i*.96 ANUL VII No. 1 ( Kn^) © BCU Cluj I INTRE APOLLO ŞI ISUS ' DE NICHIFOR CRAINIC I . E un tablou al lui Max Klinger, întitulat Isus în Olimp; inspiraţie foarte îndrăzneaţă şi larg înţeles al acelei lupte fără pereche ce s’a dat între creştinismul care se năştea şi antichitatea care îşi trăgea sufletul de moarte : Pe muntele pe care l-a cântat Omer şi l’a adorat poporul grec, zeii sunt adunaţi în jurul lui Joe ca pentru cea din urmă dată când se mai văd între ei. Sunt zei, sunt zeiţe şi e Jupiter tonans care încă mai şade pe tronul împărătesc de odinioară. Dar chipurile lor nu mai zâmbesc, senine şi armonioase, de tinereţe şi de frumuseţe eternă, cum le plăsmuise simetria limpede a fantaziei mitologice. Sunt parcă fantomele celor cari au fost, Zeus însuş, cel cu fruntea maestoasă din care ţâşnise Minerva, înţelepciunea lumii, arată îmbătrânit, gârbov şl slăbănog, tremurând din încheieturi şi abia ţinându se în jilţ. Mâna care strânsese cândva fulgerul cade goală şi uscăţivă pe genunchiu; în cealaltă mână. sceptrul puterii supreme e abia un toiag în care se razimă neputinţa bătrâneţii. Chiar jilţul, de aur, marmură şi ivoriu altădată, arată ca din lemn putrezit de carii vremii şi parcă, dacă l ai atinge, ar scârţâi şi s’ar face praf. O grea mizerie a prăpădit Olimpul, a îmbătrânit pe zei, a desfigurat pe zeiţe. In ocljii fericiţilor, cari şi-au hohotit râsul de aur peste veacurile culturii eline, lăcrimează tristeţea paraginii şi a morţii. Ceva s’a petrecut în lume, mai presus de ei, ceva ce nu-1 înţeleg, dar îl simt ca pe un semnal al sfârşitului. Rnanghia e stăpâna oamenilor, dar flnanghia nu iartă nici pe zei. Undeva ceasul ei a bătut inexorabil... Şi ochii tuturor, trişti de moarte, ţintesc o apariţie străină, pe care n’au mai văzut-o, n’o cunosc şi care înaintează plutitor, simplu, imaterial, pe creştetul Olimpului: — Isus! înaintează, şi din făptura lui se desface o putere care veştejeşte întreaga frumuseţe a Olimpului. O putere care, dacă înseamnă moartea zeilor, înseamnă totdeodată viaţă nouă a omenirii. Nedumeriţi se uită zeii şi într'o clipă se simt schilozi şi muribunzi. Iată numai că din grupul corpurilor acelora goale şi sluţite de urâţenia sfârşitului, o femee se desprinde, una singură şi iluminată la faţă. Ea cade în adorare la picioarele lui Isus. E Psyhe, zeiţa sufletului, sufletul însuşi al omenirii. Viaţa, care rotunjia cu viul ei superbele forme olimpice, se retrage din ele, se concentrează toată în Psyhe, iar Psyhe o asvârle, convertită, la picioarele Mântuitorului lumii. In clipa aceea, zeii Olimpului asfinţesc, goi de sens — ca pieile de care se despoaie şarpele primăvara.. . Cu ei odată moare, pentru creştinism, sensul ultim al artei greceşti. Cei cari au socotit arta greacă un summum al artei în sine au învinuit creştinismul de neînţelegere şi vrăjmăşie faţă de frumuseţea însăş. Intr'adevăr creştinismul, aducând ordine nouă în gândirea şi în practica lumii, răsturna totdeodată ordinea gândirii şi vieţii antice şi, împreună cu ea, canoanele şi armonia artei greceşti. Noua credinţă a urît din rărunchi formele de marmură şi bronz ale statuilor şi templelor Eladei. Pentru fanatismul întâilor credincioşi zeii de Păros şi Pentelic erau întrupări diavoleşti ce trebuiau sfărâmate cu târnăcopul. Un război uriaş de nimicire s’a pornit atunci împotriva a tot ce era plăsmuire a frumuseţii antice. Pentru întârziaţii închinători ai lui Apollo, creştinismul apărea ca o urgie ce deslănţuia pustiirea lumii. Dispăreau exerciţiile ritmice ale palestrei şi cultul trupesc din gimnazii. Aspra disciplină de mortificare a cărnii în pustie le lua locul. Şi cum asceza Tebaidei biruia jocurile olimpice, se părea că arta însăşi a fost isgo-nită din lume, fiindcă arta însemna formă perfectă, iar asceza însemna distrugerea formei. Faimosul strigăt de agonie al antichităţii „Marele Pan a murit!“ vroia să zică: a murit însăşi frumuseţea! Creştinismul părea războiul lui Isus împotriva lui Apollo, războiul Evanghelici împotriva Iliadei, războiul sluţeniei ascetice împotriva frumuseţii olimpice. Intr’adevăr, mitul grecesc muria; miracolul creştin biruia. Dar această biruinţă însemna înfrângerea artei însăşi? E creştinismul o religie care urăşte frumuseţea? Prigonia el în statuile, în literatura şi în toate întrupările geniului elin, arta ca artă în sine ori mai de grabă un anumit sens exprimat în formele artei aceleea? Ce era arta greacă? Dacă ea ar fi fost o categorie autonomă, suficientă sieşi, — o artă pentru artă, cum s’ar zice astăzi — născută din liberul joc al necesităţilor frumuseţii pure, creştinismului i-ar fi rămas poate indiferentă. In orice caz, lupta ce s’a dat împotriva lui Âpollo n’ar fi avut caracterul neîndurat pe care ni-1 arată istoria. Dar dacă am atribui artei greceşti această autonomie desăvârşită, Acropolea însăş ni s’ar părea o absurditate a spiritului elin. Arta greacă era, de fapt, expresia plastică ori poetică a zeilor; statuile erau «idoli». Artiştii şi poeţii creiau spre lauda zeilor. «Opinia populară greacă era foarte dispusă —scrie Erwin Rohde — să acorde poetului un rol pe care în vremea noastră poetul abia dacă şi l-ar dori, fără să-l poată avea totul. Un poem nu părea cu nimic ştirbit în prestigiul lui pur artistic şi în valoarea lui dacă, totdeodată, se aştepta dela el o înrâurire instructivă, educativă. Poetul trebuia să fie dascălul poporului faţă de care, în condiţiile vieţii greceşti, nimeni nu vorbea decât ca dascăl. In înţelesul cel mai înalt el trebuia să povăţuiască atunci când graiul lui de sublimă poezie desluşia întrebările şi certitudinile religiei precum şi raportul moralităţii faţă de religie» (Erwin Rohde: Psyche, voi. II, p. 223). Artiştii erau deci interpeţii zeilor; arta lor până la un punct revelaţia religiei. Când creştinul izbea crunt în marmora Venerei, nu izbea fiindcă aceasta era statuie cu forme perfecte, ci fiindcă această statuie însemna Venus — diavoliţa albă, cum ar zice Mereşkowski, — zeiţa amorului păgân. Ceeace interesa era idolul cu semnificaţia lui religioasă, cu credinţa şi practicele decurse din ea. Expresie a unei religii osândite ca falsă, arta greacă nu putea fi îngăduită de noua religie a lui Isus, care, la rândul ei, era în căutarea unei noi expresii de artă, potrivită fondului nou ce-1 aducea. Dacă brahmanismului îi corespundea poezia haotică a Vedelor şi a îlpanişadelor, dacă lui Iehova îi corespundeau versetele de foc ale profeţilor, psalmii lui David şi templul lui Solomon, dacă fericiţilor din Elgsion le corespundea Acropolea statuilor şi Olimpul Iliadei, creştinismului trebuiau să-i corespundă forme noi de artă—o artă după chipul şi asemănarea doctrinei mântuitoare a sfintei Evanghelii- Antagonismul dintre creştinism şi arta greacă e astfel antagonismul dintre un nou fond religios în căutarea formei proprii şi o religie ce muria biruită, lăsând în urmă plăsmuiri strălucite, dar deşertate de sensul pie care îl slujiseră. In pornirea aceea necruţătoare, care avea să ucidă pentru multe veacuri pe «marele Pan», nu erau intenţii antiartistice ci antipăgâne. Religia greacă se întemeia pe sensualitate; arta greacă la fel. Principiile ei erau date în natură. «Marele Pan» era simbolul trupeş al instinctelor elementare, al forţelor naturii şi al freneziei simţuale. Doctrină a spiritualităţii, creştinismul lua o atitudine contrară şi voia o artă întemeiată pe principii metafizice opuse sensuaiismului clasic. El afirma ca ideal de viaţă asceza, iar arta care avea să se nască din această ordine nouă, se transfigura absorbită în idealuri supralumeşti. Estetica evanghelică era o «estetică metafizică», şi arta, clădită pe principiile ei, o artă ascetică. Subordonat unei religii a cărnii, idealul artei greceşti era Hpollo ş Venus, forme desăvârşite ale trupului carnal. In totală opoziţie, idealul artei creştine e ascetul şi martirul, cari dispreţuiesc carnea cu rotunzimile ei formale, se adâncesc în viaţa lăuntrică şi apar în pictură cu liniile trupeşti frânte de trudele înfrânării şi de durerile tragice ale martirajului. «N'am venit s’aduc pacea în lume, ci sabia»,— zice Cristos. Pacea era echilibrul perfect al religiei şi artei clasice. Sabia e războiul omului nou, ăl noului Hdam, împotriva «lumii», împotriva naturii simţuale care pune stavilă între el şi Dumnezeu; şi mai cu seamă războiul lăuntric pe care omul creştin şi-l declară lui însuş pentru «a muri păcatului» şi a trăi în Isus Cristos. «Marele Pan» e vechiul Hdam robit păcatului. Noul Hdam vrea uciderea «Marelui Pan» care trăieşte în simţurile lui, în instinctele lui primordiale. Evul mediu e, fără îndoială, cea mai mare epocă istorică ce s’a consacrat acestei strădanii suprafireşti a omlui de a muri lumii şi de a se topi, eternizat, în Dumnezeu. Transpus în artă, acest război de eliberare morală apare ca un desechilibru formal şi ca o negare a ceeace era artă clasică. Ea se întemeia pe echilibru şi pe simetrie; arta creştină se întemeiază pe conflict de forţe; şi conflictul nu e nici echilibru, nici simetrie. Comparată cu cea clasică, plăsmuita creştină apare deci ca o consacrare a «urîtului», E un element nou care iese la iveală în arta omenirii odată cu creştinismul: «urîtul» proclamat ca ideal de frumuseţe creştină. El este expresia artistică a suferinţei tragice născută din asceză, din mortificarea cărnii. Hrfa evului mediu se distinge, între altele, prin această caracteristică. «Figura lui Cristos era negarea frumuseţii corporale. Pe temeiul cuvintelor lui Isaia (Cap. 58) înţelese ca o profeţie mesianică, ideea că înfăţişarea exterioară a lui Cristos ar fi fost urîtă îşi găsi o largă răspândire. Figura lui Cristos era in contrast cu figurile ideale de zei ale artei antice». (Heinricb v. Eicken: Geschichte und System der Mittelalterlichen Weltanschauung, p. 720). Obişnuit în plastică, «urîtul» ocupă locul de căpetenie şi în literatura epocei. Hagiografia — Vieţile Sfinţilor — cuprinde aceeaş glorificare a martirajului şi ascezei- Contrastul dintre ea şi mitologia olimpică înflorită de figuri «frumoase» e isbitor. El subliniază încăodată deosebirea fundamentală între principiile esteticei clasice şi acelea ale esteticei metafizice a creştinismului: la baza lor stau două concepţii religioase potrivnice. Religie nouu. artă nouă. Cina răsare din cealaltă ca planta din sâmburele ce o conţine în embrion. Dar acest „urât", introdus în artă de asceza creştină, continuă să fie o preocupare a literaturei şi artei moderne. Fireşte, nu din âceleaşi străvechi motive. Glorificarea „urâtului" ascetic a educat însă pe om făcându-1 sensibil la aspectele mizeriei din lume. Ceeace iluminează „urâtul" în arta modernă e mila de suferinţele aproapelui. Mila e una din cele mai nobile forme ale dragostei creştine, şi ce înseamnă corespendentul ei în artă — „urâtul" — decât însăşi adâncirea şi umanizarea artei, — miracol pe care creştinismul îl înfăptueşte continuu în cultura omenirii? Şi dacă azi tot se mai vorbeşte de rolul social al artei şi literaturii, ca puteri capabile să transforme sufletul societăţii, aceasta se datoreşte elementului de milă şi dragoste de aproapele, pe care Cristos l-a introdus în viaţa şi în arta omenirii. Când Nietzsche luă celebra lui atitudLe de Hnti-christ, se gândea mai ales la această milă creştină pe care n’o putea suferi şi pe care o acuza de desfigurarea idealului de frumuseţe şi morală antică, — idealul omului tare, superb în spirit ca Lucifer şi frumos la trup ca Hpollo, idealul supraomului. Intr’un fel, Nietzsche reeditează pe. Iulian Hpostatul. Dar pe vremea lui Iulian, „marele Pan" murea ucis de asceză şi Hpollo nu mai găsia închinători. Psyche cădea, convertită la picioarele lui Isus-.' Odată cu ea, arhitectul păgân se converti şi în loc de Rcropole clădi Sfânta Sofia şi domul gotic din pietrele templelor dărâmate; pictorul părăsi mozaicul pompeian şi creiă pictura monahală a lui Manuel Panselinos; poetul cântă imnurile lui Grigore şi turnă cerneală în călimara lui Dante; oratorul lepădă filipicele pentru predicile Crisostomului; Phidias deveni Michelangelo; avocatul se converti în Tertulian apologetul; Plato se preschimbă în Fericitul Hugustin; miticul Marsgas cântă glasurile lui Cucuzel şi concepu dumnezeeştile oratorii ale lui Johan Sebastian Bach> Simfonia a noua şi Missa solemnis ale lui Beethoven; Eschgl scrise romanele apocaliptice ale lui Dostoiewschi-- Iar Max Klinger glorifică fericita convertire a Psyheei care avea să creeze cultura europeană- © BCU Cluj PE DECINDEA DUNĂRII DE V. VOI CULE SC U Pe decindea Dunării, la vale, Printre triste mirişti cu ciulini, . Trece ’n baltă, legănat agale, îln cljervan cu coviltir de rogojini, In tot câmpul nici un fir nu-i verde, Mişcă vântul albe colilii, Drumul lung în zări pustii se pierde . Sub un cer de mari melancolii. Boii moi se lasă pe tânjeală, Grebenele roase-i dor Osiile gem cu ’ncetineală, Şi slomnesc un fel de doin’a lor. Omul stă cu capul gol şi mână, înfundat în maldărul din car; Şi-aţipit, cu jordia în mână, Se tot duce drum fără ţjotar. Cât un urs, întins, el dormitează - Peste sarica din patru piei de oi, Numai gljioaca aprigă ’l veghează, Ghintuită cu alămuri noi. Când deschide ocljii, vultureşte, Peste roata zărilor năprui, Inima-i se umple ’n piept şi-i creşte Parcă şesul tot ar fi moşia lui. „Foaie verde firul peliniţii"... Cântă cărăuşul cătinel Şi, treziţi, cu el odată cântă Sciţii Ce-au trecut cândva prin stepă, ca şi el. 5 © BCU Cluj ARGONAUT DE V. VOICULESCU Priveşti bătrânul munte pe înserat şi iată Cum stă lăţos şi paşnic cu muchea ’ncovoiată, Bătut pieziş de soare ce’n coamă-i se cufundă, Iţi pare de departe, cu fruntea lui rotundă Şi miţele de codri roşite de rugină In care amurgeşte tomnateca lumină, Berbecul mitologic cu lâna grea de aur, încremenit acolo şi gras de-atât tezaur. In fund mânat de vânturi, greoi de gânduri rele Un nor întruchipează, cu vâsle şi vântrele, Plutind spre fabuloasa Colcljidă a virtuţii, Corabia lui Iason cu toţi Argonauţii. Din valea ’n care umbra se lasă ca o lavă, Faci semn să se oprească nălucitoarea navă Şi aprig, sus la proră, pornind pe urma oii, Te ’ntâmpini şi te-amestec o clipă cu eroii. SUFLETUL4 DE V. VOI CULE SCU Sânt porumbelul călător al lumii Svârlit de însăşi voia mâinii Tale Din Hrca"vieţii pe tărîmul tjumii, Mă uit şi numai ape văd în cale, De-atuncea fâlfâi fără de ’ncetare. Potopul încă nu şi-a tras zăporul Şi n’a crescut măslinul sfânt pe care Să-mi odihnesc măcar o clipă sborul. Pe ape moarte rătăcesc ca orbul E mâl adânc pe piscuri... Şi mă ’nnec, Din ţjoit în Ijoit alerg la fel cu corbul... N’am unde sta, îngădue-mi să plec. Sânt porumbelul Tău, ursit de soartă Să nu-şi mai uite cuibul nici odată, Hscuns, instinctul nesmintit îl poartă, Cât de târziu, la cuib, prin lumea toată ! Bat vânturi mari pe sus, dar vânturi line, Iubirea bântue ca la ’nceput— Din trist surghiun, din lumi de Roituri pline, Ingădue să mă întorc la Tine Şi făr de ramura ce mi-ai cerut— Ingădue-mi... şi-atuncea tot mai spornic Vâslind prin nori, pe nori şi peste nori, M’oi înălţa la Tine Doamne, dornic, Cum se întorc la cuibul lor, statornic Hulubii lumii pururi călători. 1) Din volumul: „Poeme cu înger!", careva apărea curând în colecţia a „CarteaVremii". 7 © BCU Cluj CONU ENAKE FRÂNTURI DINTR’O VIHTĂ închipuita ■ PENTRU TALMACIREK . ALTOR VIEŢI adevArhte de N. M. CONDIESCU II In aula „Palatului Culturii Poporului", miniştrii străini, Excelenţele guvernului, pala-dinii oştirii şi toate opcialităţile îşi duc, cu opriri leneşe, paşii înspre eşire, neîndrăsnind par’că să înfrunte burniţa rece de afară. De-acolo, răsbesc slabe uralele mulţimii, semn de plecare al Suveranilor. Conul Enake e nemulţămit şi neliniştit. „Sunt contrariat, da, sunt contrariat, — repetă mecanic în gând, lustruindu-şi jobenul cu mâneca fracului, — poate mi s’a părut, dar Vodă nu mi-a arătat obişnuita atenţiune— Hm, tocmai miel— Al dracului mă strâng pantopi ăştia No. 1. n’am să-i mai încalţ multă vreme..." Pierdut în acest gânduri adânci, nici n’a simţit apropierea directorului noului aşezământ: — Ei, Domnule Ministru, ce ziceţi? Domnia voastră care întotdeauna aţi încurajat... frumos, nu-i aşa? — Hm 1 frumos, — foarte frumos, — dar— meschin, foarte meschin, mă’nţelegi ? — 111? — Ce să ne mai ascundem după deget ca de obiceiu şi să ne umpăm în guşă ca curcanii; ştii că, mie mi-a plăcut totdeauna adevărul. Ei bine, — nu-mi place clădirea; e mică, luând în seamă scopul pentru care a fost clădită- Un coteţ destinat să primească un elefant, mă’nţelegi? De altfel, eu n’am fost consultat când s’a pus la cale, n’au avut nevoe de sfatul meu... E j)e, băiete— puţintică răbdare şi-o să vedeţi. Tot eu, — auzi — tot eu am să vă ajut şi aici pentru ca să puteţi da o adevărată amploare instituţiei. — Pe când vorbea Majestatea Sa, m’am şi gândit cum să desăvârşesc opera... . Orice manifestare culturală trebue susţinută şi desvoltată. Cultura a fost crezul vieţii mele ... ' Zicând aceste vorbe, a simţit străbătându-1 o atingere rece, ca o încolăcire de şarpe. Era primul ministru care îl luase felin de braţ, surâzându-i ciudat. — Enake dragă, vreau să te previu de un lucru: Iţi dau un sfat prietenesc pe care te rog să-l urmezi, atât pentru interesul dumitale cât şi pentru acela al partidului; să-ţi retragi candidatura dela secretariatul Academiei.. • — Cum ? Imposibil 1. .. — Aseultă-mă pe mine... — Lesne îţi vine dumitale, — dar gândeşte-te, — ce-o să zică ţara ? 