GÂNDIREA
ANUL VII
  No. 2
© BCU Cluj
                         ft            ■
PERSONALISMUL ENERGETIC
.                        DE
                           C. RĂDULESCU-MOTRU
   In orişice ramură a ştiinţei, noutatea îşi are un public al său, gata s’o primească cu simpatie dacă nu cu entusiasm. Mulţi cititori nici nu concep ştiinţa, decât sub perspectiva veşnicei înnoiri. Ultima carte cu noutăţi ştiinţifice, dacă nu este cea mai bună, este totuşi interesantă. In ramura plosopei, în aceea a sistematizării plosopce mai ales, situaţia este cu totul alta. In loc de un public primitor de noutăţi, găsim aici un public sceptic, căci istoria plosopei stă în amintirea celor mai mulţi cititori într’o lumină nefavorabilă. Sistemele plosopce apar ca nişte construcţii de carton, care n’apucă să se ridice, şi se şi prăbuşesc. In munca oamenilor de ştiinţă, se crede că există continuitate, pe când în acea a plosofilor, veşnica luare de-a capu. Nimic mai greşit însă ca această părere, pe care numai o privire superficială asupra istoriei plosofiei a putut-o înrădăcina în mintea publicului cititor. In sistematizările plosopce, există aceeaş continuitate ca şi în cercetările ştiinţipce; cu deosebire numai că, în cercetările ştiinţipce, continuitatea este mai vizibilă decât în istoria sistemelor plosopce.
   Rezultatele cercetărilor ştiinţipce se înşiră unele după altele, la intervale scurte, aşa că prin ele ştiinţa creşte în mod vizibil, pe când sistemele plosopce, nu se înşiră, ci se îmbină unele în altele, cele din urmă, schimbând structura celor dinainte şi aceasta încă la intervale mari, aşa că plosopa, pentru acela care nu ştie a privi în intimitatea alcătuirii sistemelor, nu creşte, ci se dărâmă pe măsură ce înaintează. De fapt şi plosopa creşte, nu însă în extensiune, ci în diferenţiare internă. In sistemele venite în urmă, ca şi în cele vechi, se găsesc aceleaşi probleme şi adeseori aceleaşi soluţii; structura numai a unora este cu totul deosebită de a altora. Planul de construcţie se păstrează Ia toate aproape neschimbat; dar în acelaş plan soliditatea construcţiei este diferită. Despre înţelesul lumii şi al vieţii omeneşti vorbesc toate sistemele plosopce, dar pecare dintr’o altă perspectivă, adeseori şi cu o altă metodă de demonstrare. Şi tocmai în schimbarea de perspectivă şi de metodă stă continuitatea muncii plosoplor. Căci perspectivele şi metodele nu se aleg la întâmplare, ci se impun în pecare secol de gradul experienţii câştigate. Noutatea muncii plosofului consistă, nu în găsirea unui obiect exotic de gândire, asupra căruia, n’a mai gândit nimeni, ci în adâncirea celor gândite de mulţi alţii
  înainte, 'adâncire sprijinită pe utilizarea materialului nou de cunoştinţe. Toţi filosofii' colaborează la o operă comună, şi istoria jîlosofiei se aseamănă întru totul cu istoria orişicărei ştiinţe.
       Deosebirea semnalată mai sus îşi are cu toate acestea consecinţe importante. Dacă în fond istoria jîlosofiei se aseamănă cu isloria oricărei ştiinţe, în formă, ea nu se face totuşi după aceeaş metodă. In istoria jîlosofiei, personalitatea filosofului acupâ un loc cu mult mai mare, de cum îl ocupă personalitatea omului de ştiinţă în istoria ştijnţei. Istoria unei ştiinţe se poate face cţjiar fără a se pomeni de numele descoperitorilor şi inventatorilor, care au creat ştiinţa; în istoria filosojiei acest lucru este cu neputinţă. Cel puţin până acum, încercările făcute în această diretţie au dat rezultate puţin satisfăcătoare. Istoria jîlosofiei rrmâne dar în bună parte şi o istorie a filosofilor. Din această cauză, noutatea în filosofie, ca să se afirme, are nevoie de un credit cu mult mai mare de cum are nevoie noutatea ştiinţifică. Aceasta din urmă interesează şi dacă este anonimă, pe când noutatea filosofică trebue să aibă totdeauna o paternitate recunoscută. Cetitorul creditează cu uşurinţă pe inovatorul ştiinţific, fiindcă s’a obişnuit să privească ştiiţa ca mergând dela sine, independent de creatorii ei, pe când pe inovatorul filosofic, înainte de a-1 credita, îl măsoară după faima înaintaşilor filosofi. El, care primeşte cu entuziasm cea mai mică descoperire ştiinţ fică, fără a lua seama la persoana descoperitorului, este pretenţios în ale fi osofiei. Aici noutatea deşteaptă din primul moment bănuială.
       Situaţia inovatorului devine şi mai nefavorabilă la noi, unde lipseşte o tradiţie filosofică. Aci nu există măcar scuza, că discipolul calcă pe drumul bătut de magistru. Când în rândul marilor filosofi ai ominirii, n’ai până astăzi nici unul ieşit din neamul tău românesc, este o îndrâsneală să ceri cititorului român favoarea de a-ţi citi un sistem de filosofie- El are atâtea altele de citit, înaintea jîlosofiei româneşti!
       Aceste consideraţiuni au oprit desigur pe mulţi dintre aceia, cari s’au ocupat la noi cu jîlosofia, să se afirme prin publicaţii filosofice. Din bărbaţii generaţiei trecute, cbiar acei, cari aveau darul scrisului, publicau ori şi ce altceva, afară de filosofie. Un Titu Maiorescu, profesor distins de filosofie, şi a publicat toate discursurile parlamentare, dar nici o lecţie de fiiosofie. Tot aşa C. Dimitrescu-Iaşi, un alt profesor distins de filosofie, a tipărit foarte puţin în lunga sa carieră filosofică- Vasile Conta a avut operile tipărite de alţii, şi în mod ocazional. îndemn la publicitate filosofică n’a avut niriunul. Câteşi trei erau fără încredere în bunăvoinţa publicului cititor român. In timpul lor însă, specialiştii în ale ştiinţei pozitive şi istoricii mai ales, nu pregetau să se afirme. Publicul românesc, de altminteri, nu eră ostil jîlosofiei; el citea multă filosofie, dar în limba străină.
       Generaţia de profesori, care urmează pe Titu Maiorescu şi C- Dimitrescu-Iaşi Ia catedrele de filosofie, este mai curajoasă. Cărţile româneşti de filosofie se înmulţesc. Scriitorii filosofi au susţinut cljiar trebuinţa unei publicaţii speciale periodice. Dela 1923 apare Revista de filosofie. care continuă cele opt volume de Studii filosofice, tipărite în intervalul dela 1870 ta 1923 de către scriitorul acestor pagini Astăzi, mişcarea filosofică este în curs. încrederea începe să se înfiripeze. Revista de filosofie, prin cuvintele puse în fruntea primului său nurnăr, afirmă pâ ..în direcţia sa generală, ea va tinde să dea la iumi,nă contribuţii „pentru formarea unei conştiinţe filosofice originale româneşti*. Prin-urmare să fim mulţumiţi. Ce ne mai lipseşte?                                                   -
       Ne lipseşte încă esenţialul. O conştiinţă filosofică originală românească nu se formează pe singurul fapt că se scrie filosofie în limba românească Dacă prin aceeace se scrie nu se desvăluie aptitudinile şi aspiraţiile sufletului românesc, în zadar jîlosofia, care se scrie, este în limba română, ea tot străină rămâne. Filosofia, pe lângă ştiinţă, este şi o reflectare asupra ştiinţei. Reflectarea implică însă conştiinţa unei personalităţi. De aceia este indispensabilă cunoşlinţa personalităţii fi'osofului pentru a înţelege jîlosofia sa. Dar personalitatea filosofului nu se înţelege decât în legătură cu mediul, din care ea este eşiţă. In tot cazul, personalităţile puternice—din a căror reflexiune izvorăsc sistemele filosofice — sunt totdeauna înrădăcinate în substratul omenesc, care le înconjoară. Numai conştiinţele tipice ale neamului posedă limpeziea de structură necesară • reflexiunei filosofice; Inpestriţăfurile produse prin incongruenţa originilor dau totdeauna construcţii fragile. Toate marile sisteme filosofice ale culturii omeneşti desvăluesc tipu-
rilc de personalitate ale neamurilor, în cari ele s’au creat. Fiecare neam îşi are atmosfera sa plosofică în care prosperă numai anumite şcoli filosopce.
      Idealismul lui Plato şi al lui Aristotel nu s’ar puteâ înţelege fără atmosfera culturii eline; Descartes, fără spiritul inventiv al francezului din secolul XVII; Kant fără rigorismul moral al lutljeranismului german, in plămădeala fiecărui mare sistem plosofic, răzbat la conştiinţa de sine — luând o structură uimitor de limpede — lungi şiruri de repexiuni chinuite şi aspiraţiuni înnăbuşite, pe care din generaţie în generaţie le-a purtat în sine supetul neamului, în care s’a născut plosoful.
      Cum stăm noi din acest punct de vedere, ca să avem dreptul a ne declara mulţumiţi?
      La formarea unei conştiinţe filosopce româneşti nu lucrează nici publiciştii plosop, nici publicul, aşa după cum ar trebui; iar opcialitatea Statului român, stă deocamdată — în această privinţă — în indiferenţă. Publiciştii plosop lucrează la întâmplare, după sugestiile date de mişcarea filosofică străină. începutul făcut de unul nu se continuă de cei veniţi în urmă. Fiecare îşi caută originalitatea în ceea ce n a mai fost spus de alţii. Şcoli plosopce nu se pot forma, pindcă pecare voeşte să pe de sine- In modul acesta, nici măcar afinităţile dintre sufletul poporului nostru şi cunoscutele sistematizări plosofice străine nu sunt puse la încercare, în mod serios. Filosofia lui Kant. care are o tradiţie destul de înrădăcinată la noi, este înlocuită, când cu aceea a lui Herbert Spencer, când cu aceea a lui Bergson... Publiciştilor le lipseşte criteriul conştiinţei româneşti în ale filo-sopei. Vina lor este însă scuzabilă, dat pind atitudinea publicului şi indiferenţa opciali-tăţii. Publicul, înţeleg pe cel mare, în aceea ce priveşte filosopa, este încă la moda „Fran-ţuzitelor“ din comedia lui Facca. El cere deocamdată cuvinte radicale, nu scrieri filosopce, şi cuvinte sonore pe cât se poate.
      Cu adevărat vinovată este opcialitatea Statului Român. Pentru mâna de bărbaţi, care conduce Statul Român, plosofia este un lux. E drept că avem catedre de plosope, presărate prin şcoale secundare şi superioare, căci aşa cer legile şcolare, cari sunt copiate după străinătate; dar catedrele acestea sunt în vânt, catedre pentru retorică, iar nu pentru „cunoaşterea de sine" a sufletului românesc. Instituţii speciale de cercetări, cu aplicaţie la diferenţierile sufleteşti ale neamului nostru, nu au fiinţă pe lângă aceste catedre.
      Indiferenţa oficialităţii Statului nostru merge până acolo, că ea n’a observat încă lipsa unei secţii de plosope în înalta instituţie a Academiei Române. Această instituţie a avut de scop, înainte de întregirea naţiunii să simbolizeze unitatea culturii româneşti. Pentru a aprma unitatea acestei culturi, Statul Român a protejat Academia. Bărbaţii de Stat, însă, cari făceau din unitatea culturii o dogmă de guvernământ, nu s’au gândit că unitatea culturii se ridîcă pe conştiinţa de sine a neamului, şi că această conştiinţă de sine se desvălue prin reflexiunea filosofică, în primul rând. In alte ţări, ori şi ce Academie începe cu secţia filosopei; la noi secţia de plosope vine la sfârşit şi încă, rămâne de văzut, dacă va veni aşa de curând.
      îndreptarea spre rostul natural al plosopei româneşti nu poate începe decât dela publicişti. Nu înţelegem, prin această îndreptare, îmbrăţişarea numaidecât a naţionalismului. Naţionalismul este un program politic şi nu plosope. Programul politic poate p sprijinit pe o plosope. dar niciodată nu se contopeşte cu aceasta. îndreptarea, pe care o dorim, trece dincolo de Ijotarele politicei. Prin plosope românească înţelegem: argu-meefarea sistematică, prin care o conştiinţă formată în mediul poporului românesc ajunge să-şi împace, în mod sincer, adevărurile dovedite de ştiinţă cu credinţele tainice ale experienţii sale proprii; adică este reflectarea asupra celor ce se dau ca sigur ştiute, adusă la o gândire unitară cu conştiinţa de sine a omului produs de mediul românesc. Aceea ce este românesc în filosofia, pe care o dorim, nu este dar felul cunoştinţelor asupra cărora se reflectează — acestea sunt cele date de ştiinţă în genere — ci atitudinea intimă a celui ce reflectează. Nu pietrile fac stilul unei clădiri, ci creaţia lăuntrică a celui ce clădeşte. Filosofii români, departe dar de a fi toţi aceia, cari scriu româneşte, sunt aceia cari, prin experienţa şi constituţia lor internă, ajung să unifice ştiinţa timpului lor cu credinţele tainice izvorâte din experienţa neamului românesc întreg.
      In paginile următoare sunt complectate şi sistematizate diferitele afirmări, referitoare la personalitatea omenească şi cu deosebire la rolul, pe care îl ocupă personalitatea menească în mijlocul naturii, afirmări făcute de noi cu ocazia altor scrieri anterioare.
Am intitulat volumul:' «Personalismul energeticfiindcă am volt să indicăm faptul că soluţia, spre care s’au îndreptat scrierile noastre anterioare, o păstrăm şi astăzi. In vorbirea de toate zilele „personalist" însemnează preocuparea cuiva de persoana sa, sau de interesele sale personale. Acest înţeles al personalismului nu intră în filosofie- In fi-losofie, prin personalism se înţelege tendinţa, pe care o au unii cugetători de a face un Cât mai mare loc caracterelor personalităţii omeneşti în teoriile generale despre lume şi viaţă. O asemenea tendinţă s’a manifestat în istoria filosofiei la diferite epoce. O primă manifestare, bine cunoscută istoriceşte, este acea din epoca sofiştilor greci. Personalismul sofiştilor se rezumă de învăţătura lui Protagorus: omul este măsura tuturor lucrurilor. El se opune raţionalismului rigid al lui Parmenide, care nu lasă caracterelor personalităţii nici un loc în lumea realităţii şi a adevărului. Acestui personalism sofist, a urmat ca reacţiune, sistemul lui Plato. O altă manifestare o găsim în secolul ăl 18-lea, în cercetările empiriştilor englezi: Locke, Berkeley şi David Hume. In sfârşit, în timpul nostru, personalismul se manifestă in scrierile filosofilor relativişti şi pragma-tişti, cari par să revină din nou la învăţătura vechilor sofişti, că măsura tuturor lucru. rilor este omul.
1 Personalismul, cljiar luat în cel mai larg înţeles filosofic, este cu totul altceva decât antropomorfismul. Antropomorfismul consistă şi el în extinderea rolului persoanei asupra naturii, dar această extindere se face fără logică şi este în deprinderile sufletelor primitive; pe când personalismul este sistematizarea unei gândiri logice, fără nici o legătură cu sufletele primitive.
     Personalismul, fiind definit ca o tendinţă, cuprinde în sine mai multe posibilităţi de realizare. Intre aceste realizări diferenţele pot fi foarte mari. După cum persoana ome-iiească este înţeleasă de filosof, aşa este şi soluţia, care se dă de acesta problemei personalismului. Este înţeleasă persoana ca o radiaţie a eului emotiv, atunci avem personalismul mistic, obişnuit în câteva şcoli de filoscfie religioasă. Este înţeleasă persoana ca o entitate opusă naturii materiale, atunci avem personalismul dualist, care oferă mai multe soluţii, dar care în toate aceste soluţii, urmăreşte a da persoanei rolul de scop final în viaţa naturii materiale. Mai toate sistemele de personalism, cunoscute în istoria filosofiei, aparţin acesteia a doua categorii. Mai toate au la baza lor dualismul: persoana opusă naturii materiale. Filosofii, cari clădesc pe unitatea persoanei cu natura materială, sunt de regulă în afară de mişcarea personalismului Soluţiile lor şi când acordă un rol persoanei, scoboară acest rol la ceva cu totul secundar.
     Soluţia indicată prin denumirea de personalism energetic este clădită pe unitatea persoanei cu natura materială, fără ca totuşi ea să aducă o scoborîre a rolului personalităţii omeneşti. Noi socotim că înlănţuind energia personalităţii în celelalte energii ale naturii, am găsit o bază mai sigură pentru înţelegerea atât a persoanei, cât şi a rolului persoanei. Avântul cel mare, pe care l’au luat aplicaţiile ştiinţelor speciale despre natură în timpul nostru, a venit după ce această natură a fost înţeleasă ca un lanţ unitar de energii transformabile una în alta, şi nu înainte vreme, când fiecare energie a naturii era pusă pe seama unei entităţi speciale. Acelaş avânt îl aşteptăm şi în domeniul aplicării ştiinţelor, cari se ocupă de persoana omenească. Cu cât manifestările omeneşti vor fi înţelese, mai puţin ca întâmplări şi mai mult ca necesităţi în mijlocul naturii, cu atât se vor extinde şi aplicaţiile ştiinţei despre om. Educaţia şi guvernarea omului vor deveni atunci din arte sprijinite pe tact şi ghicire, adevărate ştiinţe sprijinite pe adevăr şi prevedere.
     Soluţia personalismului energetic este împărtăşită de noi în mai toate scrierile anterioare cu caracter filosofic. Semnalăm celor cari se interesează de chestiune: Problemele Psihologiei (1898) pag. 71 şi urm.; Ştiinţă şi Energie (1902) aproape în toate capitolele. Aceste două scrieri sunt retipărite în voi- I din Stadii filosofice (1907). Apoi Puterea Sufletească (1907-1908) unde problema personalităţii se pune dela pr mele pagini (Introducerea). Mai pe larg în partea III, IV, şi V a acestei scrieri. In Elemente de Metafizică < 1912) soluţia este formulată aproape în întregime în Partea III, cap 2 şi 3. In Curs de Psihologie (1924) personalismul energetic stă la baza explicării inconştientului şi a caracterului.
     Complectând şi sistematizând într’uh nou volum părerile exprimate de noi, în curs
                                                        m
© BCU Cluj
               , i     •  '     :•     ...          J '. ,   ‘       '       '   '  ’ .i      ‘   ,
de.. âpYdafje ..tr.ct zeci, dc.,anl^ asupra, personalităţii, n am voit numai să dăm 6 unitate muncii noastre filosofice, ci am dorit să fim şi de ajutor tinerilor, cari caută un îndreptar experienţii lor, în România viitoare. O convingere fixată asupra rolului personalităţii Omeneşti este Ijotăritoare pentru orişicare începător. Mai ales într’o ţară ca a noastră, unde nu sunt instituţii sociale cu tradiţii stabile şi care aiurea sunt moştenite dela mai multe generaţii. La noi, riscul pentru începător este mare. Aceasta s'a văzut de mult-Rar alt undeva să fie înţeles mai greşit rolul personalităţii ca la noi. Cei de sus îşi atri-buesc un rol exagerat şi anarhic; cei de jos sunt fără credinţă în rolul lor. Intre aceste extreme, toate posibilităţile. Fiecare tânăr astăzi, puţin numai să fie ispitit de pilda celor de sus, că se şi crede predestinat să reformeze ţara. Boala reformelor este generală. Sub ea se ascunde anarhia personalismului.
     Şi totuşi, în firea Românului, luat ca neam, nu a existat înainte această anârljie. La el găsim mai curând o credinţă statornică în legătura personalităţii de natură. In cântecele populare româneşti, gestul omenesc să împreună cu faptele pământului. Ciobănaşul moldovean din „Mioriţa" se confundă la moarte cu florile câmpului. Viteazului Voevod Mircea, când este să i se arate credinţa neţărmurită în biruinţa, pe care va avea-o asupra lui Soliman, Eminescu nu-i pune în gură lăudărăşii personale, ci cuvinte simple ca acestea :
                        Eu îmi apăr sărăcia şi nevoile şi neamul!
                        Şi de aceea tot ce mişcă’n ţara asta, râul, ramul,
                        Mi-e prieten numai mie, iar ţie duşman este :
                        Duşmănit vei fi de toate fără a prinde cl)iar de veste.
                                        ,                 (Scrisoarea III)
     Este în firea Românului să fie simplu în expresiunea personalităţii. In port, ca şi în gândire, el evită înzorzonările excentrice In substratul adînc al sufletului românesc stă credinţa, că omul este una cu pământul. Aceasta este în genere credinţa popoarelor agricole. Legaţi prin munca lor de pământ, agricultorii sunt în genere modeşti. Exaltarea personalităţii o găsim la orăşeni, cari, trăind în mare parte din specularea muncii semenilor, au nevoie de o bună părere a altora despre ei. Poporul român, neam de ţărani, n’a avut nici odată lăudărenia în deprinderile sale. El are, ca şi popoarele vecţ)i din Italia, credinţa în „geniile locului". Din această credinţă ţăranul român şi-a tras vitejia în apărarea moşiei strămoşeşti. Prin această credinţă, s'a mijlocit bisericei ortodoxe române transformarea ei într’o biserică naţională, după ce mai înainte, aceeaş credinţă uşurase contopirea, în trupul românesc, a tuturor seminţiilor de popoare rătăcitoare între Tisa, Prut şi Dunăre. Conştiinţa de patrie o confundă Românul cu conştiinţa pământului, pe care stă. De aceea Ia niciun alt popor, conştiinţa autoironiei nu este mai vie ca la el. Aşa de altmintreli par să fi fost şi strămoşii lui Dacii. Toţi istoricii ne-au păstrat amintirea, că Dacii se credeau nedespărţiţi de pământul, pe care locuiau.
     Această credinţă este bine să fie adusă la cunoştinţa tinerei generaţii, în momentul când să deschid poporului nostru perspective de viitor. Personalismul energetic este vlăstarul unei vecţji credinţe strămoşeşti; un vlăstar plămând, care aşteaptă, pentru creştere, o atmosferă priincioasă.
     Nădăjduim, că această atmosferă vor aduce-o tinerii la educaţia cărora noi am contribuit printr’o activitate publicistică de un sfert de veac.
                                         I M N
                                                       DE
                                               ION BUZDUGAN
                            In zori de zi. de după munte, Răsare
                                 Luminosul Soare,
                            Dracon cu od)i de foc în frunte, Ce-aprinde în ijăul singuratic Cu bălării până la brâu Lungi jeregae de jăratic Şi boabe de mărgean — în râu...
                            Trezit din peştera-i de piatră Cin pământean cu păr vâlvoi,
                            Cu cljip sălbatic de strigoi, Punându-şi jeregai în vatră, Ingenuncljiază pe irugă Şi’nalţă Soarelui o rugă:
                            —   „Mărit să fii, ceresc Balaur, Dracon de foc cu solzi de aur, Că mi-ai adus din cer, în plisc, Lungi jeregae de jăratic,
                            Şi focul mi-ai aprins în pisc Pe vârf de munte păduratic../
                            —   „Slăvit să fii, mărite zeu,
                            Cu cljip înaripat de zmeu,
                            Că’n groapa-mi de’ntuneric plină, Intrai cu suliţi de lumină, Gonindu-mi ale nopţii duhuri,
                            Din peşteră şi din văzduhuri,
                            Iar ploaea de lumină caldă, Mucegăitul trup îmi scaldă...
46
                             Căci Iu în zorii dimineţii Din fagurul gălbui de miere Reverşi lumina dulce-a vieţii Şi în sălbatecul meu trup Sporeşte tainica putere,
                             Ca mierea’n fagurii din stup.., — «Mărire ţie, Oci)iu divin. Căci tu m’ai învăţat să vin La focul sacru să mâ’ncbin:
                             De frig şi foame sa mă apăr, Din cremene scântei să scapăr, Lovind cu cremenea în piatră, Jăratic să-mi aprind în vatră: Să-mi coc Ia foc
                             Ciuperci şi rădăcini amare
Vânaţi în codru — să mi-i fierb!..
O, lasă-mă. Dracon ceresc,
                                                  Dracon de foc,
                                                                                                      Din pragul gropii Să m’apropii
De chipul tău dumnezeescl..
O, lasă-mă să-ţi preamăresc Sfânt chipul ţâu, cioplit in piatră,
                                                    Ce arde'n vatră—
                             Şi’n semn de jertfă — chipul tău, Să-l ung pe gură şi pe pântec,
                             Cu sânge cald şi solzi de său,
                             Şi, proslăvind u-te în cântec,
                               In faţa ta să mă prostern,
                                           Şi pui de cerb şi căprioare,
                                       Săltând în joc, Pe lângă foc,
Dracon divin, Dracon etern,
                                                                                                                                           Să mă închin In vecii vecilor, amin!..

© BCU Cluj
CÂRTIŢA
                                                 DE
                                          ION BUZDUGAN
Cârtita pământului, sălbatică şi oarbă,
Scurmă muşuroaie proaspete de ternă,
Vrând ca să-şi răsbească noaptea ei eternă: Din lumina soarelui să soarbă!..
