CÂND I REA ANUL VI No. 9 11 © BCU Cluj GÂNDIREA CRESCĂTORUL DE ŞOIMI DE EMANOIL BUCUŢA au trecut zece zile de când căutam din piaţa cu geamia a Balcicului coasta care fuge albăstrindu-se tot mai mult spre Valea-fâră-iarnâ. Dar în ziua aceea coasta nu se vedea. Nu se vedea munticelul cu oţetari şi pietre fără nume de cimitir mapo-metan dela vii; nu se vedea mapalaua-miniatură tătărască de dincoace, de sub malul alb; nu se vedea nimic. Numai o pâclâ scămoşată curgea dusă de vânt. Şi cum stăm aşa, nedumerit, deodată începură să cadă fulgi mari. Jucau in văzdup. se ridicau, se lăsau, se fugăreau, se întorceau, acum argintaţi şi acum plumburii, parcă se făceau şi se desfăceau acolo, înaintea ochilor mei, din aceeaş cocă şi mereu aceiaşi. Pâcla mâncată de ei deschidea pârtii la Mare. Mapoane în şir se arătau, Ia mari depărtări una de alta, cea de dedesupt foarte limpede, iar celelalte tot mai turburi, până la cea din urmă, care nu se mai cunoştea pe ce pluteşte şi poate că aducea din larg sau din cer o încărcătură de ceaţă. Apa se zărea verde şi zgronţuroasâ. Un ţipăt, mult mai ascuţit decât al pescăruşului, trecea pe sus. Mi-am adus aminte atunci de cel din urmă crescător de şoimi de-aici. Poate pentru-că îmi venise în cap vorba vânătorului de-aseară, dela cerc, povestind în limba lui peltică de cetăţean proaspăt, pe unde se face trecerea becaţelor şi avea să le pândească azi; poate pentrucă în ţipătul acela de zburătoare din înalt şi in revărsarea de fulgi era ca o scenă de vânătoare de basm, cu sultani sub turbane şi curteni tineri în caftan de mătase galopând neauzit. Crescătorul de şoimi era un Turc bătrân cu şalvari peticiţi. Din spate, cum şedea pe vine, l-ai p luat drept un cerşetor al profetului. Boscorodea ceva acolo. Suna un lănţug. îşi trăgea repede o mână, caşi cum 1 ar p muşcat vreo vietate- Şi îl muşca în adevăr! Când se scula cu un strigăt şi desfăcea pumnul, o pasăre lungă se înălţa drept. Era şoimul care pornise după pradă. Vreo vrabie măruntă îşi pierdea penele fumurii peste răpi sau vreun porumbiel străin cobora cu pieptul sfâşiat, apucat bine in gheare. Crescătorul îşi lua şoimul de lănţug şi se depărta, gonind copiii cari îşi scosesiră în-tâiu numai capetele cu fes de după stânci şi apoi ţâră voe ieşiseră de lot şi se strânseseră roată Pierea lăsându-se pe-o vale. Nimeni nu ştia în ce colibă intră. Dar dela o vreme — s a lăsat de meseria lui domnească de care scrie Ia cronică, şi s’a amestecat iară necunoscut între ceilalţi Turci, sau a plecat spre Rnadol? — dela o vreme crescătorul de şoimi nu s’a mai ivit. Crestele singuratice au rămas fără arătarea lui negânditâ azvârlind cu un salt pe tjoţul păsărilor în vânt. Copiii şi-au căutat uite petreceri- Malul de cretă al Baicicului, pădurea de migdali şi Marea au rămas ca un cadru de poveste răsăriteană, în aşteptare. Cadrul este; povestea cine s’o povestească? N’ar putea oare să înceapă aşa? „R fost odată un crescător de şoimi la un bogaz de Mare“... Şi la zece zile dela acea zi, iată-mâ în ajunul unui Crăciun de mică zăpadă, cu mintea la basm Pe cartoane gătite de închipuirea lui Brangwţjn rei fiu, sub toate prefacerile, fântâni şi colţuri din Balcic. R ieşit, din toate vedeniile de-acoio, o carte de dar. La fereastră se opreşte o stea cu cornurile luminate. Un cântec de colindători răsună în altă stradă- Să întoarcem foile şi să citim. Pe lângă umerii noştri au să-şi aplece zulufii de pâr auriu, ascultând, datinele de demult: „R fost odată un crescător de şoimi". De ce e Crăciunul o sărbătoare a cărţilor mai mult decât orice altă zi? Pentrucă vine iarna şi e în legătură cu statul la gura sobei şi cu poveştile ? Cu luni înainte tipografiile încep să lucreze şi librăriile să se pregătească. Prospecte îmbietoare de noui publicaţii sunt strecurate între foile revistelor sau ale altor tipărituri Târgul cel mare se apropie Vitrinele se împodobesc. Vânzătorii stau gata. Piaţa cărţii fierbe. Niciodată nu se fac atâtea daruri ca acum şi niciodaiă darurile nu se aleg în aşa măsură dintre cărţi, fie ele volume grele şi scumpe ilustrate şi legate în piele, fie literatură de tot felul şi ultime apariţii. Crăciunul, sărbătoare a gândului 1 In alte părţi, bibliotecile populare se golesc la o asemenea zi de aproape toată zestrea lor. Pe lângă mai multul răgaz, aceeaş ispită a cititului lucrează. La noi înghesuiala aceasta a lumii din popor la gtjişeurde de cărţi nu e cunoscută. Şi nu e cunoscută nici trecerea împrumutătorului, cu umbra pe zid strângând volumele subt braţ, până la odăiţa de mahala cu cinci locuitori înăuntru, afară de câine şi pisică, dar cu destul Ioc şi tragere de inimă ca să încapă pe un om cufundat în citire. Noi n’avem biblioteci. Gasa Şcoalelor se pare că a înfiinţat vreo cinci mii de depozite de cărţi pe lângă şcoli, care însă nu se folosesc sau se citesc de şcolari. Biblioteca, în înţelesul acesta strict, e încă un mijloc didactic, şi nu priveşte publicul cel mare- Pentru acesta, care de atâtea ori nici n’a putut să se bucure de nişte ani de învăţătură programatică, biblioteca nu e un simplu adaus al şcolii, ci şcoala însăş, alături de cealaltă şcoală, a vieţii, un e asudă zilnic- Şi ca atare trebue organizată casa în care el se duce să afle cartea, izvor de informare tot pe atât, dacă nu mai puţin, cât desfătare fără de asemănare a minţii. Biblioteca urmează să fie gândită şi deschisă ca un muzeu sau ca o pinacotecă şi ca teatrele sau sălile de cinematograf Ea face parte mai mult din înjghebările de artă, decât din cele de instrucţie, căci adăposteşte şi face cunoscută în întâiul rând literatura frumoasă a lumii. îmi vin în condeiu cuvintele lui Tolstoi din „Ce e arta?" „Rrta e unul din organele propăşirii omenirii. Prin cuvânt omul îşi schimbă gândurile, iar prin artă el îşi schimbă simţiri'e cu toţi semenii, nu numai ai vremii sale, ci ai generaţiilor de azi şi ale viitorului- Şi e în firea omului să se slujască de aceste două organe, aşa că stricăciunea unuia din ele nu întârzie să aibă urmări grele asupra societăţii în care ea se iveşte". Biblioteca e locul unde se poate găsi adunată şi la îndemâna oricui, arta cuvântului scris. Se cuvine atunci ca ea să nu fie lăsată la voia sau la mijloacele întâmplării, înfăţişată fie şi de puternice sucietâţi culturale, de filantropi sau de unele instituţii de Stat-Rici e nevoie de o lege, care să răspândească uniform şi până în cele mai depărtate unghere noul aşezământ. Legea singură e ap i în stare să găsească banii trebuincioşi pnei asemenea uriaşe întreprinderi, bani cu debit neîntrerupt şi în deobşte egal repar- m © BCU tizaţi. Socotind numai la douăzeci la sută din populaţie pe cititorii ţării, ar fi vorba de o grijă bibliotecară privind nu mai puţin de trei milioane şi jumătate de oameni. Punând numai şase cărţi citite pe an de cap, adică uua la două luni, ar însemna o mişcare de peste douăzeci de milioane de volume anual. Ea ar avea loc în vreo zece mii de biblioteci, cam câte comune sunt, cu zece mii de bibliotecari, fiecare cu vreo treisute cincizeci de cititori şi douămii o sută de cărţi citite pe an. încuviinţând cbeltueli numai de zece mii de lei pe exerciţiu şi de bibliotecă, în care ar intra şi salariul bibliotecarului şi cumpărarea de cărţi şi alte trebuinţe, s’ar ajunge cu toate acestea la bugetul temut de o sută de milioane de lei anual. E un aur care se întoarce înmiit, dar trebue întâiu găsit. Ţările vecine au deslegat mai de mult sau sunt pe cale să deslege aceasta problemă. Cehoslovacia are o lege a biblio ecilor comunale, ale căror fonduri comunele le adună printr’o contribuţie pe locuitor, la o populaţie până la cinci mii de suflete cel puţin cincizeci de helleri, cu putinţă de urcare până la optzeci la o populaţie de peste o sută de mii. Bulgaria a trecut în întâie citire prin Sobranie un proect de lege al cabinetelor de lectură, care s’ar întreţine, aproape pastoral, din următoarele venituri: arenda părţii din izlazurile comunale, botărîtă de comună pentru fondul bibliotecar; arenda de cincizeci de decăre de pământ, pe care direcţia generală a muncii şi domeniilor e datoare să le desfacă din fondul agricol al Statului; cinci la sută din veniturile averilor imobile şcolare; taxe de membru de bibliotecă; încasări dela reprezentaţiile de teatru, cinematograf, serbări de vară, şezători de zi şi de seară întocmite de biblioteci; donaţii, legate şi ajutoare dela Stat şi judeţe. Plugar şi cioban trec încet prin fund, alături de plug sau în pas de tălăngi, cu cartea în traistă alături de merinde, pentrucă e a lor şi iese dinaceeaş iarbă ca hrana cealaltă de toate zilele. Metodiu şi Ciril sunt sfinţii, cu cari pot vorbi în fiecare zi. întâia lor faptă, cu cari şi-au deschis cerurile, şi le-au deschis şi atâtor popoare slave, e tot o carte, Cartea Cărţilor- Până şi buchile cele glagolitice au trebuit să fie născocite tot atunci, urmându-se de aproape alfabetul senin elinesc. E un patriarbalism la Miazăzi, care ţine mai aproape de pământ şi n’are nevoe să cârpească viaţa, nici a insului, nici a obştei, din împrumuturi neorganice şi salturi. Şi un regim legal sau quasi al bibliotecilor populare se întâlneşte în toate ceklalte ţări încon urătoare, ca să nu vorbesc de cetăţile de cărţi pentru mu ţime ale Germaniei sau ale Statelor Unite. Din nou ne găsim, şi întârziem să stăm ca o insulă la mijloc de lume! înfiinţarea printr’o lege dată în seama Ministerului Artelor a bibliotecii populare româneşti ar trebui să ia această întreită înfăţişare: a unei şcoli de bibliotecari, a unui biurou de statistică, bibliografie şi publicaţii şi a unui oficiu de procurare a cărţii. La cele două laturi ar sta biblioteca însăşi realizată şi organizarea de strâns fondurile trebuincioase. Bani se cheltuesc şi azi, destui, de diferite ministere sau servicii, anume pentru biblioteci populare. Cred că o socoteală atentă ar descoperi la acest capitol bugetar, ascuns sub diferite redactări, sume, îngrijitoare, faţă de rezultatul nul avut, şi liniştitoare prin putinţa, în cazul unei cuminţi şi înmănunchiate întrebuinţări, ca, fără prea mari jertfe, cu mijloacele aproape cele în fiinţă, să se aibă întâia serie de câteva mii de case de cetire- Prelungind starea de acum, nu numai că se amână un aşezământ necesar şi nelipsit oricărui Stat modern, dar se continuă cu aceeaş risipă de sume de bani şi de cărţi, abătute dela adevăratul rost. Ar fi să se sporească numai contribuţia, vagă astăzi, pentru cultură din bugetul comunelor, să i se adauge cheltuelile dela alte capitole pentru publicaţii „recomandate de centru" sau pentru bilete de bal şi de loterie la care se câştigă uneori „potrabacul" lui Carageale, şi să se centralizeze totul în fondul unic şi pe toată ţara, al bibliotecilor populare. Şcoala de bibliotecari trebue să dea un suflet şi un gospodar bibliotecii. Până acum am făcut mereu marea greşală să credem că biblioteca e o serie de cărţi aşezate într’un dulap. Nu cărţile sunt la început, ci bibliotecarul. El ştie ce înzestrare anume urmează să fie făcută, după loc şi oameni, micii înjghebări care i se încredinţează, şi, dupăce o are, acea înzestrare, ce căi să umble pentrucă ea să se schimbe în bun obştesc. El e cartea vie şi cititul însuş, pe care îl poţi pipăi şi asculta. Cu el abia biblioteca începe să pinţeze. Biuroul de statistică, bibliogrape şi publicaţii trebue să dea, în întâiul rând, bibliotecarilor, celor zece mii, toate îndrumările de care au nevoe. Pe lângă material de © BCU Cluj adâncirea cunoştinţelor căpătate în cursuri speciale concentrate, la şcoli înjghebate in pripă în cele patru centre universitare, dar care rămân să scoată pe urmă, nu numai „cursişti" neapărat ceruţi de întâia organizare, ci absolvenţi cu un program obişnuit, biuroul va împrăştia toată informaţia privitoare la carte. Ea e de ordin normativ şi de ordin statistic. Scurte recenzii de specialişti obiectivi vor arăta cuprinsul oricărei cărţi noui, vrednice de luat în seamă, şi potrivirea ei cu un fel sau altul de bibliotecă. Cu un sistem de timbre statistice, care ar fi să se lipească în librării pe orice carte străină vândută şi la vamă pe cărţile expediate direct clienţilor individuali, s’ar putea ajunge în câţiva ani de perfecţionare a aplicării, să se ştie câte tipărituri ne vin anual de peste graniţa. Dacă timbrele ar fi colorate deosebit, albastru, de piidă, pentru cărţile franceze, roşu pentru cele germane, verde pentru cele maghiare şi cafenii pentru toate celelalte, s’ar afla şi cu cât suntem tributari fiecărei culturi în parte. Opciul de procurare a cărţii ar avea nu numai să tjotărască ce cărţi din cele existente pe piaţă, la cererea bibliotecarilor sau după părere proprie, vor merge la biblioteci- In felul acesta nici problema bibliotecilor populare nici aceea a cărţii propriu zise româneşti nu s'ar apropia de deslegare. Sunt întregi domenii de cunoştinţă, care dintr'o pricină sau alta, nu sunt reprezentate decât foarte slab şi uneori de loc, în tiparul românesc. Oficiul va avea putinţa, prin mijloacele de informare despre lipsuri pe care le are în mai mare măsură decât până acum şi decât oricine, prin milioanele pe care le mânueşte şi prin îndreptarea în sute şi sute de mii de exemplare spre biblioteci, să înlăture treptat acele lipsuri. El va provoca, prin legături fie cu autorii deadreptul, fie numai cu editorii, pregătirea ideală şi prelucrarea tehnică a atâtor publicaţii care altminteri ar fi mai aşteptat mult şi bine şi care ar trebui dinainte ijotărîte într'un mare program cultural de înzestrare a bibliotecilor populare. Rid s’ar alipi şi toată problema, atât de grabnică şi de gingaşe, a traducerilor organizate din toate literaturile şi în serii. Opciul va p astfel nu numai un organ executor, dar şi unul orânduitor şi creator. Cultura întreagă, nu numai producţia cărţii, în înţeles material, şi deci problema scriitorului şi editorială, vor simţi urmele activităţii lui. Dar Crăciunul fără iarnă de anul acesta, marele răspânditor de cărţi şi moş prieten al gândului şi al vegherilor cu poveşti, m’a dus poate prea departe. Eram în primejdie să pierd pe Turcul peticit al Balcicului. care aduce aminte de vechile învoeli de şoimi de vânătoare ale Domnilor noştri cu Ţarigradul. Unde rămăsesem? Povestea abia începea. Steaua cu corn luminat mai era încă în fereastră Se auzea încă un ison slab de colind din altă uliţă. Să zicem mai departe: „R fost odată un crescător de şoimi la un bogaz de Mare“... © BCU TRIUMFUL DE T. ARGHEZI îşi împlini voinţa cumplitu-i crunt efort. Neturburat de bine şi rău, priveşti destinul Şi nu te mustră gândul că tu eşti asasinul Viteazului din munte, întins învins şi mort. Osânda fiindu-ţi dată de-a creşte îndoit Făcuşi din tine două puteri adânci de ură Luând în luptă partea mândrită, cu căldură R celeia ce astăzi însemni c’a biruit. Nâvala’ntâi fu’nceată, târzie, într’adins, Dar zi cu zi mai crude şi mai necruţătoare Oştirile, cu coifuri, pe cai, cotropitoare Pământul de pedeapsă l-au rupt şi l-au cuprins. Strivişi în şapte zile ce-i zămislit în şapte. Nu mai adie vîntul în parcuri, parfumat. De ţîţele femeii, rămase fără lapte, Prunci orbi şi muţi, schelete şi sluţi ai spînzurat. 245 © BCU Cluj Albinele la stupun aduc din câmp otravă, Izvoarele ’năcrite-s şi strugurii scămoşi. Ca să ţi ajungă ploaia pune’n văzduh zăbavă Şi norii ’n cheagul serii, curg vineţi şi băloşi. Nici o vioară nu mai pricepe ca să sune, Chiar stelele sfinţite şi pure la ’nceput, Au putrezit în bolta visărilor străbune Şi zările, mâncate de mucegaiuri, put. A năzuit un clopot să sune liturghia Şi bronzul lui, ca scrumul, din turn s’a risipit. Intr’un avânt vremelnic voi şi ciocârlia Cu aripile smulse să urce’n răsărit. Poate ’ngenunchi mai cauţi tîrzia îndreptare Şi ceri smerit podină la cerul tău pustiu. E de prisos. Genunchiul de stei lipit ţi i ţiu Şi biciul greu, cu plumburi şi noduri, pe spinare. E de prisos. Izbânda, de veci s’a câştigat. Curata voie bună şi sfânta bucurie Din lanţul de robie nu pot să mai învie Şi să atingă cerul bătut şi 'njunghiat. Voinţa nu se teme de-acum de-o înviere -Şi ca să nu mai cerce să fie fericit A prins în deşte insul întreg şi l-a stîrpit Cu dreptul ce i-1 dete sălbatica putere. Din volumul sub tipar .Cuvinte Potrivite®. 246 C O N U ENAKE FRÂNTURI DINTR’O viaţă închipuita PENTRU TĂLMĂCIREA ALTOR VIEŢI ADEVĂRATE de N< M COND1ESCU I Pe zăpuljul nămiezii dc Iulie, înspre palatul Excelenţei Sale Conu Enake, ministrul domeniilor, zoreşte, paşi chinuiţi în ghete crăpate, tânărul Ion Brusture, aburit ca un câine. Merge, cu svâcneala inimii pe buze şi repetă în gând, asemeni unui cântec de bărbătesc îndemn: „Strada Viforului 32. — Viforului 32...“ „ In faţa casei, oblonită la ferestre, se opreşte şovăelnic. Cu ochi împăenjeniţi, citeşte de patru ori numărul din poartă, apoi urcă mecanic scara de marmoră, ca un maimuţoi cu maşină, oprindu-se brusc dinaintea uşilor, ca şi cum i s’ar fi rupt resortul- Apasă dârz pe butonul soneriei. In acest din urmă gest îşi dărueşte toată vlaga. Se simte fleşcăit ca o cârpă udă. O sbârnâială surdă,'—câteva secunde, poate că o veşnicie,- şi, prin uşa întredeschisă cu sgârcenie. un cap buhăit de grăsime, înfrumuseţat dealungul fălcilor cu două piş-coturi de păr roşcovan şi sfredelit sub frunte de două găuri verzui spălăcite, înseamnă muteşte îmbinându-şi crunt sprâncenile, o severă întrebare. Brusture, îşi mormăi sfios numele, lăsând în laba păroasă a lacheului cartea de vizită scrisă cu cerneală. Uşa se închide clămpănind, înporată până'n ţâţâni. Tânărul se simte mic şi fără gânduri. I le-a furat privirea de râţoi a slugii. Ar vrea să plece- Socoate că n’a brodit-o. Uşa s’a deschis iarăşi, de data aceasta în larg. Cu o clâtinătură din capu-i osânzos servitorul i-a făcut semn să intre. Brusture l-a urmat cu călcaturi împletecite peste preşurile moi. Şi s’a trezit deodată singur, plesnit peste ochi de semi-întunericul răcoros al odăii, în care nu poate să desluşească nimic. E în biuroul ministrului: încăpere asemuitoare unei dughene de anticar, în care stau îngrămădite de-a valma, opere de artă, sclipituri artistice şi monstruozităţi, din toate epocile. Peste tapetul trandafiriu al păreţilor se’nşiruesc candele de preţ, stampe, icoane vechi Şi cromolitograpi. Profuziune de covoare şi de scoarţe- Mobilă, felurite stiluri. Pe biuroul de stejar, dintre fotograpi şi medalii comemorative creşte statuela în bronz a Regelui, la ale căruia picioare, a fost aruncat, întâmplător, un presse-papier de piatră neagră, incrustat cu suavele „Vergiessmeinnipht“* Pe mapă, cartea lui Macpîavel: „Arta de-a guverna". Pe peretele din dosul biuroului o stampă: „Bateria dela Calafat; Asta-i muzica ce-mi place". 247 © BCU Cluj Din odaia vecină se desluşesc voci: — Ţi-o spun pentru ultima oară... ziua namiaza mare nu permit, — mă’nţelegil' — Mais cijeri... — Nici un mais... Compromit o viaţă întreagă de austeră moralitate... — îmi trebuiau banii aceştia neapărat. — E. ştii cât sunt de ordonat... Nu dau decât la dată fixă. — Hllons! — ne sois pas si mechant... Donne un petit becot â ta pplle..