideşte în culoare trans-parenla, prefaţând totul numai în coloare, care devine astfel scopul central şi unic. al doilea întrebuinţează culoarea pentru a da sugestia atmosferei şi a realităţii concrete. (Un contrast apropiat e cel între Deraiu — dar francezul e mult mai liber şi mai exuberant în intuiţie.decât d. Şirato—şi litriilo. sau cel ce se simte atât de. limpede între Valery şi Verlaine). In Crupul celor patru”, care şi-a cucerit repede o platformă înaltă în viaţa noastră artistică, domnul Şirato e exponentul unui extrem, iar domnul Toniiza, purtătorul de flamură al celuilalt. Intre intenţiile şi realizările lor se plasează sculptura cu tendinţe architectonice a domnului O. Ilan şi pictura dc largă vibraţie şi plinătate co-loristic-ă a lui Ştefan Dimitrescu. Sculptorul Ilan e — în intenţiile lui. — mai aproape de fanatismul constructorului Şirato, Ştefan Dimitrescu, cu gama lui deosebită, apărută de aida în luerâ- pas de liodină, pentru lectorul a cărui închipui-' re — fără posibilităţi de respiraţie largă — suferea de, astmul insului deprins numai eu pro-poziţiunile alcătuite sărac din subiect şi predicat. . „ . , , Dar ..Fuga lui Sefki ‘ e scrisă mult ,[la1 sţ'l alls; ( u nerv şi ritm. Şi, mai ales, cu o neînchipuita forţă de concretizare: „Glasul lui IJmurli se îngreunase puţin şi a-j unsese la sunetele nud. adânci din pragul lacrimilor. Vorbea cu întreruperi, căutând şi în torcând u-se, pe urma unor gânduri de mult avute. Dar ca şi cum ar fi băgat de scamă numai a-tunei, tăcu. Apoi îşi scutură purul, îşi_ trecu mâini peste creştet, neteziiidu-1, şi se sculă. Foţi ciucurii de mătase a; rochiei se cutremurară ca nişte clopoţei. Şi Florichii i se păru că vorbele prietenei so îneacă şi se prelungesc întruu cântec argintiu, pe care îl vede numai ochiul, pen-triLcă urechea, prea pământeană, nu putea să-l prindă. Cântecul acela, din zurgălăi de amintire, deştepta multe". Astfel, dragostea lui Şefki pentru gingaşa U-nuirli, se desfăşură tot timpul în umbra înaltelor ziduri ale unei admirabile descripţii. _ Umbră caic se va întinde, probabil, mult în afară de carte: peste o bună parte a scrisului românesc ..Fuga lui Sefki ” este o mare lecţie dc stil dată romanului nostru contemporan. AL. BĂDĂUŢĂ PLASTI CA LOR PATRU rile expuse în anul (recul la „Salonul Oficial , mai aproape do iper-sensibilitatea domnului 1 o-jnitza, care rămâne suverană în domeniul ei dar im-şi cucereşte pământ nou pentru o viitoare desvoltare ce nu mai vrea să ştie de nenumăratele variaţuiui ale trecutului. (Stadiul picturii domnului Tonif/.a înseamnă încă şi acum un pericol. Fireşte, desvollarea unui artist nu trebue să fie un neîntrerupt şir de salturi mortale, nu trebue să fii- sforţare exterioară ce n'a ţâşnit din seva de spirit a vieţii, dar şi o sensibilitate înăscută şi. în midie privinţe, fenomenală are nevoe de stimulentul vital al unei substanţe noui, nici de caim de întâlnit printre pornirile mai facile ale stilizărilor. Un exemplu înrudit ne prezintă în Apus pictura decorativă a lui van Don gen. care e însă, superficial, când domnul Tomtza dispune de gra ţiozitatea uşurinţei, de fluidul trecerilor coloristice. Arta (lomnulul Tonitza e o