Tainică, ieşind ca din mormânt,
Din adâncuri de’ntuneric pe irugă,
Ctitoreşte mici biserici negre din pământ Inăltând luminei pământeasca-i rugă...
Cârtiţa pământului, sălbatică şi oarbă,
Sufletul meu trudnic nu ca tine oare Năzue din bezna-i tainică, spre soare —
Din lumina veşniciilor să soarbă ? 1
Sufletul tot sapă’n zidul lui de tină,
Zămislind sub cer biserică luminei,
Dar mereu din bolţi, sub greutatea tinei.
Tot ce-a zidit se surpă în ruină...
Misticul meu suflet, chinuit de visuri, Reîncepe iarăşi din pământ zidirea:
Pân’la stele se înalţă cu gândirea,
Dar din stele iarăşi cade în abisuri... ,
Cui să-mi strig durerea, veşnică şi oarbă?.. Cine-o să mă vadă, cine-o să m’audă?!
Până când, Stăpâne, prăbuşirea crudă?!
Până când abisul mut o să mă soarbă ?!
Când o să-mi îngădui, veşnice Zidare, Ctitorind zidirea, pe vecii de scljele,
Să mă’nalţ, în suflet, până în bolţi de stele Tainic, din lumina veşnicului soare,
Să-mi aprind lumină veşniciei mele!..
           t
           .      48
© BCU Cluj
              CONUENAKE
             frănturi DINTR’O viaţă inchipqită ,
             ' PENTRU TĂLMĂCIREA ALTOR VIEŢI
                  ADEVĂRATE  de N. M. CONDIESCU
                    III
      De şapte luni Conul Enake nu mai este ministru. Şeful guvernului, remaniind cabinetul, a trimes pe ministrul domeniilor la vatră, ca să se odihnească, să se reculeagă şi să-şi adune toate puterile pentru „clipa supremă11 când ţara are să-i ceară „totul sau nimic".
 :   De atunci, marele om îşi rumegă întunecat, cu un început de ramoleală, amărăciunea.
      „S’a purtat cu mine sinistru!... Se convinsese, pe semne, că nu o să mă poată răsbi, cu toate machiavelismele lui... Cum de n’am priceput eu că mi-o coace ?“
      Dar ceia ce nu putea să-i ierte primului ministru nici în ruptul capului, era „şiretenia bizantină" cu care-1 îmbrobodise. Ii făgăduise cum că la prima remaniere îi va da Externele. Şi Conul Enake crezuse. In cele câteva luni de dulce visare, premergătoare portofoliului făgăduit, n’a făcut altceva decât să se pregătească pentru noua şi greaua sa sarcină-
      „E — hei îşi zicea, — umflat de importanţă, —.nu-i tocmai uşor să fii logofăt al treburilor din afară, pe aşa vremuri grele! fluzi, —să stai de vorbă cu marile puteri şi să descurci cele mai încâlcite probleme diplomatice...11
      Un lucru însă îl impresiona ciudat. De câte ori rostea „marile puteri11 se simţea, cu necaz, mic; o gogoriţă de care nu ar fi vrut să aibă frică şi care, în ciuda voinţei sale, îl chinuia. Hnteriul strămoşilor, plecaţi la tălpile marelui vizir, ticăloşiţi în făr’de legi şi bucuroşi să scape din bucluc cu câteva perechi de palme şi lovituri de ciubuc, îi înfăşură sufletul cu smerenia robului păcătos. Cuvintele „Nemţii" ori „Muscalii" înfigeau în străfundul făpturii sale senzaţia pe care ţăranul o rostueşte plin de teamă: ,;Ce măi vere, te pui cu boerii?'1.
      In clipele de glorioasă visare, se examina cu de-amănuntul în oglindă, întrebându-se: „Cum am să fiu ? Fără îndoială, cu multe măşti... Enigmatic şi indescifrabil, — da, impenetrabil. Diplomaţia are multe chichiţe, e cea mai desfrânată curtizană, o Mesalină!..."
      Petrică făcuse scurtă la mână, tăind filele la tomurile tot mai numeroase cari soseau de prin librării. Pe biurou, stau permanent deschise, memoriile luj Meternich, Talleg-
                                             49                              x
© BCU Cluj
  rând şi Bismark. Şi deodată, prăbuşirea!.. A, câtă prefăcătoriei*a trebuit Conului Enake, ca să ascundă fiţâ de toţi, sbuciumul care-1 gâtuia. Pu-ârd,— cu un surâs silit dar senin, — capac peste craterul lăuntric al sufletului său vulcanic, şi-a luat rămas bun dela biuroul de unde adesea, cufundat in gânduri, îşi frecase îndelung ureebea sau işi ciocănise şiragul de dinţi platinaţi, cu aspect de armură medievală. In cuvinte părinteşti, a îndemnat pe subalterni să nu uite niciodată sacro-sancta deviză a oricărui bun român: «Patrie, — rege, — atmegaţiune, — jertfă, muncă, dezinteresare, moralitate". Lui Tâsică Fiorian i-a dăruit faimoasa geantă de piele, în care nâzuise să încuie pe Bismatk şi pe Miternicb- Şi-a coborit scara, mormâind: „Toate-s zădărnicii"...
       Acasă însă, a isbucnit. Toată lava s’a revărsat, — în lipsa lui Dănăilă şi-a Iui Brusture, — făcuţi nevăzuţi din prudenţă, — peste bietul Pavel care, lucru nemaipomenit a primit două palme, pentru că vârsase vin roşu pe faţa de masa. Gestul acesta, a pricinuit Conului Enake remuşcări crunte. Toată vorbăria irosită, — duios şi pocăit,— ca să moaie durerea slugii, a fost zadarnică. La toate mângâierile şi chiar la făgâduiala că-i va spori leafa şi-i va mări partea înscrisă în testament, Pavel răspundea întunecat: „Ruşine pentru obrajii mei zbârciţi, cucoane... Palmele nu se mai po,t lua înapoi".
       Seara târziu, mototolit de atâta frământare, a simţit nevoia unei mângâieri.
       „Nu trebue să mai am atâtea scrupule, la ce bun? Viaţa trebue luată şi mai „â la lâgere" mă’nţelegi? «Şi-a telefonat Ninetei să vină* Tolănit pe sofa, în pijama cafenie de zefir, brăzdată cu gaetane negre, o aştepta... . şi’şi făcea curaj contemplând formele armonioase ale Efebului din Anticgtera.
       „Liber, — liber, — liber!... Mă voi devota cu trup şi suflet arheologiei, istoriei şi artelor, pentru care, — slavă Domnului, — am atâta chemare..." Şi sculându-se, se îndreptă spre biurou, trase saltarul şi luă cinci hârtii noui a câte un pol, pe cari le vârî în buzunarul pijamalei. Gesturi consacrate printr’o îndelungă obişnuinţă.
       Minute trecură, — apoi ceasuri.
       Pendula cea mare din hali vesti miezul nopţii.
       Nineta n’a venit încă.
       Conul Enake e singur şi se simte nenorocit.
       Nineta nu mai vine...
       Şi pentru prima oară, renunţând la patul larg din dormitor, s’a lăsat să-l fure somnul pe divan. A petrecut o noapte rea, cu visuri urâte, pline de amăgiri diavoleşti. Se făcea, cum că se îmbrăca în haine de ambasador. Bătrânele mâini ale lui Pavel tremurau obosite, ajutându-i să îmbrace fracul muiat în aur şi greu ca plumbul din pricina puzderiei decoraţiilor. Şi pe când îi prezenta, marţial ca un scutier, spada, — văzu în oglindă, fluturând deasupra cheliei, mulţime de mănuşi cenuşii, făcute mănunchiu în mâna premierului care rânjea... Alături, Brusture şi Nineta se săruiau de foc pe când Dănăilă cu mâna stângă îi mângâia obrajii, iar cu dreapta îi căra pumni în cap, până ce i l’a micşorat cât un bob de mazăre.
       filele trec. Conul Enake se simte tot mai bătrân. Ceva s’a stricat în şurupăria lăuntrului său. Are şovăeli şi întunecimi de gânduri. Nimicuri cari altădală lunecau uşor peste optimismul său vesel, îl tulbură acum urât, enervându-1 până la violenţe de care se ruşinează apoi.
       Brusture, trecându-şi licenţa, l’a părăsit.
       Nineta n’a mai răspuns chemărilor repetate.                                    •   ^
       Acei pe cari se obişnuise să-i vadă aproape zilnic, — unii veniţi să ceară sfaturi, alţii ajutoare, alţii combinaţii de afaceri şi cei mai mulţi să-l tămâie şi să-i linguşească slăbiciunile, prieteni politici şi oameni de casă, — vin tot mai rar, unii de loc. Singure nepoatele au venit şi au cerut în repetate rânduri să-l vadă. Pe dânsele însă nu vrea să le primească. „Când am să fiu pe catafalc... şi nici atunci!../ l-a rămas Dănăilă cu care filosofează îndelung asupra nimicniciei vieţii şi nerecunoştintii oamenilor şi pe care il chinueşte uneori satanic. Ii dictează până la năucire. „Memoriile unui bun Român, om de stat" şi Dănăilă le copiază, apoi Ie recopiază cu ştersături şi adăogiri pentru ca iarăşi s’o ia dela început. Fiecare rând îl spurcă cu sudălmi şi blestemă, scrâşnind din
50
© BCU
dinţi, pe Brusture care „s’a liberat*, lăsârdu-1 pe dînsul în focul                La cca mal
mică întunecare a lui Dânăilâ, Conul Eni ke, îi spune rîspicai şi difctolic de duios:
      —  Te-ai plictisit şi 1u? Se vede că ţi-ai făcut suma..
      —   Vai de mine Cucoane!...
      —       Nu de alta, dar ca să ştiu.. N’ai decât s’o spui leal, aşa cum ai învăţat dela mine... Eşti liber... Eu nu ţiu pe nimeni cu de-a sila şi nu cer nimănui recunoştinţă... Numai că, — ţi-o-spun asta în interesul tău, — faci şi tu ca vaca...
      —       De ce-mi rupi sufletul Coane Enake, de ce? Rpoi văd că. degeaba te slujesc eu cu credinţă de douăzeci de ani, dacă încă n’ai ajuns să mă cunoşti... Lângă cine oare m’am simţit eu om?
      Şi Dânâilă lua înfăţişarea de milog îndurerat, gata să se gâtuie penlru nepreţuitul lui stăpân.                                                                     -
      Rpariţia lui Petrică în biurou îl sâcâie. L’a oprit să-şi mai facă meseria de tăietor de file. Cărţile se îngrămădesc mormane pe biuroul la care Conul Enake nu se mai aşează decât ca să se cufunde într’o linişte fără de gânduri. Serile l’apasă. Uneori face pasenţe, de obiceiu „Ofticoasa" şi „Legiunea de Onoare" legându-le reuşita de anume realizări: „Dacă iese, vor avea iarăşi nevoie de mine şi voi reintra curând în guvern"; sau: „Nineta se câieşte de ceea ce-a făcut şi are să vie". Rite ori, îşi trece în revistă bilanţul „agonisitei unei vieţi de rob", depozitele de prin bănci, acţiunile, tantiemele, numerarul din casa cu bani şi sfârşeşte, temător de el însuşi, să-şi potolească bucuria care-1 încălzeşte: „La ce mi-a folosit toată strădania, — la ce? Parc am să pot să le iau cu mine dincolo?... Trebue să înfăptuesc opera cea mare... De mâine încep să-mi scriu testamentul..." Dar „mâine" îl înfricoşeză: „Dacă, oare îmi cobesc singur? Lasă... mai e vreme..."
      Neutralitatea României se apropie de sfârşit. Conul Enake, fără un reazăm de gândire limpede e contra „intrării în pârjol". Rgitaţia opoziţiei, complicitatea tăinuită a guvernului, îl supără. întrunirile însă, pe chestiunea aceasta îl scot din sărite: „Oameni clătiţi la cap care zgândăresc pornirile gloatei".
      Intr’o Duminică, spre sfârşitul lui Iulie, opoziţia ţinuse iarăşi o întrunire cerând intrarea României în războiu alături de Francezi şi Ruşi. Conul Enake, în papuci şi balat lung de borangic, înfundat într’un fotoliu englezesc, torcea gânduri negre. Pe uşă, dădu năvală, Barbu Crivăţ, vecbiu prieten şi aprig intervenţionist.
      —   De sigur, după întrunire, iar i-aţi împins să urle în faţa palatului...
      —   R fost vijelie mare!...
      —   Vorbe goale ca întotdeauna...
      —        S'a isprăvit! încaltea când a vorbit Matei Cantemir, eu, — care aveam toată pregătirea sufletească şi tot m’a luat cu fiori. Dar sala! Sala!... Gn delir!... Rm trăit momente mari...
      —   Da, — o fi românesc, o fi vitejesc, o fi boeresc avântul, dar vezi...
      —       Ştiu ce vrei să spui... Că suntem pe drumul unde răspântia are să fie însemnată cu crucile morţilor, — dar bine Cucoane, ce vrei dumneata? Acum ori niciodată!...
      —       Nici acum, precum niciodată, mă’nţelegi? dar în nici un caz acum. Nu suntem noi in stare să ne măsurăm cu maşinăriile nemţilor...
      —   Rtunci, după dumneata, trebue să renunţăm la îndeplinirea năzuinţelor milenare...
      —   Par’că vorbeşti la Dacia... Nu suntem în stare, mă’nţekgi?
      —        Nimic fără jertfă şi suferinţă, Coane Enake... Vremurile trec peste noi şi ne târăsc acolo unde trebue să fim, ci nu unde vrem sau nu vrem noi.
      —   E, eu nu prea citesc bine în ce va să vie...
      Şi Conu Enake, privi întunecat în gol, crunt ca osânda vremilor pe cari, — printr’o intuiţie venită din afara mijloacelor sale, — le ghicea viforoase.
      O făşie de raze pătrunse în atmosfera grea a odăiei printr’o căscătură a storului. Fire de aur necăjiră fruntea şi ochii fostului ministru, care enervat de atâta lumină veselă îşi mută fotoliul în umbră.
      O perdea aeriană asemeni hotarelor dintre două lumi, în totul deosebite, coborî între Crivăţ şi Conul Enake.
     Rămas singur, Conul Enake începu să revizuiască o pagină din memoriile sale. Şterse şi adâogă, apoi iarăşi sterşe şi iarăşi adăogă, terminând capitolul astfel:
51
© BC1
> „Că nu-i pe lume om curat în lăuntrui scu>-âşa precum ,va fLvrut Donmu^sâ?} faci-; ci, începând cu sfinţii, la mare preţ au fost aceia cari, după ce mai întâi şi-au îngreunat sufletul de păcate şi’n mocirla poftelor şi a năravurilor s’au bălăcit,— s au, spălat apoi cu lumina curăţeniei şi-a înţelegerii depline. Pentru omul de stat, în deosebi, experienţa întru toate cele este pârgpia lui de reazăm şi cum oare putea-va el s’o dobândească decât încercând şi pe cele bune şi pre cele rele? Astfel fiind, nu au însemnătate relele lui porniri, nici apucăturile lui pătimaşe, ci bunele lui intenţiuni şi înfăptuiri cari, dacă ajung să-i covârşască păcatele, el cu prisosinţă şi-a plătit cinstea ce i-au făcut-o oamenii, alegându-1 de cârmaciu...“                                                             ,
      „E bine, — îşi zise recitind, — că am luat-o ca’n hrisoave... Ş’apoi nu-i aşa? Nu-i drept oare ca punând tu tot ce ai bun în slujba ţării să pună şî ea ceva în slujba păcatelor tale? Care ar mai fi răsplata?11
      Spre seară, Dânăilă aducându-i copia pe curat, nu se putu stăpâni şi zise:
      —   Cu mare talent ai întors’o cucoane... •                                         .
      Dar Conul Enake:
      —        Nu te obrăznici, mă’nţelegi? Că, dacă ai mai avea opt vieţi şi încă n’ai fi în stare să te înalţi până la concepţia călăuzitoare a acestor cugetări... Nu’s de nasul tău!“
      —        Aşa trebue să fie dacă o spui dumneata,—iar în gând: Crâparea-i odată să văd şi eu cu ce m’aleg...
      Asemeni călugărului Burcpard, maestru de ceremonii al curţii papale, pe vremea Iui Alexandru Borgia, Dănăilă. Busuioc ţinea şi dânsul un „Diarium" plin de însemnări sugestive cu privire la viaţa şi îndeletnicirile Conului Enake. Pentru Duminica aceasta, Dănăilă a scris apăsat:
      „Cu cât îmbătrâneşte jupânul, tot mai mult îmi dau seama că nu trebue să-mi pară rău de strădania topită în slovele acestea de-alungul anilor, — precum ca să se ştie odată şi odată...
      Prin adevăr, ajungi să te cureţi de toate păcatele şi eu adevăr am pus în aceste rânduri împotriva minciunilor cu cari mi-am împânzit viaţa; că de-am fost slugă ticăloasă, el m’a făcut aşa, —■ de-am simţit dela întâia bucătură dăruită de el că, trebue s’o răscumpăr cu făţărnicie, linguşeală şi minciună...
      Eram dulce şi m’a acrit; eram câine de stână şi m'a scpimbat în javră cu sgărdă, doritor să se tăvălească pe blăni de urs. Şi crede el că, vapsindu-se el pre el în scrisul lui şi arătându-se acolo în piele de oaie n’au să-l dovedească cei ce vor veni că a fost lup ?...“                                                         ,
      Cu capul plecat în spre umărul stâng şi cu limba puţin scoasă într’o parte, Dănăilă scriind, îşi poci faţa cu râsu-i de vulpe şireată, multămit că are şi el un mijloc ca să-şi verse obida înăbuşită de atât amar de vreme.
                                             IV
      —   Cum te mai simţi boerule?
      —        Bine, mâi bine astăzi, mulţămesc lui Dumnezeu. Tusa m’a mai slăbit şi-a început să-mi pe foame.. Păi, că mi-o fi de-ajuns, cred, şase zile de supă şi de iaurt...
      —   Ameţeli ai mai avut ?                                               .
      —   Tot mi se înpăinjenesc ocpii când dau să ridic capul...
      Medicul, — acelaş de treizeci de ani, un fel de maimuţoiu, vânăt în obraji, cu mustăţi stufoase şi neîngrijite, slab ca un ţâr, vecpiu elev al lui Davila, — îi luă pulsul, îl ciocăni pe piept şi-i ascultă inima; apoi, îi puse termometrul.
                             Să fie a dracului de gripă!... adică mult o să mai bolesc aşa, eu omul sportului şi-al muncei intelectuale... Ş’apoi stând aşa, m’apucă gânduri negre mai cu seamă noaptea...
      —   Nu-ţi face spaimă degeaba, Coane Enake, o să treacă...
      :— Păi să treacă, că altfel ar fi păcat... Vodă a trimes de două ori până acum după veşti... O p semn bun ori semn rău, ai, — ce zici? E, săracul, poate că are nevoe de mine, că de când am plecat numai prostii fac ăia, par’că nu-i ştiu eu...
      —   Trebue să stai liniştit în pat şi să asculţi.»     '             ..
52
© BCU
    , — N’am fost învăţat aşa; inacţiunea mă turbează, mă’nţelegi? Cât? întreabă spe-rios Conul Enake urmărind ochii doctorului pe termometru.
      ■— 38 şi câteva linii, — mai nimic... Rşa-i la boală...
      La scară i eşiră medicului înainte cele două nepoate, — cari veneau zilnic după ştiri. Conul Enake îndată ce căzuse la pat, dăduse ordin lui Dănăilă şi Pavel ca nu cumva s’audă că s’au pripăşit prin casă. Medicul le spuse că-i este teamă de-o congestie la plămâni şi că i-a găsit inima slabă. „Dar cu Conul Enake nu poţi să ştii..."
      Şi, astfel, de opt zile Conul Enake boleşte. S’a pomenit strănutând des şi cu repetiţie, — în serie de 6-8 şi 10 ori, — un strănut special aducând a nechezat, cu pocnet în păreţii încăperilor de clănţăneau geamurile în cercevele.
      „E, o troaţmă şi nimic mai mult, o să treacă..." Şi a dus-o aşa pe picioare două zile. In dimineaţa zilei de-a treia însă, l-a luat cu fiori şi cu tuse seacă. Capul şi-l simţea greu ca plumbul de nu fa mai putut ridica din perne. Hpoi cinci zile şi cinci nopţi s a sbătut în vâlvătaia sângelui aprins, cu aiurări şi treceri dela viaţă în spre neguri, îngrijit de Dănăilă şi Pavel. întâia noapte s’a mulţămît să-l ştie pe Pavel la uşă, culcat pe un divan. Dar odată cu înteţirea răului i-a poruncit lui Dănăilă să rămână neclintit nopţile lângă dânsul, lăsând pe Pavel pentru corvoada de zi.
      La lumina soarelui, Conul Enake înfrunta cu bărbăţie toate capriciile chinuitoare aleboalei; odată însă cu căderea umbrelor serale şi cu urcarea temperaturii începea să se simtă singur, tăiat de restul omenirii. Omul acesta care în lunga sa viaţă nu făcuse altceva decât să se izoleze, — sub aparenţele unei sociabilităţi plină de cordialitate, — fugind de prietenie, de sinceritate şi de cuvântul crud dar drept care putea să pornească dintr’un suflet devotat, desluşia pentru întâia oară singurătatea sinistră a zilei de mâine, tot atât de goală, tot atât de rece ca şi cea de eri, ca şi cea de astăzi. Era laş şi fără de mijloace în faţa neprevăzutului. Platoşa formulelor sofistice cu care îşi încorsetase întunecimele şi păcatele se dovedea neputincioasă ca să-l apere, cu sclipirea-i de tinichea, împotriva negurii care venea din scorburile necercetate ale altor tărâmuri. Ceasuri lungi de noapte le petrecea căsnindu-se să adoarmă, dar somnul, subt implacabila poruncă a unei răsbunări târzii, îl momea câteva clipe, pentru ca trezirea să-i fie întovărăşită de sguduiri spasmotice.
      Un singur bec, — acoperit cu un batic portocaliu, — creiona lumină reţinută şi pale de umbră peste lucrurile din odaie. Conul Enake simţea dogoreala toropindu-1. Mângâind, cu răcăituri de unghii- baclavalele rombice ale plapomei de atlas, — căci aşa pomenise dânsul, plapomă. turcească pu pătură franţuzească,— repeta, privind ţintă icoana de argint a sfântului Nicolae : „Trebue să adorm, pentru că somnul alină suferinţele şi dă sănătate". Şi închidea ochii, aşteptând să aţipească. Dar pleoapele cădeau ca pe jăratec şi’n lupta de-a căsca iarăşi ochii mari, simţea, cum vin din oglinda dulapului limbi de flăcări cari şerpuiau în fel de chipuri şi se subţiau apoi până ce lăsau Ioc unui ochiu neînchipuit de frumos, care-1 ţintuiacu prlvirea-i împăienjenită de lacrimi, într’una şi într’una... până ce peste minunăţia de ochiu năvăleau nişte pitici becisnici asemeni limbricilor. Şi se strâmbau diijă-nlile şi-l ameninţau cu pumnii lor cât musca şi-l ocărau: „Păcătosule, ţi-a venit vremea să treci hotarul... Hide, vino să te dejghinăm şi să te curăţim cbinuindu-te“. Bietul Conul Enake se căznea zădarnic să-i alunge; ei stăruiau tot mai ţjidoşî în strâmbăturile lor, stropindu-1 din nişte pompe cu apă fiartă mirosind urât. Şi deodată piticii se făceau cum că’s- nişte ghiare care se lungeau, se tot lungeau ca nişte scobitori sidefate până’n ţâţa stângă a boerului pe. care începeau s'o sgârie şi so cresteze cu dâre sângerânde, brăzdând carnea tot mai adânc şi cercetând să-i găsească: „inima de motan spurcat". Se scutura de apucătura aceasta drăcească, după mari cazne, răcnind tare, de sărea Dănăilă drept în călcâie. Şi iarăşi se dădea odihnei, pentru ca în toată casa să dea năvală, oameni neştiuţi, oameni strâmbi, cu bărbi din câlţi şi ochi de oţel cu priviri sfredelitoare de burghiu roşit în foc, cari cântăriau fiecare obiect, şi-l preţuiau şi se tocmeau, pe când, sub tabloul „Bomba dela Calafat" din spatele.biuroului, plângeau nepoatele.. pentru ca de îndată să ch'hotească şi să dănţuiască cu mulţime de lume adunată în jurul unei statui, care par că ar fi adus la chip cu dânsul. Dulăi de stână ridicând piciorul, strooiau marmora soclului, iar în mijlocul lor, Dănăilă făcea la fel. Spumând de mânie, Conul Enaclje se repezia la Dănăilă să-l rupă în palme, dar când da să ridice
53
© BCU Cluj
  mâna. simţia ca o lovitură de ciocan în moalele capului. In spre ziuă. când începea să mijească lumina cenuşie a zorilor, duhurile rele se potoleau şi gânduri aşezate începeau să-l muncească Socoteli încurcate îl înfierbântau. Recapitula tot ce are strâns în lada de fier, prin bănci şi în străinătate. Se’ncurca în adunare şi-o lua dela început pentru ca iarăşi să piardă rostul ţifrelor. Totalul i se părea meschin de puţin şi ofta din băerile inimii: „Cum am să pot oare sărac cum sunt să înfâptuesc tot ce-am făgăduit? De unde să mai iau? Trebue să mi fac testamentul cljiar astăzi..."