8 © BCU Cluj — Până la cc-o să zică ţara, e vorba de ce zic ei... $i pe ei i-amiseoditeu, — tiu te vor nici în ruptul capului.... — De ce ? Ce-mi găsesc? N’am dovedit eu oare, pe toate tărâmurile muncă şi dezinteresare ? Nu-i vorba de asta. — Ii ştii cum sunt... Unii ţi-au creiat o atmosferă... — Hşaaa ? Care va să zică în ţara asta... Ei, şi ne mai mirăm de ce stăm pe loc, mă’nţelegi ? Şi dumneata încuviinţezi, o astfel de porcă... — Nu încuviinţez nimic, dar ce pot eu să fac? Sunt stăpâni pe voinţa şi votul ior... Dacă te-am prevenit, am făcut-o ca prieten, nu aşi vrea să te expui... — Iţi mulţumesc. — Nu sunt vrednici să mă aibă în mijlocul lor. — In timpul din urmă, am stat nopţi întregi bucljinind la hârţoage, — neobosit la vârsta mea; am trei volume gata... o să le pun pe foc! — Ba asta să n’o faci! Gândeşte-te la posteritate... . — Dar în definitiv, pe cine-1 vor ei ca secretar ? — Din câte am auzit, pare-se că .... pe mine. — Pe ... E, atunci se schimbă vorba ... In sfârşit, au ştiut şi ei odată să aleagă... — Hşa-i ? După cum vezi, cădeai la sigur... Şi’n afară de asta loveai în disciplina partidului, candidând contra şefului. — Nu mai încape vorbă—Dar, ori şi cum, Coane Ştefăniţă, pentru munca mea de zeci de ani, se cuvenea... mă’nţelegi? Eu care, — ţi-o spun acuma cu totul confidenţial, făcusem un testament prin care lăsam totul Academiei... — Ce spui? Te gândiseşi la asta? — Vezi bine, — dar acum, — m'am răzgândit, am rude sărace... Hm să-l fac bucăţi! Şi Conul Enake, clipind şiret, coboară mânios scările, sgâriind panglica de la cordonul „Coroanei României11 care-i brăzda cu azur pieptul băţos şi alb al cămăşii. Hcasă se isbi de Dănăilă care-1 aştepta în capul scării, îmbujorat şi surâzător „după cum se cuvine ca să întâmpini stăpânii când vin de pe la serbări sau praznice". — De data aceasta însă, îşi dădu repede seama că nu-i tocmai aşa- — încruntarea vânătă a Conului Enake îi trimise veninul în bujorii obrajilor şi-i ofili. Dănăilă luă înfăţişarea câinelui care aşteaptă biciul. —Totuşi, o bucurie răcoritoare îi gâdila sufletul: Clocoteşte ca o căldare pusă pe jar mare, cu capacul bătut în cue, — rânji cu gândul Dănăilă, — numai de n’ar plesni..." Şi călcă în ritm pe urma paşilor de plumb ai Conului Enake, oprindu-se amândoi deodată, el în pragul iatacului, ministrul în faţa oglinzii dulapului, în care se măsură maiestos, scânteietor în armura decoraţiilor asemeni unui Moş Crăciun, îşi scoase necăjit jobenul şi-l trânti pe-o măsuţă „Brumărescu"; peste motivul piro-gravat, *— stema ţării încercuită de ghirlande, — fundul pălăriei căzu ca o negură, acoperind-o. Măsură apoi odaia cu opriri scurte în faţa lui Dănăilă, care tot mai feştelit aştepta deslănţuirea furtunii. — Se privi încă odată în oglindă şi îşi scoase fracul, svârlindu-1 pe pat în clincătul metalic al decoraţiilor. — Tinichele!... Numai eu ştiu cât preţuiesc; le-am dispreţuit întotdeauna... Nu fac două parale! Şi totuşi, m’au învinuit vrăjmaşii şi pismăreţii c’am umblat după ele cu limba scoasă.. Tu, — ştii mai bine, spune... Dacă le-am cerut uneori, am făcut-o dintr’un înalt îndemn moral: să vadă poporul cum se răsplătesc virtuţile civice... Mi-e scârbă acum Şi pe când Dănăilă îi descljiotara bretelele, răsuflă: — Ştii ceva ? îmi retrag candidatura dela secretariatul Hcademiei... —■ Nu se poate una ca asta, Domnule Ministru.. -- Ba se poate; am vorbit adineaoarea cu Beşleagă, — aşa spunea în intimitate Conu Enake primului ministru, — şi m’am convins că jindueşte el locul. — I l-am dăruit. — Rău aţi făcut, fără să vi-1 ceară măcar ... — Ei Beşleagă nu cere, e şiret. — Dar l-am simţit eu că-1 vrea, şi când o vrea el ceva... M’am gândit la disciplina partidului, ştii ce fel de ostaş sunt eu când este vorba de ordine şi erarhie • • • — Ori cum, nu trebuia să,'., — Ba trebuia, că el e şeful. Ş’apoi, îmbătrânesc dragul meu, îmbătrânesc .... Simt că încep să devin netrebuincios unora, nesuferit altora ... Dănăilă, otrăvit de acreală învechită, simte cum îi saltă sufletul, pe când refrenul unei romanţe din alte vremuri, auzită la un chef în zumzet de chitară, îl obsedează: 9 © BCU ' „Ca un val pe marâ . Fericirea n’are O statornicie Pe acest pământ! “ — îmbătrânesc... Nu mai au nevoe de experienţa şi sfatul meu. — Inşuşi Vodă. .. Se opri îngţjiţindu-şi cuvintele. „Nu se cade, — îşi zise în gând, — nu-i permis să fac astfel de confidenţe unui subaltern. — Erarpia, — da, — erarpia, e-rar-cpi-a ... chiar în suferinţă" Şi îmbăţoşat începu să bată iarăşi podeaua. Apoi deodată, înaripat „Vor veni în curând vremuri grele, le simt cum bat la uşă... Ş’atunci, la cine au să alerge? Tot la conu Enake, tot la el, mă’nţelegi ? Căci Conul Enake totdeauna a fost: manta de vreme rea. Pavel se arătă şi el. — N’am nevoie de tine; ce-a mai fost pe-aici? — Păi, aşteaptă în săliţă popa Lefterie din Scaeţi. - Zice că l’aţi chemat. — ’M da, s’aştepte până mănânc, nu vreau să-mi turbur sângele înainte... Ori mai bine da,—mai bine cu stomacul gol. Du-1 în biurou. Viu şi eu imediat. Popa Lefterie, după ce-şi rotise privirea peste toate frumuseţile şi minunăţiile din odaie, după ce se închinase smerit pe la icoane, încremenise cu ocţ)ii căscaţi a poftă, cu nările umflate şi cu buzele tremurânde în faţa trupului gol al unei femei de piatră la care privia, încordat din toate mădularele, un ţap. Buzele întredeschise ale popii erau aidoma cu acele ale ţapului. O trântitură de uşă, cu bubuit prelung, asemeni tunetului, risipi beţia voluptoasă a cucernicului Lefterie. După doi paşi, Conul Enake se înţepeni crunt în faţa popii, care se închină rânjind cu umilinţă: — Domnul să te aibă de-apururi în sfânta sa pază, Domnule Ministru.... — Ai rămas gură cască în faţa spurcăciunilor, părinte! Nu se cuvine,-mă ’nţelegi? Nu se cuvine astfel de atitudini, mai ales pentru feţele preoţeşti. Că doar nu te-o fi pironit, — umflat în nări ca un armăsar, — nuanţa artistică a operii... — Ferească sfântul, Cocoane. Mă uitam şi eu, — de, ca omul, la cele blestemăţii, scârbindu-mă foarte.... — Vezi bine, trupurile de piatră te scârbesc ., dar cele vii, 'ai ? Părinte, cred că bănueşti de ce te-am chemat? — M’am tot socotit eu... — Şi n’ai ghicit...? Părinte, — mă ştii, — eu nu umblu cu vicleşuguri, apuc totdeauna taurul de coarne, mă 'nţelegi ? Mi s‘a plâns Andrei, —■ Andrei al Măriei văduva, de! par’că nu l-ai cunoaşte... pnu-meu, că doar eu l’am cununat cu Profira, — mi s’a jăluit cum că nu-i dai pace nevestii, auzi? Vrei să-i strici rostul? — Vai de păcatele mele, Domnule Ministru, s'ar putea una ca asta, eu omul lui Dumnezeu... — Se prea poate, că d’aia trăieşte diavolul, ca să vă ducă în ispită.... — La vârsta în care mă găsesc... — Tocmai d’aia, pentru că eşti la vârsta asta.. E mai pofticioasă ca ori care alta. Sunt om cu practică, părinte,— ce, vorbeşti cu copii? tina şi cu una fac două, mă ’nţelegi? Doar te cunosc-.. Beţiv te ştiam şi ţi-am trecut-o cu vederea, — curvăsăria însă, nu ţi-o iert, mă ’nţelegi? — Coane Enake!... — Nici un Enake! Să faci bine să-ţi tai drumurile, păstrându-ţi unul singur, pe-al bisericii; să nu mai aud care cumva... — Cocoane, — Domnule Ministru, cu ce voi p greşit eu Domnului ca să mă pedepsească astfel? Toate-s uneltiri de-ale duşmanilor, ca să mă piardă... — Ia nu te mai ismeni aşa, că ştiu eu ce porc de câine îmi eşti... Nu-ţi ajunge preoteasa? Ai prisos de risipit? Dă-il ei,—tot, —că ei i se cuvine, auzi? Şi să ştii,—popo — că de mai aud, te răspopesc, mă ’nţelegi ? Pe moşia mea nu îngădui conrupţiune şi imoralitate... Pe cine ne mai putem noi sprijini în opera noastră educativă şi moralizatoare, dacă şi’n voi împărăţeşte diavolul... Du-te cu Dumnezeu! Auzi, — să năzuiască deşucpiatul taman la pna Propra!... Şi-o amintire îngpirlan-dată cu sensualitate îl înperbântă. Avu viziunea a doi sâni pietroşi; o mireasmă acră, 10 © BCU de carne crudă tăvălită în busuioc îi biciui nările... Rosti mintal: „Quod licet...“ şi se opri, mormăind răspicat: „Stricaţi şi perverşi... neştiutori de înalta lor chemare şi greaua lor răspundere!" In sufragerie îl aştepta Pavel, gata să servească. îşi aşeză temeinic şezutul pe scaunul care pârâi dureros şi se încruntă văzând cutia cu icre moi. — Hia şi-au pus, pe semne, în gând să mă otrăvească cu atâtea icre... Mi s’a scârbit... Să spui lui Brusture, să comunice că, timp de-o săptămână să nu mi se mai trimeată cele cinci cutii cuvenite. Mai vreau şi alţii să mănânce... Le caută lumea pe la pescării şi ne ’njură,.. mă ’nţelegi? Câte cutii au mai rămas? — Trei, Măria ta... — Hpoi, să dai una lui Brusture, să-i mai vie putere, că munceşte mult; una s’o mâncaţi voi şi alta s’o daţi lui Voicu gardistul din poartă că are copii mulţi, săracul... Să vadă şi el, că ţara are grijă de burta ălor care-şi fac datoria... In ziua aceea şedinţa Camerei se vestea furtunoasă. Opoziţia începuse să agite ces-tiunea agrară, socotind-o mijlocul cel mai sigur ca să răstoarne guvernul. Cerea, pe toate glasurile, împroprietărirea ţăranilor, „pentru a se evita un nou 1907 cu toate ororile inerente". O milă subită,—transformată sforăitor în nevoe de stat, — pentru „robii care mor istoviţi de muncă pe ogoarele altora" oţelea puterea dârjă a proaspeţilor apostoli, — în mare parte latifundiari, — cari chemau acuma, din trâmbiţe de carton, mulţimea „proastă şi credulă" la luptă. Se jucau... Conul Enake, în vulpoi bătrân, nu prea luase jucăria în serios: „mofturi!... las’ că ştiu eu..." Totuşi îl plictisea campania demagogică dusă pe această cestiune. Doi mari oratori opozanţi trebuiau să vorbească în acea zi: „Nu-i de glumit cu disperaţi flămânzi ca ăştia, mă ’nţelegi? N’au nimic sfânt, — ahtiaţi cum sunt după ciolan". Şi după o noapte dormită prost, cu horcăituri întrerupte, cu tresărituri repezite, cu nădufuri şi treziri scurte în care desluşia vociferări, apostrofe, trântituri de pupitre, urlete şi fluerături pe cari zadarnic se încerca să le nimicească cu fraze magistrale însoţite de clasice gesturi oratorice, s’a sculat mahmur, cu gura clei şi pornit pe gâlceavă. «Nu-i bine aşa, — trebue să-mi stăpânesc pornirile cele rele şi să nu dau eu însu mi curaj răsvrâtirii din mine- Marinarul bătrân, cu cât furtuna se vesteşte mai năpraznică cu atât se arată mai liniştit. Să fiu deci, ca acel lup de mare... „Şi-a chemat pe Brusture să-i citească din Bolintineanu, poetul său favorit, pentru că: „mai presus de orice a cântat patriotismul, fără întortocheturi de cuvinte şi fără să facă din versuri ghicitori cu cari să-ţi frămânţi creerul, ca poeţii de astăzi". Imbrăcându-se, l-au apucat iarăşi gândurile urâte. — H dejunat iute, — şi-a luat-o pe jos. Hşa făcea dumuealui calea zilnic până'n dealul Mitropoliei pentru că: „este mai higienic, poţi să-ţi aduni bine gândurile şi să le frămânţi mai cu folos". — II însoţea şeful său de cabinet Tăsică Florian, un băieţoiu blond şi mălăeţ, cu ochi de raţă şi buze vinete, ucenic la şcoala Conului Enake. — Mergea respectuos, cu un pas înapoia ministrului, luptându se cu o geantă umflată ca un cimpoiu. — In căldura înviorătoare a primăverii beată de mireasma liliacului înflorit, Conul Enake călca apăsat, cocoşat de greaua sa răspundere. — Bucuria verdelui fraged îi era străină. — Bolborosea frânturi de fraze, apoi, ca un filosof din buna epocă a Eladei, glăsuia către Tăsică: — „Chestiune agrară, hai? Ce-i aia? Ca ce agiţi dumneata o astfel de gogoriţă, într’o ţară eminamente agricolă ? înţeleg ca, să fie preocupaţi de asta Italienii sau Grecii ale căror ţări sunt numai piatră, dar noi? Slavă Domnului, de. când ne-am pomenit am muncit pământul, ţara a fost plină de belşug, — de puteam da şi Turcilor, — şi toate au mers bine-. Muncă cu rânduială şi cu stăpân, aud? Ş’acum? Nu mai vor stăpâni? Vor toate de-avalma? Hnarhie,— hai?—Şi ljuzureală ca să se lăţească în voie putu-roşenia şi beţia? Hm fost totdeauna cel mai aprig apărător al ţăranului în sensul educaţiei lui sufleteşti, mă’nţelegi? Da, — nimeni nu-mi poate contesta acest merit. — Inalţă-1 moralmente, adică, sădeşte şi desvoltă în ţoapă marile calităţi civice cari au făcut şi fac puterea unei naţii. — Fă-1 supus legilor, iubitor de patrie până la fanatism, încrezător în conducătorii lui luminaţi, respectuos faţă de erarhie, căci aşa a hotărît Dumnezeu înce- pând cu lumea cerească a heruvimilor şi serafimilor... Tăria unei vieţi pure stâ în renunţare şi ţăranului o astfel de viaţă îi trebue, încât ajung să spun: îndatoriri ? Cere-i cât de multe... Drepturi ? Nu-i da nici unul, că nu ştie ce să facă cu ele sau în cel mai bun caz le foloseşte rău, în mod egoist şi meschin, sabotând prosperitatea şi siguranţa ţării. Mă rog, de ce ţăranul nostru a putut până acum să ţină piept tutulor vijeliilor, de ce ? Pentru că a fost sobru. — Sobrietatea l’a făcut mucenic, ce vrei mai înalt din punct de vedere al moralei pure ? Şi astfel, inconştient, a devenit şi mare cetăţean în sensul Roman al cuvântului, păstrându-şi şi desvoltându-şi calităţile civice— Şi-acum, vrei să-l îndopi din belşug? Să-l transformi în osânză? Nu! de o mie de ori nu! Bunul trai duce la conrupţiune şi trândăvie. — Nu ne trebue asta! Fă-i biserici, dă-i carte, atât cât îi trebue; alică să ştie să se iscălească şi cel mult să silabisească, că altfel digerează prost aceea ce ceteşte si-şi ia nasul la purtare— Invaţă-1 să se spele şi să-şi cultive ograda pără-genită, dar nu-1 boeri cu belşugul ca să huzurească... Mai puţin decât strictul necesar îi este prea de-ajuns— Merg până acolo încât zic: „Dacă vezi că şi-a încherbat două străchini, sparge-i una ■!.. Altfel, luxul nefolositor are să-l facă să nu-1 mai ai cum îl ai, mă’nţelegi ? — Absolut de acord Domnule Ministru, dar nouile alcătuiri.. — Să nu te pronunţi niciodată neîntrebat, mă’nţelegi? Mai ales când nu prea stai bine călare pe chestie— Şi chiar dacă eşti stăpân pe dânsa, să-ţi ascunzi gândul lăsând mai întâi pe ceilalţi să şi-l spună pe al lor. — Apoi, ţi-1 spui şi tu, adaptându-1 după împrejurări, de obiceiu după majoritate, că’s mai mulţi, deci sunt mai aproape de adevăr. — Şi mai presus de toate, să-ţi amenajezi întotdeauna o portiţă pe unde să te poţi strecura— mă’nţelegi? Oamenii sunt răi şi-ai dracului.•• Trecând pe lângă casa unui cărturar de seamă, politician opozant, Conul Enake zise: „Uite, vezi, — aici stă filozoful! La ce i-au folosit toate speculaţiile lui abstracte? A trăit în nori şi-a cules vânt. — In viaţă, trebue să fii pozitiv, mă’nţelegi? înfăşurat în moralitate şi dezinteresare, să fugi de impresionabititate. — La oamenii simpli, găseşti mai întotdeauna indicaţii uimitoare asupra positivităţii şi felului de-a privi practic viaţa. — De-o pildă, mi-amintesc cum într’o zi întrebând pe un bătrân servitor al meu, dincotr'o răsare soarele, el mi a răspuns, plin de înţelepciune în naivitatea-i adorabilă: „Ce zor am eu Cocoane, să ştiu dincotro răsare? Mi-e de ajuns că răsare !“ Observi dumneata în această nătângie cât simţ practic? E-he, tinere... să înlături totdeauna visările inutile şi contemplaţiile neproductive!—. La Cameră, tribunele înţesate. — Multe femei. — Mai în număr ca bărbaţii, — mormăi Conul Enake luânduşi locul pe banca ministerială, — eu le-aşi da afară— De ce n’or sta, frăţioare, acasă, şă-şi vadă de copii şi de treburi. — Ce pot ele să înţeleagă din marile chestiuni politice, ai ? se adresă dânsul colegului dela interne. — Lasă Coane Enake, că ori unde sunt femei, e bine... aduc cu ele farmec, zâmbet şi lumină, de ce atâta ursuzluc ? Mai moaie avântul oratorilor-" După vre-o douăzeci de minute, timp în care unul din fruntaşii opoziţiei isbutise să intre abia de un sfert în subiect şi continua să-şi desfăşoare, umflat de importanţă, interpelarea stereotipă ca banalitate şi fraze sforăitoare, Conul Enake pricepu că îşi făcuse spaimă pe degeaba. — „Farse— cu misa în scenă proastă; — totuşi, ca întotdeauna, trebue să arăt că dau mare importanţă chestiunei" Şi tot timpul şedinţei a ascultat încordat, luând note, ca un şcolar sârguitor. — Un ochiu indiscret, ar fi putut, însă, ceti pe fila bloc-notesului, următoarele: 10 10. 10. 10. 10. 10. Beşleagă 9 9 9 9 Divide et imperia e ş 1 e a g a 8 8 8 8 Peştele cel mare E Ş L E A G A înghite pe cel Paşti murgule ! mic Meternich ! 