© BCU Cluj GÂNDIREA jfii. fost un om fericit şi un pictor fericit... Spectacolul este atât de rar, încât nu ne putem îndestul satisface accentuându-1... HI. Vlaţjuţă1) ni-1 descrie pe Grigorescu, ca pe o fire tăcută şi ordonată ce nu a cunoscut excesele durerii şi nici ale bucuriei. Firea lui în care se împleteau armonic la un loc tăcerea, răbdarea şi munca, explică şi isbânzile lui. Izbânzi ce l-au petrecut dealungul viefei, din ziua când, la Obor, îşi aşterne ijăinuţa pe jos, cu iconiţe întinse spre vânzare- Priveliştea vieţei lui e asemănătoare unui lim-peziş de câmp larg, subiect învăluit de pictor, într’un vag sentiment de poezie — ce cuprinde pentru fiinţa şi opera lui Grigorescu un înţăles simbolic. O culmea durerii a fost pentru el neîmplinirea... unui vis: să-şi facă un d)ervan. îln cljervan, cu care să plece, cu doi prieteni buni, pe valea Oltului, pe malul Dunării, pe lunca Şiretului — pe drumurile ţării a cărei frumuseţe el a descoperit-o „printre dealuri şi muşcele“. In vraja frumuseţei de lumină şi verde întuneric, sufletul lui se pierde... Desprinzând câteva aspecte din opera lui Grigorescu, nu năzuim să închegăm o imagine complectă. Intenţionăm, totuşi, articularea unor note, care, deşi impresioniste, să nu fie despuiate de un substrat analitic. Ne îndeamnă la aceasta situaţia curioasă pe care acest pictor o ocupă, şi ocupă şi azi, în conştiinţa semenilor săi de breaslă: pictorii. Lăudat de unii, I)ulit de alţii cu aceeaşi înverşunare, el, în timpul vieţei, trece senin i) HI. Vlabuţă: Pictorul N. I. Grigorescu, Edit. Casei Şcoaleior, Bucureşti, 1910; de unde am luat toate notele privitoare la viaţa şi persoana pictorului. DE FRANCISC ŞIRATO * * *. 193 © BCU şi aparent netulburat, printre laudă şi \)u\ă, spre vrăjita fără a viselor sale. Ţara viselor lui Grigorescu există totuşi aevea: e ţara românească. Fiu al ţarinei e atras de ea şi-i aparţine dela maturitate până la moarte. Viaţa aproape toată şi-a petrecut’o în mijlocul naturii — în Franţa ca şi în România... Şi este caracteristic, pentru firea lui', că atunci când," ajuns din valea flgapiei la Paris, el întoarce spatele şcoalei de Beaux-flrts, pentru care venise, şi se aşează gospodăreşte la Barbizon. Şi-o nimereşte bine. Potecile umblate de el se încrucişează cu cele bătute de Troyon, Diaz, Rousseau, Corot, Millet, Daubigny, Courbet... E fericit... şi lucrează cu scurtă întrerupere, acolo şi la Fontainebleau, câţiva ani. — De ce nu rămâi la noi?.... îl îmbie prietenii de-acolo- El nu vrea. — „De-aţi şti voi ce frumoasă-i ţara mea!...“ Rnii petrecuţi de Grigorescu la Barbizon şi Fontainebleau au fost cei mai fecunzi prin îndemnurile primite, prin investigaţiile în faţa naturii şi mai ales prin riguroasa disciplină a meşteşugului pictoricesc. Toată seva picturală, bogată ca o revărsare florală ce primăvară în dumbravă, şederii lui în Barbizon i se datoreşte. Rceastă sevă picturală persistă cţjiar atunceg când, peste ocinii pictorului, amurgul vârstei coboară un văl ce estompează culorile şi cerne lumina ca o pulbere peste imaginea naturii. La Barbizon, el se convinge de insuficienţa şi sterilitatea procedeurilor academiei. Panaitescu-Bardasare, Henţia, Tătărescu şi cţiiar Aman la noi, ca şi în Franţa, academismul, nu i-au putut inspira firii sale rustice, desigur, decât oroare prin lipsa de sensibilitate primară. Lângă pictorii din Barbizon el deprinde meseria picturei de şevalet şi ia contact cu existenţa materială a lucrurilor din natură. Rcolo pânzele lui se încarcă de o vibrare colorată ce ne face să ne gândim la Diaz, Rousseau, găseşte un moment, o espresiune liniară demnă de Millet (Ţăranca franceză) şi expresiune de plastică viguroasă pentru „Păzitorul de la Cbailly", cărare ce duce spre culmile lui Courbet. Că Grigorescu a avut intuiţia realistă cu profunziuni sufleteşti, ne-o dovedeşte spusa lui — „Numai după ce ai cunoscut bine ani întregi un om poţi să i faci portretul în-tr’un ceas. Natura întreagă nu-i asemenea unui portret?" ) Dar, coardele sufletului său nu resistă presiunei asprei atmosfere a înălţimilor şi pictorul face cale întoarsă— „Pe-un picior de plai, Pe-o gură de rai, Iată vin în cale , Se coboară ’n vale, . Crei turme de miei Cu trei Ciobănei..." - ...se întoarce fiindcă Grigorescu este un liric. f _ • • • * . ' * * . Cin liric prin sentimentul personal — deci un impresionist. Pe acest botar se aşează opera maturităţii lui Grigorescu. Căci, dacă avem dreptul Ia preferinţe personale care se îndreaptă spre anume opere, sau epocă, nu avem însă dreptul să valorificăm opera unui artist în afara limitelor voite de el, urmărite de el. Realizările artistice, pe care conştiinţa lui Grigorescu le recunoaşte ca espresiune a simţirei sale, sunt cele impresioniste. Toate mărturiile lui verbale ni-1 arată mişcat de intenţiile impresionismului: „Fă ce simţi, şi atâta cât simţi, — unde nu te mai mişcă, lasă paleta jos: lucrul tău pind numai sinceritate, va creşte şi se va desăvârşi în supetul celorlalţi. Va trăi. Hlt-fel, vrând să-l isprăveşti, îl omori". Prin urmare un impresionist în sensul lărgit al cuvântului. Şi mai ăpoi: „Numai într’o schiţă poţi rămânea sincer până la sfârşit. Intr’un tablou migălit, începi să te observi, - şi din momentul acela e mai mult meşteşug decât artă". 1) Virgil Cioflec; Grigorescu, Edit. Cultura Naţională, 1925 194 * ' . © BCU £)eci o schiţă, ca expresiune a unui sentiment, neimplicit exprimat, dar fugitiv şi el, pindcă-i trecător şi fulgerător de repede în schimbare, este şi aspectul naturii sub lumina mişcătoare a soarelui. „Migala" dimpotrivă, se plasează pe forma obiectului şi e durabilă în sentiment. Un tablou tecpnic migălit nu a fost niciodată considerat ca artă. Considerată ca atare însă este migala maeştrilor olandezi, ca fiind expresiunea artistică a iubirei pentru individualitatea obiectului în toate manifestările sale constante ca formă şi coloare. E o evlavioasă cufundare în realitatea materială şi este cu totul altceva. Nu este lipsă de sentiment, este doar altfel de sentiment... Artiştii nu sunt totdeauna logici prin gândirea lor... Ne mulţumim dacă sunt logici prin simţire — cu sine însuşi, şi Grigorescu a fost. De aceea el a lucrat mult — „lucrează mult ca să poţi lucra repede". „Toate lucrurile de a fără trebuesc făcute repede, smulse în sbor". In locul lucrului determinat în formă şi coloare, a concretului, impresionismul ne oferă aspectul ca pe un echivalent, suprafaţa, epiderma colorată cu jocul şi fluturarea luminei, „Ce ne sont pas des etres, mais des attitudes d’etres, desvaleurs — c’est â dire la realite" (Camille Mauclair: „L’impressionisme1'). Rezultă că, cpiar calităţile sensoriale ale obiectului sunt negate şi desfiinţate în natura lor fizică Schela şi construcţia 'nu sunt crezute necesare şi nici forma şi coloarea locală pentru suşţinerea unui sentiment determinat de natura durabilă a subiectului. Din potrivă, se preferă accidentalul şi mai ales o materialitate inanimată, fiindcă resistenţele sunt mai mici şi posibilitatea arbitrarului mai mare, mai mare este atunci şi tendinţa de animare a subiectului prin sentimentul personal al artistului. :,Eract?“... — întreabă Grigorescu — „Ce ’nsemnează asta ’n artă ? In sufletul tău e taina care dă viaţă pânzei, nu în forma şi coloarea exactă a lucrurilor". * ' * * Din fuga momentelor şi aspectelor se încheagă imagina lumei prin pete de coloare. Se neagă legile fundamentale. Totul în univers — pentru pictor — impresionist nu este de cât coloare, pată de coloare. Din întrepătrunderea petelor de coloare sub influenţa solară rezultă cerul, pământul, apele ce se confundă între ele şi care prin fluctuaţia lor constitue un singur element. Coloarea concepută ca moleculă ce se resfiră infinit şi totuşi trebue să se organizeze prin aglutinare într’un organism. O pată de coloare fiind considerată ca frumuseţe individuală, iar tot tablou! ca o vocalizare a calorilor, de aceea, impresionismul nu se poate exprima de cât în acorduri minore. Cerul impresionist nu se întunecă de drama furtunei— De aci nota minoră, lirică şi graţia în discuţiunea pensulară, de aci preferinţa pentru subiectul minor prin înfăţişarea pzică: ciobanul şi ţăranca, svelte ca fluerul, pajişte cu iarbă ca mătasa, case şi panuri pitite în crânguri ce dormitează sub pale de nor şi cer albastru. Este ce numim poezie în arta lui Grigorescu. Natura în opera lui Grigorescu poartă găteală de veşnică mireasă ce nu îmbracă zăbranic de doliu niciodată. * • • * * Desigur că, prea lui Grigorescu, lesne impresionabilă şi la care sensaţia se transformă îndată pe loc, în activitate, l-a împins — între alte inpuenţe — la impresionism şi „plein-air“. „In pictură cel mai bun lucru e să nu revii; Cât ai putut prinde dintr’odată, cu su-Petul înperbântat din ceasul acela, atâta-i al tău. Dacă nu-ţi place, şterge - şi începe din nou. Bine înţeles, că atunci când e o lucrare de atelier, se scpimbă vorba. Dar acelea greu trăesc. Până să le isprăveşti fuge viaţa din ele. Toate-ţi fug. Fuge expresia lucrurilor, ca1 şi a pgurei omeneşti, — fuge lumina şi, ceeace e mai important, pentru că în adevăr e ireparabil, fuge frăgezimea sentimentului tău, privirea, dispoziţia, sufletul tău de atunci, cu care n’ai să te mai întâlneşti niciodată. — De câte ori nu mi s’a întâmplat, când n'aveam colorile la mine, să văd un colt de natură admirabil. Mă uitam la ceas, ca si vin a doua-zi exact la aceeaşi oră, să lucrez. Veniam — şi nu mai eră nimic. Erau copacii, eră valea, şi aceiaşi lumină eră, dar... nu mai eram eu cel de ieri“. Ultima frază mai ales, a citatului cules de Vlaljuţă din gura lui Grigoreşcu, mai mult decât orice demonstraţie, vădeşte cât de mult era legată producţia artistului de dispoziţia momentană. Că pentru o astfel de întocmire organică, singura expresiune artistică potrivită a fost schiţa, e natural. Dar, ni se pare nouă că, oricât de fermecătoare în delicata lor frăgezime de coloare ar p pânzele lui Grigoreşcu, din epoca impresionistă, ele totuşi, nu reprezintă decât notaţii personale şi au, dinpreună cu instantaneitatea şi, ca ecou supetesc, efectul fugarnic al momentului. Nu sunt sunet, sunt numai ecoul sunetului. Comparate cu lucrările de la Barbizon, Fontainebleau, născute dintr’o îndelungată şi intensă colaborare cu natura, acestea au mult mai multă stabilitate, deci şi durată în sentiment. Stabilitatea sentimentului artistului ni se impune şi prin durată şi nu ni se pare de loc că sentimentul naturii ar fi mai puţin prezent în lucrările de la Barbizon şi Fontainebleau. Căci, natură nu este numai capriciul solar ce sparge ochiuri de lumină în verdele întunecat al crângului şi nici cerul cu spuma de nori ce pare că aşteaptă să pe risipită de o boare de vânt. E mai mult şi ceva mult mai întins şi profund. E omenescul durabil şi nouă mijlocit prin esenţa lucrurilor. Şi ne întrebăm dacă pentru câteva nuanţe prinse în sbor, nu au rămas părăsite comori mult mai preţioase ce puteau fi ridicate de Grigoreşcu, fiind înzestrat pentru aceasta ca nimeni altul până la el. In isoiare, în tăcere, încearcă să ridice aceste comori un tânăr, erou ce moare în uitare : Hndreescu Făcliile de veghe ale neamului nu se sting, ele trec doar în alte mâini... Desenele lui Grigoreşcu sunt adevărate desene de pictor. El nu desena într’altfel de cum picta. Desenul lui nu exprimă o frumuseţe intrinsecă, cu nobile ondulaţii în ritm sau incisivă expresiune în trăinicia unei forme. Desenul lui nu cunoaşte o formă aspră şi nici un definitivat liniar. Totul ondulează, şerpuieşte şi se topeşte în fluctuaţia umbrelor şi luminilor. Desenele sunt notaţii de aproape egală importanţă prin subiectivitate ca şi picturile lui. «Sentimentul colorează, nu pensula. Poţi colora c’o bucăţică de cărbune...» Cât de puţină apreciere avea Grigoreşcu pentru linie şi construcţie, ne spune el când se declară vrăjmaş neîmpăcat al slovelor latine cari „...N’au nici un pitoresc şi nici o expresie11. Pitorescul şi expresia le găsia în cărlionţii ce şerpuiesc in cţ>ip neprevăzut o literă de alfabet chirilic. Calitatea de seamă, şi preţuită deosebit, a acestui pictor delicat, înfrigurat de personal este că, primul la noi, a părăsit atelierul ca să lucreze în plin aer. Că a înţeles importanţa lucrului în plin aer, e marele lui merit: Paleta pictorilor a fost înviorată de armonii de coloare noui. ce alungă moljorîtul ton de galerie. De-asemenea a priceput rostul tabloului de şevalet şi al coloarei de ulei. R înţeles importanţa, de neocolit, pentru artist, a materialului în care lucrează. Coloarea de ulei prin substanţa ei grasă, păstrează şi prin strălucirea ei, e expresiunea materialului potrivit pentru reprezentarea lucrărilor lumeşti pline de seva vieţei, a materiei. Piclura in ulei mai e plăcerea păgână ce frământă un material pentru posibilităţile pe care le oferă şi constitue o frumuseţe în sine. Plasându-şi opera cu hotărâre pe subiectul românesc, el deşchide o carte cu slove cunoscute tuturor şi înţelese, în cuprins, de către toţi. lntr’adevăr imaginiile ţării Româneşti, familiare pilor ei, prin simţirea ce-şi găseşte în natura ei isvor, se va exprima cu uşurinţa graiului pământean şi plin de înţeles.. Cultivarea acestei simţiri e pentru Grigoreşcu rostul artei româneşti, e învăţătura lui. Pentru acestea toate, esprimate în opera lui, Grigoreşcu în plastica româneassă nu este numai un nume, este o aureolă şi deaceea un simbol. MONOTONIE DE T. ARGHEZI Plugule, cin’ tea născocit Ca să frămânţi a şesurilor coajă Şi să ’nlesneşti banala noastră vrajă, De-a scoate ’n urmă-ţi bobul însutit? Cine ţi-a pus cuţitul în pămînt Şi a pornit cu soarele întîiul, Hotărnicind moşiei căpătâiul Şi dumicatul socotitu-şi-l-a sfânt ? Cine-a purces în ploaie şi furtuni Şi a brăzdat prin negură şi zloată Şesul blajin şi gras întâia dată, Cu blesteme, nădejdi şi rugăciuni? . S’a ndătinat copilul cel pitic Să are şi să strângă avuţie. Osânda şi-a sd)imbat-o’n bucurie, . Clădindu-şi slăvi şi veacuri cu nimic. MĂRTURISIRI DE ELENA VĂCĂRESCU De-AR şti să spună Ursitele ce vor dela noi, şi de-am avea puterea să le răstălmăcim ţinta şi faţa! Eu, cea dintâi mi-aşi fi sfâşiat mâinile acestea cari au urzit atâta sbucium şi atâtea dureri au prilejuit. Dintre aceste din urmă, cine ar fi putut prezice pe cea mai statornică şi pe cea mai vie — otravă de esenţă subtilă picurându-mi în vine din pana-mi scriitoricească? Cine mi-ar p putut-o prezice pe vremea când, tânără şi vrăjită de serile toamnei noastre, simţeam înfrigurat dogoarea flăcării pe care’n adânc mi-o nutrea visul ereditar; când, fie de pe banca ce stăpânea câmpia, fie de pe trunchiul cu muşcpiu, mă lăsam furată de apele serii şi desluşeam în depărtare un cortegiu de plugari pe drum de casă sau o copilă cu rochie stacojie şi podoabe de frunziş ce păşea mărunt puntea străjuită de-o fântână. Se’nşirau apoi turmele şi carele cu încărcătura lor de balsam câmpenesc. Trecători grăbiţi îmi urau un „bună seara” îngânat de vorba aspră a ciobanilor ce-şi chemau turmele. Târziu, trecea preotul: în praful drumului, toiagul lui lăsa urme ce mi se păreau a fi transcrierea nedesluşită a unei taine înfricoşătoare. Dincolo de zidurile grădinii, grav şi înclinindu-se cu leneşă condescendenţă, puţul vechi scârţâia supărat. Se auzeau logofeţii plesnind din bici, semn că e ceasul când se închid haratmrele şi patului, al căror pântece le ştiam pline de grâne aurii. Eram, în acest decor muntenesc, o fiică a locului, in sângele căreia trăia, bogat, trecutul rasei noastre. Sânge curat, încărcat de poeţi şi de atavisme imperioase, sortit dintru'nceput să nască verb românesc. Şi totuşi, această chemare de dincolo de pinţa ei, această chemare ce de pe atunci îi brăzda sângele, copila plaiurilor noastre a nesocotit-o. Zi cu zi, comoara de sensaţii şi simţiri sporea. Erau simţiri şi sensaţii născute din fiinţa locului, isvorâte din contemplarea colinelor familiare şi-a orizontului oarecum străbun. Târgoviştea, îmbrăţişând întinderea cu aspru-i braţ de piatră, închipuie resturile unui câmp de bătaie, ruinele unei cetăţi stăpânite de stafii glorioase. Şi pe drumeacu-rile ce ocolesc lanurile de porumb, umbre isvorăsc din pământ. Dar mai cu seamă simplicitatea augustă şi caldă a decorului vrăjeşte copila. In lumina de nalbă şi de trandapr a înserării, luna însăşi ştirbită de culorile prea vii de pe sprânceana cerului, 198 nu-i decât o pată de lumină sfâşiată ce întinde căpcană argintie unde primele stele vin să se prindă şi să moară. Cât e de caldă şi de sfântă priveliştea! Copila gânditoare, cu artere clocotitoare de cântec, câmpia, umbrele, oamenii şi, deodată, melodia trăgănată ce vine valuri-valuri din biserica ce-şi înalţă deasupra fagilor crucea — abur uşor şi alb — totul e frumos, fraged şi românesc. In jurul copilei vrăjite de sfiinţenia locului, drama unei vieţi întregi îşi urzeşte firul. Fiică a frământărilor câtorva generaţii de căutători ai cuvântului românesc, copila va scăpa din mreaja străbunilor. O magie inextricabilă o va îndepărta de verbul sacru, în care străbunii au făcut să răsune bucurii şi dureri, verbul natal al cărui catecljism — cea dintâi gramatică românească — unul dintre înaintaşi îl strânge la piept, precum îl arată un portret ilustru. Tot mai mult seara se înfăşura’n manta-i albastră. Turmele adorm. Luna a prins în capcana-i de argint stelele stinse. Copila rătăceşte singură pe plaiurile visului. Şi din depărtări nelămurite, viitorul se naşte clipă cu clipă. Cine-ar putea să-i întoarcă mersul? • * ' . * * Hnii curgeau şi copila, dintre băncile rustice, se aşează tot mai des pe aceea care privea spre Hpus. Un instinct, răsărit şi el din fundul veacurilor, o amăgea tocmai către ţările cărora soarta le hărăzise un gând şi o năzuinţă mai deosebite de-ale noastre De bună seamă, Hsia o legăna încă pe aripi de mituri, cu scânteieri de nestemate orientale şi cu adâncimi de vis vaporos şi leneş. Dar vântul Răsăritului.adusese rele nenumărate. Şi’n mintea copilei, năvălitorii aprigi se perindau cu stăruinţă fatidică, luau proporţii uriaşe, se actualizau. Sufletu-i răsuna de tropotul iute a cailor mărunţi, călăriţi de Huni cu faţa schimonosită. Copila privea cu spaimă şi cu ură retrospectivă pe aceşti turburători ai tihnei strămoşeşti. Hpusul, dimpotrivă, în ciuda Maghiarului turanic şi-a hrăpăreţului vultur imperial, plutea într’un polei de lumină şi respira libertate. Din când în când, suflul acesta vivifiicator al civil zaţiei ne ajungea o clipă, atât cât trebuia spre a ne face să-l dorim nostalgic. In faţa lui Ronsard, Harun al Rashid, regina Saba şi înţelepciunea înflorită a pildelor arabe, păleau. Căci eram născuţi cu dragul măsurii şi al limpezimii. Belşugul imaginilor asiatice nu satisfăcea anumite virtualităţi din sufletele noastre. Şi astfel, în sufletul copilei de atunci, se încăerau două suflete colective, două mentalităţi de rasă, două civilizaţii contradictorii; grupare în jurul a două puncte cardinale. Conflict sumar şi simplist, dar violent şi dureros. Mintea ce se deştepta la înţelegere împletea alexandrinii lamartinieni cu stihurile lui Eminescu, înfrăţea pe Jean Racine cu Eliade, pe cronicari cu Joinville. Săpate pe un fond latin, analele rudeniei între două neamuri căpătau un relief straniu şi proporţii de frescă. Luminate pe aceste gânduri, încolţeau în sufletul adolscentei doruri mari. Năzuia să-şi înalţe glasul mai sus de graniţele idiomului natal, pe care-1 simţea, fireşte, cald şi bogat, dar îl ştia asemeni unor ciorchini încărcaţi de suc şi aruncaţi în teascul din care podgoreni iscusiţi nu isbutiseră încă să stoarcă vinul năimit să’mbete mulţimile. Şi dacă şi dorea glasul răsunător departe, şi-l dorea aşa de dragul priveliştilor natale, pentru a spune depărtărilor câtă graţie au liniile dealurilor din Dâmboviţa, cât de blânzi şi de voinici sunt plugarii locului. Odată, linia destinului fu gata să se strângă. Străbunii păreau a interveni spre a mă smulge acestei dualităţi care, de-alungul vieţii îmi va fi fost o adevărată uneltă de tortură, un adevărat rug. înainte de a p fost învăluit de întunerecul ce-i vestea moartea apropiată, Eminescu află de la Maiorescu o veste ce avu darul să-l turbure: coborâtoarea Văcăreştilor, ea însă-şi poetă, îşi scrisese primele versuri într’o limbă străină- Îşi înălţă atunci trupul încovoiat, muţenia lui obişnuită se desţeleni şi rosti frumos cuvinte de anatemă: «Să nu ştie oare româneşte? Spuneţi-le (era vorba de părinţi, nevinovaţi totuşi, căci în deajuns mă nutriseră cu basme şi mă duseră la .şezătorile satului), spuneţi le că voi învăţa-o româneşte eu, şi-om vedea dacă pica Văcăreştilor va continua nă ne nesocotească11. Hotărâre nerealizată, din păcate. Eminescu se apropia de sfârşit. Când îmi povesti această întâmplare, ochii lui Maiorescu lăcrămară. Kmănunt mişcător şi măreţ care s’a încrustat în fundul amintirii mele în aşa chip încât, după aceea, de câte ori publicam cea, imaginea divinului Eminescu se înălţa mustrătoare şi mă obliga să-i cer iertare. 