       Dănăilă, în al său „Diarium" a însemnat lucruri foarte interesante asupra Conului Enake, pe timpul boalei:
       Luni 2 August■    . Jupânul a căzut Ia pat. L’a doborât gripa, dacă, — dat     fiind vârsta
  sa înaintată, — n'ar   p      cazul să spun că i-a venit vremea... Şi de-o p să se  care multă
  negură şi multă putreziciune o să-i ducă sufletul dincolo. Ce n'aşi da, să ştiu sigur că nu se mai scoală; dar, cu Conul Enake toate socotelile dau greş, iar dracu însuşi e uneori neputincios. De cum nu s’a mai putut ridica din perine, m’a cţjemat:
       —   Dănăilă băete,     mi-e rău de tot... Cine m’o fi blestemat nu ştiu, — că  numai bine
  am     făcut şi de voi   fi    făcut rău cuiva, apoi numai din superioare interese   de stat ori
  fără de voia mea i-l-am făcut...
       —   Nu te mai frământa cucoane, e boală cu leac, răceală...
       —        E- răceală, răceală, — dar vezi, nu mă simt eu cum ştiu c’am mai fost şi’n alte răceli... Să faci bine să-ţi faci patul pe canapea, să dormi noaptea lângă mine..
       —   Păi, noaptea s'ă Pavel...
       —   Lasă-1 pe Pavel să mă’ngrijească ziua că-i bătrân şi nepriceput...
       —   Poate că ar p mai bine o soră de caritate...
       —   Nu vreau fustă pe lângă mine, — mă excită, mă’nţelegi?
       —   Sau duduiele, că de, ori-cât, sângele apă nu se face..
       —        Să n’aud de ele, lua-le-ar dracu să le ia... De ce mă iriţi de-asurda? De le-aşi primi, n’ar face alta decâl: să-mi pândească răsuflarea că doar-doar am să crăp.
       —   Nu vorbi cu păcat boerule...
       -- Îmi vin nervii, mă’nţelegi? Boule!..
       Şi sa învineţit înecat de tuse. On astfel de cuvânt nu mi a spus încă până acum. Doctorul i-a dat să mănânce numai supă şi iaurt Vai de sufletul lui Pavel. când i-aduce de mâncare. Pune să-i cureţe tacâmurile şi farfuriile în faţa sa; ia paharul îl pune în lumină şi-l priveşte pe toate feţele:
       —   Şterge-1, Pavele.
       —   Păi e şters, Măria ta...
       —   Nu este. De două ori să-l ştergi, că are microbi, mă’nţelegi? Gângănii nevăzute...
  Poţi să mori dintr’asta. pricepi?                                  ,
       Şi Pavel şterge fără să priceapă.
       —        Supa i acră şi sărată potroacă •• Să spui Saftei. că de-aşi putea i-aşi scoate ocljii, — şi de-ar avea opt oct)i tot oarbă aşi lăsa-o, mă’nţelegi ? Pentru că după ce-s osândit să mă l)rănesc numai cu zeamă, mi-o otrăveşte—
       Şi scuipând în farfurie, se strâmbă urât
       După amiază mi-a spus: „Du-te şi tu în bibliotecă de te odihneşte... “N’am apucat însă să cucăi îutr’un fotoliu c’a început să sune— Şi m’a sunat de şapte ori— Şi osânda a început:
       —   Vreau să-mi citeşti, caută-mi lliada ..
       Şi iacă-mă’s urcat pe scări, om gras ce mă găsesc, cl)iorându-mă prin rafturi, di-buind un sfert de ceas, până să dau de carte—
       —        E.—m’am răsqândit. — susură încet, cu glas de fleoarţă leşinată, — vreau ceva mai romantic, de pildă „Le Roi s’amuse" mănţelegi?
       —   Cum Cucoane?
       —   fluleo, — eşti prost şi incult— adu catalogul.
       Şi îi aduc.
       —   îlite. adu cartea Nr. 763.
       —   Citeşte, — adică declamă, auzi? aşa cum făcea Brusture—
       —   Păi, nu ştiu aşa de bine franţuzeşte, boerule...
                                                             54
©
      —        Aoleo, auoleo, auoleol... şi vai de mine, pe ale cui mâini am rămas eu, Ia bă-trâneţele mele pline de suferinţi,... Adu-mi atunci „Curcanii noştri" de Alexandri.
      —   Citeşte „Peneş Curcanul
      Şi citesc
      —   Declamă.
      Şi dec'am.                         :
      După câteva minute, privirea i-se propteşte în tavan, apoi pleoapele i se închid, apoi se sbat pripit, apoi tresare, oftează şi zice: „Declami prost, — gângâveşti, —te opreşti unde nu trebuie şi te umfli ca un gâscan acolo unde trebue să fii duios...
      —   Păi, eu nu-s actor Cucoane, zic înciudat şi înrăit...
      —   Eşi afară,—nerecunoscătorule!
      După cinci minute mă sună iarăşi. Nu mă mişc din bibliotecă. Şi sună, — sună prelung, sună încontinuu, de s’adună toate slugile.
      —■ Unde dracu te-ai vârît? fugi de mine, ai? Profiţi că’s neputincios...
      —   Boerule,—am fost şi eu ca tot omul... nu. puteam să viu la comandă, neisprăvit...
      —        Bi să vii—că neisprăvit ai fost şi după urma mea eşti acea ce eşti... Caută-mi actul de cumpărătoare al casei din str. Rinocerului...
      Fără îndoială, am să crap înaintea Iui, M’a înebunit. Şi însemn aici, cu adâncă convingere: „Totul se plăteşte pe pământ ..“                                                   >
      Miercuri 4 August.. Ciufut şi cl)id)iricios a fost toată viaţa. — aşa a rămas şi acuma când, puţine ceasuri mai are, poate, până să se înfăţişeze înaintea neînduplecatei judecăţi. Azi noapte am suferit chinurile iadului După ce aruncase un bârdău de ocări ţigăneşti, cu vorbe ne mai pomenit de triviale, asupra Saftei bucătăreasa pentru că iaurtul îi păruse acru şi amar, — fără să ţină seamă că gura dânsului este coclită, — a asvâr-lit cu castronaşul în Pavel a tras plapoma până sub bărbie şi a stat aşa, cu ochii închişi şi cu oftări prelungi, ca un martir căznit, vreme ca de un ceas. Să fi tot fost orele nouă şi jumătate. „Bogdaproste, — îmi ziceam eu mie — că s’a potolit; poate că s’o odihni de-a binelea şi m’o lăsa şi pe mine să-mi însdrăvenesc oasele astea hărţuite—" Ţi-ai găsit!
      —   Dânăilă. — puiule — mai pune lemne în sobă că mi-e frig...
      In casă, căldură de cuptor încins, să crape omul.
      —   Pune-mi termometrul, simt că am temperatură..
      I l-am pus. A aţipit aşa cu termometru subsuoară. Hm aţipit şi eu. Intorcându-se, pe semne, pe-o coastă, a lăsat instrumentul să alunece în pat şi l-a făcut ţăndări. M’am trezit în răcnete:
      Cine mi-a pus cioburi de sticlă în pat?... Vreţi să mă omorîţi tâlharilor!... Uite, —■ am spinarea crestată şi m'am tăiat în mâini...
      —   E termometru Cucoane, ai adormit cu el şi l-ai spart.
      H trebuit să-l spăl şi să-l schimb de cămaşe ca pe-un copil. După vre-o jumătate de ceas a început să răcnească:
      —        Goneşte i!-.. Dâ-le la cap cu ciocanul cel mare... sdrobeşte-le ţeasta... vor să-mi mănânce inima.. N’auzi câine, ce stai?* Era roşu la faţă şi clănţănea a turbare.
      —   Linişteşte-te boerule ai visat urât...
      —       Vise trimese de diavol... Nu pot să ţi Ie spun că mi-e frică... Aprinde candela Ia icoană... Vezi. — dacă nu mai am eu grijă, nimeni nu se mai gândeşte la asta, păgânilor şi spurcaţilor!... Pune-mi ciorapii, — mi-e frig. Ai pus ciorapul din stânga pe piciorul drept...
      —   Păi tot una e, Coane Enake..
      —       Nu mă contrazice, — nu-i tot una, mă’nţelegi? îmi merge rău.. Scbimbă-1 îm-peliţatule 1...
      —   Păi, după ce vrei dumneata să cunosc care-i din dreapta şi care i din stânga?
      —   Cel din stânga are o steluţă de amici sus
      —Taman pe ăla l-am pus în stânga,—ş'apoi de unde puteai să şti dumneata că nu-i aşa?
      L-am simţit după cum s a aşezat pe picior, scbimbă-I...
      Şi-a trebuit să-l schimb, aşa cum n’ar fi vrut, dacă vedea. Şi iarăşi linişte timp de vre-un ceas.
      —       Sparge oglinda! . Fă-o ţăndări, dă 1.. Omoară-i... Aoleooo 1... cum vin de urâţi... Testamentul Dânăilă ! Vreau sâ-1 fure... ?Nuri lăsa Im. ;
                     '                       '55;.        '        .          ....
©
      II frec cu oţet aromatic. Răcorit, adoarme. Va să zică, testamentul există, dacă-1 pomeneşte;. Dar unde? In sertarele biuroului? In cassa de bani? la tribunal ori nicăeri? Mai mult înclin să cred că nicăeri, după câte îl cunosc. Dar dacă există într’adevăr ?.. Cui, cât şi cum? Pe câţi a minţit? Pe mine cel dintâi, mai mult ca sigur... Toate cheile, prinse în belciug, sunt sub căpătâi... Şi ispita mă sgudue... Mă scol, m'aplec spre dânsul şi alunec mâna binişor sub pernă. 71 tresărit şi mă priveşte cu oclji mari.
      —   Iţi aşezam perinele boerule...                                  *
      —   Dănăilă, cântă-mi o romanţă veclje-.
      —   N’am cântat în viaţa mea Cucoane Enake.
      —   Cântă când îţi zic! Şi râde drăceşte cu toată boala care-1 sgudue.
      —   Cum să cânt boerule, — vrei să rag ca un măgar ?
      —   Te-ar prinde de minune Dănăilă... Cât e ceasul?
      —   Trei după miezul nopţii.
      — Mi-e sete... dă-mi limonadă. Hre gust de piatră acră... Ce naiba aţi pus în ea? Otravă ţjai ? Gustă spurcatule!... Şi scoală şi pe Pavel să guste şi el... Barem să crăpaţi şi voi, dacă o fi să fie...
      Şi-a trebuit să bem.
      In zori, respira uşor şi înseninat. Cândva a zâmbit şi-a şoptit duios: „Pe când eram copil, mama..."
      Vineri6 Angust. Nopţi chinuite. Hm început şi eu să stau de vorbă cu dracii şi cu stafiile.
      Duminică 8 August. Vodă, guvernul, academia, toţi fruntaşii politici întreabă de cum îi merge boierului. Când i-am spus că a venit mareşalul curţii trimes de Rege, a dat să se ridice drept în capul oaselor, dar l’a doborît tuşea.
      Şi-a botezat boala: „Maladie crepusculară" şi îngână deseori: „Eu mă duc, mă prăpădesc, — ca un cântec bătrânesc" pentru ca apoi, pe dată, să mă apostrofeze violent: Şi-o să rămâneţi voi, bicisnicilor şi neisprăviţilor!...
      Eri noapte ma chinuit un ceas, ca să-i desluşesc „adâncul plin de taine ce trebue să-l conţină cuvintele: „Bastoane cântăreţe" pe care i le a şoptit în vis „un pelican vorbăreţ" Uneori fredonează: „Păsărică bălăioară, gândul meu la tine sboară..."
      Hm început să cred că s’a clătit la cap.
      Marţi 10 August 191— De eri dimineaţă merge în spre bine. Scapă fără complicaţii. Nepoatele au venit zilnic după veşti, îngrijorate tare şi descusându-ne de-a başca până la plictiseală, pe mine şi pe Pavel, cântărind apoi şi verificând spusele fiecăruia. S’au arătat astăzi foarte vesele, aflând că boala „unchiului" s’a mai muiat. In sinea mea cred însă că, iar şi-au mutat nădejdea la calendele greceşti-.. De când aşteaptă şi ele să ştie într’un fel: se îmbogăţesc ori tot calice rămân? H. testamentul acela!-.. Mare minune dacă jupanul, după clasicul său obiceiu, nu ne-o trage un cljiul formidabil, aşa cum, de altfel, l’a tras şi acuma dricarilor cari îşi şi postaseră streajele respective în poartă. Doctorul spune c’a trecut Ijopul, dar că e tare slăbit şi are meteahnă la inimă"...
Gonul Enake a dormit liniştit şi adânc ca’n vremile cele bune şi s’a sculat pe la nouă dimineaţă foarte bine dispus. H surâs prieteneşte lui Dănăilă şi i-a poruncit să dea perdelele la o parte să-l scalde lumina. S’a ridicat apoi în capul oaselor şi proptindu-şi spatele în perne a oftat mulţămit, rotindu-şi bucuros ocljiî peste toate lucrurile.
      —       Dănăilă, — mă’ntorc de pe lumea cealaltă... Urâtă e zăcerea... Vine cu întuneric şi cu spaime - Uite, — par’că m’am născut din nou. Toate lucrurile sunt frumoase şi noui... Oglinda zâmbeşte în raze, paharul te îmbie să te răcoreşti, florile din vase ţi-amintesc de dragoste - Hşi vrea să nu mă urască nimeni... Pe tine trebue să te fi necăjit mult, spune...
      —       De loc Cucoane, — ce puteai să ştii dumneata în frigurile boalei de canonul nostru... Ne frângeam toţi de jale şi ne rugam să nu te pierdem-..
      —  E, — bun e Dumnezeu...
      —  Doctorul a spus că poţi să mănânci de-acum de toate - Stomacu-i sdravăn.
                                       '    56             ....... " " l.............'
© BCU
     —        Mi-o p d^ ajuns atâta post cu linguriţa... Rşi mânca icre moi, le-am şi uitat gustul, du-te şi spune-i lui Pavel.
     Când se înapoie Dănăilă, Coiul Enake îl privi îndelung şi sfios:
     —        Dănăilă, am o mare greutate pe suflet şi mă ch’muesc, nepotărît, dacă trebue să-ţi spun ori ba..
     —        Vo a e la dumneata, — dacă nu mă socoţi vrednic după douăzeci de ani de credinţă neprecupeţită...
     —        Nu-i vorba de asta, dar,--uite, — ce mai încoace şi încolo... Dănăilă, — şi Conul Enake se încordă tot, — Dănăilă băete, sunt un mincinos şi nu vreau să mai fiu... Mi-era frică să nu-mi cobesc şi de câte ori mă potăram, ştii...
     Dănăilă îl suge cu privirea pâră la uscare. R priceput. Jupânul nu şi a făcut încă testamentul.
     —        Ce te uiţi la mine, ca vulpea la pradă, ţ)ai ? Crezi că am moarte de om pe suflet? Chiar aşa de-ar p şi sunt raţiuni superioare care scuză gestul... Rtunci ce?
     —   Vai de mine Coane Enake, dar nici nu mi-a trecut prin minte astfel de fantazii...
     —        E, am vrut numai să te'ncerc, aşa în glumă .. ştii bine că nu m’am îndoit niciodată de tine... Sunt ceasurile douăsprezece. Du-te şi tu acasă că destul te am ţinut lipit de mine,—vezi de te întfar<'e pe la două...
     «Mare prostie era să fac, — gmcli Conul Enake,—-auzi.— să spun eu tâlharului ăsta pâmând că nu mi-am făcut încă testamentul... Trebue însă...» Şi se încurcă în gânduri încâlcite care-i turbură bucuria revenirii la viaţă, lăsându-1 tot nebotărît. «Nici academiei, c’au fost porci şi nici la aşezăminte ca să’ndop trântorii., nici la şcoli, nici împeliţatelor de nepoate... Să clădesc oare o fundaţie culturală care să-mi nemurească numele? Hotârît, ar p cea mai mare nerozie...» Ca pe un ecran, avu viziunea eforilor şi-a directorului, — fără îndoială vre un coleg de la academie, — luându-şi lefurile grase, surâzând cu tâlc la potretul Conului Enake, — şi categorisindu-1 lapidar: «Dobitocul!...».
     Chipul de martir chinuit al lui Dănăilă i se înfăţişă într’o strâmbătură hâdă, tălmăcitoare a ipocriziei şi ticăloşeniei lui de slugă pismaşă.
     —        «Mama lui de porc de câine, m’a furat destul!... Era mai bine pe vremea faraonilor. Ii coborau în locaşul cel de veci cu toate avuţiile de pe pământ şi toate lucrurile din casă, ba le înjunglpau şi nevestele şi slujitorii cei mai de aproape, ca să aibă cine să-i desfete şi să-i slujească pe lumea cealaltă...» Văzu pe Dănăilă, lângă groapa sa, înebunit de spaimă în aşteptarea morţii şi se mai răcori
     Pavel intră cu tablaua disch'isită şi încărcată de bunătăţi.
     —   Supă de pui!... Şi Conul Enake începu să soarbă lacom.
     —        Parcam şi uitat Măria ta de când nu te-am mai văzut mâncând aşa... cu nădejde...
     —        Era cât pe-aci să lapăd potcoavele măi băete... Mai va până să mă simt bine de tot...
     Se strâmbă înghiţind şi lăsă lingura în farfurie
     —        Uite, credeam c’o să mănânc dar văd că nu mefge... Ia tablaua... lasă-mi numai icrele şi un pahar cu vin, poate mi-o veni poftă mai încolo,— şi du-te de te odihneşte, n’am nevoie de tine, te-am canonit destul zilele acestea...
     In căldura acră şi grea a odăii, Conul Enake, torcând idei neisprăvite, a aţipit. S’a trezit însă curând, îmbrobonat de sudoare şi cu mare apăseală în piept. I se pare c’a dormit mult, şomn obositor care l-a sleit de par!că ar fi cărat pietre de moară. Se ridică cu opinteli in sus, răzimându-se în mâinile care tremură vlăguite; suflă greu şi repezit neputând goni apăsarea ciudată pornită din burtă şi dusă par că cu pompa până’n gâtlej, apoi pân'n moalele capului.
     —        «M-a luat cu leşuialâ, — de-atâta timp nehrănit... trebuia să ascult de doctor şi să mănânc...»
     Luă căznit de pe măsuţă farfuria cu icre, o sprijini pe genunchi» umplu furculiţa şi îmbucă.
   i Dela întâia înghiţitură îl năpădi tuşea şi înecul.
     Năduf chinuitor i se puse în gâtlej iar dela inimă îl săgetă cu tăetură de ferăstrău.
     Un val de sânge îi vopsi obrajii în negru stacojiu pe când ochii i sc bulbucară a
                                                                                    •T7
©
spaimă. Horcăi prelung şi duse amândouă mâinile la gât, trăgând cu furie de cămaşă.
Nasturii săriră, destrămând butonierele.
     Horcăelile se înteţiră.
     întinse mâinile înainte, bălăbănindu-le în căutarea unui sprijin. Ochii însângeraţi rotiră priviri fioroase.
     Conul Enake se prăbuşi.
     Droturile somierii îl sâltară dârdâind prelung. Capul i se rostogoli afară din perine, isbindu-se de măsuţa de lângă pat. Paharul se răsturnă şi vinul spălă faţa boerului pre-lingându-se apoi cu picături cadenţate pe podea.
     Pe la două şi jumătate, Dănăilă înapoindu-se, l’a găsit pe Conul Enake cu capul de-acurmezişul patului, cu faţa vânătă, cu ochii holbaţi şi sperioşi, cu mestecătură de icre icnite pe buzele vinete.
     A crezut întâi că-i leşinat şi s’a căznit să-l trezească. Cu spaimă şi sfieală şi-a lipit urechea de inima jupânului. Nici cea mai mică svâcnealâ. L’a mai clătinat, i-a tras câteva perechi de palme, ca să puie sângele în mişcare, — după cum cetise într’o carte că se face la leşinuri, — l'a stropit cu apă rece pe ochi, şi şi-a lipit iarăşi urechea de inima celui înţepenit.
     Nimic.
     R dat să sune, dar s’a oprit sub licărirea unui gând: „Noapte bună jupânel..."
     Un oftat de uşurare îi răcori plămânii.
     I veni să strige „R crăpat mâi băeţi..."
     Se reculese cu mustrare şi şopti fâcându-şi cruce: „Dumnezeu să-l ierte..."
     Uşor, cu mişcări feline şi privind ţintă în ochii mortului, vâră mâna sub perină şi trase maldărul de chei înşiruite pe un inel gros de argint. Aşteptă atent câteva secunde apoi deschise cu mare băgare de seamă uşa. Din prag se întoarse deodată brusc. I se păruse c’a foşnit ceva. In urechi i reveniră vorbe vechi, uitate de mult:
     „’Ai sictiri... mă ’nţelegi!?"
     Intră în biurou şi merse drept la cassa de bani. Dând să vâre cheia i reveniră cuvintele vechi, asemeni unei obsesiuni cu tâlc fatidic: „’Ai sictir, mă’nţelegi! ?...“ Se îmbârbâtă înjurând ţigăneşte şi deschise. Revizia fu sumară şi precisă. Nu se atinse nici de bijuterii, nici de acţiuni Luă un teanc de bilete de bancă a 1000 şi-l vârâ în buzunarul dela spate al pantalonilor, un alt teanc îl vârâ în buzunarul dela piept al hainei şi rămase o clipă îngândurat:" Urâtă idee să moară vara... Altfel aveam paltonul..." Luă repede de pe biurou un plic mare, îl umplu şi 1 puse în buzunarul drept. închise apoi cassa de bani uitându-se înciudat la trei săculeţi umflaţi pe cari-i ghicea plini cu poli de aur... — „’Ai sictir, — mâ’nţelegi ?!“
     Se mal pipăi odată, intră în camera mortului şi puse cheile la loc.
     „Ei Coane Enake, poţi să dormi liniştit, mi-am plătit de-acum robia şi fără testamentul dumitale..."
     Sună prelung şi eşi în prag strigând aiurit: nR murit boerul!"
     Toate slugile năvăliră. Puse să deschidă ferestrele şi cum Pavel vrea să-l aşeze creştineşte, între perne şi să i închidă ochii- Dănăilă strigă: „Nu-1 atingeţi până ce nu vine doctorul şi procurorul. Pavele trimete pe Petrică Ia nepoatele boerului; încolo, telefonez eu".
     Au venit nepoatele, doctorul şi procurorul. In had, căzute pe fotoliuri, fetele se căznesc să-şi înroşească ochii privind îngândurate la aplicarea sigiliilor pe uşile biurouluî Slugile au împietrit pe la uşi, cu mâna la gură. Acelaşi gând întru aceiaşi nădejde îi chinuia pe toţi — Dănăilă singur, se uita posomorit dar liniştit. Una din nepoate şopti.
     —   S’o găsi vre-un testament?
     —        După cât l’am cunoscut eu, nu cred, — lăsă să cadă Dănăilă, — dar ar fi mare păcat pentru noi toţi din juru-i, cari l-am servit devotaţi mai pe nimica— La toţi ne făgăduise... Când veţi intra în stăpânirea averei, să-i împliniţi dorinţele...
     Pe Conul Enake, îl uitaseră toţi. Intr’un târziu, Pavel intră să-l aşeze cum se cuvine pentru odihnă.
     începuse să se răcească.
     Muştele forfoteau pe frunte, pe ochii sticloşi şi pe icneala de icre care-i mânjea buzele.
58
© BCU
     La înmormântare, Conul Enake a fost glorificat prin nenumărate discursuri de către mulţi fruntaşi ai neamului. R fost asemuit cu Cincinatus, cu Caton şi cu Socrate- Un orator l-a dovedit, în afară de ardjeolog şi filozof, mare estet, exemplificare vie, — rămasă printre noi, — a meşterilor florentini din timpul renaşterii.
     Pe una din pieţele capitalei, dintr’un bloc de marmoră, răsare, plină de maiestate, silueta masivă a Conului Enake. Cu privirea pierdută în zare şi cu mâna dreaptă întinsă autoritar spre pământ, marele om de stat, pare că repetă, la nesfârşit, una din faimoasele sale fraze oratorice, săpată în aur pe soclu monumentului:
     „Pe acest pământ românesc, binecuvântat de Dumnezeu şi stropit cu sângele strămoşilor, nu le este permis veneticilor pripăşiţi de-aiurea..."
     Dănăilă, ocoleşte, pe cât poate, să treacă pe la statue. Când nevoile îi duc paşii într'acolo, întoarce capul şi trece grăbit. Rre impresia cum că privirea Conului Enake îl urmăreşte şi ’n ureclji îi revin cuvintele vecbi, asemeni unei obsesiuni cu tâlc fatidic: „’Hi sictir, — mă’nţelegi?!...“
© BCU Cluj
                   A D UXOREM
                            ' DE
                                ZAHARIA STANCU
                La primăvară când vor înflori In faţa casei vişinii şi prunii Copilul nostru va ’mplini un an.
                Cu muguraşii ce înfaia oară îşi vor deschide zâmbetele, ’n rouă Prin iarba moale care-o să răsară Paşi sprinteni vor începe o lume nouă.