12 © La dona e mobile... Cum dai lele ouăle? Cinci parale, cinci parale, cinci • . parale Domnule 1 Libertate? da! Fraternitate? t>m • Egalitate? Niciodată! Dacă toti am fi boi, cine mai e văcar? La eşire, Conul Enake să grăbi să prindă pe primul ministru: — Să n’ai nici o grijă !... Hm eu ac de cojocul frazeologilor ăstora... Le voi servi mâine un răspuns de-o să le treacă pentru multă vreme pofta... Hm să-i cocoşez definitiv, cu un singur cuvânt, mă’nţelegi ? — Nu te mai frământa aşa, bre creştine, — se rosti premierul, — cruţă-te, păstrează-te pentru clipe mai grele... Lasă, — mâine am să le răspund eu... Şi barba lui Beşleagă se ilumină sub fluturarea unui imperceptibil surâs. — Reflexul lui, întunecă Majestea Conului Enake, care pământiu la faţă, căuta acum rătăcit, pe Tăsică Florian purtătorul gbiosdanului cu documente- — Scrâşnind din dinţi, nu se putu stăpâni: «Invidios şi gelos, ca toţi neputincioşii fără de orizont!“ Intr’o Vineri a lunei Maiu, încropită cu lumină limpezită de mireasma trandafirilor. Zi de post şi de audienţe la ministerul domeniilor. Conul Enake primeşte între 11.30—12 30 a. m. .. . Um]lat ca o beşică de bou gata să plesnească, şi-a rezimat capul de spata jilţului şi şi-a lipit braţele scurte dea-lungul spetezelor. Ocljii i s’au pironit sticloşi în gol. Răsuflă greu. E obosit şi-i este cald. H lucrat toată dimineaţa cu trei direcţii. „Până când viaţa asta de rob, până când?11 Şi-şi înfundă nasul în trandafirul care-i înfloreşte butoniera vestonului. Hpoi, încruntat, apasă pe sonerie. Nimeni. Hpasă a doua oară prelung; un val de sânge îi congestionează obrajii cu pungi fleşcăite, brăzdate de tranşee şi răsfrânte peste guler. Nimeni. Stacojiu, sună a treia oară. Tăsică Florian, intră repezit şi prevenitor. — Ce, — aţi murit cu toţii? _ — Domnule Ministru, m’a reţinut Doamna Prezidentă a Societăţii Femeilor pentru ocrotirea icoanelor... — Dumneata, — n’ai ce vorbi cu personalităţile marcante, mă’nţelegi? Trebuia s’o aduci la mine... — Păi, n’a vrut să vă mai supere. M’a însărcinat pe mine să vă rog, pentru o intervenţie pe lângă ministerul cultelor, care de data aceasta s’a arătat refractar tuturor rugăminţilor... Mi-a spus, să vă spun că, numai pe Domnia voastră mai contează... că vă ştie cu adevărat creştin... Hltfel se duce la Vodă. — Ce vrea? — Hfacerea e cam încurcată. Cere reintegrarea unei maici, isgonită, — pe nedrept spune dânsa, — din mănăstirea Sărăcinenilor. _ — Cum pe nedrept? Se poate? Hdică de,— se prea poate, că multe nedreptăţi se înfăptuiesc pe lume, mai ales în zilele pline de deşănţare prin care trecem... Ce i se impută maicei? — După spusele Doamnei, zice că... şi Tăsică se îneacă, plecând ruşinat ocl)H în jos. — Ei, ce zice? Ce-ai roşit aşa de par’că mi-ai p dumneata vinovatul... Ce-o tot ocoleşti, rosteşte-te verde şi răspicat... — Zice că, alte maici, pismăreţe pe dânsa, s’au jeluit cumcă.. , — eu spun aşa cum rai-a spus Doamna Prezidentă, — cum că, ar p făcut.. un copil! — Imposibil! Hsta-i curată calomnie murdară! N’avea cum dracu să-l toarne în scljit, printre maici, că doară... Lasă, — am să-i scriu eu Doamnei că voi interveni cu toată energia. Săraca maică! — De sigur, — răsupă uşurat Tăsică, — săraca maică! — Câţi sunt la audienţă? — Treisprezece. 13 © — Ţi-am mai spus că, am superstiţiile mele sau dacă vrei slăbiciunile mele, ca ori şi ce om ... Puteai să amâni unul pe Vinerea viitoare. Observ că, n’ai încă desvoltat tactul deosebitei atenţiuni şi al prevenirii... nu eşti încă format. Dă-mi lista... Să introduci mai întâi pe D-l Viăduţoiu singur,—fac astăzi o excepţie dela regulă, — apoi să-i bagî toţi ceilalţi. Conul Enake, — în deosebire de ceilalţi colegi, — nu primea în audienţă pe fiecare persoană în parte, aceasta: „pentru ca să se audă de toţi ce spune fiecare de-a başca şi ca să nu se zică că, la ministerul meu se petrec aşa şi pe dincolo, mă ’nţelegi? „Audienţele erau astfel transformate, într’un fel de „raport al companiei" cum scrie la serviciul interior al oştirei. Câteodată însă, — din înalte considerente, pe care le etichetase cu formula: „Hm eu motivele mele" sta de vorbă şi numai între patru ocl)i cu anumiţi solicitanţi. Repetarea unui astfel de caz, constituea totdeauna o „excepţie dela regulă". Domnul Viăduţoiu, un tânăr chipeş, arămiu la faţă, cu mers sigur şi privire îndrăzneaţă, intră degajat, satisfăcut par că mai dinainte de rezultatul audienţei. Conul Enake îi preveni salutul cu un surâs binevoitor şi-o îndelungă strângere de mână: — îmi pare bine că te văd, tinere,., Ce face tatăl dumitale, scumpul nostru prieten şi devotatul confrate politic; nu l’am văzut cam de mult.... — Ocupat peste cap, Domnule Ministru. Tocmai m'a însărcinat să vă comunic din parte-i, că aveţi un loc rezervat în consiliul de administraţie al nouii societăţi forestiere „Carpinul" şi vă roagă cu insistenţă, — ştiind cât sunteţi de cufundat în trebile statului, — să nu-1 respingeţi şi să vă consideraţi chiar de acum în funcţiune... Noua întreprindere are mare nevoe de sfatul D-vs. luminat... ' — Ca ministru mai cu seamă, nu pot primi, mă opreşte legea... — Vi se rezervă locul fără să vi se publice numele. Tata nici nu înţelege afacerea in care s’a vârît, fără concursul Domniei voastre. — La grea încercare m’a pus tatăl dumitale... Spune-i te rog că, numai pentru că se găseşte dânsul în capul întreprinderii şi pentru că mi-e prea bun prieten, sunt silit să primesc, cu toate că, ştiu ce mă aşteaptă şi acolo: muncă de rob, cum a fost toată viaţa mea, cu singura mângâere că am să fiu de folos industriei noastre naţionale care are nevoe de minţi luminate... Cât capital sa vărsat până acuma? — Zece milioane. Tata mi-a mai adăogat că partea Domniei voastre, ca principal acţionar, a fost vărsată... — Nu mă interesează partea materială, — mă cunoşti cred, am întrebat numai aşa.. — Şi cum tânărul la rându-i, aştepta acum încordat şi atent, Conul Enake se rrsti binevoitor, cu glas siropos: — Dintre pădurile statului, date în tăere, ţi-am rezervat, aşa cum ai petiţionat, pe cea mai bună, a Cârneilor, 700 t>c- cu 10 lei ţjc- arendă .. — Domnule Ministru. — Nu-mi mulţămi — n'am făcut-o decât pentru că te ghicesc harnic şi întreprinzător ca şi tatăl dumitale, altfel puteai să-mi fii şl frate, interesele statului mai întâiu, mă nţelegi? Decât s’o dau la ţărani so ciopârţească barbar, prefer exploatarea sistematică. La revedere tinere,—am şi dat ordin să se facă formele cerute de lege... Şi Conu Enake, după ce străbătu câteva secunde, cu paşi tinereşti, cabinetul, se aşeză în jilţ, oftă cu necaz, şi porunci încruntat lui Tăsică să introducă pe ceilalţi. Cei doisprezece intrară la şir, făcând front în faţa biuroului ministrului — Ce doreşti dumneta? se adresă Conul Enake, celui dintâi după ranjir, un omuleţ scund, plăviţ, cu ochelari albaştri. — - Domnule Ministru, sunt orb ... — Dumneata zici, care va să zică că eşti orb... — Nu că zic, — dar sunt. — Eşti obrasnic. Ce vrei? _ — Hm scos o carte de rugăciuni pentru acei ce şi-au pierdut vederea şi vă rog. • — Păi, de geaba ai scos-o, că orbii n'au cum s’o citească... — Le-o citeşte ăi care văd. Vă rog să-mi daţi un bilet permanent de tren, s o pot vinde prin staţii .. .... — Păi, cine-o să te urce şi o să te coboare din tren, ai ? Că zici că nu vezi... — Hm un frate... 14 © BCU — La urma urmelor treaba dumitale, dar ai greş:t adresa, — aici nu-i ministerul lucrărilor publice, adresează-te acolo. — Huzisem de Domnia voastră cum că sunteţi foarte milostiv şi om al bisericii şi m’am socotit că mai lesne o să dobândesc biletul... — Ce-are aface una cu alta... Eu nu pot călca legea, mă ’nţelegi? Du-te cu Dumnezeu ■ Dumneata ce vrei părinte? — Domnule Ministru, bolborosi preotul, — om spătos şi bine legat, cu înfăţişare de ljaiduc, — am un petec de vie lângă Stolniceni şi vreau să-l replantez cu viţă de soiu. Sunt de-al dumneavoastră de-al partidului, că aşa m’am pomenit, de, — cum s’a pomenit tot neamul nostru din tată ’n fiu... —: Ei, nu mă lua pe departe părinte, — revin-o la cpestie, n am timp de pierdut, mă ’nţelegi ? — Păi cum vă spusei, vreau să-mi replantez petecul de vie, să ajut adică şi eu astfel la progresul viticol, şi a-şi voi o viţă mai aleasă. .. — Treaba dumitale-.. Spune repede, ce vrei dela mine? — Să-mi încuviinţaţi să-mi iau viţa trebuincioasă de la Stolniceni. — Onde-i cererea? Viţa are să te coste. — Vai de păcatele mele, Domnule Ministru, sunt un om sărman, — nu ştiu cum s’o înnod mai bine, — şi tocmai domniavoastră.,. Păi, dacă am venit să cer viţa, ca om al partidului, — m’am socotit că merit şi eu s’o capăt pe degeabă,,. — îmi pare rău părinte... Nu mă aşteptam la aşa ceva tocmai dela dumneata, faţă cuvioasă... f — Sunt vremuri grele.., Ş’apoi degeaba m’am dat cu trup şi supet partidului? — Destul părinte 1 N’ai nici un ideal... Săracă ţară!... Eu nu pot s’o fur mă ’nţelegi? — Păi, asta nu-i furat cucoane, -sar cpema răsplata trudei mele pentru... — Nu vreau să mai aud nimic.., — Domnule Ministru... — Mă enervezi, mă’nţelegi? — Mă rog, nu-i cu supărare... Vă salut cu respect; dar, —- vom şti şi noi cum să ne dovedim oamenii de bine la viitoarele alegeri. — Eşi afară! O undă de teamă se lăsă ca o umbră grea de posomorit amurg, peste cei rămaşi. — „Ţară de_ppmanagii!“ Şi Conul Enake îşi pironi ocpii, asemeni unor faruri spre cel de-al treilea. Uşa se deschise largă, lăsând să treacă un bărbat între două vârste: —■ Bonjour mon vieux ... — Justement je pensais a toi. Hm dat ordin azi de dimineaţă.,. Şi Excelenţa Sa, întorcând din plin spatele către cei de faţă se retrase cu importantul domn, la fereastră. In căldura tot mai apăsătoare a biuroului, cuvintele rostite mai tare, picurau asemeni broboanelor de sudoare care se prelingeau pe feţele neclăite ale bieţilor oameni. — Mais oui, c’est pa! J’ai prevu meme certaines cposes qui t’ont ecpapes!" Şopo-tiri încete, crâmpeie de fraze rostite cu gravitate: — Oui, oui, il veut remanier le cabinet... — Comment?—tu dis Hlecou?... pas possible — Hpoi iarăşi glasul urcat al Conului Enacpe: — Hm început cu belşug ziua... Una din iepele mele de pur sânge a fătat o mân-zoaică;allons, sois le parrain, dis moi vite un nom tout â fait roumain, plin de parfumul plaiurilor noastre... — Floricica! — Quelle trouvaille ! • • • Vino şi dejunează la mine. Hm un menu... Şi ministrul îşi sună şeful de cabinet: ^ —. Du-1 pe Domnul Safranacbi la Iordăctjescu şi spune-i să libereze imediat permisul despre care i-am vorbit azi de dimineaţă... Hlors, au revoir... Reluându-şi locul la biurou, întrebă plictisit: — Domnul ? . „ Un tânăr curăţel, cu înfăţişarea deschisă plină de senin întinse o petiţie. — Ce-i asta ? — O să vedeţi Dumneavoastră, când o să cetiţi... 15 © — Asta-i acum! De ce să mai cetesc, când eşti aici de faţă. Spune iute, ce vrei? In ocţjii blânzi ai tânărului se putea gljici amărăciunea unei confesiuni care cerea să nu pe împărtăşită ori cui— Domnule Ministru, o să vedeţi... Conul Enake nu înţelese decât că-1 enervează: — Spui ori nu spui? Ce, crezi că am timp să citesc ţoate balivernele voastre... Aide, spune... Atunci, eşi afară!... O privire plină de mustrare şi de mândrie umilită fu răspunsul. Şi tânărul eşi cu lacrimi reţinute. — Dumneata? — Domnule Ministru, vin în calitate de reprezentant al societăţii de maşiui agricole „Vega". — Ştiu, vă cunosc,—sublinie cu o răutăcioasă ironie Conul Enake, — ce doriţi? — Domnul, un tânăr avocat din opoziţie, îşi trecu mâna peste coama de păr castaniu care-i acoperea fruntea, îşi potrivi ochelarii şi începu: — Excelenţă, pe deplin convins de înaltele sentimente de echitate, patriotism şi imparţialitate cari au stampilat nemuritor activitatea Excelenţei Voastre cu o eternă aureolă, menită să treacă în legendele morale ale neamului, mi-am permis, — deşi adversar sincer şi loial, declarat pe faţă contra regimului actual, din care, deşi faceţi parte sunteţi o excepţiune • • • — Vin’o la chestie, n’am timp de pierdut, mă ’nţelegi ? — Dacă îmi permiteţi, sunt ct>iar în chestiune. Societatea noastră trece actualmente printr’o refacere care-i va da un nou avânt şi un rol covârşitor în desvoltarea noastră agricolă. — Uite ce e... Sunt orele unu. La două trebue să fiu la Cameră ca să mă frece tovarăşii dumitale... Şi n’am mâncat, mă nţelegi? S’o lăsăm pe altădată .. Şi luându-şi melonul cenuşiu din cuier, Conul Enake eşi surâzător, ca un adolescent ştrengar căruia i-a reuşit farsa. Pentru feţele cătrănite ale celorlalţi glăsui vesel: „La revedere Domnilor!" — IVIăi nene Dănăilă, peste patru luni îmi iau licenţa. — Ei şi ? — Scap de robie. — Mi s’a urât cu viaţa asta de porc încpis în cocină, ori cât de bună e mâncarea pe care, de altfel, o plătesc cu cpinul şi amarul fiecărei clipe... — Nepoate, eşti prost! — Ba nu’s prost de loc şi la urma urmelor mai bine prost decât deştept şi putred... — Măi să fie al draculuiI... Erai calic şi flămând şi-acum plesneşti de sătul, ce mai vrei ? — Mă vreau pe mine, cel de odinioară, liber pe cuvântul şi pe gândul meu, fără să fiu silit să mint în încârligarea asta de minciuni şi de făţărnicie care se cpiamă viaţa unui om mare. Sunt păcătos, — o ştiu, — poate mai mult decât se vede, dar... — Eşti prost nepoatei... Nu ştii să te adaptezi mediului, să-i desprinzi frumuseţea şi să o foloseşti. — flitul în locul tău n’ar şti cum să mulţumească lui Dumnezeu... Păi, tocmai pentru că îţi iei licenţa peste patru luni, cine altul decât jupânul are să te poată pune în locul pe care-1 meriţi ? — N’are să mă pună, — ci din potrivă, o să facă tot posibilul să mă ţină în umbră şi să mă folosească.... Lasă, — îl cunosc de-ajuns acuma.... _ — Nu bârfi ! O ţară întreagă îl apreciază... Nu ţi-e de ajuns? Ascultă: n’are însemnătate ce ştii tu că ai în pungă ci, ce crede lumea că ai într’ânsa, mă’nţelegi? ca să zîc şi eu ca jupânul... Nu găseai pe lume dascăl mai bun ca Conul Enake... — O viaţă zăvorită aparent în formule... O doctrină, simplă ca toate lucrurile de mare folosinţă: îmbraci putreziciunea vieţii în câteva percepte rigide de etică, ş’apoi, — poţi face şi pe dracu, vei fi totdeauna acoperit de această platoşă invulnerabilă— Vorbeşti ca din cărţi. — Zău că te credeam mai altfel... Nu cumva îţî închipui că ai să îndrepţi tu lumea ? Dacă te vei păstra tot aşa, nimic n’are să fie de capul tău. N,ai să te mai pricopseşti şi-i păcat... 16 © BCU — Nene Dănăilă, s'o lăsam, — câ nu ne înţelegem - . Nu ne înţelegem pentru că faci pe poetul în loc să pătrunzi în practicitatea vieţii- E î)e, măi băete, dacă aşi fi avut eu cartea şi darurile minţii tale, eram acum stăpânul Conului Enake- Brusture nu mai răspunse nimic. — Aprinse o ţigară şi privi îndelung portretul lui Iani. care, cu surâsu-i de om norocos, stăpânea şi peste moarte rafturile pline de cărţi ale bibliotecii,-. — Astăzi vine mai devreme, — e ziua Ninetei... Brusture se roşi tot. . — iJite-1 că s’a făcut stacojiu, — hohoti Dănăilă, — par’că n’ar fi bărbat! Din seara în care spălase cu tinereţea lui trupul armonios al Ninetei de urmele atingerilor senile ale ministrului, o înţelegere tainică, sprijinită pe schimbul cinstit al sensaţiilor necăutate, îi mai împreunase adesea. Nici jurăminte, nici cuvinte pline de palpitaţia eterică a visurilor, în aceste întâlniri furate nenorocului, ci numai voluptate animalică, cu momente de lungă odihnă, în care, mângâind braţul de marmoră striată pe care îşi lăsa grumajii, Brusture asculta picurul cuvintelor cari închegau în linii mari şi uneori în amănunte, o viaţă. — După câtăva vreme însă, gândindu-se la frăgezimea Ninetei şi la cuiburile de lumină, pe cari le dovedise în sufletul acela sdrenţuit de nevoile vieţii şi cârpit cu frivolitate şi cochetărie, descoperea într’ânsul ascunzişuri de cari îi era teamă- — In timpul din urmă idea că atingerile lui curate, pline de sevă erau mânjite tarifat şi periodic îl învenina. De vre-o două săptămâni înlăturase orice fel de contact cu fata. — Gluma lui Dănăilă îl irită. Neavând însă, nici un motiv aparent de isbucnire se mulţămi să surâdă: — Măi nene... dar zornăitul prelung al soneriei îi tăiă graiul. — A venit stăpânul! zise Dănăilă pornind într’un suflet să-l întâmpine. —- După câteva minute se înapoiă: „A spus ministrul să nu pleci în astă seară şi să aştepţi aici până te-o chema11. După două ceasuri de chinuitoare aşteptare, flagelat de viziuni care treziau într’ ânsul violente îndemnuri de răsvrătire urmate de o laşă resemnare, fu chemat. — Conul Enake, întins pe divan şi înfăşurat într’un lung halat de mătasă vişinie îi făcu semn să se aşeze la birou: — „Ia tocul şi scrie acea ce-am să-ţi dictez. Era articolul pe care Conul Enake îl publica la fiecare două săptămâni în oficiosul partidului şi pe care-1 iscălea, — cât dura ministeriatul, — cu pseudonimul „Flueraş“. Actualul, în curs de gestaţiune, purta titlul: „Ideologie şi acţiune pozitivă in politică11. — După câteva minute de concentrare, curmată de o tuse scurtă, în care Brusture aştepta cu tocul în vânt, acoperind în gându-i de sudălmi făptura inspirată a marelui politician, Conu Enake îşi dădu drumul:, «încep articolul de faţă cu sfârşitul celui precedent: Sunt al poporului, am bătut de mult la porţile inimii lui şi m’am aciuiat într’insa ca’n cel mai cald cuib de dragoste. Am fost, sunt şi rămân!