199 © BCU Cluj Mânia lui Eminescu s’a răsbunat postum. Sau, poate, el însuşi va p îndreptat împotrivă-mi uneltirile Mnemosynei — zeiţa amintirii — căci zeii sunt sub oblăduirea poeţilor... Intr’adevăr, deşi sub altă formă, conflictul adolescenţei stăruia încă-n mine. Cuvântul nesocotit al strămoşilor îmi cutropea, confuz dar implacabil, sufletul, răsvră-tindu-se împotriva cuvântului adoptat, căruia datoresc totuşi ceeace e mai bun din ceeace-am putut fi şi de care mă leagă, ca atare, o gratitudine fierbinte. Atunci când pentru a realiza şi a te realiza împrumuţi de la un neam ceeace e mai al lui—cuvântul, rod al strădaniilor seculare — capeţi îndatoriri tot aşa de sfinte ca ale sângelui, îndatoriri pe cari eu mă mândresc de-ale fi respectat — Franţa o ştie, de-altminteri. Acest gând al unei îndatoriri veşnice, l-am pândit înălţându-mi-se’n suflet, alături de alte gânduri tot aşa de calde şi de adevărate- Zadarnic, în fruntea primului meu volum de poeme sfioase, ceream iertare patriei, iertare pe care, in petto, eu însămi nu mi-o acordam: Si je te deviens etrangere, Şi ma ctjanson pour s’essayer N'a pas cljoisi la langue cbere ' Que l’on parle autour du foyer, Celle qui vient, lorsque je prie, Sur mes levres tout simplement, Pourras-tu jamais, 6 patrie, Le pardonner â ton enfant? . Voudras-tu seulement entendre Mes vers et Ies benir tout bas Comme tu benis, grave et tendre, Tes guerriers avant ies combats? întreaga psihologie, în favoarea căreia viitorul avea să justifice prezentul, se ascundea în prevestirea versurilor din urmă — „Comme tu benis, grave et tendre, Tes guerriers avant Ies combats11 — căci a fost dat ca războiul neamului nostru să împace tumultul dramei intime şi mereu acute ce-mi împărţea sufletul în tabere vrăşmaşe. Dar, între clipele acestea luminoase ale descătuşerii şi cele ale începutului brăzdat de dolii şi, rareori, de luminişuri—câtă amărăciune ! Căci ţesătura spiritului şi coloritul lui primitiv sunt urzite din materialul limbei materne. Dedesuptul limbii adoptive, cuvântul copilăriei se agită, luptă crâncenă împotriva uitării şi apare brusc, în plin vârtej creiator, în plin proces de invenţie, atunci când între spirit şi lume se descpid larg zăgazurile Apare, întraripat ca o zeiţă sau ca un cavaler dintr'un Apocalips răsbunător, deformează tiparele limbii adoptive, i se împotriveşte violent, înnecându-i şubredele conture sub pete largi de culoare, sparge vasul cu esenţe alambicate şi, peste aroma subtilă, aşterne victorios parfumul lui victorios E ca şi cum ai locui la marginea unei împărăţii expuse cruzimii năvălitorilor. Hoarda cuvintelor respinse pe ultimul plan al visului porneşte, dintr’odată, o năvală furioasă şi, prădând, pârjolind, pune stăpânire pe locul de cinste, care al ei era... Şi atunci, câtă jale! Împotriva cuvintelor începe un adevărat măcel sacrilegiu—împotriva lor şi împotriva ta, căci şi tu şi ele, coborâţi din acelaşi trecut. Trebuie apoi să împaci cuvântul adoptiv, ca şi cum, după o dragoste sălbatecă dar oprită, te ai întoarce la căsnicia legitimă. Ţi-i sufletul un câmp de bătaie, eşti trist şi aşa de singur între cele două tabere. Să mi se ierte îndrăzneala cu care voi cita, alături de al meu, nume ilustre- Dar, de câte ori evoc această harţă necurmată—potolită astăzi—retrăiesc fără voie şi alături de a mea, vieaţa lui Heredia şi a lui Moreas. Cu înfăţişarea-i mândră de Spaniol, având în glas o uşoară gângăvire care prelungea cezurile şi lungea, cu sau fără voie, versul, Jose-Maria de Heredia îşi spunea bucuros sonetele. Sonetele acelea smălţuite de fanarele galioanelor ce-au condus conquistadorii către noui stele, smălţuite de vegetaţia colorată a Tropicelor unde, printre Negri şi trestii de zabăr, se născuse cântăreţul cu vaste sonorităţi al Trofeelor. Heredia era mândru de sângele lui spaniol. Intr’o seară, la Albert de Mun, după ce recitase faimosul lui „Persee et Andromede11, proclamă fără 200 © BCU Cluj înconjur: „Pour moi, tous ces demi-dieus, vogez-vous, c’est Ic Cid.“ Şi în clipa aceea îmi spuneam că pentru mulţi, eroii de tragedie sau de epopee sunt, pur şi simplu, un voevod sau un haiduc... Cât despre Moreas, devenise aşa de bine ceeace de fapt nu era de loc — adică Francez — încât prefera pe Racine lui . Sophocle. La întrebările mele răspundea invariabil că verbul înflorit în ţara lui Pţ)idias nu împiedeca niciodată curgerea melodioasă a stanţelor lui — Şi totuşi, insinuam, strofele Dumitale au ceva din rotunzimea graţioasă şi din mlădierea împietrită a buchetelor de acantă săpate pe frontonul templelor antice — îmi aduci aminte o laudă, răspunse, pe care numai Ronsard o merită. Şi dându-şi astfel un certipcat de rudenie cu cel mai francez dintre înaintaşii lui, Moreas trecea la altă ordine de idei. Iar eu rămâneam singură, în faţa neliniştii divine şi crude ce-mi fusese hărăzită. Intre timp, necunoscutul se oferea tuturor explorărilor şi tuturor decepţiilor. Minunate sunt cele dintâi jocuri ale gloriei! Le crezi durabile, veşnice chiar. „De-abia mai târziu îţi vei da seama — îmi proorocea Paul Bourget — cât e de greu să rămâi statornic acolo unde câţiva au hotărât din capul locului că eşti numai în trecere. Problema de-abia acum se pune“. Dar renumitul romancier, folosindu-se tihnit de verbul şi de gândul lui, nu putea şti că lupta cea mare se va da, pentru mine, nu atât împotriva opoziţiei surde din afară, ci în propriu-mi suflet: luptă mereu nehotărâtă, dar pe vieaţă şi pe moarte, împotriva unui duşman scump care se preface că fuge şi că se dă bătut, pentru a reveni sub mii de forme şi a-şi impune, viclean, victoria. Peisagiile, de pildă, estompate sau desemnate viguros în memoria mea, — peisagiile mele, sunt dela noi. Rtunci când le- am contemplat, când le- am respirat întâi, un roi de cuvinte româneşti plutea deasupra lor, chipuri sonore ce le tălmăcea graţia. Hceste sunete, aceste chipuri, cum să le transpui în ogorul limbii străine? Unde să găseşti realitatea statornică a lucrurilor dacă nu în glasurile lor de totdeauna? Şi totuşi minunea se operează tainic; aspectele naturii noastre şi-au croit încet-incet, o haină convenabilă din epitetul, accentul şi fraza franţuzească. Căsătorie laborioasă, plină de îndoieli şi de sbucium... Fericiţi zidarii graiului strămoşesc! Fericit Dante clădindu-şi, Ia marginea poleită a evului mediu, templul milenar al terţelor lapidare. Fericit Ronsard spărgând tiparele medievale ce nu mai încăpeau vehemenţa robustă şi proaspătă a stanţelor lui. Mai fericit încă, în vârsta tânără a neamurilor, făuritorul anonim de sintaxă şi vocabular, aceste cariatide ce se 'nalţă din clocotul izvorului limbii, spre a sprijini capodoperile viitoare. Dar eu! Pe de altă parte, e într’adevăr o mângâiere să te simţi părtaş — pe şi colateral —■ al unei moşteniri venerabile, să străluceşti întru câtva din strălucirea ei. Pe câtă vreme la noi încercările mele fură privite, cele mai deseori, cu neîncredere şi duşmănie, aici porţi primitoare mi se deschiseră larg, căci pragul cunoaşte pasul femeilor inspirate. M’au socotit printre ele, şi nu printre cele mai neînsemnate. R fost o clipă de uitare ameţitoare! „Rlţii te invidiază şi-ţi doresc locul".— îţi şopteşti. Şi pentru noi muritorii — de ce n’am mărturisi-o — această rePexie trecătoare are darul să învăluie într'o ceaţă de-o clipă — clipă decizivă uneori — atâtea dureri şi atâtea îndoieli cari, ele, sunt şi rămân de totdeauna. , • ' . ' ‘ * - . ♦ . Nu împaci Zeii răzbunători cu ofrande pioase. Rltminteri, de mult m’aş fi descătuşat din lanţnrile lor. De copilă începusem să culeg cântecele populare pe cari, în entuziasmul ei, Carmen-Sylva le-a botezat „rapsodii". Cot ea boteză apoi culegerea „le Rpapsode", iar eu adăugai „de la Dambovitza", lămurire ce făcea să scânteie, în ochii mei, albastre şi verzi apele râului de munte. Dacă Zeii ar fi fost mai blânzi, i-aş p împăcat cu cartea aceasta pioasă şi poetică, măreaţă şi cinstită, care închide nu poeme întâmplătoare, ci însăşi esenţa melopeelor făurite rând pe rând de cei ce, cuvânt cu cuvânt, le au lăsat să plutească leneş în aerul încărcat de curcubeie al apusurilor. De-ar p fost Zeii mai împăciuitori, ar fi socotit cartea aceasta ca pe-o faptă răscumpărătoare. Căci „Rapsodul" nu-şi mai aminteşte nici de umila lui culegătoare, nici de Carmen-Sylva, traducătoarea lui dintâi- îşi trăeşte vieaţa lui proprie, ca o creaţie spontană a unui geniu anonim. Dese 201 © BCU Cluj ori mi s'a vorbit de cartea aceasta ca unui străin de soarta lui! A fost totuşi, pentru îndoielile mele tumultoase, ca o ramură de măslin vestitoare de pace. Vestitoare de pace... Voce efemeră, cele mai deseori. Dar luminişuri se aşterneau tot mai des de-alungul căii mele. Incet-încet, o împăcare tainică înlocuia neliniştea noslalgicâ, sfâşiată de gemete. Petreceam pe plaiurile munteneşti două din cele patru anotimpuri. Mă împresurau, ca odinioară, cu ritmurile lor. cu vederile lor ancestrale ce atmgeau din sbor frunzele sălciilor pletoase şi le făceau să-mi curgă ’n păr. Dar între mine şi lumea Apusului legături nenumărate se ţesură. Aşa-mi era dat: vieaţă de sol şi de crainic. Căci înţelesesem, într'un târziu, raţiunea mea de-a fl şi utilitatea concretă a imaculatei mele greşeli iniţiale. Printre alte multe soluţii, războiul a adus, într’adevăr, şi pe aceea a conflictului meu intim. îndoielile nu-şi mai aveau locul: drumul era unul, greu dar drept. Eu l am urmat fără şovăire. Cuvânt cald şî ascultat, stăruinţă neînfrântă, iată ce trebuia ta Apusul să ne înţeleagă şi să ne respecte. Şi a fost să se întâmple ceeace, poate, nu se va mai întâmpla: apărând, chemând, cerşind, ameninţând — o femeie a întins puntea de aur ce uneşte sufletul a două neamuri. © BCU MÂ VREAU ÎN MUNŢI- DE ZAHAR1A STANCU Din câmpu-acesta simplu pe care-1 ar cu boii Dacă mă sui pe măguri când e văzduhul pur Văd zugrăviţi pe zare, cu fruntea’n nouri, munţii... Mă vreau atunci în munţi e’o turmă de mioare S’o pasc prin pajişti pline de iarbă şi de soare, Prin smeurişte ursul să-l jungljii în grumaz, Cu praştia să fulger ierunca printre brazi Iar seara când din flăcări o floare de lumină Va fâlfâi spre Tine mireasă de răşină, Să-Ţi las în pază, Doamne, mioare şi dulăi Şi să urc tăcut lângă vulturii tăi, Pe culmea cea mai ’naltă, cu paşi de căprioară Şi-acolo să mă strădui s’ajung măcar cu bâta O stea şi ceru’n care stă muma Ta fecioară... © BCU Cluj URÂTUL DE GIB. I. MIHĂESCU In noaptea aceia de drurn de fier, când am pornit însfârşit din orăşelul meu pierdut într’un colţ de hotare, n’am putut închide ochii, cu toate că aveam la cherem o canapea întreagă cât era de lungă şi cu toate că vagonul capitonat mă legăna lin şi îmbietor. In învârtiturile roţilor, în clănţănitul lanţurilor, în răpâneala fierului pe fier, auzeam prin fereastra lăsată* necurmatul rotogol al unui cânt de biruinţă. O, cum se rostogolea cântecul acela pe şinele vârtoase, cum era necontenit acelaşi, spăimântător acelaşi şi — totuşi — cum sufletul meu creştea necontenit! Când s’a crăpat de ziuă, mi-am şi înfipt capul în jilăveala dimineţei, ca să prind din ceaţă primul turn al oraşului pe care nu-1 mai văzusem. întâi n’am zărit nimic, apoi la un ocol al drumului mi-au răsărit departe turle şi coperişuri răsleţe, ieşind dintr’un fund de vâlcea. Soarele era acum doar o biată fantomă translucidă — la care te puteai uita în voe — a soarelui adevărat. Pe acesta nu l’am văzut în minunata lui strălucire decât mai târziu şi ţjăt. bine, deasupra muncelelor orizontului. R sbucnit deodată în vestmânt de foc, cu aripi de flăcări din crisalida-i transparentă şi în locul unde mi se păruse că văd un oraş, a aprins coperişurile. Se părea că nebunia monstrului de fier care mă ducea în pântec, mă purta în goană dăsminţată în regiuni nebănuite, cu sori mulţi, sclipind presărat pe câmpie, încercând să răsară în jerbe de sisteme complicate, ca ’n lumile surprinse de ocbian. Doar câte nu eram eu gata să văd în ţinutul ăsta miraculos, unde mă avântam de bună voe! Pe urmă toate au dispărut, când pămâtul s'a ridicat de spinare în sus, într’un rând. Zarea s’a mai întunecat şi orizontul a început să se strâmteze şi mai mult: s’au ivit începuturi de mahalale, o fabrică — de bună seamă — cu ferestre şi lumini multe, întârziate, apoi vagoane, şine ce se împreunau şi se despreunau, şiruri întregi de vagoane şi locomotive moarte, şi necontenit lumini searbăde în jilăveala zorilor, pălpâind jalnic, învinse de ziuă, ca lumânările în jurul raclei. întâi, impresia aceasta lugubră îmi strânse sufletul în care tot mai dăinuia, neam din neam, ca’n butoaiele de mult golite, tereghia superstiţiilor, a semnelor şi a vedeniilor. Dar îndjipuirea-rni mobilă puse îndată în locul sumbrelor visiuni, sfârşituri de bal, lumini de petreceri monstre prinse de ziuă, lumină necurmată, beţie, fericire. Priveliştea ameţitoare mă facea să închid ochii; un felinar apropiat trecu pe lângă mine şi sfredelitoarea lumină a arcului voltaic îmi pătrunse dureros pleoapa; şi vagonul întreg nu mai părea 204 atunci decât un cosciug uriaş purtat pe braţe de fier, spre un cavou imens şi necunoscut. Speriat, am despreunat larg genele şi am pipăit cu degete tremurătoare scrisoarea de recomandaţie şi cele câteva bancnote, ce le aveam în buzunarul dela piept. Scrisoarea aceasta mi-a deschis într’adevăr uşa unui puternic al zilei. Mijloacele părinţilor erau prea slabe ca să nu trebuiască să-mi găsesc şi un serviciu pedeasupra, pentru a urma cursurile universitare. Scrisoarea tatălui meu cu ortografia, — pe care o ştiam şi de căre mă înroşii grozav când rândurile tremurate fură parcurse de ochii încruntaţi sub ochelari de aur, ai alesului politic şi protectorului nostru — fu înlocuită de o carte de vizită a acestuia către secretarul general dela finanţe. Afară, cartonaşul imprimat cu numele care însemna poruncă, îmi aduse inima la loc: nu atât prin cele trei rânduri aşternute în grabă cu creionul, ce-mi deschideau poarta sorţei, cât pentru acea lipsă complectă de apostrofe şi liniuţe. şi mai ales pentru acel admirabil acord de singular cu plural, solecism care niciodată n’ar fi scăpat tatălui meu. Şi totuşi scrisoarea aceasta mică şi cretină, pentru care aş fi fost «trântit» la absolvenţa claselor primare, făcu minuni... * . * * Am avut toată copilăria şi adolescenţa mea o groază teribilă de cuvântul „percepţie". Nu doară că tatăl meu ar fi rămas în urmă cu dările şi că prin urmare — cum se spune— ne-ar fi bătut toba la cap, că aş fi văzut cu ochi plânşi umilinţa părinţilor mei ruşinaţi şi fără putere, înaintea oamenilor legei, scoţându-ne dulapurile şi saltelele la mezat. Dacă tatăl meu n’a fost nici odată bogat, nici chiar aşa de sărac n’aş putea spune că a fost vre-odată. Dar percepţia din orăşelul meu era o clădire lungă şi scundă, de pe care egrasia jupuise varul murdar şi umflat, lăsând să se vadă pe-alocuri cărămida mucedă, de-un roşu de carne veche, stricată. înăuntru niciodată nu pătrunsese vre-o rază de soare; era o veşnică umbră umedă. Pe păreţi dantela egrasiei avea tonuri din ce în ce mai înegrite, cu cât scoborai ochii spre podea; erau par’că tapetaţi cu uriaşe hărţi hidrografice. Te infrigura din cadrul lor umezeala unui întreg continent. Aproape de scânduri, mucigaiul vânăt mustea; părea răspântia tuturor furtunilor şi ploilor. In încăperile acestea de peşteră lucrau oamenii fiscului. Ii vedeam cu feţe chinuite de griji, cu încheeturi umflate de reumatisme, cu mişcări greoaie de mormoloci, cu ochi bulbucaţi pe deasupra ochelarilor. Pentru mine erau zeităţile peşterilor şi ale întunericului umed. De aceia când secretarul general al ministerului de finanţe îmi întinse un plic cu adresa circumscripţiei XXIX de percepţie, un fior rece mi se răspândi dealungul oaselor şi un gust rânced mi se puse în gât. Văzui atunci urâtul... — E singurul loc liber pecare-1 mai avem, îmi spuse pe-un ton cam înţepat domnul secretar, văzând codeala mea, şi-mi întinse categoric mâna. — O, vă mulţumesc, răspunsei timid, prefăcându-mă într’adevăr mulţumit. Şi o rază de nădejde, lumină o fibră a cugetului meu: în capitală, desigur, trebue să fie cu totul altfel... până şi percepţiile... Iar în mintea mea răsări o clădirea albă, uscată, mai ales foarte uscată, într’un fund de curte cu câteva ronturi în faţă, care se umplu vara de zorele, de garoafe şi de pansele. Pornii deci fără răgaz şi simţii cum şoptea cineva în mine, cu răutăcioasă plăcere că bucuria izbânzii viitoare, va fl cu atât mai sdrobitoare, cu cât drumul până la ea va fl mai lung şi va porni mai de jos. Pe sălile marei clădiri, nu mă sfii să întreb pe un domn cu părul omăt curat, cu haine înverzite, cu ochelari pe vârful nasului, legaţi c’o sfoară neagră de nasturele unei veste prea groase pentru dulcea îngânare de vară şi toamnă de-afară. — Domnule, un funcţionar din percepţie, poate fl adus ori când în minister? — Hai ? Bătrânul tresărise par’că muşcat de această întrebare. Mă privi înspăimântat pe deasupra ovalelor de sticlă. Părea gata să-mi strige: Nenorocitule, ce-ai spus? 205 © BCU Cluj Ii lămurii întrebarea: gradul de copist la percepţie este acelaş cu cel de copist din minister? — R, t)a! păru că se dumireşte, dar ocbii lui arătau aceiaşi groază amestecată cu compătimire... — Da, da, fără îndoială... Pe urmă, faţa i se umplu toată de răutate- Dădu din cap de mai multe ori şi râse cu gura lui ştirbă, făcând din mână, a nimica toată: — Păi e tot una... Şi plecă, abia mişcându-se, cu râsul lui fonf şi groaznic. Mi se păru atunci că nu-mi râde, el, bătrânul ci bătrâneţea dintr’ânsul. Era aşa de alb, atât de imaculat de alb şi vocea îi fusese aşa de stinsă şi totuşi atât de aspră şi hainele i-erau atât de verzi, că fiorul de umezeală îmi făcu din nou circuitul oaselor. • • * • •' ' * * Nu ştiţi ce e urâtul? Eu l’am întrezărit întâi rânjindu-mi din mucegaiul percepţiei orăşelului natal. El trona acolo peste oamenii fiscului şi tronează pretutindeni peste micii slujbaşi, ori unde-i umezeală, umilinţă şi groază. N aş putea spune ce fel de figură arată şi nici dacă are sex. De altfel toţi condamnaţii să-l slujească, îl acceptă fără să-l înţăleagă, cea mai mare parte nici nu ştiu că există, aşa de grozav i-a pironit în somnul stâpânirei lui. Insă bucuria-i îmensă e să supună tocmai pe cei hotărâţi cu orice preţ să-i scape; dar şi acestora se arată numai în cbip imprecis de vedenie. Iar în întreaga-i şi teribila lui alcătuire nu se înfăţişează decât în ultimul vis al răpuşilor de mizerie, de disperare, de neputinţă; bolnavilor şi neurastenicilor cu o clipă înainte de-a se arunca sub roatele trenurilor sau din înălţimile etajelor. Eu abia de 1'arn întrezărit aievea: O! întru început n’are nimic respingător sau în-fricoşetor, în figură. Dimpotrivă. Caracteristica lui grozavă e că râde. Râde cu bobote uneori, sau abia rânjeşte: cu dinţi puternici sau ştirb ca bătrânul de adineaori... Te atinge numai în treacăt şi trece înainte cu râsul şi cu veselia lui, pe jos, în trăsură, în automobil... şi te lasă în urmă cu scârşnetul neputinţei şi cu pustiul... fli vrea să te duci cu el, să fii în el, sâ fii el... şi să te răsfrângi asupra altora Dar te respinge, şi se îndepărtează cu râsul lui triumfător... Grozava lui caracteristică e triumful.. Hstfel trecea el şi’n această zi minunată de Bucureşti, în soarele de toamnă la început. Trecea în bobot şi sgomot mare, în căleşti şi automobile... Era pretutindeni un triumf nemărginit! Iar eu mă îndreptam spre percepţia circumscripţiei a XXIX. Şi tot ce era veselie, şi râs şi podoabe în lumea asta din juru-mi, mergea în sens invers— In faetoane sau cbiar pe jos. Cu capul căzut în piept, gol de gând, păşeam ca un automat spre percepţia circumscripţiei a XXIX-a... . * * * ' Domnul perceptor foarte gras şi negricios, cu fălci enorme şi nerase de ţepoşii peri albi, negri şi rari, mesteca în gol când mă privi cu ocbii mici şi roşii, prin ochelarii, pe care-i potrivea cu însăşi spinarea nasului. Nu spunea nimic domnul perceptor, dar cu siguranţă că’n necontenita mişcare a buzelor vinete, răsjrânte, mi-a şoptit sudălmi groaznice—şi când şi-a luat, întrerupt din lucru, ochii de pe coloanele de cifre, şi tot timpul cât m’a ascultat fără să-mi răspundă un cuvânt, şi mai pe urmă, când după ce mi-a cercetat hârtiile, m’a dat cu un semn pe mâna subşefului să mă „plaseze11. Htunci şi-a lăsat iarăşi ochii pe registru, pentru a-i ridica îndată ameninţători, când a socotit că m’am întors cu spatele la dânsul, spre a urma pe ajutor. M’am trezit la masă cu o fată mică şi măslinie poate, deşi mai târziu mi s’a părut vânătă, de-o vineţeală pălită de cadavru vechi, injectat cu formol. Era slabă de tot, însă buzele i-erau groase şi răsfrânte ca ale domnului perceptor. De pe fruntea mică şi bombată porneau pieptănate pe spate fire groase şi aspre de cal. Hvea un gât atât de subţire, ieşind din şorţul negru, că acest soi de cap mic, ca o caricatură de chinez (Doamne, un chinez negru ca un african) părea înfipt ca într’o prăjină din gardul unui rege antropofag. 