primăvară suferindă: primăvara lui van Dongen e numai oboseală sufletească ce ar vrea să se aprindă de neputinţa culorilor). Cele patru feţe ale grupului conţin deci valori care se susţin şi se întregesc. Intelectualitatea artiştilor sprijină trecerile intre calităţile interioare, iar unde realizarea s’a oprit la jumătatea drumului, intenţia limpede expusă ne duce mai departe, până ce întrezărim focarul forţelor. Atitudinea artistică a domnului Francisc Şirato are ţinuta consecventă a clarităţii. Ştiinţa se împleteşte întotdeauna prin funcţiunea creaţiei cumpănite, înoeţ crişfalizgle. Cunoaşterea CV g- 1 18 © devorat profundă a meşteşugului face ea mai foaia construcţia coloristică să devie scop principal, tuiic. Arta domnului Francisc Şirato c o transformare a Înmii in pictură, în culoare. întreaga încordare' ii vieţii sc opreşte înaintea culorii străvezii, a cărei puritate jiu poate fi întrecută. A-cccaşi atitudine de exactitate o întâlnim şi în desen, astfel că ne întrebăm dacă premergătorii a-ccstor intenţii ale domnului .Şirato nu se numesc Bron/ino. Holbein, dar mai ales. fiind vorba de culoare zidită transparent în sine. de Vermccr van Delft. pietonii luminii reci. Apropierea Ini Vermcer van Delft evidenţiază şi jnai lesne nota caracteristică a acestei arte: obiectivitatea ce se adăposteşte dincolo de intervenţiile sentimentale clipei, dincolo de orice fel de improvizare nepreconcepută. Tot această obiectivitate nivelează insă, întreaga pictură mai nouă artistului, izolând-o de clătinările fireşti ale oricărui temperament. Nici un fapt întâmplător, fie el fericit sau nefericit formulat, nu sc poate recunoaşte în arta aceasta de culori strălucitoare şi unoovi chiar într'atăt de transparente, încât avem impresia unor vitralii, impresia sticlei şi a saeâzu-lui. Aci ne apar şi graniţele artei pe care domnul Şirato o intenţionează şi o realizează cum de doi ani încoace. Din aspectul culorilor nespus de clare răsai’e şi pericolul unor nonne ce sc gi'ăniţcază prea conştient în legiile unei teorii. încât ajungem acum şi la convingerea că teoria şi radicalizarea -ţinutei au ştiut să progreseze în mult mai mare măsură decât cantitatea substanţei vieţuitoare a acestei arte. Încă în minunata compoziţie „Întoarcerea dela târg’’, expusă în amil trecut, la „Salonul Oficial”, echilibrul între intenţia intelectuală şi putinţa de realizare părea perfect. Acum însă atmosfera dc laborator s’a generalizat într’o măsură neaşteptată; iar înlăturarea vibraţiilor în lumina ce pătrunde totuşi orice suprafaţă a lucrărilor domnului Şirato face din tablourile expuse bucăţi de pictură bună sau. cliiaj- excelentă, nu însă radiatoare de viaţă concentrată. Atitudinea supra-personală, supra-in-dividuală u acestei arte include, aşa dar şi pericolul unei tipizări reci ce nu va fi în totdeauna în stare su ne convingă. Fireşte că tot din domeniul supra-personalităţii se desprinde drumul domnului Şirato spre pictura monumentală, murală. E o atitudine convingătoare. Dar pictura de mică dimensiune, lucrată de d-sa, ne arată prea desluşit zona unde intelectul rămâne stingher, părăsit de intuiţie. Intelectul îşi clădeşte castele, fără a arca destul pământ sub picioare. Incontestabil că această stare de criză în pictura cea mai nouă a acestui foarte valoros artist e numai o urmare a unei atitudini prea extremiste in ce priveşte expresia colorstică, transformarea mas-selor şi a structurilor în coloare transparentă. 