— Un adevărat om politic şi bărbat de stat însemnează zero şi activitatea sa va fi stearpă dacă nu se găseşte intrat adânc în straturile sociale, căci ele reprezintă u.iica, singura forţă a naţiunii- — Fără ele, naţiunea nu poate exista, după cum omul politic nu-şi găseşte rostul decât în frământările ei. — Intraţi adânc, Domnilor demagogi în şuvoiul social şi ascultaţ i pulsul; veţi învăţa că, nu frazele stereotipe prin umflătură pot vindeca ulcerile, ci numai acţiunea, sfânta acţiune concretă- — Unui ideolog sterp, fără aport în diversele manifestaţiuni ale patriei, eu i perfer— o declar fără înconjur, — pe electorul şef al celor 10000 de precupeţi ai capitalei. — Cel puţin, acesta se găseşte în faţa unei masse care poate determina la momente oportune o acţiune posîtivă. — Taileyrand...“. ; Timp de un ceas, Brusture a scris maşinal sub dictarea ministrului. — II simţea cum îşi delectează auzul cu frazele sale spălăcite. — Clocotind înăbuşit, nu odată a avut impresia că nu o să se mai poată stăpâni şi vedea tocul înfigându-se ca o săgeată în ţeasta ministrului, —toate lucrurile de pe biurou răsturnându-se sub lovitura de ma iu a pumnului său, iar el strigând ca un scos din minţi, înecând subt un potop de înjurături cloaca sufletească plină de gunoaie a marelui om- N’a fost nimic. ^ Toate s’au petrecut şi s’aU sfârşit în lădiţa nevăzută care îngrămădeşte fntr’insa, — 17 © BCU Cluj de-alungul unei vieţi, — înfrigurările, năzuinţele şi revoltele care nu se pot împărtăşi. Şi după ce Brusture a cetit şi răscetit cu glas tare articolul, făcându-i corecturile indicate, Conul Enake l’a întrebat, sigur par’câ de răspuns: — Ei, ce zici ? — Superb, - Domnule Ministru, — operă de meşter, cu meşteşug de tribun deprins să glăsuiască masselor.... — Aşa-i? Uite, adesea, cu toată vârsta mea înaintată simt că am rămas acelaşi vajnic luptător, cu avânturi pline de tinereţe... Brusture, în ciuda mulţămirii pe care voia să şi-o servească pentru eşirea aceasta, socotită crudă şi ironică, simţi conştiinţa sa răsvrătită pălmuindu-i laşitatea de slugă nemernică. Se socoti la fel cu toţi flămânzii în goana după bucăţica de pâine. „La fel cu dânsa'“. Gândul acesta îl biciui tot drumul, sub cerul vaporos al unei nopţi de vis, până acasă. ' Acolo îl aştepta Ninet3, fragedă, albă şi dornică, curată in tinereţea ei, ori câte atingeri ar fi mânjit-o. — De ce eşti rău ? Ce ţi am făcut ? In glasul ei, gâlgâiră lacrimi. Toată împotrivirea lui căzu. Şi ca în prima noapte, se dăruiră voluptăţii purificatoare. HI , ^^estea asasinării moştenitorului împărăţiei Habsburgice, căzuse la legaţiunea rusă, în spre sfârşitul dineului. Peste nâbuşala serii de Iunie, o adiere rece, asemeni unui fâ'fâit de aripi venit din neguri îndepărtate, legănă lampioanele veneţiene de pe terasă, în pâlpâeli de candele gata să se stingă şi răsbi prin ferestrele deschise, în sufragerie. Flăcările lumânărilor revărsară stropi de lumină. Argintul tacâmurilor îi sorbi, scljim-bându-i în unde de scântei. Cristalul cupelor străluci mai aprins iar în potirele cu picior subţire şi lung, rubinul vinului Cţjambertin se întuneca. Arcuşul lui Ciolan asvârli ultimele triluri ale „Ciocârliei" în cascada de note tumultoase a ţambalului. Pentru câteva clipe maxilarele se opriră din măcinat. Priviri întrebătoare se încrucişară. O gamă de exclamaţii atinse toate notele scării cromatice. Cinele feţe îndestul de congestionate se învineţiră. Ciripituri femenine cerură amănunte. Lacheii singuri, imperturbabili, serveau înainte „Ies asperges fraîcţjes, sauce venitienne" sub privegherea severă a lui Franţois, — »le maître d’hotel", — impecabil în fracu-i negru cu nasturi de alamă pe cari sta înfipt vulturul bicefal moscovit. Pe Conul Enake, aşezat în faţa ministrului Turciei, —căruia se căsnea să-i trimeată priviri simpatice, umbrite de regrete pentru briliantele pierdute ale „Ifticarului", — macabra veste îl prinsese tocmai pe când răspundea, — sonor ca o orgă, — vecinei sale din dreapta, nevasta mareşalulului curţii, care-1 necăjise foarte, spunându-i cum că mareşalul primise dela suveran, un vas antic de-o f.umuseţe rară: „Mais moi Madame, j’ai reţu aussi de mon auguste souverain, il y â a peine deux fours, un vase pareil, mais, trois fois, — que dis-je, — quatre fois plus grand que celui offert au marechal • • •“ Şi rămăsese aşa, cu un fir de sparanghel în vânt, neîndrăsnind să-l mai moaie în sos. Părerile se schimbau cu sfială, în frânturi de fraze. Conul Enake însă, - ca întotdeauna deplin stăpân pe gândurile sale, — se pronunţă grav: „En somme, ţa Ies regarde...!? Une question, d’ordre purement interieur; Un attentat funeste, comm il g en a eu tant, du â l’imprevogance des organes competents. •. surtout qu’ils connassaient tres bien Ies sentiments des Bosniens...“ Şi-şi înghiţi sparanghelul, neluând în seamă privirea străveziu de ironică cu care-1 ţirxtui, într un clipit de gene, ministrul Rusiei. # Peste masa îmbelşugată şerpui iarăşi, adierea rece ca o undă de crivăţ. Dineul se sfârşi pripit. Pe terasă, în jurul măsuţelor japoneze, oaspeţii se simţiră mai bine- Lampioanele mângâiară cu raze timide braţele albe şi buzele însângerate ale femeilor scuipând apoi lumină crudă peste cheliile şi frunţile încreţite ale bărbaţilor- Aburii grei de 18 © BCU Cluj âromă ai cafelei şi miresmele lichiorurilor tari, încălziră glasurile- Cuvinte grave, cuvinte vioae împletite cu limpezimi de râs, picurară în noapte. In câteva minute toate îndeletnicirile omeneşti fură vânturate: politică, artă, finanţe, „et Ies petits potins et Ies pe-tites groses med)ancetes“. Filtrul îşi păstră locul de cinste. Apoi, deodată, sub stăpânirea unei poruncitoare obsesiuni, se gândiră la cei doi ucişi- „L’am văzut pentru cea din urmă oară, — spunea umflat Conul Enake grupului de domni şi doamne din jurul mesuţei sale, — acum patru luni la Postdam, unde se găsea în vizită. Era mare bal la curte; fusesem invitat şi eu. . Erau de faţă: Majestatea Sa Regele Prusiei şi împărat al Germaniei, (ridicare în picioare, complectă şi solemnă, a Conalui Enake şi reaşezare la fel pe scaun) Majestatea Sa Regină a Prusiei şl împărăteasă a Germaniei, (aceiaşi ridicare, nu pe deplin complectă şi mai puţin solemnă) Ma-jestâţile lor regii Bavarîei, Saxoniei, Wurtembergului, (jumătate de săltaturi după fiecare nume) et puis, un tas de petits princes... (simulări de ridicări, prin isbitituri iuţi şi repetate ale şezutului pe pernele fotoliului) HI era impunător de frumos!" — Domnule Ministru, — i tăie vorba, ca să curme ilaritatea şi râsul reţinut al ascultătorilor, — o doamnă blondă — spune-mi rogu-te, ce decoraţie e acea mică şi galbenă, rotundă ca o monedă de doi lei - -. — Care? — Hcea de pe reverul fracului. — Medalia «Serviciul Credincios» Doamna mea E cea mai umilă dar şi cea mai de preţ, după părerea mea. Se dă soldaţilor şi tutulor acelora, cari, —- deşi rămaşi mici în slujba ţării, — slujesc cu zel şi devotament De aceia, este singura distincţie pe care am dorit-o şi am ţinut s’o am- Precum vezi, îi dau atâta însemnătate, încât chiar la frac o port în mărime naturală... — Aveţi multe? — O ladă. Aproape toate ordinele pământului. De altfel, nu le-am cerut niciodată, mi s’au conferit... — Coane Enake, — zise surâzând cinic, un vecljiu diplomat, fost în repetate rânduri ministru, — nu-i nevoe să le ceri, vin ele; este destul să ai una şi să trăieşti în lumea lor: fac pui,.. Iaca eu, am o mulţime, dar nu le port, tocmai pentru că ie pre-ţuesc după cum le-am dobândit şi ştii cum? Mai în totdeauna după ce-am mâncat şi am băut bine pe la curţi regeşti ori pe la ministere străine... — Nu glumi aşa dragul meu, tocmai dumneata.,. Cine te aude crede că o spui în serios... Nu trebue să vă rostiţi cu uşurinţă asupra marilor simboluri cari tălmăcesc munca şi străduinţele acelora cu iubire de ţară... — Dar nici nu m’am... Lasă, — mi-ajunge, — Nu mai aveţi nimica sfânt în voi... Şi necăjit, Conul Enake părăsi grupul. Terasa începu să se golească. Peste svonul glasurilor şi uruitul automobilelor cari trăgeau la scară, răsunară acordurile frenetice ale tarafului lui Ciolan. Şi prin nâbuşeaia nopţii de Iunie, străbătu iarăşi adierea cea rece, asemeni unui fâlfâit de aripi. Qmerii aţâţători de pofte ai femeilor se înfioară. Asprimea ultimatului Austriei, - aşteptat cu îngrijorare de cabinetele Europene,— surprinsese numai aparent. Fapte de mai înainte petrecute îl cereau aşa cum fusese ticluit. Conul Enacke era liniştit şi optimist: „Fac pe actorul. — şoptea dânsul intimilor, — căci astfel trebue să fie un adevărat om de stat“. In realitate, era aşa precum părea. „Răţoeli de diplomaţi, las’ că i ştiu eu. • Se străduesc cum s’o întoarcă mai şiret fiecare, cu cât mai mult câştig... Războiu? De dragul sârbilor? Nu pot să admit o astfel de sminteală din partea marilor cancelari... Ar fi prăpădul lumii!... Am trecut altădată prin momente şi mai grele ca cele de acum...“ Şi-şi făcea astfel inimă bună, continuând senin să-şi risipească energia în nimicuri socotite de dânsul ca fiind foarte importante. Prezida, plin de omenie evangelică, nenumăratele comitete de binefacere şi lua parte la toate manifestaţiunile de literatură şi artă, împărţind cu generozitate, îri critic competinte, lapidarela şi definitivele sale caracterizări cu confur clasic. Astfel, după în- 19 © delungi contemplaţii în faţa unei sculpturi, cu încljizături de oclji şi clipiri dese din gene, cu retrageri şi reveniri de paşi în lumină şi umbră, se pronunţa grav: — E bine, — opera are relief... O mărturie de talent în gbioace. Scăpărările de daltă au fost inspirate... Sau: — Pictură plină de limpezim*' şi azur.,; Nuanţe şi tonuri muzicale în aruncăturile. de paletă, da,— svârlituri cu tâeturi de cuţit, fericite... Şi-o intimă tonalitate, un fel de acustică imaginară, — ca să zie aşa, — în etajarea efectelor de perspectivă... Sau: — Subiectul este idilic şi suav, — artă sănătoasă, nu schimonoseli betege care tind să smintească credinţa in adevărata operă,artistică, — mă ’nţelegi? Căci, în definitiv, ce-i arta? Arta este omul; omul este arta, iar artistul este bagheta magică... După, începerea ostilităţilor austro-sârbe şi-a spus răspicat ca de obiceiu, părerea sa bine cumpănită, în plin consiliu de miniştri: O să se isprăvească repede şi cu tevatura asta., . Sunt oare sârbii în stare să se măsoare îndelung cu coşcogeamite împărăţie? Au să mai tragă câteva zile cu tunurile şi-au să zică : „Aman! Facem cum vreţi voi! E bel Capul cel plecat paloşul nu-1 taie-.-“ In cele trei zile din urmă însă, schimbul de telegrame între împăraţii Rusiei şi Germaniei îl cam pusese pe gânduri.. „Adică cum ? Sar putea oare deslănţui prăpădul peste lume? Auînebunit?" Şi’n ziua sorocită să se aprindă pământul, venise acasă de prânz, mai dispus. — II liniştise premierul, care ceruse miniştrilor rapoartele de congedii pentru vară, în vederea aranjărei interimatelor. — „Ştie el, ceva mai mult decât noi, pentru ca să ne vorbească de congedii...“ — Şi mâncase cu pofta-i cea de zile bune. — Tolănit acum pe sofaua din biurou, citeşte „Universul".- E singurul ziar pe care-1 soarbe personal „pentru că, e cel mai bine informat şi nu face politică". —De fapt îl iubeşte pentru mici slăbiciuni nemărturisite, inerente ori cărui om mare : îi plac grozav „întâmplările din capitală" îl interesează „Rubrica morţilor" şi-l pasioneză „Mica publicitate'* în deosebi căsătoriile şi corespondenţa.—Şi cetind morţii, Conul Eneke simţi că-1 fură somnul; şopti de câteva ori „Cristea Măcărescu, angrosist de vinuri" şi rămase cu ochii împăienjeniţi sub pleoapele grele pe literite cari săltau: „Rugaţi-va pentru dânsul". — In liniştea nâbuşitoare a odăii svonea acum numai foşnetul filelor din cărţile pe care Petrică, un ţingău de opt ani, tuciuriu şi murdar, feciorul Saftei bucătăreasa,— le tăia, înarmat cu un cuţit de fildeş. — Pătruns de însemnătatea însărcinării sale, Petrică se instala regulat, în fiecare după amiază, dela orele 23,-33), în biuroul Conului Enake şi taia filele cărţilor, şapte^opt volume zilnic. — N'am timp să le citesc pe toate, — să văita marele om lui Petrică, — sunt împovărat de treburi multe care nu-mi dau răgaz. , — Şi Petrică îl asculta, scobindu-se în nas sau scărpinându-se în păr, cu mâna făcută greblă. Seara, Conul Enake, lua volumele tăiate, frunzăria vre-o zece timp ca de un sfert de ceas — subliniind cu roşu capitolele care i se păreau, — după titluri, — mai însemnate, apoi, cu conştiinţa senină a cărturarului istovit de cetire, se ducea să dăruiască odihnei trupu-i chinuit de griji. Celebra pendulă cu muzică bătu trei ceasuri, însoţindu-le de accentele imnului regal. — Petrică se sculă smirna în picioare,— aşa cum îl învăţase stăpânul, — el singur numai, deoarece Conul Enake era împedicat din forţă majoră : sforăia. Pe uşă, dădu buzna neanunţat Dănăilă, exploziv ca o bombă- Conul Enake căscă ochii pe jumătate. — Domnule Ministru, Germania a declarat războiu Rusiei!.. Conul Enake sări ars în capul oaselor; Petrică îşi trase mucii spre gâtlej. — Dănăilă eşti băut ? . — Ce băut Cucoane, viu acum dela Externe... Par'că dumneata nu te aşteptai la asta... „ , — Nu numai că o prevedeam, dar eram sigur. — Ori şi cum însă, vestea cade cam neprevăzută, — emoţionează... — Franţa, mobilizează... —■ Evident.— Vorba e, pe unde scoatem noi cămaşa, \)ai? Cu nemţii, ori cu 20 © BCU Cluj muscalu? De bună seamă cu nemţii, dacă vom intra în pârloj, — că avem tratat cu ei ş’ăpoi îs tari ai dracului... — Poate că ăr fi mai bine să stăm deoparte, să aşteptăm.., avem şi, noi năzuinţi mari- • v . — Nu vorbi prostii' Vis necopt, pierdut în zările altor generaţii... Eşi afarăPetri- că! N’ai nas să asculţi diplomaţie... Sau dus dracului anul ăsta băile de Karlsbad, — adio congediu... ........ , — Telefonul sbârnăi prelung.— Conul Enake, cu receptorul proptit în uredje,. ascultă, întrerupând cu răspunsuri scurte, însoţite de gesturi expresive: „Da, — eu sunt) Cine ? (apropiere de călcâie şi reverenţă) Ştiam- — (Clipire şireată din ocîjiul stâng Catastrofal! Cum? Cljiar acum ? Da da, — viu îndată., — E, acum să vă vedem domnilor diplomaţi! Şi eşi oftând : „Tot Enake săracul!..." . , (Va urma) © BCU Cluj VRAJA DE ION PILLAT Sorcova, Morcova, Să trăiesc, Să’ntineresc, Ca un măr, Ca un păr, Ca... un... fir... De-, tran-da-fir... ^Vracule, ascultă-mi ruga ! Vracule, îţi poruncesc, Pân’să stau să mă căesc, Fă-mi din amintire sluga, De pe faţă svârle-mi gluga, Şi în suflet nemurirea Să deslege Şi să lege Ce e viu din vremea moartă Ce mă’mpinge Şi mă frânge Şi mă poartă: Frunză moartă.» Moşul prinde de odată’n mână Bâta răbojită de la stână, O’nvârteşte peste cap — şi năzdrăvan Ţine’n degete un lung ocţiian. «Vrei să vezi?» grăeşte — şi'n oglindă Ţări şi mări şi nouri se perindă. ’ 22 © BCU Cluj iată Argeşul şi via vedje, Morţii mei iubiţi... şi în ureche Glasul lor cu râsu-mi împreună... Dar pe umbra drumului răsună Tot mai rar, tot mai departe, tot mai atins, Ce-am iubit Şi-am îndrăgit Şi s’a sfârşit, Ce-am aprins Şi m’a cuprins Şi s'a desprins Ca un măr, Ca un păr, Ca... un... fir... De.. tran — da — fir... © BCU CÂNTECUL ÎNTÂIULUI DOMNITOR DE ADRIAN MANIU X rin aceste tărâmuri ce încă nu poarlă lume ’ Şi de care numai basmele ştiau Pomenind cuiburile de pajuri şi adăpostul de bouri, Zidul muntelui ne despărţea de un vis care e lume. Ieri slujitorii rătăciţi, istoviţi, însetaţi, In suişul anevoios prin detunate stânci, (Unde ciobanii ştiau palatul fetelor de uiiaş) Zăriră sub rădăcinile unor brazi fulgeraţi Borta unei vizuini de urs. Intrarea unei văgăuni adânci Vitejii îşi legară pe frunte . Putregai luminos ca stelele - şi înaintară pe brânci sub munte. Cu arma în dinţi — spre greul pământului, Nu trece puţin — ci multă linişte neliniştită, Deodată hohote ca din fundul iadului Şi oamenii noştri se ivesc iar târând afară Trăgând binişor de barbă, Un paşnic bătrân — alb ca dubul muntelui-Prin păr îi crescuse iarbă. Aştepta de veacuri ziua, sau căutase adăpost trecător? _ Ocbii lui erau limpezi ca'pietrele în apă, Barba insă îi atârna de doi coţi La fel cu putredul caer pe brazii morţi. Ridicând braţul părea că ne deschide prin aer Calea nevăzută prin care până aici am răzbit, Nu ne puteam înţelege decât prin semne Şi parcă nici nu trebuia de cât atât 24 © BCU Cluj £ă odjii lui sc închiseră ea florile spre noapte. A fost un mort ce s’a sculat să ne arate drumul vieţii, Şopteau călăuzele târândii-l înapoi în vizuină Şi astupând intrarea cu bolovani uriaşi. Astfel ca nimeni să nu-i mai turbure viaţa sau moartea. Dar semnul galbenii lui mâini, Trecut prin aer ca o floare cosită, A arătat — sau a deschis trecătoare^ prin munte-De aici pământurile noi se ivesc: Nu zadarnic Pustnicul a fost scos Din fruntea munlelui, ca un gând bătrân. Mai sus nici nu ne putea sui sus la ceruri. Şi în dorită coborîre iată zarea lărgeşte priveliştea, Se aud în vale clopote, turme şi biserici- Prin cernirea înoptării se îmulţesc scânteioase vetre înstelând viaţa unei omeniri necunoscute. Toate luminile pâlpâie,, ca într’o biserică, în necuprins. (Fiul de domn îngenuncl}ie, şi înfige în spinarea de balaur a muntelui, spada