î Hu re-voir mon cpoux. O uşă s’a deschis şi-o spinare s’a încovoiat. Brusture n’ar p vrut să se închine atâta de adânc dar simţi cum îl frânge mâna de plumb a nevoii. Excelenţa Sâ îl străfulgeră cu priviri de viezure, clipind des din ochii mici, cu sticliri de oţel. Capul chel, îşi strânge şi îşi destinde, ca o armonică, pielea gălbejită a frunţii. Buzele desfac un drum neguros spre gâtlejul din care se desprind sunete aspre şi răguşite: — Ia loc tinere... şi spune, ce te-aduce? — Domnule Ministru... am venit la Domniavoastră... — Ghicesc. Ştiu. Suferi lipsuri grele... Ce studiezi? — Literile. — Ce anume? (Degetele butucănoase ale dreptei, cu buricele late de Pautist pensionar răsucesc voluptuos sfârcurile cosmeticate ale unei mustăţi ungureşti). Istoria şi Hrheologia. — Interesant. Da, foarte interesant. In ce an? — HI treilea. Dar nu ştiu dacă am s’o pot duce până la capăt.. Primeam dela un frate al mamei, optzeci de lei lunar. H căzut la pat şi-s trei zile de când a murit. Era funcţionar la Hdministraţia financiară din Turnu-Măgurele. Sunteţi a tot puternic şi mi s’a spus că înţelegeţi... Un lacheu deschide uşa, rostind apăsat: — Excelenţa Sa, Ministrul Germaniei Brusture şi-a înghiţit cuvintele, frângându-se pentru închinăciune. . — Du-1 în salonul albastru... Stai jos tinere, mă interesezi mai mult dumneata. Prin graiul dumitale, glăsueşte o generaţie întreagă, străbate viitorul, nădejdea de mâine a patriei... Pendula bate rar patru ceasuri. Hpoi, din pântecu-î cu rotiţe, se desprinde, în armonii de clopote, imnul regal- Excelenţa Sa se ridică solemn, în picioare. — Sunt gesturi prin cari trebue sâ dovedim totdeauna că ne cinstim ţara. Iubirea pentru Suveran este chezăşia sentimentelor cu adevărat patriotice. Iată, de pildă eu, mă socotesc, — fericit şi cu mândrie, — cel din urmă servitor al Tronului. Nici o răsplată materială, nici una, mă’nţelegi? Mulţămirea morală ajunge... Lacheul: — Excelenţa Sa Ministrul Turciei. — Du-1... în salonul roşu. Nu mai sunt acasă pentru nimeni, mă ’rţelegi? Viaţă chinuită tinere... Viaţă ticăită, de rob, dăruită ţării... Spuneai că te specializezi în... — Arheologie. — Ei bine, te voi pune la încercare. Hm aici nişte documente, pe care le-am frunzărit în treacăt. N'am timp şi nu-mi dau răgaz treburile să mă adâncesc în ele. Viaţa mea se dumică în fârmituri, pentru folosul obştesc: minister, academie, comi-siuni, societăţi... Studiază-Ie dumneata cu atenţie. Cerceteazâ-le sârguitor, cu interesul pătimaş al tinereţii însetată de lumină. H, de-aţi şti voi tinerii, cum îmi mângâiaţi durerile cu seninul vostru 1... —> Fiţi încredinţat, Domnule Ministru... — Sunt. N’am nevoie de fraze. La mine, numai faptele vorbesc. Munceşte. Iţi dau timp de o lună, să-mi aduci documentele deslegate, orânduite cum trebue şi însoţite de un studiu amănunţit, cu concluzii. Ţine, dragul meu, ai pe o lună existenţa mai mult decât asigurată (îi trece cinci hârtii de câte douăzeci lei). Dacă voi fi mulţumit, vom mai vorbi... — Fiţi sigur că... 248 © BCU - Nu-mi mulţămi. micşora bucuria inimcî mele-''La revedere! " . Rămas singur, surâde candid- Jn curând, încă un volum de documente, datorit eminentului şi neobositului istoric, arheolog şi academician Enake Caracopol, va sta modest în vitrinile librăriilor, ca o mărturie umilă a muncii, neîntreruptă nici de povara anilor nici de furtunile vieţii, într’o vreme în care tinerii se dovedesc dela început obosiţi. Se sculă din fotoliu şi sună-Dojenitor, către lacheu : — Rltădată, să anunţi mai puţini ambasadori, mă ’nţelegi? Rstăzi te-ai întrecut. Era de-ajuns unul... Rltfel, bate la ochi; nu’s totdeauna cu desculţi ca ăla mă’nţelege?— Şi luând de pe biurou un teanc de foi, mâsgălite cu o scriitură mare şi lăbărţată, ieşi în faţa oglinzii. Duse piciorul drept puţin înainte, ridică marţial capul şi trimise privirea în gol, ca şi cum ar fi îmbrăţişat zări fără de hotare. Trecu foile în mâna stângă, iar cu dreapta deslipită din arătător un gest imperativ: „Pe acest pământ românesc, binecuvântat de— Se opri tuşind şi mormăi: «Nu-i bine Enake 1 La loc mişcarea...» Şi reîncepu: «Pe acest pământ românesc, binecuvântat de Dumnezeu şi stropit cu sângele strămoşilor, nu le este permis veneticilor, pripăşiţi de-aiurea...». O icoană trosni şi-o viespe rătăcită, cine ştie cum prin biurou, începu să bâzâie în jurul preţiosului cap al Conului Enake. In clincăt de clopoţei şi’n pocnete de biciu, patru cai înaintaşi poartă în sbor caleaşca, spre moşia Statului, Răcljitarii. Ilie surugiul, om la mijlocul vieţii, cu mustăţile sure făcute colac pe gură, cu fermenuţă roşie muiată în găitane negre, îndeamnă roibii cu chiuituri. Şoseaua urcă lin spre păduricea care în amurgul liniştit şi-a încurcat verdele ros de rugină în beteala de raze a soarelui. Suspinul unei agonii lungi se desprinde din această zi a toamnei, înfiorată uneori de adieri încete, venite din depărtări neştiute, cu freamăt tulburător. Conu Enake şi-a înfundat temeinic şezutul în pernele moi ale trăsurii şi tace. Gândeşte adânc, adică îşi ascultă mulţămit, cu pleoapele trase peste oci)i> maţele. In răstimpuri, se înţepeneşte su bstăpânirea, pe semne, a vreunui suflu eroic, mormăie un «bm» răstit şi tresare trăgând cu coada ochiului la tovarăşul său de drum. secretarul Excelenţei Sale, care respectuos, îşi cbinueşte jumătatea trupului pe marginea pernelor, dăruind picioarelor scurte, toată povara burţii. Cu fălcile gălbejite şi supte, îngropate într'o barbă mînjită. cu mustăţile tocate peste buze tivite, cu ocbi de tămâie sub o frunte lată şi bulbucată, capul lui Dănăilă Busuioc, pare să fi fost desprins de pe grumajii unui schivnic bizantin şi lipit de un ziditor caraghios pe trupul butubănos şi îndesat, croit în linii scurte. De douăzeci de ani, Dănăilă şi a înodat norocul de-al Conului Enake. Rcum, îşi cunoaşte stăpânul pe de rost, după fiecare semn văzut şi după toate cele cari nu se văd dar se ghicesc. Intunerecul coboară. Pete mari de umbră cad peste mirişti. Zările se pierd în negurile nopţii. — Rprinde felinarul, vreau să citesc! Dănăilă îşi priveşte, plin de umilinţă, stăpânul şi, — alungând îngrijorat surâsul plin de o răutăcioasă compătimire care-i supără faţa, — se mişcă greoiu, dar pripit să îndeplinească porunca. Printre luminile dumnezeirei licăreşte acum şi flacăra lumânării prinsă între patru geamuri. Conu Enake citeşte: „Trăite sur Ies punaises". Dănăilă, — umflat de profund respect şi condescendenţă, — soarbe admirativ, mormăitul neînţeles, de pe buzele ministrului. Apoi, sforăituri cu gorgoane se pierd în noaptea suavă. Htitudinea lui Dănăilă a rămas aceiaşi. Contemplaţia admirativă însă s’a topit într’un rânjet de dispreţ. Cu broboane pe frunte, striveşte o înjurătură printre dinţi, strângând pătimaş, în mâna-i amorţită, felinarul. La Răcbitari, aşteptau administratorul si toţi funcţionarii cancelariei cu argaţii moşiei, înşiruiţi, după grad şi slujbă, în curtea conacului, iluminat ca de 10 Mai, Pe treptele scării, două fetiţe agăţate de fusta mamei — soţia administratorului — şi-au ascuns sfioase, feţele în buchetele închinate Excelenţei Sale. Caleaşca Intră cu chiuituri şi plesnete, pe porţi. Dânăilă, — cu mişcări de urs svelt, — sare din trăsură şi aşteaptă cu un aer de miloagă oficialitate, — spinare încovoiată, privire în fundul pălăriei trimisă spre pământ atât cât permite întinderea braţului şi mai mult, — coborârea stăpânului. — Donnez-moi cent sous, en petite monnaie de dix... (gest de suveran şi zornăit prelung în mâna surugiului). Ca parait plus... Cu priviri de vultur, trece greoiu printre ţoapele cu nasul în ţărână; primeşte florile din mâniele fetiţelor, pe care le răsplăteşte cu priviri ocrotitoare şi mângâier mai mult decât părinteşti. —Să mă lăsaţi în pace,—[zise către administrator,—Hm de făcut un raport la Hcademie 1 In patul moale, înfundat cu voluptate în puful pernelor, Conul Enake citeşte avid cu tremurări de buze şi înfiorări «Chărubin enfant de bordel». Târziu în noapte, Safta lui Toader Cbioru, mai marele peste coteţele şi orăteniile curţii, după dese scărpinaturi pe timpul somnului, s’a trezit, răsbită de pişcături, cu un ocbiu pe jumătate deschis în spre ferestrele conacului, scăldate în lumină. Şi-a mormăit, râcâindu-şi burta: — Măi Toadere, Conu Enake încă nu s’a culcat... Machia, ce-o fi făcând? — Pă dracu ! Iaca, ceteşte ori scrie, că d'aia i menestru... Şi’n toate cămăruţele, acelaş gând, — licăritor în anumite clipe de trezire, — înfrăţise pe robi: „Conu Enake scrie...". Somnul profund, cu sforăituri de uriaş, binevenit după bucuriile de unul singur trezite de lectură, statornicea prin tăria luminii electrice lăsată aprinsă, legende pentru mai târziu: „Şi muncea Dom’le, muncea... nici noaptea n’avea odihnă!". O lună întreagă s’a străduit Ion Brusture să tălmăcească documentele Conului Enake. Şi după ce le-a orânduit cum se cuvine, a mai făcut şi «un studiu amănunţit cu încheieri» aşa precum fusese porunca. Conu Enake,‘între un consiliu de miniştri şi prezidarea unui comitet pentru «Occidentalizarea ţărancei române» le-a răsfoit câtevam inute, sorbind pripit o cafea turcească. Şi-a zis apoi, răspicat, lui Brusture: «Pentru cunoştinţele pe cari le-ai dobândit până acum, e bine,— e bine, — dar putea să fie şi mai bine. Cu deosebire în concluziuni, trebuia să fii mai succint. Ia aminte tinere: In viaţă ca şi în opera de ştiinţă, să eviţi trăncăneala, mă ’nţelegi? Sau, dacă trebue neapărat să te serveşli de ea, să şti s’o mânueşti cum trebue, să-i prinzi,— cum s’ar zice, — meremetul.. El tot eu trebue să mă cljinuesc câteva nopţi în şir, ca să pot desăvârşi ce-ai început dumneata!» In realitate, Conu Enake îşi dăduse seama cu nespusă mulţămire, cum că Brusture plătise cu prisosinţă binefăcătorul gest materializat într’un sutar. Trebuia însă, să păstreze neatinse formulele cu cari îşi înzăunase viaţa şi dela cari nu s’ar p abătut nici în ruptul capului. Şi una suna cam aşa: «Să nu arăţi niciodată unuia mai mic că eşti mulţumit de ceea ce i-ai poruncit să facă». In Brusture, dovedise mari calităţi. «Trebue să-l ajut, — pentru interesul şi viitorul lui, — şi-a zis marele altruist,—e de datoria mea, — aşa precum am făcut-o şi pentru atâţia alţii, nerecunoscători...» Şi astfel, de trei luni Brusture este al doilea secretar intim al Conului Enake. «Te pun in pâine... Vezi să o meriţi... — i-a sous solemn ministrul, —fă-te vrednic de solicitudinea mea părintească şi ai să ajungi departe.. » Deocamdată, Brusture e îmbrăcat mai cu îngrijire, poartă ghete fără răsuflători şi mănâncă dela masa «personalului». In schimb, toată ziulica, până noaptea târziu, lucrează Jn biblioteca Conului Enake descifrând, clasând, catalogând. In plus, mai scrie toată corespondenţa cu furnizorii, solicitatorii, instituţiunile, societăţile şi comitetele prezidate de stăpân. Dănăilă e fericit. Toate îndeletnicirile plicticoase ale fun cţiei le-a lăsat pe seama lui Brusture. «Lasă-1 să dea pe brânci, — îşi zicea cu o bucurie drăcească, la început, - să vadă şi el ce amară e pâinea Conului Enake 1» După câtâva vreme însă, purtările pline de cuviinţă ale tânărului, sgârcenia lui la 250 © BCU Cluj vorbă, răspunsurile iui scurte şi tăioase,—totdeauna la punct,—şi mai cu seamă mândria pe care o ghicea ascunsă sub umilinţa aparentă a nevoilor vieţii, îl îndemnară pe Dâaăiiă să se apropie cu interes de Brusture. «Asta o să ajungă departe, ori cât l-o ţine sub obroc jujânu...» Şi atenţiunile pline de prietenie, întrebările discrete si destăinuirile reţinute, pline de maliţiositate, ale lui Dînăilă, îi înfrăţiră. Mai totdeauna, subiectul care îi încălzea era «stăpânul». — Caut să i fiu pe plac, nene Dănăilă. — Caută băete dragă, că-i om bun şi larg la suflet. Viaţa lui e pildă vie de mucenic: «Nici o răsplata bănească, nici una... mă’nţelegi? Mulţumirea morală ajunge!...» Numai muncind poţi să-l răsbeşti şi să-i răscumperi grija ce-a avut-o pentru dumneata... — E bogat tare, nene Dănăilă ? — I-auzi, na! Putred. Numai cele două moşii îi aduc peste 800.000 lei anual. — Cum numai! — Ce, faci pe prostu? Dar acţiunile? Dar tantiemele de pe la consiliile de administraţie unde-i preşedinte sau simplu membru, bez leafa şi ce mai scoate de pe cărţile cu cari îndoapă toate şcolile şi instituţiile culturale -. — Păi, după câte mi le-ai spus şi după câte le ştiu eu, slujeşte pe la toate câte le ’nşiri pe degeaba, — nu primeşte nici o lăscae.. — Vezi bine, nu primeşte nimic în mână, dar tot ce i se cuvine se varsă la Casa de depuneri... — Păi atunci— — Mai băete, Conu Enake e om mare, e învăţat mare şi mai cu seamă e patriot, deci filantrop. Vrea să-i rămâie numele. Are gânduri măreţe. Şi de aceea strânge... Nimic pentru el,—totul pentru aşezămintele prevăzute în testament,.. — II ştii? — Nu-1 ştie nimeni, — dar există. Testamentul ăsta, e cârja Conului Enake; cu ea fericeşte, cu ea ameninţă, cu ea blestemă.. Hârtia aceea cu „ultima voinţă" de nimeni ştiută, l a aşezat încă din viaţă, — fără drept de cârtire. — printre muritorii sortiţi să aibă îngropăciune naţională, discursuri şi statuie... Hsta-i mare lucru... — Mare, nene Dănăilă... Dar averea asta a agonisit-o dânsul? — E, cum vrei să strângă comori, un om desinteresat ca el... R moştenit-o. Nu-i vorbă, cu vremea şi-a mărit-o mult. Nici că se putea altfel, om chibzuit cum se găseşte, cu cheltuială rânduită şi pofte cftine. — E de neam grec, nu-i aşa ? — De, asta nu prea pot s’o ştiu, că n'are nici un fel de documente în bibliotecă. Dar din câte le-am auzit, întâiul român din neamul Conului Enake a fost bunicul său, descălecat la noi cam acum vre-o sută de ani pe uliţele Brăilei. Gurile rele spun că ar Ji fost de fel albanez, că haiducise câiăva vreme prin munţi, de unde. de frica spânzurătoarei. fugise la Constantinopol. Nesimţindu-se bine nici acolo, a răsbit o la noi. Şi din calic uscat nu ştiu cum sa învârtit de-a ajuns mare negustor de grâne- flcum, tot gurile rele spun cum că, chiagul cel mare tot cu haiducia l’a făcut şi pe la noi. pră-dând dilijenţele... flpoi s’a pus pe cumpărat pământ, care pe vremea aceea n’avea căutare; când dai cum e azi un pol pe pogon, era mult... La moarte a lăsat avere destul de frumoasă lui fiu-său Iani, tatăl Conului Enake. Iani ăsta. — lancu mat târziu — uite-i colo portretul, — născut şi crescut boier în toată regula, a mărit şi el averea... Ei, lumea spune de altfel multe, dar cine poate să-i astupe gura şi cine stă să o creadă; hai? — Păi cum s’o creadă nene Dănă lă.. rea şi pismaşă rum este.. — De-aia, ţi le spun şi eu aşa cum le-am auzit, fără să le dau un pic de. crezare. Cică, un mare bancher Scufidis s’ar fi îndrăgostit nebuneşte de o soră a lu Iani, femeie văduvă, de-o frumuseţe fără seamăn, cu care s’a avut şi care a murit pe neaşteptate într’o noapte, răpusă ca de un blestem. Disperarea bancherului a fost mare. Cu vremea, toată dragostea a revărsat-o asupra lui Iani, care ştia meşteşugit, să-i întreţie vie amintirea moartei. II vedea des, îi împrospăta aducerile aminte, îi evoca anume momente tulburătoare din trecut, astfel că, bătrânul nu ştia cum să-l mai răsplătească. Murind a lăsat toată averea lui Ipni. Boerul nostru a studiat la Pa is. S’a întors de-acolo burduf de carte, doctor în drept. R fost la început procuror, — da ce, par’că era prost să-şi piardă vremea des- ■ 251 © cureând pricîneie oamenilor ? Bogat cum era s’a apucat de politică şi muncind din greu a ajuns precum îl vezi..- Rr fi fost şi păcat... — Multe mai ştii, nene Dănăilă... — E, le aud şi eu povestite, că d aia am urechi. CIruitura trăsurii trasă la scară, — Conu Enake nu putea să sufere automobilul, „maşină cu miros puturos", — vestea sosirea stăpânului. Dănăilă se grebia să-l întâmpine. Brusture rămânea singur, în bibliotecă, privind îngânduiat portretul lui Iani pictat într’un jilţ mare, cu o carte pe genunchi- Din toată înfăţişarea lui severă, se desprindea un îndemn, plin de o ironică gravitate: „Munceşte băete, numai să ai noroc..." "Umbrele unui amurg ploios de Noembrie învăluesc jumătatea massivă a trupului Conului Enake, plecată sârguitor peste muchia biuroului din cabinetul ministerial. Rezolvă corespondenţa. In stânga Excelenţei Sale, la cuvenita distanţă care nu dă voie răsuflării să-şi trimită căldura până’n chelia ministrului, stă deşirat şi neisprăvit de lung, cu călcâele lipite, şeful de birou principal, Tănase Chiosea. Muşcându-şi înfrigurat mustaţa prăjită sub nări de ţigările fumate până la cea din urmă formă a cljiostecului, Chiosea, înjură în gându i de toţi dumnezeii, pe directorul de serviciu respectiv, aflat bolnav, — în urma unui chef cu dame, bănueşte dânsul, — şi a căruia lipsă l’a împins, — ca viţelul la tăere, — cu hârtiile de iscălit, la ministru- O muscă întârziată, îl bâzâe şi-l pişcă. Chiosea o alungă cu mişcări timide, bălăngănind scurt din mâna cu degetele noduroase şi unghiile mâncate, îriegrite de cerneala, cu neputinţă de spălat după treizeci de ani de infiltrare în piele, ca o otravă înceată. Ochii lui spălăciţi, urmăresc cu o teamă bleagă, goana tocului strâns între butucii dreptei Excelenţei Sale, pe rândurile copiate de el. — Rprinde lumina şi deschide fereastra; s’a pestilenţial aerul aicea... Hm, i)m, Ehehel- Nu-i permis astfel de greşeli mă’riţelegi? Nu-i permis!.. Mă faceţi de râs, — . Eu iscălesc... — Da, Domnule Ministru. — Dacă da, să vă băgaţi minţile în cap şi să învăţaţi gramatica... — Da, Domnule Ministru. — Să nu-mi prezentaţi prostiile... > — Da, Domnule Ministru... Şi Chiosea, simte cum se lungeşte şi se subţiază. — Este intolerabil!.. De unde dracu aţi scos: „vacile mănâncă"? Unde-i acordul între subiect şi predicat? spune unde-i? — Permiteţi, adânc respectuos. Domnule Ministru, verbele în a-are... — Destul! — Dumneata» ca’vâ zică, — să mă înveţi gramatică? Nepricepuţi ignoranţi şi... îndrăsneţi ca să nu zic obraznici! (ştergând nervos şi îndreptând) „vacile mănânc.. “ Nu plătiţi cu nimic pâinea pe care v’o dă ţara!.. Toate trebue să le fac eu, numai eu, robul fără răsplată!.. Muncă Dom’le, muncă serioasă, care să încunune.în definitiv opera, o-pe-ra, mă'nţelegi? Lui Chiosea i s’a pus nodul. Frica i-a uscat gâtlejul. îşi înghite în sec răsuflarea greoaie. înţepenit, mişcă doar din degete pe cusătura pantalonilor. Dar, fulgerile din ochii Conului Enake se potolesc. Valul de bunătate al temperamentului său sentimental şi milos, revărsându-se peste digul datoriei, căci „un adevărat om de stat, arareori trebue să-şi arate omenia" îneacă teroarea care a damblagit trecător pe Chiosea. — Ce-o să vă faceţi, mă întreb, ce o să vă faceţi, când n’atn să mai fiu Eu? rosteşte tremurător Conu Enake, cu braţele în tavan, cu un ochiu închis şi cu durere stăpânită în glas» — ce-o să vă faceţi? înduioşat de vedenia unui neprevăzut sfârşit, Excelenţa Sa, ca toţi indispensabilii pământului, simte golul, simte nimicul împotriva căruia atotputernicia sa se spulberă neputincioasă. Mila de sine însuşi îl frânge. Cu ochi visători de bou, întreabă blând: — Ri vre-o decoraţie ? — Nici una Domnule Ministru... 252 © BCU — Să spui directorului dumitale, c’am spus eu, să te pue pe tabloul de 10 Mai— Eu vă cert, eu vă mângâi. • Să vie Dănăilă. Dănăilă era pe-acolo. Pândea, nevăzut chemarea stăpânului. Şi s’a strecurat înăuntru, cu paşi înăbuşiţi, ca şi cum tălpile ghetelor i-ar fi fost de asbest. Oprit la doi paşi de biurou, şi-a închinat cu smerenie capul în spre umărul stâng, hămăind, ....... scurt şi ră- guşit, — un crâmpeiu de tuşă, „atât cât trebue ca să-ţi vesteşti sosirea, fără să enervezi pe cineva, sau să-l sparii". Conu Enake, scos din plasa a cine ştie ce gânduri grele, sau uşoare, sau măreţe, s’a scuturat cu fiori. In privirea întunecată şi sfielnică a secretarului, — de care uitase că-1 chemase, —- n’a cetit nimica bun. — Ce-i? — Păi nimic aşa— Coane Enake, dar— — Ei, spune! Nu-mi da emoţii inutile cu figura asta de cobie. Ce s’a întâmplat? — A venit răspursul Marelui V:zir-.. — In sfârşit! Decretul? — Da. . . — Şi decoraţia? . — Coane Enake, rnari pezevenghi sunt Turcii... —■ Cum? Nu-i în briliante? Nici cu, nici fără... numai decretul cu o adresă explicativă. Mi se rupe sufletul gândind la cei cinci ani de corespondenţă fără de folos- Mari peze-. — Destuii Adu decretul să-l văd împreună cu adresa— Alama lor de ticăloşi! Conului Enake, i se năzărise, cu vre-o cinci ani în urmă, cum că un strămoş dobândise pe vremuri Ordinul „Ifticar“ în briliante, decoraţie cu drept de moştenire asupra urmaşilor De şi constelat aproape cu toate decoraţiile pământului, una cu briliante nu căpătase încă, vremiie fiind tot mai grele şi regii tot mai săraci. „Ia să’ncercăm, — şi-a zis Excelenţa Sa, — Turcul e nobil...