                Ca ’n două-adânci fântâni cu ape clare In ocljii-i umezi va culege soare Şi când se va pleca blajin sub măr Să mângâie un iepuraş de casă Steluţe albe o să-i ningă ’n păr.
                Pe-aleile grădinii unde    .
                Ne cbiamă încă revărsarea lunii,
                In jurul Iui vor zumzăi albine Ca ’n preajma unei steble de petunii Cu florile prea pline,
                Iar doi ljulubi din cer, de pâlc desprinşi,
                Vor coborî şi sborul lor rotat Şi-l vor opri, ca îngerii de pază>
                Pe umerii copilului mirat.,.
© BCU Cluj
I NTRE APOLLO ŞI ISUS
                                      UE
                             NICHIFOR CRAINIC
                                       II
    Eroul nietzscljean, supraomul, e de fapt o desnădăjduită apologie a „marelui Pan“ sau, în termen creştin, a „vechiului Adam“. Imaginea filosofic-literară creată de Nietzsclje e o culme a spiritului modern conceput ca liber şi autonom. Liber — adică eliberat de sub tutela medievală a religiei; şi autonom — adică recunoscându-şi izvoarele şi ţinta în propriu-i orgoliu exclusiv. întemeiat pe dialectica raţiunii şi pe datele ştiinţei, el se refuză categoric oricărei subordonări. Evul mediu, autoritar şi centralizator, apare ca o dictatură odioasă împotriva căreea se declară răzvrătit spiritul modern. Dar evul mediu nu era un simplu exces de autoritate. Era o concepţie de viaţă unică şi unitară sub a cărei cupolă vastă asemenea cerului se coordonau toate domeniile activităţii omeneşti. Odată cu braţele de piatră imaterializată ale domului gotic se ridicau spre acelaş cer rugăciunea călugărului, fapta războinicului, calculul omului politic, gândul filosofului şi cântecul poetului. Ramurile activităţii omeneşti se adunau, sus, în aceeaşi coroană de frunziş ce fremăta în ritmul eternităţii. Arta albăstrea toată această capodoperă de cultură organic concrescută, cu fumul de tămâie al rugăciunii. Spiritul modern e dispus însă să vadă în această formidabilă unitate a culturii creştine numai excesul de autoritate prin care s’a impus. Spiritul modern împotriva acestei autorităţi se răzvrăteşte şi răzvrătirea lui deschide, largă, epoca Renaşterii.
    „Perioada Renaşterii — zice Nicolae Berdiaiew — constitue înireaga istorie nouă. Această perioadă istorică stă în semnul liberării puterilor creatoare ale omului, al descentralizării spirituale, al ruperii de centrul spiritual, al diferenţierii tuturor sferelor de viaţă socială şi culturală, în care toate domeniile culturii omeneşti devin autonome. Autonomă apare ştiinţa, arta, statul, economia, întreaga viaţă socială şi cultura întreagă. Acest proces de diferenţiere şi autonomizare e ceeace se mai numeşte secularizarea culturii omeneşti. Se secularizează religia însăşi. Artă şi ştiinţă, stat şi societate umblă în noua eră pe căi secularizate. Sferele vieţii sociale şi culturale îşi rup legăturile dintre ele şi devin libere. Aceasta e proprietatea caracteristică a întregii istorii noî. Tranziţia dela istoria medievală la cea nouă înseamnă o fiotârîtă întoarcere dela dumnezeesc la omenesc, dela profunzimea divină, dela reculegerea lăuntrică, dela sâmburele lăuntruiui spiritual la aparenţa culturală exterioară Această depărtare de adâncimea spirituală cu care puterile omeneşti erau în legătură, şi prin care se simţiau lăuntric fortificate, nu e numai liberarea puterilor omeneşti, ci şi ieşirea vieţii omeneşti la suprafaţă, din adâncime Ia periferie, e trecerea dela cultura religioasă medievală la cultura laică, întrucât
                   • 61
© BCU Cluj
  centrul de gravitate se mută din adâncimea lui Dumnezeu în creaţia pur omenească" (Nicolae Berdiaiew: Der Sinn der Geschichte, p. 183). Descentralizate, ramurile vieţii moderne îşi caută fiecare centrul de gravitate în sine însăşi. Autonomia de care vorbeşte Berdiaiew e cununa individualismului anarhic. La un moment dat, Raţiunea se declară Dumnezeu; ştiinţa îşi arogă şi ea atributele divinităţii; rupte de pe trunchiul dogmei religioase, principiile moralei plutesc în nesiguranţă şi arbitrar, — Nietzscpe le oferă colac de salvare forţa brută a supraomului. Ucis pentru multe veacuri de asceza creştină, „marele Pan“ reînvie şi triumfă din nou, instinctual, în individualismul modern. Dar noua lui apariţie e despuiată de vraja quasi-pioasă a clasicismului mitologic; „marele Pan“ reapare gol şi bestial. Arta, care nu e nici măcar o funcţie a zeilor antici, îl proslăveşte brut, aşa cum este. Laicizată, secularizată, desrădăcinată din adâncimile misterioase ale lui Dumnezeu de unde îşi sorbia puterile, arta îşi caută în sine centrul de gravitate şi scopul. Autonomia ei se numeşte la început „artă pentru artă“, ca rând pe rând să oscileze şi să rătăcească prin toate lozincile esteticei moderne dela egocentrismul esoteric până la estetica perului, dela constructivismul mecanic până la absolutismul formal care înseamnă însăşi distrugerea formei- Precum în plosopa ostenită de căutări centrul de gravitate se mută în metodă, tot astfel în arta autonomizată scopul suprem se mută în formă. Estetica modernă reduce arta la o problemă de tehnică a cărei soluţie variază la nesfârşit. A fost o profesie de credinţă; a devenit o profesie fără credinţă. Deplasarea centrului de gravitate din adâncimea lui Dumnezeu la periferia vieţii omeneşti a dus la acest nonsens al metodei devenite scop şi al formei devenite scop. Odată cu această deplasare, prestigiul sacru de odinioară a decăzut treptat şi se înneacă în scepticism. Artistul antic vorbia — după Erwin Ropde — în numele zeilor; poporul îl recunoştea ca singurul dascăl îndreptăţit. Artistul creştin vorbia în numele lui Isus; prestigiul său era aproape sacerdotal. Artistul modern vorbeşte în numele său, în numele autonomiei individuale; arta sa se dizolvă în scepticism.
      Dar în plină pulverizare raţionalistă, batjocoritoare de cele spnte, cultura modernă înregistrează izbucnirea vulcanică a romantismului, ~ mişcare de reabilitare a artei, de ridicare a ei la înălţimile auguste de unde căzuse. „Romantismul — zice Henri Bremond — e întoarcerea la tradiţia statornică a neamului omenesc în materie de poezie; o reacţiune conştientă, întemeiată, împotriva esteticei raţionaliste a veacului XVIII şi împotriva umanismului senil care pregătise căile acestei estetici. A lua poezia în serios ca un dar splendid şi gratuit care ridică pe poet mai presus de sine însuş spre cel mai mare bine al său şi al tuturor,— iată esenţa însăşi a romantismului, elanul său vital, raţiunea sa de a fi, legea sa — non scripta sed nata — şi justificarea sa invincibilă". (Henri Bremond: Pliere et Poesie p. 52). Darul splendid şi gratuit al romanticilor era inspiraţia căreea îi atribuiau altă origine decât raţiunea omenească. Rădăcinile inspiraţiei se în-pgeau din nou în afunzimile misterioase ale obârşiei dumnezeieşti. Ancorele artei se coborau iarăşi spre centrul de gravitate veşnic. însuşi individualismul romantic, atât de caracteristic şi fără măsură, atât de deosebit de modestia aproape anonimă a artistului medieval, e strâns înrud t cu individualismul misticilor religioşi: se adapă din izvor comun. Prin aceasta, arta încerca o restaurare a funcţiei sale predestinate. Artistul vorbia din nou în numele unei puteri mai presus de dânsul. Un Liszt se crezu dator chiar să îmbrace haina medievală a călugărului. Poetul începu să conteze ca un ales, învestit cu par. Carlgle îi atribuie rolul consacrat de vates, de profet. Concepţia eroului carlglian e aceea a unui mijlocitor al puterii dumnezeeşti care, prin el, se descopere în lume şi cârmuieşte destinele istoriei. La antipod stă Antihristul autonom, eroul nietzscpean.
      Romanticii deci reîmprietenesc arta cu religia. Victor Hugo scria în prefaţa lui Cromwell: „Punctul de plecare al religiei e totdeauna punctul de plecare al poeziei". Fiindcă vorbele sale au caracterul unei declaraţii programatice, ne vom îngădui să le parafrazăm.
      Să ne închipuim pe omul nestilizat încă de cultură în faţa spectacolului fără asemănare al lumii înflorite şi al cerului înstelat. Măreţia covârşitoare a Universului a stârnit în mintea lui nedumeriri şi nedumeririle s’au formulat logic în întrebări: Cine l-a creat? Când şi cum? Dar în acelaş timp, inima lui, atinsă de frumuseţea sublimă
                                                          62
© BCU Cluj
â Îuraiî acesteeâ, a început a tremura de uimire; şi uimirea s’a schimbat în bucurie şi în adorare, iar gura lui a strigat răpită:
      Mare eşti, Doamne, şi minunat e lucrul mâinilor tale !
       Să deosebim aici două atitudini în care stă, poate, originea filosofici şi ştiinţei pe de o parte; originea religiei şi artei, pe de alta. La începutul plosofiei şi ştiinţei stă întrebarea şi nevoia explicaţiei. La începutul religiei şi artei stă exclamaţia şi nevoia instinctivă de adorare, de proslăvire. Cele două feluri de cunoaştere — raţională şi mistică — sânt astfel date embrionar în această îndoită atitudine.
      Când am scăpat sub bolta stelelor strigătul bucuriei mele, eu văzusem spectacolul lumii, frumuseţea lui uriaşă mă nimicea şi, umilă făptură, inima mea pătrundea dincolo de înfăţişarea lucrurilor, simţind, ghicind, intuind totdeodată prezenţa puterii care a zămislit această neasemănată minune a lumii văzute de mine. Mă simţiam cu arborele, cu fluviul, cu pasărea şi cu steaua trăind laolaltă din bunătatea fără ţărmuri a Ziditorului tuturor şi trăindu-i şi gustându-i bunătatea, îl ghidam în ea direct cum ghiceşti în primele raze soarele ce încă nu s’a ridicat de după dealuri. Şi ghicindu-1 inima, am strigat lauda lui cu răsunet mare sub bolta lui de stele...
      Sânt şi aici de deosebit două elemente ale aceluiaş fapt lăuntric: elementul religios propriu zis care e conţinutul, şi elementul poetic care e expresia lui. Dar an ândouă stau în corelaţie atât de strânsă că par ipostaze ale aceleeaşi substanţe mistice: „Punctul de plecare al religiei e totdeauna punctul de plecare al poeziei”. Când arta îşi soarbe puterile din „adâncul lui Dumnezeu'1, ea apare ca o floare pe creanga religiei. Ceeace zace sub tăcerile nepătrunse ale cunoaşterii mistice izbucneşte în exploziile de lumină ale artei.
      Această înrudire dintre religie şi poezie încearcă s’o stabilească, sau mai degrabă s’o restabilească Henri Bremond în cărţile de curând apărute: La poesie pure şi Priere el poesie, care, amândouă, sânt desvoltări ale mult comentatului său discurs asupra temei acesteea, ţinut în şedinţa dela 24 Octombrie, 1925, a Academiei franceze. Poezia nu e produs al dialecticei raţionaliste. Oricât am analiza o, ea conţine un element care scapă cunoaşterii raţionale. Când iţi arunci ochii asupra unui poem, primele acorduri de vers, prinse la întâmplare, te transpun într’o „stare de graţie poetică" şi ţi dau pătrunderea imediată a frumuseţii lui, fără să pe nevoie să-l citeşti întreg: „Orice poem îşi datoreşte caracterul poetic propriu zis prezenţii, iradierii, acţiunii transformatoare şi unipcatoare, a unei realităţi misterioase pe care o numim poezie pură“. Poezia pură deci e de altă ordine decât ordinea cunoaşterii raţionale. Ea aparţine unei realităţi misterioase care îi împrumută vrăji inexplicabile. Sânt peşteri sonore în gura cărora, dacă arunci un cuvânt, ecoul lui se multiplică până se absoarbe departe >n străfundurile nepătrunse. Cuvintele unui poem sânt la fel; ele fac să răsune peşteri adânci ce se înfundă în marea taină fără cuvinte a existenţii. 'Sonoritatea cuvintelor e făcută ca, dedesuptul ei, „urechea poetică să asculte muzica tăcerii11. Căci „poezia pură e tăcere ca şi mistica". Şi atunci, dacă poezia nu se categoriseşte în ordinea cunoaşterii raţ onale, se categoriseşte, prin natura ei proprie, în ordinea cunoaşterii mistice. Experienţa poetică e înrudită cu experienţa mistică. Una se explică prin cealaltă.
      Dacă cercetători ca Marechal, Sharp şi Grandmaison caută să explice fenomenul mistic prin analogie cu fenomenul poetic, Henri bremond „răstoarnă perspectiva11 şi caută să explice fenomenul poetic prin fenomenul mistic: „,..nu experienţa lui Shelley mi-ajută să cunosc mai bine experienţa lui Juan de la Cruz, ci invers, acesta îmi face ceva mai puţin întunecat misterul celuilalt11. Analogia presupune un necunoscut explicabil printr’un cunoscut şi, dacă ar fi să alegem între două procedee, i-am da dreptate lui Henri Bremond. Numeroase studii au pus obiectul misticei într’o lumină suficient de limpede astăzi; pe când poezia, studiată sub acest raport, abia în Bremond îşi găseşte un interpret pe cât de subtil pe atât de îndrăzneţ. îndrăzneala şi subtilitatea lui stau în a căuta să lămurească, într’o vreme de „estetică raţionalistă11, momentul decisiv al creaţiei poetice — inspiraţia, prin momentul culminant al experienţei mistice - extazul. E drept că acest curaj e documentat cu sume enii de citate din poeţi, din filosofi, din mistici, din psihologi şi teologi- Să alegem câteva din ele pentru a jalona metoda lui Bremond.
63
© BCU Cluj
      „Există, zice un teolog englez, Sharp, în tratatul său de mistică, izbitoare asemănări între fulgerele de inspiraţie prin care se revelează şi se defineşte geniul şi intuiţia misterioasă a prezenţii divine acordată misticilor11..
      Hsemănarea afirmată de Sharp se poate documenta cu următoarele două citate diferite, dar aparţinând la două personalităţi autorizate:                               ,
      Boutroux se exprimă astfel despre extazul mistic „Fenomenul esenţial al misticismului e ceeace se numeşte extazul, o stare în care orice comunicare fiind întreruptă cu lumea din afară, sufletul are sentimentul comunicării cu un obiect intern, care e fiinţa nemărginită, Dumnezeu11.
      „Şi Wordswortţ) gândeşte la fel când zice că în extazul poetic, lumina simţurilor dispare, orbită de un fulger ce ne descopere lumea nevăzută11.
      Poetul defineşte inspiraţia aproape cu aceleaşi cuvinte cu care filosoful defineşte extazul mistic; — ceeace convinge pe Bremond nu numai să lămurească fenomenul poetic prin analogia fenomenului mistic, dar să indice, cu fineţe de teolog, o înrudire de natură a experienţă poetice şi a experienţei mistice Dacă extazul religios e o s are de graţie, de ţ>ar supranatural, inspiraţia artistică ar fi o stare de ljar natural. In orice caz diferenţa de grad teologic dintre una şi cealaltă presupune înrudirea, dacă nu cţjiar identitatea de natură a lor. Străvechii poeţi brahmanici socoteau cuvintele rugăciunii — şi Ia ei rugăciunea era tot una cu poezia —ca rostite deadreptul de Brahma. Suflul dumne-zeesc însuş le rotunjia şi Ie orânduia în ritmuri sfinte, smulse din adâncul tainei necuprinse, dar cuprinzând în ele impalpabilul element al tainei de unde veneau. La fel îşi socoteau cuvintele poeţii profeţi ai Iudeii: Ieljova însuşi le dicta. Brentond, care are deaface cu esteţii raţionalişti ai veacului, nu afirmă categoric această credinţă, dar o strecoară, subtil şi dozat, printre rândurile cărţilor sale. E temelia pe care sânt clădite. Iar fraza cu care se încheia faimosul său discurs dela Hcademie trebuie înţeleasă ca formulă a unei noi concepţii despre artă: (Rrtele) „aspiră toate, dar fiecare prin mijloacele magice care îi sânt proprii, — cuvintele; notele; colorile; liniile; — aspiră toate să se contopească cu rugăciunea".                                                  ,
                                                                          © BCU Cluj
c
R
•V ,A
i?ii \n\ /.-VWv :• rr.-?
NICI
          IDEI, OAMENI & FAPTE
          VAMEŞUL D E L A FOLKESTONE
   Am citit în mai multe locuri comentarii ale unei statistici a cărţii, publicate de curând în „Bjbliographic de la France*. Cred că ele au. nc-voe de întregiri, fără care sunt lipsite de înţeles. In aceste întregiri se întrezăresc şi probleme noui. Voiu căuta în câteva rânduri să mă apro-piu, cel puţin, de punctul de unde încep să se limpezească.
   Ceeacc izbeşte întâiu, în această listă statistică, de 18 ţări, e că România lipseşte. Dintre vecini se întâlneşte Bulgaria, dintre ţările mai mici şi noui, Estonia, iar dintre cele extracuropenc, Uruguai. România lipseşte.
   Lipseşte, şi are să lipsească mereu, până când organul în stare să facă la noi statistica publicaţiilor nu va fi pus în măsură s’o facă. Mă gândesc la Academia română
   Academia română n’arc propriu zis vre-o îndatorire anume de acest fel. Ea se bucură, e drept, de foloasele legii depozitului. Fiecare tipografie e datoare să-i trimeată câte două exemplare din orice tipăreşte. îndatorirea aceasta e întemeiată pe trebuinţa să se găsească intrăm aşezământ al ţării tot ceea ce cultura ci scrisă dă la iveală. Lucrările de statistică le-ar putea face altcineva, oricine, cercetând materialul adunat aşa de Academie.
   Legea depozitului îşi întinde la noi foloasele şi asupra altor biblioteci. Dacă s’ar putea crede că Academia e datoare să dea statistica tiparului românesc numai pentrucă sc bucură de acele foloase, iată că am putea avea şapte, opt statistici pe an, lucrate ele cei şapte sau opt beneficiari ai legii.
   Aceştia se împart în două categorii. Ambele, fireşte în afară de Academie, calcă litera şi înţelesul legii. Ele ar trebui lipsite de foloasele ei. Tipografiile ar răsufla, scăpate de un bir ne-
  drept, şi ar putea fi eu atât mai uşor constrânse să-şi îndeplinească singura datorie rămasă, faţă de Academic. Azi sunt numai bine împinse s’o . amestece cu aceea faţă de beneficiari, pe cari nu-i recunosc decât cil sila, şi s’o ocolească pe orice căi.,                                     ■
    întâia categoric o alcăiuesc aşezăminte cu biblioteci puternice, puse la îndemâna publică. Aş număra câteva din ele, pe care le cunoaştem cu toţii, şi la Bucureşti, şi la Sibiu, şi la Iaşi, Clii-şinău, Cernăuţi, dar aş fi silit atunci să spun pe nume şi beneficiarilor de a doua categorie. Cartea, dăruită lor prin lege în trti, patru mii de titluri pe an, câtă c producţia noastră, răşpânde-- şte într’adevăr cunoştinţa şi iubirea scrisului.' Şi cu toate acestea, chiar după litera legii, n’au dreptul, la ca. Acele biblioteci nu depozitează, ca Academia, tot cceace li se trimete până şi din cel mai umil colţ de. ţară unde se aşază un zaţ şi se mişcă prin faţa sulurilor umezite de cerneală, o masă ele litere. Eie aleg ce li se pare vrednic să fie pus în rafturi, iar restul îl aruncă sau vând ca maculatură, cu kilogramul! Sunt tipografii mari la noi, cu zeci de milioane capital, cil directori. corp de contabili, secţie de avocaţi, şi una nu s'a gândit să facă o descindere la o bibliotecă de acestea şi să închee ac-te cu care să ceară revizuirea unei legi, găsită de toţi arbitrară.. Pe tlo altă parte, o pagubă primejdioasă pentru-bi-bliotcei, din pierderea foloaselor legii depozitului, n’ar mana: Valoarea cărţilor oprite de ele din valul publicaţiilor de un an', nu depăşeşte- 50.000 de lei. Multe din aceste biblioteci au însă bugete de mai multe sute dc mii sau’ de milioane de lei. Numai atât ar costa un act dc dreptate şi de însănătoşire.                    .           ■ : .-j
A doua categorie de biblibicci s’au strecurat între celelalte prin recomandarea unui înalt pa-

© BCU
trona] sati alt argument exfra-culturai. fele nu numai că nu depozitează publicaţiile toate, Care le vin, dar n'au nici local. Şedinţele lunare sau anuale ale unui comitet oarecare li le adăposteşte vreo sală de şcoală dată gratuit. O firmă de şapte litere şi o cutie obişnuită de scrisori sunt toate atributele în fata cărora zilnic se înfăţişează o falnică lege a Regatului şi se apleacă pe sub o-blonaşul micii deschizături de tablă. Şi apoi, tot ce intră acolo, cu rare excepţii, se vinde cu kilogramul! Pilda au dat-o alţii, mai mari, şi mai de mult.
   Iată măcar una din pricinile pentru care în lista statistică a tiparului din lumea întreagă, Uruguai este, iar România lipseşte ^           ^
   Academia română ar putea uşor să aibă un funcţionar de bibliotecă, numai cu această sarcină, a statisticii. Cum, una peste alta, nu poate fi vorba de mai mult de cincisprezece, douăzeci de înregistrări pe zi, chiar punând şi toate lucrările de grupare şi clasificare, el ar fi destul. Salariul lui n’ar trece peste 100.000 de lei pe an. Acesta e preţul pe care s’ar putea avea statistica tiparului românesc. Nu se găseşte nicio autoritate care să-l dea?               ^          ^
   Academia face şi astăzi, fără niciun îndemn şi sprijin, o lucrare de totalizare. Dar ea nu e încă ceeace se cere. Totalizarea aceasta cuprinde tot ce intră într’un an în bibliotecă. Intră însă şi alte cărţi, daruri sau cumpărături, decât tipăriturile în ţară sau ale anului. Şi apoi, chiar cărţile care se înregistrează dela 1 Ianuarie până la 31 Decembrie nu sunt însăşi producţia netăgăduită a acelui răstimp. Tipografii îşi fac datoria la date destul de neregulate. Pentru înlăturarea oricăror aproximaţii şi aplicarea unor criterii ştiinţifice, trebue acel statistician anume. Locul lui cel mai potrivit e la Academia română. > Dacă cercetăm cifrele în sine ale „Bibliografiei din Franţa", trebue ţinut seama de un lucru poate mai puţin cunoscut. Ele nu sunt de cele mai multe ori comparabila Statistica e internaţională numai pentrucă îmbrăţişază ţări foarte deosebite, nu şi pentrucă e înjghebată după principii unitara Să ne oprim înaintea, tării cu cele mai numeroase tipărituri. Germania tipăreşte aproape cât cele trei ţări cu mai multe publicaţii, la un loc, Franţa, Anglia şi Statele Unite. Nu e de crezut. Şi cu toate acestea cifrele stau nemişcate şi sigure în coloana lor. laţa de 31.595 tipărituri germane se înşiră 22776 engleze din două continente şi pentru cea mal răspândita limbă de pe glob, şi 14.943 franceze. Singură trecerea ochilor peste aceste date spune că trebue să fie undeva o nepotriveală. Şi este.             ^
   intâiu, editura germană primeşte în statistica ei atâtea unităţi pe care celelalte edituri le trec la periodice sau nu le socotesc aici. Dela început o cifră se găseşte umflată cu elemente străine. Nu ştiu care e procentul acestui adaus, dar prin felul materialului pe care îl cuprinde el se poate ridica până la 30%. Chiar când această evaluare^ cu totul aproximativă, ar fi exagerată, ea dă însă de bănuit ce neaşteptate schimbări poate suferi statistica, dacă e supusă unor critern uniforme.
   Dar mai e ceva. Statistica germană nu e o statistică, aşa cum fiecare îşi închipue, a cărţii din Germania, ci a cărţii în limba germană, ori în ce ţară ar fi fost tipărită. Se află în această statis-
tică tot ce publică Austria şi tot ce pubiieă Elveţia germană, dar şi ceeace Germanii de oriunde sau orice editură sau instituţie ar scoate. Sunt acolo numărate cu grijă tipăriturile Germanilor cehi sau ale Saşilor dela noi, şi câte altele răs-leţe. Sunt adică şi cărţi numărate de două ori, pentrucă ele au fost socotite odată, cum era drept, în statistica generală a tării de origină, şi mai sunt puse acum odată i nţ re căiţi le germane înregistrate fără greş de dileritele burse ale libra-nlor din Germania. In acest domeniu, Germanii de pretutindeni alcâtuesc o singură unitate. E treaba lor şi le e spre cinste, dar, din necunoaşterea acestui^ fapt, statistica internaţională a cărţii poate să se arate, trecătorului grăbit, altminteri decât e.                  ,
   Germanii din alte ţări trec de cincisprezece milioane şi sunt mari fabricanţi şi consumatori de hârtie tipărită. înseamnă, faţă de cele şaizeci de milioane şi ceva, din Reich. o proporţie măreaţă de 25%. Oricâtă ar fi concurenta strălucitei organizaţii de editură şi de librărie germană de acasă, cel puţin 10, dacă nu 15% din toate publicaţiile cuprinse în cifra de aproape 32.000 în anul 1925, trebue să vie din aceste ţări sau provincii marginale de limbă germană. Adăugându-se acestui procent, procentul de prea larg înţeles al unităţilor bibliografice care pot intra în statistică. şi scăzându-se amândouă din cifra globală, se vede că publicaţiile dintr’un an ale Germaniei, sau fie şi cele general germane, nu depăşesc în adevăr chiar cu atâta pe ale celorlalte ţări de cultură.