lui cavalerească, al cărei mâner seamănă cu o cruce ) © BCU CRONICI IDEI, OAMENI & FAPTE SCRIITORI CARI NU MAI SUNT putut trece un an de când cea mai dru-rneaţă dintre scriitorii români a plecat dintre noi. Ea, care se căţăra pe munţi şi le zicea pe nume tuturor florilor din cel mai ascuns vâlcel, nu s’a sfiit nici de acest drum, drum, după credinţa ei, cu nenumărate metamorfoze şi tot mai luminoase întoarceri. Istoria literaturii a luat obiceiul să adauge la cercetarea în sine a vieţii şi operei unui scriitor, un capitol cu ceeace a însemnat în diferite vremuri şi mai are viu astăzi acea operă. Acelaş artist apare în cadrul tot altei lumi tot altul. Odată el umple toată zarea, aurit pe linieri de lună sau de soare, şi mai târziu se amestecă numai printre figuranţii unei mari scene din trecut. E o metamorfoză mai sigură şi sunt reîncarnări literare care n’au nevoe de Sfinx nici de Upanişade. Bucura Dumbravă stă deocamdată înaintea noastră ca într’o firidă de Panteon sau de Santa Croce. Trecerile ei prin diferite înfăţişări abia încep. îmi place s’o văd cu acest chip, de luptătoare. Nu întâmplător condeiul scriitoarei a întârziat în zugrăvirea vremii Pandurilor şi a Haiducilor. Firile tari au atras-o totdeauna. Femeile ei, cu toate că nu le lipseşte nimic din gingăşia şi din puterea de iubire şi de jertfă, deosebitoare, au şi ele ceva bărbătesc. Fiecare 'om iese din mâinile ei, aşa cum. îl dorea şi în lume, un ostaş al dreptăţii. De aceea nu se putea să treacă pe lângă Ioana Dare, fără să n’o pue să se mişte printr’un epizod, care era de lagăr de după războiu, dar şi de zâmbet şi de împăcare, al unui suflet mai dedat cu florile decât cu paloşul. E o Ioana Dare semănând, cu capul gol aproape zâmbitor sub cârlionţii părului şi cu mâna pe scutul subţire proptit în pământ, aidoma cu Sfântul Gheorghe al lui Dona-tello. Eroina are ceva bărbătesc şi Sfântul o nevinovăţie de femee care se întâlnesc tocmai bine în acest vis de piatră. Ca o a-seinenea purtătoare de scut în • repaos, mi-o în-chipuiu şi pe Bucura Dumbravă. Trebue să fie întâia înfăţişare pe care a luat-o, nevăzută într'o firidă de deasupra noastră. Călătoria ei din urmă, în India, are ceva din călătoria lui Goetlie în Italia. Era ca o fugă. La capătul drumului aştepta o înoire întreagă a fiinţei. Ceeace putea fi la o ieşire dintr’un veac raţionalist Italia şi clasicismul, însemna acum ţara minunată, leagăn de noroade şi de credinţe, după care de un veac suspina Germania şi toţi câţi îi absorbiseră cultura. Bucura n’a fost niciodată mistică. Singurul tribut pe care mintea ei ascuţită şi mai de grabă rece, l-a plătit veacului, a fost o oarecare slăbiciune romantică. Teozofia n’are nici-o rădăcină în misticism. Călătoria în India era o adâncire pe mai multe laturi în teozofie. Ea trebuia s'o ducă pe la Gandhi, pe la Tagore şi pe la alţi frământători de mulţime, în haine de ţesător flămând sau în caftane de purpură stropite cu stele. Şi a dus-o. Bucura Dumbravă era clela o vreme într’o stare de criză. Femee prea de lume şi mândră, ca n’o arăta. Voinţa ei de putere, foarte vie, se . cheltuise mai mult în singurătate sau într’un cerc restrâns. Poate că în anii din urmă am făcut parte şi eu din el şi îl cunosc. Mă văd parcă pe brâna de sub Bucşoiu, cu ea, spânzuraţi, pe unde ploile spălaseră pământul de pe stâncă, de câteva vlăstare deasupra prăpăstiilor, spre castelul de vânătoare al lui Karoli şi spre casa dela Mălăeşti, sau la biuroul ei destul de lat, din Bucureşti, ca să ţie în mai multe căni şi vase tot felul de flori ale' anului, când seara se înălţa roşie de peste acoperişuri şi copaci cu păsări. Iată condeiul făcut dintr’o pană lungă de vultur al Bucegilor, pe care Visarion, scriitorul, o cunoscuse că era a douăsprezecea din aripa dreaptă, şi iată locul de lângă catarg unde înfăşurată în tartane luase însemnări la lumina singură a lunii noui, până când stufărişul şi satele de pescari se ştersesem ca intrate în Dunăre. Toate îmi sunt aevea, ca de adineauri. Şi mi-e mai ales aevea Bucura. Ce poate să însemne toată această schimbare, subt alte nume decât le aveau, a tuturor prie- % 26 \ © renilor ca şi a ei? Era ca trebuinţa unei desfaceri de viata de toate zilele. Ea se mişca îu^ tovărăşia unor munţi, de care îi venea greu sa se despartă. Cu trei cuvinte de descântec, lumea se făcea sau redevenea ermetică, cum într'ade-văr e şi uităm că rămâne. Fanny Seculici se făcuse pentru totdeauna Bucura Dumbravă, ducând cu ea vârfuri Şi tăuri de pe Retezat, altcineva era o Cozie, cu o mănăstire, cu flori şi cu ascunzişuri de haiduci anevoe de ajuns, departe deasupra apelor Oltului, sau o Laită mai mică, mai crestată şi mai argintie între culmile vecine Negoiului. sau un Bucşoiu răsleţ şi plin de căldări cu aburi ai diavolului sau de prăvălişuri cu capre negre şi flori ale reginei. Mă ameţeşte şi pe mine această prefacere şi dezgrădinare de proporţii, a lumii cunoscute. Tot nici trebue să trec şi marea plăcere pentru serbări, sau simple întâlniri de seară, la un ceaiu, costumate. O panglică de argint care aduna părul sus făcea un cap de romană, un şal legat turban şi prins cu un surguciu de diamante, o arătare de rajah. Pianul cânta întovărăşind o voce caldă de al-tistă, şi nu mai credeai. Era ca o pătrundere unele în altele de timpuri şi locuri. Ineonjuri-mea, cu lucruri obişnuite, ea începea să pară o vedenie. Aevea era numai omul, cu perspectivele de istorie şi de cultură dărâmate. Nu mai exista decât un singur plan, dar nu geometric şi plastic, ci sufletesc şi astral. Lumea se rânduia, la porunca unui gând, în grup social, în care se adâncea la lucrul lui zilnic un zidar al mai binelui, plin de vioiciune, sau într’o plasmă artistică, supusă legilor închipuirii. In Bucura lupta lintre reformatorul social şi scriitor era mai veche. Materialul social era însă dur şi se împotrivea cu încăpăţânare, împrejurările pe de altă parte, de naştere şi de viaţă, ale Bucurei, şi apoi gusturile înăscute şi câştigate, o împiedicau să ajungă la el pe căile . obişnuite. Din grupul social se desprinsese astfel, grupril mai mic, nu de experimentare, ci de realizare prin selecţie, al cercului de prieteni. El era societatea ideală, zbuciumată de tot felul de aspiraţii şi porniri, dar dintre ele mai cu seamă de aspiraţia, mereu discutată şi îndreptată, şi de jDornirea mereu hrănită şi dusă mai departe, a desăvârşirii. Poate că acestea toate, creşterea, împreună cu făurirea unui mediu, rupt, e drept, din cel mare, dar după criterii eare-1 făceau foarte puţin asemenea lui şi tocmai de aceea, artificial, dacă celui dintâi nu i se poate zice decât natural, duceau la un idealism luptător, optimist şi radical. Lumea se putea crea oricând din nou, mai bună. şi sabia de toc pusa de pază la intrarea Raiului, lua ue-acolo cu arhanghel cu tot. Dacă o viaţă n'a-jungea,_ rămâneau celelalte vieţi, nesfârşite; fiinţa primară nu se pierdea şi opera aproape că nu era încredinţată altor mâini, chiar dacă dn-cerea Ia capăt ar fi cerut o sută de mii de ani; rn a-lunFcf' ştiinţa omenească, mai era o Ştmnţa! Ezotericul, ocultismul şi teozofia apăreau deodata, ca un fundal firesc şi statornic. r, iTi'sonfi 11 ta tea Bucurei Du m.bravă, cercetată tara aceasta lăture, e nu numai mult mai săraca, dar aş cuteza să spui, chiar fără înţeles. , Va o scăpare din încleştarea aceasta cu ma-ena, care-Ş! avea legile ei dârja, se deschidea meratura, 111 care legile stăteau toate în mâna • aţorulun Dintr o asemenea liberare au ieştit •diaiducul şi „Pandurul" şi au înflorit mai târ- ziu „Ceasuri Sfinte" şi „Cartea Munţilor". Cât intra din duhul de luptă al Bucurei mai-ales în cele dintâi două cărţi, se vede şi din rostul limpede pe care dintru început li l-a dat, de părţi dintr’o trilogie numită „Sfărâmătorii de valuri", titlu generic apărut numai în ediţia, premergătoare, germană. Din volumul al treilea ea scrisese peste o sută de pagini Trebuia să se cheme, cred, „Sarea Norodului" şi se petrecea, mi se parc-, în jurul figurei centrale a lui Câmpineanu, în aceeaş înţâe jumătate a veacului al nouăsprezecelea, din care' ne tragem şi noi, politic şi spiritual. O muncă de migală, a-nevoe de refăcut, dusese la o răscolire de ani de zile prin documente. In zilele când ţara se mântuise de ocupaţia străină şi-şi umpluse marele făgaş visat, ne-a urmărit blestemul să pierdem această avere de gâind, care ar fi fost; a treia parte a „Sfărâmătorilor de va] uri" Ameninţată de o cercetare fără rost, prietenii s’au gândit să înlăture tot felul de hârtii, în care s’ar fi găsit, nu temeiuri de vreo vinovăţie,^ ci intimităţi scumpe numai celor potriviţi să le înţeleagă. In braţul de scrisori şi de însemnări pus atunci pe foc, se nimerise şi manuscrisul „Sării norodului". Bucura era mai târziu nemângâiată şi certa, cu râsul ei tânăr şi fără supărare, râvna care o sărăcise. Se gândea să reia drumul prin biblioteci! Se mai vede că acel duh de luptă din opera literară era simţit şi de alţii, după locul unde a fost cerut „Haiducul". El a fost tipărit pe vremuri ca foileton în „Vorwărts", ziarul partidului socialist german. Bucura n’avea înclinări socialiste. Firea ei era prea aristocrată, iar părerile politice o îndreptau spre domnia celor aleşi şi buni, adică a celor puţini, în folosul celor încă neluminaţi şi mulţi. Dar era o răzvrătită, cu duhul, împotriva părerilor primite şi a urâtului şi răului, sub oricât de strălucite haine s’ar fi plimbat printre noi, E ciudat că toate aceste gânduri şi simţiri, neschimbate în linia lor mare dela foarte timpuria păşire în societate, au întors dela ea pe atâtea prietene de inimă, tocmai atunci când s’a ivit prilejul examenului de consecvenţă, de potrivire între spuse şi purtare în ciuda oricăror piedici, sau cu cât piedicile erau mai dureroase. Credinţele femeii şi scriitoarei erau cunoscute de mai înainte. Le discuta doar cu aprindere şi nu se sfiise să le scrie. Se uitase că le are sau se aştepta să şi le lepede? Unii au ascultat de consecvenţa lor sau au călcat-o, supunându-se unui punct de vedere, pentru ei supraordonat. Aceştia au ajuns unde voiau şi au fost acoperiţi de laude. Cartea istoriei li s’a deschis. Bucura Dumbravă a ascultat de consecvenţa ei. Roadele acestei consecvenţe nu vin însă, ca celelalte, numaidecât, şi nici nu le culege adesea cel care s’a ostenit pentru ele. Cum s’a putut gândi cineva să se aplece după piatră? Pacifismul’ei era tare şi curat ca diamantul, şi niciodată nu l-a pătat de vreun oportunism. Am cunoscut-o atunci când iubirea mea de ţară sângera mai greu. O văd într’o sală de fost spital, cu profilul luminat puternic pe margini şl înscriindu-se pe fundul de întuneric. Funcţionari şi funcţionare în halate albe aleargă de colo, colo. O pălărie-coif îi ascunde ..fruntea şi aproape şi ochii ajutaţi de ochelari. Vorbele, de . unde sunt, nu i le aud, dar îi deosebesc mişcarea buzelor. De unde sunt, vorbele ei sunt un 27 © necontenit zâmbet. Sufeream de-o umilinţă care nu era numai a mea, şi căutam în rostul meui mic Să lupt şi să smulg ce se -putea din încălcările ocupantului. însemna în. zilele acelea singura măruntă mângâere, care ne ajuta s'o ducem. Sensibilitatea mea, căreia pot să-i zic patriotică, era aşa de îndurerată încât prindea orice deosebire şi reacţiona pătimaş. Şi tocmai în acea vreme şi stare m’am împrietenit cu Bucura. Ar fi, dacă aş mai avea nevoe, cea mai bună dovadă despre locul ei mai presus de orice vină în acel vălmăşag. Gândul îi era iute şi condeiul tăios. O luptătoare loveşte totdeauna. I)ar din ce izvor porneau toate? Ce iubire de oameni o mişca? Ce dreptate avea în sine, şi peste contingenţele, atunci fatale sau sfinte, după interese? Azi cei mai mulţi din câţi pe acea vreme tocmai dintr’o asemenea pricină au părăsit-o, s’ar socoti jicniţi dacă n’ar fi puşi între cei cu părerile ei de-atunci. Pentrucă c o dreptate de-o zi şi alta de totdeauna. Bucura Dumbravă în toate cele de-o zi era stângace şi neajutorată ca albatrosul lui Baudelaire, între marinarii-copii, ,pe punte. . Destul că de la acea răspântie, şi poate cu ipurţin cliiar mai de vreme, de când o mare prietenă fusese coborâtă sub înflorită piatră între vechi voevozi, ea s’a apropiat mai mult de oameni. Cercul de prieteni a pierdut câţiva obişnuiţi, cari îşi vor fi închipuit că s’au retras ei, când fuseseră îndepărtaţi încă dinainte să ştie că ar putea găsi vreodată un temeiu de cenzură. Alţii le-au luat locul, din alte straturi, cu alte preocupări. Lumea se mişcase puţin, în anii din urmă, pe osia ei şi constelaţii noui se arătaseră la orizont. Erau între ele şi stele de faptă, de regi magi. Bucura a început să lucreze social, să ţie conferinţe, să publice în reviste, să prezideze şedinţe, să străbată Europa după congrese, să fie membră în asociaţii, căi de care altădată ar fi făcut haz, ca de începuturi de nebunie feministă. Înţelegea să aibă o acţiune socială, credea sosită -vremea şi nu şovăia să întrebuinţeze toate mijloacele cunoscute. După patru sau cinci ani de asemenea viaţă, Bucura Dumbravă începuse să sufere de-o lipsă pe care nu şi-o mărturisea. Lipsa îşi făcea drum, ca un suspin pentru gânduri ascunse, în planuri de lucrări de alt ordin. Asculta îndemnurile de întoarcere la literatură, cu tăceri care vorbeau sau cu o îngrămădire de argumente împotrivă ori de şi mai departe amânare, care puteau da de bănuit că erau menite s’o convingă în întâiul rând pe ea. Argumentele n’aşteptaseră întrebarea străină ca să se nască. Vor fi lucrat şi micile de-samăgiri ale contactului deadreptul şi prelungit cu massa socială amorfă. Nu trage în cumpănă chiar atât de puţin obişnuinţa de treizeci de ani cu un mediu armonizat, ca să se rabde fără murmur inegalităţile celuilalt, oricât ar fi ele mai aproape de viaţă. O întoarcere la literatură ar fi putut părea, pentru ea, o expresie fără înţeles. „Ceasuri sfinte* arată că în 1913 scrisese şase povestiri, două în 1914, şase în 1915, câte una în cei trei ani următori şi cel puţin trei în 1919. Din acest an e începută şi „Cartea Munţilor** şi una din legendele care trebuiau să intre în al doilea volum de „Ceasuri", rămas numai gândit: „Vătaful zăpezilor**. Anul 1920 a adus sfârşitul „Cărţii Munţilor'*, scrisă numai în câteva săptămâni* şi încă două legende, a trubadurului şi a fiului de Faraon, „Doina tăcerii" şi „Maneros". Unde e întreruperea sau abaterea, ca să se poată vorbi de-o întoarcere? E locul însă aici să amintesc două fapte. „Ceasuri sfinte" trebuiau să fie o carte lucrată împreună cu Carmen Sylva. Ne-o spune Bucura în prefaţă.- Proza ci avea să se împletească pe după regeştile versuri. La fel s’a gândit să fie şi acea cărticică, fără perechg în literatura noastră, în care munţii ţrăesc şi stau la alt orizont decât cel geografic. Era o înrâurire a hotărârii dintâi şi ca o încercare evlavioasa de înfăptuire cu alţii şi în altă operă a ceeace nu se putuse atunci. Trei inşi cel puţin credea că aveau s’o ajute: Şto fan Neniţescu, care primea scrisori de îndemn pe drumurile lui italiene: Luca Ion Carageale, care şedea pe atunci mai mult la Sinaia şi căuta, cu ochii la Bucura, să aşeze în versuri ca nişte vase Caile florile cu nume eroice şi batjocoritoare ale muntelui, cum ar fi ca singură pildă zglăvocul; şi eu. Mă bucur că am izbutit în cele din urmă s’o răsconving şi „Cartea Munţilor" să apară curată, cum a apărut. Era, credeam, şi o biruinţă a sincerităţii artistice. Amestecul avea să iasă antologic şi hibrid, iar Bucura ax fi rămas poate în rătăcirea că scrisese, nu cele mai îndrăsneţe amintiri şi gânduri ale ei, ei numai un capitol dintr’un cod turistic. Aşa, armonia e fără greş, înşelarea cu neputinţa. Marea povestitoare, care se pierdea până acum în personagiile ei, vorbeşte aici despre ce-i era mai drag şi face din întâmplări şi gusturi proprii, subiect de carte. Şi o carte, care în înţelesul ei adânc, e o adevărată revărsare lirică, mişcată, visătoare sau războinică. Trebuia să închee cu această poezie în proză scriitoarea care începuse, când n’avea bine decât şaisprezece ani, la 28 Maiu 1885, cu versuri scrise la Sinaia. Am printre manuscrise şi caetul de-atunci, cu condeiul aproape caligrafic: O, linişte de codru sfântă, Tu glas al Domnului de sus, Te-ascult şi sufletul se ’ncântă De-această pace-a ta, nespus! Versurile sunt în limba germană, şi, după ce le-a citit, Carmen Sylva a vrut să cunoască pe fata care le scrisese şi şi-a făcut-o cea mai apropiată prietenă. Cine va cerceta vreodată domnia Regelui C'arol, şi cu alte criterii decât ale istoriei pragmatice va întâlni cu bucurie printre sfetnicii şi realizatorii acelor ani făptura înzestrată a lui Seculici, iar printre podoabele Curţii pe Fanny, fiica lui dintâi, moştenindu-1 în atâtea şi neînţeleasă fără mintea scăpărătoare, cinstea dâr-ză, mândria şi stăruinţa tatălui. Al doilea fapt e românizarea scrisului Bucurei. Bucura Dumbravă se născuse în Bratislava la 28 Decembrie 1868; la patru ani se găsea la Vie-na, în care a avut atunci. într’un fel povestit în nişte ciudate „învăţături de viaţă", senzaţia veşniciei; iar la cinci lua drumul României, unde a rămas şi, dacă hotărîrea prietenilor s’o aducă de la Port Said se va împlini, unde se va şi odihni în veac, pe o cântată poiană de munte. Ea a avut în totul creşterea unei fete de casă înstărită şi a învăţat, după germană, franceză, engleză, pe care le vorbea şi scria desăvârşit, şt româneşte. Pohte că româneşte a învăţat la început ca vechii copii de boer, şi ca fetele de boer din vremea ei, dela un mediu întâmplător. E cu atât mai strălucită biruinţa de 28 © BCU mai târziu a limbii. Muntele, pe care l-a iubit clin vreme, după cum se vede dm versuri a pus-o în legătură cu graiul curat al ciobanilor şi i-a vorbit de libertate, de vitejie şi dediaiduci. Şi-a scris cărţile dintâi în limba de-a-f ie erau însă atât de româneşti în cât Teodor Niea şi d-na Eliza I. I. C. Brătianu sau hotă-rît să le dea numai decât literaturii şi poporului căruia într’adevăr îi aparţineau. Nimic la citire nu lăsa bănuiala că ar fi vorba de nişte romane nemţeşti Exotice au părut numai în ţările germane, unde, prin ele, am fost priviţi cu interes. Au fost, într’un timp când se scria puţin eu a-somenea' scop, nişte cărţi de propagandă, pentru România în străinătate. . „ . -Când am cunoscut-o eu era la „Ceasurile4 ei ..sfinte". La întâile întâlniri, în salonul unde am auzit atâta muzică bună, Bruckner şi Brahms cotat de iubifi, cred că ara vorbit de drumeţie. Din punerea alături a numelui celor câţiva prieteni, cu cari colindasem ani munţii şi apele, dat do mine, de acela al vechiului adăpost de răspântie, dat de Bucura, a ieşit „Hanul Drumeţilor*, care’ are acum case falnice şi poteci marcate în toţi Bucegii. La celelalte întâlniri a izbucnit cearta în jurul legendelor. , „ . Dăduse, diri câte ştiu, una Ini Galaction, să i-o traducă. .Urma să mă însărcinez şi eu cu alta. Şi aşa mai-'departe. Treaba i se părea mai uşoară, tocmai pentrueă nu mai era vorba de un singur roman de trei sau patru sute de pagini. Punerea în româneşte se putea face deodată de mai mulji, în timpul cerut de o singură legendă. Bucura era, .