206 © BCU Astfel fu, când ridica spre mine oct)ii fără pleoape şi rotunzi, de pasăre; apoi mâna pipăi în colţul mesei, o mână micuţă de copil, apucă repede ceva şi îndată pe capul înfipt în ţeapă, apărură uriaşe lentilele de scafandru, al unor ochelari cu cârlige de fier. Ochii mici şi rotunzi se măriră, se clătiră de-o parte şi de alta, în cercul lentilelor şi se fixară asupra mea umezi şi dureroşi, de par'că mi-ar fi cerut iertare. M’am cutremurat. Era şi ea o biată fată, la urma urmelor, şi nu merita un destin atât de vitreg! M’am cutremurat totdeauna dinaintea nedreptăţei prei acesteia, care ne ocârmueşte de-acolo, din centrul mişcărei veşnice, din nepătrunsul locaş al Zeilor mari şi mici! Unde sălăslueşte desigur şi „urâtul“. vrăjmaşul vieţei mele. ' Crebuia să scriu la aceiaşi masă cu ea; faţă în faţă cu ea: — o masă mare, dreptunghiulară, acoperită cu muşama neagră, lângă care, braţele unui scaun lătăreţ de scândură, păreau că mă aşteaptă de mult să mă cuprindă. Mila de arătarea-mi din faţă mă pătrunse până într’atâta, că nu putui opri câteva cuvinte de bună întâlnire. Insă accentul — op, accentul acela al vocei mele, par’că-1 aud şi acum! El îmi luase înainte şi-l auzeam cum complectează reţinuta mea politeţe: „Fie, domnişoară, mă resemnez să-ţi sufăr şi vecinătatea dumitale... poate nu va ţine mult!" Cu neputinţă ca o fată atât de urâtă să nu întrezărească dincolo de cuvinte, în adâncul conştiinţei, compătimirea, mult mai jignitoare şi mai repede de recunoscut, decât chiar desgustul. Mi se păru că făcu o mişcare bruscă, par’că şi-ar fi dat capul înapoi. Covârşit plecai privirile. Doamne, dacă nu-i adresam nici un cuvânt, n’aş fi jignit-o mai rău? Sfios, înălţai spre dânsa doar pupila unui singur ochiu. Şi când întâlnii ochelarii de scafandru, înapoia cărora ochii ei fugeau într’o parte şi într’alta de par’că ar fi plutit în două borcănele cu apă, rămăsei împietrit. Urâtul era înaintea mea şi râdea stăpânitor. Mă prinsese. , • Gura capului, înţepenit în par, îşi prelungise colţurile până’ri sfârcul urechilor, care, Dumnezeule! svâcneau ca la animale. Prin crăpătura ei vânătă, dinţi scurţi, laţi şi distanţi ţi sclipeau de albeaţă; nasul se ridicase cu totul în sus şi ’n lumina ochilor mei nu rămăsese în locu-i decăt un fel de cerc cu două nări ca un râtişor de purcel. Pe urmă toată întruchiparea asta căzu pe-oparte, buzele se boţiră şi ochii de pasăre se clătiră brusc, descriind pe câmpul lentilelor, mişcări repezi, sbucnite. Zei nemuritori! Capul de urangutan cocheta... 5 Am zâmbit cu milă şi cu dispreţ, dar urâtul n’a văzut sau s’a prefăcut că nu vede. Ochii lui licăreau cum trebue să licărească ochii dracilor, când îţi apar, aievea, noaptea. Jucau în orbite triumfători şi cu cât le creştea strălucirea, cu atât mila şi dispreţul de până acuma începeau să se îngâne cu groază pe faţa mea, care oferea astfel deodată triplul aspect al acelor sinistre măşti, dedemult. Pe urmă revolta-mi crescu fără margini, când mica simiană schimbă o privire cu o altă funcţionară, ce stătea mai mult degeaba, dinaintea unei măsuţe, cu maşină de scris; o fernee înăltuţă, slabă, suptă la faţă, cu nas coroiat, cu umerii obrajilor puternic ieşiţi — ca la ofticoşi — de-o albeaţă de lapte şi cu doi sâni enormi, atât de enormi faţă de slăbiciunea ei, încât puteai crede că prisosul dintr’ânşii îi dă acea înfăţişare lăptoasă, respingătoare. Urâtul păru că spune tovarăşei de birou: — E timid... Iar faţa cea suptă, încuviinţă... . Revolta mi se ridică tumultoasă în coşul pieptului. Vroiam să fac ceva straşnic, un: gest hotărât, ca bunăoară o trântitură sgomotoasă a registrului ce mi se pusese dinainte sau o înţepenire mai temeinică în scaunul legănător şi scârţâetor de sub mine. O astfel de mişcare bruscă, dinadins şi vizibil rea, era neîndoios că ar fi curmat dela început orice putinţă de îndrăsneală urâtului negru şi urâtului lăptos, din faţa şi din stânga mea. Maimuţa dinainte-mi, păru că ghiceşte ce se petrece în gându-mi şi avu par’că o mişcare speriată, o lucire în ochi, de groază. Atunci trebuia s’o sfredelesc cu ochii mei... In clipa aceia am avut în mână isbânda şi viitorul meu. O clipă, o singură clipă de răutate, de cruzime şi totul ar fi fost salvat... Dar atât de caraghioasă era schimonisitura aceia a chipului cu pretenţii omeneşti că;milavm’a doborît... Mila, teribila mantie invizibilă, pe care groaznica fantomă, ţi-o aruncă pe cap, îţi întunecă vederile şi-ţi amoarte orice mugur de virilitate. t-am spus o vorbă blândă, o vorbă de nimic, da, îmi amintesc, î-am cerut oata-care desluşiri asupra modului cum trebue să trec în registre (cu toate că era aşa de uşor de înţăles acest lucru). Şi ea s’a grăbit să-mi arate cu mare lux de amănunte şi a început, pe nesimţite, să mă descoase... Când mi-am dat seama cât de departe am ajuns cu vorba (am surprins ochiul ei lucios şi scormonitor în gospodăria mică şi creştinească a mamei mele întotdeauna suferindă, în biroul vechi şi posomorât al întunecatului meu părinte, în curtea îngustă cu spuzenie de fraţi, de găini, de purcei, de câini şi de pisici de-avalma) m’am cutremurat de moarte. Hm început îndată să răspund pieziş şi i-am aruncat o privire supărată. Pe urmă am tăcut încăpăţânat. Era prea târziu. Urâtul râdea trinmfător prin ochelarii cei groasnici şi râtişorul-i se. dilata şi se contracta satisfăcut pe figura mică de omuleţ ecuatorial. Râdea mut şi înainte: iar mie mi se părea că-mi rânjeşte verdele mucigai de pe păretele percepţiei din orăşelul meu natal. * . * * Pe senin, localul percepţiei fiscale a circumscripţiei a XXIX n’avea câtuşi de puţin înfăţişarea jilavă a percepţiei din orăşelul meu. Era o clădire veche, cu ziduri groase şi cu etaj (la etaj locuiau domnul perceptor Vasilescu şi cu nepoata: — „Chiar domnişoara cu care scrii dumneata la masă, e nepoata domnului perceptori11 m’a lămurit moş Mihalaclje, omul de serviciu al instituţiei şi toboşar la licitaţii). Mi s’a părut curioasă lămurirea moşului căci la etaj, observasem la venire, ferestrele cu glastre de muşcate şi cu brisebise curate de borangic. Dar dacă localul începea să-mi inspire încredere cu zilele ce treceau; personalul, dela mătăhălosul domn Vasilescu şi până la nepoata-i crescută de-abia cât un picior de-al lui, — întregul personal, compus din doisprezece funcţionari, bărbaţi şi femei, părea din cale afară de curios. Era de neînţăles cum din tot Bucureştiul ăsta cu femei atât de frumoase şi cu bărbaţi aşa de chipeşi, se adunase tocmai la percepţia circumscripţiei a XXIX, figuri aşa de ciudate, fie care cu câte-o meteahnă şi cu seamăn de animal. Intr’un rând, ridicând ochii deasupra hârtiilor mele am descoperit acest lucru uimitor, privind mai atent la unul din ei. Speriat, am întors ochii la cel dealături şi acesta mi-a întărit şi mai mult părerea. Şi ast-fel, din masă în masă, cap cu cap, am avut impresia lămurită că mă găsesc în mijlocul unei menajerii. Mi am amintit îndată de-o carte scumpă a copilăriei mele: „Le monde avant la creation de l’homme“. Ultimile file ale cărţei acesteia ca o adeverire a cuprinsului ei, erau umplute de ilustraţii cu diferite fisionomii de capete omeneşti, puse alături de capetele diverselor animale, cu care semănau leit. Hst-fe! erau acolo: o figură energică, bărboasă şi cu plete (îmi pare, chiar a autorului), semănând cu un leu, apoi alta cu un nas coroiat şi ascuţit, subţire la vârf, cu un ochi rotund, mai mare şi cu altul mai mic, semănând cu un papagal. Erau pe urmă altele, (aproape toate speciile), puse alături de om şi ai fi putut jura că fie care din indivizii arătaţi acolo au dăinuit vreme mai îndelungată, în generaţiile lor ancestrale, sub forma animalului respectiv. Tovarăşii mei de birou descindeau deci unul, hotărât, din cal (asemănarea lui cu preţiosul animal, era cu mult mai isbitoare decât a exemplarului din cartea lui Flammarion) — un altul era berbec sadea, un al treilea cameleon (un tânăr palid cu nas mare si ochi rotunzi ca monedele, o figură translucidă de ceară albă). Hveam apoi un mops, un epure (când sta în lumină) sau şobolan (când sta în umbră), în sfârşit unul cu lămurit aspect bovin (speţa totuşi n’aş fi putut-o preciza: bou, bivoul sau bison.) Femeile erau: o raţă cu legănat greoi, un purcel şugubeţ, cu guiţat plăcut şi un cocostârc — doamna cea lăptoasă când o priveai în profil sau ştiucă, văzând-o din faţă. Strămoşii tovarăşei mele de masă sălăşluiseră într’o formă superioară, poate urangutan, în ori ce caz maimuţă. In schimb domnul perceptor era mai greu de definit: cu bucile acelea enorme ale feţei, cu bărbia revărsată şi presărată cu ţepi rari, cu nasul ridicându-se dintre ochii abia deschişi, pentru a se teşi mai jos, lăbărţându-se ca să se piardă în stufăria mustăţilor cărunte, cu ţeasta ascuţită şi coperită cu stuh aspru, ca o colibă de sălbatec, in sfârşit cu trupul acela lung şi enorm, despărţindu-se în picioare ca în alte două trupuri, îţi făcea impresia unui exemplar de mult dispărut din arborul regnului sau poate o 208 © BCU alcătuire nionstrubasă, o bizarerie a creaţiei, o dublă reptilă cu âfganele centrale cd-mune şi cu cele periferice îndoite, în felul fraţilor siamezi, raportându-1 la genul omenesc. Iţi inspira părea aceasta când sta pe scaun cu picioarele întinse mult pe sub birou, până aproape în masa vecină, sau când ploua si era posomorât afară. Când se ridica în sus, şi nu ploua afară, ai fi zis un proboscidian, tăiat în două mai încoa de pântec; nasul teşit jos jurai că e o rădăcină de trompă, iar fainele cenuşii şi soioase şi pantalonii largi, cutaţi, cu tur şalvari, îţi aminteau pielea crăpată în toate chipurile a elefantului. Fără îndoială, ei nu puteau fi decât degeneraţii sub formă omenească ai unor neamuri, care-şi avusese maximul lor de strălucire fizică şi poate chiar intelectuală, pe vremurile străbunului respectiv din întinsul regn de vertebraţi, ce, rând pe rând, au stăpânit planeta. In ziua când am făcut constatarea aceasta, abia revenit în odăiţa mea, m’am şi repezit la oglinda punctată de găurele transparente, pe unde vechimea mâncase aliajul dedesupt şi m’am contemplat îndelung, Am deschis şi un tratat mic de zoologie, căci cu mine, adusesem din provincia, unde jurasem că n’am să mă mai întorc, până şi cărţile de liceu. M’am comparat cu multă luare aminte cu fiecare din chipurile cărţei plină de planşe şi ilustraţii. Bucuria mea creştea necontenit, cu cât vedeam că nici pe departe nu aducem cu vreunul din ele. Hotărât lucru — eram un om adevărat! Hotărât lucru: neamul meu trecuse repede prin diferitele forme ancenstrale, ca să să oprească şi să se desvolte până la maximul puterei şi frumuseţei sale, în forma aceasta: om. Poate nu eu eram exemplarul din vârful culmei, dar în orice caz — şi cu atât mai bine — mă găseam în plină ascensiune. Foarte mulţumit pentru neamul meu îmi venia să strig de bucurie. Dacă întunecatul meu tată, ar fi fost alături, l’aş fi sărutat — pentru întâia dată, în viaţa mea, de când mi-aduc aminte — şi cu multă tandreţe încă. Fericit, cu mintea plină de culmi uriaşe, de vârfuri solitare, cu zăpezi eterne, cu sufletul plin de lumină, din ziua aceasta am păşit cu multă încredere prin odăile percepţiei fiscale a circumscripţiei XXIX, iar pe mica schimonositură omenescă alături de care fusesem condamnat să lucrez în birou, o priveam deatunci întruna cu semeţ aer de biruitor! * - * * . Aveam ore de lucru dimineaţa şi după amiază. Când venia „vărsarea" şi se nimerise să vie, tocmai acum, „biroul11 se prelungea mult după 7 seara şi uneori ţinea până^la miezul nopţei- Atunci domnul şef se zăvorea în cabinetul lui cu subşeful şi cu subalternii mai mari şi acolo aveau loc desbateri, nespus de violente. Când eşiau cu toţii, păreau transfiguraţi, par’că scăpaţi deadreptul din peşterile strămoşeşti şi ne măsurau — mai cu seamă pe mine — cu priviri oblice, bănuitoare. Iar după ce încasările erau predate Administraţiei financiare, după ce calculele şi verificările se încheiaseră complect, eroii misterioasei operaţiuni fiscale, terminau, bilanţul cum trebue, la domnul Nae „comersantul" — cum i se spunea — cu vin bun, din colţul cel mai apropiat. In cele vre-o trei, patru zile — unicile într’o lună —■ care urmau acestei epoci, cu domnul perceptor se mai putea sta de vorbă, ba chiar glumi. (Ca omul după muncă spetitoare, îmi explicam eu această voioşie bizară). Altfel era „turc", cum spunea singur. La 8 şi un minut dimineaţa, condica de prezenţă era ridicată; la 3 şi un minut, după amiază, de asemenea. Nu admitea nici o scuză şi se desfăta straşnic când funcţionarul întârziat cu peste un minut, rămânea încurcat în faţa „altarului" gol. „Altarul" era pupitrul de lângă uşă, pe care stătea „sfânta evanghelie" adică registrul prezenţelor. Denumirile acestea erau cunoscute personalului percepţiei circumscripţiei a XXIX din vremuri imemoriale, totuşi şi acum, când le pronunţa, întregul personal însoţea cuvintele de-un soi de surâs sec, ca o înghiţitură — foarte accentuată mai ales la domnul şef. Desfătarea dumnealui se mai învedera şi prin desfacerea bucilor obrazului, de frunte — şi apariţia între straturile de carne afumată a doi sâmburi de măslină. In limbagiul celor din birou, aceasta însemna că domnul şef „face ocţ)i“ — glumă care se repeta deasemeriea de zeci de ani, producând aceiaşi satisfacţie şi aceiaşi hilaritate. Când nu era de faţă nici domnul perceptor, nici nepoata lui, „statul său major" denumea pe şef „tâlharul cel bătrân". La rândul lui, domnul Vasiiescu, când lipsea vre- ţinui mai de seamă dintre sfetnicii săi, îl categorisea faţă de ceilalţi cu epitetul „pungaşul ăsta“ apoi complecta, deschizând o gură de cetaceu, spre care arăta cu degetul: »să mă scuipaţi colea, dacă nu l’oi băga eu p'ăsta în puşcărie". Pe feţele subalternilor apăreau atunci îndată vagi palori de culoarea pământului, de par’că s’ar fi îmbolnăvit cu toţii pe Ioc, de ficat; însă îşi reveneau repede şi rânjeau atât de larg către şef, că acesta nu se putea opri să nu le spună: „Ei ce vă clgiorâţi atât la mine? Credeţi că mă spai?“ Pe urmă râdeau cu toţii şi o împăcare generală avea loc la comersantul din colţ. S’ar fi putut zice că glumele acestea vulgare cu tâlhari, puşcărie, scuipat şi spă-r-iat erau făcute anume ca să se spargă în prăvălia negustorului. Totuşi erau prea tari, ca uneori o teamă vagă, de un viitor şi jxiai teribil, decât , cel dominat de urât, să nu-mi încropească simţirea. Gândiţi-vă, o singura greşală de calcul în scripte şi... Doamne fereşte! Noroc că eram încă doar copist. Hveam toată vremea să scap de vizuina asta, în care căzusem... Toamna era încă frumoasă. Bruma da coperişurilor aer de curăţenie şi eleganţă; par’că toate ar fi fost de sticlă mată. Grădinile locuinţelor îşi arătau prin grilajurile de fier, ultimele splendori; peste arbuştii mai plăpânzi se şi lăsase sacul călduros şi ocrotitor al grădinarilor. Contururile lucrurilor erau linii puternice; din pictorul acela în culori vii, tălmeşuite şi jucăuşe în arşiţa verei,—Dumnezeu dădea acum mai multă luare aminte desemnului clar. Nu părăsise încă de tot culoarea, dar zi cu zi negrul cu albul triumfau asupra galbenului pământiu, unica pastă ce se mai îndărătnicea să mai persiste. Reliefurile se accentuau. Cu toată apropierea odăiţei mele băeţăşti de birou, pe scurta porţiune de drum străbătută de patru ori pe zi, întâlneam necontenit revărsarea lumei «celeilalte», a lumei din care trebuia neapărat să fac şi eu încurând parte. De unde eşiau atâtea femei frumoase, necontenit şi necontenit altele? Strada asta nu era locuită oare de aceiaşi oameni? Se schimbau aşa de repede, se premeneau în-tr’una, deveneau alţii dintr’o zi pe alta? Iţi venia să crezi în fantastic. .. Era o lume care curgea veşnic, necontenit, nestatornic. Statornic nu era decât personalul cu tipar strămoşesc pe faţă al percepţiei circ. XXIX... Hsta la birou - iar acasă, proprietăreasa, o femee enorm de grasă, cu patru caturi de guşi, cu pieptănătura şerpuită de nenumărate vine cărunte şi totuşi cu un trandafir învoit înfipt într’una, în cocul încolăcit după o modă de mult uitată. IJn pustiu groaznic în mijlocul acestei eterne prefaceri. Tot drumul meu, fie că ducea la birou, fie că-1 prelungeam în zile de sărbătoare pe străzi mai depărtate — uneori chiar mă hazardam până sub bolţile de tei ale şoselei — nu era decât aceiaşi albie de nisip, peste care curgea vesel şi săltăreţ râul vieţei celeilalte. «In viaţa aceia trebue să pătrund neapărat". Hceasta era unica «hotărâre», pe care o luam în fiecare dimineaţă, înainte de a mă da jos din pat. Obişnuisem să mă trezesc înainte de a se crăpa de ziuă, tocmai pentru ca să mi-o întăresc şi mai mult sau—când mă trezeam uneori ceva mai târziu, pentru a controla dacă nu e cumva slăbită, dacă are nevoe de noi întăriri. Şi hotărârea asta creştea. O vedeam cum creşte zi de zi, cum se ramifică şi se împleteşte, cum umple sufletul şi gândul ca un copăcel, un clopot de sticlă. O îngrijeam ca pe un oleandru, îi stropeam pământul din vadră, ii rupeam frunzele uscate şi ramurele galbene. Şi aşteptam să-i dea florile, floare cu floare, un buchet de fapte care să-mi încunune începutul adevăratei vieţi, să gonească urâtul. Planta asta care se ramifica într’una şi lua proporţii de copac mare, era secretul şi mângâierea vieţei mele. La umbra ei trăiam o viaţă, cu totul alta... O! ce departe mă simţeam de percepţia circumscripţiei a XXIX, de odăiţa mea, de proprietăreasa obeză şi chiar de perina, pe care mi se odihnea capul, când contemplam, de pe ea, acea minunată, aromitoare, magică plantă a spiritului meu. Câte flori, cât de frumoase şi de mirositoare! Pe crăngile ei, începură dela un timp să crească alte plante şi mai fantastice şi mai ameţitoare; şi apoi din acestea altele. Se altoiau una pe alta, crescând umplând seninul, înălţându-mă în parfum nemaisimţit şi’n cântec de pasări spre culmi nebănuite... Pierzându-mă în visul matinal al acestui năprasnic copac de hotărîri şi visuri înflorate, întârziai în mai multe rânduri şi trebui să suport rânjetele celor cinci specii din biroul meu, precum şi glumele idioate ale domnului perceptor, pe Care, fără îndoială, fu de neapărată nevoe să le subliniez cu propriul meu surâs de admiraţie. Cum mi se puse în vedere însă, că dacă recidivele se înmulţesc, e cu putinţă ca salariul meu modest să fie influenţat în mod invers proporţional, trebui ca în unele dimineţi să mă arunc din fugă chiar dela jumătatea minunatului copac, şi să mă îmbrac cu graba soldatului, pe care-1 trezeşte trâmbiţa de atac, pentru a avea vreme să apuc condica. Şi iată, nu peste mult, involuntar, mă trezii cocoţat pe ramurile gigantului arbor al imaginaţiei mele, chiar în plină activitate de birou, pe când treceam în registre sau pregăteam corespondenţa, caligrafiind-o, după conceptele şefului. Lucrul ce mi se impunea în acest anost birou devenise aproape mecanic, aşa că nu pregetam să dau drumul imaginaţiei mele, aşa cum ai deschide unei păsări, uşa coliviei. Şi îndată, mă vedeam sburdând din creacă, în creacă din floare în floare, ciripind de beţia dimineţei, a văzduhului deschis.... Până fusei chemat de domnul şef, lucru nespus de ciudat: Domnul şef dădea din mâini şi se înverşuna la mine ca un om fără măsură de necăjit. Şi cu toate astea, ochii domnului şef străluceau de bucurie şi de triumf. — Cum ţi-ai permis să pui pe hârtia asta, în loc de numele ministrului... să pui «indescrifrabil»? Cin’ te-a învăţat? Cin’? Erau nişte adrese, ce se trimeteau însoţite de copii după acte şi decizii ministeriale, unor contribuabili, încurcat răspuns al oficialităţei la nişte oferte tot aşa de încurcate, cu imobili, licitaţii, mai ştiu eu ce ? pentru a se curma pe cât am înţeles, un proces, cu taxarea greşită a unei succesiuni. Sau cam aşa ceva — în sfârşit o grozăvie întreagă. — Indescifrabil, ai?... Domnul ministru indescifrabil... Dumneata ştii ce însemnează asta? Imediata punere a dumitale în disponibilitate, ca.să nu zic altfel... Şi culme, mai faci şi pe alţii să greşească... Şi culme, voarba dumnealui, îmi trânti în nas o hârtie la fel cu a mea, lucrată de micul maimuţoi. îmi fu ruşine să-i lămuresc că tocmai maimuţoiul mă încurcase. Căci în ajun arătasem nepoatei domnului perceptor hârtiile şi-o întrebasem ce nume arată semnătura indicată, pe care trebuia s’o reproduc în copie, însoţită de tradiţionalul semn: (ss). Era destul de natural — cred — să recurg la cunoştinţele tovarăşei mele de birou, mai veche ca mine în slujbă, cu doi ani. — Ce-are aface! se grăbise să-mi răspundă maimuţoiul... — Scrie şi dumneata „indescifrabil", flşa se scrie de obiceiu, când nu se înţelege prea bine iscălitura. — Bine, domnişoară, ştiu eu asta, ...dar aici e vorba de un ministru. — N’are nici o importanţă... uite Ia mine... Şi răsfoind teancul de copii, scoase tocmai pe aceia, pe care mi-o arăta acum indignat la culme domnul perceptor. — Poftim, de doi ani, de când fac aşa... Şi