0. W. CîSEK DRAMA I TEATRU DE SCHILEER „HOŢI I" „T EATRUI j, în scara aceea, semăna cu o casă înălţau; picioare cari tropoteau; răcnete cari de nebuni: priviri cari fulgerau; pumni cari se umpleau de larmă întreaga încăpere. Oameni străini, cădeau unii în braţele celorlalţi; femeile năvăleau spre ieşiri şi una chiar căzu leşinată. Era o uriaşă şi neţărmurită eliberare, ca aceea care întovărăşeşte răsăritul unei norii creaţiuni din ceţurile haotice”. lată ce povesteşte un martor ocular, Pichler, în Cronicile Curţii şi ale teatrului naţional din Mannheîm, cu privire la premiera Hoţilor lui .Schiller. Era în ziua de' duminecă 13 lanuar 1782 Autorul era un copilandru. Despre piesă mersese vestea, aşa că deşi spectacolul începea la ora cinci, de la unu toată lumea era înghesuită şi nimeni nu se mai putea mişca în sală. Toate orăşelele învecinate: Ileidelberg, Daimstadt, Frankfurt, Wornis au alergat la Mamilieim să ia parte la această reprezentaţie care aprindea ca pe o torţă toate sforţările şi idealurile unei întregi epoci, şi care avea să însemne o dată hotă-rîţeare nu numai în literatura dramatică germană, dar şi în cea universală. Libertatea era flamura şi visul tuturor; şi cu, cât întârzia să se arate, cu atât germenul acesta virulent care trăia în vechile forme ale vieţii le rodea mai adânc cu otrava lui. Astfel că, atunci când apare ■— şi în Hoţii se înalţă ca un cântec imens —, răstoarnă orbeşte tot ce întâlneşte în Calea sa, trecând cu mult dincolo de aşezările sociale, şi sdruncinâud cu iureşul său, inconştient şi dintr’o singură bucată, până şi aşczămintele cutumiare. Schiller lucrează cu această absurdă şi nelimitată putere şi el. Nu mimai legea, dar morala însăşi e întrecută şi refăcută de Karl de Moor. Bătrânul Moor, arc doi fii: pe Karl şi pe Franz. Cel dintâi — cel mai în vârstă — c departe, de tatăl său şi. înzestrat de natură cu toate calităţile. Cel de al doilea locucşte în casa părintească şi c uitat cu totul de ursitoarele darnice. Nu-i rămâne altă armă, în viaţă, decât vicleşugul, şi pe aceasta o mânueşte cu isteţime. Franz pizmueşte lotul fratelui său şi doreşte să-l alunge eu totul din dragostea bătrînului Moor. începe deci intriga şi isbuteşte. Karl la primirea unei scrisori presupusă din partea tatălui său, scrisoare prin care este hulit, şi hărţuit stăruitor de teoriile şi propunerile îndrăsneţe ale lui Spiegelberg, un tovarăş de viaţă studenţească, se hotărăşte: rupe toate legămintile cu societatea şi porneşte să haiducească. (Acesta e de altfel echivalentul — şi la Schiller mai ales — al termenului german „Răuber“. Nu înţelegem de ce sji păstrat şi acum vechiul, inexpresivul şi astăzi, pejoraţivul titlu „Hoţii”). Franz însă con-strueşte mai departe. Travestind un credincios, pe Hermann, el pune să i se aducă vestea bâtlanului Moor că fiul său Karl a murit în lupta de lângă Praga. Bătrânul cade în nesimţire. Cum nu se sfârşeşte însă cu el, a fost doar un