în multe domenii, plina de. asemenea planuri practice, impracticabile. Era doar, oricât s’ar fi apărat împotrivă, poetă! Eu nu înţelegeam, întâia, cum douăzeci şi doi de scriitori, fiecare cu felul lui deosebit de pricepere a ceeace trebue să redea o traducere, şi cu stilul, altul, ar fi putut să alcătuiască un volum unitar. Autoarea ar fi fost în primejdie să nu se mai recunoască în ceh- mai legate de ea odrasle sufleteşti. Aveam, apoi. o propunere, foarte simpla: să-şi facă însăş traducerea. Bucura a râs şi s’a mărturisit neputincioasă. Mi-a dat ca pildă chiar titlul bucăţii încredinţare lui Galaction. Cum avea să zică în loc de „Die Seelenmalerin".—„Foarte uşor", i-arn răspuns.— „Eu nu găsesc, şi e o dovadă că nu sunt vrednică să^ in apuc". — „Ce-ai zice de „Iconara de suflete"? — „Nu zic nimic; se primeşte!" —■ „începe atunci, şi dă-mi voe la urmă să citesc şi eu şi să-ţi spui cum mi se pare". — „Te rog. şi ai putere să •schimbi ce vrei". N a fost nevoe să schimb decât lucruri de tot neînsemnate, şi din ce în ce mai puţine. Bucura Dumbravă începuse să-şi fie singură Mare Dragoman grelelor de podoabe şi de înţelesuri legende din „Ceasuri sfinte". Ea s’a aşternut la lucra cu nădejde, cum îi era obiceiul. Aproape în fiecare săptămână primeam cincisprezece, douăzeci sau mai multe din toile ei^lungueţe cu scris rotund şi citeţ. Arătam, c? ;?a*a discreţia, ca să nu stric nici cadenţa căutata a frazei, nici găteala arhaică şi bătută, de ue vişinie de Muscel, ce era de făcut altfel, şi cum. Peste altă săptămână îmi venea scrisă pe curat aceeaş legendă, cu îndreptările făcute. In toamna lui 1920 puteam da la tipar volumul, pe care abia dacă 1-am mai atins ici, colo la citire. Bucura Dumbravă n'avusese nevoe de prea multă dăscălite, ca să scrie cu o sigură stăpânire de sine în limba cunoscută ei de altminteri destul de bine din citit şi viu graiu. Scrisorile, aşa de neaoşe şi de frumoase, dintr’o vreme anterioară sunt dovadă. In răstimp, din Decembrie 1921 până în Februarie 1920, scrisese deadreptul în româneşte „Cartea Munţilor". Singurele schimbări de text au fost aici nişte greşeli de tipar din vina corectorilor şi pe care autoarea le-a înlăturat la a doua ediţie. Ca să se judece neaşteptata propăşire, aproape dela lună la lună, să se citească chiar în .Cartea Munţilor" capitolele dintâi alături de „Singurătate", capitolul nou, scris mai târziu în Casa dela Peşteră. Ce netremurată e aci linia şi cum se desvoltă fraza de mare compoziţie! Parcă nici odată scriitoarea nu scrisese altfel decât în româneşte. Şi tot atunci ea sfârşea, la 20 Ianuarie 1920, frumoasele pagini în nemţeşte, scrise cu începere din Aprilie 1917 pentru un mic prieten, când sfaturi de înţelepciune şi când minunate descrieri de plimbări pe munte sau cugetări în legătură cu răsboiul. „Cartea Munţilor", gândită pentru tineret, iese din ele ea un vârf cu dor, din ceaţă. ^ Mai târziu, la un îndemn pe care îmi pare rău că n’am ştiut să-l duc până la capăt, Bucura s’a apucat să traducă din englezeşte pe Kim. Kipling n’a ţinut-o destul. Krişnamurti, în schimb, cu psalmii lui, „La picioarele învăţătorului", a cucerit-o. „La picioarele învăţătorului e azi o cărticică albastră, cu scrisul românesc plin de vechi rezonanţe al Bucurei. Şi nu ştiu câţi au băgat de seamă că .Pandurul" la o nouă ediţie a fost refăcut în întregime, nu numai în amănunte lexice, dar şi în economia lui lăuntrică; părţi întregi au fost tăiate, iar altele strânse. Bucura s’a mulţumit să arate că ediţia e revăzută de ea şi nu s’a atins de vechea traducătoare şi fostă prietenă. Pentru acţiunea ei directă, fie în vorbă, fie în scris. Bucura Dumbravă era acum stăpână pe o nouă limbă. De scrisul în tovărăşie ştiuse în sfârşit să se desfacă. In acest înţeles şe poate, prin urmare, vorbi de o întoarcere la literatură. Sufletul îşi pusese pentru noui călătorii, noui aripi. Şi e. caracteristic destul că în India, scriitoarea, deşteptată la adevărata-i menire, se gândea lâ o carte despre acea ţară, care nici vorbă că ar fi fost altceva decât o înşirare de însemnări de călătorie. Ea trebuia să aducă o nouă filozofie de viaţă şi un suflu epic trecut peste Himalaia şi Streaşină lumii. Acea carte, şi celelalte câte aveau s’o urmeze, adânc ale noastre, nu ne-au venit şi n’au să ne mai vie niciodată. Iar într’o firida de Panteon sau de Santa Croce, Bucura Dumbravă zâmbeşte, sprijinită într’un scut subţire, cu zâmbetul'Sfântului Gheorghe al lui Donafello. Ea stă în aşteptarea întrupărilor care au să-i fie dăruite, ca să se întoarcă între noi. EMANOIL BUCUŢA n © RAINER MARI A RILKE Un înger şi-a chemat prietenul printre ai lui. Străvechiul Chateau de Meuzot. o clădire cu bolţi greu arcuite, cu o turlă lată în umeri care, aşijderea unui străjer, păzeşte încă din secolul al treisprezecelea întreaga regiune, a rămas pustiu. Numai în odăiţa de lucru a poetului a întârziat, spânzurată într'un cui, o podoabă devenită simbolică asemenea atâtor lucruri pline de duh din „Povestirile despre bunul Dumnezeu'1: fotografia celuilalt prieten, Paul Valery. Rainer Maria Rilke, căutătorul lui Dumnezeu" în lumea noastră, singuratecul care ani de zile a umblat desculţ de dragul apropierii de pământ, s’a dus într’acolo unde aureola nefiinţei se leagă cu slava cerului. Pelerinul care a iubit atât de mult graiul şi cugetul umil al popoarelor slave, părăsindu-1 totuşi pe Tolstoi pentru a se împrieteni mai târziu cu Rodin, nu se vâ mai întreba: „Dumnezeul meu, ce vei face când voi fi mort“. Şi nici acea mentalitate de misticism panteist, înrudită oarecum cu cele scrise de Eckhard şi în acelaş timp apropiată de un primitiv crczământ în Dumnezeul ce locueşte în lucruri ca vraja în idoli ori îşi schimbă chipul, fiind şi cel mai sărac dintre cerşetori şi femeea iubită şi ţăranul care păşeşte încet cu traista de grâu, nu se va mai mistui într’o flacără atât de străvezia Rilke a pronunţat în cuvinte ţesute uneori ca nişte pă-injinişuri de cristal atâtea simţiminte care trecuseră prin lume fără a fi cunoscute. Iubirea lui pentru Holderlin, Novalis, Georg Trakl şi pentru acel Valery care a scris cântecele coloanelor şi cântecul morţii lui Narcis, pentru „ge-nii!e“ ce trebuiau să încoroneze „Turnul muncii" lui Rodin, adorarea ce o păstra în suflet pentru decadentul, dar nespus de subtilul impresionist jens Peter jacobsen nu pornea din admiraţie pentru opere mari, dar străine de pojghiţa cea mai adâncită a conştiinţei sale, ci clin înrudirea interioară a poetului cu toţi aceşti creatori de minuni ce sunt reflexe spro lumea de dincolo şi din lumea de dincolo. Iriţre aceşti artişti ai cuvântului imaterializat ori subtilizat până la restrângeri în oglindiri metafizice, Rilke se afla într’o societate frăţească. De Novalis, misticul cântăreţ al nopţii de veci, l-a legat însă şi simţimântul întotdeauna conştient al prezenţei morţii. In opera nici unui alt poet elegiac al ultimelor decenii, moartea nu apare încinsă de metamorfoza vieţii, de atâtea ori ca în versurile şi în proza lui Rilke. „Cântecul dragostei şi al morţii stegarului Christoph Rilke", nuvelele scrise încă în tinereţe la Praga, ca şi acele- lugubre şi înfricoşătoare „Memorii ale lui Malte LaUrids Brigge" ne fac să tresărim mereu înaintea întunericului ce copleşeşte viaţa sub aripele lui negre. „Noapte,. tu chip topit . în adâncime ’nuintea chipului meu";.. Cu aceste cuvinte începe una dintre ultimele poeme ale lui Rilke. publicate în „Europăische Revue". Ultim vlăstar al unei vechi familii, nobile din Boemia, copil cu jocurile umbrite de soarta strămoşilor, tânăr care împărţia pe străzile Capitalei boeme cărţi şi broşuri oamenilor săraci, poetul ce a colindat de timpuriu drumuri între „ziuă şi vis" — cum se numeşte şi unul dintre primele lui volume de versuri,—s’a apropiat de lucrurile cele mai mici ca şi de oamenii cei mai umili, a ascultat sunetul vibrant al unui pahar, ori bătaia orologiului de parcă ar fi fost glăsuirea lui Dumnezeu. Rilke ntl s’a convertit niciodată în sensul obişnuit al cuvântului. N’a trebuit s’o facă pentrucă Dumnezeirea se cuibărise în sufletul lui pe când era încă mic copilaş. Şi încă pe atunci, viaţa poetului căpătase uşoara coloare a unei monotonii oarecare, venită poate din apropierea poporului slav în mijlocul căruia îşi petrecea zilele liniştite, închise de un amurg ce-i desluşia şi mai mult paşii lui Dumnezeu din odaia vecină. Şi din aceste simţiminte întotdeauna hotări-toare în1 viaţa lui, i-a crescut opera, unitară şi fără compromisuri, chiar atunci când fondul era împodobit cu roadele unei virtuozităţi artistice ce n‘avea pereche în întreaga producţie literară din Germania de azi. Rilke a fost născut versificator, dar facilitatea formei nu l-a dese-chilibrat niciodată. A fost un autodidact unilateral cu simpatii artistice duse până la extrem. (Astfel ştim că poetul n’a cetit niciodată măcar o singură piesă de Shakespeare). Tocmai unilateralitatea aceasta a închegat însă atât de perfect unitatea întreagă a operii lui, care s’a subtilizat tot mai mult până la apariţia celebrului „Stundenbuch", care înseamnă nu numai cristalizarea preocupărilor religioase ale poetului, dar şi reîntoarcerea ia o formă mai puternică, plină, simplă şi arhaizantă a limbii lui''literare. Cine doreşte să cunoască. în întregime misticismul lui Rilke, trebue să citească numai acest „Ceaslov" al unui poet din zilele noastre, „Povestirile despre bunul Dumnezeu" şi „Rugăciunile către Maria" din primele volume de versuri. Impresionistul Rilke a ajuns însă la culmea perfecţiei formale în cele două volume „Neue Ged chte", iar, mai târziu, fiind înrâurit de ultimele imnuri ale lui Holderlin, în „Duineser Elegien", care erau considerate şi de poet ca opera lui cea mai de seamă. Această formă care colora cel mai mărunt amănunt cu asonanţe incomparabile, cu o muzicalitate rară, cu rime încă necunoscute în scrisul german, i-a cucerit faima în lumea întreagă. (Căci nu fiecare cetitor are un interes pentru misticism sau pentru un conţinut profund religios.) Până la izbucnirea expresionismului sJa făcut un adevărat cult al poeziei lui Rilke. Mii de femei din toate colţurile lumii i-au adresat scrisori la care răspundea întotdeauna cu multă bunăvoinţă.- Căci exista şi o parte foarte femenină în sufletul acestui romantic ce se apropia din ce în ce mai mult de claritatea antică, prinsă în cuvânt german numai de Holderlin. Acum îngerul morţii l-a îndepărtat. Opera. lui rămâne um dar al nopţii şi al apropierii de Dumnezeu, ce creşte ca o lună albă din întuneric, amintindu-ne versurile, scrise de poet încă în tinereţe: „Traumselige Vigilie! Jetzt wallt die Nacht durchs Land. Der Mond, die weisse Lilie. Bliiht auf in ihrer Hand“. OSCAR WALTER CISEK 30 © BCU C R O N I C A fî X P o Mai selecţionată şi mai concentrată decât în alţi ani, Expoziţia femeilor pictori şi sculptori, deschisă în sala „Hasefei" şi îngrijită de un critic atât de competent ca Ştefan I. Neniţescu, ne-a înfăţişat roadele grele sau goale ale unei serioase activităţi comune. Intenţiile au fost în-tr’adevăr foarte serioase. Darurile dumnezeeşti şi lupta se. încheagă însă pe o altă platformă spirituală. Placardele gălăgioase au dispărut aproape în întregime din unitatea expoziţiei. Nici o zugrăvire a unui spate lat de muscal nu mai irită pe burghezul ce pretinde că numai „arta clasică" poate fi mare. însăşi evoluţia talentelor mai tinere a intrat într’un stadiu de' limpezire. Cele slabe au rămas în urmă ori. au dispărut. Căci dela pseudo-decoraţiunile doamnei Byck-Wepper şi până la pictura de valori nobile şi aristocrate, realizată acum de domnişoara Menea Râmniceanu, e o distanţă în timp ea şi în ce priveşte admiterea concepţiilor artistice. Faţă de expoziţia din anul trecut se resimte lipsa aproape în întregime a unui talent atât de puternic ca acela al domnişoarei Elisabeia Fuchs; iar arta domnişoarei Michaela Eleuteriade ni se pare prea sărăcăcios reprezentată pentru a compensa prin alte valori această lacuna. Doamna Cecilia Cuţescu-Storck a reintrat în cercul expozantelor, înfăţişându-ne câteva lucrări decorative mai vechi şi altele de dată mai recenta. Arta exotic simplificată a lui Paul Gau-guin înseamnă pentru' această artistă valoroasă un. sugestiv centru de porniri, ale cărui raze tiv., uneori în sfera lui Puois de Chaoannes. In deosebi în ce priveşte aşezarea figurilor în compoziţii şi liniştea castă a contururilor se resimte înrâurirea artistului francez care a fost prea mult imitat şi lăudat într’un timp care nu ştie încă cine a fost uriaşul Eugene Delacroix. Lucrările expuse dc doamna Cecilia Cufescu-Storck sunt, de sigur, mărturia unei munci neobişnuit de serioase care echilibrează împărţirea unui sincer conţinut sufletesc în componenţii formali ai lucrărilor. Astfel decorativul nu devine nici de cum ornament periferic nelegat de mijlocul spiritual al compoziţiilor. Un foarte sensibil colorat studiu, de portret şi un desen se impun, între alte lucrări mai uscăţive, pentru arta doamnei Nina Arbore care s’a relevat şi în expoziţia din anul trecut cm câteva desenuri de ţinută gravă ce ne aminteau de Hans Holbein ca şi de Pablo Picasso. (Dar însuşi faptul că se pot numi cu temei aceşti artişti mari ai desenului, denotă o superioritate, pe care nu o atribuim altor artişti români. Poate că unele desenuri incisive şi exacte ale domnului Camil Ressu au calităţi asemănătoare). In schimb portretul unei fetiţe, expus de doamna Arbore, a contopit elementele lineare în răsuflarea largă şi plină de prospeţime a câtorva culori diferenţiate, strânse în acorduri aproape muzicale. Aceste culori ni se par înrâurite de acelea ale Măriei Laurencin, cu toate că sunt P L A S T I Ci Z I Ţ I I ., mult mai constructiv împărţite decât indlcaţiu -nile deseori superficiale — numai superficialei— ale artistei franceze. Portretul acesta al doamnei Arbore e una dintre lucrările cele mai valoroase, expuse în timpul din urmă. Şi în cazul acesta: ce drum imens de la rătăcirile înşirate în expoziţia de acum doi ani la „Ateneu" şi până aci. Aceeaşi constatare s’ar putea face referitor la uleiurile domnişoarei Maria Râmniceanu. In expoziţia din anul trecut, toate resursele de viaţă liberă păreau secate în intenţii, ca şi lucrările expoziţiei personale a doamnei Olga Greceanu. Acum artista aceasta adevărată ne face o surpriză foarte îmbucurătoare cu un studiu de portret, nespus de nobil în ţinută, alcătuit numai din câteva culori ce , se leagă aşijderea unor vibraţii de sunete umbrite de amurg. Culoarea e în cazul acesta esenţa sufletească, ce nu mai trebue să socotească cu redarea unor elemente caracteristice pentru modelul acestui portret. E esenţă ca şi culoarea rochilor pictate de Manet sau de tânărul Renoir. Am crezut întotdeauna în această artistă, de ale cărei lucrări ne-am ocupat, cu altă ocazie, mai pe larg. . Neaşteptate progrese a făcut şi doamna Olga Greceanu, desbărată acum de atâtea intenţii ce nu erau în consonanţă cu posibilităţile artistei. Chiar în ultima lucrare expusă la „Salonul oficial" n’am întrezărit decât o pseudo-artă, încătuşată de o mulţime de porniri, venite din afară şi încă necucerite de doamna Greceanu. Acum ţesătura liniară a elementelor decorative a devenit mult mai liberă şi mai firească, iar alăturarea valorilor de coloare mai simplă şi susţinută de un simţământ pentru trecerea ochiului dela o vibraţie la cealaltă. Apare în felul acesta şi caracterul de vitraliu, destul de rar sau aproape unic în arta noastră de astăzi. Rezultate cu adevărat fireşti şi organic prinse de o îmbelşugată bază organizată trebuesc încă aşteptate. O bună cunoscătoare a meşteşugului de pictor şi o foarte sinceră realizatoare de rezonanţe mai mărunte, veşnic parcă îngrădite de patru ziduri apropiate de vizualitate şi de cuget, e doamna Nadya Grossmann-Bulyghin. Artista ar ; dori să aibe o interpretare nouă, împărţind plan urile ca nişte faţete de cristal. Dar maniera aceasta nu poate schimba un fond de epigon care nu e superior altor lucrări, ce vor să ne vorbească mai liniştit. Doamnele Maria Pillat, Julietia Teodonni, Babic şi Risa^ Propst-Kraid, înseamnă neapărat mai mult decât cele câteva bucăţi expuse, prea puţin reprezentative. Cine cunoaşte de exemplu un număr mai maro de lucrări, realizate în timpul din urmă de artistele Propst-Kraid şi Maria Pillat nu se poate mulţumi cu exemplificările din expoziţie ce reduc, faţă de public, nivelul picturii acestor două artiste frumos dotaie. 