liniştită, pusese dovada indiscutabilă, la loc, printre hârtii... ...Cu toate astea, un ultim pic de mândrie mă împiedica să mărturisesc că a trebuit să mă adresez unui biet căpşor de măimufă spre a mă dumiri într’o chestie aşa de simplă. Şi pe urmă cum aş fi putut răspunde acestui furibund care urla acum la mine, cu ochii scoşi: — Dumneata— care va să zică, îmi... îmi... îmi strici... care va să zică, funcţionarii. După care, potolind brusc vocea, tentat de-o supremă curiositate, pentru a desgoli complect, par’că, halul de degradare, în care mă găseam: — Dumneata, domnule, strigă, se vede că nici nu ştii cine-i ministru, astăzi, mă rog... Indrăsnii să ripostez cu o îngăimare ininteligibilă, însoţită de-un chip special de-a clătina capul, gest care ’n consensul general al vorbitorilor prin semne, se traduce prin cuvintele: „Ce dracu, şi dumneata acum... prea mă crezi...'1 Dar fie că domnul perceptor era needipcat asupra acestui soi de limbaj, pe că (înspăimântat de ce-ar mai p putut urma) modul cum mă servii de el, fu ori prea in-perceptihil, ori prea vrednic de milă — domnia-sa nu se lăsă până nu mă îngenuncbe depnitiv: 211 © BCU Cluj — îa uite, domnule... neniai pomenit... Cine e domnule, ministru de finanţe, acuţii.. • cum cţjiamă domnule, pe actualul dumitale ministru... dar e nemai-po-me-nit.. Cine ştie... poate că aş p putut să număr câţiva miniştri. Dar cine anume să p fost la pnanţe... de... mai înainte ştiam că fusese un ardelean, ba doi... iar acum sub noul guvern trebue să p fost altul, însă şi mai încoa ştiu bine că a avut loc o remaniere... Deşi memoria mea lucra acum cu o înverşunare neobişnuită, tăcerea care se prelungea şi expresia de durere a fetei fură pentru domnul perceptor argumentul potărâtor. — Du-u-te domne! îmi spuse atunci, clătind la rându-i din cap a pagubă şi pri-vindu-mă atât de cămpătimitor, că fără să vreau îmi fu şi mie milă de mine. Căci în momentul acela până şi eu trebui să-i dau dreptate domnului sef. Păi bine,' domnule, să nu ştii dumneata cum cljiamă pe propriul tău ministru... Nici măcar, atâta interes-.. Du-u-te domne... du-u-te domne... îmi făcea o nespusă plăcere şi, curios, simţeam ca un fel de uşurare, să-mi spun astfel singur, cu acelaş ton şi cu aceiaşi mină, pe care le avusese domnul şef când mă concediase. t — Du-u-te domne.... ţ Şî tată-meu, care-mi scrisese că dacă mă vor îndepărta din slujbă prin vre-o greşeală a mea, îmi tae şi pensioara şi nici acasă nu mă mai primeşte. Nu, nu, trebue să iau măsuri drastice cu mine. Trebue să mă scutur odată... Trebue să fac orice, ceva... dar să fac... Fără milă, creangă cu creangă, ramură cu ramură, am tăiat cu securea sarcasmului, împiestritatul arbor al dorurilor şi gândurilor mele. Văzusem acum: nu potărâri îmi trebuiau... ci fapte, orice fel de fapte. Fapte! - - ■ ‘ • ■ _ ' ' * . ♦ * . Intr’una din seri, întreaga grămadă de carne, oase şi grăsime a proprietăresei, se revărsă în patul meu aşa cum trebuie să se reverse pe fundul furgonului, la abator, tirana pe-o zi a unui întreg regiment. Gazda mea,—de mult băgasem de seamă —mă primea cu zâmbet şi cochetării de mastodont. In găteala ei apăruseră mai multe pânglicuţe ca de obicei, iar în cocul încolăcit ca acum treizeci de ani, se răsfăţa în locul trandafirului cu care o găsisem, un întreg buchet. Ea se prefăcea că rămâne cu de lucru prin odaie la mine şi nu arare, aşezându-mi obiectele de pe măsuţă, deşi slavă Domnului! erau destul de aşezate, se întâmpla să mă atingă cu o mână sau să-şi şteargă întregul şold de coapsa mea- Roşeala îmi aprindea îndată atunci, viu obrajii şi sfiiciunea îmi punea nod în gât, dar astea păreau că îndârjesc şî mai mult pe coana proprietăreasă. Şi astfel într’o bună zi mi-m dat seama că mă găsesc în faţa „faptei". Lucrul acesta m’a emoţionat profund. Insă nu era timp de pierdut! Cu toate astea, înainte de a schiţa primul gest... am meditat, desigur. Dar ce deosebire între meditaţia de acum rece, calmă, sumară, precisă şi vapo-rosul copac de planuri şi aranjamente suprapuse, ca podoabele bradului de sărbători. Cu ce nervi de oţel, aruncam, vreasc nefolositor, orice complicaţie de scrupul, orice piedecă de conştiinţă! Nu mă mai recunoşteam. Eram veritabilul cinic din romanele lui Balzac... Ce Balzac?! Eram autenticul fiu al trotoarului Bucureştean! Socoteala era simplă şi înfiorător de precisă: înainte de toate, porţiunea din salariul meu, rezervată chiriei, era asigurată. Fără îndoială, namila de carne, avea cel puţin atâta bun simţ, ca să înţeleagă dela sine lucrul. . Hcesta era deci punctul de plecare. Din el pornea zigzagul scurt al unui viitor doar de trei linii (Totul era aşa de simplu, că se putea transpune grafic.) Lungimea fiecărei linii însemna timpul necesar—după calculele mele—două, cel mult trei luni) pentru tru a pregăti modul de viaţa ce urma a fi parcurs de linia următoare. Ergo: G) neplata chiriei °°) menajul în doi fără vre-o contribuţie din parte-mi 00J 212 © BCU când tinereţea mea avea să devină complect indispensabilă nevricalelor quadragenarei: părăsirea percepţiei (mai încape îndoiala?) şi luarea din scurt a studiilor. Iar la urmă: punctul de ajungere—apoteoza: licenţa în drept şi piciorul în dorsul amatoarei de carne crudă. (îmi plăcea mult la facerea acestor calcule, să-mi reamintesc calităţile juvenile ce oferam în schimb; credeam atunci că mă văd şi mai cinic decât mă închipuiam — deşi, poate, nu era decât nevoia conştiinţei ofensate de a valorifica preţul plănuitelor josniciri). Gândul mergea şi mai departe chiar; el compunea şi o scrisoare despotului autor al zilelor mele, cu arătarea demnă şi cuviincioasă însă fermă, că mă pot dispensa pentru totdeauna de oblăduirea-i calică. (Aceasta în urma ultimei iui scrisori, prin care eram ameninţat din nou cu tăierea micei pensioare de-acasă, în cazul când — ,,e lucru noto-roiu în târg“ (târgul meu de origină) — voi continua să ocolesc universitatea. (Dumnezeule, omul ăsta imposibil nu poate şti şi cu siguranţă nu se va putea convinge niciodată, cum se încruntă domnul şef doar că-i pomeneşti de universitate şi cum îţi scoate ochii a doua zi, după ce de-abia ţi-a dat voe un ceas, în ajun). De altfel în privinţa tatălui meu, mai rău desigur decât unul vitreg, când era vorba să recunoască dreptul la libertate al vârstei mele, gându-mi pregătea şi alte răsbunări la fel de demne şi de cuviincioase. (Insă pentru că gândul, de-abia înmugurit, începea să crească deodată, zănatec, altoind din nou crengi sterpe pe cele trei braţe ale cumplitului zigzag, securea intră din nou în funcţiune). De altminteri, orice prisos de imaginaţie căzu jertfă, descătuşerei de rut, ce avu loc, în patul meu, după căderea proprietâresei, — mai de grabă după căderea mea, — într’o seară din luna nouă şi cu crai nou apunând pe cer. Intr’un noroc! Căderea în purgatoriu: cum voi şti să suport scârşnirea dinţilor şi tăiuşul flăcărilor aşa voi putea să birui- Şi mă purtai de minune. Ce pot să mai spun? Cât mai fură trei zile până la venirea câştiului următor, coana Măndica* precum îi zicea, îşi reluă odaia ei de dormit. O revăzui de-abia în ziua plăţei: coana Măndica nu semăna nici pe departe cu cea de până acum. Par!că între noi nu fusese de când lumea nimic altceva decât un simplu contract verbal de locaţie. — Când iei leafa maică ? Fă cum oi şti şi mâine s'o aduci. Că (aici oftă odată) dacă n’ar fi chiria asta, nu ştiu zău cum aş mai scoate-o la capăt (aici oftă de două ori). A doua zi, bătu discret la uşă. — Intră! Ea începu să deretice p’ici, pe-colea, ca’n primele zile ale construcţiei zigzagului meu de fier. Atunci, cu inima strânsă, cât un pumn de copil, dădui lovitura supremă: — Vrei chiria? — Da maică, da... că dacă n’ar fi... — Uite chiria! strigai apucând-o desnădăjduit în braţe şi, cu sufletul pe buze, potopind-o de sărutări pe guşa cu patru caturi....... ‘ — Uite chiria... Mă respinse dintr’un brânci. Şi ce-mi auziră urechile mele!.. Trebue să fi fost galben ca un mort când îi dădui banii. Şi trebue să fl tremurat ca o vargă, când îi şuerai în ureche, împingând-o afară. — Aici nu mai calci, decât în lipsa mea, când faci curăţenie..* Ea a eşit pe uşă, dar a revenit la fereastra, pe care tocmai apucasem s’o deschid pentru a goni mirosul fad al apei cu miresme eftine, cu care-mi stropea odaia de-o lună încoace. — ....şi să ştii (ţinu să-mi strige cu orice preţ, în auzul vecinilor)... ori când poţi pleca... mie nu-mi trebue chiriaşi d-ăştia... eu altfel de lume am apucat până acum... eu sunt femee cinstită... eu nu sunt d’alea, ai înţăles ?... plata pe două săptămâni înainte şi paşuşul... scurt— aha— cu mine nu merge— Două luni după aceia, ne-am perindat amândoi prin cameră ca ziua cu noaptea. In cele din urmă a trebuit să-i bat la uşă, cu o cutioară de bomboane în mână. I-am dăruit-o galant şi-a trebuit o desfăşurare metodică de curtuoazie şi îndrăsneli, ca s’o înving din nou. Ce să spun? Era pentru mine, o nouă obişnuinţă, de care nu mai puteam să 213 mă lipsesc... Ajunsesem chipurile să pierd iarăşi noapte cu noapte, ca să văd, cum creşte aievea copacul nemărginit al miragiilor în pustiu. Iar seara, când fu să-şi uşureze şiretul fustei, dând spaţiu liber maldărului de grăsime, mi-a pus din nou ca un sclipiş de stilet între ocţ)i> neînduplecatul imperativ: — Insă chiria trebuie plătită la fiecare cincisprezece ale lunei. Să ştii că nu mai admit întârzieri. înainte de a mă îngropa definitiv în mormântul de cărnuri, îi văzui ocţjii cum se rostogoliră şireţi şi batjocoritori spre lumânarea ce trebuia stinsă. Cum semănară în clipa aceia cu ai maimuţoiului dela percepţie!.. Ochii urâtului... ' * ■ * * Potopul începuse de cinci zile. Ploaia răpănea în ferestre cu atâta tărie şi atăt de abundentă că o vedeai găleţi, găleţi isbind geamurile, pentru a se scurge în şuvoaie murdare, pe pricljici în jos. Pretutindeni răsuna sgomotul de cascadă, pretutindeni domnea întunericul. Corabia lui Noe aluneca tristă, cu odăile luminate în timpul zilei, pe oceanul mâniei dumnezeeşti. Din cbiar dimineaţa de a doua, umezeala străpunsese pereţii şi acum creştea văzând cu ochii spre tavan. Aproape de podea, culoarea verde a mucigaiului începea să arate rânjetul pustiului. Nava biblică semăna cu percepţia bătrânului meu orăşel. Animalele rumegau îngândurate măruntele lor socoteli; capetele aplecate pe registre păreau aplecate peste iesle. Tăceau. Şi eu tăceam cu inima cât un ou de furnică, pe adresele mele monotone, ca şi vaerul de-afară. O frică de moarte îmi cucerea pe încetul mădularele ca gangrena umezelii, păreţii. Nici nu îndrăsneam să ridic ochii spre micul maimuţoi din faţă- Căci mai de dimineaţă, când îi ridicasem fără să gândesc, un şir de dinţi mici şi ascuţiţi mi se deschisese răi în luminile privirei şi doi ocţji se lăbărţaseră teribil, clătindu-se înlăuntrul ochelarilor uriaşi. Aşteptam îngrozit. Percepţia circumscripţiei a XXIX nu mai exista. Prea era urâtă şi groaznică pentru a nu fi decât o imagine şi-un vis. Un vis urât, în pătucul bătrânesc de-acasă, înainte de a pleca spre oraşul acela mare şi îngrozitor. O, dacă mă voi deştepta, nu voi mai pleca, nu voi mai pleca... Aşteptam îngrozit... îndată, toată menajeria asta trebuia să necheze, să mugească, să behăie, să cljelă-lăie. Maimuţoiul din faţă-mi să urle şi trupul de plesiosaur al domnului şef, să plesnească din cele două cozi, prefăcute în picioare. Doamne, Dumnezeule unde m’ai adus? Ah, iată! A început purcelul... Mi se adresează mie, desigur. Mă prefac că n’aud. M’am adâncit cu totul în registre. Purcelul plecă supărat. Guiţăitul s’a transformat în grohăit: — Da ce, nu mai auzi? Şi atunci hohotul se ridică- E un iad întreg. Auzi cum plânge cornutul cel mare cum se repede berbecul, cum măcăne raţa!.. Doamne, de ce nu i-am răspuns purcelului? Trebuie să faci pe voe tuturor în lumea asta de vrăjitorii... Uite că se întoarce purcelul... , — Mie v’aţi adresat madam Georgescu?... zău că nu v’am auzit-. De-aţi şti cât de departe mă gândiam... Priveam drept în râtişorul alb de purcel de lapte,'fricos, să nu se amestece în vorbă maimuţoiul de alături. — Da.... v’am văzut eu că aveţi o natură de poet » glumi şăgalnic madam Georgescu, satisfăcută... Iar menajeria, crezând c'a făcut o glumă, se porni iarăşi să sguduie corabia. Se auziră paşii domnului perceptor. Madam’ Georgescu fugi în biroul ei de alături cu uşile căscate. Nemişcare generală... Doar tălpile lătăreţe plesneau podelele roase, ca cozile de reptilă... Afară bubuia urgia Domnului-, Ridicai doar un singur ochiu de pe adrese. Pe domnul perceptor nu-1 vedeam decât dela mijloc în jos. Picioarele lui groase, cât stâlpul de coloană, în pantaloni largi cu turul jos, păreau acum trupuri de cetaceu, sfârşite în vârfuri, de ghetele fără talpă şi 214 © BCU \ ascuţite ca aripioara din coada morunului... La mesele celelalte, capul de cocostârc al doamnei Popescu părea că ciugule din maşina de scris; capul de cal al ajutorului domnului perceptor, cţjiar sforăia sdravăn, ca un armăsar în apropierea lupului (un tip care nu mai lăsa nici o îndoială asupra originei domnului subşef). Mopsul lucra cu gura deschisă, lăsând să se vadă totdeauna şirul de dinţi dedesupt, iar epurele mustăcea într’una. Prin uşile date de părete, simţeam pe ceilalţi, fiecare la masa sa, cu mutra lui, care mai isbitoare decât alta, în asemănarea cu specimenul strămoşesc. Inctjipuiţi-vă corabia lui Noe cu exemplarele faunei terestre, pe care plcsiosaurul, ljărăzit să rămână dincolo de bariera veacurilor, o atacă, aruncă pe alesul lui Dumnezeu în valuri şi întoarce vremurile spre besna începutului. Toate animalele tremură, cljiar şi eu, unic exemplar al speciei mele, păstrat de usurpător ca obiect de ironie. Uriaşa formă şi-a oprit de mult carapacea lângă masa mea. Pare că mă examinează cu atenţie. Literile şi ţifrele, deşi scrise de mine, îmi joacă pe dinainte, flbia se smulg din vârful tocului şi încep să se învârtească par’că, inelele fumului de ţigare, unele încet, altele repede, din ce în ce mai repede, în circumvolute de adevărat vifor. Rămăşiţa izbânditoare a erei secundare mă fixează într'una. îmi închipui ocîjii aceia crăpaţi în straturile de grăsime ca două botişoare de cârtiţe, eşite la pândă, seara, din dealul complicatelor galerii ale muşuroiului. Vorbeşte. R spus ceva... Un cuvânt... Mai multe... Spune încă... Nu pricep nimic... N’am auzit... dar a vorbit cu grai de dup sfânt... Reptila cu dup sfânt!.. Dumnezeule, vorbeşte iarăşi sau poate repetă: „Ce perecpe potrivită!..“ Potrivită? Perecpe? Hdică eu... şi... şi... maimuţoiul, nepoată-sa.. Tăcere ameninţătoare, flpoi îndată întreg biroul bubuie de râs. O, nu e râsul care ar trebui, râsul a bătaie de joc, râsul aprig şi sănătos, ca fierul înroşit, care să ucidă vătămătura din rădăcini. E râsul acela josnic al birourilor, râsul târâtor şi umilit, ipocrit şi forţat. Rscult cum îl întind cu toţii ca pe-un elastic, cum îl apucă unul de la altul, încurajându-se pe rând. Menageria e în răget. Presimt pe cei din despărţiturile vecine înfundând uşile; râsul creşte şi prinde putere tot mai mare, e asmuţitor; simt toţi ocpii îndreptaţi spre mine, simt pe vecina din faţă, făcând cocpetării de june cimpazeu, simt ocpii aceia dându-se peste cap pe sub lupele uriaşe- flp, domnul şef dă semne de nerăbdare. Una din cozile de morun a plesnit din nou pe podeaua nevopsită, bulburoşată de noduri. Tăcerea s’a lăsat încordată. E par’că în clipa pronunfărei unei sentinţe sumare de moarte, solului care nu ştie răspunde graţiei suverane- Nu pot să mai îndur săgeţile fluide, care mă sfârtică. Ridic ocpii înspăimântat... şi văd atâtea capete de animale gata să mă sfâşie, să mă împungă; plesiozaurul e atât de uriaş că ar putea să mă îngpită dintr’odată. Zâmbesc... un zâmbet umilit, fără culoare. Trebue să am exact expresia supusă şi slugarnică a câinelui bătut. Zâmbetul meu s’a desfăşurat ca un curcubeu deasupra talazurilor de ură, ce curg din atâţia ocpi. Un tumult de veselie îmi primeşte răspunsul. Gura domnului perceptor se întinde de satisfacţie, până sub urecpi, ca o semilună răsturnată. Faţa maimuţoiului, pe care nu îndrăznesc să-l privesc decât cu coada ocpiului, e în extaz, — un extaz care prin ocpelari — din afară înăuntru, pare monstruos. In sfârşit: rumoarea Va potolit. Domnul şef se îndreaptă spre biuroul său, cu siguranţa de călcătură a vrăşmaşului care şi-a lăsat în urmă, victima nemişcată pentru totdeauna. Nu mă uit la maimuţoi; mă simt capabil de gesturi nesocotite. Gem numai în adâncul sufletului. Hfară furtuna îmi ţine hangul. Pe geamnri, găleţile potopului se reped îndârjite, pentru a se scurge necurmat pe sticlă, în pâraie murdare, pline de mâl. Corabia trosneşte din încţjeeturi şi pluteşte într’una pe marea urâtului. Nicăieri, nici cea mai neînsemnată amăgire de înseninare, pe cerul sur ca părul de lup. (Sfârşitul în No. viitor). © BCU Cluj DIN „CHILIMURI OLTENEŞTI" GÂNDURI DE HHIDUC, PE LUNÂ........ . : DE . RADU G Y R Hai, Roibule, aleargă !... De-acuma drumu-i mort, dar drumuri răsucite deşiră gândul viu... Din munte luna plină coboară pe Gilort, de vale curge luna, spre Dunăre, pe Jiu... Hai... drumurile ţării de-aseară-s aţipite; Hbia în zori vor plânge din nou, cu roţi de car... Hai Roibule, şi frică să n’ai când subt copite Şopârle verzi de lună se svârcolesc şi sar!... Hai.... Stelele prin lanuri ca spicele sânt coapte — ...Ni-i goana pe subt noapte, ori ni-i pe subt pământ? Subt noapte: noi —prin noapte: cărări— şi peste noapte: un drum nemers de lapte se leagănă pe vânt — Hai, Roibule.... Subt zare e-un t>an şi tjanu aşteaptă şi de-om sosi, pe prispă s’or gudura zăvozii... ...Tăcerea se înnalţă ca o trciţă dreaptă la o răscruce-a nopţii, ca pe un drum cu bozii—. .. .S’ar gudura zăvozii. - Te uită ■ mai vezi luna ? De o fi dus-o Jiul departe’n bălţi, în ele o fi, de-acuma, apa, de aur totdeauna. 216 I © BCU Cluj Hai....- şi de poţi, pe drumuri —vezi— nu călca pe stele! Hai, Roibule.... Stă Imanul subt zări... Zăvozii latră... Nimini nu ne goneşte din urmă, numai dorul.... ...Pe la conacuri, luna o înflori pridvorul cu viţă de aramă şi iederă de piatră. Şi-poate-o Jupâniţă, cu gene’n tremurări, o sta’n pridvorul galben şi braţele şi-o ’ntinde ca să îi pună luna inele şi brăţări, Şi ’ncet de subt cunună, val -- părul şi-o desprinde Ca să descurce luna ce s’a ’ncâlcit în fire.. ...Zambilele i-or creşte pe mâini, şi ’n adevăr s'o pomeni cu nuferi în păr, şi-o să se mire: ce grădinar i-aduse şi cine-i puse’n păr ? ...Intr’un pridvor cu viţă, şi iederă şi nalbe o sta o Jupâniţă..... . Hai, Roibule!.... Haiducul la ce să se gândească la Jupâniţe albe?... ...Subt zări l-aşteaptă banul şi’n codru-1 cheamă cucul! Hai, Roibule, că luna, de vroi, şi mie-mi pune la braţul drept brăţară ca să i-o duc în dar hangiţei,— iar pe umeri, de vroi, ca prin minune mior creşte doi luceferi ca doi scatii de jar!... fjai, Roibule... Ei, Doamne, de ce-ai rămas pe loc? De ce nechezi şi sforăi ?... Podişca nu e buna? Ereâ de paltin putred şi-acuma e de foc ca punţile din bazme... Fjai.... nu-i decât de lună!.. Fjai, RoibuleU Dindată ce-om părăsi vâlceaua, ce am face dacă drumul ce curge înspre şesuri ne-ar ţine o căleaşcă, cu arnăuţi cu fesuri?... Fjei, aşi opri căleaşca dând jos beizadeaua?... Pistoalele mi-s grele şi flinta-şi luce fierul, mă ştie surugiul şi tremură ţiganii!.... ....Hşi ţine armăsarii şi-aşi jefui „boîerul“, Şi-aşi smulge de pe deget inelele cucoanii ?... 