leşin iar nu moartea dorită de Franz, acesta tot prin intermediul lui Herman, îşi închide tatăl în- 119 (Fim turn unde li'dmic să piară, el dându-1 mort şi. luundu-i succesiunea, in locul fratelui său dispărut. . Karl ajunge graţie, calităţilor sale. marele şi vestitul haiduc, de care. vorbeşte o lume întreagă. Singură, să-i mai păstreze amintirea şi dragostea a rămas Amalia, verişoara lui, din inima .căreia Franz vrea să-l'smulgă întrebuinţând orice, mijloc, de la vorbă bună până la teroare. Tvarl într’un drum pe c.aro-1 face înspre casă află de cele întâmplate şi de gândurile vrăşmaşe ale lui Franz. In pădure- descoperă şi turnul în care e închis tatăl său şi îl eliberează. Trimete de îndată, o poteră să -ii aducă pe Franz, mort sau viu. Setea de răslmnare îl arde. Dar Franz se omoară mai înainte ca să cază în mâinile haiducilor. Bătrînul Moor află şi el în urmă de nelegiuita îndeletnicire a fiului său Karl şi moare. Singură, Amalia îi rămâne alături haiducului Karl. Dar el e legat prin jurământ de tovarăşii săi din codru. Nu-i poate părăsi pentru a-şi căuta aiurea fericirea. După dorinţa ei, o omoară pe Amalia, iar el pleacă să se predea, autorităţilor. Poate mijloacele naive de construcţie ale Hoţilor, şi mai ales în prima parte a piesei; poate culoarea şi argumentul istoric, de eliberare şi iureş din preromantica germană au pledat şi au accentuat peste măsură antiteza dintre Karl şi Franz, F adevărat că drama „Sturm und Drang“ sufere o covârşitoare influenţă a dramei engleze şi in special a celei Shakespeariene, şi acesata printi'im vechili şi lent proces de înrâurire, datorit în primul rând trupelor de coiucdiani englezi, cari mai bine de nu< veac au alimentat publicul german cu teatru de dincolo de canal. De asemeni, ea ideologie generală a epocei, şi Germania, şi mai ales Germania centrelor universitare, deci a tineretului, era pregătită pentru ideile mari şi generoase, în special pentru ideea de libertate, care sc pregăteau de scriitorii francezi ai veacului al XVTII-lea. Jn special Rous-seau, cu filozofia lui idilică, se resimte in opera aceasta de tinereţe a lui Schiller, care prin eroul său principal, eroul ideologiei lui, reface o morală, mai bună, mai dreaptă la adăpostul inspirator al codrilor. Toate acestea se îmbină în tragedia familiei de Moor. Insă nici Karl nu e numai frumuseţe şi ideal după cum nici Franz nu e numai demonism, lin comentator, Bulthaupt, a vrut să deplaseze argumentarea, lăsând în picioare pe eroi, ca pe două puteri extreme şi antagoniste, răsărite, în conflict, pe baza unei vechi instituţii de drept: majoratul, care, e adevărat, se poate urmări în ţesătura tragediei lui Schiller. Majoratul este dreptul exclusiv la succesiune al primului născut. Împotriva acestei nelegiuite instituţii se ridică Franz, instituţie care vine, pe lângă natura care l-a deformat, să mărească blestemul existenţei sale. Cred că e greşit să cercetăm conflictul pe un REDACŢIONALE D IN cauza întinderii prea mari a primelor articole din cuprinsul revistei — înadins păstrate întregi spre a nu le fragmenta interesul — numărul acesta al „Gândirii" apare cu mai puţine pagini de cronică, decât apărea obişnuit. . Lectorul va