“ O corespondenţă protocolară, plină de documentări gingaşe deoparte, de răspunsuri evazive de cealalta, se urmă timp de cinci ani, cu întreruperi pline de resemnare, pricinuind nădufuri şi sudori lui Dănăilă, silit să tot copieze şi să recopieze conceptele stăpânului. Acum. prin această ultimă adresă, viziriatul plictisit, certifica moştenitorului de pe malul stâng al Dunării dreptul de-a purta ordinul „lfticar“ în briliante. Cum însă, decoraţia fusese odată dată în natură, se reînoia numai decretul. După o cetire îndelungă cu repeţiri necăjite şi opriri cu răsupare hârâită, Conu Enake, pătat vânăt peste stacojiul feţei sale apoplectice; ridică privirea în spre un colţ impăienjenit al tavanului şi zise cu mânie stăpânită: —• Care va să zică, numai decretul... Pentru sdreanţa asta încondeială au slujit ai mei Padişahului. plini de credinţă... Spun că au dat-o odată. . Ei, dar s'a pierdut! Ce mare lucru dacă o mai dau încă odată.. — In briliante, Cucoane... — Cum? — Mari pezevenghi Măria ta... . Ca o qratulare pornită din străfundul unei sincerităţi totdeauna strivită, buzele Excelenţei Sale rostiră urban, pianissimo dar energic: — „Ai sictir!“ Cu mâna pe clanţa uşii, Dănăilă privi cu amară duioşenie făptura mâhnită a stăpânului său, care cu mâinile pe pântece, batea barabancea în tempo de rnarş, murmurând tăios, cu ochii în bagdadie: — „Ingraţi şi nerecunoscători!" Dar nici nu-şi strecurase Dănăilă de-abinelea burta prin crăpătura uşii, când se auzi rechemat: — „Uite o hârtie de-o sută- •- Du-te la casier să mi-o schimbe îri cinci hârtii de câte un pol, dar noui. Plec mai de vreme astăzi, — am spus să mi pregătească baia . . Baia Conului Enake!— O aşteptau cu bucuria şcolarilor în preajma vacanţelor toţi funcţionarii ministerului, căci, plecau cu trei ore mai de vreme dela serviciu. Graţie pcelui „instinct gtât de van“ ce chinuise în ascuns toată viaţa Conului Enake şi pare îl 253 , © mai nccăjia şi acum mal mult din obişnuinţă, — odată lă două săptămâni, — un suspin dă uşurare umfla pieotul funcţonarilor. Iar casierul, schimbând suia în cinci polişori noui, înfrăţia cu Dânâiiâ schimb de priviri şi clipiri de gene pline de subînţelesuri deşucljiate. flşa dar, o siluetă femenină descreţea, la dată fixă, fruntea grea de gânduri a marelui om de stat. Pe vremuri, îşi risipise vlaga cu mai multă generozitate totdeauna însă în taină, discret, sfârşindu-se la gândul că ar putea să păteze platoşa aparentei dar înaltei sale autorităţi morale. Şi şi-o risipise vulgar, — ctjinuind carnea de roabe a fetelor de pe moşiile sale sau resfaţându-se din când în când în şorţul alb al vreunei fete din casă, pe care o copieşia de ocări din fiece, a doua zi pentru ca: „să creadă toama ca visat" şi pe care o congedia apoi neîntârziat: „ca să nu-şi ia nasul la purtare". Sensual până la perversitate, cu pofte totdeauna noui, îşi dăduse seama că, nu şi le-ar p satisfăcut decât cu rizicuri mari în lumea femenină a clasei sale, unde îşi creiase legenda unei pudicităţi imaculate, pe care o întreţinea de altfel cu deosebită grijă prin atitudini de sentimental romantic, preaslăvind iubirile pure a la „Paul şi Virginia" sau suspinând înăbuşit, cu privirile duse departe, ca şi cum ar p fost inoculat cu sentimentalism acut, oridecâteori lăutarii cântau: „La şalul cel negru priveam în tăcere*1 sau: „In zadar, în noaptea neagră caut să te regăsesc!... In realitate, femeia pentru dânsul nu era nici lumină, nici zâmbet, nici gingăşie, nici complexul de întrebări fără de răspuns al „viţeilor amororoşi". Era: „instrumentul plăcerilor nemărturisite; paratonerul pornirilor genesiace". Toată darnica risipa a naturii, tumultuoasa revărsare a inimilor calde ale căror pulsaţii se topeau în dumnezeiasca armonie cosmică, se materializau Ia dânsul în formule brutale pe cari le preţuia drept o înaltă filosope a vieţii: „mai întâiu e pofta, — asta vine dela diavol, — aooi gestul şi la urmă scârba... pentru ca apoi, iarăşi să vie pofta 1 flsta-i amorul". Obişnuit să-şi preţuiescâ fiecare gest şi fiecare acţiune, se judeca adesea, ocă-rându-se aspru: „Sunt un posedat, cu mult sânge îndrăait. Dacă n’aş p moştenit locul unde mă găsesc, aş p cutreerat lupanarele. Totuşi, — e un merit că am ştiut să le fac aşa cum le-am făcut şi o virtute câ încă roşesc, mai ales... dupâ“-u Vâlvătaia asta de porniri lubrice o îmbrobodise pentru toţi în porunci lapidare; „Nevoi ruşinoase'* sau: „Deboşeriile vieţii, contra cărora orice om moral trebue să lupte şi să le învingă". Iar, când cei mai de aproape îl încolţeau: — Cum, Coane Enake, nu se poate ca în toată viaţa să p rămas... — E, nu zic asta, — aşi minţi. Dar dacă am făcut-o, este numai pentru ca să nu se zică cumcă n'am cunoscut femeia! Nineta e blondă. Nîneta e armonios zidită. Rra carnea pietroasă şi ocţjii negri, uneori cu priviri de pisică înfuriată şi prea adesea învăluiţi in abureala depărtărilor, unde gonesc visurile. Era fata unei modiste — tată necunoscut — franţuzoaică pripăşită pe la noi şi care murise nepricopsită. Conu Enake o descoperise într’un atelier de pân-zărie, unde-şi lucra dumnealui albiturile. De doi ani, la pecare două săptămâni, Nineta ia drumul casei Excelenţei Sale. Si’n seara aceea, Brusture deşi primise ordinul categoric că-i liber, rămăsese. Ştia că vine Nineta. Cu două săptămâni mai înainte o întrezărise intrând şi acum, încins de dorinţi fără nădejde, rămăsese totuşi. Nineta sosind, a zărit prin deschizătura uşii bibliotecii capul tânărului plecat în cărţi şi-a furat în treacăt o privire svârlită cu teamă dar încărcată de făgăduinţi. La plecare, în poartă, Brusture i-a eşit ţjotărît înainte. Cuvintele erau de prisos. îşi adânciră înflăcăraţi privirile, simţiră clocotul sângelui înfrăţiridu-i şi-şi topiră înporarea într'un sărut nesfârşit. Dinţii de lupoaică ai fetii însemnară cu rubine buzele băiatului. Şi porniră la braţ. ameţiţi de voluptatea clipelor cari aveau să-i contopească, trecătoare răscumpărare a vieţii lor de robi, plătiţi meschin pentru darul împărătesc al făpturii lor. Rămas singur, Conu Enake se posomori. O undâ de melancolie îl mototoli. Se simţea vlăguit. Nineta îi surâsese Ia plecare ironic şi compătimitor. Pentru întâia oară «maşina de carne» îi ceruse ceva care trecea şi peste suta de lei şi peste mij oaceie sale de realizare. Din silueta femeii se desprinsese tăcută, smerită ca o floare gata să se ofilească, setea dapâ o mtiitiere iluminată de zâmbetul omenos al înţelegerii. Peste nnrfoleala sensuală a Conului Enake «vânzitoarea de sensaţii», simţise trecând, fugară ca* şi clipa, nevoia unei gingaşii proaspete, plină de iertare. Din toate acestea, marele 354 om nu pricepuse nimic. Se slmţia îmbătrânit. De bună seamă îmbucase prea mult la dejan, ori îl enervase nespus chestia cu decoraţia turcească. «Trebue să iau o curăţenie" cugetă dânsul, aşezându-se la masă. Şi începu să clă-păiascâ icrele moi, pe care i le servi cu mişcări socotite, aceleaşi în şirul atâlor zile scurse, bătrânul staroste al slugilor, Pavel. După şuncă şi piept de curcan, goli setos două pahare de vin. Privi apoi îndelung, la flăcările care şerpuiau cu trosnete în cămin. O nelinişte ciudaiă, nemai încercată până aiunci, îl chinuia- „Fără îndoială, mi-am deranjat stomacul . . . Apăsarea asta de-acolo vine, că altfel, de unde dracu năvălesc gândurile urâte?" Şi resemnat, renunţă la prăjitură şi la compotul de piersici. In schimb, mai bău un păhărel şi sorbi, cu nările umflate, cafeaua pe care i-o turnă Pavel. — Hm văzut în salonul galben, nişte mânuşi cenuşii de damă .. . Ce-femeie, afară de aia pe care o ştiu eu, - a fost astăzi pe-aci ? — V’au căutat duduile Zoica şi Mârioară, conaşule. — H \)a! pupăzele... mormăi încruntat Conu Enake; astfel botezase dânsul două nepoate de soră, singurele sale rude, pe care nu le putea suferi pentru că erau „cheltuitoare şi luxoase, prost crescute, ahtiate după bărbaţi şi-i doreau moartea ..." — Şi ce vreau ? — Păi, ziceau c’au venit să vă vadă . . . — ’M da, — le era dor... Nu ţi-am spus să nu mai laşi pe nimeni să între în saloanele diplomatice, când nu sunt eu acasă? — Le-am spus conaşule, dar au început să râdă ... — Hai ? ... — Şi-au zis că, de ce adică să între acolo numai moliile, că la urma urmelor tot ale dumnealor au să fie toate ... — Cum ? Hşa au zis ? Hm să le dau afară definitiv... Toate ale lor, hai ? Paşti murgule... Numai dacă cumva mi o lua Dumnezeu minţile... Toarnă-mi Porto. Pentru mâine dimineaţă: fracul Nr. 1, jobenul Nr. 1, pantofii de lac Nr. 1, lada cu decoraţii; trebue să fim cu toţii în păr, că vine Majestatea Sa să inaugureze Palatul Culturii Poporului. — Conaşule, îngână sfios Pavel. — E, ce-i ? Ce dracu aveţi astăzi toţi, de v’aţi întunecat aşa ? — Conaşule, nu vorbesc pentru mine, că eu, — de, — sunt bătrân, n’am să moştenesc pământul; dar m’au rugat alde Sandu, şi Tudor, şi Surlea, şi Profira cu Hglaia, să pun o vorbă bună pe lângă Măria Ta‘ — să te’nbunez adică şi să le crezi.... — Ce vorbă bună? Ce’nbunare? Nu’s eu totdeauna bun? Ce se le cred? Că’s umflaţi de sătui şi de trai bun? — Nu o mai pot duce aşa, boerule... s’au scumpit rău toate celea. .. n’au legat până acum două într’un tei; ce bruma primesc leafă, se duce toată... — Cum să lege şi cum să nu se ducă tot, dacâ’s risipitori, curvari şi beţivi 1.. Nu se gândesc decât să-şi umfle burta, alt ideal n’au, mă’nţelegi ? — Vai de bucuriile lor, Măria ta!-.. Omu-i trecător... Ca mâine s’or trezi şi fără ocrotirea Măriei Tale... N’au nimic pus de oparte, pentru zile grele... — Dar cine are par’că ? Cine mai e sigur pe ziua de mâine ? Uite, bate războiul la uşă... Praful o să şe aleagă de toată truda şi agonisita oamenilor 1... — Nu te mânia conaşule, da îmi dau cu socoteala că au şi ei o fărâmă de dreptate. Măreşte le simbria dela Hnul nou ce vine, nu te uita şi dumneata în crucea banului... Mare pomană ţi-ai face... — Pomană ! Toţi la fel, lacomi de bani ca şi cum n’ar mai fi şi altceva mai de preţ pe lume. Huzuresc toată ziulica, tainul le merge, leafa le merge şi tot nemulţâmiţi sunt... Ce vor? Să mă jupoaie ? Nam. că pe mine nu mă plăteşte nimeni pentru slugâria mea... Sunt cel din urmă servitor al ţârii... De ce nu luaţi pildă dela mine? — Ba luăm Conaşule, de ce să nu luăm,' vai de păcatele noastre... dar suntem oameni sărmani... — Sărmani 1. . . Dar dacă trăiaţi pe vremea robilor, ai ? . . . — Păi robii erau ţigani, Măria ta . .. — E, ţigani, ţigani... da vorba i că ei ar fi, făcut pe degeaba toată slujba voastră, niă’nţelegi ? Şi voi aţi fi cerşit pe la porţi... —- Păcat Conaşule de-astfel de vorbe, slujim aici de-atât amar de ani. •. — Slujiţi cu credinţă înainte şi n are să vă pară râu, — de toţi am avut grijă. — Pe toţi v’am trecut în testament, înaintea tutulora !. . . Cine’s mai aproape de mine ca voi? Aveţi răbdare şi mă veţi pomeni în toate zilele vieţii voastre. .. 0 să petreceţi bătrâneţi împletite cu aur... — Dumnezeu să-ţi dea sănătate Conaşule... —■ Zăvoreşte şi du-te de te culcă. Mâine la şapte cafeaua. E singur ca întotdeauna şi parcă nu-i ca totdeauna. Noaptea aceasta nu-i ca celelalte. II apasă tăcerea şi nu-i vine să se culce. Nu îndrăsneşte să stingă lustrul cel mare din ljall; ba dimpotrivă, aprinde şi'n biurou şi în saloanele roş-galben şi albastru şi în odaia de culcare. In salonul galben dă din nou cu ocinii de mănuşile cenuşii. Şi'n luminile ochilor i se aprinse jăratec. „Toate ale lor, bai? Dar de ce? de ce?... Mai bine ale nimănuia dacă n’au să fie ale mele... Am să le dau foc într’o zi! „Şi degetele de piele cenuşie se mişcară par’că ritmic, ca pe clapele unui pian şoptindu-i: „ale tutu-iora',..“ Desluşi apoi cb'iboteli de râs stăpânit şi şopoteli- O uşă scârţăi prelung şi un curent de aer rece şerpui în juru i. Cine a bobotit aşa? Un gâtlej nevăzut a rostogolit cascade de râs... Cine? Conu Enake simte cum îl ia cu îngheţ din moalele capului până’n buricele degetelor. Parcă’! jungbie în inimă- Un burghiu drăcesc îi dă cep, pătrunzând cu svâcneli. Caută rătăcit şi sperios în juru-i, cu auzul încordat. Bătaia ceasornicului din buzunarul vestei creşte, lovindu-i coastele. II asvârle pe măsuţă alături de mănuşile cenuşii. „Cine a spus ale tutulora?“ Şi i se pare deodată, cum că ar veni de departe, străin într’o casă străină, printre lucruri pe care nu le-a mai văzut. Sunt totuşi ale lui, le-a strâns cu casnă şi parale de prin toate dugljenile cu vechituri ale lumii. „Sunt ale mele, ale mele!...“ Cuvintele i se pierd în bâlbâieli. Sudori reci îl încearcă. Gâfâind, cade greoiu pe divan: „Doamne ce-i asta?“ Şi închide ochii, strânge pleoapele, ca să nu mai vadă. Prin negură însă, vede mai bine. Din clar-obscurul unui ungher, bronzul a trei fauni pompeieni începe să se nuanţeze în alburiu, apoi în alb-tran-dafiriul cărnei Iată-i cum coboară de pe soclu, rânjesc, se ciup şi încep să dănţuiască cu chiuituri drăceşti. Toate femeile de piatră sar dela locurile lor iar de pe pânze naiadele şi nimfele goale se desprind dintre copacii vopsiţi şi cad pe podea, răspunzând cu gesturi voluptuoase chemării faunilor. însăşi Maria Magdalena, cu ochii plânşi, frântă de durere, na putut goni ispita; s’a desprins de lângă crucea însângerată şi-a coborât cu părul ei blond în lumea păgână a altor veacuri, după ce mai înainte, sărutând picioarele iubitului răstignit a şoptit: „Doamne iartă-mă, căci din păcat ne am născut şi prin păcat ne vom mântui". Un Bacus beat i-a lins lacrămile şi ea de’ndată a surâs. De pe paravanul din faţa sobei, un cavaler pudrat şi două marchize, păşesc în pas de menuet înspre sarabanda trupurilor goale. — Asta-i noaptea Valpurgiei!, —■ bâlbâe Conu Enake, — dar ce caut eu aici? Doar nu-s diavol... Un ritm de iad începe să se desprindă din mişcările pline de chemări aţâţătoare ale atâtor forme sculpturale, ca şi cum toate vieţile topite de meşteri în piatra dăltuită, abia acum străbătând veacurile, s’au contopit într’una, unica cea adevărată, însufleţită de zămislitorul gest.. Cu oroare, Conu Enake vede încolăcirile sguduite de spasmuri,, aude boboiturile isterice şi atingerile prelungi ale buzelor arse de frigurile poftei. Un satir, strângând la sânu-i păros o nimfă, strigă: „AiurusumP — Asta-i Turc! vrea să exclame Conul Enake, dar., o noapte pâcloasă îneacă totul. Cranii lăptoase încep să apară rânjind — Pute a hoit şi aud oase ciocnindu-se!.. vrea să strige Conul Enake, dar sforţările i sunt neputincioase. Din gâtleju-i uscat şi acru, nu poate scoate nici un sunet. Vrea să ridice braţele, vrea să-şi mişte picioarele. Trudă fără de folos. A înlemnit aşa — Cât? Poate pentru totdeauna.. Poate că am murit? Şi scheletele rânjesc, încep să-şi descleşte maxilarele; vor să cânte. Şoapte cadenţate încep să joace, întovărăşite de tictacurile tutulor ceasornicelor şi pendulelor, din toate epocile, adunate de boer în anticăria sa. Şi maxilarele cântară: „Toate trec., păcătosule! păcătosule! păcătosule!..." Cântecul ia proporţii uriaşe, plesneşte în ziduri, răspândindu-se haotic prin toate încăperile. Un schelet se apropie de Conu 256 © Enake, şi amoros îl sărută apăsat pe buze, scrâşnind din dinţi şi trimiţându-i răsuflarea de crivăţ până’n măruntaie- Hpoi lungindu-se până’n tavan îi mângâie cu falangele chelia, în creştetul căreia lasă să cadă, greu şi rece ca un bulgăre de gţjiaţă, -un scuipat. Ceasornicul cel mare începe să bată cu răsunet de clopot. -,,Mor!“... îngână Conu Enake şi într’o desnădâjduită opinteală saltă în sus, se îndreaptă cu paşi de somnambul în spre o etajeră, ia candelabrul sprijinit pe umărul unui ciclop şi repezit parcă de furiile văzduhului, intră în hali, isbind cu sete ceasornicul care se năruie cu huruit de sticlă spartă şi sfârâit metalic de şurupărie şi roţi. R deschis ochii mari, leoarcă de năduşit şi clănţănind. E pe canapea. Linişte în toată casa. Ceasornicele svonesc uşor iar pendulul cel mare glăsueşte grav — „Visuri urâte dar şi-o încercare! gândeşte Conu Enake sculându-se. Trecând pe lânge măsuţă, zăreşte mănuşile cenuşii. Le apucă furios şi le sdrenţueştc cu răutate, aruncându-le într’o urnă funerară greacă- Păşind înspre odaia de culcare, mormăie cu reculegere. — Ori cum, trebue să dau mâine un acatist... (Va urma). V I A Ţ Â • DE N. MILCU Erea în trup la mine, dar trupul meu murea, Şi-am vrut s’o iau cu mine’n pământ, însă pământul Ca pe o albină mică, o’ntr’aripă u?or, Şi-o deslegă de tină, — s’o risipească vântul. Eu nu ştiusem încă albina fermecată, Aripa de lumină pe-o rază se frângea, In pulberea de aur se risipea o pată..., Şi’n ziua aceia nimeni pe lume nu plângea. Şi’n pragul de’ntuneric am prefuit-o, — abea Când lunecau corăbii pe apa morţilor Şi luna, ca un galben, topindu-se ungea Văzduhurilor moarte, ţâţâna porţilor Albina fermecată se oglindea în ape.... Şi, vrând s’o prind în mână, gemui simţind-o cum Pierind cu mine odată, s’aprinde sus, departe; O floare de lumină pe-un lujer’nalt de fum... URÂTUL DE GIB. I. MIHĂESCU II ' 13e mu!t s’a împlinit anul, de când am venit în Bucureşti. Hmeninţarea tatălui meu s’a realizat; pensioara mi-a fost tăiată: «...sunt informat domnule că nu te-ai prezentat nici la examenul din Iunie, nici la cel din toamnă. Că nu te-ai prezentat în Iunie, treacă-meargă, mi-am zis. E, l’o fi amânat şi el pentru la toamnă ! Şi toamna, ia zilnic gazeta, ceteşte-o de sus până jos. Până văd publicaţia cu reuşiţii. Ia să văd; zic, procopseala lui fi-meu. Şi cetesc tot nume de băeţi de treabă. Numele nemernicilor lipseau. Iar mai pe urmă aflu că nici n’ai dat pe-aco!o Crezi dumneata că eu n am oamenii mei cari să mă ţină în curent cu viaţa dumitale? Ei bine, pentru haimanale, n’am parale!» Hm crezut că*i vorba tot de-o simplă ameninţare. Dar de două luni văd că tata nu glumeşte... Sunt grozav de strâmtorat: coana, gazdă mârâie- Iată însă un lucru neaşteptat: în această râstrişte sufletească şi materială, zâmbetul cu care mă priveşte domnul şef se coboară asuprâ-mi ca porumbelul mântuirei. Domnul şef m’anunţâ c’a făcut raport de mărirea lefei, pe care însă nu Ta trimes încă. Ctjiar ţine să-mi repete, două trei zile mai apoi şi cl)iar peste o săptămână dela facerea raportului, că nu l’a trimes încă. Hm, ce aşteaptă domnul şef? . * • . ■ • . • ❖ * ■ . Domnişoara Vasilescu constată c’am slăbit mult în ultimul timp- Intr’adevăr simt o oboseală care mi sieeşte tot corpul. Menajul cu proprietâreara. pe care, iată, sunt atâtea luni de când l-am inaugurat, nu merge deloc. Mă costă scump şi nu mănânc totdeauna după foamea mea. Hm impresia că madarn Frosa, care faţă de vecini se comporta acum ca o soţie îa regulă, pune bani deoparte. Om vine luna imi acaparează toată leafa; abia îmi mai întoarce şi mie după aprige discuţii câte un leu, doi, pentru covrigul matinal, dela simigiul ce-şi plimbă în fiecare dimineaţă bufetul ambulant prin biroul nostru. Cu toată frenezia ei nocturnă, cu toată gelozia cicălitoare, cu care iră ameţeşte şi cu toată revărsarea sânilor, care, când e încorsetată, pare o enormă cocoaşă crescută în piept, a început să-mi displacă. Firele albe din păr î s au înmulţit, căci devin pe zi. 259 © BCU Cluj ce trece mai vizibile; picioarele îi sunt din cale afară de groase şi dacă ele mai trezesc un interes tot mai slab în intimitate, — când sunt încălţate şi lăsate vederilor de roebia, pe care şi-a scurtat-o după cerinţele modei celei noul, par înfiorătoare. Moliciunea de puf a cărnei abundente, care la început părea un deliciu, mi se pare acum fadă şi epiar mă scârbeşte. Semn bun. încep să reacţionez. (Şi asta mă bucură din cale afară). Intr’o noapte epiar i-am întors şi spatele, tocmai când se pregătia să-mi reservească mângâierile ei anoste. Zadarnic a protestat, zadarnic s’a sbătut să mă atragă. Hm isbit-o cu piciorul în pântecul flasc, atât de puternic, că a plecat, jurându-se pe oepii (pentru ea, cel mai teribil blestem) care-i lăcrămau, că nu va mai intra niciodată în patul meu. Hm pufnit de râs. Nici nu-mi mai trebue. Pur şi simplu îmi face greaţă. Reacţionez, reacţionez... Căci zilele trecute, am surprins însfârşit, unicii sâni virginali din percepţia fiscală a circ- XXIX. Mi-au rămas încă în oepi, mici şi tari ca două jumătăţi de portocală... I-am surprins, când maimuţoiul s’a aplecat mai mult decât trebuia. — O, sânii aceia... am mai văzut eu destui sâni, dar aşa de tari, că până şi raza ochiului să se frângă întrânşii, de când sunt, nu mi-a fost dat să văd. Cu adevărat că în ziua de azi trebue să întorci oepii spre fetele