217 Hpoi, cu mahmudele şi galbeni îmbuibat ajuns la Ijan, aşi umple cu galbenii trei oale Ori-poate, unde-atâtea comori de lună-mi bat cu pietre nestemate şi flintă şi pistoale, şi pentrucă de aur mi-e inul din cămuşă, mult mai bogat m’aşi crede, şi nu aşi mai opri caleaşca grea, în care mult mai săraci ar fi beizadeaua grast, ori îngâmfatul paşă?.,.. . ...Fjai, Roibule... Stă ljanul subt zări şi'ntre zorele. S’or gudura zăvozii şi va zâmbi Ijangiţa... fjai, Roibule.... Cot drumul e presărat cu stele şi la răscruci, tăcerea şi-a înalţat troiţa 1 CRAII DE CURTEA-VECHE DE MATEIU ION CARAGIALE Profundum est cor super omilia; et quis cognoscet eum? (urmare) ' ' et bomo est; Jer. XVII, 9 Înarmat cu îndrăsneala ce ai când mergi să ceri pentru altul, peste un sfert de ceas sunam la Paşadia. Era acasă: în curte, mai în fund, licăreau felinarele unui cupeu. De data asta nu fui introdus, ca de obicei, deadreptul în odaia de lucru; bătrânul fecior care îmi deschisese şi mă uşurase de palton şi de pălărie, mă rugă să aştept. La intrarea mea, vestibulul era luminat numai de flacăra câtorva buturugi ce ardeau voios în largul cămin; pâlpâiala ei însufleţea straniu vechile pânze de pe pereţi, desvelind într’ânsele, sguduifoare, ca pe nişte ferestre deschise asupra trecutului, privelişti dintr’o lume de mucenicii şi de patimi. Rezemaţi în suliţi, şutaşi de ai lui Domiţian sau de ai lui Decie şi călăreţi ai pustiului pe sirepi sălbatici sorbeau cu voluptate cruda agonie a fecioarelor răstignite şi a copilandrilor săgetaţi sub goana sumbră a norilor deasupra mohorâtelor frunzişuri. Eram la Paşadia. In acele cadre văzui simbolul chinurilor sale sufleteşti. Policandrul se aprinse, înmiindu-se în oglinzi. Peste puţin, feciorul se întorcea să îmi spuie că eram poftit sus. Urcai pentru întâia oară scara străjuită de sfincşi baroci şi fui purtat prin nişte încăperi şi mai ticsite de lucruri de preţ decât cele dela catul de jos, având aerul de muzeu nu de locuinţă. La pragul celei din urmă, mă oprii surprins câteva clipe. Fără îndoială că nu pentru a merge la casa de întâlnire, nici la tripou, se îmbrăcase Paşadia în frac, îşi puse selentă, cruci, stele. Aceasta nu era nimic însă pe lângă schimbarea ce găsii, după ce mă apropiai şi vorbirăm, în însăşi făptura sa: părea întinerit, din mişcări şi de pe faţă îi pierise orice urmă de oboseală, ochii îi luceau vii, până şi glasul îi suna altfel, limpede, metalic. îmi veni dar greu să îl cred când mă asigură că demult nu îşi aducea aminte să fi fost atât de plictisit. Căzuse peste dânsul o pacoste cu totul de neprevăzut. Un înalt personagiu austriac care mergea cu soţia sa în Egipt, trecând prin Bucureşti, se oprise trei zile. îndată ce sosise, căutase să îl vadă pe Paşadia, cu care fusese în şcoală şi nu îl mai slăbiseră, nici el, nici ea, toată vremea; pe dânsa trebuise să o însoţească la „Furnica" să aleagă împreună bluze româneşti. Şi ţinuseră ca Paşadia să nu lipsească dela marele prânz ce legaţia da, în acea seară, în cinstea lor. . Ii urai, în gând, din suflet, să aibă parte cât de asemenea plictiseli mai des. Mă întrebai totdeodată dacă, ştiind că avea să retrăiască o oră-două viaţa pentru care fusese menit, adevărata sa viaţă, nu cumva era tulburat adânc, nu încolţea oare într’ânsul târzie, căinţa că renunţase la ea? Şi îl scrutai pe furiş. închis şi rece, el rămânea ne- 219 © BCU Cluj pătruns dar, netăgăduit, în întreaga sa fiinţă, ceva vecpiu şi mult nobil îşi tânguîa sfârşitul. Ii spusei că în locul lui mă aşi fi simţit măgulit, mişcat chiar; oamenii se purtaseră cu dânsul cum nu se putea mai frumos, îi daseră dovadă temeinică de prietenie. —„Ce înşeli", îmi zise, dacă au făcut-o, e numai de interes. Călătoria aceasta maschează o importantă misiune politică. De trei ani în Balcani mocneşte focul; cancelariile lucrează de zor. îşi au adus aminte până şi de mine... Nu, crede-mă, degeaba se face numai rău, bine sau măcar plăcere niciodată.“ Fiindcă venise vorba de prietenie şi de făcut bine, socotii momentul potrivit să îi spun ce mă adusese la dânsul. Zâmbi. —„Oi fi eu nebun, cum zice lumea, dar chiar aşa ca să îl fac om pe Pirgu, nu“ ! II auzisem totuşi, în timpul din urmă, şi nu o singură dală, făgăduindu-i solemn nedespărţitului său Gore tot sprijinul, risipindu-i temerile de nereuşită. — „Nu numai", adăogă el, „că nu am stăruit pentru numirea lui, dar am avut speciala grijă să o împiedec; nu e întâia oară că îl lucrez astfel; crezi că şnapan cum e, nu ar fi parvenit până acum şi el, nu îl ai fi văzut ce şef de cabinet, prefect, secretar general, deputat; nu s’ar fi şi însurat bine dacă nu aşi fi fost eu să mă pun deacur-mezişul? E desigur tot ce am făcut mai drept în viaţă, mai cinstit; să fi procedat alt-mintreli, ar fi fost imoral. Şi, deosebit de aceasta, lăsându-1 să se ridice îl aşi pierde, mă ar părăsi şi îmi ar veni tare greu să mă lipsesc de serviciile sale". .Din nenorocire! Ca să pot vâna fără casnă şi fără a mă mânji în mlaştinele vi-ţiului, trebue să mă întovărăşesc cu această hienă, să o hrănesc, să îi sufer puturoşia. Ce te îndeamnă însă pe dumneata să îl frecuentezi pe Pirgu ? — haz cred că nu faci de trivialitatea lui stupidă. Demult ţin să îţi atrag atenţia să te fereşti de el; e mai primejdios decât Iţi închipui, e în stare de orice, nu e dintre aceia pe cari laşitatea îi împiedecă de a merge până la crimă, Hre mai mult de una pe conştiinţă. Ia seama: împotriva dumitale e foarte pornit, neputându-şi însă face deocamdată ceva mai grav, se mulţumeşte să te acopere de bale; o noapte întreagă a stat deunăzi cu Poponel să te batjocorească, da, cu Poponel căruia de câte ori are mica sa afacere de moravuri, sari să îi iei apărarea cu aceeaşi naivitate cu care ai alergat astăseară la mine pentru Pirgu*. «Hm avut dealtfel neplăcerea să constat culpabila slăbiciune ce ai de tot ce .poartă stigmatele declasării, de tot ce e tarat, ratat, epavă şi nu îţi aşi găsi scuză nici când aşi şti că e numai pentru a face studii, a lua «schiţe», fiincă ar însemna atunci să plăteşti o marfă mult prea vilă afară din cale scump». «Boema, odioasa, imunda Boemă ucide şi adesea nu numai la figurat». «Cum ţin la dumneata mai mult decât la prietenia dumitale, nu mă am temut că ai să te superi pe mine şi îmi am permis acest blam indiscret pe care îl estind asupra întregului fel de trai ce ai adoptat în timpul din urmă. II retrag însă, gata de a face amendă onorabilă, dacă mă asiguri că eşti mulţumit, că după momentele de uitare-de-sine nu simţi în dumneata gemând demnitatea rănită?». «Ştii», urmă el, «fără să aştepte să îi răspund, «ştii ce precară, ce penibilă a fost existenţa mea lungă vreme, recunoşti că aşi fi avut tot dreptul să mă cred „mamzer"-ul din Talmud. Ştii cum ani şi ani — grande mortalium aevi spatium — mă am sbătut în vid pentru neant. Ei bine, acelei vremi de încordare şi de sbucium, de privaţii, de umilinţe îi am nostalgia:.. Eram mulţumit. îndată însă ce persecuţia a încetat şi mă am pomenit ajuns deodată la o situaţie la care demult renunţasem să mai sper, a început neîmpăcarea». „Eram departe de a fi un romantic şi totuşi amorul meu propriu a suferit văzând că ceeace treizeci de ani de viaţă austeră şi probă, treizeci de ani de sacrificii, de studiu şi de laboare nu fuseseră în stare să facă, au făcut câteva nopţi petrecute cu atotputernica soţie a unui preşedinte de consiliu. Curând ajunsei apoi la convingerea că ameţitorul meu succes nu era decât o cursă perpdă pe care soarta mi-o întinsese ca să îmi arate până unde îi poate merge ironia. Tot ce râvnisem până în ajun cu ardoare: putere, parale, distincţii, nu numai că, odată dobândite, nu îmi procurau nici o satisfacţie, dar mă indispuneau, mă iritau, tămâerile îmi păreau ofense, însăşi voluptatea răs bunării o găseau fadă. Pentru mine alternativa era deci simplă: trebuia să am ori energia de a sta pe posiţie ferm până la pne —şi, înşelându-mă singur, şă consimt astfel 220 © BCU Cluj ca falimentul moral ai vieţii mele să pe şi fraudulos — ori eleganţa de a îmi suna retragerea. Eleganţa aceasta am avut*o. Şi, cum ce mai îmi rămânea de vieţuit avea să fie fără nădejde şi fără ţel, am socotit că era de prisos să mai alung geniul rău care, din întâia mea tinereţe, venea în totdeauna să mă ispitească în faptul serii". «S’au mirat cei ce mă cunoşteau că nu mă am expatriat. Iţi aduci aminte de istoria Italianului care, venind la Paris, în timpul lui Ludovic al patrusprezecelea, a fost pe loc întemniţat la Bastilia şi uitat acolo treizeci şi cinci de ani. Când, în întâiele zile ale Regenţei, a fost însfârşit cercetat şi, dovedindu-i-se deplina nevinovăţie, îi s’a spus că îi se redă libertatea, nenorocitul a întrebat cu tristeţe ce să mai facă cu ea şi a cerut să pe lăsat în închisoare. Ca dânsul am fost şi eu, sunt poate reincarnarea lui. Ce aşi p căutat aiurea? din ce e pe lume nu mă interesează şl nu îmi face plăcere nimic, absolut nimic, chiar cu ce îmi a fost atât de drag, studiu, artă, lectură, scris, dacă mă mai îndeletnicesc e numai ca să ucid timpul; la drept vorbind, pot zice, fără a face . stil, că nu trăesc; e mult de când aşteptând să i se deschidă, supetul meu aţipeşte pe ţ prispa sălaşelor Morţii, Hdăstarea e pe sfârşite. Va veni apoi, adâncă, uitarea... —«Uitarea», exclamai eu, «în nici un caz. Opera pe care o desăvârşeşti de peste $4 treizeci de ani, ieşind la lumină, îţi va hărăzi nemurirea». ip —«Nu! Odată cu mine va pieri şi ea. Când voi fi închis de veci ochii, o mână credincioasă va nimici tot ce se află aici scris. Hi văzut că în cabinetul meu de lucru, dulapurile sunt ferecate în zid şi au perdele. E pentru ca să nu se vadă că nu au fund: sunt deschise pe o galerie. înainte ca prin faţă să se pună sigilii sau să se deschidă, pe din dos, nevăzută, mâna îşi va face datoria». Mă înfiorai, ştiind că nu era om care să glumească. Erau osândite dar să piară necunoscute lucrări ce ar fi făcut admiraţia veacurilor, lucrări pentru scrierea cărora regăsise pana cardinalului de Retz şi cerneala lui Saint-Simon, file vrednice de Tacit. Şi mă cuprinse o părere de rău sfâşietoare. * — „Crescut de copil în străinătate", urmă el, „nu aveam de unde şti că aici suntem la porţile Răsăritului, unde nu se ia în serios nimic. Cu o încăpăţânare ce nu pledează în favoarea inteligenţii mele, dar pe care nu o regret, căci dacă ar fi să reîncep, aşi face la fel, nu am consimţit să mă asimilez, să mă adaptez, deşi învăţasem că „si Romae vivis, romano vivite more". Hm fost fireşte deci privit ca un străin, îmi am făcut duşmană toată lumea. Cu scârbă a trebuit să dau o luptă pentru care nu eram făcut. Văzând că era greu să mă distrugă cu «zeflemeaua» : muşcam eu mai veninos, s’a urzit în jurul a ce începusem să public, complotul tăcerii. Dându-mi seama că singurul mijloc de a mă răsbuna era să nu las în urma mea nimic de care să se folosească şi să se bucure alţii, cum sunt lipsit de vanităţi subalterne, am considerat acel complot ca binevenit şi am aderat la el eu-însumi. „Patrie ingrată nu vei avea oasele mele", a pus Scipio Hfricanul să îi se scrie pe mormânt. Oasele, eu le las, rodul creerului meu însă, cugetarea, nu!" Se uită parcă îngrijat la ceasornic. Mă ridicai să plec. „Mai şezi puţin", stărui, „eşim împreună, mă însoţeşti până acolo". Şi cu glas surd: „e mai sigur". Străbătui iar şiragul de saloane, unde între toate florile afară de cele fireşti, dăinuia, ca îmbălsămat, cu olimpul său sulimenit şi pastorala sa dulceagă, veacul galant. Dar, în cel mai împodobit din ele, contrastând viu cu minunile de gingăşie ce se aflau acolo, răsărea posomorât, din umbra unui colţ, chipul unui om de o stirpe cu totul alta decât a acelora, bărbaţi şi femei, ce îşi surâdeau viclean sau galeş din cadre. Mă oprii să îl privesc. Asemănarea sa cu Paşadia era aşa isbitoare că se ar fi zis că era chiar acesta, mai tânăr numai, costumat în urâtul port boeresc de acum o sută de ani. — „E străbunicul meu", zise. „Fiind din familiie singurul pentru care am oarecare simpatie, nu îi am ars ca celorlalţi portretul. Fu un Bergami. Mândreţea lui, aureolată de prestigiul ce înveşmântă în ochii femeilor pe aceia cari au ucis, îl făcu să treacă dela coada butcei Domniţei Ralu la dânsa in pat. Primi drept plată Măgura şi topuzul armăşiei. Cum vezi ''ar, surceaua nu a sărit departe de trunchiu şi cred că şi starea sa sufletească trebue să fi fost cam la fel cu a mea pentru ca el, în floarea vârstei, să se p lăsat, cu ştirea lui, să fie otrăvit". 221 © BCU Cluj „Portretul acesta e unul din puţinele lucruri de aici ce îmi aparţin, restul e tot cu cţ)irie.“ Coborârăm încet scara, vorbind. Jos aşteptau doi feciori şi Iancu Mitan, credinciosul casei. De după uşi priveau curioase slugi. Cupeul porni repede şilcurând aîunserăm în strada Vienei. „Daca îl întâlneşti pe Pirgu“, îmi recomandă el la despărţire, „spu-ne-i că am făcut cum am crezut mai bine şi că în noaptea asta plec... la munte'1. . (Va urma) © BCU EU ŞI ŢARA MEA - DE ELENA VĂCĂRESCU De când copilăria-mi vioaie, ştiu deplin S’atârn de mine însă-mi şi să cutez senin. îmbrăţişând destinul la pieptul meu sburdalnic, Voinică şi stăpână, păşii ’nainte falnic. îmi legănam visarea ca pe-o văpaie caldă, Prin zorile ’nflorite ce Orientul scaldă, Şi auziam, în zvonul rugării mele-adânci, Cum cântă rasa ’n mine ca un şivoiu prin stânci. Eu ascultam vâltoarea din propriile-mi vine, Cum dau viteji năvală, cum se târăsc regine. Cum — între două bârfe cu megieşi nebuni —. In aspra ’mbrăţişare a crunţilor străbuni, Pătrunde — şarpe de-aur — Bizanţul, rob iubirii, Şi tu, Moldovă arsă de jaru 'mpătimirii. Mă învăţau cu braţe deschise să primesc Iubire şi vieaţă şi bar dumnezeesc... Sub argintatul licăr de candeli, la icoane, Mă alinta blând mama cu basme năzdrăvane... Tot largul amintirii mi-i năpădit de voi, O, râuri de porumburi, o, grâu cât valul mare Ce trupul blond spre brazda cernită-ţi încovoi Şi sorii de pe frunte-ţi slăveşti cu-o închinare... Vreaua ţara aceasta ’ntr’una s’o cânt, căci mă doboară Cu calda ei vigoare ce freamătă-a pustiu De-alungul toamnei triste, şi n’are primăvară: Hsemeni ei, adâncă, sălbatecă mă ştiu. 223 © BCU Cluj Ca văile-i mănoase, m’am pârguit de-odată; flm doruri ce se ’mbată de farme-cu-le ascuns; Sunt fluviul greu ce smulge cu furie, ci iată Că pentru-a-mi frânge cursul o vară-i de ajuns. O, joc uşor al ierbii pe şesurile-ntinse Şi codri plini de floare ce, mândri sau plângând, — Pe când adoarme noaptea eri ziua e pe stinse — Vă turbură tăcerea şi freamătul pe rând!... Zări fumurii, strivite sub aur şi lumină, Copaci ce ’ntinsul gliei îl străjuiţi, subţiri, Ca'n toată goliciunea pământului, deplină S’apară frumuseţea supremei plăsmuiri, Şi fragedă-aţipire de seri orientale, Contururi de fântână şi car săpate fin, Zori lepădând a lene veşmântul vostru moale Spre a păşi pârâul mânat pe coastă lin, Veclji schituri bizantine ctjircite’n văgăune, Zidiri de nea, profiluri semeţe de păstori, Copile ce străbateţi vioiul val de grâne Şi oacheşa sprânceană v’o arcuiţi spre zori, Desfăşurări măreţe de ’ntinsuri verzi şi bune, Legende izvodite din învârtiri de fus, Poveşti, văl alb al unei femei trecând ce-şi pune Piciorul gol şi ritmic pe culmi de dealuri, sus; Voi toate şeapte glasuri de naiuri şoptitoare, Voi, agerimi de fluier ce pe ’nserate nasc, Joc de ciobani şi cl)iot şi palidă-aşteptare R dragostei, la margini-de puţuri şi de teasc; Mi-aţi plăsmuit un suflet din vâlva voastră sfântă, Din frumuseţea sfântă sporind ca un şivoi; Eu cresc din saltul sevei ce trupul vi-1 avântă: Ca sângele-mi, în mine mai tare ardeţi voi. Pământ de stăruinţă, de dor şi de vigoare, Cu veri şi ierni mânate de gând ucigător, Eu mă cufund în sânul adâncului tău mare, Şi-ai tăi Zefiri puternici mă frâng în braţul lor. Tu singur îndrăzneala-mi o’nveţi a fi mândrie Şi-mi verşi prin tâmplă suflul ce’n clocote crescu Din Dunăre, spre seară, din Olt, pe la chindie. Eu nu mai sunt eu însă-mi, pământule, ci tu. Traducere de VASILE MUNTEANU © BCU Cluj CRONICI IDEI, OAMENI & FAPTE elena' văcărescu D ESCENDNETA a Văeăreştilor şi reprezentantă a României la Societatea Naţiunilor — iată cele două calităţi pe cari i le cunoaşte mai cu seamă publicul românesc. Aceste epitete disparate constituiesc un temei prea şubred pentru impunătoarea personalitate cu dublu caracter— poetic şi social—a D-rei Elena Văcărescu. Poetă de expresie franceză, D-ra Văcărescu se bucură în Apus de o notorietate incontestabilă. Tradusă în diverse limbi, versurile ei figurează în Antologii, se spun şi se cântă în saloane şi pe scenă. I se cer autografe, prefeţe, dedicaţii — liărţuială bine cunoscută cu care se cumpără şi se plăteşte celebritatea. La noi, poezia ei rămâne totuşi ca şi necunoscută, în ciuda celor câteva traduceri prilejuite de alegerea pcetei ca membră a Academiei române. Această necunoaştere e cu atât mai supărătoare cu cât lirismul D-rei Văcărescu e nutrit cu substanţă românească. Lirismul ei cântă o vieaţă care întotdeauna'şi-a exaltat naţionalitatea, vieaţă condiţionată de împrejurări şi de relaţii româneşti. Bucuriile şi peisagiile şi ereditatea pe cari aşa de des le-a evocat. Substanţă românească în tipar franţuzesc —- iată semnalmentele poeziei sale. Considerat în sine, lirismul D-rei Văcărescu e de cea mai pură esenţă. Nici cea mai uşoară umbră de căutare rafinată a unei formule noi. E o spovedanie în ton major, susţinută şi amplă. E o poezie cu sens optimist şi stil oratoric: largi volute sonore învăluind, în valuri fastuoase, acte sufleteşti de mare vigoare. Natura participă activ la această vastă mişcare interioară, oferin-du-i bogat material de transcriere concretă. Metafora D-rei Văcărescu e de o exuberanţă sălbatecă. Nu e simpla notaţie a unei corespondenţe de senzaţii şi sentimente interdependente. Ea înfloreşte, dimpotrivă, organic şi atinge în chip firesc proporţiile unui adevărat spectacol panoramic. Racourci-ul precis, lapidar şi liermetic se întâlneşte rareori în poezia D-rei Văcărescu Lirismul acesta patetic e mai mult decât un simplu mod de expresie poetică a unei viziuni sentimentale: e armatura unui suflet în toate manifestările lui. Unitar şi permanent, lirismul D-rei Văcărescu are consistenţa şi proporţiile unei concepţii filosofice. Căci D-ra Văcărescu gândeşte liric şl o mărturiseşte fără înconjur. Gândirea ei — în afară chiar de orice preocupare poetică — îmbracă uneori haina armonioasă a alexandrinului. „A celle dont foute parole est inspiree" — aşa-i închina una din cărţile sale celălalt mare inspirat al destinelor noastre, D. N. Iorga. Şi e adevărat. Dar, suflet viguros şi patetic, D-ra Văcărescu nu-şi închide personalitatea în capcana fluidă a versului. îşi poartă fără şovăire visul poetic, devenit ideal activ, prin meandrele vieţii. „Luci-dite du lyrisme, seule lucidite" — iată o foarte limpede profesie de credinţă care explică şi justifică acţiunea ei socială. Steaua care-i călăuzeşte mersul e aceea a neamului. Simplu, dar impunător, idealul D-rei Vărescu e un ideal românesc. In slujba lui pune de multă vreme acea „lucidite du lyrisme“ — intuiţie şi instinct ce-i luminează calea izbânzii. Caldă sinceritate, sâr-guinţă discretă, mândră demnitate, bunătate delicată şi activă — iată şi celelalte arme de luptă şi de izbândă prin care D-ra Văcărescu s’a impus pe sine pentru a ne impune pe noi. Căci, după cum o caracteriza Maurice Barres, „ce n’est pas ime femme. c*est une race“. V. MUNTEANU 225 © D Z A X A R E InTRE 1887 şi 1903 a avut loc în Franţa o faimoasă bătălie literară botezată . de Maurras ..la querelle da peuplier", la care au luat parte condeiele cele mai variate ale epoeei, dela Remy de Gourmont, Jules de Gaultier şi Andre Gide până la neinteresantul profesor Faguet, banalul Ilene Douinic şi insignifiantul Blum. Întreaga ceartă era un acompaniament — cu stridenţe uneori wagneriene — pentru „Lcs deraeines", opera cu destin triumfal a lui Barres. Cel dintâiu care a aruncat piatra a fost Andre Gide, într’un articol din l’Ermitage. Autorul lui Corydon şi al atâtor pederastii intelectuale, născut la Paris, dintr’un tată originar din Uzes (în sudul Franţei) şi o mamă din Normandia, se întreba cu impacienţă unde ar putea prinde în sfârşit rădăcini. Negăsind niciun răspuns a optat pentru ocupaţia de commis-voiajor. Vocaţia se arătase de mult, de vreme ce scrisese înainte do apariţia „Desrădăcinaţilor" o carte „d’une folie tres meditee" — după proprie mărturisire — pentru a exalta frumuseţea, voiajului şi bucuria de a te simţi fără rădăcini. Imaginea biblică a Jidovului etern rătăcitor — cel mai tragic blestem care poate apăsa, asupra, unei existenţe omeneşti — fusese energic refulată de protestantul Gide, care a început cu subtilitatea unanim recunoscută căutarea pasionată de motive obiective pentru apărarea unui proces mai mult personal. In primul rând, s’a făcut fireşte un dis-Hnguo (toate disputele scolastice începeau cu n-cest distinguo): desrădăcinarea este excelentă pentru cei tari şi pericuoasă pentru „proşti". Treime deci un dozaj cât mai savant în administrarea instrucţiei şi a desrădăciuărei. Cu cât individul este mai puternic, cu atât eliberarea de sub forţa tradiţiei şi a trecutului îi va înzeci forţele şi-l va sili să valorifice la maximum potenţele sale. Sub suggestia reflexiilor lui Gide, Remy de Gourmont opune cuvântului „desrudăcinat" al lui Barres un altul: „transplantat", care să exprime aceeaş operaţie, însă cu rezultat opus. Pentru susţinerea tezei se aduc o serie de analogii horticole de cea mai amuzantă specie, invocalici u-,se autoritatea grădinarului Yilmorin-An-drieux şi a catalogului pepinierei clin Croux (anul 63); „arborii noştri au fost transplantaţi de 2, 3, 4 ori şi mai mult după forţa lor, operaţie care favorizează prinderea din nou: sunt puşi apoi la o distanţă convenabilă pentru a obţine vârfuri bine făcute" etc. Fireşte, că detaliile citate lin sunt deloc concludente, ci mai mult vesele prin asimiarea omului cu arborii, dusă până în pânzele albe. l'oată această serie de comparaţii aduc aminte de naivul organicism sociologic inaugurat de Seliăffle şi Lilien-feld. O eroare de optică intelectuală a făcut pe câţiva sociologi din veacul trecut să clădească un sistem, sprijiniţi pe faptul, că există o oarecare asemănare între corpul social şi corpul omenesc. Dintr’o simplă analogie s’a făcut o identificare între cele două noţiuni, vorbindu-se cu patos pseudoştiinţific de capul, inima, nervii şi membrele societăţei. Se cerea chiar, pentru stârpirea crizelor sociale, aplicarea de remedii naive, luate de-agata din medicina umană. Alegorii de acelaş gen, cu aceeaş importanţă pur retorică sunt şi cuvintele de „transplantare" şi „desrădăcinare". De aceia în locul, celor doi termeni care conţin — după un criteriu extrem de subiectiv — clemente superlative unul, şi peiorative celălalt preferăm cuvântul „dezaxare", mult mai propriu şi mai obiectiv pentru a evoca. întregul proces şi de a picta starea sufletească pe care o implică. Un al doilea argument ui lui Gide, amicul de-zaxărei este următorul: dexazarea constrângă chiar pe individul banal la atitudini noi, îl face original. Iată un criteriu într’adevăr straniu pentru a valorifica. Concluziile logice nu pot fi acceptate decât poate dintr’un amor prea intens, dus până la viciu, pentru paradoxul sclipitor şi inutil. Realitatea istorică de totdeauna condamnă un astfel de criteriu. F; suficient să amintim anonimatul care prezida la înfăptuirea marilor opere, începând cu clădirea imperiului roman ui cărui primi servitori nu erau menţionaţi in analele şi istoricii dela început, decât prin ti. tiuri. fura udjunc-|inneu numelui lor şi sfârşind cu catedralele şi arta medievală unde impersonal isnml e axiomatic. Nici afirmarea cu timpurile moderne reclamă neapărat originalitate nu mi se pare fundată. Vestita lege a interdependenţei şi a. solidaristnului social — caracteristica epoeei actuale — nu e posibilă fură retuşnreu individualismului exagerat şi încătuşarea murei masse în reguli precise pentru a obţine armonia, ordinea şi erarliia, atât de necesare. „l.u (juerelle du peuplier" în România (euro-peism-tradiţionalisin:) are o semnificaţie şi aspecte inedite: ea este de fapt mişcarea pentru păstrarea autonomiei sufleteşti, apărarea dâr/.n împotriva invaziei spiritului străin, care încearcă să se substitue spiritului autohton. In Franţa „doctrina înrădăeinărei — spune Gide — aplicată prea riguros, ar risca, protejând şi accentuând eterogenitatea diverselor elemente franceze, să le facă să nu se mai înţeleagă niciodată, să formeze din bretoni, normanzi, loreni, basci, mai mult bretoni, normanzi, loreni, basci... deeâi francezi". După cum vedem, nvem de a Tace, în ultimă analiză, cu o luptă împotriwi exagerărilor spiritului provincial, Andre Gide a\ând rolul pe care în România, de după războia l-a jucat Oc-favian Goga. De aceia, crede Ci ide, că e bine să se nască din când în când Francezi ea Victor 11 u go. ...d’un sang breton et lorrain â la fois care vor face sinteza mentalităţilor disparente. luptând şi întruchipând astfel unitatea Franţei. Din nereficire, la noi, amabila ceartă, a plopului (care rămâne tot surâzătoare, chiar când ia aspectul luptei dintre Franţa republicană şi Franţa monarhistă — o afacere deci de politică internă) se transformă într'o luptă pentru dobândirea independenţei cugetului românesc, sufocat de influenţe din afară. Această cotropire care merge în unele domenii până la anularea noastră este una din cauzele dezaxărei — tara de care suferă cultura românească şi reprezentanţii ei. . 