31 © Expoziţia ne dă şi în anul acesta imaginea unei colective voinţe artistice şi a atâtor intenţii, nu rareori îndepărtate încă de împărăţia unor realizări suverane şi statornice. Cu totul altfel s’au manifestat trei reprezentanţi ai tineretului bărbătesc, preocupat de pictură. O. atmosferă mai libera şi mai largă a dominat în expoziţia domnilor Aurel Kessler, lo-neşcu-Şin şi Tacite Papairiandafil, deschisă întruna din sălile Mozart. (Colegul d-lor, sculptorul C. Barascky, a redus, din nefericire ] entru talentaţii pictori, nivelul întreg al acestei manifestări. D-sa nu ştie încă ce e sculptura. Dar critica şi chiar pseudo-critica noastră artistică ar trebui totuşi să recunoască cum că e o diferenţă mare între un cozonac moldovenesc, frumos crescut, şi o statuă romanică). Pictorii aceştia, premiaţi altminteri şi la „Salonul Oficial" din anul trecut, merită însă toată atenţia noastră, chiar dacă ne lovim încă de. destule lipsuri iu lucrările lor. Cum însă meşteşugul artistic nu trebue confundat cu însăşi arta şi cum în zilele .noastre şi mai ales la noi, nici virtuozitatea nu se poate întâlni la fiece pas, greşelile formale sau coloristice ale tineretului nu sunt decât fireşti. Unde domină însă cu adevărat o forţă intuitivă, fie ea dinamie-picturală ca la domnul Papairiandafil sau liniştită şi dătătoare de linişte ca la domnul Aurel Kessler, înregistrarea unor lacune a mijloacelor de exprimare nu coboară consideraţia conştientă de valori, ridicate de pulsaţia vieţii şi cuprinzând un surplus de abstracţie vibrândă. Dintre cei trei expozanţi, domnul lonescu-Şin ni se pare cel mai manierat, domnul Papairiandafil cel mai liber şi nepăsător, iar domnul Aurel Kessler, din orice punct de vedere, în mai mare măsură înaintat şi realizat decât colegii d-sale, fiind şi un desenator foarte respectabil dela care ne putem aştepta la înfăptuiri înalte. Domnul Kessler se caută încă, — conace e şi foarte firesc — dar reuşeşte să închege culorile cu un simţ deosebit pentru gamele liniştite, pentru desimea unei facturi ce nu vrea să epateze cu experimentări ieftine. E o artă cât se poate de sinceră, care tinde spre o rotunjire şi plas- ticitate puternică a formelor, fără a neglija culoarea şi fără a o întrebuinţa într'un sens nu mai sculptorul. De aceea poate, domnul Kess Ier se simte bine în apropierea ruşilor moderni. Se resimt însă desluşit şi câteva raze de înrâurire venite din compoziţiile şi din naturile moar-1 ie ale domnului Teodorescu-Sion. Două feluri de pictură ne-a arătat domnul lonescu-Sin. Una de atmosferă saturată, apropiată de duhul pământului şi exprimată într’un pictural destins, iar alta susţinută de un linear nu întotdeauna sigur, deşi destul de pretenţios, mai mult sau mai puţin, manierat, înţepenit uneori de dragul pozei. Primul fel ne vorbeşte mai desluşit despre forţa şi fondul artistic al domnului lonescu-Sin, care. fără îndoială răzbate luminos şi proaspăt în destule cazuri, al doilea de intenţiile d-sale nu întotdeauna realizate şi dependente de atâtea alte tendinţe în tâlnite aiurea, între Era Angelico şi Bottieelli, Beardsley şi Tonitza care. fireşte, nu poate fi nicidecum numit linear. Ţinuta nu înseamnă în cazul acesta o atitudine interioară prea aprofundată. Faţă de ţinuta aceasta, domnul Papairiandafil pare oarecum desordonat iii dinamismul pictural ee-i străbate lucrările ca un râu de exuberanţă, ce nu se lasă legată de înaintaşi sau de stilurile altora. D-sa e cel mai pictural dintre tinerii noştri artişti, cel mai apropiat de starea spirituală ce domină în lucrările peisagis-tului urban Bunescu, meşter pe tărâmul acesta cucerit de d-sa. (Această constatare însă, nu vi i să remarce vreo influenţă). Domnul Papairiandafil e, fireşte, încă destul de îndepărtat de realizări uşor indicate şi solid susţinute în ace-laş timp, dar şi-a început drumul pe o cale bună şi sănătoasă, îngrădită numai de orizontul lumii largi, nu de stilurile sau manierele altora, nu de o modă sau alta a timpului. In deosebi peisagistul Papairiandafil- ne întăreşte încrederea în viitorul artei lui. Tânăra grupare a fost o revelaţie dintre cele mai îmbucurătoare ale noului an plastic. OSCAR WALTER C1SEK © BCU D R A M A $ I T E A T R U L MEDICUL IN DILEMĂ Comedie în cinci acte de GEORGE BERhMRD SHflW ‘ ' INTRE toate ştiinţele îinipletite prin prac-iiea v ieSei de tonte zilele, medicina a fosl distinsă de către comedie. Construcţia aceasta savanta, pe om, miraculoasă şi misterioasă încă, în care idealismul, poezia, şarlatanismul şi prostia sunt vii de fluidul vieţii cu care. vin în contact, a fost o inimi de aur. In ea au lucrat şi Moliere şi Shaw şi Romains. _ Dacă Moliere a prelucrat tema unei medicine primitive, de formule şi rudimentară până la bufonerie; dacă Romains, în Knock. a izolat-o întbo singură personalitate ambiguă. Shaw — mai de mult — a reluat problema în toată amploarea şi desăvârşirea ei. Un mare număr de descoperiri pozitive a dat în ultimii cincizeci de ani un prestigiu de nediseutat medieinei. Laboratoarele. serurile, preparatele, specializările împinse până la limita lor, an făcut din lumea medicală un fel de castă aparte, un fel de lume de mari preoţi ai unei puteri de care se teme mulţimea, şi de care întotdeauna cei ni uiţi au avut nevoie. 5 Indicii sunt pontifii murelor democraţii moderne şi pozitive. Ei sunt cunoscătorii acelor hieroglife cu care se însemnează funcţiunile tăinuite, ce sc numesc viaţă. Şi astfel într'o ştiinţă cu totul pozitivă şl împărtăşită oricui vrea să o cunoască, o frică individuală şi colectivă reuşeşte să întrejie o atmosfeiă de misterioasă şi necontrolată veneraţie. Ar fi prima temă, din afară, pe care medicina o oferă comediei. E şi cea mai vecile. L a lui Moliere. Acesteia însă. i se suprapune o alta. Nici ea nu e nouă. Moliere a găsit-o uscată, şi schematică şi de aceea subt mâna lui s’a transformat in divertisment: e viaţa însăşi a castei medicale. Bazată astăzi pe .o ineoniestată lealitate, ea oferea lui Shaw un material amplu şi consistent, cu romantica ipotezelor, cu hieratismul profesiune-!. oaie iui a lipsit niciodată, cii' subtilitatea experienţelor, pentru creionarea în stil marc a unei lumi aparte. Şi de la lumea aceasta care trăeşte pe un podium de ştiinţă, cil un cat mai sus decât ceilalţi, porneşte Ber-nard Shaw. Cu ea începe piesa. Doctorul Co-leuso Rid geon, a fost mobilat pentru o activitate ştiiujiheă şi o invenţie,, opson inul, ser contra tuberculozei, ser care a făcut minuni în boala unui prmţişor. De acum lui Ridgeon i se \ a spune sir. I i amicii vin să-1 felicite: sir Patrick Cullen, bătrân, retras din profesiune sceptic şi empi-risi, singurul opozijiomst romanticei medicale şi profesionale^ sir Ralph Bloontfield Bennington (Bebe. în intimitate) internist, cu crez baeteriolo-gistie, mare tactician al globulelor de diferite culori; doctorul ^Cutler Walpole, chirurg apendi-eoanan, cu legături simple şi comode între psihologie şi fiziologie, explicând o nevroză prin intecţie şi apendicită cronică; doctorul Loony eicliiitznmcliei', judaisant, cu un singur mediea-muit: Io--ia tul şi mi singur cuvânt de reclamă: succesul; şi în sfârşit umilul doctor Blenkinsop, cu clientelă proletară, el însuşi tuberculos şi nevoiaş, empirist, diln sărăcie, pentru el şi bolnavi— (un singur leac: prune uscate.) — deci foarte , ţie placul ţi în ideile puternicului. şi 'gloriosului Patrick Cullen. Aceşti doi empirişti) venind din sensuri opuse ale profesiunei, includ c-ir-cuitul Iuroci medicale înfăţişate de Shaw. Sunt aci toate nuanţele, maniile şi şarlataniile necesare, subţiate fireşte, ţinute aparent dar continuu în angrenajul impunător de clinici şi la-boratorii. Tema e orchestrată abil. Nu lipsesc nici to- -nuriic minore: studentul în medicină şi bătrâna servitoare de medic, asimilată ca moravuri. De lumea aceasta se anină un cuplu ciudat de boemă londoneză: pictorul (genial) Louis Dubedat şj. soţia sa Jennifer. Ei apar succesivă In actul întâi, închinat medieinei, Jennifer. Dubedat, abia la sfârşitul celui de al doilea act, care e întrebuinţat în întregime pentru a pregăti această figură. Ea de altfel stăpâneşte şi următoarele două acte. De fapt accentul piesei cade asupra •• acestui Dubedat, care pune problema. Sunt în ‘ această comedie două teme împletite: o satiră medicală şi o discuţie urmărită în bună dialectică sliawiană: etic sau estetic? — al cărei erou e pictorul Louis Dubedat. Dacă titlul lu- -c-rării este luat clin tenia secundară, lucrul se datoreşte unei false demonstrări, foarte frec- ; velite la Shaw — jumătate cochetărie intelectuală. jumătate clownărie. Legătura dintre a-cosii' două teme — boala Iui Dubedat; stăruinţele lui Jennifer pe lângă Ridgeon de a-1 vin-deea prin opsonin; numărul restrâns al bolnavilor în tratament; dragostea lui Ridgeon pentru Jennifer; amoralitatea lui Dubedat: boala doctorului Blenkinsop: dilema lui Ridgeon: Du- bcclat sau Blenkinsop?; alegerea: Blenkinsop; moartea Iui Dubedat... — e însăşi, piesa în desfăşurarea evenimentelor ei, cari vor ocupa ' scena. Pe drumul acesta mijlociu al acţiunei, se întâlnesc satira şi problema — cele două faţete ale creaţiunei lui Shaw. Arareori ele se topesc una în cealaltă înflorind în dialog. In majoritatea cazurilor ele se precumpănesc cantitativ şi alternativ', ceeace face ca de multe ori atenţiunea spectatorului să fie rând pe rând antrenată ' când într’o. parte când în alta. Sinteza intimă a celor două idei cari creiază şi dinamizează totul, armonizarea finală, contopirea nuanţelor‘este lăsată'în seama s]-cctaiorului. E tehnica „de plasă" vroită şi necesară lui Shaw, care urzeşte într’o .singură figură, zeci de fire. • Lucrurile nouă, persona- . lismul tiranic al scriitorului, când îşi face loc. în dialogurile sale, golesc momentan de viaţă, personagiile prin care trec. Un personagiu cade deodată-clin cinematografic, în fotografie.; din dinamism în staticism. Un exemplu clasic pentru această tehnică; este. scena ,ee;ţ .mare. din Sfânt.ţl, 33 © BCU Ioana în care, într’un dialog de aproape o jumătate de oră, se încheie magistral Evul Mediu şi răsare Renaşterea _ Elementul acesta abstract şi personal, intrus în dramă, străin şi vrăjmaş ei, în mâna lui Ber-nard Sliaw nu reuşeşte să o omoare, după cum drama a fost de atâtea ori omorîtă în epoci de baroc. E atâta viaţă în turnura şi succesiunea ideilor cari ţin pe loc acţiunea, apoi, când totul recade în mersul ritmat al evenimentelor e atât dramatic în drama propriu zisă, încât destinele piesei lui Shaw sunt salvate. In „Medicul în dilemă“, numai alternarea celor două teme mai surprinde şi sinteza ultimelor lor înţelesuri, concentrează. Tehnica specială, schiţată mai sus, e redusă pe cât se poate, ceeace face ca, din punct de vedere teatral, comedia să fie una din cele mai gustate şi după un canon general, izbutită. E în Medicul în dilemă toată paleta satirei, pentru medicina de azi, fireşte. Dar spre deosebire de Moliere, Shaw nu uită albul-argintiil al unei simpatii fără de care nu-şi trimite piesa prin lume. E simpatia lui .de vechiu socialist pentru ştiinţa care dacă ar fi curăţată de sgura ei omenească, pentru ideala medicină a medicilor ideali, ar fi una dintre cele mai mari şi mai frumoase mângâieri pentru o biată omenire îndurerată. Sentimentul acesta cald este distribuit la diferite personagii medicale dar veşnic infirmizat: în s ieciai doctorul Blenkin-sop îl cunoaşte mai bine Şi poate nici Ridgeon nu-1 ignorează! întrucât priveşte problema adusă de purtătorul de cuvânt Dubedat: ce e de preferat: un mare talent artistic imoral sau amoral ori un om simplu dar de o perfectă moralitate? — s’ar greşi dacă s’ar crede că esteticul în dauna eticului ar fi răspunsid lui Shaw. Şi totuş din Medicul în dilemă, la prima reprezentare pe scenele engleze, asa s’a desprins răspunsul autorului. Atunci, cu ocazia unei celebre polemici, el a dat precizări: „E tot atât de dăunător eronată părerea că un mare artist nu ar putea să facă vreun rău, ca şi cealaltă părere că un rege nu ar putea să facă vreun rău, sau că Papa e infailibil şi că tot ce e mai bun în ei nu se datorează puterei, care i-a creat pe câteşi trei!“ CLownăria sângelui irlandez care l-a făcut pe Shaw să-l facă pe Dubedat să strige la un moment dat: „eu sunt adept al lui Rernard Shaw", a indus la început pe toată lumea, în eroare. £)e fapt creaţiunea aceasta a pictorului genial dar lipsit cu totul de simţ moral, angrenat în altă ideologie, fireşte, şi înviat prin procedeele unei alte technici, rămâne înfrăţită cu unele creaţiuni ale lui Wedekind, socotindu-le în sufletele creatorilor lor o bază comună de înălţare. Ca şi Wedekind, Shaw e un fanatic al moralei, al unei morale într’un înţeles mult mai ridicat decât valoarea curentă a acestui cuvânt. O morală de dincolo de legile morale, o morală congenitală, dacă-s’ar putea spune, a fost idealul acestor scriitori, şi mai ales al lui Shaw, care e dublat şi de o atitudine socială, militantă. lnvocaţiunile şi clişeele obişnuite erau şterse de circulaţie, şi atunci în tiparul misterios al unei romantici de creaţiune, antiteza — de data aceasta între viaţă însâş a scriitorului, credinţa cea mai intimă a acestei vieţi cel puţin şi opera sa — naşte monştri. In Medicul în dilemă, reversul lui Dubedat, gândit de Shaw, se poate urmări în text, şi mai ales în replicile lui Sir Patrick Cullen —. partea stângă a lui Shaw, partea inimei, dacă cea dreaptă e Dubedat. Comedia aceasta, pe scena Teatrului Naţional a avut un răsunător succes. Soarta aceasta glorioasă a lui Shaw a surprins, publicul românesc făcându-şi până acum rezerve asupra teatrului marelui irlandez. Cauza primă, creţi, e piesa însăş; apoi atenţia ce i s’a dat. Medicul în dilemă a avut o distribuţie strălucită. In fruntea ei stă maestrul Constantin Nottara, marele nostru comedian. In rolul lui Sir Patrik Cullen, d. Nottara şi-a strâns încă odată toate resursele sale. Inteligenţă, umor, fineţe, bonomie, compunere plastică — personagiul era fermecat, şi viu şi al său până în vârful unghiilor. E una dintre cele mai icari creaţiuni pe care le-am văzut, după război, în vreun teatru românesc. D-l Bulfinski în Cutler Walpole şi d. Antonescu în Ralph Bennington au răsărit printr’o mare intuiţie justă, din altă lume, cu ridicolul şi sufletul ei. Tinerii d-nii Valentineanu (Dubedat) şi Calboreanu (Blen-kinsop) ţin piept înaintaşilor lor. înţelegerea textului şi mai presus de toatei, amplă viziune plastică, ritm şi armonizare au fost calităţile cu care d-l Soare a pus în scenă piesa, împarte, pe drept, izbânda. K)N MARIN SADOVEANU SCRISORI DIN PARIS IN MARGINEA MIŞCĂRII TEATRALE TRUPĂ dramatică a Asociaţiei Compag-nons de Notre-Dame, strânsă în jurul lui Henri Gheon cu scopul răspândirii ideilor creştineşti prin teatru, a reprezentat de curând la Theâtre de l’Atelier, două noui piese: Le veni fait danser le sabie, 3 acte de Henri Brochet, cuprinzând dramatizarea câtorva întâmplări din v:aţa Sfântului Spiridon şi Les trois sagesses du vieux Wang, dramă modernă din viaţa chinezilor creştini, scrisă de Henri Gheon, după documente re- 34 cente şi autentice, cu prilejul sfinţirei primilor cardinali chinezi de către papă. Deşi nu numără decât doi ani de existenţă, această trupă de amatori e destul de cunoscută publicului parizian iubitor de noutate, pentru ca manifestările ei să merite a fi înregistrate în marginile unei cronici, cu atât mai mult, cu cât ideile pe care le reprezintă, personalităţile culturale care o sprijină, felul deosebit în care e organizată şi realizările pe care a