pocite, dacă ţi-i aminte să mai întâlneşti curăţenia feciorelnică de odinioară. Dealtminteri, de câteva zile mă uit şi nu-mi vine să cred. S’a mai îngrăşat oare sau ocbiul meu vede mai drept ? Domnişoara Vasilescu nu mai e aceeaşi, dar aproape deloc nu mai e aceeaşi ! Pielea nu-i mai e nici vânătă, nici neagră; ea are acea arzătoare culoare închisă a sudului şi oepii nu-i mai par aşa de mici fără ochelari şi nici aşa de neobişnuit de mari prin ochelari. Iar ochelari cu cârlige poartă numai la biurou; pe stradă îşi pune ocpelari frumoşi fără ramă şi cu căluşul de aur. Hm cercetat-o apoi pe furiş în mai multe rânduri, fără păreri dinainte plăsmuite: piciorul i-e mic, glesna subţire, iar pulpa destul de plină Să vorbim drept: nu sunt astea atributele unui frumos picior? Nasul nu-i aşa de turtit — e un fel de nas în vânt ca al rusoaicelor, în orice caz mai firesc decât enorma pătlăgea vânătă — formă şi culoare, — de pe figura coanei Frosa. * * * . Iar într’un rând băgai de seamă că în lipsa domnului şef, funcţionarii ceilalţi în drăsneau să-l ia în vârful spcpiului epiar faţă de mine. Desigur nu întindeau gluma prea mult, căci nesiguranţa şi neîncrederea încă domneau între noi. Crezui mai întâiu într’o cursă. Dar ei prinseră şi mai mult curaj, văzând că nici nu iau apărarea şefului, nici nu mă grăbesc să- i dau raportul. Insă nimic nu scăpă dintre dinţii mei. Hceasta fu bucuria mea cea mai mare : puteam deci să-mi ascund plăcerea zeflemelei pentru ca pe urmă s’o rod numai eu singur, pe de-a’ntregul, ca pe-un os tare, un câine încercat Mă socoteam deci stăpân pe cea mai mare înţălepciune- Şi priveam cu milă pe nenorociţii ce mi se dau pe mână unul după altul, de dragul unei glume sau răutăţi naive, încurcându-se fiecare, — când speriat de propria-şi vorbă vrea s’o dreagă — tot mai mult în laţul pe care în orice moment l-aş p putut strânge. Bietele fiare! Ei nu erau de fapt decât nişte simpli oameni. Vai, nişte bieţi, sărmani oameni! De unde putusem oare scoate asemănările acelea bizare, cu reminiscenţele dela cursul de Istorie Naturală? Doamne şi acum îmi vine să râd, când îmi amintesc!... Numai văd nici plesiosauri, nici balauri, nici balene, nici moluşte ori alte jivine marine sau terestre; nu mai văd în căpăţâna calului uitat dinaintea comerciantului din colţ, trăgând singur podoroşca pentru a face loc tramvaiului, pe domnul Macpe dela „cassă“ şi nici în profilul doamnei Popescu, cocostârcul care ciugule în maşina de scris Nenea Macpe e nenea Macpe, bătrâior, morocănos şi gata să se ia la colţ cu depunătorii (înainte, când îl vedeam că-i ţine atâta amar de vreme la gpişeu mi se părea că-şi răsbună pe stăpânul podoroaştei) — însă bun de glume, nevoie mare la câteva papare; iar madam Popescu e madam Popescu, femee necăjită, turnând la pecare zece luni Câte-un nou copil, pe care-1 lăptează singură. • 26Q © BCU Clu îar domnul şef, la urnia urniei are şi el o nepoată! Ce e „urât“ in stăruinţa lui de-a o căpătui cât mai bine— Une-ori mi-e milă de el şi-mi pare rău că-mi bat joc de dânsul în ascunsul gândului. El nu-i părintele fetei, ci numai un unepiu după tată fără copii» Şi câtă deosebire între el unul şi noi; tată-meu, care mă pedepseşte cu tăcere de aproape doi ani, eu care mă încăpăţânez însă nu-i cer iertare... Iată, gândul ăsta mă face să mă las încurcat în micile laţuri ce domnişoara Vasi-lescu mi le întinde cu instinctul ei femenin, subtilă plasă de păianjen, pe care, la cea dintâi mişcare aş preface-o în neant. Numai ocolesc ca până acum, cu abile pretexte, invitaţia domnului perceptor de a lua masa din când în când la dânsul. (Namila de-acasă se bucură de economie; când i-am făcut cunoscut că e şi o domnişoară la mijloc, a întors plictisită vorba). Domnişoara Vasilescu — domnul perceptor e văduv — dovedeşte o rară gospodină. Grija de a mă îndopa cu mâncări peste mâncări, lista încărcată şi compusă după cum crede că mi-a ghicit preferinţele, la început îmi place, pe urmă mă revoltă. Dar mă birue aroma bucatelor şi buchetul vinului, pe care în circumscripţie numai perceptorul şi poate şi comisarul îl au aşa de bun. Şi trebue să simt atunci, alături de mine, dragostea fără prihană şi fără măsură; ştiu că la un semn al meu ea s’ar preface într’o bucurie nemărginită, o adevărată beţie de fericire, un avânt de recunoştinţă care s’ar dilata până ’n hotarele morţei, aşa cum acele stranii şi rătăcitoare steluţe aproape invizibile, electrizate de vecinătatea soarelui, îşi aruncă într’o isbucnire de fericire, mii şi mii de kilometri în urmă fantastica eflorescenţi de pară. Şi mai ştiu că dincolo de zidurile acestea, tălăzueşte oceanul groaznic al vieţei fără odifjnă, al nepătrunsului zilei de mâine, a! râsului spasmotic şi desfrânat, al ochiului, enormului oct)i pain pândind dintre straturi de fard, al răutăţei fără margini, ascunsă de trăsăturile frumuseţei nemărginite. Doamne, unde-i atunci urâtul? E lângă mine la masă sau acolo. în tumultul ce se aude greu ca (juruitul de camioane sau strident ca ţipătul beşicilor de automobil? Domnul perceptor ne-a lăsat singuri... îmi simt mâna atinsă de o piele moale şi umedă » o cunosc şi mă cutremur... şi nu îndrâsnesc să mi-o trag înapoi, căci afară e urletul prigoanei fără sfârşit. Hşa trebue să mugească, să bubue, să ţipe, vânturile fără podină ale iadului... , * ' . ■ * * Intr’adevăr, acum mi-e cu neputinţă să ghicesc unde s’a ascuns jivina, de unde mă pândeşte cu ocfjii ei de diavol împeliţat. Strada noastră a trecut prin fiorii unei întâmplări puţin obişnuite. O doamnă a fugit dela bărbatul ei, din palatul de pe calea Victoriei (eu nu-mi amintesc să-l fi văzut, colegii de birou însă m’asigură că e ceva cu totul măreţ: „Să vezi dumneata — îmi întăresc ei convingerea - afară ca afară, dar înăuntru ce trebue să fie !‘“) — şi s’a refugiat la părinţii ei, la noi în maţjala. Casa bătrânilor — ceva mai la vale de percepţie, — e, cum îi şade şi bine, o casă bătrânească. Hre porţi mari de fier cu ostreţe dese, are coperiş de ardezie veepe, pe care a crescut muşchi verde, însă pare o locuinţă de oameni straşnic de cuprinşi judecând după mărimea ei, după trăsurile de modă veepe eu cai de culoarea murei, ale stăpânului (despre care se spune că nu vrea să pună piciorul în automobil) şl după şiragul lung de trăsuri şi maşini elegante, câte trag la scara cu lei de piatră mucegăită şi cu felinare răsfrânte în trei braţe — când sunt zile de primire. ■ Cum spun, fata oamenilor ăstora, pe cari eu nu i-am văzut fiindcă deabia dacă ies, a fugit dela bărbat şi s’a refugiat la dânşii. Poveste vectje ! Poate din simple fasoane muiereşti, poate din vre-o neînţelegere, poate din gelozie, cine ştie! Soţul ei a rămas cu palatul lui măreţ, care pe dinafară o fi cum o fi, însă înăuntru ce trebue să pe! Insfârşit, o daraveră boerească! Noi, ceilalţi, umili funcţionari a circ. XXIX a poate nici n’am p apat de ea, dacă bărbatul n’ar p venit după amiază ca tot bărbatul, de sus sau de jos, să-şi ridice nevasta. 261 © BCU Cluj ~ Şi-a oprit maşina mare şi albastră ca tjaina marinarilor, dinaintea casei vechi, boereşti; iar maşinistul — cum se cuvenea faţă cu un boer ca dânsul — s’a coborât şi a sunat. Dar nimeni n’a venit să deschidă- (Mahalaua s’a strâns mai pe urmă, însă ea dovedea că ştie d a fir a păr, încă de cu dimineaţă toate mârui ţişurile este p). Domnul a sărit atunci nervos din maşină, s’a apropiat de poartă; a sguduit, a bătut, a strigat. De geaba 1 R îndemnat pe maşinist să sară peste grilajul înalt de fier şi maşinistul, îndemânatec s’a şi căţărat de lungile gratii; într’o clipă a fost deasupra, printre auritele săgeţi ascuţite. Când să coboare, câini mari şi răi au sărit turbaţi la dânsul. încolo ţipenie de om. Mai chemând pe unul, mai ameninţând pe altul maşinistul : a domolit şi-a ajuns cu bine la portalul cu geamlâc cât un perete de odaie, cu lei şi cu felinare; a sunat, a zguduit, a strigat! Nimic- Nimic. Boerul i-a făcut semn să ocolească prin dos; şi peste puţin iar s’au auzit boncânituri, sguduiri, strigăte, mârâituri şi lătrături. Maşinistul a revenit dând din umeri. Htunci s’a necăjit domnul şi-a scos mănuşile şi-a apucat voiniceşte drevele de fier. (Lumea se strânsese ca- la urs, poliţia era toată în păr, dar cine îndrăsnca să se amestece: se spunea că oamenii ăştia stau cu Vodă la masă şi chiar se trag din neamuri de voevozi). N’apucă boerul să atingă vârfurile aurite, că din casa cea mută, apare un slujitor. Boerul sare jos. înapoi şi strigă nepăsător de lumea strânsă, strigă înăbuşit de mânia straşnică, boerească: „Deschide!1 Slujitorul par’că dă a râde, însă când se apropie mai bine, îngălbeneşte. — Pentru ce n’ai Venit, când am chemat? — Poruncă dela boerul! — Deschide numai decât! — Nu putem; poruncă dela boerul! R spus că în lipsa dumnealor— — Ce lipsă măi tâlharule, ce tot îndrugi aci? — Hşa e porunca boerule, au plecat de dimineaţă Ia moşie... — Măi să nu minţi că... că te... (Şi aici pe semne boerul închipui un chin din cele mai groasnice, cu care boerii căzneau înainte pe slujitorii păcătoşi)-. Deschide, să vedem •• — N u putem boerule. — Itfşfacă-l! strigă la maşinist. — Puteţi să mă şi legaţi, boerule, dar mai mult de odaia mea şi-a slugilor n’aveţi să vedeţi■ E încuiat peste tot şi cheile sunt ia dumnealor. Iar dacă dumneave astiâ tot nu vreţi să credeţi... mi au poruncit— (flei tăcu, întorcând ochii spre comisar, iar ca la un semn, atunci, poliţia toată, care pe unde se găsi, făcu un pas înainte). Boerul măsură crunt pe comisar, îşi privi mânuşile, pe urmă lumea adunată şi mută, pe care de abia acum păru că o observă. — La care moşie au plecat? • — N’a spus. — Cum, imbecilule! Scrisorile unde ţi-a lăsat să le trimeţi? — R poruncit să le opresc aici— Boerul cel tânăr a şovăit. N’a mai spus un cuvânt, s’a urcat în maşina, care s’a lăsat înspre dânsul, par’că să-l primească mai bine- Maşinistul a sărit pestepoartă şi maşina a pornit. Iar casa veche a rămas pustie câteva zile, cu ferestrele oblonite de perdele grele. _ Dar nu s’a împlinit săptămâna şi boerul cel tânăr a revenit cu maşina lui albastră, care nu făcea nici cel mai mic sgomot, de par’că plutea. De astă dată maşina era prăfuită şi stropită de noroi uscat şi în faţă avea trei maşinişti. Cum au oprit, au sărit toţi trei peste poartă, au dispărut în dosul casei, s’au dat iar la iveală. 7\u vorbit cu boerul tânăr printre gratii şi apoi iar s’au dus şi iar s’au întors. Şi de câte ori se întorceau, dau din umeri a pagubă. In cele din urmă, la un semn al boerului, au sărit înapoi, au întrat în maşină; boerul a mai făcut un semn şi maşina a pornit. Fără dânsul- El a luat-o pe jos- Iar, când mulţimea s’a împrăştiat, a revenit şi a început să se plimbe agale, prin faţa casei închisă de-apururi pentru dânsul. Spun cei cari l-au văzut în cli- 262 © BCU pclc acelea că era tare întunecat şi de multe ori picioarele o luau în zig zăg pe tr vedem pe hipopotam, când o afla că el a greşit... Totuşi ca să pot căpăta îngăduinţa să mă explic, trebue să răspund la categorica lui întrebare pe care o repetă necontenit şi insistent, tot printr’un: „Este “ de astă dată desigur cu accent pe prima silabă. — Bun! s’a terminat... s’a terminat,., atât... •> , Aa, nu s’a terminat de loc. . ; — Nu s’a terminat domnule şef! ... — Cuu-um? Şi domnul şef se rostogoleşte asupră-mi cu o avalanşă de interjecţii, toate interjecţiile din carte, de par’că-1 pusese cineva sâ le spună pe de rost, ca Ia şcoală. Pe urmă, când graiul i se articulă, se depărtă brusc de mine, pentru a-mi recapitula meritele sale mai de seamă, de când a întrat în slujbă şi până în prezent. Pe măsura în-semnătăţei lor îi creştea indignarea în voce. Inchoerea fu un clocot. . — Şi-acum? Cum? Am greşit... Ea am greşit? Domnule, dar dumneata ştii cât eşti de periculos? Iţi dai seama dumneata ce... ce... Domnule? (Domnul şef se urneşte şi începe iar să înainteze spre mine, de astă dată încet, enorm şi grav ca o locomotivă, care tocmai se pune în mişcare). — Dom— - — Nici-un domne. Este sau nu că ţi am complectat doar trei pagini dela începu....? (Dinaintea colosului care se apropie nesimţit şi inexorabil, piciorul meu începe să pipăe dela sine, îndârât). Mă rog, este?... Răspunde la întrebare... — Domnule şef, vedeţi— patru pagini aţi . cu creionul... nu trei... şi greşala e pe-a patra. ■ nu greşala... cum să zic-., se văd şi urmele creionului. — A, ha!- , ■ .. Explozia acestui „a ha“ e formidabilă. E inutil acel „ieşi!" ca şi acel „pe loc!“ sau „numai decât!" căci ea dela sine m’a şi aruncat la uşă ca pe-o biată schijă. Dar înainte de a apăsa mânerul, domnul şef mă opreşte cu un „stai" răguşit, mâi mult o horcăială. Nu l-aş asculta, dar mi se pare că s’a luat după mine- Mă întorc... prin semne domnul şef îmi porunceşte să mă apropii— . 265 Îmi spune şuerat, bătându-se cu palma uşor pe beregată, ca să-î rfcvie glasul: — îmi pare rău de tinereţea dumitale!... Şi apoi cu totul fără tranziţie, iarăşi: — La urma urmei poate să fie şi vre-o eroare... — Da, da! se încredinţează singur domnul şef, dând pentru sine, în mod aprobativ, din cap... — O eroare, cu siguranţă! Altfel cum? Care-ar fi interesul... Adică interes ar p... dar prea ar p complicat pentru mintea dumitale... Insă... ce e de făcut?... Ce e de făcut? Şi priveşte rând pe rând la mine şi în gol cu ocţu neputincioşi în faţa ireparabilului ce se căscase, aşa de pe neaşteptate, dinainte-mi. — Ce e de făcut? Foarte simplu, i-aş putea răspunde: o nimica toată de îndreptare cu cerneală roşie. Asta e un lucru tot aşa de obişnuit şi elementar, pe cât de elementară şi de obişnuită e greşala de care domnul şef se înclppue atât de speriat. El pare însă că de-abia poate întrezări soluţia de scăpare. — Hm, să vedem, să vedem. . poţi să te duci... fym... Hm, cât de copil trebue să fi fost domnul şef la vârsta mea ca să mă creadă cum mă crede. De-ar şti el, cum îmi vine să râd de greşala aceia, pe care o păstrează încă în registru ca pe un trofeu şi de nedibăcia lui de a se preface, s’ar ruşina singur de atâta naivitate şi singur s’ar grăbi să îndrepte. Dar el mă socoteşte cu tot dinadinsul sub permanentă teroare, căci necontenit îmi spune: — Hm, nu văd interesul imediat... Ca să-ţi fi închipuit... nu-mi vine, nu pot crede... Domnul şef nu vrea să se lase de loc; umflă cu foaia proporţiile bagatelei. De-ar şti el cât de inutilă e străduinţa asta, pentru bietul lui scop... (Căci încă mă încăpăţânez să întârzii propunerea formală). — Bietul domnu’ şef 1 III Iar la nunta mea căzură toate stelele cerului- De sus apăsa lespedea neagră a norilor peste î tunerecul umed de toamnă, de puteai crede, în mijlocul fantomatecelor clădiri, că ai rătăcit printre coloanele de rocă ale unei grote marine. In sepimb toată noaptea aceia a clocotit de automobile şi a fost străpunsă de faruri, pe când copita cailor scormonea scântei din cremenea caldarâmului. Doar că botul maşinei întorcea la colţ şi îndată strada era inundată de puterea reflectoarelor. O lumină ce se tâta pe jos, ca o pânză aşternută, se întretăia cu alta ce venia perpendicular şi umplea toată circumscripţia XX X de-o apă tulbure jucând ca aburul. Iar peste tot, artificii plesneau în jerbe de stele căzătoare. Am pătruns la braţ cu maimuţoiul în biserica plină de sfârâitul şi de mirosul de moarte al cerei, printre cele două ziduri de curioşi. In penumbra jucăuşe am cetit pe unele feţe râsetul ab'a reţinut pe altele groaza nestăpânită. Căsătoria unui om cu o maimuţă! Mergeam sub imperiul acestei impresii, care de fapt nu era decât realitatea goală, căci urâtul odată ce m’a împins aci, numai avea nici un interes să mai mă vrăjească. îmi desfăcea voalul de pe oepii orbiţi, cu cruzime. Şi doar ar p putut sâ-1 lase acolo, pe frunte, voalul mântuitor al îndobitocirei. Când strania ceremonie începu, inimile amuţiră de spaimă, toate râsetele îngheţară în beregăţi. Cântecele răsunau lugubre sub bolţile veepi; prin fumul gros vedeam toată lumea aceia ştergându-se de recea sudoare. Eram catalepticul care aude cu ureepile lui galbene şi vede cu oepii lui ţepeni şi uscaţi, propria-i înmormântare. Cum, ăsta era un popă adevărat, care nu-şi smulgea patrap ul şi nu svârlea cartea din mână, ca să nu mai slujească un astfel de blestem! îmi venia să-l apuc de barbă şi să i-o smulg, strigându i: „Ticălosule. destul cu gluma!'1 Barba i-era o improvizaţie, care cu siguranţă ar p rămas în mâinile mele! Totul era o improvizaţie, o glumă macabră, pe care domnul şef o făcea cu mine. Cu siguranţă că toate măştile astea or să se ridice, o să pe un râs general, şi binefăcător, o veselie unanimă şi potoiitoare! Dar ceremonia înainta greu şi fumul lumânărilor devenia 1ot mai înecăcios. Noaptea umedă şi grea de-afară, îl ţinea înăuntru şi feţele toate păreau spectre prin perdeaua lui deasă. Farsa ccntinuă. 266 © BCU Cluj Aşteptam să mă întrebe: „Consimţi să iei o maimuţă?" Ca să-i pot râde în nas, „Consimt!“, ca pe urmă să strig îndată: „Hai, sfârşiţi odată comedia asta, chiar şi pemru o glumă, e prea de tot!“ Adevărat, o glumă aş putea face! Să răspund popei un „nu“ sonor care lovit de catapeteasmă să plesnească în mii de ecouri. Să văd cum se roşeşte nasul popei, cum se deschid fălcile domnului şef, s’aud de-alâturi pe micul maimuţoi scoţând un gemăt de uimire, ca acei pe care-i păleşte brusc boala copiilor. Să văd toată mulţimea aceasta care mă priveşte cu groază, agitându se în talazuri de capete, îngrşmădindu-se, dând busna peste altar şi peste lumânări spre a se desfăta mai bine de privelişte. Şi pe urmă de tot, când vuetul s’ar preschimba în clocot infernal, să bufnesc în râs: „Ho: ho... ajunge... Consimt să iau o maimuţă! Căci aşa vreau eu! nu voi, nu domnule perceptor! Dar preotul slujeşte cu gândul cine ştie unde, cu glasul lui de vrăjitor: par’că ar cânta cu nasul, căci buzele nici nu le mişcă şi versetele râsbesc pe nări. El nu mă întreabă nimic: oare nu ţine de slujbă întrebarea, ori el. în înţelegere cu domnul şef, a lăsat-o deoparte? Drace, ce atâta teamă din partea lor? Nu vâd cât de docil mă supun la toate? N’ar fi decât o simplă glumă, atât şi nimic mai mult, o simplă glumă nevinovată. Nimic. Mau apucat de mâini şi strâns mă învârtesc acum în jurul mesei: „Isaia dănţueşte 1“ Mai bine ar suna în seara asta „Daniil dănţueşte“ căci el o ducea tihnit în peştera fiarelor. Dansul lugubru se învârteşte necontenit şi de sus din amvon bomboane cad cu sgomot de pietricele pe prund şi buchete de flori. Domni şi domnişoare, a căror găteală zadarnic încearcă să ascundă ţara străbună, braţ la braţ, împart cocarde. Nu ştiu dacă aţi văzut pe păreţii hanurii°r ascunse în fundul văilor de munţi, cadrele acelea cu bătrâneasca alegorie a nunţei unui vânător. Urşi, lupi, iepuri, vulpi, mistreţi cu colţul cât pumnalul, veveriţe cu coada cât un târn şi câte alte fiare, braţ la braţ, îi formează cortegiul nupţial. E o biată, domoală şi naivă glumă bătrânească Insă la nunta mea văd aidoma tabloul acela care mi-a uimit peste njăsură anii de copil, de mult, nici nu învăţasem să cetesc... Braţul maimuţoiului îmi înşfacă braţul şi mă trage-., unde? Spre patul nupţial? Nu încă; mai e puţin până acolo, mai e ospăţul. Din urmă mă împinge şuvoiul animalelor de tot soiul. _ _ M’au scos afară în noaptea umedă ca gura de peşteră marină. M’am desmefecit alături de maimuţoi, pe pernele de piele ale unui prea elegant automobil. Gândul îmi cârmeşte puţin spre frumuseţea de vis. trecând cu toată greutatea maşinei stacojii peste şanţul unde se scursese din tâmpla găurită, sângele boerului cel tânăr. Şi-i revăd zâmbetul lăsându-se ca un senin rece de lună pe sufletul meu— Dar în urmă-ne s’a format alaiul antedeluvian şi’n mugete, şi’n urlete, şi’n scheîă-lăituri, botul maşinelor urnite, spre corabia strămoşului biblic* * * Potopul ne pândea sosirea să cadă. Cum pâtrunserăm înăuntru începu. In lumina orbitoare a becurilor, în număr îndoit pentru împrejurare, râurile de umezeală îşi şi umbriră albiile pe păreţi. Afară nu urla vânt, nu gemea nici un copac, sub apăsarea cumplită a vijeliei. Nu răsbâtea nici un vaer şi nimic iragic nu era în polopul de afară. Era doar ploaia aceea grea şi neagră, care doar mâ aşteptase fă intru în locaşul cel nou al vieţei. Şi-acum cădea monoton şi crâncen în huruit de darabană. Nici o modulaţie în cântecu-i sinistru, fără avânt şi fără încetare, repeţirea incontnuă a aceloraşi două note seci, la fel cu cântecele de petrecere sau de rasboiu ale sălbaticelor primitivi- Şin urletul acestei orchestre întristătoare până la ultima margine, înecând cu totul ţipătul puţinelor viori dinnăuntru, care zadarnic îşi mai încerca stridenţa, se sărbători adevărata nuntă. Fu o beţie cruntă, grotescă, şugubeaţă. Ţopâiră cu toţii, schelălăiră, mugiră. îmi trecură pe dinainte în pas de defilare, rânjindu mi cu dinţii lor albi şi ascuţiţi, cu caninii voinici şi încovoiaţi. Fu un vârtej nemaivăzut; o junglă în plină petrecere; sub bolţi şi ghirlănzi de frunze (căci sala cea mare a percepţiei era numai o verdeaţă) în râpănitul amarnic al unei ploi ecuatoriale, toată fauna exotică fi domestică, sări şi chirâi, ca toate lighioanele pământului. 