   Editura germană îndestulează aproape ea singură cererea de carte engleză de lectură, a continentului Citim scriitorii englezi în Tauchnitz, şi nu dela vre-o casă băştinaşa Statistica tipăriturilor din Anglia nu s’a gândit niciodată să înglobeze şi aceste cărţi, şi le ţine departe ca şi vameşii insulari. Ea e oprită să intre în ţară.
   Mi-aduc aminte că eram la Folkestone, în sala cea mare de trecere a călătorilor abia coborîţi de pe vapor. Nu mă grăbeam să-mi dasfac geamantanul. Mă uitam la lucrurile şi la lumea nouă pentru mine. Tocmai la capătul băncii aşezate în unghiu drept, cu două lungi laturi pentru arătat bagajele, aproape de deschizătura care da pe peron şi ne descoperea trenul gata, lăcuit verde, şedea în picioare cel mai mju-calit dintre vameşi. Era un bătrân, cu ochelarii lăsaţi jos pe nas. Erau un fel de ochelari ai contrabandei, îndreptaţi toată vremea spre genţiie sau geamantanele puse înainte, pentrucă la călător bătrânul se uita pe deasupra lor, cu ochii lui adevăraţi, albaştri. Nu scotocea. Nici nu 'deschidea. întreba dacă aveai ceva şi răspundeai. înaintea acelor ochi ai meseriei, râzători şi siguri, nu puteai dosi nimic. Intre alte mărfuri de care te ispitea, tutun şi parfumuri. mi se pare, era şj Tauchnitz. Cineva avea o asemenea carte, de citit în tren, pesemne. Vameşul a întins mâna, a scos-o dintre rufe şi şi-a băgat-o fără să zică nimic, în buzunar. Apoi a dat drumul altor călători. Proprietarul n’a zis nici el nimic. Nici n’a râs sau n’a ridicat din umeri. El ştia. La intrarea în Anglia stătea deschis pentru Tauchnitz acest coş de hârtie stricată al unui buzunar de vameş.
                                                                                                               EMANOIL BUCUŢA
66
©
                                                                                                  PAUL
  Aproape fiecare stagiune a teatrului Naţional, după răsboi, a cunoscut o sărbătorire Marea generaţie actoricească, astăzi îşi culege laurii Eiccare sărbătorit s’a prezintat încărcat de ani şi înconjurat de fantomele carierii sale Paul Guşti, cel din urmă trecut prin slavă, a fost covârşitor prin fundalul pe care răsărea; nu mai c o galerie, ci o lume, nu mai sunt tipare ci vieţi ţinuturi întregi, popoare, care s’au strâns în jurul său.
  Paul Guşti a trăit şi a muncit cincizeci de ani în teatru şi astăzi e „Marele Guşti". Ori unde s’ar fi adăpostit, de acest „mare" n’ar fi scăpat, dacă în orice meserie ar fi adus o cunună a calităţilor necesare, după cum le-a adus în teatru. Şi aşa ar fi fost, căci fără ele meşterul n’ar fi stăruit.
  Şi astfel sc desprinde în primul rând cea mai mare calitate a acestui realizator statornic: autocritica, în înţelesul cel mai larg al cuvântului. Darul minunat de a te rupe din tine şi de a te aşeza în faţă-ţi, în bătaia nemiloasă a două proectoare încrucişate pe tine, făşii crude de lumină întreţinute cu sfinţenie şi eroism, sacrificând toate jumătăţile de măsuri ale clipei de faţă, darul acesta Paul Guşti l-a găsit în el. L-a crescut, l-a încălzit, şi din el şi-a făcut arta sa, înţelegând astfel, cu inteligenţă precisă şi subtilă, căreia i se punea problema grea a propriilor soluţionări, că pe calea acestui criticism aveau să răsară, clădite din muncă şi talent, staţiile din ce în ce mai impunătoare pe drumul izbânzilor definitive.
  Dacă în orice artă criticismul acesta este necesar, în arta directorului de scenă el e piatra de bază. E cumpăna hevăzută şi sensibilă pierdută în alcătuirea complicată a fiinţei noastre, în care umbra, tonul şi culoarea îşi drămuiesc măsura. Şi e firesc ca pentru cel care trece în artă calitatea aceasta aflată ca virtute în viaţa lui, ea să dobândească o supleţe şi rafinărie care să fie cea mai înaltă şi justă cumpănire a operei ce alcătueşte.
  Dar critica regisorului, în lumina căreia el singur construeşte, e mult mai grea decât a tuturor celorlalţi, căci ei i—se mai cere un lucru în plus; iuţeala. Există un singur loc în spaţiu şi un singur arabesc în scenă, pe care şi dealungul căruia trebue să învie şi să evolueze o fiinţă —• un personagiu. Numai înălţimea rolului şi intensitatea lui depinde de actor şi de temperamentul său; drumul rolului însă rămâne în mâna regisorului. Dealungul acestui drumf, pentru fiecare clipă de viaţă nouă nouţă a personagiului, trebuie să găseşti proporţii, culoare, ritm şi armonie. Trebue să simţi „rotundul" fiecărei clipe singurul autentic, inalterabil şi rezistent. Şi acest „rotund' acest echilibru într’o anumită tonalitate de suflet, care este viaţa însăşi a rolului, este o sinteză nestatornică, instantaneu trecătoare, alcătuită din mai multe forţe, care într’o singură clipă trebuie să-şi găsească o armonioasă şi şi justă îmbinare. Poetul, actorul şi regisorul, toţi trei la un loc, ca un Dumnezeu unic, vor învia oameni noui. Matca o are poetul; măsura: regisorul; sângele: actorul. Ultimul cuvânt e al actorului, fiinţă vie, cu urcuşuri şi scoborîri, cujoc fatal între pereţii tiparului său. El, actorul, îţi va înfăţişa totuş creaţiunea ta de regisor, şi aceasta cu arta sa ce se consumă şi nu se tipăreşte în timp.
GUST!
   Deci, i se cere criticismului tău de director de scenă o rapiditate şi o preciziune neobişnuită, şi nu calificativă — aceasta e a criticului dramatic — ci constructivă. In fiecare clipă, îţi repetiţii, trebuie să urmăreşti, să creşti sau să des-creşti dozarea pentru obţinerea acelui „rotund" despre care vorbeam mai sus. Numai astfel, totalitatea clipelor izbutite, dau mai întâi rolul, roluri apoi, şi mai în urmă piesa în ritmul şi culoarea ei, întrucât priveşte interpretarea.
   Arta aceasta subtilă, laborioasă, de amănunt şi totuş de linie mare, arta aceasta în care orice calitate izolată şi nearmonizată cu altele strică; arta aceasta în care numai fantazia, descărnează şi minte; numai observaţia psihologică, oboseşte şi încarcă; numai realismul, dezolează şi face de multe ori o scenă insuportabilă; arta aceasta în care omul crează cu toate darurile lui, pe treapta ei cea mai de sus şi cea mai pură, e arta lui Paul Guşti.
   Hotărît, teatrul nu e viaţă. Atcorul totuş rămâne volum, şi el trebuie adăpostit după nesfârşitele legi ale nesfârşitelor piese, şi mai mult, el trebuie născut mereu, şi crescut din ele. Şi aci regisorul părăsindu-şi rolul de compozitor pe suflet şi idee, cu vorba şi cu gestul, apucă dalta şi imensa sa paletă electrică. Sufletul se destramă sau se concentrează în linii şi culoare, şi iluzia, de multe ori devine atât de puternică, încât însuş ingratul volum de fiinţă vie cu care lucrezi, se topeşte par’că în acest laborator de practicabile, rivălţi şi sufite.
   In Paul Guşti, arhitectul şi pictorul ideilor şi simţămintelor, stau alături de artistul minunat al ritmului. Şi toate acestea fiindcă Paul Guşti este un grădinar care cunoaşte povestea germi-naţiunei. Faptele şi evenimentele dramatice el le descopere din ogoare unde seminţele asvârlite la voia întâmplării, cuprind întregi, viitoarele făpturi. Nu numai din sicrie de fraze el înalţă fiinţe, ci le urmăreşte — şi de multe ori el însuş a sădit —din clipa aceea miraculoasă a creaţiunii în care făpturi nouă, îşi fac loc cu vorba limbei ce-o va vorbi prin tăcerea nefiinţei. Paul Guşti e şi poet dramatic.
   Numai maestrul Nottara, nesfârşita comoară de amintiri, în afară de Paul Guşti, mai are una din baghetele vrăjite prin care se repopulează culoarele încărcate de umbră, viaţă şi mister ale Teatrului Naţional, cu tot ce a trăit aci, şi o jumătate de veac a scris pagina cea mai însemnată din existenţa acestui mare teatru de Stat, ce se confundă cu o bună parte din viaţa noastră culturală.
   Biruinţa unei idei şi dobândirea unui prestigiu, un întreg proces social care a alcătuit un teatru şi un public, se poate urmări în amintirile fragmentare—■, întotdeauna pitoreşti, puţin melancolice, înflorite de un zâmbet subt mustaţa albă—, ale lui Paul Guşti. El a rămas şi astăzi ceeace e de cincizeci de ani: dacălul teatrului românesc, în devenire.
   Paul Guşti a cunoscut teatrul acesta pe vremea când nu era decât un prinţişor scăpătat şi tânăr. Astăzi, domneşte şi e un monarh puternic. Paul Guşti neputând trăi decât la curtea lui, nici odată nu s’a despărţit de eL Şi astăzi monarhul tot pe el îl ascultă...
                                                                                           ION MARIN SADOVEANU
67
© BCU
                                       Actualitatea catolicismului in italia
Cel de-al XXVIII-lea Congres Eucarisilc
Internaţional ţinut vara trecută la Chicago, a oferit prilejul unui fundamental control al forţelor active pe care se poate bizui IJiseriea Romană.                        .       ,
   De-a lungul marelui lac Michigan, in nesfârşitele câmpuri ale lllinois-ului, s’a «adunat pentru acest congres catolic aproape un milion de pelerini din toată lumea, dând acestei manifestaţii spirituale proporţiile unui eveniment epic.
   „Vă aduc salutul Preşedintelui Statelor L'nite — şi-a început discursul de recepţie James S. David, Secretar de Stat la Departamentul Muncii. Când un milion de suflete din toate părţile lumii, îşi părăsesc casele şi îndeletnicirile, ca să facă un pelerinaj atâta de extraordinar,' iată o dovadă, dac’ar fi nevoe de dovadă, că credinţa nu este moartă, nici nu trage să moară în sufletul omului... Această adunare dovedeşte'că lumina acelei Religiosităţi care-a strălucit atâta de vie în Evul-Mediu, arde încă fără să’şi micşoreze seânteerea: Credinţa care-a zidii uimitoarele catedrale ale Europei, Universităţile medievale, în care bătrâni şi tineri au învăţat, Credinţa care-a însufleţit pe Sf. Franeisc şi pe Dante şi a mânat pe Cristofor Columb să ne descopere Continentul. îmi place să amintesc aci că se datoreşte celor dintâi cetăţeni catolici americani pilda toleranţei religioase. Cine cunoaşte istoria libertăţii religioase în America ştie că prin această toleranţă catolicii, în colonia întemeiată ele dânşii, au înălţat cauzei libertăţii religioase un monument mai trainic ca bronzul ori ca marmura. Catolicii au dreptate să fie orgolioşi de progresul credinţei lor în America: după umile începuturi au astăzi 20 milioane de aderenţi şi nu există activitate oficială la caro să nu ia parte în mod demn... Biserica Catolică a rezistat şi rezistă ca un dig de diamant la mişcarea revoluţionară a mulţimilor care urăsc do moarte orice religie şi nu cred în Dumnezeu. Acest Congres al vostru înseamnă o mare întreprindere spirituală. Nimic la fel nu s’a mai văzut vre-odată în America".
   Acest impresionant succes este revendicat in primul rând de Catolicismul italian şi de aceea voiu prinde ecoul pe care l’a trezit în Italia — sediul Papalităţi însăşi —• folosindu-mă de un semnificativ articol publicat în revista „Nuova Antologia" (16 August 1926) de Antonio Aude, fost ministru al Şcoalelor italiene.
   Vigoarea cu care Catolicismul s’a înrădăcinat astăzi în America; tăria cu care luptă jnpotriva celor mai rebele şi obscure secte,, înpotnva nesfârşitelor confesiuni ce se sfâşie între ele, în mijlocul, unor înfricoşetoare prăbuşiri morale, i se pare într’adevăr autorului italian garanţia Vitalităţii Biserieei din Apus.
   La aceasta se adaogă apoi progresul tot mai simţitor .al propagandei catolice în China, dovedit şi prin aceea că în ultimul Consistoriu au fost aleşi alţi trei Episcopi de naţionalitate chineză, pentru cele câteva milioane de connaţionali convertiţi la catolicism.
   Iar după ce relatează cele înfăptuite în Abisinia prin opera misiunilor, autorul articolului îşi îndreaptă privirile spre Orientul nostru. Citez:
„Este apoi mişcarea diferitelor 'biserici oriental care tind sa se polarizeze în jiirilt Rbtneii-Mancipii ale naţiunilor lor, nu au răgaz si tihna în frământarea pe ’de-a’ntregul balcanică a acelor regiuni: simt lierăbdaio&re să se emancipeze şi să se ridice în acea sferă senină de interesa superioare, pe care singur Catolidismul o poate îngădui".       1           '
   însăşi Rusia, în cate regimul bolşevic al nimicit cu violenţă religia ortodox-creştină, nu poate uita generoasa dărnicie â Papei, „Căci dacă nimeni n’ar mâi voi să şi-o amintească, greutăţile lăuntrice ale regimului, prin care nouile moravuri,' înfrângând Orice încătuşare morală, supţiază zilnic numărul oamenilor Caii, cu o temeinică conştiinţă a datoriei, îşi Servesc cu folos, ţara lor; şi disciplina care slăbeşte", şi familia cate se desagreghează, pun atâtea piedici Operfi de refacere, încât nu se poate ca qcâr-muitorii acelui Stat să nu vadă obscurele dar iminentele primejdii.
   Iată, în sfârşit, şi o altă dovadă — nu niai puţin valabilă — despre actualitatea Catolicismului în conştiinţa omenirii din zilele noastre: tendinţa nostalgică a artei şi filosofiei apusene de-a se întoarce către preocupările mistice pe de-o parte; iar pe de altă parte, conlucrarea tot mai spornică a sacerdoţilor Bisericii Catolico cp reprezentanţii laici ai diverselor discipline şi ştiinţe, pentru perfecţionarea şi înaintarea âcestora. • * * • • ' ■ " •
   Mişcarea literară grefată pe renaşterea mistică este o realitate în Italia zilelor noastre. Ca să nu mă întorc iarăşi la G. Papini, mă folosesc de prilej spre 'a da • câteva date sumare asupra aceluia care tinde să devină adevăratul doctrinar al curentului mistic din intelectualitatea italiană: Guido Manacorda. De altfel, criticul şi amicul său Tonelli, publicandu-i de. curând „profilul" („Italia ehe scrive", Nov. .1926),
, îmi uşurează benevola sarcină.
   Profesor universitar (de literatura germană), bibliograf, filolog erudit, directorul unei răspândite colecţii de clasici străini traduşi în italieneşte (care va coprinde şi lirica lui M. Eminescu, în versiunea d-lui prof. R. Ortiz), polemist, cugetător, poet şi mistic, Manacorda este pe punctul de-a face astăzi „şcoală" în ţara sa, tocmai prin această din urmă preocupare, cu toate că abia dela războia încoace a început să publice acele scrieri în care vădeşte convingătoare aptitudini de doctrinar şi de poet religios.
   In adevăr, paginele sale cele mai inspirate sunt meditaţiile scrise între 1916—1918, în vârtejul luptelor şi cu spectrul morţii violente în faţă, la. tot pasul. Pentru acei ce, caşi Manacor-da, se întoarseră din tranşee, cu aceeaşi înfrigurare în suflet.                              ■
   Către o- nouă mistică, documentul cel mai impresionant al acestei noui îndrumări spirituale şi una din cele mai interesante cărţi din câte-a provocat ultimul războia în Italia (apărută la Rologna, ed. Zanichelli, în 1922), poate fi considerat totuşi ca mn manifest super, dacă nu chiar anti-calolic. („Religiunea încă —- ţinea să declare-Manacorda.^ s’ar putea che.ua pe drept cuvânt . super-catolică, "adică supra-uni-. versalâ ; de oarece iau parte la ca toate iufini-
68
d
© BCU
  tele fiirite ale-infinitelorlumi, şi filaturi fie .ele, Dumnezeu şi Nimicul..."); astăzi însă Manaeor-da a- rectificat .multe, dimafirmaţiunile sale iniţiale in,! această direcţie, gpropiindu-şe tot ujai ; , mult, de acceptarea .Catolicismului sic ei sim~ pliciter.          •  ;   ,  .            ,
    Anumite şovăiri, anumite contradicţii (nu dovedesc, oare tocmai, acestea „buiui-credinţă"?) au slăbit oarecum prestigiul său în faţa- criticei , „laice"; dar nil .este mai ,puţin, adevărat că „mişcarea mauacoi.djană", a, polarizat până,, azi în Italia tot juni multe' şi,.iiiai, valoroase talente. ■ Gtiido Manacorda are'aproape 50 de ani. . ‘ Scriitor facil’ .pătrunzător, perspicace în Studii si încercări, (1922),-în, care domină mentalitatea critică, cu atâta mai puţin calda şi i-maginativg, cu cât a fost constrânsă timp de mulţi ani în urmă de rigidele şi aridele metode filologice; scriitor pitoresc; dar puţin emoţionat, în Suflete ţi ţări, (1924) unde notează interesam te impresii, de călătorie; polemist energic, nelipsit de ironie, în Mistica minoră (1926), Manacor-da se îndreaptă spre forme mai înalte şi armo-ninse în acele fragmente în prosă pe care le publică -într’un ziar din Torino şi pe care le va aduna curând subt- titlul de Simfonii ţi pasteluri. Ba chiar, simţ imlu-.se' tot mai sigur de sine, se gândeşte cu plăcere la o’clramă având ca protagonist pe -Sfântul- Panel-şi- care-or trebui să înfăţişeze conflictul ■ formidabil a patru ' civilizaţii; (semită, greacă, romană şi creştină, -cu izbânda acesteia clin urmă, consacrată de martir; şi totodată, armonia spirituală a lui Petru, Pa-vel şi a celor doi loani.                       .
                                                                                      -In aşteptarea, acestor opere mai mari şi a aceleia pe care însuşi o şi întitulează Mistica rna-
C R ORI CA
  li\ a doua lui călătorie în. Europa, Lev Nico-lfiievici conte. Tolstoi. se oprise la începutul lui 186.1 în,-Bruxelles. Intre alţi oameni, pe cari venise să-i vadă în capitala Belgiei, a fost şi Prou-dhou. Cuvântul acestuia; proprietatea e o hoţie, nu mai lipseşte de-atunci, ca expresie sau ca spirit,, din niciuria din scăderile romancierului şi profetului rus. i.....
  'Acolo; lâ Bruxelles, pe drum şi atât de departe de împrejurările de acasă, el a scris una din cele-mai puternice şi - inai ruseşti povestiri ale lui- E vorba de Policuşca. Şerbul, cu viaţa lui; ticăloasă, se- înalţă deodată înaintea noastră, ieşit dintr’un -viscol -de zăpadă. Vedenia lui, cu- căciula peticită, din care pierduse banii stăpânei cu atâta grijă aduşi dela oraş, şi cum spânzură de-o-curea la- grindă în pod, nn-1 mai părăseşte pe: cine a avut-o. Unde mai, c: Bruxelles în Po-licuşca, şi unde mai e- cliiar Proudlion?
  Peste vre-o treizeci de ani',' şi tot în Bruxelles, • un scriitor român, mutat pe scurtă vreme din rosturile lui dela Roma, Duiliu Zamfirescu, a serts acolo întâiul lui mare roman. Ce-aven „Viaţa lâ ţâră" cu locul, care cu fiece zi, peste forfota străzilor şi a micilor trebi diplo-matifcfeşti; îl-dădea încă -trei; patru pagini pline de;soai'e--şi de oâmehbile' Bnră-gân? Ea avea poate.1
joră, în nit ştiu câte volume, să-i recitim Meditaţiile: laudele armonioase si poetice cântate de el tăcerii, care este spirit, muzică, siumim al .tuturor. simfoniilor, sensibilă doar peintru auzul sufletului, glas al infinitului mic şi mare, durere şi bucurie desăvârşită, rugăciune, somn şi uitare, indistructibil vis; laudele cântate minu-nei, început de diferenţiere, răzvrătire contra intelectualismului, iraţionalism, .supra-experien-ţă, ritm normal ■ şi necesar al vieţii umane; laudele cântate speranţei, care este perfectă numai atunci când speră în absurd, în imposibil şi, este bună numai atunci când este oferită în clipa morţii...                                      _ .
  Aci poetul se contopeşte cu gânditorul, misticul cu realistul, dând la iveală pagini cu adevărat admirabile, pătrunse de întreaga gamă a colorilor şi a sunetelor, de întreaga gamă n sentimentelor. până la actul celei mai pure eleva-, ţiuni: „...Şi am reînnoit cu ardoare actul de liberă dediţiune. Dimineaţa fc -d-a un triumf, .de soare, cum n’am mai văzut niciodată. Pe lacurile, îndiamantate de brumă, se revărsau de sus torente de polen de aur: îmi tresărea inima şi cântam în tăcere. Şi am rennnoit Actul Speranţei pentru toate greşelile crunt ispăşite şi nesăvârşite; pentru toate aspiraţiile de bunătate, ce zac în fundul păcatului şi sunt ca plămada mântuirii; pentru frumuseţea' ce şe ascunde subt întruchipările groazei; pentru, armonia prea curată care este sufletul oricărui ritm discordant. Spe-rat-am în tine, o, Stăpâne; să nu fiu cufundat în etern".
  In astfel de pagini stă şi speranţa de mâine a misticismului italian literalizant.
                                                                                                                         AL. MAR CU
LITERAR Â
ceva mai mult cu Tolstoi. Vâlva romanului rus. după ce cucerise Europa, era firesc să ne cucerească şi pe noi. Ne-a cucerit în cel mai European dmtre scriitorii noştri de-atuneî. Şi pe el,, conservatorul mândru şi podgoreanul îndrăgosti de jnoşioara lui, nu se putea să nu-1 câştige 1 olstoi, cu- oamenij şi mai ales cu femeile din Ana Karenina şi Răsboiu şi Pace. Scrisorile eu Ti tu Maiorescu din acel timp, care e păcat să mai rămână nepublicate, arată cum nu se ponte mai bine din ce stare de suflet a ieşit Viaţa la ţară.              ' • . .
 Pentru , acele scrisori si pentru multe amănunte despre scriitor, e o doamnă, azi cu nume polonez, care ar putea fi de mare ajutor istoriei literaturii române. Pot să ocărască unii doctrinari că asemenea istorie e mai mult o a-nec-dotică şi nu poate atrage pe istoricul sau criticul de meditaţie estetică. -Cealaltă istorie, fără fapte, ea e seacă şi searbădă, când desface cu totul scrisul de scriitor. Acea doamnă sta într’un castel la graniţa lituaniană, şi în nopţile de pian, cu ferestrele luminate către pădurea şi mlaştinile de afară, câte o răpăială de gloanţe împotriva contrabandiştilor sau între străjerii de margine ai celor două ţări vrăşmaşe. singură 'întrerupe o clipă visul vreunui mare clasic al sunetelor. Şi .anii 'frşe. -Nimeni, din „noi.
69V
©
n’o întreabă. Câte cronici de acestea vii au ]>le-cat, necercetate, după ce au rămas ani de zile deschise sub ochii unor fii amânători? Trecutul nostru apropiat e sărac, din vina acestei amânări. Carnea a cincizeci din anii cei mai bogaţi de gânduri ai Românilor, stă în amintirea si însemnările unui castel litunn. Noi n’avem decât scheletul lor, întregit în laborator, şi numai o bănuială a vieţii care l-a îmbrăcat. Lituania e mai departe azi decât în zilele lui Alexandru-cel-bun.