226 © BCU O altă cauză a dezaxaţii csle procesul fatal de primenire a categoriilor sociale, trecerea dintr’o clasă înt)■ alta, fie sub forma ascensiunei, fie sub forma dccîasărei. Jules de Caultier, într un pătrunzător studiu, din „La fietion universelle" consideră pe desrădăcinafi ca pe nişte victime ale iluziei bovaricc, biete păpuşi care şi-au pierdut firul ereditar sau social care le făcea să-şi găsească un echilibru în furtuna vieţei. Dezaxatul îşi părăseşte tabelele de valori ale grupului social din care făcea parte şi nu mai poate adopta altele. fenomenul are o întindere cu. .mult mai mare decât se bănueşte. Un efect al dezaxărei este — de pildă — şi copleşitoarea iristeţe din cărţile lui Proust. E tristeţea şi neliniştea omului dintre două rase (tată francez, mamă evreică) şi dintre două lumi. (Swann o burghez prin naştere şi frecventează aproape numai faubourgul Saini-Cermain). Omul dintre două lumi trebue să-şi creieze toate gândurile şi faptele (lela cele mai de sărbătoare până la măruntul cotidian pentru a-şi armoniza eul bântuit de tendinţe contradictorii. Cel dintr'o lume aşezată in tipare definitive işi croeşte personalitatea după tiparul dat. Cel care este la marginea dintre două lumi trebue să caute o formă nouă pentru cele mai miei lucruri, Este creiator încontinuu — şi atributul creaţiei a fost totdeauna «buciumul şi căutarea. De-aici neliniştea lui, ndăogată la amărăciunea, că trebue să creieze lucruri pe care alţii le moştenesc dintru început. Majoritatea scriitorilor noştri se recrutează dintre cei care sunt între două clase. Aici este explicaţia profundei lor dezaxări şi a ratărei la o vârstă când în alte păiţi începe adevărata creaţie. Naturile excepţionale. în frâng această lege de aramă a mizeriei vieţei noastre sociale, aflate într'o necurmată osmoză, ori îşi refulează sbueiumul lăuntric — sublimându-1 sau într'o lume imaginară (1400 al lui Eminesc.i) sau în Amintiri (Creangă) sau în evocarea tinerelei în Balade şi Idile ca George Coşbuc, al cărui tipic exemplu’ îl vom analiza pentru a surprinde ceva din mecanismul dezaxărei refulate. Fiu dc popa de tară. eu adânci rădăcini în pământul său. natal, Coşbuc a rămas toată viaţa frate de sânge şi dc suflel cu ţăranii din Bârgăul Năsăudu-tui. Instrucţia şi plecarea din Ardeal pentru a scăpa de armata drăguţului de Împărat, venirea în pământul făgăduinţei cu deziluziile întâmpinate l-au înstrăinai de ţarina sa, de ambianţa în care îşi găsea echilibrul sufletesc. In amintirile lui Th. D. Speranţia (publicate în Revista soc. „Tinerimea Română11. \ II, No. 7) se găsesc câteva detalii semnificative. Coşbuc a avut totdeauna. nostalgia brazdei' părinteşti._ „La satul lui era vecinie cu gândul, de satul lui dorea, satul lui îl cânta. Nimic iiu-1 interesa decât satul lui. I.-am cunoscut pe Coşbuc prin 1891 şi am petrecut o vacanţă împreună la .Sinaia în acelaş liotei. Lucram cu el şi cu profesoral Barbu Constan-tinescu la nişte căiţi didactice. Purcă-1 văd pe Coşbuc, culcat în pod sub straşină pe nişte fân. îşi alesese o cameră din care putea ajunge în pod, ca să fie ca la ţară, la el acasă. Ca la, ţară mânca slănină, ca la ţară mânca ceapă crudă, ca la ţară se scălda în gârlă11. într’o staţiune climaterică ,.chic“ unde deza-xarea sa o simţea probabil până la, paroxism, Coşbuc doarme în pod pe fân refuzând confor- tabila somieră, mănâncă slănină cu ceapă, nu din mizerie,^ ci fiindcă are o oroare de sosurile lui Brillat-bavar.in şi de mânuirea furculiţei, lingurei, cuţitului şi a atâtor drăcii moderne. Lste p scenă burlescă unde pe lângă surâs iii aluneca o lacrimă şi un suspin: destinul inexorabilelor^ legi istorice care cer salturile dintr'o clasa. într alta este crud. ca orice destin. Categoriile sociale primesc din timp în timp curente care înviorează atmosfera, cu preţul suferinţelor individuale, fatal întovărăşite de dezaxare. Coşbuc a îndurat şi el — ca toţi intelectualii din pătura rurală — chinurile şi îndoolile celor dintre două iu mi. Sublimarea artistică a acestor nelinişti a fost însă, deosebită de a marelui său înaintaş. Emi-iiescu. Fiul căminarului Kminovici. şi-n îndreptat fantezia spre viaţa dela 1400 şi spre buddhism. aruncând asupra contimporanilor fulgerite sale de Jupiter mânios. Coşbuc şi-a retrăit prin baladele şi graţioasele idile viaţa de până la douăzeci de ani. A descris-o pentru, alinarea iremediabilei lui nostalgii. Când avea vreme şi putinţă îşi reîmprospăta imaginea satului iubit prin călătorii acasă sau numai prin convorbiri eu oameni de prin partea, locului. Acelaş prieten dela Sinaia al lui Coşbuc ne informează că. a-iunci „când îi venea la îndemână -se eclipsa, disparea doua, tren zile, fără să se ştie unde. Am aflai în urmă că se ducea pe unde găsea oameni de prin partea locului de unde era el şi stătea cu. ei11. Evadarea dinţr'uu mediu pentru' care nu avea nici o afinitate o făcea deci, sau eu ajutorul artei. sau prin contact temporar. Câteodată — ca şi Eminescu — se cufunda în lumea veche indică, dc unde au ieşit traducerile minunate (Sacon-tala), sau în Virgiliu şi Dante, din cari ne-a dat în versuri Eneida şi în terţine aproape perfecte Divina Comedie. 'Boţi cei care au cunoscut pe Coşbuc ni l-au descris fără exuberanţa idilelor sale şi ros parcă de un rău. interior. Din sbueiumul său George Coşbuc. nu ne-a lăsat decât două faţete: evaziunea în amintirile vieţii sale din copilărie şi prima tinereţe, apoi evaziunea în culturi străvechi, faţete care nu vorbesc decât indirect despre sine. Eminescu n'a avut puterea de evocare a paradisului patriarhal pe vecie pierdut; a vorbit însă direct şi ne-a lăsat în armonii de neuitat dezaxa ren sa profundă şi aspiraţia pasională pentru alte lumi şi alte timpuri, comună şi lui Coşbuc. Ambii pornesc din aceiaşi ambianţă, din aceiaş structură a sil netului românesc dela sfârşitul secolului XIX. Tot o urmare a dezaxărei, provenita din osmoza socială e şi atitudinea de negaţie a unor rea-btăji contimporane. Există, de pildă. în societatea românească — aflată în continuă prefacere în secolul trecut şi în deceniile ultime — un personagiu extrem de frecvent, care încă nu şi-a găsit marele şi obiectivul cântăreţe cel care „parvine11, cel care,trece dintr’o categorie în altă categorie socială. Nicio înţelegere ri’a fost pentru el. Aceiaş neiertătoare şi crudă ironie l-a urmărit în republica literelor, începând cu Fili-mon şi sfârşind cu Cezar Petrescu în „Povestea lui Moş Toma“ sau „Prietenul meu Jan“ din „Scrisorile unui răzeş”. (Excepţie întrucâtva „Cariera lui Vidran” şi probabil definitiv Radu Corn şa din ..întunecare''): Duiliu Zamfircscu l-a 22? pălmuit cu dispreţul său: Ifogaş i-a aruncai ho-Iiotul homeric ţii ironia lui masivă; Caragiale l-a Urmărit cu biciul sarcasmului său amar, iar fantezia aprinsă a lui Barbu Delavrancea l-a deformat grotesc. Când d. F. A dorea a priyit acelaş spectacol a avut nefericita grije de a nu uita ochelarii d-sale fumurii ţii a scris; „Domnişoara din str. Neptun”, tragedie iu ritm de polcă şi înzorzonată ca o paiaţă. Iar teoreticiani politici şi nepolitici s’au năpustit în roiuri asupră-i: „element bugetar şi bugetivor" (P. Carp), „plebe de sus’’ (T. Maiorescu), „proletar al condeiului înstrăinat" (C. Rădulescu-Motru). Nu s'a observat imparţial ciocnirea dintre mediul social şi noua forţă virgină şi nici mai ales ciocnirea ■contradictoriilor tendinţe în sufletul celui care „parvenea". Conflictul acesta dramatic cu două aspecte: exterior (lupta cu mediul înconjurător), interior (lupta cu sine nsuşi), plin de o pitorească şi tragică acuitate a rămas fără răsunet obiectiv în literatura românească. Răsvrătitul împotriva unei atavice îngenuncheri în faţa stăpânului, cel care sub pana lui Stendhal a fost Julien Sorel —• înfăşurat într’o dulce şi atrăgătoare melancolie — a purtat în româneşte numele de Tănase Scatiu sau Dinu Păturică, fiaro cinice fără niciun sâmbure de umanitate. In lupta tragică pe care o ducea acest titan al u-nni nou ideal, avea nevoie de balsam sufletesc şi în locul balsamului i s’a dai fiere şi oţet. Numai gândiudli-ie la acest lucru ni o limpede intuiţie a ncvoiei unei alte valorificări a literatu-rei româneşti. in bună parte, literatura românească nu este o hrană vie, indispensabila tirană spirituală a oricărei societăţi umane. Ea este produsul unor organisme intrate în descompunere: clasa boierească şi vechea, clasă mijlocie, lovite de formele, nouă. Ştiu, desigur, că frunza care cade îngălbenită de vânturile reci ale toamnei provoacă întristare şi regrete aureolate de simpatie — după cum ne poate spune orice carte de popularizare a ştiinţei sufletului. Ştiu că tot ce se duce e plin de o adâncă şi tristă melancolie. Cerem însă poetului să nu fie numai un pian electric, căruia dacă îi pui o anumită fisă, cântă un a-rnime cântec. Omul n’are numai pasiune, ci nro şi altceva care este mai preţios decât totul: raţiunea (suntem un alliat latin) cu care scrutează şi conduce emoţia anarhică. Gândului îi cerem, o cât mai largă funcţiune. In Franţa — şi în toate celelalte ţări—romantismul este cântecul lebedei, al vechei aristocraţii sortită să dispară depe arena istoriei. In literatura românească, chiar printre cele mai bune pagini ale lui Eminescu s’au strecurat interese politice — în „Scrisori" de pildă, unde găsim disgraţioa-sele finaluri — şi am avut ridicolul spectacol când s’a ridicat în slăvi şi s’a dat chiar prioritate ideologiei lui politice (Aurel Popovici), din motive dubioase şi condamnabile. Aristocraţia şi clasa mijlocie românească în pragul prăbuşire!, în locul unui armonios şi măreţ adio dela viaţă, au scos imense hohote de batjocură şi prelungi blesteme. Toată rezerva de simpatie şi de compătimire s’a prăbuşit asupra celor care se duceau sau asupra nesfârşiţilor „inadaptabili" (Al. Brătescu-Voineşti). Numai scrâşniri din dinţi, ură şi dispreţ feroce pentru noul venit, care era chemat însă, din inexorabile fatalităţi istorice. Nimeni urii văzut ciocoiul energiei Iui, iubirea viejei sau desnădejdea Iui — o adevu-rată desnădejde provenită din lupte unde se înmormântează visuri şi dorinţi intense. Lupta dintre vechea nobilime agrară şi dintre [lăturile cure se ridică a umplut cinci decenii dc cultură românească cu rezonanţa ei şi formează încă pivotul multor manifestări ale cultu-rei noastre. Sub influenta mai ales a şcoalei junimiste, care plecând dela o premisă bună: necesitatea păstrărei eului naţional, s’a ajuns — din interese de clasă — la tăgăduirea multor realităţi ale vieţii noastre, s'au inversat noţiuni şi s’au pus în circulaţie idei care au dus la o serie de interpretări greşite. Care este geneza acestui conflict? In urma tratatului dela Adria-nopol (1829), prin stabilirea in paragraful Y a libertăţii comerţului încătuşat până atunci de obligaţiile către Poartă, se aruncă fermentul unor importante transformări sociale. Raporta-iile agrare feudale de până atunci, prin lăsarea libertăţii depline de schimb (aplicarea principiului laissez-faire, laissez-passer, aflat în apusul Europei şi interzis ţărilor româneşti ce erau sub apăsătoarea dependentă de Turci) se schimbă fundamental. Vechea economie naturală (bunuri pentru consumaţie, iar nu pentru schimb), treptat, treptat se transformă în economie bănească, economie de schimb. Toată această schimbare este făcută sub influenţa capitalismului înaintat ang'lo-francez, fenomen analizat cu luxuriante amănunte de d. Şt. Zeletin. Întotdeauna o ţară înapoiată din punct de vedere economic, venind în contact cu capitalismul înaintat va suferi mari schimbări. Primele schimbări se arată pe tărâm economic. Intr’a-devăr, de unde mai înainte toată prodvţia grâului (spre a lua un caz concret) se mărginea să umple golurile făcute de consumul intern, acum se fac însămânţări de grâu cu mult superioare trebuinţelor interne. Pentru prima oară se ex-portează grâu în condiţiunile pe care le dictează imperioasa lege a cererii şi a ofertei, iar nu: cu un preţ fixat de Turci cum era până atunci. Crererea era din ce în ce mai mare din partea ţărilor apusene (Anglia în. deosebi) care se industrializau vertiginos. Atunci se petrece marele fapt care revoluţionează definitiv economia românească feudala: pământul ce n’avea propriu zis o valoare de schimb, devine un bun de circulaţie, iar raporturile dintre boer şi ţăran tind să ajungă la nivelul celor economice, adică pe picior de egalitate. Şi de unde mai înainte pământul aparţinea celor două clase, ţărănimea bucurându-se efectiv în schimbul doar a unei mici dijme datorite proprietarului, acum se începe competiţiu-nea pentru stăpânirea numai a unei clase, cău-tându-se excluderea dela dreptul de proprietate a celeilalte clase. Aşa de pildă, încă din prima jumătate a secolului XIX, boerimea oferă libertatea deplină a iobagilor, cu condiţiunea să rămână definitiv în mâinele lor, Ar fi fost (după cum a fost mai târziu) o libertate cu mâinile^ şi picioarele legate şi cu stomacul gol. Războiul mondial a accelerat evoluţia socială în România şi printr’o complexă şi fericită serie de împrejurări, clasele noi, au câştigat (deşi nu definitiv) lupta începută. Dar caracteristic este faptul, just obsprvat de filozoful „Religiei maturei", că 228 © BCU manifestările culturale ale naţiei noastre nu vor să urmeze realitatea socială. Infrastructura societarei româneşti nu-şi are suprastructura adecvată. Vechile clase sortite să piară de cerinţele Istoriei şi-au format un formidabil exponent ideologic, care a covârşit aproape gânguriturile culturale ale claselor în ascensiune. Şcoala strălucită a Junimei a ştiut să apere interesele nobi-limei agrare cu o vervă şi o competenţă demne de o cauză mai dreaptă. Discordanţa între infra şi suprastructură, precum şi erorile răspândite de junimism au contribuit la creiarea dezaxărei şpriţului contimporan şi nu numai adevărul a fost ultragiat, ci şi arta. Et pour cause... de vreme ce adevărul sau neadevărul sunt elemente componente pentru creiarea emoţiei estetice, cu deosebire în operele cu material exclusiv social. Ştiu că pentru marele cod crocian e o erezie această afirmaţie, Croce înlăturând din sucitele şi barbarele doctrine estetice care au precedat-o pe a sa şi afirmaţia că arta are caracterul cunoştinţei noţio-nale. Şi argumentarea pe care o face este poate dintre cele mai elegante şi mai seducătoare. Doctrina concepţionistă — sau în ultimă substanţă cunoştinţa noţională sub forma ei pură—. prezintă două aspecte: 1) este realistă per excel-lentiam şi 2) lasă de-obceiu pe planul al doilea irealitatea, subordonând-o realităţei, sau şi mai comod, făcând-o să intre în lealitate. Doctrina intuiţionistă a lui Croce are importantul atribut, indistincţia dintre realitate şi irealitate. Cunoştinţa. intuitivă fiind într’o veşnică contracţie Cu cunoştinţa conceptuală se cere deci, autonomia acestei mai simple şi mai elementare forme de cunoştinţă. Concluzia care vine cu necesitate c următoarea: cel care se întreabă atunci când este în faţa unei opere de artă, dacă ceeace redă artistul este adevărat din punct de vedere metafizic, istoric sau sociologic, pune o întrebare lipsită de sens. Şi este fără sens, fiindcă o prezentare de imagini, fiind lipsită de calificare nu este în niciun caz un subiect de judecată cum este de pildă, cunoştinţa conceptuală, cave e o afirmaţie de realitate. Cred, că se poate obiecta, că se trece prea mult cu vederea necesitatea imperioasă de împletire a adevărului în toate domeniile sufleteşit. Tendinţa aceasta e prezentă nu numai în cunoştinţa conceptuală sau inteligibilă, ci-latent şi în această mai elementară şi mai simplă formă, în cunoştinţa intuitivă sau sensitivă. Intr’o operă mai ales cu material social se simte — în detrimentul operei — ciocnirea între spiritul noţional sau logic şi spiritul intuitiv, cari formează cei doi poli ai vieţei nostre sufleteşti şi a căror activitate se întreţine continuu, contribuind la deprecierea impresiei estetice. Dezaxarea e sursă aşa dar nu numai de cumplite nelinişti intime, de haos în activitatea din afară, ci şi de erori estetice. Regăsirea, precizarea şi delimitarea sufletului românesc năpădit de buruiana europenizărei cu furca şi în toate ramurile, precum şi adaptarea la noul stil de viaţă impus de schimbările sociale din ultima vreme, (ceeace repetăm nu însemnează abdicarea dela specificul nostru naţional sau dacă doriţi dela barbaria autohtonă) — iată cele două probleme fundamentale de rezolvat ale generaţiei noastre dezaxate. PETRE MARCU CUVINTE DESPRE „ARTA NOUĂ“ DlNTRE toţi „discipolii11 d-lui Dragomirescu acela care a câştigat mai mult simpatia prezidenţială este un oarecare Scarlat Struţeanu, — un domn, despre care cititorii nu vor fi auzit vorbindu-se, şi în consecinţă, care trebuie descris. Acest Scarlat e o făptură obsedată şi în scris, şi în viaţă, de senzaţii gastronomice; poartă întotdeauna cu el o geantă, în care se găsesc cursurile „magistrului", şi câteva manuscrise fragmentare pe hârtie velină. Scrisul său, persoana sa intelectuală sunt = cu ideea de vid. Când ai intrat în lumea pe care o deschide vreunul din articolele d-lui Struţeanu, încă dela primii paşi nu mai simţi nici o rezistenţă. Dai din mâini, dai din picioare: în zadar. Ai voi să fe cel puţin nisipos sau măcar vâscos. Nici nisipos nu e, nici viscozitate. E vid. Vidul absolut. Ei bine, tocmai acest domn s’a apucat să scrie despre încercările inovatoare! In cele două articole publicate — la „Universul literar" — alături' de nume ilustre şi creatoare ca Florica Mu-muianu, Virginia Gheorghiu, Milialache Drago mirescu, Amelia Gestiocone, O. Talaz; şi Rudolf napp, d. Scarlat Struţeanu „informează" despre artă nouă! Paradoxal, însă de necontestat. In curând vom auzi că „măiestrul" a trecut şi d-sa dela metodologie la vreun „Jurnal de matematică provincială" şi scrie despre „Sâmburii ortogonali" (cre- zându-i lesne de ronţăit, ca pe alunele americane cu cari se distrează în şedinţele liniştite şi „normale" ale institutului de literaţi cu medalie). Şi ce scrie d. Scarlat Struţeanu despre „arta nouă"? Baliverne — bineînţeles — bune numai pentru cei proaspăt descinşi în Capitală din vir-ginătatea stufului dobrogean, cu chica şi mustăţile mucigăite. Fără să arate nici cea mai mică neîncredere în sofismul (aproape butada) lui Croce, formulat în cuvintele: „orice întrebare implică şi răspunsul căutat", d. Struţeanu (Scarlat) ia drept bună chiar aplicaţia făcută de criticul italian în încercarea de definiţie: „arta este ceeace toţi ştim că este". Autoritatea numelui îl împiedică, şi de data aceasta, să vadă că un lucru poate fi cunoscut ca fenomen şi poate rămânea totuşi necunoscut în natura lui in tună. Mersul împleticit al raţionamentului său îl duce de aci.la afirmarea că întreaga estetică a vremii este o „cură de alie-nificare mintală". Aţi înţeles: asemeni uşierului do minister cu şapca remarcabil roşie şi încercuită cu fireturi, dar iremediabil aplecată pe o ureche, gata să se sfărâme de râs în faţa articulaţiilor complicate ale unei maşini, pentrucă nu le pricepe mecanica lor ascunsă, d. S.S. condamnă (!) toate încercările inovatoare, doar pentru simplul motiv că înţelegerea sa e mărginită. In. loc să se fi străduit a distinge ce eşte accep- 229 © labil de ce mi este în arici nona (pentruoă aria nona nn-i numai decât dadaism) — adică, în loc în loc să li căutat cari sunt inovaţiile plecând (lela conştiinţa creatoare şi corespunzând unei sensibilităţi evoluate şi cari cele neisbutite, caricaturale, acolitul d-lui Milialachc Dragomirescu confundă sul) unghiul aceleiaş perspective foate tendinţele, respingând în bloc. toate realizările noui, pentru faptul mărturisit în forme aşa de claie: „erecrul nostru, refuză". Apoi multe va mai fi refuzând creerul d-lui S. S., dar vezi că asta n'are importanţă decât pentru d-sa. Căci. acela care ştie aprecia din contactul direct cu opera, şi nu din simple informaţii de catalog Î11 ce se distinge o creaţie de alta, nu poate condamna, eu o egală argumentare, marafeturile dadaismului (într’adevăr inadmisibile, după cum am arătat şi noi în „Gândirea" No. i—5, 1926) şi realizările meritoase ale lui Strawinskv. Rezumativ, ne e indiferent eă d. S. S. rămâne .