isbutit să le înfăţişeze până astăzi, sunt semnificative pentru © BCU o întreagă transformare ce se produce in teatrul si în sufletul francez de astăzi. . Alunge să spunem ca asociaţ’a de mai sus stă sub prezidenţia activă a marelui pictor creştin Maurice Denis, şi că dm comitetul ei fac parte scriitorii sau cugetătorii: Henri Gheon, Henri Brociiet Jacques Maritain, ca să ne dam seama de vigoarea şi de intensitatea tendinţelor ce îe- Origina acestei grupări stă în preocuparea lui Gheon, posterioară conversiunei sale la catolicism, în timpul rasboiului, de a găsi o formă de teatru corespunzătoare intenţiunilor sale de apostolat artistic în favoarea acestei religiuni. Efortul lui poate fi însă integrat în cadrele mai largi ale tendinţei de a găsi o formă de teatru corespunzătoare sensibilităţii şi mentalităţii schimbate de răsboiu. „ E dela sine înţeles, că Gheon vede aceasta reînnoire sub forma unei renaşteri a teatrului catolic, şi, în această direcţiune, nu e singur. O generaţie de scriitori, începând cu Peguy, a nutrit speranţa unei asemenea renaşteri şi Claudel pare a fi reprezentantul ei cel mai de seama. In mişcarea teatrului francez de astăzi, alături de Copeau, fostul director de la Vieux Colom-bier, Gaston Baty, actualul director la Studio des Cliamps Elysees, sau Jeam Cocteau, inteligentul autor al lui Orphee, tind — pe alte căi, uneori— in aceiaşi direcţie. ^ Originalitatea lui Gheon şi a grupului său, stă iii caracterul cu desăvârşire popular al artei sale. Ca toţi ceilalţi îndrumători ai teatrului francez de astăzi, Gheon porneşte dela situaţia teatrului actual faţă de care ia poziţia Care e situaţia acestui teatru? Două lucruri sunt de luat în consideraţiune: Concepţia estetică şi terenul. In ce priveşte terenul, teatrele franceze de astăzi se pot împărţi cam în trei grupe. Mai întâi Teatrele subvenţionate, păstrătoare ale tradiţiei dramatice, animatoare cu talent ale repertoriului clasic, consacrat, dar fără nici o putere de a mai impune publicului gustul său propriu. In faţa acestora, spectatorul se apleacă încă, cu reverenţa obişnuită, datorită unei persoane mai în vârstă, pe care însă o eviţi cât poţi din lipsă de subiect de conversaţie. Vin apoi Teatrele de Bulevard, şi acestea de nenumărate genuri. Teatre de cartier, de operetă, comedii uşoare, drame mondene uneori— care au comun pentru Gheon, faptul de a fi în decadenţă, reprezentând într’o formă dramatică perimată, în desacord cu sensibilitatea vremii, conflicte de idei şi sentimente actuale ca material, dar străine de problemele noului suflet. Strălucesc prin desăvârşita lor lipsă de inteligenţă creatoare, speculând necontenit aceleaşi vechi conflicte: adulterul, dragostea sub toate formele. Teatrele de Bulevard nu ne-au mai dat de mult nimic de seamă. Aceiaşi vechi autori se reiau pe ei înşişi dela capăt tocând mărunt prin uzură tot interesul pe care piesele lor îl vor fi avut odată. Sacha Guitry, pleiada naturaliştilor şi a speculatorilor de sentimente mărunte, îşi 'desfă-şoara marfa, unui public nul, şi acela plictisit dfî1.|11- Existenţa acestui teatru nu este explicabila decât prin nulitatea amorfă a unui pu- blic care suportă totul cu o docilitate intr adevăr surprinzătoare. Yin în fine spectacolele, Cafe-cencertul, Mu-zic-Hallul, Teatrul de păpuşi, Guignol-ul, Revista, Circul, Baletul, Cinematograful, Mai mult de cât ori unde, sensibilitatea modernă îşi caută aci, satisfacerea nevoiei sale de transcendent şi de feerie, şi chiar de odihnă sufletească, spectacolele acestea distrând în adevăratul 'înţeles al cuvântului, în timp ce primele, cer atenţiei o concentrare pe care spectacolul nu o răsplăteşte prin nici o satisfacţie. Nevoia de ieşire din banalul cotidian, a format tema a două lucrări de valoare anul trecut. Una e Tetes de rechange a lui J. V. Pelerin, a doua e Bava l’Africain a lui Bernard Zimmer, prima realizându-se pe planul dintre vis şi veghe, a doua în cadrul unui delir sistematizat ca manie colonială. Intre toate acestea, îşi află loc mărunt şi aşa zisele* Teatre de artă. Sunt foarte puţine teatrele de acest gen. Theâtre de TOeuvre, de sub direcţia lui Lugne-Poe, Theâtre des Arts condus de Pitoef, Theâtre de TAtelier al lui Dullin, Studio şi Comedie des Champs Elysees conduse respectiv de Baty şi de jouvet. sunt teatre mici, adesea mizerabil înzestrate, dar totdeauna populate de un public inteligent şi vioiu, pasionat pentru ceiace vede. Sunt teatre care lucrează adeseori în deficit, din îndurarea abonaţilor, într'o vreme în care negustoria a cuprins cele mai multe teatre La acestea nu mai putem adăuga de cât câteva Companii de amatori ca: Les Pan tins, Les Jonchets, Les Philipins de Rouen, şi în trecere, Baletele ruseşti ale lui Diaghilev. Reprezentaţiile lui Nikita Baileff, Comoania artistică din Mosccva-seeţia Praga: şi atâtea. Intre aceştia şi numai între ei, se desfăşoară astăzi, lupta pentru teatrul nou de mâine. In privinţa concepţiei estetice, Gheon începe prin a observa că orice creaţie dramatică desăvârşită cere o comunicaţie necontenită între reprezentaţie şi public. Acesta trebuie să participe la acţiune, alături de personagiile dramei, să creadă în realitatea lor, să intervină cu motive personale, în conflictele lor. Această unitate dinamică între reprezentaţie şi public, e complect realizată în tragedia greacă şi la clasici. Ea lipseşte însă teatrului modem. Dela Moliăre încoace, nu mai există piese pentru toată lumea. Fiecare teatru are publicul său credincios. Şi unitatea se fărâmiţează în bisericuţe literare. Un teatru catolic nu poate fi însă, de cât al tuturor. Dar cum? Pe ce teren s’ar putea real iz a unitatea de direcţii? Un teatru comunist e cu necesitate un teatru de clasă, interesant poate pentru unii, dar în nici un caz universal. Cel mult, ar putea lărgi cadrul problemelor prea desbătute în teatrul burghez. Unanimţsmul e o tehnică prea specială, şi când te uiţi bine, inconsistentă. Naţionalismul? dar din acest punct de vedere, suspect de politică de altfel, care ar fi iradiţiu-nile admise îndeobşte, când tocmai asupra lor e cearta? ‘ Ideia religioasă? Poate: Franţa e mai religioasă de cât pare. O ’ncercare!.. SI © Şi iată-l- po Glieon la -lucru. Dificultăţi des-hile înnainte. Din două direcţii • opuse. Unii;- cor ' teatrului catolic sa cuprindă întâi învăţătură, . apoi înfăţişare artistică şi ’n urmă numai petrecere. Dar lumea vine la teatru întâi ca să petreacă, apoi cere satisfacţiuni estetice, şi inînnii în al treilea rând învăţătură. Alţii cred dimpotrivă-că Amvonul ajunge pentru învăţătură şi. teatrul nu are ce căuta pe acest tărâm. Din u-cesto împotriviri se naşte stilul acestor manifestări de artă. Ţinta unui teatru reuşit nu poate fi retorică. Mari nu sunt decât piesele adevărate. ..Vei'iias liberab.it ros". Dar un adevăr care evoacă mai adânc. Principiu] \a fi deci sinceriiatea, amănuntul concret şi pitoresc până la na'vitate. Dar prin amănunt, şi dincolo de el: Realitatea.. Sensul. Veacul de mijloc mai cunoscuse un teatru de acest fel: sincer, concret, realist şi mistic. Trebuie doar iTÎimoilutu o tradiţie1 ruptă, intr'a-devăr teatrul france/ începe în veacul de mijloc ■in biserici, ■ sub forma Misterelor, deln care nu, •derivat apoi fabulele dramatizate, farsele .şi poveştile1 morale. Dar după secolul-al 17-lea. ea o consecinţă a reformei, mai ales v iaţa religioa-,-să s'ă înstrăinat de teatru, cum sa înstrăinat de toate celelalte domenii culturale, ameninţând -prin această izolare însăşi temeliile vii ale1 credinţei. In faţa acestei ameninţări fiecare., in domeniul său, particular, trebuie1 să devină un n-postol. Şi dramaturgul la fel. ..Acţiune catolică .prin ■teatru”, iată programul de idei în .jurul căruia s’au grupat aceste1 tendinţe. Spre deosebire însă ele Batv, care întemeiază pretenţiile1 teatrului nou, catolic, pe schimbarea (le menla-litaie a publicului modern sătul de analize psihologice de pasiuni şi obiceiuri fără zaro metafizică şi care porneşte în consecinţă, mai pedagog, de la nevoile acestui public, cu cure nu • şovăieşte să facă compromisuri necesare; spre deosebire do Codeau, care. caută dincolo de cea mai rafinată sensibilitate şi dincolo de totala anarhie a sentimentelor şi a minţii, principiile: unei noui forme de echilibru absolut şi ale unui nou clasicism plin ele modernitate (ultramodern mai bine zis): el, Che'ion. e dintre puri. Cu o c-vlavie impresionantă, luptă să reînvie1 o formă a sensibilităţii care multora le paie moartă, ise-. făcând concesiuni nici esteticei, nici publicului, căutând cu orice pro| să fie sincer şi lipsit ele artificii şi nemerind astfel de multe ori să ’ndu-ioşeze chiar pe blazatul surprins de candoarea c.xperien ţei. Procedeul întruneşte1 simplitate şi graţie desăvârşită. Orăşanul blazat c cuprins de atmosfera candidă a spectacolului, de simplitatea lui firească şi lipsită de pretenţii. Refuzul ele a recurge la procedee dramatice: mai complicate, ereiază însă uneori surprize. Nu totdeauna simplul e destul ele, expresiv. Iu orice caz. expresivitatea lui actuală diferă ele ceia,ce e ra iu secolul al Xlll-lea. Apoi motivul pentru care ne impresionează azi în teatru vorbitul animalelor (de pildă) e deosebit chiar de la om la om. Altfel răsună ăi sufletul ciobanului, .altfel în sufletul negustorului, sau al funcţionarului dela oraşe. . .Nu fac din aceasta o obiecţie do principiu ia formula: ..teatru pentru toţi”. Semnalez numai că problema e mult mai complicată doc-ât pere . ia. prima înfăţişare, expresiunea reuşită trebuind să acorde toate aceste rezonanţe- particn-. lare date, în cadrul unui tot omogen, armonie. Mai greu, e în eeiaee priveşte evocarea supranaturalului pe scenă. Spectatorul urmăreşte rar pe acest teren intenţiile autorului, şi mă tem că esenţialul ii scapă astfel. Pentru oameni ceva mai îndepărtaţi de cele sfinte, cum simt astăzi cei mai mulţi, cred că e greu de evocat miraculosul altfel, do cât prin procedee de tehnică a teatrului abstract. Procedeul atmosferei, ai şaradei, ghicitoarea scenică, obiectul pus în. vederea t util lor însă nevăzut de nimeni, aşa cum Ic întrebuinţează Cocleau, ca surpriză, imi par mai bine potriviţi' acestui scop. J.n sfârşit, organizarea companiei sub formă de trupă de amatori, e de asemeni vrednicii de reţinut căci e plină de făgăduinţe. In perioada de comercializare â întreprinderilor teatrale o o garanţii: de artă. . Nu ascundem rezervele eu care primim a-ecastă concepţie, atât de surâzătoare altfel. . Mai întâi ne întrebăm daeăi acceptarea globală a unei forme dramatice isbutite in veacul de mijloc, şi de aluneca părăsite, corespunde în-tr'adevăr dorinţei de concordanţă cu mentalitatea timpului acestuia. Nu ignorez faptul afirmării toi mai puternice a u.nei adevărate .renaşteri religioase, c hiar eli-ni'nând snobismul şi comercializarea inerentă in asemenea ocazii. Nu ignorez, nici nădejdiilo noului toinism de a canaliza spre catolicism această renaştere. Mă întreb numai, dacă formele particulare pe, care le ia in văzul tiliulor această renaşteri', corespund într'adevăr eondijiunilor renaşterii Pianiste a.şa cum le punea Jaeques Măritam. Nun-lem, în faţa unei forme.noui de misticism, sau în faţa unei simple renaşteri a spiritului veacului de mijloc împotriva cuceririlor spiritului modern? Mă întreb deasemeni, dacă un răspuns nu e prematur, şi dacă în aceste eondiţiuni. nil o mai inteligentă, poziţia lui Baty, la pânda sensibilităţi contimporane, mai curând decât o. pripită „restitutio in integrum” făcută veacului de mijloc, dar lipsită de un v iitor trainic. Problema merită luare aminte. De bună seamă că motivele aeţiunci lui Glieon sunt deosebite (le alo lui Baty, care nu face apostolat, ei estetică contimporană. . Amândouă eforturile par sincere in intenţii; dar diferenţa o aceasta: al lui .Baty e legitimat estetieeşte şi ea atare natural, pe când al lui Glieon inspirat din .motive străine teatrului, riscă să devină artificial. Ne întrebăm apoi, dacă sinceritatea absoluţii este compatibilă cu o direcţie anumită. Generaţia noastră e obişnuită să creadă eu Gide, că oamenii cu principii nu sunt sinceri, şi replica lui Jaeques Riviere împotriva lui Massis în scrisoarea -deschisă din .\ouoell,, lîeniie /'raiivi,se e multora din noi prezentă în minte. Ştim că aci nu se poate răspunde, că orice operă genială, cuprinde în sine o dirceTe fără să vrea; dar acest ..fără să vrea" ini se pare <■sen (ini. Tu scrisoare-; sa către Cocleau. Marituiii nu scria oare: Nu artă creştină; ei artă pur şi simplu, făcută de creştini. Chezăşie de valoarea ariei şi a .tendinţelor lui Ghcon nu ne apar deci -3,6 © BCU Cluj alât ..Direcţiile" sale. căi talantul, sau tăria convingerilor lui creştine. . . ‘ M'am gândit întotdeauna la perspectivele unui teatru românesc desvoltut cu aceleaşi mijloace populare, din Irozi. Succesul „Săptămânei lu-in.inate“ a lui Săulescu, într'un domeniu apropiat, ar trebui sa. 'încurajeze pe domnii Lucian Blaga. Adrian .Mania. Ştefan Neniţescu, Lina noii Biieuia să lucreze mai vârtos în această direcţie. Fundaţia Principele (arol ar putea să-şi ia. sarcina oblăduire! acestei direcţii. Ar îi poate un mijloc să remediem sterilitatea radicală a literaturii noastre dramatice, stânjenită şi de absenţa direcţiilor bine definite, dar mai ales de aceia a urnii teren, burghezia românească fiind prea amorfă spre a-şi erei a o formă viabilă de teatru astăzi. Şi apoi, ar mai fi ţi un mijloc pe lângă multe altele necesare, de a dura ..puntea" între sate şi oraşe. Iară de care cultura noastră o ursită vecinicei neputinţe din lipsă de mediu original de difuziune. Teniei' Vieţile sfinţilor noştri oferă un material abia atins de curiozitatea contimporana. Intr'o colibă pierduta ’n ierburile nisipoase ale ţărmurilor, trăieşte bătrânul Spiridon. întovărăşit de o fată a lui şi de trei iniei. Singurul tovarăş ce le cercetează din rând in .când singurătatea este vântul. ..vântul — nevăzut — care suflă ineoiro vrea şi - i auzi vuietul, dar nu ştii nici de unde vine. şi nici încotro merge", vântul care alungă nisipurile şi ’n mâna căruia totul nu e decât o jucărie. Vântul, sol ni Domnului. Bătrânul Spiridon trăcşte ea robit de vânt. li simte necontenit prezenţa. îl pipăie turn îi fuge printre degete, ca timpul: îl simte cum i se împotriveşte urcând coasta: îl vede alungând nisipurile: viu — cum nu-l mai simt poate azi. de cât ciobanii noştri spânzuraţi pe creste — sen-crede în El din tot sufletul ş-i este drag. pentru •că vine de la Dumnezeu, ea I lieruvimul. in această încredere, viaţa bătrânului nu e decât o ţesătură neînţeleasă de întâmplări minunate. Tot ce se petrece u jurul, ini îi pare taină, şi deslcgarea ei o poartă vântul. Dc aceia moşneagul stă la sfat cu vântul, i se ‘adună şi-l asculta Cil pc-im trimes de sus. Iar vântul ii des-Viiinie mereu apropieri iiebăimite între lucruri, înţelesuri tainice neaşteptate ia lucrurile cele mai neînsemnate pentru ochii celor ce cred că işi tielăiese singuri înţeleşii] vieţii. Dar iurta ca un tânăr se strecoară intr’o noapte în ograda michiaşuhii. cu gând .negru de prada şi omor. Acesta •doarme fără grije, iar mieii ii stau la indemana: şi se şi pregăteşte sa-i înşfuee, tara sa-i pese de behăitul dc nelinişte al acestora. Dar vântul îşi amesteca su Marea în joc... şi tâl-luirul adoarme împietrit, spre cea mai mare mirare a micilor care nu mai înţeleg nimic dia toî ce se petrece. I.a ziua. Spiridon vine să dea drumul mieilor şi dă peste talhar. Dar nici lampa aprinsă a acestuia, nici funia căzută alăturea, de dânsul, nici învinuirile mieilor care se grăbesc să-i povestească^ cele întâmplate, nu tulbură pe moşneag, atat cat întâmplarea că un om adus de v ânt, doarme înţepenit în tindă. Se roagă ■•vântului să-l deştepte. . Trezindu-se, hoţul nu-.şi crede ochilor, nu pricepe ce i s’a "nţâmplat. Se. tulbură. Dar moşneagul îi povesteşte toate cate le-a aflata In gândul lui nu e însă nici o prihană şi dc accta, nici nu invinueşte pe hoţ. Dimpotrivăcrede că vântul l-a trimes să-i ia mieii: ci nus ai,lui, ci ai lui Dumnezeu: el nu face decât să-i adăpostească: şi. fără şovăire, cu toata durerea- ce are de a se despărţi de dânşii ii dă mieii. îşi dă mieii, vântului, in ciuda protestărilor acestora şi ale fetei lui. Hoţul u‘a şovăit să (ragă tolos de._ pe unita încrederii lui Spiridon şi a luat mieii^ S‘u ascuns cu ei întro peşteră şi stă^la sfat ca focul care sâsâie sub pirostreie. Luptă să biruie nedumerirea care l-a cuprins faţă de purtarea moşneagului. Se ‘«treaba dacă acesta o prost, sau e nebun? Mai bine ar fi să nu se mai gândească şi ca să-şi uite tulburarea; la ‘ndetn-nul focului, pleacă să se ameţească eu rachiu. In lipsa tâlharului, un borfaş nemereşte în peşteră şi îndemnat de foc — deşi nu cu, prea multă hotărâre, desleagă mieii cu. gândul sa-i răpească. Mieii îşi închipuie că se va întâmpla iar ca întâia oară şi aşteaptă ca borfaşul să adoarmă. , Dar în loc să vie vântul, primul tâlhar se întoarce şi surprinde pe borfaş dcslegând mieii. Cu o lovitură de ciomag il dbboară la pământ, apoi