   Şx mai e cineva care no poate lumina, cu toate că în alt fel, despre Viaţa la ţară. li stăteam odată în faţă, la o masă prinsă în şurupuri, de vapor dunărean. Tn ferestrele rotunde, dela dreapta şi dela stânga, şi la înălţimea capetelor noastre aplecate peste aburoasele pahare de ceaiu, izbeau valuri galbene. Fluviul şi Balta tomnatecă erau măturate de un crivăţ cu lapo-viţă, care ne gonise pe toţi în restaurantul de subt punte. Deoparte era Bărăganul, adică, nimic, o linie, iar dincolo munţii vineţi dobrogeni, destrămaţi de ceaţă. Vorbeam despre lumea romanului. Aflam, spuşi pe nume, eroii lui cari nu mai sunt printre noi. Ciulniţa şi Ialomiţa, Saşa şi Matei fuseseră plimbaţi aici ca de o apă a morţilor, de foarte departe, tocmai din împrejurimile Sascutului. Acolo era o moşie, cu iude şi exr prieteni, pe care Duiliu Zamfirescu o cunoştea şi o zugrăvise. Moldoveni blânzi şi hoţi de cai de pe la cusătura Moldovei cu Muntenia, apăreau serafici sau ciolănoşi prin proiecţia lor străvezie, literară. Nici izvorul acesta, cir atâtea trăsături în albastrul şi bălaiul lui, în înţepeneala semeaţă şi poate speriată, care aduce aminte de obârşie, nu e întrebat. E soarta, se vede, a • celui mai însemnat roman românesc, din secolul în care încape şi se încheagă literatura noastră, să rămână numai cu înţelesul literal. Va fi atunci ca o aură fără capul cax-e a purtat-o.
   Aceste gânduri, şi altele, mi-au venit, răsfoind încet Sasha. ieşită zilele trecute la Philpot in Londra. E traducerea Vieţii la ţară, care ne soseşte din Anglia cu acest nume schimbat şi, peniru un Român, de nerecunoscut. Poate că titlul de-acasă nu spunea destul. Trebuia ceva mai tainic. Se cunoaşte însă, dela copertă, că traducătoarea e o străină: un Român nu s’ar fi lăsat convins niciodată, nici de vre-o cerere n gustului propriu, nici de vreuna a editorului, la o asemenea prefacere. Sunt titluri sfinţite de vreme, adică de atâtea guri care nu mai sunt şi le-au spus, fermecate sau visătoare.
   Şi chiar dacă aş lăsa să treacă, fără uimire, acest nume, în ce-1 priveşte, mă îndeamnă să nu tac, o teamă, care caută peste el. Viaţa la ţară e una din cele trei Vieţi ale literaturii române, plănuite să apară în traducere engleză. Planul e al d-lui Marcu Beza şi mai ales faţă de greutăţile întâmpinate dela început, trebue să ne bucure că se înfăptueşte. Anul trecut ne-a yenit O viaţă, a d-lui Marcu Beza însuş. şi anul acesta sau la anul ne voi" veni Amintiri dixx copilărie de Creangă. Dar O viaţă s’a chemat în tălmăcirea dela Geoffrey Bles, Doda, A story of Ma-cedonian Life, şi iată acum Viaţa la ţară, ca Sasha: e un sistem. Ce vor da, urmând aceeaş linie Amintirile cu motorcei puşi în laba mâţei, ale flumuleşteanului? E bună o mai mare pază decât în trecut. Vieţile noastre caracteristice nu
trebue puse sub mască. Ajung aşa să nu Ic mai recunoască tocmai cei ce le-au trăit.
  Altminteri, numele cel nou, Saşa, al întâei e-roiue a romanului, îi dă un aer rusesc, nu lipsit de rost după cele amintite înainte. Păcat că in notiţa sa introductivă, d. Marcu Beza n’a vrut, pe lângă cele câteva lămuriri biografice şi generale, să aducă ceva şi dela naşterea cărţii. Ea n’ar fi pierdut nimic, iar cititorul ar fi deosebit mai uşor ceeace, prin atmosfera puţin slrăxnă, licăreşte prieten, drent stele ale noastre. Aşa, să nu amestece una şi alta şi neştiind poate să descopere înrâurirea, să nu ne nue global în literaturile slave. Ar fi greşit. Construcţia e toată limpede şi sigură, poate prea. Iu ea lipseşte partea de mistic şi de tremur, în care se mişcă oamenii. In traducere această limpezire şi siguranţă se văd şi mai uşor. Pi-in construcţie, oricât ar fi rămas ea de neumplută în toate casetele ei, Viaţa la ţară ne dă un loc aparte. îşi păstrează însăş un loc aparte. Nu trebue să se uite.
  Această traducere leagă şi mai strâns de noi pe tălmăcitoare, Lucie Byng. Alte două volume au premers pe Saşa. Cu Saşa la un loc. sunt o şcoală, numai bună, pentru api’opiereu de A-xnintiri din copilărie. Au fost la început Rouma-xxian Stories, un fel de antologie, cu bucăţi foarte deosebite ca stil, şi a fost apoi Doda macedoneană, cu cântecul ei monocord şi acordurile de tălăngi depărtate de folklor. Lucie Byng a ştiut să găsească în amândouă dăţile tăetura de frază şi mai cu seamă sonoritatea engleză potrivită. Scrisul scurt, luminos şi colorat numai la i'ăstimpuri, al lui Duiliu Zamfirescu, era o nouă problemă. Ea a fost deslegată de degete iscusite.
  Dacă o notă critică ar putea să fie recunoscătoare sau să se închee cu un madrigal, ea ar trebui să sărute acele degete.
  Am acum înaintea mea cartea aceasta de comemorare. la cai’e am lucrat şi eu puţin şi stau la îndoială dacă trebue sau nu să vorbesc despre ea. Pe copertă n’are decât acest titlu albastru: Bucura Dumbravă, şi un an: 1927. A ieşit la 50 Ianuarie, ca amintire la trecerea unui an de când sexiitoarea s’a stins î*a Port Said. pe drumurile de întoarcere ale Indiei. Era fexnee în putere şi plină de planuri. Intre ele aducea şi gânduri de-acolo, ca un braţ de flori albe de alt ţărm. Părerea de rău e cu atât mai dureroasă. Florile n’au mai ajuns la noi. Au intrat subt piatră, în pământul roşu al Faraonilor.
  Stau la îndoială dacă trebue să vorbesc, pen-trucă acea carte de comemorare n’a ieşit, mi se pare, decât pentru prieteni, în vreo sutăeinci-zeci de exemplare. Publicul n’a avut-o. Dar nu txebue. oare, tocmai de aceea, vorbit undeva despre ea? Bucura Dumbravă nu era numai a prietenilor. Cartea însăş e alcătuită xiuxnai din inedite. încă un cuvânt ca să fie pusă, cel puţin în răsfrângerea pălită a unor însemnări, înaintea atâtora din cititorii ei obişnuiţi.
  Sc deschide cu Cele din urmă pagini. Am scris acolo câteva lămuriri, din care scot aceste rânduri: Bucura Dumbravă avea, ca scriitoare, deprinderea notaţiei imediate. Ca un pictor, ea însemna uneori un efect de Soare pe apă sau culoarea unui nor la un anumit ceas din zi, şi ca un compozitor, atmosfei-a şi tristeţea. Abia ră-
70
©
gazul de mai târziu aducea supunerea faţă de legile compoziţiei literare.               ,
   iJn carnet de asemenea notaţii ni s’a întors, fără aceea care-1 umpluse de scrisul ei mare şi citeţ ca un desen, şi de pe drumurile Indiei. El prinde atât peisagiul, cu punctaţii uneori de minunată evocare, cât şi sufletul larg, deschis la orice vibrare puternică, al scriitoarei şi gânditoarei. Prietenii o recunosc la fiecare rând. ca şi cum le-ar vorbi din întuneric, dela biuroul cu cele din urmă flori ale anotimpului, cum îi era firea.
   Scriitoarea e sigur că s’ar fi împotrivit să arate cuiva aceste rânduri, cu totul intime ca amintire, şi cu totul nelucrate ca artă. Dar gândi-toarea înţelege de ce cuvintele ei din urmă, cu atât mai preţioase şi mai pline de viaţă, cu cât au fost spuse fără gândul să fie auzite de cineva, trebue împărtăşite celor cari prin voinţa,ei, aveau aproape un drept să le-audă. înţelege, din lumea de dincolo, unde pe negândite, a fost smulsă!
   Nu ştim dacă ni-e îngăduit să arătăm că rândurile ei de pe Ocean se închee cu acea vedenie a ţânţarilor, peste căişorii cu coamă albă ai valurilor din largul Bombayului. Era ca un presimţ. Marea Gâză cu trompă otrăvită luase trup atunci şi începuse să-i ţie tovărăşie. Era sortită s’o ducă, pe aripile străvezii de friguri maligne, spre noui metempsihoze. Iar noi, nevinovaţii, o aşteptam!
   Jumătate din pagini privesc drumul la ducere, cu tot felul de observaţii despre oameni sau cu vedenia colorată, a Adenului, iar cealaltă jumătate, e o descriere a câtorva zile indiene, Bucura Dumbravă se hotărîse să scoată o carte despre India care ar fi avut fără îndoială toată căldura şi toată documentarea Cărţii ‘Munţilor. Aceasta fusese scrisă pentru tineret, ca să-i deschidă ţara de căţărări şi de singurătate argintie a înălţimilor; scopul din urmă era tot etic. Cea de-a doua ar fi fost pentru vârsta bărbată şi ar fi ridicat întrebări sau ar fi tăiat răspântii. In puţinele note rămase e ca un fel de anticipare şi trăsături mai mult, de cadru. Am ales din ele douăzeci şi şapte de pagini de tipar.
   Ca o dovadă de cât de legată era Bucura Dumbravă de ţară, dau această scurtă reproducere. Tremenul de comparaţie care îi vine firesc în minte e mereu o stare dela noi:
   „Bine înţeles 11’am văzut munţii prin cari am trecut noaptea, iar a doua zi am străbătut uii şes sărac, a cărui înfăţişare nu se deosebea mult de Bărăgan, doar că stufişurile răsleţe erau de cactuşi cărnoşi şi spinoşi; câmpiile pur-
CRONICA
                                     M A R I U S
Unde începe traficul artei moderne şi propagarea năzuinţelor ei conducătoare în lucrările acelora care i s’au închinat, se termină nu rareori făgaşul fenomenelor ei cu adevărat fundamentale. Căci nu numai operile au devenit, mai mult ca oricând, pentru massa publicului, măr-
tau o recoltă tânără de meiu sau hrişcă. Câte odată trecem peste pârâuri nămoloase. Iar poporul la desele şi curatele gări ne fermeca prin varietatea de tipuri şi frumuseţea liniilor.
   „Droaia de copii mai mult, goi ieşeau câteodată din colibele de pământ de lângă staţii, adu-cându-mi aminte de dancii noştri.
   „Staţiile sunt dese şi curate; toţi funcţionarii drumului de fier, în afară de şeful gării şi de şeful trenului, sunt indigeni. Serviciul vagonului restaurant este perfect; servitori îmbrăcaţi cu cămăşi lungi albe, ca oltenii noştri, cu brâe albe cu negru şi cu un mare turban cu aceleaşi două culori şi monograme ale căilor ferate, ne îngrijeau de minune, aducând ceaiul cu pâine prăjită şi unt de bivoliţă. Celelalte neamuri din tren sunt surprinse; pentru Românce untul de bivoliţă e încă o notă cunoscută. Mai cunoaştem mirosul de băligar ars, pământul negru al acestui ţinut şi mersul visător şi paşnic al carelor cu boi“.
   Sau în altă parte: „Intrând înăuntru şi urcând scara de lemn care duce la catul de sus, am impresia intimă a unei veclii case boereşti din România, tihnită şi răcoroasă; servitorii în cămăşi albe, cari umblă desculţi, fără sgomot, îmi par robii de altădată, mereu gata la slujbă, şezând turceşte, pe săli şi pridvoare".
   Alt capitol îl alcătuesc învăţături de viaţă pentru Carol Eduard. Scurtele însemnări scrise de Bucura Dumbravă, mai ales în timpul răs-boiuiui, a fost în gândul ei să facă iln tot, ru numai pentrucă s’au născut subt această zodie. Ea le-a pus astfel în frunte semnul focului nestins şi le-a închinat băiatului celei mai bune prietene a ei, ca nişte învăţături care să-i folosească în viaţă.
   Sunt în aceste vreo şaptezeci de pagini mari germane de maşină de scris, gânduri şi simţiri. Gândurile sunt din marginea înfricoşatelor întâmplări de-atunci şi arată aceeoş iubire largă de oameni, sau sunt în legătură cu autori citiţi mai ales în acea vreme, Nietzsche bunăoară; simţirile bat drumuri de munte. Pagini întregi aduc aminte de Cartea Funţilor, scrisă în aceleaşi zile.
   Şi mai este în cartea de 110 pagini: Steagul albastru, scris în 1918, steagul de chemare al lui Tudor; este un studiu. In lumina teozofiei; şi mai sunt scrisorile ultimilor ani. Şi este mai ales duhul proaspăt şi luminos al unei scriitoare, pe care cele câteva amintiri şi citate vor fi făcut-o să se desfacă iară de pe un fund de ceaţă şi să ne zâmbească.
                                                                                                                  EMANOlh BUCUŢA
 PLASTICĂ
BUNESCU
 furi ce se negociază pe un nivel de conştiinţă străin necesarei sincerităţi a creaţiei, ci şi elementele de originalitate trec de la un artist la altul aşijderea unor monede destul de eftine. Astfel, de multe ori nici nu poate fi vorba de o tendinţă predominantă, plămădită şj replăma-
71
©
dita de resursele fiecărui artist în parte şi nici , de o "Contribuţie; conştienta, de-o :Făspttiitlercv iii--' dividu-ală faţă ide aspectul artistfe'âTYreniiL Ge' -se lucrează astăzi la Paris, se manifestă după o ' jumătate? -de> an la Bucureşti. Se ’ncliid paletele ' în franţa, nici cele din România hu Vor întâr-,. zia să se, încarce, eu-colori de pe pământ. Eli.Ga, spus cu cea măi înflăcărată convingere că riu se ,va ţnai picta niciodată fără dp'ocrfc, tefrâ Jrlic Siena .ş.i negifi, iar astăzi se jură iâr pe transpa- ’ renţa minunată n- paletei, lui Vincent va ii' '-Gogii.: Nu .peiitriică vizionarul olandez ăi- fi reintrat în domeniul psihic al timpului, nu, Necesităţi-.inie-, ' rioare de felul'. acesta lut se prea întălhesc.' Con,- . cepţiile se . opresc la culori, la. linie, la cxteiioi*. Aşadar. şi • împrumuturile formale iiii sunt decât nişte'poliţe lesne negociabile şi întotdeauna salvatoare pentru artişti cârc,' fără îndoială,'nu ştiuj niciodată ce înseamnă o criză, deoarece stau dincolo de tot ce s’ar putea hiimi luptă sufletcas- ' că şi: desnodământ cleiiicntar.' Prin crize zgudui- ' toare au trecut Zurbaran şi Poussln, Eeibl şi' MarreeSi Toată Viaţa acestuia din iirmă.n'a fost decât o nesfârşită criză. Şi în aceasta criză Con-': stă chiar valoarea ei. Astăzi forţele mărunte se.', risipesc- în închegarea câtorva elemente hnpru,-' imitate. Cine inai ponte fi suvcraiiul tainic âl u- ’• nei lirici împărăţii?' Dar cântecele culorilor :de-,; vin tot mai monotone. Moiioiomzarea Uimii noa-"1 stre n'bui se-evidenţiază şi aci. nu numai în moda îmbraeămitei. îii dans şi radio. ~'Şe vorbeşte şi se serie destul despre tradiţie. Cine insă, sc Crede uii 'inbl'•continuator'al acestui lanţ? Şi câţi sunt aceia ce’şi Văd graniţele în faţa uniri orizont care ■ ml’ e .acela al schimbului de valori'artistice, ei., lungimea, razei, aruncată de conştiinţă peste nesfârşită’moşie de miniurf a lumii? Cine îşi mai 1 pune întrebarea cea mare caro n’are ' nimic co-' muir cu traficul si cu gloria zilei? Van Gogii Şi Utrilloi'şi Ştefan Lueliian s’âu închis in Sine, ştiind că numai astfel roadele vieţii lor se vor aprinde într’o vâlvătae curată. Schimburile de astăzi suilt fin fel ‘de calmante care îiisă, im înlătură ' leşinul lumii. Călătoria psihică ar trebui' făcuta, din - centrul poporului la centrul individual,' rm ’ numai dela Bucureşti la Paris şf irtăpoi: '(Ceeacă; ' fiţeşte, nu înseamnă că n’am avea de învăţat hi-
mic în străinătate). -               ■ ■  ‘  ' ..;     .
  ,'tfn /simbol Var al statornicieij interioare şi al sincerităţii e întreaga operă de până acrim a pic-', torului Măritiş Buncscu care, în recenta expo- ' ziţie.' din atelierul lui,.‘se relevă din noii că.eel mai strălucit peişagist al. oraşelor noastre. De , data aCeaSta' întreaga expoziţie ne înfăţişează numai roadele atât de personal crescute'' ale pei-sagiştului .Bunesş.u.,, fără îndoială, unul dintre puţinii artişti ce ’şi urmăresc în modul cel mai consecvent desv.oltarca independentă. Dar, mai mult ca pricândî consecvenţă,- nu înseamnă, im-, caftii acestS clişeu tipic sair'Înaiiicîră. Din^otrfc'-" vă* inegalitatea V la Btinescit1 maniieStareâ" bxte- '■ rîoară a unei stări sufleteşti cât se poate de preţioase. S’ar putea admite chiar constatarea eu ' aer de paradox: inegalitatea e valoarea lui Bu-nescu.' ;Căci e. cea .mai bună dovadă pentru :ţăş- . nirea puternică şi. oarecum incontrolabilă a inconştientului. în lucrările acestui, peisagist Inăs-.: cuta câre singur a ştiut să preschimbe- aspectul uneori destul ide rece şi clc banal, al oraşelor.boa-â stneJni .peisagiu.pitarcsc, îndepărtat .pafcă*.ţl«.;tat-;
ce,s’ar putea numi convenţionalism arhitectural, , urban.- Inconştientul e întotdeauna prospăţime şi libertate sufletească. Meritul lui Bunescu rămâne faptul că iiu mai cearcă şa intre în domeniul virtuozităţii, cultivat de câţiva dintre colegii lui români. Ştie că substanţa, artistică a , unei lucrări nu .-constată. în perfecţiunea formala şi că formula „pictură pentru pictură" poate duce numai.la ofilită relativă şi întotdeauna discutabilă) nici de cum hotărîtoare în artă. Trăcsc. destui care transformă realitatea noastră în „pictul’ă",' adică într’o artă bogată în expresia, mijloacelor, .sărace în ce priveşte tensiunea şi vibraţia sufletească. Pictorul Marius Buncscu realizează, stând: mereu la isvorul lumii şi pri- • vindu-i apele-cu nesfârşite restrângeri de taină.. Pictura lui ,e numai expresie sufletească, prinsă în picturalul culorilor, împletită în duhul dina- . mic şi săvârşitor de metamorfoze ale atmosferii, Niciodată culoarea n’are, un scop numai în sine, fără-, a exprima-atitudinea generalizatoare a at-
mosferii, niciodată Caracterul preţios culorilor . nu c întărit,, fără a înrâuri şi fundamentul psihic .al pasagiilor. Totuşi intenţiile de sine stătă- -tqare. ale’ artistului sunt exprimate tot mai puternic şi mai curagios. Impresionistul subtil şi nespus d.e diferenţiat ia nuanţe de pastel e acum deseori, numai unealta artistică a unor porniri vehemente, dar curate ca apele unui pârâu de munte) Orice convenţionalism în sensul modei de azi şi de mâine a dispărut, astfel că toate culorile ne vorbesc de parcă n’ar fi trebuit să facă drumul de ocol, peste paletă şi penel. Şi totuşi, în.cgle mai valoroase, cazuri, sensibilitatea pictorului. e şi -mai limpezită şi mai primăvăratecă decât în trecut. E frăgezimea vegetativă a unor flori ce au supt tot sucul pământului. Astfel zidurile oraşelor înfierase în însufleţirea pictorului. Industria artistică a zilelor noastre n’are ce căuta în apropierea acestor lucrări care au în lăuntrul lor. un bogat germene primitiv. (Primitiv. nu în sensul .preocupărilor formale sau coloriste ale trecutului, ci-luat ca realitatea unor clipe. cu desăvârşire desbărate de tehnica meşteşugului şi de pervertirea atâtor tendinţe de stilizare). . . ; , „    .   .....               .   .
   De aceea,' cazul pictorului acesta mi se pare, unic în desvoltarea artelor plastice din cuprinsul sufletesc al poporului român. Fireşte că şi în ce priveşte desăvârşirea mijloacelor artistul acesta al pcisagiilor prinse sub privirea eea mare a atmosferei a făcut vădite progrese. Fireşte că de cele mai multe ori calitatea artistică rămâne indiscutabilă, Vprbind despre un pictor atât de sensibil ca Bunescu, calitatea se presupune dela sine*, > Important rămâne , însă faptul , că acest . poet-colorist al peisagiului îşi scrie poemele fără de a se servi de construcţia unor compoziţii sau de anegdotă.^rgmânând totuşi up poet .jn întijp-gul înţeles al cuvântului. (Gonsfrasţul faţă dea-1 cest f&idîneif'e'înseriinatfîn'arta noastră^de pîe-'' tura domnului Francisc Şivato). Reducând caj racterizarea artei lui Marius Bunescu la două cuvinte, nu se va putea spune „culoare dinamică” sau „peisagiu pictural"» ci, cu mult mai adâncită dreptate: „Miez sufletesc”. îndreptăţirea acestei simple constatări clasează lucrările acestui artist pe. .un nivel -cu. totul deosebit.. Căci. hotărîtoare- rămâne numai. această; puritate . in-torio.axă,redată, - în.. .chipul. .peisagiilor,■. pare .
m
© BCU
mân potrete sufleteşti ale aceluia care le-a închegat, oglinzi mai mult ale artistului, decât ale lumii exterioare. Bunescu e artist pentruca mai poate fi şi copil.
Pe nivelul acesta, desăvârşirea artistică e întotdeauna simbol înalt ce se transmite convin-
gător dela om la om. Fericirea acestui pictor răi* şi^ a artei lui e posibilitatea unei singurătăţi în gălăgia haotică a timpului. Consecvent, harnic şi încăpăţânat, Bunescu înaintează pe o cale care e numai a lui.
                                                                                                   OSCAR WALTER C1SEK
DRAMA ŞI TEATRUL
               „H E N R I C I V“
      TRAGEDIE IN TREI ACTE, DE LOIGI PIRHNDELLO, TRADUSĂ DE ALEXANDRU MARCU
SlNGURĂ depărtarea, în jocul celor două paralele care-şi strâng cleştele pe zare, netezeşte perspectivele, precizând conturul evenimentelor. Nu mai în perspectiva bucăţilor mari de vreme trecută, epocile şi-au căpătat numele ce le statornicesc în istorie. Tirania amănuntului contimporan, alături de atâtea alte tiranii, împiedică în totdeauna selecţionarea specificului şi pronosticarea asupra consecinţelor lui. Astfel, cme ar fi bănuit subt semnele neliniştitoare cu care a început veacul acesta—considerate ca „excentricităţi" pe materiale mai mult sau mai puţin importante— vestirile unor adânci prefaceri? Cine ar fi recunoscut în „omul haotic" de pe la 1900— astăzi deabia astfel botezat, şi exemplificat cu tipul Strimtberg' în toată complexitatea lui de om şi de artist — grăuntele de turburare care avea să se înmiiască în urmă şi să facă să crească din el, ca pe o monstruoasă plantă, o uriaşe frământare?
   Cu încetul, ajutând şi răsturnarea valorilor de către marele război, lumea din planul ei, s'a de-saxat. Plinul comod de odinioară a trecut. Şi ca în orice proces de desechilibru, între fond şi formă, spaţiul acela subminător s’a creat, spaţiul care dă foc conţinutului ce rămâne din ce în ce mai puţintel, mai neînsemnat. Germenii de îndoială, care până atunci, peste tot, într’o lume hermetic închisă şi matematic încheiată îiu-şi găseau loc, au început să mişune. Şi peste tot, în toate disciplinele spiritului omenesc liniile simple s’au frânt, diformând întregul. Tot ce e nou, venit din multe izvoare îndepărtate, nu s’a asimilat încă, n,u s’a transformat într'o lamură armonioasă sporită în vitalitate. Vârteje pretutindeni, periculoase ca ochiurile de apă. Pe zarea câmpiei întinse, pe .care toată lumea astăzi c în tabără, în faţa unei cetăţi de luat cu asalt, stau enigmatice şi închise porţile ]urnei de mâine, sau de mai târziu.
   Jn învălmăşeala de astăzi, uu procedeu obişnuit, e reluarea unor probleme vechi pe care orice om din veacul trecut le-ar fi considerat dc mult perimate. Dragua mai ales se întoarce bucuros înapoi. Subt mâna puternicei regii contimporane, drumul acesta îi e precis însemnat. îmbinarea celor două huni, reală şi ireală, şi nu în formă dc fantezie neoromantică, ci în forma cât mai învecinată de vechiul mister medieval, precizează hotărît deslipirea ei de acea funcţiune dc „oglindă a vieţii" pe care i-o dăduse naturalismul.
   Dar nu e numai această întoarcere spre mister,
problema dramei de astăzi. Faţă de această des-Jipire a ei de rolul său de imitatoare de viaţă, care rămâne permanent valabilă, drama în căutarea unor cât mai subţiri mijloace de expresiu-ne, găseşte şi alte căi.