şi la bătrâneţe în ipostaza nu tocmai onorabilă a v iţelului din fabulă, faţă de efortul nou; nu ne putem opri însă să nu subordonăm în locul ce i se. cuvine, pe acela care se declară (din incompetenţă şi nepricepere, tot deodată) neînstnre a surprinde farmecul de ghinţă al miei opere do Zrzacy, între altele — oii sufletul fluv ial, debordant care se sbate în marea epopee dăuble.riauă! Dacă am, sta. apoi, să cercetăm în amănunte articolele d-lui S.S. am vedea, eă şi în acest caz, d-sa se înfăţişează tot atât de necunoscător al faptelor şi de lipsit de acuitate în intelect, lată câteva pilije. culese la întâmplare: D. S.S. stabileşte ea trăsătură distinctivă a artei nouă, muzicalitatea. Iu cuprinsul noţiune! de artă nouă socoteşte însă. textual, şi constructivismul. Aşadar — conslructiv'istmul e muzical! Să mai adaogă m că realitatea c cu totul alta? Din cauza nivelului de informaţie al d-lui S.S. suntem siliţi să reamintim aci o diferenţiere ajunsă acum banalitate: Constructivismul pretinde că este cea mai hotărîtă atitudine antimiizicală: — e mii curent de artă statică, geometrică, abstractă, pe când arta muzicală este — dimpotrivă — dinamică, fluidă, în conturul vibratil, nedefinit! In altă parte, blândul domn Strujeami confundă preconizarea doctriiudă cu ordinea istorică. Dar Breton nu preconizează, după cum zice textul articolaşelor din „Universul literar" ca o creaţie suprarealistă să derive din dadaism; eă istoricul sau criticul literar cercetând evolutiv producţiile, constată că suprarealistuul decurge, în mod istoric, din dadaism! In sfârşit, dacă trecem să examinăm .şi calităţile literare ale celor două articolaşe, atunci recunoaştem în cuprinsul lor pe aeelaş Searlat Stmţeanu dcla „Mişcarea literară" din c-a-ragelesc de comica analiză asupra comicului lui (’aragiale — după aeelaş scris: cu neologismul rău aplicat, inform ca o fâşie de cocă întinsă pe mâini balonate de o gospodină cu mânecile suflecate, incoerent şi prostănac. Un exemplu: „Şi în felul acesta asociaţionismului estetic căruia i se aecentuiază pasibitatea i se extirpea-ză în schimb fundamentul inseparabilitălii termenilor. despre care vorbeşte Stunrt Mi 11 ..(Uuiv. I. No. 29, 1926). Alt exemplu: „'Universalitatea linei opere de artă se găseşte numai in senzaţie" etc. (Univ. litc.r. No. 27, 1926). Ajungem astfel aci: din articolele d-lui S.S. îmi rămân interesante decât citatele din „Journal (le Psychologie", Tudor Argliezi — şi Ualo, pe ale cărui mostre de cubism şi dadaism le reproduce absolut identic — dar fără indiea.ţie — din volumul asupra istoriei literaturii franceze eonlm-porane, lăsând pe cititorul nein format să creadă că se află în prezenţa unuia care a cercetat cu adevărat operele Iui Cocleau, Picabia. lacob, dar dând celui informat posibilitatea de a-1 califica şi de falsă erudiţie. STELIAN MATEESCU UN ALT PIRANDELLO Roma i mpăraţilor şi Papilor s’a împodobit cu palate, cu arcuri, circuli, leal re şi apeducte de pe urma evenimentelor istorice şi politice, de la care u'a fost niciodată lipsă în tot decursul veacurilor. Ilenito Mussolini ţine să-şi lege numele şj (Ic această tradiţie. Pentru cârmuirea sa. Roma nu este doar un simbol de care să se folosească. speculaiidu-i trecutul bogat în glorii şi îndemnuri; Roma este şi trebuie să ajungă în cel mai seni timp Capitala Italiei, adevărata Capitală, scliimbându-şi întru aceasta aspectul edilitar. Porunca este ca totul să se întâmple in cinci ani: să se dărâme clădirile moderne caic închid perspectiva celor mai venerabile colţuri imperiale; să se înlăture din anumite zone centrale orice urme de americanism; să se ridice în coasta oraşului — dincolo de vechile porţi papale, până în marginea Tilmilui—o nouă Romă, încăpătoare pentru toţi cei ce după războiu. s’.au adunat subt zidurile ei. Pornesc în căutarea Iui Pirandello prin unul din aceste cartiere în lungul căruia străbătea o-(linioară un drum de ţară, străjuit de morminte romane, de oratorii de-ale primilor Creştini, de pini-umbrelă. pe subt care acum câţiva ani se rostogoleau alene, carele roşii cu roţi înalte, încărcate eu butoiaşe de v iu din ..Castelele. Romane". 'Frec prin faţa faimoaselor nille sub-iirbane. ale aristocraţiei romane, toaie in cel mai bun stil al Renaşterii, eu parcurile şi terasele celebrate de adolescenţa lui D’Annunzio. Ajung în faţa catacombelor zise ale Sfintei Agnese, .după numele martirei ale cărei moaşte se găsesc până azi îngropate aci. Printre temelii de case abia» începute, printre lucrători şi care. îmi fac loc pe o stradelă numai cu câteva viile, toate noui, şi descopăr după o căutare desnădăj-duită „il villino Pirandello". Casă nouă de om înstărit, fără nici un senin că ar fi casa unui artist, a unui scriitor ce ţine mult să fie scos din rândul celor obişnuiţi. Semn bun pentru seriozitatea şi profunda lui sinceritate pe care l-a desminţit. în parte, apariţia stăpânului la uşă: maestrul mi s’a arătat, într’o pijama de cel mai cubist gust cu putinţă în care roşul sângelui îşi disputa întâietatea cu portocaliul şi cu verdele cel mai neînduplecat. 230 © BCU Cluj Dar Pirandello este im bătrân cum se cade, potolit, neagresiv, îngăduitor, bucuros să afle lucruri lioui despre lume, preocupat de soarta operii sale pe ici ori pe colo, amabil până la surprindere, ncpreocupat de clipele pe care le pierde. ' In timp ce m’ascultă, isprăveşte de scris la maşină o pagină din ultima-i piesă de teatru. Are gata, pe masa de lucru, şi un roman despre care-mi vorbeşte netezind colturile manuscrisului: dela el îşi aşteaptă succesul anului în Italia. căci piesa cea nouă vrea s’o reprezinte mai întâi în străinătate. Străinătatea îl preţueşte mai mult ca autor dramatic, în vreme ce publicul italian se dedă Ia manifestaţiii adeseori supărătoare, oridecâte ori este pus în faţa unei noui „probleme pirandelliene". Cu toate că maestrul are acum o trupă de teatru a sa, sprijinită de Mussoliui însuşi, jine să-mi declare că timp de un an mi va mai reprezenta nimic în Italia. Eu, mă feresc să-l întreb de ce. Preferă să colinde cu trupa America 1,aţină, şi Orientul Europei: va merge la Viena, la Budapesta, va veni la Bucureşti, va cerceta Varşovia, ('onstantiuopolul. Atena. Gândul lui Pirandello de a veni in România îmi dă curaj să-i vorbesc despre starea actuală a culturii italiene în ţara noastră, să-l jin de rău oarecum că ni s’a lăsat revelat de Pittoef, să-i atrag atenţia asupra faptului că toate iniţiativele noastre în această direcţie rămân nesprijinite de oficialitatea italiană, atât dc dornică totuşi de expansiune spirituală. . Iar Pirandello a ţinut să-şi noteze toate amănuntele acestei plângeri, cu gândul sincer de-a stărui să i. se dea curs. Cuci el face parte din a-eei intelectuali italieni cari ne cunosc, ne stimează şi ne vor cât mai aproape. A voit să repet observaţiile mele şi în faţa unuia din copiii săi, prim redactor ăl unei foi fasciste. In timp ce vorbim, bătrânul se uită cu duioşie la băiat: îi sclipeşte în ochi o duioşie amară: surprind în zâmbetul lui resemnat o- bişnriinţa unei îndelungate suferinţi, provocată mii de mult (pe când era simplu profesor de şcoală normală), de lipsurile meschine ale unei existenţe pe care atunci — caşi acum — a închinat-o literaturii; surprind în zâmbetul lui ironia satisfăcută a omului care îşi vede însfâr-şit încununate de glorie universală străduinţele din trecut; dar suprimi mai ales în zâmbetul Iui Pirandello amărăciunea celui mai nenorocit părinte, cn odrasle risipite prin lume şi cu nevasta nebună la spital, Invălue într'o privire caldă pc-acest fecior care-i rămâne şi-i calcă pe urme, căci este şi el scriitor, chiar autor de drame. Dar Pirandello m’a convins: nu poate fi acel om rece, calculat, sceptic şi cerebral pe care vor să ni-1 înfăţişeze criticii, atunci când îi surprind sufletul în lucrările de-a doua mână, simple expresii ale nebănuitei sale frământări lăuntrice. Ii ghicesc sufletul din chipul melancolic cn care-mi povesteşte o anecdotă clin viaţa de şcoală. pe care-a părăsit-o numai în ultimii ani: plăcerea pe care i-a produs-o tenia aleasă de una din nebunaticele sale normaliste: „Treizeci de eleve in căutarea unui... profesor!". Pirandello, cu ochii pe luciu] mesii de lucru, netezeşte colţurile manuscrisului noului roman, dus pe gânduri de atâta nestpânită fecunditate. Iar în privirea lui surprind încredere, sfidare— nu scepticism, „De ce vorbesc şi scriu mereu? Aş putea să mă potolesc la umbra maximei latineşti: primum vioere deinde philosophari. Fără a contrazice ceeace gândesc şi fără a mă izbi de nici una din experienţele melc zilnice, afirm că menirea celui ce scrie este o continuă creaţie de aparenţe ale vidţii. Viaţa nu e o forimă fixă, imutabilă, perpetuă: viaţa ia în faţa fiecăruia dintre noi forma subt care îî apare. Nu totdeauna această înfăţişare a vieţii e spontană. Simt unii cari îşi propun să impună aparenţe interesate: îi numesc pe aceştia asupritori, în contrast cu cei ce sunt asupriţi, întru cât nu se pot apăra de acele aparenţe impuse. Acest lucru se întâmplă în viaţă: dar se întâmplă şi în artă. Tată actorii. In ultimă analiză ei sunt, în felul lor, nişte traducători. Fenomenul cel mai elementar, în fondul oricărei execuţii a unei opere omeneşti, este exprimat dem imagină care v rea să se descătuşeze, să se traducă în libertate, să trăiască. Complexului de imagini trebue să-i corespundă un complex de mişcări. In execuţie ar trebui, fata], să se• găsească toate caracterele creaţiunei. Dai" iată că în materialitatea artificioasă a reprezentării se introduce im element străin: actorul. Prin efectul intervenţiei sale, încercarea deplină şi desăvârşită a operii de artă devine cu neputinţă. „Arta mea ’ţine în serviciul ei un pui dc servitoare ciudată, capricioasă, bizară, care se numeşte „fantezie": câte odată se distrează adu-cându-mi acasă oameni de care habar n’am avut vreodată. Şi-i tare greu să ai de-a face cu astfel de oameni. Dar să vezi. într'o bună zi servitoarea mea avu nenorocitul gând să-mi adică O' familie întreagă: şase personagii care se apucară, rând pe rând, să-mi povestească păţaniile lor şi voiau cu orice preţ să le dau viaţă într’un roman ori într’o nuvelă. Cu cât mă încăpăţinam în voinţa de-a le izgoni din gând, cu atâta mă persecutau cu povestea întâmplărilor vieţii lor; voiau mereu să mă ispitească, să-mi propună o situaţie dramatică, o scenă. Aşa s'a întâmplat ce trebuia să se întâmple: le-am pus, cu drama lor ciudată, în contact cu publicul şi de-aci eşi o o-pe:ră care-i un amestec de tragic şi de comic, hu-moristic şi fantastic,..". Operă (şi vorbesc în general) care, adaog eu. are marele merit de-a fi profund străbătută de preocupări intelectualiste, în consonanţă cu mai ile probleme ale artei timpului acestuia, dar o operă care purcede din fantezia plăsmuitoare a unui sicilian. ...Din uşă, Maestrul îmi zâmbeşte prietenos Privirea lui mă surprinde însă: abia acunia bag de seamă că Pirandello are ochii încrucişaţi ai bizarului său „Matei Pascal"! In grădina villei se alungă rândunelele, înspre valea imensă care se deschide în fund, în vreme ce apusul rumeneşte în zare linia aburită a Campaniei Romane. Stridenţa clopotelor dela Sânt' Agnese se ia la întrecere cu silueta futuristă care perzistă în uşă, să se asigure cu vizitatorul „de care habar n’a avut vreodată" nu se întoarce să-i chinuiască gândul. ALEX. MARCU 231 © PLEDOARIE PENTRU ACTOR EsTE actorul un artist creator? Acei care răspund negativ la această întrebare se întemeiază negreşit pe îndoita credinţă că în textul dramatic se găsesc toate elementele unei crea-ţiuni complecte şi că pe de altă parte, jocul actorului nu face decât să întru'peze şi cel mult să desăvârşească o reprezentare pe care virtual ar avea-o şi cititorul textului şi care în cele din urmă s’ar putea limpezi, chiar fără ajutorul o-, inului care, pe scenă, pronunţă cuvintele şi manifestă gesturile din care se compune o aventură şi un destin. Substanţa condensată şi prelucrată în textul dramatic ar alcătui aşa dar un model etern şi imuabil pe care actorul n’ar face decât să-l imite şi care, chiar fără intermediul lui, . ar poseda virtutea să se transmită şi să se impună. Acestei păreri, foarte răspândite, i se opun mai multe constatări de fapt. Vorba despre cutare autor care a scris o piesă pentru un anumit actor sau pentru o anumită actriţă, destăinueşte celui care are urechi să audă, un învăţământ psihologic de mare însemnătate. Ea afirmă anume că în compoziţia textului său, poetul dramatic s’ar lăsa uneori călăuzit de viziunea stilului special al unui actor renumit, culeasă şi întregită dintr’o sumedenie de reminiscenţe particulare, şi că numai cu referinţă la jocul special al acestui actor, textul dramatic îşi capătă întreaga sa valoare şi semnificaţie. In acest caz nu numai că actorul nu este imitatorul sclav al viziunei condensate în text, dar textul şi autorul lui sunt mai de grabă imitatorii actorului. Un scriitor care nu era un om de geniu, dar era desigur un om de teatru, dramaturgul francez Eugene Scribe, spunea că scriind, el obişnuieşte să se închipue în situaţia unui spectator în orchestră. Din acest loc, Scribe urmărea cu ochiul minţii evoluţia personagiilor care mai apoi trebuiau să reapară în carne şi oase pe scena adevărată. Dar pentrucă Scribe nu putea contempla noţiunea abstractă ci numai imagina concretă a unui actor, compusă la rândul ei din sutele de impresiuni pe care i le lăsase jocul actorilor vii, se vede şi de aci rolul considerabil pe care crea-ţiunea scenică îl are în invenţia dramatică. Tre-bue să adăogăm că nu toţi scriitorii de teatru1 au facultatea să imagineze scenic şi actoriceşte. Dar aceştia suferă la prima reprezentaţie, când ea este bine executată, o adevărată lovitură revelatoare. Din cercul lor porneşte exclamaţia, deasemeni cunoscută: ,.Abia acum! înţeleg crea-ţiunea mea!“ Cât poate fi de nedreaptă aceas- tă exclamaţie, în care pronumele posesiv ocupă locul de căpetenie, înţelegem uşor gândindu-ne că din textul care, chiar pentru autorul ei, era mai mult sau mai puţin inelocvent, actorul, fo-losindu-1 ca un material, extrage figura mişcătoare a vieţii. Actorul nu este un simplu ajutor al poetului, dar colaboratorul lui indispensabil. Când sunt întruniţi într’o persoană, poetul dramatic profita şi avem atunci pe Shakespeare şi Moliere. Pentru neatârnarea şi excelenţa artei actorului îşi aduce cuvântul său de spriin şi faptul că se poate vorbi despre felurite stiluri actoriceşti. Exista în adevăr actori clasici, romantici, natu-ralişti sau altfel. Dela Talma şi Racliel până la Antoiue, s a urinat o evoluţie paralelă inspiraţiei literare din ultimul veac. Textele care au rămas în acest timp imo'bile, au văzut schimbându-se înaintea lor numai alţi actori cu alte concepţii. Dar este o caracteristică a creaţiunii adevărate, această reconformare a unui material, care poate chiar să aibă o viaţă mai mult sau mai puţin latentă sau vie, prin puterea unui dinamic principiu interior, coincident în asenţa lui cu un anumit fel de a înţelege şi simţi viaţa. Ce să mai vorbim de actorii mari ilustrând lucrări dramatice slabe! împrejurarea este destul de frecventă şi ea este cu totul spre cinstea artei actoriceşti. Puţine cuvinte ne-au mai ramas să spunem despre celalalt temei al parerei care tăgădueşte actorului dreptul de a se intitula artist creator. Ae închipuim cât de slabă poate fi imaginaţia reproducătoare teatrală a cititorului de texte dramatice, dacă ne gândim în ce măsură jocul actoriloi este revelator chiar pentru unii dintre autorii lor. De fapt, cititorul de piese se opreşte mai mult la momentele lirice sau urmăreşte desfăşurarea acţiunii şi în acest fel el nu se deosebeşte mai de loc de acela- care parcurge o poezie lirica, o nuvelă sau un roman Teatrul adevărat îi apare lui abia pe scenă. In momentul când toate acestea vor apărea destul de clare şi se vor generaliza în deajuns, este de sperat că actorul se va bucura şi de acea înaltă consideraţie care uneori i se refuză tocmai pentrucă i se tăgăduesc titlurile sale cele mai autentice. Această injustiţie socială care provine în mare parte dintr’o eroare estetică se va înlătura pentru a lăsa nepătată admiraţia cu care o generaţie consacră, :în marii săi actori, idealul său de frumuseţe, de forţă, de eleganţă şi de pasiune. TUDOR VIANU 232 © PROBLEMA CĂRŢII IN JURUL CĂRŢII FRANCEZE th greu unui om. de carte să se ridice împotriva oricărei cărţi, şi unui Român cu atât mai mult, împotriva cărţii franceze. Dar sunt împrejurări când trebuie. O asemenea împrejurare s’a arătat zilele acestea. O furtună s’a stârnit- în negoţul nostru de librărie. Au lirănit-o mai ales profesori, am putea zice universitari, pentrucă, chiar când pentru unii legătura cu universitatea e alta decât de catedră, ea nu există mai puţin. Toţi erau specialişti ai desfacerii cărţii. Era vorba că produsele tiparului francez se vând la noi tot mai cu anevoinţă datorită speculei asupra cursului francului. „Grossiştii" şi „detaiştii" breslei au fost aduşi rând pe rând în arenă, cu suliţele şi măgarii lor de hârtie. E drept că sunt întreprinderi în România care trăesc, şi trăesc bine, ca reprezentante ale firmelor editoare franceze. Ele sunt în acelaş timp şi organe de propagandă ale ziarului, revistei şi cărţii din Franţa între „ţăranii dela Dunăre”. Le suntem recunoscători, în forma birului destul de gras pe care li-1 plătim. Dar problema mai are o lăture. De dragul ei iau condeiul. Românii nu sunt un popor care se ruinează cu cât cheltuiesc pe carte. Dar şi în bugetul lor anual, al fiecărui ins în parte şi al ţării, e un procent menit acestui scop. El rămâne cam acelaş ani întregi, şi variaţiile lui sunt variaţiile trebuinţei, mai mari sau mai mici de cultură în forma tiparului, ale unei epoci. Pe curba lor trasă peste o linie de grafic seismo-grafic, poţi să descoperi, ca. de pe un pridvor înalt înaintea unei zări, tot felul de porniri ale vremii. Intr’o mare depresiune ai să ştii că e sau, o stagnare de criză 'morală a societăţii sau un avânt spre cultura fizică, iar pe înălţimile statistice, un nou curent intelectualist sau de adâncire lăuntrică. Dacă din acel procent aşa de anevoie schimbător, o parte merge, dintr’o greşeală întâmplătoare de informaţie sau dintr’o îndreptare nepricepută a culturii, spre produse de tipar de mică valoare, o compensare nu mai e cu putinţă. O pagubă adevărată s’a adus înaintării culturale dintr’un an şi uneori a unei generaţii. Se poate aminti aici de cugetarea lui Maiorescu, a singurului bloc de marmoră, din care dacă faci o statuie caricată, nu mai ai cum să scoţi o Mi-nervă. Golul din bugetul cărţii astfel avut, nu poate fi de nicăeri