267 Spectacolul era deopotrivă de temut şi de râs, Hm sfârşit deci prin a râde şi eu cu ţoală pofta şi nimic nu m’a mai întristat până la urmă. Nici măcar teama cu care mi se părea că râd uneori, (ne priveam astfel faţă’n faţa eu şi propria mea teamă şi râdeam pe întrecute) n’a isbutit să-mi strice dispoziţia. Nici cijiar în zori, când am părăsit sala de petrecere. (Pentru ca subalternii săi să ctjefuiască în voe, domnul şef avusese grija să potrivească nunta într'o Duminecă, ajun de altă sărbătoare) Htunci, de mână cu micul maimuţoi, am urcat, mânaţi de acelaş instinct satanic spre etajul de sus, treptele scărei două, câte două. In mintea-mi turburată de vin, spun drept că jucau în momentele acelea grădinile templului păgân al Hfroditei din Hlexandria (nu ştiu unde mai citisem blestemăţia asta) cu aleele presărate de grupuri monstruoase, împerecheri în piatră de specii îngrozitor de diferite, centauri strivind sub pântec fecioare despletite, arătări cu coarne şi picior de capră răpunând nimfe cu sufletul pe buze, masculi de lebădă desfătând zeiţe pe Jumătate adormite. Era dimineaţă deabinelea, când convivii întârziaţi, împinşi de aburul din cap mi-au bătut violent în uşă şi mi-au cerut, după bătrânescul obicei al suburbiilor „steagul roş". Când după sgomotoase şi nesfârşite parlamentări am isbutit să înţeleg obiectul doleanţelor lor şi am vrut să-l transmit celei — cum se zice la percepţie — „în drept", biata mireasă căzuse pe neaşteptate într’un somn aşa de profund că tot enormul scandal, ce urmă apoi, nu fu în stare s’o deştepte, Domnul şef, a cărui voce (avea într’ânsa ceva gros şi piţigăiat în acelaşi timp) păruse să conducă această stranie şi matinală expediţie, se grăbi acum să comande retragerea dat fiind că, argumentă el, astfel de obiceiuri sunt prea jignitoare pentru nişte obraze aşa de june şi „moderne" ca al meu şi al nepoatei sale. Degeaba! Percepţia circumscripţiei a XXIX-a nu mai vrea să ştie de căpitan; căci odată cu personalul ea întreagă trosnea din încfieeturi, se cutremura de sgomotul din năuntru şi duduia de ploaia de afară ce nu mai contenise, reclamând cu orice preţ drapelul cel roş. I-am lăsat pe toţi să urle şi să geamă — eram într’adevăr nespus de jicnit — până au amuţit cu percepţie cu tot. Căci vai, să fi răscolit toată odaia nupţială şi mi-ar fi fost cu neputinţă să le satisfac măcar cu o părere, barbaria şi necuviincioasa lor dorinţă. ‘ . . ' ' * * • * . H fost ca la trei luni după nuntă, când îmi veni ideea, care m înveseli într’atâta. Căci nu mult după ce devenisem nepotul său, domnul şef mă cljemă departe de ocţ)ii celolalţi şi cu aer de voevod ce-şi răsplăteşte sfetnicul îmi încredinţa un.. chitanţier. — Uite, îmi spuse, ţi-1 las cinci zile. „Hurora" (strada Hurorei) este a dumitale... Nimeni n’are voie să se amestece acolo... Bagă de seamă să te fereşti de funcţionari şi mai cu seamă de avocaţi... ai vre o doi pe-acolo... Hştia trebue lăsaţi moale şi gură puţină cu ei... Ducă-se dracului! Hi destui negustori cinstiţi acolo de-ţi rup ei singuri chitanţa în faţă şi la cotor nu se uită să-i tragi şi de păr. Hm să-ţi dau o listă de toţi; pe ei i-am şi vestit... am avut eu grijă din vreme. Ce te uiţi aşa la mine? N’avea nici o teamă... Ei zic bogdaproste că plătesc, ce plătesc... Că dacă-ar fi să le-o fac, le trântesc ni^te biruri... Eşti copil, eşti copil... Nu te teme, acuma mi-eşti nepot, n’am să te bag în foc... Cu timpul o să-ţi mai arăt şi altele, mai grele de înţeles.. Hei domnul şef făcu mâinile pungă, părând ca pipăe în aer ceva rotund. . — Hşa lucrând, — continuă dânsul — cu multă luare aminte şi fără lăcomie „...se poâte face ceva frumos... (Şi după o scurtă meditaţie) Eu drept să-ţi spun n’aş da circumscripţia asta, pe alta... s’a vorbit oare ceva despre ea?... ai auzit cumva?... Şi-şi răspunse singur făcând semne de protestare: Nu-u... Niciodată... Nu s’a pomenit... Căci asta e totul : cumpătarea... Hm ascultat cu ocţ)i mari şi urecţu lacome- Ciudat! (In sinţimânt de uşurare îmi urţiplea — sau mai just-îmi golea sufletul de atâta încărcare. Nu ştiu cum, dar mi se părea că m’am lovit cu piciorul de ceva tare, m’am aplecat uimit şî-am descoperit comoara stneilor Taina şi puterea urâtului! Prima subterană din catacomba unui uriaş mister. : ' Hm ieşit uluit, cu darul de hârtie sub braţ. Şi când am închis uşa după mine, cu toate că dădeam într’o încăpere la fel de luminoasă ca şi aceia pe care o părăseam, par’că aş fi răsbit totuşi din cea mai întunecată hrubă la soare, aşa clipeam ochii de orbit şi aşa m’am clătit pe picioarele, luate par’că de-o apă. Libertatea! mi-am şoptit în cuget. Hi văzut-o? Este ea .. Şşiit... şsut... Şi par’că tot călcând pe-o podea nesigură, mişcătoare, care-mi înşela călcătura la fiecare pas, m’am învârtit beat de bucurie printre birourile văduvite de funcţionari (era o Duminecă, zi în care domnul şef nu pregeta să-şi pună la punct pârtiile dragei lui meserii). Htunci s’a închegat dinainte-mi o fantomă neaşteptată; s a desluşit deodată în vederea mea uimită, aşa cum se încheagă imaginea în tubul înegrit al oceanului, aşa cum trebue să se fi închegat din umbrele amurgului drumeţilor spre Emmaus trupul mântuitorului. H fost întâi o pâlpâială vagă care a prins din ce în ce mai multă consistenţă în sufletu-mi ce se clătea de uimire mai rău ca picioarele; ocularul însă s’a mişcat dela sine şi imaginea a fost pusă la punct. Da. In faţa mea stătea tatăl meu. - Era tatăl meu. Oare de ce atâta uimire? Pentru că şi pe pgura lui cruntă, de om care păruse născut numai să se necăjească, iată acum se lăfăia alt simţimânt. Tatăl meu se mira — asta era ceva mult Ia dânsul — ba chiar părea tot aşa de uimit ca şi mine. — Te-ai însurat? ............. — Da. . — Hş vrea să văd pe soţia ta... Nimic mai prese- Vrea să vadă pe soţia mea, pe soţia copilului său. Ce-am de nu mă mişc,, par’că am prins rădăcini în scândură, ce-am de casc ochi atât de spâîmântaţi, de per’că aş p acum cincisprezece ani, când răcnea de-mi bubuiau urechile: — „Vreau să-ţi văd temele!11 Doamne, ce am de tremur? — Vreau să văd pe soţia ta, repetă tata, desarticulând silabele, ca acum cincisprezece ani. — Păi de!... îi răspund... Să mergem! Da, să mergem... Şi nu mă mişc de loc. Scândurile liepepate s’au închegat iarăşi şi mi-au înlemnit picioarele în materia lor uscată. Ce-am de tremur ? — Să mergem, spun din nou, . — Sus? face tata semn cu degetul. • ' — Sus! răspund... - — Mai stă cineva acolo? . . — Eu, ea şi unclji-său,.. —' Şi servitoare nai? - — Hm învoit-o aseară până mâine dimineaţă... Probabil că văzând numai cum dârdâi, tata a început să dârdâie la rându-i. Gura i s’a întredeschis într’o parte, ca acelor ce li s’arată o spaimă neaşteptată, un pericol manent... ‘ — Hcuma, în momentul acesta, cine se găseşte sus?... , — Nevastă-mea... — Nenorocitule, poartă ochelari de cei mari, bărbăteşti...? — Hre şi alţii mai mici răspund zugrumat- o., e o femeie... numai s’o vezi... — Hm văzut-o, răcneşte aşa de puternic tata^ că-mi înghiaţă în gât, cum ar îngheţa mercurul într’un termometru, tot şiroiul de vorbe convingătoare, cu care vreau să-l împroşc. Cu toate astea groaza lui e cu mult mai mare, ca şi când eu aş p scos răcnetul lui. Ochii îi cresc, cresc necontenit, iau proporţiile ochelarilor celor mari ai nevestei mele. întâi se dă de mijloc înapoi şi întinde mâinile par’că s’ar feri. Şi rosteşte cu mare groază: „Hstea-s fermece-.1' Şi apoi numai decât: \ — Vai de păcatele tele!.,. . • H deschis uşa. ■■■•.. ...... : -. •/’ Tată, abia pot să îngăimez. - V 269 © Dar el se scutură ca de-un fior şi se retrage de-a'nderetelea, ţinâr.d vârtos mâna pe clanfâ. Cu ochii aceia holbaţi îmi cercetează atent picioarele, mâinile, urechile. La urecţjia dreaptă tresare, ca şi când ar p răsărit deodată acolo, o ureche de măgar. , Şi se retrage necontenit Face semnul crucei şi piere. — Tată, strig cu atâta înverşunare, de-mi sbârnâie coardele vocale după pe-care cuvânt ca la u.i contrabas lovit.. Tată, tată! Şi mă năpustesc pe uşi, pe scări, în curte afară în stradă Nimic. Tata pierise. Iisus la Emmaus. Luneta şi-a schimbat brusc direcţia. Imaginea a dispărut. A fost o vedenie Rămân nespus de nedumerit, cu capul gol în strada pustie de Duminecă dimineaţa. Dacă a fost într’adevăr, unde a dispărut, căci mai e mult până la colţ... In colo e închis pretutindeni. — Ce mai faci? îmi miorlăe un glas mieros din spate. Mă întorc ca înţepat de colţii unui şarpe: Coana Frosa proprietăreasa! Toţi strigoii şi-au dat întâlnire azi dimineaţă, în preajmă-mi. ' — Cuum o du-uci... aşa...? (Lungea vocalele după obiceiul ei când vrea să-şi îndulcească vorba) „Aşa" însemna „în noua situaţie: însurat11. — Cum s’o duc? ca toată lumea... — Să vă dea Dumnezeu noroc.., e, nu m’aţi... invitat la nuntă .. da, să vă dea Dumnezeu noroc... — Da dumneata cu-um o duci ? îtni schimonosii şi eu vocea, ca s’o imit, privind-o pe sub gene satisfăcut dinainte pentru regretul, pe care-1 şi vedeam mijind pe pgura cu caturi... şi ce cauţi la ora asta pe stradă... Parcă nu te ştiam aşa de bisericoasă... — Ce biserică, maică? Că mă jupoaie de vie.,, dacă no fi cafeaua gata şi smântână de-un deget - Că d aia zisei: n’o să-i placă, e laptele cam apătos şi par’că-1 văd că strâmbă din nas. Şi luai drumul, femee în fire, ce mă găsesc, până la piaţă să-i aduc lapte proaspăt şi gros... — Da cine i ăla, coană Froso? — Georgică, maică, de s’a mutat, după ce-ai plecat dumneata... student şi foncţio-nar... el e la Comperative maică... E tânăr şi drăguţ tot ca dumneata. Adică de, ce să zic? de drăguţ, n’o fi el tocma, tocma, ca ti., .ca dumneata., dar e mai vioi maică şi are şi-o mustăcioară, de să 1 mănânci.. — Da leafa cât o are coană Froso. Nu cumva o are ceva, ceva mai mărişoară ca a mea? — Da ştie-1 norocu’ cât i-o fi? Că doar arvuna pe luna dintâi am putut să i-o apuc.. De geaba m’am mutat iar în pătucul meu, de geaba i am făcut larmă la fereastră .. de geaba mai m am făcut şi de râs, la striini, de geaba... Câ n’a ştiut multe şi-odată şi-a făcut bagajul... om hotărât, maică şi năprasnic... numai câ l’a luat în mână şi s’a şi pornit spre poartă... De, spune şi dumneata... mă îndura inima să las să-mi scape aşa voinic ? * • ■ * * . Cănd a dispărut şi această din urmă întruchipare a urâtului (aşa cum în poveste, dracul iese ca să piară la fiecare răspântie tot sub altă piele, dinaintea voinicului pornit să-şi caute idealul) hotărârea mea era luată, domnule proiuror. Da. Tatăl meu avea dreptate! Fusesem fermecat. Ori poate, la mesele acelea copioase pregătite de micul maimuţoi, mi se dăduse să beau cine ştie ce buruiană otrăvitoare de simţuri! Altfel cum aş fi putut să-mi leg viaţa de acest schelet, care se ridica atât de sinistru din patul meu, al nostru, din patul nunţei şi al căsniciei? Căci nu e decât un schelet negricios, ceia ce-mi rânjeşte într’una din maldărul de perini, un schelet ca acele găsite prin cimitirele dărăpănate; pe oasele încă bine legate, resturi de sgârciuri sau mumificat, acoperindu-le de acel strat vânăt-picuriu şi uscat de moaşte, care nopţi întregi îţi tulbură visele în copilărie. 270 © BCU Da, fusesem vrăjit! Cu descântecele ei zgripţoroaica (sau mai de grabă zqripţorui cel mare urâtul, de a cărui ex stenţâ reală dincolo de Rotarul celor văzute, mi-era cu neputinţă să mai mă îndoiesc de-acum) mă îniânţuise zdravăn. — Bun! mi-am zis, când cele două braţe de mumie se întinseră şi de astă-dată răşchirate spre mine. Bun! căci în ungherul minţei mele, dăinuia, nepătruns mister, ca lespedea aproape des-ipită de cuiul harnic al puşcăriaşului, confidenţa domnului şef; simţeam d ncolo de covârşitoarea ei greutate, aerul nocturn şi curat al libertăţei. Bun. Şi din ziua următoare, am luat în primire strada Aurorei. Am luat-o în primire, ca în deplină cunoştinţă de cauză şi cu sârguincioasâ răbdare să adun datele şi notele, cu care complectez aceste însemnări. (In voluminosul lor dosar, veţi găsi în copii extrem de fidele, care vă vor trimite direct la registrul sau chitanţierul respectiv sau la faptul acolo explicit arătat, toată ingeniositatea unui mare bărbat de finanţe, pe lângă care truda marilor vistieri trâmbiţaţi de istorie, de a-şi scoate statul din impas, e biată neputinţă sau adevărată şarlatanie; în afară de mecanismul perceperei impozitului pe strada Aurorei, veţi găsi cele mai fine matrapaslâcuri, cele mai subtile mijloace şi cele mai nobile străduinţe ca destul de răstrânsa noastră circumscripţie să dea pe lângă frumoase excedente în plină creştere, spre belşugul ţârei, să dea zic şi o modestă dar tot aşa de frumoasă cotă — parte zelosului încasator, spre folosul şi mulţumirea şi-al uneia şi-al celuilalt). O, departe de dumneavoastră gândul, domnule procuror, că adunând aceste modeste documente, şi predându-vi-le, am năzuit cumva să-mi uşurez partea mea din vină sau să cer să mi se înlăture povara ei de pe umăr. Na, căci vina mea există; ea constă în diabolica voluptate ce-am simţit pe când îndeplineam până la extremul punct practicele domnului şef, de a le gusta întreaga lor savoare, de a mă închipui însuşi domnul şef, de a râde ca el, de a da ca el ochii peste cap, când tocmeam cu contribuabilul preţul favoarei ce-mi cerea să-i acord. Şi vă pot asigura că totdeauna am isbutit de minune. Era însă şi este o altă ispită care m’a încercat şi mă încearcă grozav de crâncen, că nu-i pot resista ori ce-ar fi să se întâmple. E ideea cea veselă, ideea care mi-a venit pe neaşteptate, impunătoare şi iresistibilă, odată cu chitanţierul ce mi-a încredinţat domnul şef — socru-meu unchiul, cum mi se lămurise că-i de cuviinţă să-i spun. O nimica toată, veţi zice, o copilărie, o stupiditate! Convin. Totuşi o să conveniţi şi dumneavoastră, că trebue să pe o privelişte inedită, biruitoare, covârşitoare, cum ar p bună-oară un peisagiu dintr’o planetă îndepărtată, celui dintâi ochi înarmat cu telescopul distrugător de ori-ce distanţă. Dar ascultaţi, ascultaţi să vedeţi cât de caraghioasă este ideea asta, care mă determină să mă dau legat în mâinile dumneavoastră— ...Dacă aţi urmărit cu cât de puţină luare aminte aceste însemnări modeste, aţi văzut cu ce metodă şi cu câtă îndârjire şi cu câtă necruţare am fost urmărit, învins, dominat de acea iasmă negricioasă şi imaterială, cu putinţă însă de a se materializa în cele mai diverse chipuri de animale, dacă pot spune aslfel, umanizate, pe care am denumit-o: urât. Ei bine- am răbdat destul! E rândul meu acim să văd pe iubitul meu binefăcător, pe negri-iosul de domnul şef şi pe negricioasa mea soţie, pomenindu-se amândoi cu dumneavoastră, domnule procuror, pe uşă. întrevedeţi acum. cred, farmecul acestei împreiurâri- Orice pe lumea asta nu plăteşte o astfel de privelişte: să vezi pe domnul şef, pe iubitul domn şef Vasilescu, cum i se opreşte râsul de toate zilde ca un os în gât şi cum cele două u.ărgele negre de sub sorâncenele stufoase se cască deodată, prefăcând doi ochi mici de şoarec în orpt de elefant; iar pe strania lui pqurâ ce n’am isbutit a plasa în întreg regnul animal să vezi cum una după alta se sapă cutele stupoarei celei mai sublime: „Cum frate, dar el nu şi-a dat seama că se nenoroceşte la fel Căci dom iul şef, ca tot ce e urât, e incapabil să preţuiască un gest de Samson. (Sfârşit) CRONICI IDEI, OAMENI & FAPTE OMUL CARE A TRECUT.., (IMPRESII) vjlMI amintesc astăzi, măicuţă, de semnul cel roşu pe care-1 purtai pe cărare şi de Sari-ul ce te înveştmânta"... Era un fragment din „Căminul şi Lumea" ce nu-mi dădea pace şi ’mi revenea în minte ca un verset. Cunosc de mult povestea leit-motivelor acestea stăruitoare — jumătate muzică, jumătate imagină — care furişate printre clipele cele măi banale ale zilei, statornicesc o lume în noi. Acum murise cântecul şi doar imagina unui .text englez, clar, şi totuş frământat de y şi de w, stăruia, pălind uşor. Realitatea omora rezidiul livresc. Il revedeam. In faja mea, deasupra unui însângerat buchet de garoafe semnul cel roşu, călătorea. Ghemuită într’un colj de sofa, purtătoarea lui, aromea cu fruntea în florile ce le primise. Un soare luminos de toamnă îşi juca raza şi umbra în voia schimbărilor de drum, pe care trenul îl căuta dealungul Bărăganului. Liniştea unei odăi tihnite dormia în micul salon călător, unită cu mişcările unui leagăn. Pe masă, lucrurile se odihneau şi ele, strânse din toate părjile lumii: fructe rumene şi crizanteme mari şi reci la pipăit; ţigarete galbene cu un miros pătrunzător; o carte sfântă a Ungariei, frumos împodobită şi tipărită în englezeşte, lectură de drum, dăruită de curând de o deputăţie solemnă; câteva brăţeri de aur bizar cizelate şi cărţi, cărţi multe, toate cărţile lui Rabindranath Tagore în limbi armonioase sau aspre, aşteptând mâna stăpânului lor spiritual, ale cărui cânturi le purtau, fără să-i fi simţit vreodată stăpânirea. Bătrânul îşi pierdea privirea în zare şi cu ea, gândul. Stăruinţa cercetătoare a ochilor mei, stăruinţa aceea care pune un fel de - materialitate greoaie în jurul clipelor de visare, îţi atrage atenţia şi te nelinişteşte, nu ’l supăra. Ochii mari deschişi, nu vedeau nimic în afară. Rabindranath Tagore, are în ochii hii frumoşi şi magici, atunci rni-am dat seama, în a-ceiaş clipă, expresiuni cu totul diferite. Din profil, arăta în totdeauna o severitate, o severitate bună şi îngăduitoare. Când îţi vorbeşte însă, îi vezi în privire o blândeţe şi par’că o imensă şi permanentă bucuriei de un 'lucrul misterios, care îţi. scapă. Numai când gândul pe care vrea să-l exprime îi cere o mai mare concentrare, sau când versul, care la el e în totdeauna cântec, îl înfioară, capătă o fixitate de extaz, îndurerată. Bărăganul de toamnă îşi întinde pustiul de ţărînă, ca o mare de tuciu. Tagore deodată mi’se adresează, cu vocea lui subţire, surdinată, privind cu grije la somnul celor care dorm în jurul nostru: _ — Cum seamănă cu o parte din ţinutul ţării mele! . Un sat moşoroit şi trist trece fantomatic prin geam. Bătrînul se miră ca de o întâlnire neaşteptată. Apoi urmează un schimb de priviri cu fiul său. Acesta din urmă — sociolog şi agronom— îmi transmite gânduT cu aceeaş ,vocfe [tărăgănată şi melopeică: - - , 1 . — Cine e mai mare la d-voastră într’un sat? Ii explic. Neliniştit, căuta aşteptând în înşiruirea mea de figuri administrative, pe jandarm. II numesc, în sfârşit şi pe acest reprezentant al puterii. Acelaş schimb de priviri enigmatice, dar de data aceasta dela fiu la tată. Nedumeririi mele, cel mai tânăr, se grăbeşte să-i pună capăt: — La noi, în India, jandarmul englez e cel 272 © mai mare personagiu dintr’un sat. Intr’atât e de sădit în sufletul ţăranului indian respectul şi chiar admiraţia pentru acest reprezentant al Metropolei, încât mai totdeauna în faţa judecăţii, după ce i s’a făcut dreptate, şi i se face întotdeauna când o are, ţăranul mulţumitor, îşi arată satisfacţia şi gratitudinea sa judecătorului englez, urându-i să ajungă să-l vază jandarm în satul lui. _ Tagore zâmbeşte şi aprobă dând din cap. S’a întunecat. De-acum toată lumea ia parte la discut e. Dar e în purtarea