avea însă. în numărul de sârbă-’ tori, revanşa meritată. aeclaş plan pe care s'ar afla (lela început cei doi fraţi. ’ Isvorul c Karl cu temperamentul său impetuos şi. anarhic. In jurul, său, peniru a-i desfăşura acţiunile, după cum dorea Schiller, se organizează restul, şi în primul rând Franz. Tragedia porneşte dela idee, dela atmosferă, al cărei puriăior de steag c Karl. Franz, realizat după un model mare, Richard al IlI-lea al lui Shakespea-re, în monoloagele autodeserieri mai ales, e ncj cesiiat de Karl care atrage toată măsura, toată dozarea efectelor din îtreaga piesă. Tema nu e 0 apă care se taie. în două de botul unei luntrii, 01 nil şivoiu torenţial—cel mai de seamă haiduc. Tot dela Shakospearo a învăţat Schiller tehnica acţiunei duble pe care o mânueşte cil o in-demânare uimitoare pentru un începător, în-cleşlând-o în scene de un sguduitor tragic. Regăsirea bătrînului Moor. de către Karl, în pădure şi orchestrarea acestui motiv în sufletul haiducului, în sânul haiducilor şi în natură, e de o mare frumuseţe şi prevesteşte neîndoios cariera de teoretician strălucit şi mai strălucit poet dramatic a lui Schiller. _ _ ' Teatrul Naţional a vroit să sus fie Hoţii prin-tr o impresionantă desfăşurare de forţe. Domnul Soare a realizat mimai, din nenorocire, mişcările de masse. Interpreţii principali au fost însă subt linia centrală a rolurilor lor. în afară de maestrul C. Notiara, cure dela regele Lear nu ne-a > dat, în tragedie, o mai desăvârşită şi zguduitoare realizare. Aci, indicaţiile d-lui Soare sau prins pe carne vie, s'au integrat ei, şi efectul a fost miraculos. In actul, pădurii nemişcarea completă a bătrânului, care servea în acelaş timp. decorativ, tabloul scenic, iar ca expresie jocul şi tonul d-lui Notiara, a ridicat efectul întregului net până la impresia cea mai puternică pe care trebuia să o primim. Nu la fel s’a întâmplat cu d. Băl/ăieanu, care nu .are nici o vină: a. fost numai greşit distribuit în Karl de Moor. . linia indicaţiilor primite de d-sa avea lucruri preţioase. Le-am văzut ca pe exemple la un curs de compunere. Temperamentul d-lui Bălţăteanu nu i-n permis însă să li rănească fiinţa unui rol cu ele. Interpretul le-a purtat cu o remarcabilă memorie dealungul vieţii lui Franz, dar n’a isbutut să le trăiască, să le dea spontaneitatea necesară, cu care se creează oameni pe scenă. D. Vracca se arată iarăş ca un actor minunat pentru episodic. Creaţiunea d-sale se frânge mai întotdeauna când are de dus un rol lung şi mai ales, care trebuie ţinut permanent într’o frenezie ca acel al lui Karl. D-na Sorana Ţopa va fi tragediana de mâine a teatrului Naţional. Astăzi, calităţile sale cari se vor lumina cu joc şi muncă sunt încă înzgu-rite de o lipsă de măsură în descătuşarea forţelor de care dispune şi de un anumit ritm de teatru mare, pe care nu l-a dobândit încă. ION MARIN SADOVEANU „Cronica plastică" asupra „Expoziţiei celor patru a fost tăiată în două, împotriva vrerii şi obiceiului revistei, din aceleaşi pricini techniee, care au determinat „Gândirea” să apară în acest număr numai cu opt pagini de petit. In aceste rânduri se cuprinde şi explicaţia absenţei rubricii „cronica măruntă”. 