   Ea îşi desface încă odată clădirea, revalorifi-eându-şi materialul. Şi se întâmplă ca ea să găsească în această revizuire, că două dintre elemente: timpul şi spaţiul — elastice subt mâna celorlalte arte şi împietrite în urzeala ei — astfel păstrate, să fie piedicile aşezate în calea oricărei sforţări de subtilizare a limbei sale. Şi a-funci în mod firesc — şi aceasta va fi marea noutate — aceste două elemente vor fi prelucrate cu alte valori. Ele vor fi altfel ierarhizate, trecând pe primul plan. Timpul şi spafiul se schimbă, dacă îmi.e îngăduit să scriu în limbaj de curentă terminologie, în anecdotă. Fireşte că nu există încă nici un model pentru această „monstruoasă” şi nelegiuită inovare; el rămâne de căutat şi de realizat.
   Strindberg caută cel dintâi şi găseşte, în parte, ajutat fiind — în epoca a doua a producţiunei sale dramatice care începe cu „Spre Damasc” — de robustul său simţ de teatru. Ii urmează apoi toată compromisa dramă expresionistă, compromisă prin lipsa simţului de dozare şi de echilibru, prin pierderea totală a suportului real, fără de care poezia dramatică devine ininteligibilă. Având toată atenţia concentrată asupra noului element de dramatizat, timpul — în, primul rând el preocupă — i-se caută o formulă pentru a-1 face tangibil, a-1 materializa şi a-1 transmite sensibilităţii spectatorilor. Şi se găseşte astfel, ceea ce am mai numit cândva un modelaj de timp, extazul, element amorf, inexpresiv, static, izvorît din sursă lirică, iar nu dramatică.
   Când iată că un latin, Luigi Pirandello, c.on-struindu-şi opera în plină efervescenţă a relativismului modern;, creind conflictele, după o expresie fericită a criticului italian Adriano Til-gher, din ciocnirea dintre formele fixe şi împietrite ale vieţii şi Viaţa însăşi, fluidă şi instabilă, se apropie de această problemă a timpului ca material principal, cu tragedia sa Henric al IV-lea, care nu e o tragedie istorică.
   într’o vilă singuratecă din Umbria, vilă care ia proporţii de castel, în timp şi în nebunia lui Henric (care e Henric al IV-lea al Germaniei şi un om modern) trăeşte izolat într’un tipar istoric, rechemat din veacuri şi ţintuit acum douăzeci de ani în j.urul său, astfel „preparat”, eroul. E un îndrăgostit de acum douăzeci de ani de
                                                      73
                                                                                                              *
©
Marchiza Mathilda Spîua, şi tot de atunci, un rival al baronului Tito Belcredi. Un accident de călărie, un bolovan care l-a lovit la cap, a închegat într’o formă fixă viaţa, a oprit trecerea timpului, dând realitate absolută costumului său — Henric al lV-lea — căci era o cavalcadă costumată. Astăzi familia şi doctorul specialist Ge-noni vin să-l viziteze şi vor să-l tămăduiască. Pentru a-1 cunoaşte toţi iau larva nebuniei lui: costumul de epocă. Pentru a-1 curarisi vor să treacă viaţa în formele cele mai fixe, de care nici el nu se îndoeşte, în portrete, pe care le în-locuesc cu Marchiza şi cu fiica sa, Frida. Dar de mult nebunia nu mai e nebunie la Henric. Viaţa a reintrat iarăş liniştită subt formele fantastice, până la vizita aceasta, când Henric pentru simţimintc care înfloresc din viaţa: dragoste, melancolie, ură... ea redevine, aparent, nebunie.
   Situat în unghiul acestor lungi perspective de timp, nebunul Henric şi odinioară când era şi acum când joacă pe bolnavul şi când redevine sănătos, trecător, la final, stăpâneşte aceste antene de vreme, cu aparenţele şi consecinţele lor.
   E ca o balanţă ale cărei extremităţi ating ritmic două nivele, două lumi, diferite ca înălţime, în iimp, o balanţă la mijlocul căreia, în punctul de susţinere şi de echilibru stă Henric.
   Totul este plasat pe impalpabilul şi misteriosul punct de deviaţie al unei conştiinţe în materie de timp. Pe braţele acestei balanţe, după
                                                                                                                P R I Z O
                                                                                                                      TREI ACTE DE
   Cu gândul la succes şi la un anumit public parizian al teatrelor de bulevarde, mecenat anonim, cu un gust îndoelnic dar sigur plătitor, d. Eduard Bourdet stăpânit, d.e o nobilă ambiţie (autor cu amor propriu), şi în vechie tradiţie franceză, de psihologie şi morală, s’a hotărît să-şi creeze „Prizoniera1), cu un destin atât de răsunător.
   Formula i s’a înfăţişat destul de lesnicioasă d-lui Bourdet: o temă senzaţională, o patimă senzaţională mai de grabă, pentru domnii amatori de subtile analize sufleteşti în teatru, pentru domnii serioşi cari vor descoperi şi o latură gravă şi socială a problemei, tratată în drept credincioasă tehnică, aşa extm, s’a obişnuit publicul să primească o poveste a unei anumite drame care s’ar petrece fie la Paris, fie la Roma, fie la Tunis, şi ai cărei eroi s’ar chema fie „Rechinii“, fie „Lăcustele", fie — tandru şi liric, pentrucă e vorba de o femee — „Maman Colibri”.
   Patima senzaţională e amorul unei femei pentru o altă femee, amănunţit în toată complexitatea lui sufletească şi fiziologică.          _
   In teatrul modern a mai fost cândva schiţată această siluetă, de către Wedekind:       contesa
Geschiwtz, alături de Lulu, eroina tristă, simbolică şi haotică. La autorul german însă, unde l ulu însăşi era un personaj numai în parte observat şi construit pentru a draervi — ca un maximum şi o totalitate dc instincte deslănţuite, — o idee, acolo unde Lulu era un simbol aproape, Geschwitz cu patima ei pentru Lulu era un motiv de orchestrare. Era transpunerea temei prin-
cum se pleacă într'o parte sau în alta, vin evenimentele, costumate, colorate, încărcate de parfum de^ epocă sau nu. Conştiinţa regulatoare poate să fie clară sau nu: jocul rămâne etern a-celaş. Deasupra tuturor evenimentelor schiţate numai ca teme, suprem eveniment rămâne timpul. El^ culisează, în două siluete magice, care schimbă totul, luând cu el, integrând în el, întâmplările tragice său groteşti.
   Prin el se strecoară sentimentele şi persona-giile: marchiza se emoţionează» Belcredi urăşte, Henric omoară pe Belcredi...
   Ceeace a făcut ca drama lui Pirandello, în ciuda acestei jp'ele probleme înfipte într’un suflet omenesc, să isbutească, e tocmai contactul cu realul, cu omenescul de care permanent e sub-stanţiâlizată problema. Pe om e aşezată imensa şi uşoara cumpănă, pe viaţa lui, pe evenimentele acestei vieţi. Ele ne-o lămuresc deşi ele sunt adeseori desprinse şi luate în cumpănitul ei continuu.
   Teatrul Naţional servind cu corectitudine atât ca interpretare cât şi ca montare opera lui Pirandello, se dovedeşte a li intrat cu o serioasă înţelegere a menirei sale, în făgaşul rostului său artistic şi cultural.
   Traducerea d-lui Alexandru Marcu. subtilă, colorată, întrebuinţând un vocabular sugestiv şi de nobilă ţinută literară, a contribuit mult la o redare cât mai justă şi artistică a operei piran-delliene.
N I E R A
ED. BOURDET
cipale într’o altă tonalitate, era deci o înfloritură ajutătoare, pregnantă şi veridică totuş în episodicul ei, graţie talentului lui Wedekind de aşi însufleţi personagiile. In economia piesei însă a-ccstâ era rolul lui Geschwitz; în culoarea tabloului general era doar o pată, ceva mai nebişnui-tă, dar tot atât de sumbră ca şi celelalte Apoi, ideea morală, căci şi la Wedekind şi la Bourdet există o aseemnea idee, se desprindea cu totul altfel în „Lulu" decât în „Prizoniera"; mai greu şi totuş mai puţin periculos. Fanaticul moralizator Wedekind care aducea seninul cu preţul unui uragan ce rupea totul din rădăcini, eare-şi însemânţa ideea unei vieţi sănătoase, în cele mai desnădăjduitoare privelişti, de unde avea să reiasă ideea prin contrast — ceeace nu e de fel cazul d-lui Bourdet — lăsa ca frumuseţea şi valoarea etică să se desprindă din, întreg cuprinsul operei, ca vaetelc purificatoare ale muribunzilor de pe un câmp de luptă — şi „de a-ccea, deşi mult mai cuprinzătoare, această idee morală, în tehnica autorului german e mult mai greu de prins şi cere o ureche fină. _
  Bourdet în piesa sa, ariiiobişnuită, deşi foarte abilă tehnică, de dramă franceză de salon, cu un dialog lătăreţ şi prin efort smălţuit, era fatal să-şi împartă atitudinea moralizatoare în ample tablouri murale, desemnale şi colorate pe măsură ce înaintează acţiunea. Sau această construcţie poartă primejdia ambiguului în chiar procedeul său. Se cerc o developare progresivă; dar până să ajungă la o nouă răscruce, te revoltă . platitudinea desfăşurării evenimentelor,
74
© BCU
   bene de Montcel, fiica unui diplomat, a cunoscut la Florenja cândva, pe d-na d’Aiguines (personagiu care nu apare în scenă şi prin aceasta trebuie subliniată şi fineţea şi abilitatea autorului,. . . de ce nu am adăoga şi neputinţa sa?) In gluara acestei d-ne d’Aiguines, Irene e o orizn-nieră, un bieta animal încliis într’o colivie făcută din stăpânire de simţuri şi un ascendent total (îl bănuim). Un eveniment — plecarea la Roma a diplomatului şi opunerea Irenei de a părăsi Parisul (şi deci şi pe „prietena" sa), îl face pe bătrânul Montcel să meargă până în pragul marelui secret, dacă intervenţia lui Jacques Vi-rien — văr şi vechiu îndrăgostit .de Ifena — nu ar schimba totul în culorile unei oneste dragoste de la bărbat la fecioară. Jrena pe baza unei bune prietenii îl chiemase pe Jacques să-i dea ajutor fără însă a-i mărturisi taina. Jacques îi face jocul, dar secretul Irenei, în vâlvătaia unei reveniri a dragostei sale, mai ales începe să-l chinuiască. Şi întâmplător d’Aiguines soţul-, într’o convorbire cu Jacques îi dă să înţeleagă cam! care ar fi taina Irenei. Aceasta desesperată în fata prietenului ei din copilărie, şi într’un moment de slăbiciune al viciului său consimte să se curarisească radical şi să-i devie soţie. La un an dela căsătorie revine criza care sfârşeşte piesa şi menajul: Irene îl părăseşte pe Jacques şi fuge pentru totdeauna la d-na d’Aiguines.
   Subiectul a fost astfel ales din motive de actualitate şi singularizare, poate că piesa a fost scrisă pe un rămăşag. Aceasta o dovedeşte din plin d-nul Bourdet care n’a răuşit să ne emoţio-
    REVISTELE
 Fapta fruntaşă în câmpul publicaţiilor noastre la începutul acestui an a fost, de bună seamă, apariţia „Graiului Românesc”. Orgain lunar al societăţii cu aoelaş nume, el are ca rost iniţierea streinătăţii în marile probleme etnice româneşti şi păstrarea unui cât mai neobosit interes pentru stropii de suflet prelinşi în afară de buza hotarelor noasire geografice. Fixarea unei imagini colective a românismului, cu punţi svârlite peste toate nemiolasele ape ale istoriei sau ale destinului.
 „Graiul Românesc" porneşte dela convingerea eă cel mai tare meterez al naţionalităţii e limba. Şi de la nevoia de a deschide, pentru sufletul tuturor crâmpeielor de români din străinătate, porţi spre adevăr şi cunoaştere: articole şi studii, în care viaţa lor să se prelungească real şi complet, ca într’o oglindire de veşnicie. Revista îşi propune cea mai severă obiectivitate. Eliminarea oricărui accent de şovinisih. Preciziune şi limpezime ştiinţifică.       ^   _
 Făgădueli pe care „Graiul Românesc" le schimbă, cu acest număr, în lucruri aievea: articolele d-lor Şextil Puşcariu, Sabin Opreanu şi St. Romanski — care prind în contur şi relief puternic aspecte din viaţa românilor istrieni, se-cuizaţi şi din Morava — sunt dovezi de pondere, spirit nepărtinitor şi cult al. adevărului sprijinit definitiv pe document. Totul se reduce la o linie aj spune matematică. Schelele studiilor sunt în-
neze cu eroina sa Irene, ci cu un alt personaj, c-eeace face să nu fie lipsită de valoare creaţiu-nea sa. Acest personaj care ne emoţionează subt mâna autorului său e Jacques, e răsfrângerea pervertire! unui sex în suferinţele şi desechili-brările ^aduse în viaţa celuilalt sex. Irena cel mult, când o crezi, te leşiueşte câteodată. Gesch-witz însă, în tot episodicul ei emoţiona. Orice cută a sufletului omenesc, oricât de mare aberaţie ar cuprinde, poate furniza material pentru o operă de artă, cu singura condiţie însă să fie răsfrântă prin cristalul unei sincere şi adecvate emotivităţi a celui care ne-o transmite. ţBănuim d-lui Bourdet o sănătate robustă trupească şi sufletească şi în orele libere, puţină construcţie pe viciu, în amator. Nefiind un blestemat, d-sa dis-cursează despre blestem şi biata Irene rămâne într’un veşnic somn de somnambulă subt degetul creatorului ei.
  D-şoara Marioara Ventura a împrumutat Irenei temperamentul său excesiv. Astfel am putut admira şi resursele şi neîntrecutele procedee ale unei mari artiste, şi desaxarea integrală nu numai a unui rol dar şi a unei piese. D-şoara Ventura s’a amuzat să ne arate un spectacol, după Bourdet. D-nul Bulandra, alături de maeştrii săi camarazi d-nii Siorin şi Manolescu, a ţinut să ue înfăţişeze mereu comparativ, mostre din arta cea mai bună dela noi, eu artă de aiurea, fragmentată de o cale lungă.
                                                                                            ION MARIN SADOVEANU
ROMÂNEŞTI
tărite cu piloni siguri de cifre. Şi, mai ales, cu date smulse din sângele nostru. _
  Ce n’a putut încape în text a trecut -la „cronică": 5 pagini mari de petit, închizând fapte şi veşti în aşa fel spuse încât cuprinsul depăşeşte cu mult jghiabul rândurilor şi svâcneşte într’un voinic neastâmpăr de viaţă. '
  Dar ce va da, mai cu osebire dincolo de hotare, valoare ,, Gr aiului Românesc", este admirabilul gând de a sintetiza conţinutul revistei în franţuzeşte, italieneşte, nemţeşte şi englezeşte. Totul redus natural numai la ideie. La schelet. Fără nici o carnaţie documentară. Mai mult o prevenire pentru cercetătorul strein. O placardă pusă în calea preocupărilor lui, ca să-l îndemne să-şi încetineze pasul prin paginile revistei. Şi chiar să poposească în pajiştile lor de lămuriri şi adevăr etnic românesc.
  In acelaş domeniu, însă cu rost îunălţat cu câteva trepte mai sus. se alătură ,,Graiului Românesc'" cele două buletine de informaţie culturală românească: „KuUurnachrichten aus Rumu-nien” şi :,Rassegna culurale clella Romani a". Linul apărând în nemţeşte. Iar altul în' italieneşte. Amândouă lunar şi cu mărturisite străduinţi de a da lectorului strein posibilitatea unei certe judecăţi asupra puterilor şi efortului nostru cultural.   ,                   _
  Buletinele cuprind permanent un prim articol
75
©
de fond. 0 privire sfredelind adânc miezul unei problemi de actualitate. Cum a fost, de pildă, în ultimele trei numere, care s’au deschis pe rând cu: „Cultura populară în România" de Apostol D. Culea, „Muzeul Limbii române“ de Sextil Puşca riu şi „Poezia populară romanească" de Adrian Maniu. Dincolo de articolul introductiv se aşează, într’o stratificare metodică, rubrici privind fetele cele mai de seamă ale vieţii noastre intelectuale: literatura, teatrul, mişcarea muzicală, artele plastice, evenimente, ştiri sociale şi pedagogice — toate strânse sintetic şi exemplificate vizual cu reproduceri din arta populară sau modernă.
   Buletinele sunt cunoscute şi citate totdeauna de întreaga, presă streină. Cultura românească are în ele un auxiliar necesar şi un preţios mijloc de propagandă externă. Cu.tn nu au dealtfel multe ţări, chiar acolo unde iniţiativa oficială s'a alipit de mult tendinţelor de afirmare culturală.                     ■
   Dacă însă, peste graniţe, se poate vorbi de oa-recari izbânzi spirituale, prin intermediul publicaţiilor, în lăuntrul ţării situaţia diferă. Constatăm facil un faliment al revistelor de propagandă. Vorbim de cele mai vechi. Dintre care rinele mai apar şi azi. Dar cu totul alături de orbita în care ar fi trebuit să evolueze iniţial şi să. se păstreze mereu. Mai ales acele care aveau împotrivă o puternică tradiţie de cultură minoritară. Revistele ardelene. Căci erau câteva care îşi luaseră pe umeri sarcina de a înlocui, în conştiinţa „celor de dincolo”, vechile valori cu. unele autohtone. Primenire firească şi de multă utilitate, ea ar fi trebuit să înceapă mai^ întâi printv’o armonizare de forţe. Şi pe urmă prin stabilirea unui prestigiu al culturii româneşti. Păstrând scriitorul şi literatura deasupra oricăror preiorative conflicte materiale. Aproape o voluntară serafizare a lor.
   Dar, uite cum a înţeles acest rost, una dintre cele mai reputate publicaţii închinate propagandei. Revistă alminteri meritoasă literar. Lipsita însă de o coordonare, îndestul intimă şi activă, a paginilor către obiectivul cultural. E v orba de o „scrisoare din Bucureşti
   „Bucureştii literari? întrebarea îşi are raţiunea ei. In Bucureşti toată lumea face literatură, dar Bucureştii n’au literatură; au literaţi, dar nu literatură. Cei mai în vârsta nu mai scriu, tinerii îşi fac de cap. Revistele, aceste vestitoare ale unei mişcări literare, sunt adevărate monstruozităţi, amatoare de senzaţional; de scandaluri, — în care scriitorii se ceartă între ei... ca la uşa cortului Revistele noastre literare sunt reviste de polemică, o polemică de persoane, nu de încătuşare a ideilor. V scoate o gazetă -— po care o botează literară —, ca să înjure pe Y, Z, etc... Z ca să înjure pe Y şi. X Y pe X ş;i Z şi aşa "mai departe. Cu bună dreptate te întrebi: ce-i pasă publicului că autorul unui roman „descompus” e mai prost decât altul, sau dacă cutare e pântecos şi fudul de-o ureche, clacă s’a născut Lunea şi nu Vinerea, dacă-i e nevasta cinstită sau nu, etc., etc. Să mai zicem că n’a-vem public doritor de literatură? Dar revistele care pornesc din Bucureşti în ţară sunt focare de necinste, de oBrăsnicie' etc. etc.
   Fragment din care se ridică, în ochii îngro-
                                                                                                                                             r®''
               •    ■                             r 76
ziţi ai cetitorului, imaginea unui Bucureşti ajuns şatră. Şi a unui scriitor român umblând gol, cu creierul ars de ceartă şi animal izat. Amănunte care nu sunt deloc de natură să-l poetizeze. Sau să-i creieze în jurul literaturii o favorabilă atmosferă de simpatie: necesară primordial celui mai mărunt triumf cultural.
jMai nimerite, în acest sens, sunt negreşit tipăriturile provinciale: iată, ca o mustrare pentru toate zgomotoasele publicaţii „de centrul numărul din urmă al unei reviste apărând în-tr'im cuminte şi^ îndestul depărtat oraş moldovenesc: „Freamătul", care păşeşte acum pragul uuui f1 doilea an de existenţă. E o revistă încă tânără care abia îşi caută drum1. Dar adăposteşte câteva lucruri care trebuese semnalate cu încredere: un limpede şi matur articol semnat C. Radu despre^ „obârşia lui Alexandri” şi versurile de agreabilă factură tradiţionalistă ale d-Iui Gr. Veja.
Mai trebueşte amintită, între altele pentru partea ei finală de cronică, revista craioveană Flamura şi numărul cu care încheie anul 1926 cealaltă revistă olteană de merit, Datina. Poate cu unele rezerve pentru prea multele pagini privind alte literaturi, de cât aceia care o preocupase stăruitor totdeauna. Mai ales versurile d-lui E. Giurgica trebuese reţinute: pentru frăgezimea lor plastică şi lumina, curgând în tonuri do-moale, a unei autentice inspiraţii:
    îşi joacă lanul spuma’n râuri calde Şi-o varsă peste ţarină s’o scalde, '
    Din lan spre solare macii ’ntind ulcioare Şi’n lot ulciorul arde un strop de soare.
    Cărarea dela strugă tae’n grâu Şi cum cobâară printre holde’n sal,
    Nu ştii argint sau lapte s’a vărsat .
    De curge ca o vână. de pârău.
    Pe-acolo trec desculţele fecioare,
    Ducând în ochi din câmpuri râs de soare.
    In păr şi ’n sân miros de iasomii Şi câmpul tot în brăul strâns pe ie".
Revistele provinciale trebuese cât mai atent scrutate. Căci din zarea lor se desprind crescând, făgădueli. dintre cele mai serioase. '
î n întâiul său număr, de anul acesta, „Viaţa Românească" dărueşte literaturii un nou nume de, scriitor: Ieromonahul Damian Stănoiu. începutul de mare nuvelă, intitulată „In căutarea une parohii"'1, este cu adevărat o revelalţie.'
Ieromonahul Damian Stănoiu păşeşte atât de definitiv, încât siguranţa frazei şi construcţiei sale literare, ne mai fac încă să bănuim că semnătura sa este, pur şi simplu, rasa călugărească a unui pseudonim, îmbrăcat de unul dintre scriitorii noştri formaţi. Mai ales .că şi-acum mai stă trează în mintea lectorului amintirea „Oamenilor din lună". Când d. Mihail Sadovea-nu, tot în paginile „Vieţii Româneşti", devenise Silviu Deleanu. De aceia bănuelile noastre, călătorind alături de minunatele întâmplări' ale celor doi monahi A vechie şi Artenie; aruncă şi a-
© BCU
cum pe furiş priviri spre dd. Pătrăşcanu, Galac-tion şi chiar Sadoveanu.
  Dacă însă lucrurile stau altfel, gândurile' acestea sunt natural cel mai înalt elogiu, pe care îl puteam adresa veritabilului ieromonah Da-mian Stănoiu: unul dintre cele mai mature debuturi în proza românească şi într’un gen unde are ca înnaintaşi vrednici pe Slavici, pe Caiac -tion şi pe Agârbiceanu.
  Din acelaş număr al ..Vieţii Româneşti", tre-bue amintită vecinătatea unui admirabil studiu al d-lui G. Ibrăileanu despre „Ediţiile poeziilor lui Eminescu'f şi notele vii ale d-lui Ralea despre Rainer Maria Rilke. din care trebue neapărat citată această sugestivă antiteză dintre poetul german şi gemenul său francez Valery:
  „Unul cerebral, lucid şi precis, celălalt senti-
    CRONICA
  SuFLETUL lui Baudelaire“ se numeşte culegerea de cugetări şi paradoxe, adunate şi traduse de d-1 Al. T. Stamatiad. Cartea este sug-gestivă şi nu-şi găseşte echivalentul nici în literatura frapceză: un breviar al lui Baudelaire, Francezii n’au făcut încă. Este un merit al scriitorului nostru să fi compulsat, dintr’o lectură atentă a marelui neliniştit şi neliniştitor, acele frânturi de gând. strigăte ale inimii şi imagini de vis, menite să completeze o icoană rareori bănuită. Nimeni nu va mai putea vorbi, cetind culegerea d-lui Al. T. Stamatiad, despre un Baudelaire libertin. Oricine va trebui mai de grabă să recunoască în poetul francez, gravitatea morală a unui om dintr’o veche rasă de credincioşi, tragica lui silinţă către bine, lupta pentru mântuirea lui din mlaştinele desgustului, către limanul împăcării cu sine.
                                           2
  C \ dintr’un avion, la începutul lui Ianuarie s’au răspândit în toată lumea chemări la Expoziţia internaţională & Presei, care va avea loc în 1928 la Colonia. Broşuri — care sunt singure o expoziţie a unei desăvârşite arte grafice — imprimate pe o hârtie pe lângă care aşa zisele noastre „ediţii de lux“ rămân rime proaste, au fost trimise fiecărei, ţări şi aproape fiecărei publica-ţiuni mai răsărite.
  Dar aceste chemări n’au fost până acum semnalate decât de un singur ziar românesc. Motivul? E clasic la noi: până în 1928 mai sunt încă doi ani. Deci mai e vreme. Şi asta, desigur, pentru cazul când am avea intenţia să ne deplasăm până în inima Renaniei. Lucru problematic. Căci drumul costă bani. Bani nu sunt. Şi aşa mai departe: toată gama pe care am folosit-o dezolaţi de atâtea ori, când a fost vorba să răspundem rinei invitaţii internaţionale.