tuturor a lor săi fată de Tagore, o rezervă şi o defercnjă^ care pune o atmosferă şi mai impresionantă în jurul hieratismului bătrânului poet dela Santini-Ketan. D'n balta Feteştilor, greoaie şi plină, abia se desprinde de zare o lună uriaşe şi roşcată, improşcând apele cu polei. In micul salon călător anan'tia aceasta este salutată cu bucurie de toţi. încă puţin şi dincolo de Dunăre, Cerua Vodă apare înjepată de luminiţe. — Mama şi copii! (Luna şi luminile) şi nepoţica lui Tagore sare bătând din palme, de bucurie, fără ca să pot lămuri precis dacă veselia aceasta i-o dă priveliştea reală, sau răsfrângerea ei în imagină. Dintre toţi, cel mai atent şi sensibil la imaginea fetitei a fost bunicul său care o chiamă Ia el şi o recompensează cu mângâeri, ca pentru o temă răuşită dealungul unei discipline impuse cop’lnlui. „La ţărmul mării lumilor fără sfârşit, se-a-dună eopiiii"... Aşa a legat cândva Tagore aceste două lumi. Şi astăzi, întocmai cum fratele său Tyotirindra supraveghea şi sădea od'nîoară ritmul în desvoltarea muzicală a lui Rabindra-nath, bătrânul Tagore supraveghează îndeaproape, ca pe nn dar deosebit şi distinctiv, funcţiunea aceasta de a imagina a nepoatei sale. Trenul s’a oprit. Rabindranath îşi semnează volumele, pe care le întâlneşte pentru prima şi ultima oară în viaţa sa, ca pe nişte străini. Perspectiva aceasta a operei sale, care îl asaltează strângăndu-se pentru o clipă în jurul său în atâtea tipare de sonorităţi, îl pune pe gânduri. Şi fără voie, pe şoptite, poate şi pentru a ne satisface o întrebare pe care ne-o bănuia dar nu îndrăsneam să i-o punem, se lasă furat de o amintire: — Sunt aproape cincisprezece ani!... Fusesem greu bolnav... Medicii mi-au interzis orice muncă, orice încordare sufletească. Dar cum mă deprinsesem de multă vreme sa nu las nici o clipă neîntrebuinţată, mi-era greu, în afară de orele mele de meditaţie, cărora le acord ceeace li se cuvine ori unde m’aşi afla, să stau inactiv. Şi atunci am întreprins traducerea poemelor mele bengaleze, în limba engleză. Nu mult după aceea, întreprindeam o călătorie de convalescenţă prin Europa. Intr’o doară am aruncat în fundul cufărului şi manuscrisul traducerii. Sosit în Anglia nu m’am preocupat de el, decât mult mai târziu când l-am cit't pentru puma oară bunului meu prieten, marelui poet Ycats. Lui Yeats i-au nlăcut dar părea neîncrezător în judecata Iui. Pentru una din serile următoare el a strâns pe criticii cei mai de seamă ai Angliei, şi le-a citit volumul. Rezultatul lecturii nu a fost dintre cele mai en-tnziaste. Dar f’ecare a luat un eemplar acasă. Peste câteva zile, fiecare mă descoperise, ditirambic. In urmă a venit succesul cel mare... Povestea, urmând cu mâna pe pagini, horbota minunată a semănăturii sale bengaleze. Apoi, deodată totul s’a sfârşit. Ar fi fost brusc dacă n’ar fi avut o firească eleganţă şi o moliciune specială, gestul cu care întreaga sa fiinţă s’a strâns deodată, fugind în adâncuri. Până să-l cunoşti bine, îl urmăreşti pas cu pas pe Tagore, în asemenea momente, cu două registre în care să-l încadrezi: t;miditete sau bizarerie. Nu e nici una nici cealaltă. E un ritm organic al vieţii sale sufleteşti. Clipele intense de viată strict personală, răsărite la voia subconştientului său, el nu înţelege sa le reglementeze după modă şi discipPnă europenească. El le trăeşte, secerându-le rodul. E viata sufletească, productivă în fiece clipă. Şi iarăş s’a făcut o legănată tăcere, populată de astă dată de umbrele reci ale serii. In depărtare strălucea ochiul farului iar subt el, întinsul mări, de care ne apropiam, drum deschis, fără pulbere nici stavilă pentru calea de reîntoarcere în ţară, a bătrânului cântăreţ dela San-tinilcetan. ION MARIN SADCVEANU C L A U D E“ MrO NET A murit în vârstă de 86 ani un bătrân al cărui nume a ilustrat ceva de mult lăsat în urmă de evoluţia picturii europene. Timpul şi-a şch'mbat repede chipul ca un tânăr pasionat dc vârtejele unui bal mascat, iar Claude Monet, devenit o figură istorică pe car-e cei mai mulţi nici n’o mai credeau în viaţă, şi-ar fi putut privi opera şi înrâuririle cu o obiectivitate amară şi cu un scepticism ce ar fi fost în stare să-l ducă până la o adevărată răscoală interioară faţă de sine. Dar Mooet s’a mulţumit cu o . resemnare rapsodică şi anti-eroică, s’a mulţumit să picteze şi mai departe arbori subţiri ş:i destrămaţi ce tremură într’nn aer şi mai destrămat, stânci ce vor sa fie mima îmbinare de culoare, melodie de coloare şi niciodecum mai mult. A fost ultimul din ple'ada cea mare şi glorioasă a pictorilor impresionişti francezi, a fost cel mai impres:onist dintre toţi, în totdeauna îndepărtat de temperamentul suveran a! unui Monet sau Renoir iar, în ce priveşte calitatea operii, mai de seama unui Pissarro şi şi Sisley, cu toate că aceştia au avut un rival mai egal, feriţi fiind de desechilibrările lui Monet dar şi excluşi din acel domeniu psihic de propeţime intensă în care au fost create lucrări atât de preţioase ca „Biserica St. Germain l’Auxerrois din Paris" şi atâtea peisagii din regiunea Seinei. Se ştie altminteri că întregul curent impresionist şi-a primit numele după un tablou al Ini Glande Monet; „Impression", «sf* 27.3 Ş © pus la Paris in anul 1879 şi că artişti, ţnult.şvv-per io fi lui, au văzut în el un îndrumător şi un conducător. Teoriile lui analitice despre culori şi despre disolvarea elementelor formale în în, tregul de culoare au făcut epocă, până ce orice părticică masivă era disolvată în fluidul pictural al operelor impresioniste. Căci îndată ce apăru programul impresionist, arta liberă trebuie să fie întrucâtva stingherită, încătuşată de formule. Astfel cei mari şi l'beri, Monet, Renoir şi -Degas, sau desvoltat în mare măsură dincolo de graniţele curentului, pe când Monet. teoreticianul consecvent, s’a cufundat în nimicnicia unor simple experimente de analiză coloristică. Pictura lui Claude Monet a trecut prin foarte •multe faze, înainte de a ajunge la o expresie mai defin’tivă şi proprie. Inrâruririle hotăreau ? mai întotdeauna soarta şi categoria, intenţiu-nea şi acordul fhial al artei- lui, până ce formula atotputernică a fost găsită şi exploatată într’un mod excesiv şi tot mai puţin rodnic. . Courbei şi Coroi, apoi Edouard Manei şi Pis-sarro, iar şi mai târz'u Joukind şi Turner nu-i sunt numai pilde, ci puternici animatori ai picturii lui. După aceste nume se socotesc şi etapele impresionismului său. Sub influenţa lui Monet a lucrat acea ,.Camille“ din BremerKun-siahalle“ şi d'n Muzeul Simu, sub influenţa lui Jonkind „Bărcile din Honflcur" pe care le adăposteşte acclaş muzeu al Capitalei noastre. Ca - şi Manct, Claude Monet a pictat un „dejeuner • sur l’herbe". Dar figurile puternice ale marelui exemplu s’au prefăcut la Monet în câteva pă-puşele îmbrăcate în somptoasele îmbrăcăminte ale timpului. Comparata între cele două lucrări e dureroasă şi nu mai puţin dureroasă rămâne . constatarea că tocmai inconsistentul englez Turner i-a devenit apoi zeul suprem după care-şi croia lucrările. Ciclul .„Londres" expus în anul 1921, e mai mult decât o reverenţă faţă de fiul Britaniei, iar ciclul ,,Venice“ e ultimul care îţj-chee şirul lung-al acelor serii de pânze, începute Cu redarea catedralei din Ronon în 16 tablouri, dintre care fiecare era lucrat la o altă oră a câtorva zile de vară. Virtuozitatea lui Monet era, fireşte, destul de mare, iar ,un om iniţiat în aspectul atmoşferii din Franţa ar putea ghici şi astăzi, dacă o pânză dintr’acestea â fost pictată la prânz Sau la ora' trei după amiază. Culorile extrem' de subtile au devenit adevărate bijuterii, iar pictorul un foarte respectalul decorator al arh’tccturii catedralei. Dar nici cu -aceste, experimente, faima Tui Monet n-ar-fi fost prea îndreptăţită. Calităţile- şi meritele deosebite ale lui Monet erau într’adevăr altele şi. s’au manifestat într’un singur deceniu, -al lungii lui vieţi. Rousseau şi Daubigny au pictat peisagii franceze dar n’au văzut pădurea, pentrucă şe apropiaseră prea mult de tulpinele grele ale copacilor seculari şi n’au văzut nici acele islazuri şi lunci ce se ’ntind dealungul Seinei.. De, abia .Monet a descoperit acest peisagiu pentru arta franceză şi a făcut-o în cea mai proaspătă şi cea mai puţin teoretică epocă a - picturii lui, când înarmat numai eu îndrăgostirea lui fenomenală pentru, sclipirile şi melodiile suave de culori, a trecut prin Aregenteuil şi Rusii, Saar-dam şi Vctheuil. Destul de independentă, intuiţia şi entuziasmul lui deslăjiţuit s’au strâns în câteva opere ce ilustrează. împreună cu altele, întreaga evoluţie a -artei- franceze dintr’a doua jumătate a secolului trecut. Aceasta i-a fost , fanta în istoria picturii. - . In haosul turbure şi în nesiguranţa zilelor noastre, plecarea lui Claude Monet din lumea celor vii e o aducere aminte de o suveranitate dispărută, de o libertate largă, niciodată pripită. Pictura franceză îşi are astăzi principii şi conţii ei; pe timpul lui Mouet mâi trăiau regi. OSCAR WALTER CISEK •: SF. CLARA Se pârguese greerii la soarele domol al Urn-briei, Se culcă pături-pături, în bătaia vântului, spicele de fân copt. Se desfac în dogoare trunchiurile de măslin, cu măduva lor negricioasă, din care răsar tremurătoare crengile plăpânde: roată de argint verde. • * Zoresc fără spor carele roşii, pe coasta ciotu-- roasă de piatră -spartă; se cumpănesc desagii vărgaţi ai măgăruşului pe cărările şerpuite de ! pe muntele Subasio. . , Chiparoşi stufoşi proptesc malul lutos- de sub temelia mănăstirii şi umplu •— în perspectivă — ! golurile podului de bolţi suprapuse, cu coama lor cernită: perdele lăsate între chenarele de , piatră trandafirie ale ferestrelor boltite, — mai mari. mai mici, înalte cât chiparosul, — de sub temelia bisericei Sfântului Franeisc. .. Linia ncted-arcuită a colinei, înfrântă pe coa» . njă de ruina tăioasă a fortăreţei papale, se profilează conturată precis de-o dâră albastră, su--..flată cu pulbere do .awi’î Mim. wm dimineţi franeiscflue- DIN ASSISI Sub coastă, aleargă în linii frânte suveica de piatră a uliţelor medievale. In crăpătura roasă de ploi a „uşii morţilor", se strecoară o şopârlă speriată de un copil oacheş, care se joacă singur, fără ţipete, bătând cu nuiaua tăetura acoperişului din faţă pe drumul albit de soarele pieziş. • .Curteap.Ustie din laţii Basilîeei, -ţiu- gangul goli t de pelerinii risipiţi la cele - patru vânturi, ciripeşte de vrăbii cuibărite în clopotniţa, colţuroasă şi în florile de piatră roşcată ale faţadei. Lumina caklă de-afară se topeşte în negura înfrigurată o. BasiliCei-de-jos. -.- ' • Cele trei tăeturi adânci, din piatra zidului, în fund — la altar — spintecă întunericul criptei cu licărirea violetă, a. vitrourilor de sticlă; afumată. ' . ' : -.. Se ghicesc prin unghere, zidurile înflorite, fără rost, cu migala afrescurilor -trecenteşti, din care se desprind figurile - desăvârşite de, .GiotţoV dă* mito cu -yîaţă, c^a-' viaţa,-; Sfântuluifcr§npiş«Ş, * *- * © BCU Câţiva „fraţi" graşi, Încălţaţi cu saiul negru, cântă verăete-latineşti în stranele nevăzute din fundul „corului". Graba lor developează monotonia psalmodiei guturale. In faţă, un alt „frate" tălmăceşte alegoria celor patru „vele" din bolta încrucişată de-asupra altarului, pe treptele căruia îşi odihnesc vulgaritatea laică cei câţiva drumeţi străini, cu gulere ridicate, ochi miopi, urechi afone. La stânga, jos, îmi înfloreşte în ochii înduioşaţi, afrescul lui Siuione Martini: alături de alte, câteva chipuri de sfinţi şi sfinte, pe care strălucirea „Luminoasei" le osândeşte la anonimat, regăsesc figura sfintei Clara din Assisi. _ ...Clara nomine, vita clarior, clarissima mori-bus — Slava din jurul capului — înflorită naiv în, tencuiala zidului, cu aurul învineţit, ca în toate icoanele maeştrilor din apropiata Sienă, ca în icoanele fericitului Frate Angelico şi ale tuturor iconarilor înrâuriţi de meşteşugul zugravilor bizantini — împrejmueşte zâmbetul cel neînţeles al Giocondei din Assisi, pângărită de ciopliturile unei muchi de ciocan nepios. Cutele năframei lucrată în fir, rotunjesc fruntea golită de revărsarea bogată a spicelor de păr, în timp ce umbra străvezie a pânzei în jurul capului, dă şi mai plăpândă gingăşie obrajilor pre-lung'ţi de linia îndoită a gâtului: potir de floare, legănat pe un lujer prea subţire. Draparea din faţă a năframei, peste rotunjirea umerilor nesimetrici, cu sinuozitatea cutelor sale, dublează linia rotundă a aureolei, închizând astfel într’un cerc bine îmbinat chipul Sfintei şi făcând din zâmbetul gurei întredeschise centrul ideal al acestui magic cerc. Ochii migdalaţi de orientală; arcuitura de compas a sprâncenelor învoalte, de-asupra nasului prelung şi supţ:at; zbaterea întârziată a pleoapelor înpăinjenite de genele răsfrânte; gura mică, peste care flutură, abia ghicită, o chemare în şoaptă, un nume, un zâmbet ori un oftat, rând pe rând şi toate de-odată; mâna furişată pe sub mantie cu o frunză de trandafir uitată între degetele încremenite în extaz; dar mai ales privirea ochilor Sfintei — stele negre ce se ridică pe zarea lucioasă a unei ape fără fund — misterul în care pluteşte această privire, face să-mi înflorească şi acuma în ochii înduioşaţi chipul Clarei din Assisi, din afrescul zugrăvit în cripta Bazilieei-de-jos, ziee-se, de către Simone Martini. * * * Aceasta Clara (Chlara: luminoasa), întemee- toarea Ordinului de călugăriţe franciscane, chemate „ci ari se" după numele său, a fost cea dintâi şi cea mai supusă dintre prozelitele tânărului predicator Francisc, la începutul învăţătu-rei sale din Assisi. Se născuse şi ea tot în acclaş târguşor în anul 1194, din cea mai răsărită aristocraţie din partea Jocului, păstrându-se până azi tradiţia „palatului" familiei Scifi la Assisi, aşa cum se păstrează aceea a „palatului" părinţilor lui Francisc ori ai^ lui Iacopone din târguşorul Todi. ^ Ca. în toate biografiile legendare ale timpului, şi în aceea a Clarei se găsesc, alături de fapte controlabile istoriceşte, elemente hagiografice, introduse de' biografi pentru a întregi cadrul şi a da în aceîaş timp vîeţei sale acea atmosferă de miraculos care s’o încetăţenească iu' conştiinţa poporului ca o figură de sfântă. Iată, de-o pildă: mama Clarei, femee cucernică, umblase în pelerinagiu până la Ierusalim; copilă de şapte-opt ani, Clara citea „Viaţa Sfinţilor" (obicei generalizat de altfel în Evul Mediu), purta sub haine un ciliciu de păr aspru şi rostea multe rugăciuni în fiecare zi; la cincisprezece ani se împotrivi deci voinţii părinţilor de a se logodi, cu toată stăruinţa lor înverşunată. Conversiunea recentă a bogătaşului Bernar-doiie, predicile lui în catedrală, cu dezlegare de-la Papa însuşi, dar mai ales exaltarea mistică în care trăia populaţia Umbriei în acel răstimp, înrâuriră atât de profund asupra tinerei Clara încât se hotărî să părăsească cele lumeşti, logo-dindu-se cu Isus, cerând sfat şi ajutor dela Francisc; iar el, care cunoştea desigur pe Clara şi nu era străin de frământările sale sufleteşti, hotărî să „fure lumii păcătoase o pradă atât de nobilă, ca să îmbogăţească cu ea pe dumnezees-cul său învăţător", după cum spune legenda. -Criza spirituală şi exaltarea mistică, sub neîn-doioasa înrîuirire a predicilor tânărului Fran-eisc prin bisericile din Assisi, atinseră paroxismul în 1212, când Clara Scifi, hotărî să ia calea mănăstirii. ...Martie 1212. Primăvară. Dumineca Floriilor. Popor îmbrăcat de sărbătoare, urcând spre piaţa Domului, cel cu leii de piatră susţinând colonadele răsucite ale portalului gotic, cu faţa-da-i geometrică de piatră ruginită, cu clopotniţa lui romanică. Smerita mamă a Clarei, nobila Or-tolana Scifi, îndreptându-se într’acolo, cu cele patru fete ale sale (alături de Clara — Agnese, Penenda şi Beatrice), — dintre care cea dintâi luminos de frumoasă în strălucirea celor optsprezece ani şi a celor mai bogate haine de sărbătoare, — Ortolana Scifi nu ştia că aceea era ziua în care gânditoarea Clara îşi lua rămas bun dela lume, dela casa părintească, dela cele mai duioase amintiri ale meiancorcei sale copilării. In noaptea următoare, cu spaima în suflet, dar hotărîtă şi neînduplecată, fugind de-acasă pe-o „uşă de mort", coborî printre livezile de măslini şi printre vii, până în vale la Porziun-cula, colibă de piatră, schimbată de Francisc şi de cei dintâi urmaşi ai săi în bisericuţă şi sihăstrie. Iată-i pe cei câţiva „fraţi" eşindu-i în cale cu torţele aprinse; iată flacăra nes gură a unei candele sfârâind sub bolta de piatră dela umilul altar neîmpodobit; iat’o pe Chiara Scifi, bogată şi nobilă, despoindu-se de mantaua-i de preţ, spre a se lăsa îmbrăcată în saiul de dimie, încinsă cu un curmei înnodat, tunsă fără milă, îmbrobodită cu un zăbranic negru, încălţată cu opinci de lemn, pe piciorul .gol. Şi-apoi, ascunsă de Francisc la Bastia, într’un schit de maici. Descoperită fuga de rude şi părinţi, descoperit ascunzişul convertitei, nici armele, nici furia, nici alintările mamei nu înduplecară îndârjirea de neofit a tinerei „franciscane", pe care ocrotitorul său o ascunse apoi într’un alt schit din preajmă, mai bine apărat. Şaisprezece zile dela fuga Clarei, venea să stea cu ea în mănăstire cea de-a doua copilă a Ortolanei Scifi, Agnese, logodită şi ea — ziua nunţei se hotărîse — coprinsă de aceeaşi exal- 275 © care .mistica, suferind înriurirea acelei crize spirituale care va degenera în excesele Flagelărilor lui Ranieri Fasani tocmai în această vreme. împotrivirea părinţilor, rugăciunile, ademenirile şi lovirea cruntă a Agnesei, spre a o întoarce de pe calea conversiunei, nu folosiră prea mult, de oarece şi cea de a treia soră a lor, Bea-trice, urmă ceva mai târziu pilda Clarei şi a Agnesei. Clara întemeie cinul femeilor franciscane, de îndată ce Francisc dobândi dela călugării Ca-maldolezi de pe coasta muntelui Subasio un schit al lor, închinat Sfântului Damian, în fi.nţă până in bilele noastre, aşa cum l-a părăsit Clara acum şapte veacuri. Clara a stat aici toată viaţa, patruzeci şi unu de ani, cu cele dintâi „clarise", ducând viaţă de perfectă^ francis-cană: „disciplină** trupească, penitenţă, rugăciuni, muncă, evlavie, sărăcie, devotament şi umilinţă faţă de celelalte „surori**, voie bună şi admiraţie pentru marea personalitate a lui Francisc. ^ w ^ ^ In vreme ce bogaţi şi săraci, bărbaţii părăseau cele lumeşti spre a-şi închina viaţa faptei Sfântului Francisc, în vreme ce acesta întemeia-se „familia** dela Porziuncula, Clara făcea a-celaş lucru la San Damiano, punând temelia cinului de călugăriţe franciscane, prin râvna sa dar şi prin dorinţa ce simţeau multe alte femei bogate de-aşi vinde averile spre a le dărui la săraci ori a zidi cu ele schituri în care să trăiască o viaţă închinată pe de-a’ntregul evlaviei întru Dumnezeu. Tocmai d'in pricina succesului dobândit de Francisc şi alături de Clara, trebue să ne explicăm graba Papilor de a recunoaşte oficial înjghebarea lor călugărească şi „regula** care stătea la baza noului „ordin**. Ajunsă stareţă a mănăstirii (1215), Clara nu, simţea mai puţin voluptatea de a se umili în faţa celorlalte „surori", oprind pe ‘•eama ei treburile cele mai îmjositoare ale vieţii în comun. „Sărăcia" cea mai desăvârşită — în înţelesul trupesc şi sufletesc — era năzuinţa ei de toată ziua şi legătura cea mai puternică cu Sfântul Francisc. Bolnavă, îngrijea de bolnavi; ostenită de drumuri lungi (cerşea din poartă ’n poartă pentru săraci), împletea odăjdii pentru bisericuţele de ţară din partea locului; isprăvită slujba în comun, rămânea nopţi întregi cufundată în extazul mistic al Crucii, pe care o contemplase Francisc însuşi, în preajma conversiunei; istovită de nemâncare şi nesomn, se odihnea pe un maldăr de găteje' uscate, cu un lemn la căpătâi, într’un ungher al chiliei; postind, mânca de trei ori pe săptămână pâine cu apă; trupul şi-l chinuia cu o piele aspră de porc, netăbăcită. Exces de ascetism primitiv, sălbatec, tebai-dian, cu care însă Francisc nu se învoia totdeauna, ţinând de rău pe Clara şi dovedin-du-se prin aceasta un spirit nou, nu departe de cei dintâi premergători ai Renaşterii, care