120 © BCU D PAC IU RE A DETALIU DIN LEGENDA.GEPILOR niRDIMA © BCU Cluj îi»'. N. N. TONITZA CLOWNUL CEL TÂNĂR OÂNltlRkA © BCU Cluj ŞTEFAN DIMIFRESCU C.US'/l DOBROGEANA (l.iXDIRKA © BCU Cluj f. ŞIRATO LACUL TEKIRGHIOL ti  SUIREA © BCU Cluj TUDOR VIHNU FRAGMENTE MODERNE EDITURA CULTURA NAŢIONALĂ Lei 80 A APARUT : BEETHOVEN STUDIU COMEMORATIV EDITURA FUND. CULT. PRINCIPELE CAROL LEI 80.- A APĂRUT: FUGA LUI !, ROMAN DE EMANOIL BUCUŢA EDITURA „CARTEA ROMÂNEASCĂ1'. E F K I PREŢUL 70 LEI IN CURÂND APARE: OCTHVIRN GOGH MUSTUL CARE FIERBE ARTICOLE DE POLITICĂ NAŢIONALĂ şi ESSEURI CULTURALE CEZKR PETRESCO OMUL DIN VIS NUVELE EDITURA RAMURI Preţul 40 Lei CRAIOVA ION MRRIN SRDOVERNU DRAMA ŞI TEATRUL BIBLIOTECA „SEMĂNĂTORUL” EDITURA LIBRĂRIEI DIECEZANE, ARAD. CARTEA VREMII COLECŢIE ENCICLOPEDICA îngrijită de nichifgr crainic 1. EMANOIL BUCUŢA 2. CHARLES MAURRAS 3. ION PILLAT 4. LUCIAN BLAOA 5. H. IBSEN S. Ml HAI D. RALBA 7. LUCIAN BL AGA 8. D. lANCOriOt 10. L. PIRANDEILO 11. V. VniCULBSCU 12. okakora kakuzo 13. N. DAŞCOVICI AU APARUT: LEGĂTURA ROŞIE nuvele. VIITORUL INTELIGENŢII în rom. cu o introducere de T, Vianu. SATUL MEU, VERSURI cu gravuri în lemn de Teodorescu-Sion. FENOMENUL ORIGINAR studii filosofice. PEER GYNT trad. în versuri de Adrian Maniu. INTRODUCERE IN SOCIOLOGIE. FAPTA foc dramatic. SOCIETATEA NAŢIUNILOR HENRIC IV trad. de AL D. Maieu* POEME CU ÎNGERI CARTEA CEAIULUI trad. de Rmanoil Bucuţa. DUNĂREA NOASTRĂ EDITURA FUNDAŢIEI CULTURALE PRINCIPELE CAROL EXEMPLARUL LEI 30. - GÂNDIREA E X EM-PLARUL LEI 30 — REDĂCTORI: CEZAR PETRESCU ŞLNICHIFOR CRAINIC GRUPAREA REVISTEI: LUCIAN BLAGA, VAS1LE BĂNCILĂ, EMANOIL BUCUŢA, AL. BUSUIOCEA-NU, OSCAR WALTER CISEK, N. M. COND1ESCU; DEMIAN, O. HAN, NAE IONESCU, G. M. 1VANOV, ADRIAN MANIU, ALEXANDRU MARCU, G1B. I. MIHĂESCU, ION PiLLAT, ION MARIN SADOVEHNU,. PAMFIL ŞEICARU, FRANCISC ŞIRHTO, TUDOR VIANU, V. VOICULESCU APARE ODATĂ PE LUNĂ REDACŢIA: STRADA POLONA No, 38, BUCUREŞTI. ............................................. No. 3 MARTIE 1927 CUPRINSUL: RELIGIA IUBIRII Şl PESTALOZZI cu prilejul centenarului morţii sale de Vasile Băncilă ........ 81 SPOVEDANIE (poezie) de Ion Minulescu.........90 AŞTEPTARE de Oib. I. Mihăescu 91 MOTANUL ÎNCĂLŢAT de Adrian Maniu şi G. Silviu . . 97 IDEI, OAMENI & FAPTE SCULPTORUL D. PACIUREA de O. Han.............113 SCRISORILE LUI RATHENAU de Petre Marcu-Balş..114 CRONICA LITERARĂ EM. BUCUŢA: „FUGA LUI ŞEFKI“ (Roman) de Al. Bădăufâ . . 117 CRONICA PLASTICĂ GRUPUL CELOR PATRU de O. W. Cisek ...... .118 DRAMA ŞI TEATRUL „HOŢII*1 DE SCHILLER Ion Marin Sadoveanu...119 ILUSTRAŢII COPERTA : de O. Han. SUPLIMENT : D. Paciurea, N. N. Tonitza, St. Dimitrescu şi F. Şiralo. DESEMNE IN INTEROR: de Demian. iiuiiiimiiiiiiimiiiiiMiiiiiimiiiiiiiiiiimiiiiMiiiiiimiiiiiiiiimiiiiiiimiiimiiiiiiiiiiiiMiiiniiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiimiiiiiiiiiiiiiiiiiimiiiiiiiiiiiiiiiiiiiimiiii ABONAMENTE: 1 AN, 350 LEI; 6 LUNI, 175 LEI. PENTRU INST1TUŢIUNI ŞI AUTORITĂŢI, 503 LEI ANUAL. IN STRĂINĂTATE: 500 L E I A N U A L - ĂDMINISTRftŢIH: GR. T E O D O S S IU, STRĂDĂ L R T I N Ă No. 10" EXEM- PLARUL LEI 30,— GÂNDIREA EXEMPLARUL, LEI 30.— ' C, 5 <61, —' Inţpţ. ;F. C. P. C. Latina. 10 © BCU