  Mai amintim, (cu absurda nădejde că până în cele din urmă se va găsi, totuş, o soluţie de răspuns afirmativ acestei chemări) că: „Expoziţia internaţională a presei de la Colonia" râvneşte
mental, fluid, şi mistic. Cu toate acestea există un element comun între ei: puritatea. Şi .opera lui Rilke e poezie pură: nici descripţie, nici idei, nici oratorie, nici declamaţie. Numai acel ritm cu totul interior, acea schemă dinamică, vibraţie imponderabilă, de un desemn general abia indicat, prealabil oricărei forme, care, subt imagini şi subt rimă, constitue însăşi esenţa poeziei” Esseul d-lui Ralea este, astfel, un medalion, în care şi faţa germană şi reversul ei francez, sunt tăiate amplu cu iscusit meşteşug de gravor în metal: poate una dintre cele mai bune plăci funerare de evocare, care s’a ţintuit pe sicriul de eternitate, al de curând marelui repauzat Rainer Maria Rilke.
                                                                                                    AL. BADAUŢA
MĂRUNTĂ
„să înfăţişeze lumei o imagine reprezentativă a presei sub diferitele ei aspecte, să-i arate importanţa ei economică şi civilizatoare". „Această expoziţie va permite tuturor popoarelor să-şi afirme originalitatea vieţii lor intelectuale, astfel cum se manifestă în presă; ea ne va face să vedem cum 1această armă. pe care am întors-o deseori unii împotriva altora, poate deveni un instrument de muncă, de înţelegere şi împăcare".
  Adică o sumă de lucruri din care am făcut, de multe ori, panaş pentru orgoliul nostru: rămâne acum de văzut dacă vom avea curaj să eşim, gătiţi cu el, şi peste hotare.
                                           2
  F EYRUARIL a fost luna comemorărilor: Beethoven, Pestalozzi şi — alături de ei — un uitat nume românesc: Costache Caragiale, stins Ia 13 Făurar 1877 de o boală de inimă. Cea dintâi rădăcină de Caragiale. Actor şi scriitor reputat pe vremea lui.           .
  Căci tearul şi scrisul au fost două pasiuni de sânge în familia Caragiale. Poate cea dintâi familie de scriitori cu autentică tradiţie şi blazon do artă. Desigur: ea n’a sbucnit în nici unul, mai înalt şi luminos, decât a înflorit în Ion Luca, sdravăn şi vrednic trunchi din care au lăstărit, cei doi Caragiale contemporani: Luca şi Mâteiu.
  Cei cinzeci de ani — care despart de noi pe primul Caragiale cunoscut — s’ar fi căzut să fie acum barim un cât de sumar prilej de rememorare a vieţii celor trei Caragiale. uniţi azi în veşnicie. Dar şi legaţi indestructibil de noi prin eternitatea artei: triumvirat glorios şi triunghi, cu tărie de piramidă, în care vârful cel mai ascuţit n’ar fi trebuit să uităm că s’a numit Ion Luca Carăgiale...
                                           £
  In cele din urmă zile ale lui Fevruarie se încheie o jumătate de veac de la apariţia celebrului roman al lui Zola L’Assomoir. E o dată pe
77,
©
<a,re Franţa ihtelectuală făgădueşte s'o slăvească amplu. Căci nu e vorba numai de o carte. Ci de pijnctul iniţial, cel mai adânc, al unei epoci de trtuinf literar: pumnul formidabil cu care Zola a ţăndărit o mentalitate convenţională şi plată, spre a întrona o judecată mai largă. Creatorul îşi asumă prin el drepturi şi puteri noi. Romanul francez se virilizează cu încă proaspete sur-S<J c5e.atoare umane:   coborându-şd rădăcinile
căutării epice mai jos de lumea la care se oprise Balzac sau Flaubert, Zola — acest mare arheolog uman — împinge spre suprafaţă, cu un suveran dispreţ pentru ordinea geologică socială, cele mai depărtate şi ignorate straturi omeneşti, în sufletul cărora ei ştie să surprindă luciri şi pasiuni, demne de dalta talentului său.
   Ţipătul de oroare şi uluială care-1 întâmpinase atunci, s’a schimbat lent prin vremuri în uratele entuziastelor serbări de azi. Căci Zola a desăvârşit în literatură ceiace începuse şi izbutise în ordinea socială, mult înaintea lui, Revoluţia Franceză: autorul lui L'Assomoir a făcut să triumfe, în lăuntrul oamenilor, principiul egalităţii lor sufleteşti, în fata artei.
   In acest sens, serbările semicentenarului romanului L'Assomoir şi tot odată ale unui sfert de veac de la moartea lui Zola, iau proporţiile unui fapt naţional.
                                                                  r
   SlC încheie, în scurt timp, douăzeci de ani dela moartea lui Bogdan Petriceicu Haşdeu.
   Două decenii curse dela cel dintâi autohton izvor european al culturii româneşti. Căci scrisul lui a ţinut singhr câtăva vreme centrul vieţii noastre spirituale. Din el au purces pretutindeni drumuri noi: învăliş al unui embrion, care fatal trebuia să depăşească sămânţa, opera cu plura-lă înfăţişare a lui Haşdeu cade — pentru ochiul cercetătorului contemporan — sub destinul pe care autorul i-1 trasase conştient. Prin situarea ei în cel mai depărtat moment iniţial al culturii noastre, ea trebuia să se reducă din capul locului la simplu îndreptar cu utilitate materială limitată: să sucombe necesar în însăşi cercetările pe care le stimulase, spre a renaşte, în metemp-sichoză imediată, în toate biruinţele pe care le înregistrează azi ştiinţa aplicată românească.
   Paralel cu Maiorescu, şi poate chiar înaintaş, Haşdeu este introductorul român al metodei în studiu. Excesiv de împrăştiat, el n’a izbutit — din această pricină —■ rezultate permanent viabile: pasta era poate şi prea moale, spre a păstra îndelung modelajuL
   Alminteri, un mare neastâmpăr l-a făcut să se (lărue ori unde, primejdios de generos: în istorie, în filologie, în filozofie şi chiar ştiinţele oculte. Lucrări meritoase, fără îndoială, dar păstrând toate urma acestei fugace şi pasionate drumeţii cerebrale a autorului. Plajdeu s’a nedreptăţit, de bună seamă, singur.
   De aceia am râvni, pentru memoria lui, o comemorare care ,să însemne barim ceva mai mult decât un prilej de prizărite notiţe gazetăreşti. Şi lucrul nu este de ioc dificil: gândurile noastre leagă fire între Teatrul Naţional şi llăzvan şi Vidra.
   FA.SC1COLA din urmă a revistei italiene Giornule di politica e di letteratura (una din proaspetele reviste provinciale care se afirmă cu prestigiu crescând), este închinată pe de-a’n-tregul bilanţului vieţii italiene din anul trecut: alături de cel politic (bogat într’adevăij, de cel al comemorărilor franciscane şi de cel plastic, bilanţul literaturii.
   II închee (cu un pasiv cam prea ostentat). Augusto Garsia, însuş poet şi romancier de actualitate.
   După el, în Italia se scrie azi mult, prea mult, fără reculegere, iar numărul mânuitorilor dc condei, întrece întreit pe acela al... cititorilor;
   scriitorii nu se reculeg, nu meditează în dea-juns, se dovedesc prea legaţi de preocupări ino-nientane, demascând o mentalitate (şi o factură) gazetărească;
   în opera lor nu surprinzi sublima sinteză dintre acţiunea practică şi înălţătoarea reculegere cu adevărat inspirată (Romantismul n’a murit!);
   mercantilismul face ravagii: se publică zeci de volume, contractele cu editorii şi cu directorii de ziare fiind iscălite cu anticipaţie (D’Annun-zio, din acest punct de vedere, a făcut „şcoală";
   diletantismul se bucură de credit abundent pe piaţa literară;
   „în orice caz. unde este dragostea dc artă, de poezie, înţeleasă nu într'un sens caduc? Dragostea, adică respectul. In literatură, vai, respectul nu mai există, şi nu poate să existe când toţi se grăbesc să ajungă; când, în loc de-aşi săpa fiecare făgaşul printre stânci, cu osteneală, o apucă în automobil pe drumurile lesnicioase dar banale, cu superficialitate";
   de astfel de dragoste pietoasă faţă de arta adevărată, puţini literaţi italieni au dat dovada în decursul anului de curând încheiat;
   îmboldiţi de ritmul accelerat pe care l’a dat fascismul vieţii politice, au uitat de Liante care, om de vajnică acţiune, n’a pierdut niciodată din vedere înaltele preocupări idealiste, filosofice şi literare;                            ^
   astfel stând lucrurile, chiar dacă anul trecut n’a afirmat în Italia un mare poet, pregătit-a el oare atmosfera prielnică pentru ivirea unui poet care să se poată măsura — fie vorba şi numai dc literatura veacului trecut — cu Foscolo, cu Car-ducci, cu Leopardi, cu Pascoli?
                                                                    £
   Joi 24 Fevruarie, Societatea scriitorilor români şi-a deschis cerurile, pentru câţiva dintre membrii ci. Premiile literare pe 1926 au fost în fine acordate. Discuţia a fost în raport direct cu valoarea premiilor: nu prea multa. Dealminteri nici scriitori prezenţi n’au fost mulţi. Vreo sută.
   Ca o haltă pe drumul de fier spre marele premiu naţional, d. Ion Minulescu — după o scurta luptă de un scrutin cu d. Mircea ltădulescu ■— a dobândit premiul „V. Filimonun pătrar din centenarul de mii pe care îl va serba altădata. Cu 33 voturi deasupra oricărei conteste, d.^ C. Ardeleann a cucerit, pentru „Diplomatul, Tabii-carul şi Actriţa“ sa, premiul „Brătescu-Voineşti", cu acelaş nivel de valoare ca al d-lui Ion Mi-
78
                                                                                                                              *
© BCU
nuleseu. Cele doua trofeie de câte 20.000 lei, au fost disputate şi obţinute de dd. Sa vel şi Pilat, respectiv cu:   Vadul Hoţilor” şi „Biserica de
Altă dată". Celelalte' de 6, 4 şi 2000 lei — au fost atribuite d-lor: Perpessicius, Eugen Boureanu şi Ceorge Dumitrescu.
   Desigur revelaţii n’au fost. Nici nu puteau fi. Căci rostul premiilor „S. S, 7?.“-ului nu e să încurajeze. Deci să caute scriitorul. Ci să-i răsplătească material fapta unei cărţi. Singur poate premiul „Benoenisti" evoluează în afară de orbita acestei meniri. Este închinat încurajării unui poet tânăr de merit. Anul trecut a fost schimbat în glumă. Şi, trebuo să recunoaştem, o glumă reuşită. Anul acesta a avut, însă, o destinaţie mai fericită: autorul .,Cântecelor pentru Madona mică“ este unul dintre începătorii care pot justifica oricând prin artă cei 2000 lei, dăruiţi de ..S. S. R.”.
                                                               s
   D IN inima Ardealului, d. N. Drăgan, profesor la Universitatea din Cluj, ne trimite o broşură cuprinzând „material pentru conferinţa ţinuta cu prilejul desoelirii bustului lui G. Coşuc".
   Este o caldă evocare a acelui care a început buchile şi primii paşi în artă, pe băncile liceului grăniceresc din Năsăud: marele poet de mai târziu, seninul cântăreţ al sufletului românesc, obidit dar neîncovoiat de amar.
   D. Drăgan ne învie un Coşbuc copil şi-l urmăreşte în toată creşterea lui spre desăvârşire. O carte simplă în care vreamătă totuş o viaţă întreagă: privită cu omenie şi înţelegere, în toată curgerea ei de la pârâu până la fluviul ubia încăput în „Balade şi Idile‘‘. Un anuar al lui Coşbuc ca om şi o lucrare de iniţiere în poezia sa. considerată ca o svâcnire a sufletului popular spre tiparele versului. Poate prea riguros legată de date istorice şi multe amănunte locale, gândite desigur de autor ca un fel de necesar cadru geografic al vieţii şi operii lui Coşbuc.
   Oricum, un studiu care trebueşte semnalat: prin preocuparea de a apropia celor mai de jos fragmentele de sănătos suflet băştinaş din poeziile lui şi pentru cele câteva precizări istorice, încă discutate, pe care d. Drăganu le stabileşte în interiorul vieţii lui G. Coşbuc.
                                                               2
   InTERYIUL trebue să fie negreşit o invenţie latină, după cum reportajul senzaţional este una americană. Concentrarea interioară slavă exclude, de-o pildă, nevoia destăinuirii. Creatorul se angrenează cu masselc numai prin intermediul cărţii. Sau cel puţin prin slova tipărită şi semnată. Elimină intermediarul: indiscreţia care răscoleşte viaţa intimă şi ideile scriitorului, în căutarea lucrurilor de interes general. Căci, în dosul interviului, stă mai totdeauna o preocupare comercială. Deseori mai mult a editorului decât a intervievatului.                            _
   Desigur mai este şi o altă interpretare: inter-wievul ca stimulent al lectorului faţă de opera unui anume scriitor. Teoretic admirabil gândit. Par cu rezultate practice lamentabile. Mai ales
întrucât priveşte scriitorul român. Fapt pe caic îl remarcă lesne orice ins cupreocupări asidue pentru litera publicaţiilor actuale. Prea mult interviu. Prea mult pentrucă scriitorul nu are încă multe de spus.
    Am împrumutat prematur moda interviului. ,,Nouvclles Literaires“ îşi poate îngădui, în fie care număr „O oră cu. . sau chiar mai multe. Pentrucă scriitorul francez are ce destăinui. Literatura sa purcede din rădăcini de cultură mult pai bătrâne şi îmbracă totdeauna o mai puternică şi posibilă armătură ideologică. însăşi viaţa personală a scriitorului este mult mai gravă şi bogată în impresii, ca unul căruia grija cotidiană nu-i turbură deloc meditaţia.
    în vreme ce scriitorul român trăeşte condiţii infinit mai aspre. Viaţa sa interioară se pulverizează, deseori, între slujbă şi gazetă. Răgazul contemplaţiei e minim. In aceste condiţii o carte este o victorie. Şi va fi totdeauna atât, câtă vreme scrisul său nu va izbuti să fie, pe lângă artă, şi o profesie materială. Dar aci alunecăm în alte probleme, pe care le-a înşirat odată crud d. Ar-ghezi, când a vorbit despre editura românească.
    In această viaţă, fatal săracă, interviul nu are multe de surprins. De aceia nici nu e vremea să fie rubrică permanentă a revistelor. Alminteri facem să sângere realităţi amare. Pe care avem încă interes să le tăinuim. mai ales marelui public, pe retină căruia viaţa scriitorului trebue să se fixeze şi altcum decât într’o precisă imagine omenească. De. multe ori şi aceia stângace şi prin înabilitatea intervievorului: căci d. Lefevre nu are, cel puţin până acum, o versiune egală pe
malurile Dâmboviţei.
                       v ' • .. .
   ll'ALIA s’a grăbit să comemoreze pe Beetlro-ven. După seria memorabilă de concerte dela Scala din Milano, Hermann Scherchen — dela Bucureşti — va merge la Roma pentru ciclul simfoniilor, pe care-1 va dirija la Augusteu, fără ca prin aceasta să irite cumva susceptibilitatea naţionalistă (şi ar fi cazul!) a publicului şi mai ales a maeştrilor italieni, printre cari se numără Toscanini, Molinari, Pizzetti ori Respighi.
   Această comemorare nu s’a mărginit totuşi in Italia doar la concerte. Critica muzicală i-a dat cuvenitul relief printr’o susţinută şi entuziastă atenţie. Alături de studii aprofundate, de publicaţii speciale şi reeditări biografice, sunt de semnalat adevărate contribuţii critice.
   Un exemplu în acest sens, se găseşte în articolul publicat de Raffaello de Renzis în revista „Lucerna'1 (Ianuarie 1927), închinat „Reflexele italiene în muzica lui Beethoven".
   „Muzica este revelaţiunea mai înaltă decâl „orice înţelepciune şi decât orice filosofie. Cine „pătrunde înţelesul muzicei va fi liberat de toa-„te mizeriile pe cari ceilalţi oameni le târăsc „după ei” — spunea Beethoven undeva. Iar pentru a adânci acest studiu poate fi de folos şi cercetarea asupra contactului pe care acest spirit suveran l’a avut cu italianul muzica], cotropitor pe vremea sa, de îndată ce s’ar evita greşala de-a le acorda însemnătatea unei înrîuriri hotărîtoarc.
   Nu trebue să se uite, într’adevăr, că Beethoven a umblat la Viena, timp de aproape zece
79
©
ani, ia şcoala lui Antonio Salieri, ca să se deprindă cu „stilul vocal”. Lui Salieri îi dedică celedintâi sonate pentru vioară şi în urma sfaturilor maestrului italian, Beethoven scrise multe bucă{i pentru canto, care se resimt mâi mult de influenta ariilor dramatice, de modă italienească, decât de aceea a romanţei ori a lied-ului.
   Principiul acestui maestru era că o bună compoziţie de canto „trebuia să exprime cât mai târziu întreaga operă muzicală a lui Beethoven.
   Cu mult entuziasm s’a dovedit apoi admiratorul maeştrilor italieni Sarti şi Cherubini (cari l’au influenţat în compunerea simfoniilor). Mai puf in cunoscute sunt însă raporturile dintre compozitorul german şi Muzio Clemenţi, a cărei metodă pianistică îl interesă mai ales prin faptul că italianul izbutise să descopere normle pozitive pentru a face „cantabilă” execuţia.
   Beethoven, după o serie de încercări menite să germanizeze terminologia muzicală, isprăvi prin a o adopta pe cea curentă, italienească.
   Către sfârşitul vieţii, deşi îndurerat de trium-
ful crescând al lui Rossini, nu se arătă lotuşi mai puţin entuziast fată eu opera acestuia: „Câta vreme va dăinui o operă italiană, „Bărbierul” va fi reprezentat — scrise totuşi Beethoven.
  fată în fine şi nostalgia sa pentru Italia, vie până în clipa morţii. „Să pleci de aci: numai cu această condiţie te vei mai putea ridica in cele mai înalte regiuni ale artei tale! Să vezi 1-talia, Sicilia!”
  Centrul articolului mai sus citat, rămâne însă tot încercarea de precizare a naturii legăturilor dintre Beethoven şi muzica italiană: legături în ce priveşte esenjn nu formele ei de exprimare.
                      i
  Articolul d-lui Rădulescu-Motru ■— din primele pagini ale acestui număr al „Gândirei'' — este predoslovia unui volum care va apărea curând. în editura Casei Şcoalelor.
                 Pentru 9,Prietenii Gândirii“
           Răspunzând chemării noastre din numărul trecut, o sumă de scrisori au venit să ne redea pentru viitor credinţa în posibilitatea unei regulate apariţii şi chiar a unei mai strânse legături spirituale cu provincia. Mulţumindu-le, revista va răspunde fiecăruia în parte şi — îndată ce va izbuti să aibă câte un corespondent în toate oraşele ţârii — „Gândirea“ va tipări numele tuturor acelor care s’au legat s’o sprijine şi să alcătuiască „Grupul Prietenilor“ ei...
© BCU
MARIUS BUNESCU
BISERICA ANTIM
\
>
GÂNDIREA
© BCU Cluj
GÂNDIREA
MARIUS BUNESCU
VEDERE DIN BUCUREŞTI
© BCU Cluj
LU CREŢI A MIHAIL
r
PEISAGIU DIN FRANŢA
© BCU Cluj
                      TUDOR V I 71 N CI
 FRAGMENTE MODERNE
                    EDITURA CULTURA NAŢIONALA
                 Lei 80
A APARUT:
  BEETHOVEN
                     STUDIU COMEMORATIV •EDITURA FUND. CULT. PRINCIPELE CAROL
                                                          LEI 80 -
  A A P A R U T :
        FUGA       L UI ŞEFKI
        '          ROMAN -..... —       :
  ......... ....DE EMANOIL BOCUŢA
  EDITURA „CARTEA ROMÂNEASCĂ11.     PRE]UL70LEI
IN CURÂND APARE:
             O C T 71 VI 71 N G0G71
               MUSTUL CARE FIERBE
                       ARTICOLE DE POLITICĂ NAŢIONALĂ şi ESSEURI CULTURALE
       CEZ71R PETRESCCI 
         OMUL DIN VIS   
        NUVELE          
    EDITURA RAMURI      
Preţul 40 Lei   CRAIOVA 
  ION M71R1N S71DOVE71NCI
DRAMA ŞI TEATRUL
  BIBLIOTECA „SEMĂNĂTORUL"
 EDITURA LIBRĂRIEI DIECEZANE, ARAD.
 CARTEA VREMII                                            
           COLECŢIE ENCICLOPEDICA                         
       îngrijită de N/CHIFGR CRAINIC                      
 AU APARUT:                                               
 /. EMANOIL BUCUŢA  LEGĂTURA ROŞIE                        
                    nuvele.                               
 2. CHABLES MAURRAS VIITORUL INTELIGENŢII                 
                    în rom. cu o introducere de T. Vianu. 
 ' 3. ION P1LLAT    SATUL MEU, VERSURI                    
                    cu gravuri în lemn de Teodorescu-     
                    Sion.                                 
 4. LUCIAN BL AGA   FENOMENUL ORIGINAR                    
                    studii filosofice.                    
 5. H. IBSEN        PEER G YNT                            
                    trad. în versuri de Adrian Mania.     
 6, VIHAI D. RALEA  INTRODUCERE IN SOCIOLOGIE.            
 7. LUCIAN BLAGA    FAPTA *                               
                    ioc dramatic. ' ' '                   
 8. D. ia xnnvioi ■ S-ir-lvr im A .VATIUNILOR             
 10. L. PIRANDEILO  HENRI C IV                            
                    trad. de Al. D. Marcu*                
 11. V. VOICOLUSVV  OU / VRERI                            
 12. oKaKURA kakuzo CARTE* CEAIULUI • ,                   
                    trad. ăe Ema«oil .Bucuţa. .           
 13. N. JOAŞ OVICI  DUNĂREA NOASTRĂ                       
 EDITURA FUNDAŢIEI CULTURALE PRINCIPELE CAROL             
E XE M-PLARUL LEI 30.-
GÂNDIREA
EXEffl. PLARUL LEI 30 -
REDACTORI: CEZAR PETRESCU ŞI NICHIFOR CRAINIC
         GRUPAREA REVISTEI: LUCIAN BLAGA, VASILE BANCARA, EMANOIL BUCUŢA, AL. BUSUIOCEA-NU, OSCAR WALTER CISEK, N. M CONDIESCU, DEMIAN, O. HAN, NAE 10NESCU, G. M. 1VANOV» ADRIAN MAN1U, ALEXANDRU MARCU, G1B. I. MIHAESCU, ION P1LLAT, ION MARIN SADOVEHNU. PAMFIL ŞEICARU, FRANCISC ŞIRATO, TUDOR VJANU, V. VOICULESCU
              APARE ODATA PE LUNA REDACŢIA: STRADA POLONA No. 38, BUCUREŞTI.
.......................imn.im.................
                                               No. 2
                                       FEVRUARIE 1927
                                         CUPRINSUL:
          PERSONALISMUL ENERGETIC              ACTUALITATEA CATOLICISMULUI
           de C. Rădulescu-Motru...41 IN ITALIA de AI. Marcu ... 63
          IMN (poezie) de Ion Buzdugan . . 46 CRONICA LITERARA de
          CÂRTI; A (poezie) de Ion Buzdugan 48 Emanoil Bucuţa....69
          CONU ENAKE de N. Condiescu . . 49 CRONICA PLASTICA de O. W.
          AD UXOREM de Zaharia Stancu 63 Cisek . . . ............71
          INTRE APOLLO ŞI ISUS de           DRAMA ŞI TEATRUL
           Nichifor Crainic........61 HENR1CIV, DE PIRANDELLO; PRI-
           irvci nniucrn e cntvrR              ZONIERA, DE ED BOURDET de
           IDEI, OAMENI & FAPTE                [on Majin Sadovegnu.73
          VAMEŞUL DE LA FOLKESTONE             REVISTELE ROMANEŞTI de
           de Emanoil Bucuţa.......65          Al. Bădăuţă.......75
          PAUL GUST! de /. M. Sadoveanu . 67 CRONICA MĂRUNTĂ
                                           ILUSTRAŢII
              COPERTA : de Marius Bunescu.
              SUPLIMENT: Marius Bunescu, Lucreţia Mihail şi Petre torgulescu-Yor DESEMNE IN INTEROR: de Demian.
:â':
r-
iii.....................................................................................................................................................................iiiiimiiiii.....im
                 ABONAMENTE: 1 AN, 350 LEI; 6 LUNI, 175 LEI. PENTRU INSTITUŢIUNI Şl AUTORITĂŢI, 500 LEI ANUAL. IN STRĂINĂTATE: 500 LEI ANUAL
ADMINISTRAŢIA: GR. T E O D O S SI U, STRADA L A T I N A No. IO
EXEM-
PLARUL
LEI 30.—
GÂNDIREA
EXEMPLARUL. LEI 30.-
                                                                                C, 5722. — Impr. F. C. P. C. Latina, 10
© BCU Cl