înţelegeau să redea şi trupului şi minţii deplinătatea tuturor facultăţilor. Cele câteva episoade (de altfel „istorice**) din viaţa Clarei la San Damiano, dar mai ales asedierea schitului de către mercenarii musulmani ai împăratului Frederic al 11-lea şi curajul dovedit cu acest prilej de Clara; eroismul energia. curajul ei nestrămutat şi voinţa-i uebănuită; avântul cu care s’a dovedit gata să înfrunte, bolnavă şi bătrână, urgia Arabilor care ucideau în Maroc pe cei dintâi predicatori franciscani; se meţia arătată de Clara într’un conflict cu Papa însuşi (în care trebue căutată obârşia seculavei lupte dintre franciscanii Spiritualişti şi cei Con, ventuali), toate aceste aspecte bine precizate ale personalităţii sale ne duc spre fundamentul de spirit practic care stă la baza misticismului italian şi care, înlăturând posibilitatea unui misticism pur, abstract şi buddisric, se întruchipează în figuri ca aceea a Sfântului Francisc, a lui Ia-copone da Todi, a Sfintei Caterina din Siena ori a lui Girolamo Savonarola. Adânc îndurerată de moartea lui Francisc (1226), Clara îşi mai duse totuşi zilele până în 1253 (Dante se va naşte la Florenţa peste doisprezece ani), când îşi dădu şi obştescul sfârşit în umilul ei San Damiano cercetată de Papa Grigore al IX-lea (stabilit cu scaunul în Peru-gia, capitala Umbriei); îngrijită de Agnese, venită în grabă dela schitul de lângă Florenţa unde ajunse la rândul ei stareţă: plânsă de în-' dureratele-i „surioare"; plânsă şi de cei trei prieteni devotaţi ai Sfântului Francisco, Leone, An-gelo şi Ginepro. Legenda spune că în clipa morţei Clara avu o vedenie luminoasă: pe uşa chiliei intră un alaiu de fecioare îmbrăcate în alb, cu coroniţe de aur pe cap, dm mijlocul cărora se desprindea o altă Fecioară îmbrăcată în alb, cu coroană de nestimate; şi Fecioara aceasta se apropia de patul Clarei şi-i întindea pe faţă o năframă albă, cu flori de fir de aur şi Clara îşi dădea sufletul cu faţa luminată de un zâmbet nes’gur, cu ochii împainjeniţi de bătaia întârziată a pleoapelor de plumb. Trupul ei de mumie, moaşte în raclă de argint, zace până azi în cripta de sub biserica Santa Chiara din Assisi, săpată în stânca muntelui, la fel cu aceea care ascunde moaştele Sfân- ' tul ui Francisc din Basilica-de-jos. ■ . * $ ri Coborînd coasta abruptă înspre San Damiano, găsesc valea înpânz:tă de-o perdea de nori vineţi caşi dealurile din potrivă, în amurgul de ploaie. Ghicesc,, sub grămada de hamei sălbatec, dărîmătura unei case de pe vremea Romanilor, în stânga drumului. , înfrunt tăetura unei muchi de chiparoşi, funerari şi solemni, ce-şi dau întâlnire la colţul cimitirului, de-o parte şi de alta a tabernacolului gătit cu mănunchiul de margarete, trifoi şi sulfină uscată. . Desluşesc în dreapta statuia urâtă, aşezată — ' fără îndoială — de puţini ani, în faţa bisericuţei acoperită cu olane şi cu zidurile pe jumătate căzute. Iată San Damiano, rămas ca pe vremea Sfintei Clara din Assisi. Nu-i lipseşte decât Crucifixul miraculos, strămutat în târg, la Santa Chiara; încolo, totul neatins; sala de mâncare cu bolţi încrucişate de beci, cu cară- , mizi roase pe jos, cu mese şi bănci lustruite de mâneci, cioplite cu barda, cu lumina ei nesigură; sala de mâncare a schitului, în care s’a ospătat odinioară un Papă şi alaiul său de Cardinali, la 276 © BCU uiiisa cea săracă .a Clarei, aşternută astăzi iti-tr’un colţ — un ştergar, pâini rotund^ sare şi g'ărăl'i cu vin alb — peutrn cina călugărilor păzitori; .„corul" rămas şi el aidoma, locul ele închinare drag Sfintei, locul de îngropăciune pentru cele dintâi „Clcrice", cu stranele-i mâncate de carii în lungul zidurilor de piatră netencui-t-ă, cu antifonârele-i de pergament enluminat, pe pupitrul şovăitor din mijloc — corul acela minuscul „al cărui spate e făcut din scânduri legate laolaltă cum dă Dumnezeu, ca scândurile acelor plute de scăpare dela înnec pe care coră-bierii le înjghebează din pari de brad în vălmăşagul naufrag'iilui: acele strane făcute din scânduri aproape neeoj'te şi aed pupitru cere se ţine în picioare printr’un ţăruş înfipt înt i’un îiutuc cioplit şi are scobită pe el o cruce _ cu barda“. (D’Annunzio în „Faville del maglio“); scara de piatră tocită care duce sus, la altarul din faţa chiliilor (răsfoesc cărţTe de rugăciune ale Sfintei, strâng în mână mânierul de plumb al paharului ci cu p'cior, trag de frârtghiuţa clopotului cu care 'şi aduna „surioarele" la vecernie): oda:a mare, goală, cu ferestrele înspre valea larg deschisă a Sfintei Maria Degli Angeli, eu ungherul în care şi-a dat sfârşitul Chiara Scifi. Alaiul de fecioare albe, eu coroane de aur pe cap, .(viziunea din tabloul martirului sfântului Alexandru dela Vatican) se furişează pe uşa chiliei, în vreme ce jos, în biserică, femeile şi copiii strânşi pentru slujba deseară, repetă in cor laude în cinstea Fecioarei; il Rosario. _ Printre cele două ziduri ale grădiniţei Sfintei Clara licăresc luminile dela Rivo Torto, dela Porziuncula, din Bettona, în vreme ce sus, pe deal se luminează Perugia-polip fosforescent. Intr’un havuz de piatră trei peştişori roşii împing lacomi un miez umflat de pâine. Doi st'cleţi au adormit în colivie cu ochii deschişi. Greerii îşi ascut de zor cuţitele de tinichea ruginită la lumina unui pâlc de licurici. Un tren spintecă înfiorarea tăcută a înoptă-rii cu înstrunarea roţilor pe cele două coarde de oţel _ Cântecul s’a stins în biserică. Evlavioasele cu copii de mână urcă dealul spre târg. . Un călugăr smerit turteşte flacăra lumânărilor dela qltar. aşezate în trepte. Vântul iscat ca din senin, a furtună, izbeşte un oblon de zid. Se topesc, în pământul dogorit de soarele zilei, cele dintâi picături de ploaie- Dar nu fulgeră. Ghicesc în zare luminile din Assisi, spre care înă îndrept. ALEXANDRU MARCU CRONICA LITERARA Paul Zarifopol: Din reg:strul ideilor gingaşe (ed. Cultura Naţională, Bucureşti 1926) A. Toma: Poezii (ed. Cultura Naţională, Bucureşti 1926); „Ciitica generaţiei noastre “ şi d!. E. Lovinescu. PrINTRE scriitorii noştri de astăzi, d. Paul Zarifopol este unul dintre cei mai ageri la minte. Vreau să spun că această trăsătură stă în centrul însuşirilor sale şi că de aci îi determină întregul fel de a fi. Căci d. Paul Zarifopol este nti numai un scriitor dintre cei mai inteligenţi, dar şi-unul- conştient de această calitate şi cti drept cuvânt mândru. Rezultă de aci o cochetărie a spiritului, pe care ne lasă s’o constatăm chiar titlul cărţoi pe care o publică acum, cuprinzător cât un program, străbătut de o intenţie ironică, aproape „nonclialant": Din re- g'strul ideilor gingaşe. Pagini alese pentru a fine la curent pe tinerii cultivaţi şi serioşi. Ce snt ..ideile gingaşe" ne-o spune d. Zarifopol în prefaţa cărţei: „Cred că se pot numi, cil uceiaş dreptate, gingaşe ideile care, în general, trebuie să fie cunoscute oricui vrea să treacă drept om cultivat, ca şi acele despre care acest om trebuie să pomenească totdeauna cu deosebită băgare de seamă, dacă vrea să nu supere nţenţia societăţii unde, în chipul cel-mai util şi ci'l maj plăcut, i se adăposteşte persoana şi i se apără_ _ipterasele". „Gingaşe", la drept vorbind, sunt ideile acestea numai în * practica societăţii, pentrucă în ochii criticului lor, ele devin obiec- tul unei polemice destul de hotărîtc. Tot ce este loc comun, deprindere confortabilă sau tradiţie ipocrită, trezeşte la d. Paul Zarifopol o obiecţie ingenioasă şi caustică. A rezultat astfel o întreprindere unică în literatura noastră, o critică a valorilor cu mare putere de cumpărare în cultura contimporană, care este opera unui psiholog şi a unui moralist. Se face uneori deosebirea între o filosofic profetică şi o filosofie contemplativă. D. Zarifopol este mai cu seamă un contemplativ. Ideile se incarnează pentru d-sa în stări colective de suflet,. în moravuri şi personagii tipice. D. Zarifopol urmăreşte aceste realităţi sociale şi ştie să le rezolve în complexe de idei. Exerciţiul se produce în virtutea unei forme speciale a atenţiei şi se întovărăşeşte cu plăcere. Contemplaţia se asociază de altfel în mod obicinuit cu voluptatea şi voluptatea este un sfetnic blând. Ascuţime intelectuală, toleranţă practică sunt aşa dar semnele criticei d-lui Zarifopol. Se poate vorbi de doctrina unui moralist contemplativ, când caracteristica contemplaţiei este o anumită izolare a clipei şi a aspectului particular? Un punct de vedere valorificat pentru relaţiile practice ale existenţei, se găseşte cu toate acestea în paginele din registrul ideilor 2fl © gingm-;Ce, neagă acest. punct de vedere? „Şi ne întrebăm' rriai in tain ce neagă, de oarece negaţia este o poziţie'mai firească inteligenţei critice, m rfeme- ce afirmaţia, cu tot ce presupune ea ca gest simplificator şi acţiune anticipată asupra realităţii,, cu drept cuvânt poate să-i apară d-lui Zarifopol, suspectă de, acel „proîetism" care stă la .antipodul situaţiei sale de moralist şi filosof. Negaţia d-lui Zarifopol se îndreaptă în primul iâud către toate formele violenţei şi împotriva tulburelui iraţionalism, al vremii. Şi de aici se poate .vedea şi ceeace în definitiv d. Zarifopol aîţruiă. Simpatiile sale merg; fără îndoială către intelectual, fiinţa educată în labora'toriile specialităţilor ştiinţifice , şi în mod mai general către .omul, modern,, instruit, lucid şi temperat. Se pune' une ori în paralelă şi chiar în contrast, „cultura" .cu, „civilizaţia". D. Zarifopol vorbeşte mai ales de „civilizaţie". Gustul său exclude vehemenţa instinctelor, preferă exemplarul burghez,1 omul tehnic, legal şi binecrescut. Ca şi în cazul primului moralist al timpurilor noui, model incomparabil al genului, Midiei de Mon-teigne, primar al urbei Bordeaux, înclinaţia reflexivă şi sceptică se uneşte şi aici cu gustul vieţii burgheze. Să fie acesta semnul unor timpuri' noui? Deocamdată d. Zarifopol are ocazia să critice în societatea românească, tot ce socoteşte că se opune idealului său. Şi astfel critica sa vine să întâlnească satira unui mare înaintaş, pe a lui I. L. Caragiale, dela care reia noţiunea sintetică de „moft", căreia îi dă o nouă actualitate, şi statura cunoscutului personagiu „Mitică", încarnare esenţială şi triplu concentrată a procesului pe care Junimea îl pornise împotriva modernizării noastre . pripite. Atât de mult această parte de criticism românesc se mişcă în zodia lui Caragiale, încât o bucată ca „Sat şi Mahala" nu face într’adevăr impresia a fi desprinsă din Momente? Am spus — mi se pare — cât de mult îl înstrăinează pe d. Zarifopol colţurile de penumbră ale raţiunii, clar—obscurul presentimentului. Atmosfera raţiunii limpede, a bunului-simţ degajat şi liberal, îi este cu mult mai proprie. Această atitudine a minţii se împerechează apoi cu un fel de impresionism al inimii. Faţă de variaţiile şi amneziile individualităţii, d. Zarifopol manifestă resemnare, mulţumindu-se să invite la o degustare paeinicu şi fără remuşcări, din rezervorul curiozităţii pentru oameni, în prietenie ca şi în iubire. O carte originală a scris d. Paul Zarifopol, plină de spirit, cu multă vervă şi tinerii cultivaţi şi serioşi o vor ceti cu. plăcere, chiar dacă vor trebui să mărturisească la urmă, că înţelepciunea care li se aduce hu este aceea a vârstei lor. : *'. ■ Un filosof spaniol foarte citit şi ascultat astăzi, d. Ortega y Gasset, spune că ceeace caracterizează vremea noastră, este dispariţia patetismului din tote formele culturii. Nu ştiu dacă această însuşire este bună, demnă de a fi. încurajată şi iubită, dar ea ţrebue să fie cu justeţe constatată, de vreme ce un pot ca d. A. Toma apare în deliii noştri ca cineva aparţinând unei alte epoce literare: . . ; De mult uti n măi auzit la noi glasul utiei conştiinţe mai pure şi mai înatle, ca acela pe care îl face să răsune volumul d-lui A. Toma. Toate marile teme ale omenirii îşi dau întâlnire aici, inima poetului este largă şi generoasă, pen-trucă ea reuşeşte să înfrăţească pe Christ cu Apollo şi cu regele David, iubirea cântă pasionat şi suav, dragostea de patrie se uneşte qu simpaţia pentru nedreptăţiţii societăţii, entuziasmul în faţa naturii sublime şi emoţiile concentrate şi intime ale vieţii de familie, smulg deopotrivă sunete vibrante din această liră mul-ticordă. S’ar spune că d. A. Toma a vrut să dea o icoană complectă a tuturor noblcţelor care onorează sufletul omenesc, un compendiu al virtuţilor şi un breviar al idealismului. Ce lipseşte deci din această culegere atât de completă şi atât de bogată? Toate insuficienţele poeziei d-lui A. Toma sunt efecte de abundenţă. Vreau să spun că nu lipseşte acestei înalte şi avântate inspiraţii, decât mărginirea şi specializarea. Dar acest defect este atât de pozitiv, încât lectura volumului, începută cu simpatie şi continuată cu interes, sfârşeşte prin a împovăra cu sentimentul unui absolut necondiţionat şi a unui. eticisin atât de universal binevoitor, încât în definitiv se înneacă în propria lui nemărginire. Patetismul este acel fel de a-ţi considera obiectul, care lasă să se înţeleagă cum că un interes grav şi esenţial al sufletului omenesc se găseşte în joc. Pentruca accentul să fie convingător, obiectul se cere mărginit. Acolo unde vibraţia întregului suflet se produce cu prilejul totalităţii împrejurărilor însemnate ale vieţii, avem un adevărat raport dela tot la tot, adică ceva pe care sensibilitatea noastră nu-1 mai înregistrează. Pentru dreptate şi preciziune, trebue să spunem cât de rafinat artist este d. A. Toma şi cum limba sa răsună, nu cu o armonie nouă, dar cu o armonie foarte pură. Trebuie adăugat apoi că volumul d-lui A. Toma reprezintă recolta unei meditaţii poetice de peste douăzeci de ani şi că, dacă poetul se resimte de cercul influenţelor care se exercitau la începuturile sale, printr’un mai slab simţ al realitivităţei valorilor şi printr’o mai înceată deprindere de a le compara, el este fără îndoială opera unui artist delicat şi grav, cultivat şi onest. * . * * PuBLICUL cunoaşte poate vorba pe care unii din scriitorii noştri contimporani o repetă cu mare insistenţă şi în această privinţă cu o unitate de vederi, care face să pălească alături deosebirile lor de temperament şi crez literar: „generaţia noastră n’are un critic". Pentru unele motive, această vorbă îmi sună mie destul de des la ureche şi cineva însufleţit de curiozitate pentru psihologia omenească, ar putea găsi plăcută ocupaţia de a distinge în felul în care această judecată este pronunţată, diferitele nuanţe setimentale care se succed sau se topesc laolaltă într’un complex acord. Eu unul am fost conştient .că întâmpin când imputarea, dulce său mai vehementă, când accentele unei desamăgiri profunde, ca şi cum interlocutorul ocazional ar fi vrut să spună: „mai bine n’aş mai scrie", când sunetele orgoliului, în care caz părerea comprimată este: „criticii din ziua de azi sunt 278 © atât de inferiori în cât nu mă pot înţelege , când şiretenia extraordinară de a voi să trezeşti o vocaţie socotită absentă, când vanitatea rănita, când melancolia, când dispreţul. Le-am auzit pe toate acestea rând pe rând sau fuzionate într o sonoritate unică. „ Yorba că „generaţia noastră n’are un _ critic tinde să devie un loc comun al timpului, repetat printr’o deprindere mecanică a spiritului. De vreme ce locuţiunea aceasta, are atâta valoare de circulaţie şi este angrenată într’un complex atât de bogat de interese sentimentale, s’ar cuveni s’o luăm în cercetare şi s’o vedem ■— cel ■ puţin în unele împrejurări — cât preţueşte^ Oca-ziunea bună se prezintă. De curând această vorbă a revenit sub pana d-lui E. Lovinescu, care îi dă o aplicare cu privire la modesta mea activitate şi mai cu seamă la persoana mea. N’aş îndrăzni să fur t:mpul cetitorului, întreţinân-du-1 cu acest episod, dacă aplicaţia d-lui Lovi-nescu n’ar fi ea însăş o aplicaţie. Aşa dar, d. E. Lovinescu scrie în cartea sa despre „Evoluţia criticii literare": „Acum câţiva ani am fi putut spera în d. Tudor Vianu pe adevăratul crit!c al generaţiei ce se ridică". Această speranţă pare însă a nu se fi realizat; nu este chiar nicio speranţă că ea se va -reailza odată. Constatarea aceasta îl întristează în med deosebit pe d. Lovinescu: „O spunem aceasta— scrie d-sa ■— cu o durere cu atât mai sinceră cu cât avem conştiinţa că necesitatea unei ca-r:ere mediocre a asasinat în d. Vianu un critic literar". Mărturisesc că durerea d-lui Lovinescu mă mişcă profund. Oamenii sunt uneori atât de răi încât se bucură de nenorocirile noastre. Nenorocirea ce mi s’a întâmplat, aceea de a nu fi putut deveni „criticul generaţiei noastre", îl umple de durere pe d. Lovinescu. Această delicată reacţîune mă invadează, cu un frenetic sentiment de gratitudine. II rog însă pe d. Lovinescu să se consoleze. Eu îmi suport cu stoicism nenorocirea. Lacrimele d-sale nu pot decât să mă turbure. 11 rog să nu-mi năruiască echilibrul sufletesc. Pentru interesul cauzei în sine, d. Lovinescu nu trebue nici decum să regrete. Destinul mi-a interzis numai mie să devin „criticul generaţiei noastre"; pe d-sa l-a favorizat. „Generaţia noastră" n’a păţit buclucul să rămân fără critic; îl are pe d. Lovinescu. Se ştie că d-sa rezervă un loc. în volumele sale, unui mare număr de debutanţi. Curri pentru debutanţi, aceasta este oricum o situaţie, d. Lovinescu este foarte căutat, are ocazia să citească şi să audă multă literatură recentă, mai cu seamă versuri, şi poate ast- fel să devină nu numai „criticul generaţiei noastre", dar şi un crit'c de la derniere heure: Şi altă dată, mai de mult, d. Lovinescu a fost criticul generalei sale. Dar pentru-că de-atunci generaţia nouă a înlocuit pe cea veche, d. Lovinescu a încetat să mai fie criticul generaţiei vechi şi a devenit criticul gener.aţiei noui. In definitiv, numai generaţiile s’au schimbat, d. Lovinescu a rămas acelaş: criticul permanent al generaţiilor. Rezultatul acestei situaţii este continua prelucrare a părerlor şi volumelor d-sale, în scopul de a le pune la curent cu ultima generaţie. Variaţia părerilor d-sale este însă, de fapt, numai înveb'şul unei profunde consecvenţe. Aşa dar, criticul generaţiei de aştăzi n’are nevoie să fie criticul generaţiei de ieri si nici criticul generaţiei de mâine. Mâine, criticul generaţiei de-atunci va accepta din literatura de ieri, adică de astăzi, numai ce se va măguli sentimentul momentului. Dar o va, face cu toată seninătatea, chiar dacă ieri, adică astăzi, dovedea pentru această literatură, severităţi din cele mai grave, - Cât despre scriitorii de astăzi, ei riscă să sufere. mâine destinul celor de ieri. astăzi: adică să fie trim'şi la plimbare. Como!:enţiile acestei dialect’ce, d. Lovinescu le-a aplicat cu un rafinament remarcabil. Analiza operelor sale dovedeşte oricui, eă d. E. Lovinescu posedă- sentimentul relativităţii timpurilor, nu numai într’un grad foarte desvoltat, dar şi cu o nuanţă foarte utilă. ' . - Stând astfel — ca şi cronicarul —• sub cumpăna nremurilor. nu există oare riscul, ; ca însăş „critica generaţiei noastre" să sufere rigorile T'eg’mul«si pe care, ea îl aplică generaţiilor de ieri? Va veni oricum un moment când critica generaţiei de azi, va deveni dacă nu critica generaţiei de . ieri. în tot cazul o critică a cărei unică preocupare va fi fost să se pună ru su-. pieţe şi simţ practic, la curent. Şi atunci?. Atunci „critica generaţiei noastre" va avea ocazia şă. regrete că s’a lăsat impresionată de generaţia ,şa ca massă.^că n’a ştiut să. rămână independentă, chiar dacă ar fi fost să rămână izolată, că n’a preţuit desvoltarea organică a cugetării.şale, mai mult^decât satisfacţia de a te şti şef. peste o massă improvizată anume să te proclame. In ochii acestor -generaţii mai îndepărtate, sustrase iu sfârşit curtezanilor ei critici, formula „critica generaţiei noastre", va apărea numai ca o. vagă aluzie şi invitaţie la o tovărăşie menită să procure contractanţilor satisfacţii de amor — propriu literar. TUDOR VIANl! © CRONICA PLASTICA PERSPECTIVE NOUI M ANIFESTARILE plastice din cuprinsul clătinat şi de multe ori turbure sau fură de o lăuntrică ţintă precisă al anului 1926, deschid totuşi înaintea noastră porţile grele spre sfere şi cercuiri noui de viaţă, spre drumuri de raze ce împreună atâtea lumi diferite ale simţirii. Priveliştea ca şi cadrul ei nu e limpezită şi nu poate fi. Forţele primare, clar conturate sunt altoite ' de negura atâtor tendinţe străine. Unde am pu-'.tea ajunge la o desluşire care su fie aşijderca cleştarului unei ape? O mie de porniri răsleţe dau să ajungă la expresia cu muchii şlefuite ale unui cristal. Dar nu pot fi învinovăţiţi numai artiştii de hăul veşnic scuturat al zilelor noastre care rămâne, cu toate astea, de cele mai multe ori, leşin şi neputinţă. Artiştii şi operele lor sunt numai exponenţii extremi ai fluviului ce ne duce pe toţi. Astăzi suntem destul de îndepărtaţi de teoriile lui Taine, rămase numai în parte folositoare şi nouă, însă rostul artei în structura predominantă a societăţ'i şi înrădăcinarea ei în mersul vieţii de toate zilele, rămân totuşi puncte cardinale pentru judecata noastră despre strângerea artist'că a vieţii în operele timpului. Niciodată nu s’a vorbit mai mult despre artă, decât acum când ne îndoim de sensul ei hotărîtor în vârtejul lipsit de castitate al vieţ:i noastre. In cartierul evreesc din Roma, pe o piaţă din aprop;erea sinagogei, am văzut sculpturile celebre ale unei fântâni a cărei ex:stenţă mi se părea nespus de firească în cadrul vieţii ce răsuna împrejur, numai. pentnică un reflex al Renaşterii’ străbatea încă pr!n aspectul clădirilor şi chiar prin jocurile copiilor, înseninaţi în fuga lor de soarele sudic al Italiei. Fântâna aceasta de-ven:se o parte organică a vieţii şi nu s’a găsit încă nicî un netrebnic care s’o pângărească, cu toate că figurile de bronz stau la înălţimea trecătorilor şi a copiilor. Fântâna e si astăzi încă un centru sfânt al v’’eţii şi cine s’ar încumeta să-î sclrmbe înfăţişarea, ar fi considerat criminal, nu de competenta critică plast’că a Italiei, ci de populafa cartierului, de întreaga suflare omenească, ce-si petrece zilele în razele acestor sculpturi. Alia e situaţia artei în zilele noastre. E un lucru pentru amatori destul de rari. pentru visători şi snobi. Din nivelul acesta scăzut creşte şi funcţiunea creaţiei, proiectarea individualităţii în m'jloacele disponibile. Această constatare ne evidenţiază şi faptul cât de îndepărtaţi suntem de orice artă anonimă. In întreaga Europă de astăzi situaţia e. în fond, aceeaş, chiar daca întâlnim destui artişti însemnaţi, şcoli şi curente, mode şi molinii psihice. Folclorul, câtorva popoare ar putea fi încă o sursă vie, dar pervertirea creşte şi în domeniul acesta cu dimensiuni desesperante. Arta noastră populară rămâne totuşi vie. Mai tristă ni se pare starea ei în_ Cehoslovacia, în Finlanda şi în Suedia, mai fericita în Bulgaria, chiar dacă bazele resurselor sunt cU mult'mai înguste decât ale noastre. Poate es gruparea fanatică a „Zenitiştilor" din Zagreb a avut multă dreptate bizuindu-şi credinţa în arta viitoare a Europei, pe existenţa germonclor genuine a câtorva popoare, numite de „Zcnit:şti“ „negrii europei". Fericiţi acei ce ■ se mai pot considera „negrii"! Noi nc-ain mulţumit şi cu mai puţin, când am întrezărit firea românească în lucrările artjş-t’lor noştri! plastici, în pictura lui Teodorescu-Sion şi a lui Şlefan Dirnilrescu. în trăsăturile trace din sculpturile doamnei Miliţa Pctraşcu. Am recunoscut un mănuchi de porniri lr'zantine în lucrările de acum doi şi trei ani ale lui Di-mitrescu, în xilografiile doamnei M. Pană- Buescu, uneori manierate, alteori asimilări foarte organice ale valorilor vechi. Şi cred totuşi că această întrebuinţare a clementelor. formale şi stilistice ale bizantinului ar trebui mai mult cultivate, pentru a se face cu putinţă pătrunderea largă a sufletului bizantin, altădată atât de curentă în pătura diferenţ’ată a .credincioşilor ponorului român. Xilografiile doamnei M. Pană-Buescu, văzute în „Prima expoziţie a graficei noui româneşti", sunt deci pentru noi nu numai valori răsleţe, ci elementele de deschidere a drumului spre o reîntoarcere la esenţa străveche a artei noastre b’sericeşti. Fxpoziţ’ile plast’Ve ale anului 1926 înseamnă însă, şi dincolo de funcţiunile de spirt prinse în aceste constatări, o deosebită îmbogăţire a vieţii noastre artistice, susţinută acum şi de câteva săli de cxnoziţ:c care, aşijderea unor filtre, tind să purifice produeţiunea noastră înainte ca ea să ajungă în faţa publicului dornic de adevăr ar-tisf’c. Sala ,Bibliofila", „Sala Grigorescu". de curând deschisă de Fundaţia Culturală „Principele Carol“ şi salo Has'fer“ urmăresc această selecţionare, cătuând să despartă valorile de vecinătatea oror'lor şi a dulcegăriilor eftine de care ne-am lovit la fiece pas. Astăzi se ştie în sfârşit că alături de Pctraşcu. şi de Palladi) de Iser şi de Teodorescu-S!on, de O. TIan şi Miliţa-Petra-şcu, nu poate sta orice analfabet nelegiuit, care a st:ut cândva să-ş; câşt’ge admiraţia unei opinii publice cu totul neorientate. Astăzi ştim că sen-sib'litatea singură nu poate alcătui un stil, că st'lizare nu înseamnă stil şi n:ci libertate suverană ce a crescut după propriile ei legi. - Prima expoziţie a „Crupului celor patru" ne-a înfăţişat limpede evoluţia semn'ficativă a artiştilor ce-1 compun. In lucrările Ini Francisc Şi-rato volumul creste puternic şi static din îmbinarea deasă a culorilor, d■'n structura pastei fa-nat'c închegată, ne când Sfefan Dirnilrescu, devenit mai accesibil p'cturalului, se apropie, cu o gamă proprie de culori, împărăţiei suave a lui Tonitza. rămânând însă totuşi mai soFd în alăturarea cretoasă a culorilor. Domnul O. Ban s’a desbărat cu desăvârşire de ultimele elemente liniar desenate, pe care le-am întrevăzut încă odată în una din „Elegiile" lui, expuse şi la „Salonul Oficial". Apropierea de Michelangeîo rămâne evidentă. „Salonul Of mal" a fost şi în ana! aceetâ hao- m © BCU sal obişnuit din care s'au desprins câteva valori însemnate în sine sau pentru evoluţia artei noastre tinere. Domnul Marius Bunescu ne-a arătat aei în lucrarea „Biserica Sfântul Gheorghe din Bucureşti1 că poate fi şi foarte constructiv, iar Francisc Şirato a expus o compoziţie mai mare care a fost totodată lucrarea cea mai terminată a tuturor sălilor. Dintre cei tineri s’au distins în deosebi P. lorgulescu şi Henri H. Catargi, Vasile Popescu şi Sabin Popp, pe când I. Mihail şi D. Ghiaţă păreau întârziaţi într’un stadiu reluat şi repetat fără de prea evidente resurse noui. Desenurile doamnei Cecilia Crufescu-Storck ca şi acelea expuse de doamna Nina Arbore în „Expoziţia femeilor pictori şi sculptori’1 au însemnat şi pentru arta de alb şi negru un nivel înalt, cucerit printr’o expresivitate emoţională dintre cele mai diferenţiate şi complexa Din mai multe sute de nume afişate odată cu sutele de expoziţii ne aducem aminte de acelea ale doamnelor Eh-rnbeta Fuchs, Elena Popea şi Eugenia Andreescu. Artă nou importată, dar nu rareori superficială ni s’a înfăţişat în atâtea cazuri. Mărie Lauren-eiu şi Henri Matisse, Andre Lhote şi Pablo Pi-easso şi-au trimis solii şi prin meleagurile noastre. Nu i-am salutat cu entuziasm, dar cu reverenţa ce se cuvine oricărui element nou ce lărgeşte cadrul de viaţă al artei noastre, fără a-1 a-dânei cu săpăturile unui temperament puternic şi dârz în expresia celor spuse din lăuntrul uaei lumi proprii. Singurul artist care a adăugat manifestărilor noastre din 1925 valori neîntrezărite ce nu pot fi trecute cu vederea, e tânărul Henri H. Ca- targi, un creator sever, nespus de conştient, aristocrat în toată concepţia lui de meşteşug liniştit solid şi nobil. Andre Derain şi Nicolas Poussirt iau fost exemple de ţinută latină, clară şi cumpătată. Câteva pânze mai noui ni-1 arată în apropierea tânărului Velazquez. Aceste nume fixează îndestul atitudinea domnului Henri H. Catargi în aspectul artelor plastice româneşti. Deocamdată artistul acesta tânăr ne pare a fi singurul care ar putea ajunge la nivelul înalt a! lui Petraşcu sau al lui Pallady. In urma lui, dai1 cu aceeaş seriozitate, Sabin Popp şi Petre lorgulescu păşesc spre un viitor promiţător. (Căci extrem de talentatul Romeo Storck va trebui să înceapă de abia acum să lucreze cu tenacitate, dacă va voi să realizeze eeeace a promis de mult). Pe tărâmul graficei, Jean Al. Steriadi şi Iser. iar în mai mică măsură, doamna Manolescu-Bruteanu şi G. losif, au arătat cât de mult poate* creşte, în cuprinsul artei româneşti, acest domeniu, pe nedrept neglijat de artişti ca şi de publicul nostru, iar „Prima expoziţie al graficei noui româneşti11 a înfăţişat pentru întâia oară întreaga evoluţie de la Theodor Aman şi Constantin D. Stachi până la tinerii noştri gravori contimporani. Astfel anul plastic n’a fost sărac. Valorile lui sunt arborii ce vor da poate foarte curând roade preţioase viitorului ce le aşteaptă cu braţele deschise ale unei veşnice tinereţi. OSCAR WALTER CIZEK DRAMA ŞI TEATRUL „G L A F I R A“ tragedie în 5 acte de d-1 VICTOR EFTiMIîI In ultimii ani ai rodnicei sale activităţi de autor dramatic, d. Eftimiu afecţionează tragedia, «a titlu şi ca tăetură. Ambiţia celor cinci acte din nenorocire nu corespunde aproape niciodată subiectului, ale cărui momente dramatice, meşteşugit realizate de d. Eftimiu, se pierd în cadrul epic ce trebuie să se întindă şi să acopere planul, mult prea mare, pe care autorul şi l-a propus. „Glafira11 ca şi „Thebaida11 te face mai întâi să regreţi o piesă concentrată, în trei acte. Şi nu se poate ca poetul să nu-şi fi dat seamă de lucrul acesta. Dar şi tragediile truesc tragedia vremurilor noastră D. Eftimiu are un dascăl deîa care a învăţat multe; şi încă odată îl felicităm pentru alegerea şi înţelegerea lui: e ShâkesDeare. Dar învăţăcelul constrîns de necesitatea unei prea dese inspiraţii a depăşit cadrul unei simple învăţături, şi, fără voie, face mereu uz de o nemărturisită colaborare. Astfel în „Glafira11 tema se situează pe un hotar nelămurit, între basm şi istorie, după un sfrăînciît exemplu, care e Regele Lear. încă dela acest prim act de organizare al piesei, pierdut în tainiţile elaborării, dL Eftimiu apucă o cale pe care o urmează pas cu pas şi după ce materialul prelucrat apare în plină lumină. Cochetăria aceasta de poet al Renaşterii amator de impreciziuni şi de lumi amalgamate, brodând pe o aceiaş ţesătură istoria, protoistoria şi povestea, astăzi e o atitudine în libertăţile acordate în totdeauna poetului. Pentruca polenul acesta să pună însă umbrele şi valorile dorite pe o lucrare, el cere neapărat — lucru ce s’a întâmplat cu unii poeţi ai Renaşterii —; o autenticitate de inspiraţie. Creaţiunea trebuie să umple tiparul dăruit de o mână ce nu ar fi cunoscut niciodată jumătatea de măsură. Sau această jumătate de măsură este surpriza din „Glafira11. In lupta dintre un rege rău, Simion, (reimpre-siune: Ludovic al Xl-lea al Franţei, pe Richard al Ill-lea al Angliei) şi o domniţă răsbunătoare. Glafira, trec oraşe, porturi, oştiri, corăbii, flamuri, cântece, icoane şi evanghelii care leagă 2 «1 © Roma cu Bizanţul şi Kievul. Singurul element de sugestie sud-est europeană sunt Tătarii, a căror invazie e cauza din afară ce hotărăşte de mersul acţiunei. Tragedia începe cu un act de atmosferizare, a cărui ingeniozitate trebuie relevată. Cei trei regi creştini şi bătrâni, cari îşi dau întâlnire la fântână, legându-se să vină şi venind în zdrenţe subt care bate sufletul fiecăruia după măsura sa, e fără îndoială o introducere şi abilă şi pitorească pentru povestea eu iz de istorie. ce se va desfăşura. Apoi, dintr’un război câştigat de cei trei crai, şi o vitejie — aceea a lui Gladomir — se desfac întârziate, cărările cari ne vor duce spre inima piesei. Gladomir, soţul Glafirei, e în curând pizmuit de însuş Si-meon, stăpânul său şi curând omorît. Omorul acesta, deşi se petrec* în afară de scenă, e sugerat spectatoridui cu toate resursele romanticei timpurii, de pe la începutul veacului trecut, aşa cum se întâlnea din poem până în baladă şi estampă. Relev lucrul acesta pentru d. Eftimiu, cel mai romantizant, ca formă, dintre scriitorii noştri. Pentru d-sa, romantica din totdeauna a fost un tipar ce trebuie însufleţit şi spicuit, romantica formulelor fireşte, lăsând cu totul în afară problemele puse de epoca aceasta frământată. Motivele romantice îl tiranizează pe d. Eftimiu. Un asemenea motiv creşte in ochii noştri şi umple spaţiul destinat în piesă uciderii lui Gladomir. Din Ossian-Fiugal şi până în Uhland, tot ce e autentic dar necopt încă de apogeul romanticei: stânca tăioasă şi înaltă, apa adâncă şi învolburată, noaptea neagră şi brăzdată de fulgere, fluturatul de nouri negrii şi mai ales oamenii sângeroşi şi răzbunători, totul se orchestrează în omorul acesta al lui Gladomir, în drept procedeu, ca pe o scoarţă de carte—vai!— germană sau engleză din îndepărtata epocă, sau ca în desemnurile Iui Victor Ilugo. In urma lui Gladomir şi a copiilor săi, căci şi ei au fost ucişi, rămâne răzbunătoare, • Glafira. Şi aci, mâna poetului slăbeşte. Ii e greu să strângă în câteva scene pathosul necesar. Se schiţează personagiul, punând carne puţină pe ciorna de lucru a scriitorului. La fiecare pas îl simţi întrebându-se: „Şi acum ce mai face sau ce mai poate să facă Glafira". Şi dc îndată ce simţi lucrul acesta în teatru, moartea personagiului e sigură. Şi într’atât e de puţin isbutit personagiul a-«sta central, în cât devenirea Iui, amplificarea trăsăturilor sale fundamentale, sunt lăsate la îngăduinţa şi imaginaţia spectatorului. Glafira progresează spre închegarea sa psihologică,' dorită de autor, între acte. Daca în jocul acesta minunat, care se numeşte dramă, autorul nu răuşeşte să-mi adoarmă simţul realităţii şi elementara repulsiuhe, cu care vine la teatru orice spectator, de ficţiune, căreia mă opun în numele unui instinct de conservare sufletească, dacă nu răuşeşte autorul să mă înfrângă, cada-, vrui personagiului său stă sigur între mine şi el. Sau în alt chip, convenim dela început că personagiul e numai un ac, de care. se foloseşte pentru a broda conturul unei idei, şi în cazul acesta accentul ca'de aiurea. Glafira are o trecere grea şi complicată, sufleteşte: ea îşi afundă clocotul urci sale subt ape netezite, pentru a izbucni mai târziu în acţiunea ei răzbunătoare. Tema e foarte frumoasă şi dramatică, dar nu e realizată. De curând ni: s’a înfăţişat, tot la Teatrul Naţional, o altă eroină, cu prefacerea adâncă a sufletului său, tot atât de grea. Era luditha lui Hebbel. In scena care urmează omorului lui Holofern, e o amplă şi dramatică analiză sufletească, dealungul cărei Iu-ditha se lămureşte şi ne lămureşte. E scena care din fericire n’a fost tăiată la noi, dar care în Germania, împotriva protestării vehemente a criticilor, e amputată în numele unei ciudate concepţii de economie a piesei. D. Eftimiu în dorinţa unei păgubitoare teatralizări a spectacolului nu u vroit să-şi aducă aminte de scena lui Hebbel şi rău a făcut. Eroină» sa va trece în curând la acţiuni hotărâtoare şi rapide, care, toate, lasă o impresie de nefundat, ceeace goleşte întreaga piesă de interes. Acţiunea se urmează dealungul dibuirilor personagiului principal şi nu răuşeşte să se închege decât în ultimul act, într’o încleştare într’ade-văr dramatică. E singurul semn al poetului dramatic Victor Eftimiu, din întreaga piesă. Per-sonagiile — Simion, regele; fiul său, prinţul Dan-Loredan şi Glafira — au ajuns în momentul în care au fiecare în jurul să.i o rezervă suficientă de sentimente contrarii, pentru a izbucni conflictul între ele. Rezervă cu greu agonişită de o amplă fantezie—calitatea din totdeauna a d-lui Eftimiu — dar care nu poate ţine loc de crea-ţiune de oameni. In teatru e mai greu să creezi un om decât un Dumnezeu aproximativ şi convenţional şi e şi mai greu să creezi un erou al omului. Şi în sfârşit cei trei soluţionează criza. O săvârşesc sângeros, iii bun canon shakespearean: împins de dragoste şi de Glafira, Loredau ucide pe tatăl său, regele Simion, apoi şi pe iubita sa, care, odată răsbunată nu vrea să i se mai unească, în gloria tronului, .sângeros dobândită. Acţiunea aceasta care cerea carne şi sânge din belşug, vrea să fie salvată de meşteşug. Prin imensele goluri căscate prin bruma subţire de omenesc, se răsucesc firele intrărilor şi ieşirilor din scenă legate în majoritatea cazurilor de lucruri, ca în orice dramă care vrea să fie s’gură de ea în faţa publicului şi nu părăseşte niciodată lumea celor trei dimensiuni. E înţelegerea adâncă a unui adevărat om de teatru ca d. Victor Eftimiu. Dar de aceste mânere se leagănă timbre. Autorul şi-a fost singur director de scenă. E iubitor de scenă mare şi legături logice. Ca şi în text (nu mă gândesc Ia metrica sa) nu urmăreşte subtilitatea şi puterea ritmului şi al lu-minei. Acest din urmă element nu-1 prelucrează dincolo de un mijlociu lirism convenţional. Tendinţa sa de amplificare e o corectivă eleni-zantă (gen Reinhardt, din marele sale spectacole) pe tradiţia şcoalei franceze. -Un anumit a-sianism în înţelesul retorilor vechi, aplicat scenei, e caracteristic. Şi astfel d. Eftimiu îmbină fantezia cu experienţa omului care ştie precis ce vrea. ' . Dintre interpreţi d-na Agepsirta Macri-Efti-miu şi d. Calboreanu ne-au făcut darul artei lor subţiri şi puternic organizate pe text. 282 © BCU Cluj SOCIETATEA ATLEŢILOR SPIRITUALI L'oeuvre des atbtetes 4 acte de GEORGES DUHAMEL D E pe scena dela „Vieux Colombier“, unde «xlinioară din fanatism şi economie Jacques Co-peau înălţase un simplu dar minunat palat pentru texte şi vechi şi nouă, puţine lucrări au trecut în viaţa teatrelor noastre. Mai acum câţiva ani. Teatrul Mic ne-a dat „Pachebotul Tenacity” al lui Vildrac. Astăzi însuşi Teatrul Naţional îl joacă pe Georges Duhamel. ^ „Societatea alteţilor spirituali” e crescută din inima oraşelor, a oraşului, căci e unul singur cu mai multe cuprinse în el: Parisul. ^ Titlul însuşi trebuia să facă imagină. Şi de vreme ce când te adresezi unei anumite societăţi trebuie să-ţi întovărăşeşti gândul cu o imagină din viaţa ei chiar, alteţii sunt bineveniţi. Alteţii astăzi sunt pretutindeni, alteţii sporturilor care biciuesc lumea. Pe lângă făptura lor colosală şi impunătoare trebuie să strecori plângerea timidă, sau gluma şoptită de vrei să fii auzit. Şi Duhamel înţelegând lucrul acesta ,i-a rugat să înainteze publicului, spre binevoitoarea atenţiu-, ne, o lume umbrită: scritoriceasea lui lume. Şi aşa s’a întâmplat. Poate, faptul că a devenit mai târziu scriitor, după ce îşi lăsase o primă parte de amaruri şi deziluzii în cariera tinereţii sale, doctor în medicină, să-l fi înrăit pe Duhamel şi să-l fi împins înspre această comedie. Deziluziile bărbăţiei se uită mai greu. Şi când în lumea cea nouă, a celor sorbitori de rouă şi călători prin azur, doctorul de odinioară, renăscut printre arhangheli s’a întâlnit cu maimuţe şi caiafe, ca şi eroul său Beloeuf, a simţit inspiraţia cum îi agită trupul, braţul, tocul, peniţa, pe care a ascuţit-o cât a putut. Şi iubitor de oameni, i-a văzut suferind, aruncă diabolic printre oameni un produs scâlcit ce-i zice Beloeuf şi e atlet, atlet al spiritului, fireşte. Oamenii sunt simplii şi buni la început. Ei ■sunt famiila Auboyer, famiile de farmacist mărunt, ce-şi petrece vâţa tihnită într’un colţ al Parisului. Tor li se mai adaogă şi asistentul A-medee, care alcătuieşte cu Denis. fiul cel mai mic, o minunată pereche de amici. .Dar în cinând le soseşte o rudă: Remy Beloeuf, bărbier pe vremuri, de curând descoperit, de el însuşi, genial premergător. Beloeuf are o revistă: P. P. (putere şi pătrundere) şi o societate: S. A. S. (Societatea atleţilor spirituali) cu care va reînoi arta şi societatea. Şi opera de descompunere a familiei Auboyer, in sânul căreia s’a instalat Beloeuf, începe după o veche metodă de tartiîffism. Atraşi de mira jul unei religii nouă, care ar fi arta, falş şi falşifi-eaat adusă de Beloeuf, romantismul micei burghezii, vanitatea lor măruntă mai degrabă, se trezeşte. Toţi beloeufizează: papa Auboyer, mama Auboyer, fata mare Matilda, fata mică Tea... singuri rămân, în permanenţă, opoziţie ca repre-zintanţi ai buhului simţ Denis şi Amedee. • Par ,P0