acoperit. Celelalte capitole stau împrejurul lui, neîndurate, ca orice valori statistice. Cartea străină îşi arc în capitolul de buget al cărţii, şi la noi ca oriunde, un compartiment al său. La noi, cea mai bine aşezată în acest compartiment a fost multă vreme cartea franceză. ‘ Azi ştim că nu mai este aşa. In România veche bursa cărţii străine era la Bucureşti. In România mărită ea e pe la Timişotira, Sibiu şi Cernăuţi. Cartea franceză, fără să dea prea mult îndărăt faţă de ce era înainte pentru Români, raportată la cantitatea de carte străină care trece 'acum graniţele ţării, abia. dacă se menţine în al treilea loc, foarte depărtat de celelalte două. „Casa Cărţii franceze", în întâiul rând,, iar în al doilea, cercurile de tot felul dela noi, cari înţeleg să păstrăm legături mai strânse cu Franţa şi prin ea cu civilizaţia neolatină, sunt datoare să găsească mijloace de îndreptare. Problema c numai fragmentar comercială. Noi avem înainte legea de aramă a bugetului, cu capitole aproape fixe. Interesele de afaceri ale „grossiştilor” şi „detaiştilor" de tot felul, numească-se ei cum s’or numi şi fie ei apăraţi de orice diplomă, calificând adesea pentru sarcini pe care şi le îndeplinesc mai puţin decât pe cele negustoreşti, sunt, din acest punct de vedere, neinteresante Când aduc venituri mai mici şi stârnesc ţipete, putem trece; când ameţesc opinia publică, treime să ne-aşezăm dea curmezişul. Tipăritura franceză, ca şi celelalte, exteritoriale, e nevoie, în chiar folosul lor cel adevărat, să fie supuse unui regim. Nu mă gândesc la un regim din afară, de silă, ci la unul dat de ele însele. Altminteri pot ajunge deadreptul vătămătoare, sieşi şi altora. Ca pueţii argintii de mesteacăn, cari, trimiţându-şi sămânţa înaripată mai departe. încep să se întindă în rariştelc fagului şji ale moliftului şi dau pietrei un acoperământ tremurător şi firav, la el acasă în altă parte. Cât datorăm noi înrâuririi franceze, de care. ne-ami lăsat scăldate vreme de un secol, suflet şi aşezăminte, s’a arătat deseori, cu dovezi. Şi nici nu mai trebuia să se arate, pentrucă fiecare o descopere dela întâia aruncătură de ochiu, împrejur sau în sine. Relele acelei înrâuriri, care nu lipsesc nici ele, trebuie puse cele mai multe în seama tinereţea noastre culturale, după ce ne impusesem lepădarea cu totul de urmele trecutului. Ele mai lucrează şi acum, deşi într’o măsură mai slabă, tocmai pentrucă înrâurirea fran- 233 © ceză în silit' e în scădere. Ceence însă nu ne gândeam să stăvilim ieri, suntem datori astăzi, când ne zbuciumăm în planuri de reorganizare, nu numai a vieţii materiale. Punem între acele rele. la locul de frunte, lipsa de lucrări de tot, felul în limba noastră din toate domeniile cunoştinţelor omeneşti. Uşurinţa consultării acestor lucrări deadrcptul în limba Iranceză e de vină. De aici a venit, pe lângă sărăcia de bibliotecă, din care nu ştim. cum să ieşim în preajma unei aplicări mai largi de program de educaţie populară şi a unei ofensive culturale româneşti, sărăcia mai gravă, de termeni proprii şi de limbă ştiinţifică autohtonă. Fran-cizarea fără frâu, parte din en tu siasm convins, dar mare parte din lene de cugetare, ne-a dus la înfăţişarea de astăzi a graiului, tipică, atunci când e vorba de cel rostit, în terminologia şi practica verbală juridică, iar de scris, în presa parlamentară democrată. Avem mia din cele mai slabe literaturi de traducere din câte ţări am, fi în drept să le privim ca deopotrivă. Şi începutul oricărei culturi îl fac traducerile. Nu ne mai e îngăduit să lăsăm şi mai departe, nelovite, împrejurările cure au oprit ivirea acelei literaturi. Dacă din procentul pe care anual il dăm din buget pe eărji smulgem o parte tot mai mare pentru tipăritura Iranceză. reprezentată pe piaţa noastră în mult mai însemnată măsură dc revistele pipărate şi de povestirea uşuratică, decât de cărţile de ştiinţă şi de literatură grea, partea rămasă producţiei băştinaşe se face tot mai mică-Să nu se răspundă că cititorii, cărţii franceze rămân aceiaşi şi că ei n'ar fi. în niciim caz, prin ingreuiarea ajungerii la cealaltă, câştigaţi cărţii române. Asemenea răspuns ar puica naşte dorinţa încercării temeiurilor iui. Oricum, nici mijloacele de organizare şi de reclamă a cărţii noastre, vădite pentru cartea franceză în orice vitrină de librar bucii reştean şi în existenţa la noi a. unei centrale a cărţii, îndepărtată clela scopurile ei de început şi pusă în slujba mai bănoasă a editurii franceze, nici vreo creştere în măsură a cererii de tipărituri româneşti, nu ne Îndreptăţesc să rămânem liniştiţi. Deverul sporit al cărţii franceze nu înseamnă, şi o mărire, în devălmăşie. a numărului cititorilor dela noi. Partea, care se ii.a pentru cartea franceză din capitolul nostru bugetar corespunzător, face să sufere literatura proprie. Spiritul francez, deadrcptul. şi librăria franceză, ca urinare, ar avea biruinţe de câştigat pe altă cale. Alături de întreprinderile noastre, întreprinderile cu capital francez care lucrează în ţară în acest domeniu, ar trebu/i să înceapă sau să ajute o campanie organizată şi pe scrii de traduceri din literatura franceză, ide ax putea să lase o parte din câştigul fiecărui an în acest scop, şi sigur că lui i s"ar adăuga tot felul de. subvenţii (lela sfat sau dela societăţi de propagandă culturală franceză şi franco-roinână. Teama că astfel cartea franceză s'ar desface din ee în ee mai puţin n'are rost. S'ar lucra în schimb Ia înmulţirea t-i t i t ori Io r şi. chiar prin aceasta, odată cu mărirea procentului de buget individual şi obştesc al că iţii, la creşterea comerţului de librărie franceză în România. Privilegiul păstrat astăzi numai de câţiva cititori subţiri, al contactului deadrcptul cu. minunatele daruri ale culturii franceze, s'ar generaliza. Biblioteca literaturii de limbă română ar spori şi am avea mângâierea a încă unei datorii de recunoştinţă faţă de Franţa. Iar spiritul francez ar lupta vioiu şi, de rândul acesta, şi jos. iu mulţime, împotriva înrâuririi între noi a altor spirite, care încep să-l închidă în Bucureşti şi în câteva oraşe din România veche, şi în acestea, în tot mai înguste cercuri. EMANOiL BUCUŢA UN CONFLICT MORAL Şl IMAGINAR AfLĂM că ar fi existând un „conflict moral® în conducerea acestei reviste. Ne-o spun alţii din afară. Ba încă nu în treacăt. (1 cu tot patosul cliivujclor pe-a căror gură a intrat o taină a mahalalei. Nc-am uitat nedumeriţi împrejur. Nc-am cercetat faptele şi gândurile. N am pricepui nimic. Suntem siliţi să mărturisim că n ani descoperit nici o urmă dc conflict moral. Cu părere de rău, pentru gura mahalalei — căreia îi răpim astfel pentru moment un subiect atât de fertil. De altfel vara şi penuria subiectelor au trecut. Oa- menii sc pol întoarce. linişliji la treburile lor. Fiecare avem ceva mai bun dc făcut, decât sa desuodâm aţe de painjen. O lămurire dăm. doar pentru cititorii noştri. Aceştia sânt prietenii vechi, care nc-au urmărit in tontă truda obscură, in căutarea noastră de noi înşine, in îndoeli şi bi rit iuţi. când au fost. deşi puţine amândouă. Cititorul ne cunoaşlc. Ne-a dat dovadă nu odată că a participat la aceste căutări — nu ne-a socotit numai o publicaţie dc agrement, pe care o lepezi după ce i-ai răsfoit -filele şi ai privit grăbit gravurile. 234 Mai ştia cititorul, că de o meteahnă curentă a scriitorului român, 110-a.m ferit ca diavolul de tămâie. Admiraţia reciprocă a celor ce lucrează aci, gratulările şi autoreelama desfrânată. Am fost avari chiar cu recenziile colaboratorilor. '|ă-e greu să vorbeşti despre .însuşirile unui prietin, să-i strigi la răspântie de cale, virtuţile. Dacă- sântem laolaltă. înseamnă că no preţuim îndestul munca şi modestele noastre însuşiri, pentru a nu le afişa stăruitor în fiecare pagină a acestei revisie. cum e năravul într'o tristă epocă literară când fiecare poet devine director pro-vizor al unei publicaţii unde să-şi tipărească recenziile elogioase, chetate (lela alţi confraţi, asupra ultimului său volum. Să ne ntoarcem la aşa zisul ..conflict moral". In ultimul .număr al „Cândirei", un recenzent interim al revistelor, tânăr, poate prea grăbit şi de curând intrat .în atmosfera casei noastre, la sfârşitul unei cronici tipărite sub semnăturii şi-a îngăduit aceste reflecţii strict personale: ..Până atunci trebuie atrasă atenţia asupra noului ciclu de articole ale d-lui Litciun Blaga, începute înUniversul literar — şi scrise cu ac-e-laş patos atrăgător din Filosofic stilului şi mai ;des din Fenomenul, originar — reconfortare pentru atâtea din versurile greoaie din ultima vreme". l)e aci s’ar fi deslănţuit, zice-sc. conflictul moral. S'au grăbit să-l semnaleze două. reviste: Flamura dela Craiova într'un ton suburban care ne dispenaseză de orice disculpe şi Ţara \oastru dela Cluj. cu intenţie de mărunt cancan literar, de care voim a ne ţine departe. J.ucian Blaga a devenit un colaborator incomod al Gândirei, tutunul clin întemeietorii şi cei mai stăruitori re- dactori. care i-an dat viaţa şi înfăţişarea, dela apariţia primului număr până acum. Cum s'ar răspunde Ja asemenea mărunte vicleşuguri de cafenea literară? Să recomandăm pe Lucian Blaga, cititorului? .11 cunoaşte. Să-i acordăm brevet de genialitate totală ori parţială, semnat de toţi colaboratorii „Cândirei"? N’avcm timp pentru asemenea glume. Lucian Blaga îşi vede de drum, lătrăturile rămân. în urmă. departe. Cât preţuieşte credincioasa sa prezenţă în mijlocul prietenilor şi tovarăşilor de drum, e o chestiune care n'are nevoie de confesiune publică. ■ Cât despre reflecţiile cu pricina, destul să se ştie că numărul de vară al „Cândirei" a apărut în lipsa din capitală a redactorului ei obişnuit, şi n'a putut fi supraveghiat în destul de aproape de tovarăşul său de lucru, Nidufor Crainic, în acea vreme prea împovărat de sarcina unui Minister unde se străduia cu atât de dârz eroism să Treacă în fapt, principiile pentru care luptăm în această revistă dela îutemeerea ei. Cronica a mers astfel la tipar fără să treacă sub ochii celor doi redactori care poartă răspunderea. F adevărat că semnatarului se lăsase deplina libertate de cugetare şi de apreciere, după o tradiţie care ne-a fost scumpă, întrucât nimeni de aci n'a pretins vreodată să menţină vreun monopol şi cu atât nud puţin o dictatura. Dar încă nud este adevăiat. că deschizând uşa unui oaspe nou şi tânăr, am neglijat a atrage luarea aminte că nu c puviincios să scuipi pe covoarele din casă. Impoliteţii nu o o crimă. Se repară închizând uşa şi chemând serv itoarea să, cureţe. CEZAR PETRESCU © B' CRONICA LITERARA ALECSANDRI CA DESCRIPTIV S A observat adeseori că odată cu apariţia lui Eminescu, gloria literară a lui Yasile Alecsandri a intrat într’o perioadă critică din care până astăzi nu s’a putut reface. Yasile Alecsandri trece cu toate acestea drept unul din cei mai de seamă poeţi români, nu totdeauna însă şi drept un poet viu. In toate literaturile există exemple de scriitori mai vechi pe cari conştiinţa literală a vremii îi menţine, dar nu-i mai asimilează. Această stare de lucruri coincide celor două feluri posibile ale memoriei, dintre care unul recunoaşte pur şi simplu că ceva s’a întâmplat în trecut, pe când celălalt retrăeşte trecutul cu accentul lui particular şi caracteristic. Către unele domenii ale tradiţiei literare se îndreaptă numai fasciculul de raze ale unei sărace percepţiuni intelectuale, pe când altele sunt scăldate în lumina intensă a acelei integrale conştiine, în care substanţa trecutului fuzionează cu personalitatea prezentă şi obţine o expresie în care vibrează energia actualităţii. Opera istoriei literare se poate defini ca încercarea de a face trecutul asemănător prezentului, înlăturând din amintirea operelor şi scriitorilor rugina indiferenţei şi în-zestrându-le dimpotrivă cu atributele unei participări active. Se pare în adevăr că istoria literară este o pledoarie care nu osteneşte să dovedească cum că nimic din cele ce aparţin tradiţiei literare nu s’a perimat, că trecutul este încă fraged şi neuzat. Există însă două feluri de a însufleţi trecutul: unul constă din încercarea de a ne familiariza cu atmosfera lui proprie, celălalt din încercarea de a dovedi că unele din motivele lui sunt încă active în’ sufletul nostru. Prima modalitate o vom numi centrifugală, pe când celei de a doua îi vom da numele de centrifugală. Trecutul poate aşa dar prim viaţă, fie strămutându-ne în centrul lui de idealitate pentru a desvolta organic în urmă toate elementele structurii lui, fie apro-piindu-1 de noi şi înţelegându-1 prin analogie cu noi. In primul caz mişcarea conştiinţei tinde către periferie, către forme variate şi din ce în ce mai îndepărtate de neutralitatea prezentului nostru; în al doilea caz, mişcarea conştiinţei se adună către centru, sporind la indefinit semnificaţia acestuia. In legătură cu o problemă literară specială, aceea a sentimentului naturii, istorie literară centrifugală au 'făcut aceia cari au afirmat apariţia acestuia abia în romantism, negând existenţa lui în antichitate şi clasicism, istorie literară centri petală au făcut din potrivă aceia, un A. Biese d. p„ cari au căutat să arate cum că sentimentul naturii n’a fost nici deeum străin antichităţii, că prezenţa lui mai mult sau. mi puţin accentuată se ponte recunoaşte şi la ITomer şi la tragicii greci şi la elegiacii latini etc. De fapt cele două procedee se amestecă necontenit şi împreună trebue să le întrebuinţăm şi noi pentru valorificarea personalităţii literare a lui Vasile Alecsandri, aşa cum ea ne apare mai ales din „Pasteluri". Dar la acestea mai este de adăogat ceva: Metoda centrifugală conţine în sine şi dovada inac-tualităţii relative a unui monument literar. Arătând care este atmosfera proprie în care o operă literară s’a desvoltat, arătăm în acelaş timp condiţia relativă şi perimabilă a acestei opere. Aceasta este şi prima lucrare pe care ar trebui s’o începem cu subiectul nostru. Din comparaţia lui Alecsandri cu Mihail Eminescu, vom putea trage unele concluzii în ce priveşte acea subită schimbare de direcţie produsă în literele noastre, începând încă de pe la 1880, şi căreia i se datoreşte slăbirea gustului şi înţelegerei pentru opera „bardului dela Mirceşti". Se poate spune că odată cu Mihail Eminescu un om nou apare pe tărâmurile culturii noastre. Dacă dela moartea lui Eminescu, mulţi au fost aceia cari i-au reluat pilda şi au căutat să-i reediteze individualitatea sufletească, înainte de apariţia lui cu greu am putea găsi pe cineva care să-i semene. In asemenea măsură se îmbină în cl clemente foarte variate, printre care sentimentul uaţional, sentimentul de viaţă al romantismului german, nihilismul unei voinţe supra-încordate, încât Eminescu devine în adevăr o apariţie unică în cultura noastră. Nici unul din motivele de uniformizare a oamenilor nu trăcş-te în sufletul lui Eminescu; totul contribue pentru a-1 excepţionaliza, pentru a-1 face unic. Aşa unic precum este, Eminescu a devenit totuşi un model al’ generaţiilor următoare, pentrucă se vede că de un asemenea om aveau ele nevoe. Eminescu este în acelaşi timp omul pasional şi critic, activ şi contemplativ, constructiv şi nihilist. II vedem în acelaş timp iubind şi blestemând iubirea, retrăgându-sc cu închipuirea în epoca romantică a anului 1400 şi luând parte la luptele politice ale prezentului, cufundându-se într’o meditaţie buddliistă şi urmărind cu rigoare un raţionament economico-politic, glumind cu un humor împăcat şi tăgăduind viaţa ca pe o înşelăciune. Marea impresie produsă de Eminescu trebue s’o punem fără înodială pe socoteala acestui potop de forţe contradictorii, a cărui acţiune sgudue din temelii sufletul nostru. S’ar putea încerca ipoteza că apariţia lui Eminescu a fost cerută de nevoile acelui moment precis, când reforma societăţii noastre, indica smulgerea din indolenţa trecutului, o încordare de forţe şi de pasiune. Acum, ce fel de om este Vasile Alecsandri? De sigur, un altul. Pentru a explica deosebirea dintre Eminescu şi Alecsandri s’a produs ipoteza, că cel dintftiu este un produs al nemulţumirii sociale, pe când cel de al doilea tocmai un reprezentant al claselor mulţumite şi prospere. Observaţia cuprinde în sine ceva just, deşi nu este propriu zis o expicaţie. Căci în literatura universală nu lipsesc exemple de oameni desvoltaţi în medii privilegiate, cărora demonia lăuntrică Ic rezervă un destin turmentat, după cum sunt şi exemple de oameni cari au trecut prin împrejurările cele mai nefavorabile purtând primăva- 236 © BCU ra îi) sill'Iri. Se pontif, spune lotuşi că în Emincs-t- u este de rec un osc ut ceva din tensiunea de voinţă a omului din popor şi aşa se lămureşte faptul că romanticul tradiţionalist pe care îl cunoaştem se atinge în câteva puncte (ca d. p. In „împărat şi proletar") cu spiritul de revoltă al nouilor masse proletare. Acest element de dramatism lipseşte din sufletul lui Yasile Alecsan-dri. Niciodată nu simţim în opera acestuia tumultul frenetic al voinţei care intueşte în propria ei intensitate nimicnicia acestei lumi, făcută dintr’o veşnică aspiraţie fără saţiu. Din această pricină Alecsaudri nici n’a putut deveni marele poet al eroismului naţional, deşi împrejurările îi rezervase acest loc îndată după războiul (lela 1877—78. Când însă antologia literaturii naţionale s’a constituit, Alecsaudri a trecut acolo drept poetul războiului independenţei şi este de adăogat că locul acesta nu era acela în care geniul poetului nostru primea lumina cea mai favorabilă. Condus de asemenea consideraţii, am cerut acum câţiva ani o nouă culegere Âlecsandri, o primenire în selectarea şi ierarhizarea operei Ini. Adaug acum că în fruntea acestei culegeri ar trebui să stea „Pastelurile". Răgazul conteinplativ-ceiacc latinul numea „otium" — este însuşirea cea mai originală a operii lu Âlecsandri. Faţă de spectacolul acestei lumi, situaţia lui Âlecsandri este aceea a unui contemplator. Există însă şi o altă atitudine posibilă. Aceasta din urmă constă din însufleţirea acestei lumi. din impregnarea ci cu substanţa vie şi palpitantă a personalităţii noastre dramatice. Şi aceasta este atitudinea lui Eminescu. Pentru poetul al cărui tip a fost denumit „simpatetic", lumea este un organism viu vibrând în toate amănuntele, o orgă uriaşă din care se înalţă o gravă melodie; mai mult, el este o veclnică problemă fără soluţie precisă, enigma seducătoare care te pierde sau te mântue. In acest chip îi apare lui Eminescu, lumea. Altfel lui Ale-csandri. Pentru Âlecsandri lumea este în primul rând aspect; apariţie nezărită ochiului atent şi minţii curioase. De aceia Âlecsandri se realizează mai ales în balade, în legende şi în pasteluri. Căci în balade şi legende, poetul nu participă cu intensitate la subiectul său, ci îl menţine oarecum în depărtare, rezervându-şi o perspectivă contemplativă, iar în pasteluri — în acelea ale lui Âlecsandri în special — natura este fixată ca aspect cu. mijloacele fragede ale unei palete delicate. ’ _ In legătură cu „Pasteluri" s’ar putea vorbi mai larg despre sentimentul naturii la Alecsan-di i. Noi ne vom mulţumi numai cu câteva trăsături. Când în vremea romantismului s’a constituit atitudinea denumită cu termenul „sentimentul naturii" se înţelegea de fapt tendinţa de fuziune panteistă cu natura sublimă, dinamică şi infinită. Oceanul, furtuna, înălţimele ameţitoare, ruinile din care vorbesc adâncimile întunecate ale trecutului, sarcofagiile în faţa cărora mintea se întreabă asupra enigmei insondabile a morţii, acestea sunt unele din elementele cu care lucra descriptivul romantic. Sentimentul naturii pe care îl manifestă Âlecsandri este altul. Vrem să atragem aci, şi mai întâiu, atenţia asupra unităţii culegerii de poezii care se numeşte „Pasteluri". Această culegere respectă un plan, o gradaţie. Începe eu aspecte de iarnă, continuă cu unele din primăvară şi urmăreşte desfăşurarea anotimpurilor, aşa cum se caracterizează ele prin activităţile periodice ale omului, ale plugarului român, până la vremea secerişului şi a cositului. Interesant este de observat că toamna înaintată, toamna dezolată, lipseşte din culegerea lui Âlecsandri, pe când ea i-a procurat mai multe săgetătoare accente lui Eminescu. Al doilea lucru care trebueşte reţinut este că niciodată această natură nu este contemplată în acea „singurătate mută a spaţiilor îngheţate" despre care vorbeşte poetul romantic. Natura lui Alecsaudri este mai întâiu o natură civilizată, in care se desfăşoară munca ţăranului, care circulă prin ea, îmbrăcat în frumoasele lui strae albe, întocmai ca în unele din pânzele nouii şcoale de pictură româneşti. O impresie de sociabilitate pacinică şi fericită ne urmăreşte după lectura pastelurilor de primăvară şi de. vară ale lui Âlecsandri. Dar când iarna vine, A-lecsandri nu culege nici de aci melancolie sau posomoreală, nu! ci din prăpădul iernei el extrage şi sulimează impresia de supremă înfrăge-zire a aerului tare, a albului orbitor şi a „clinchetului de zurgălăi". Alte ori el nici nu mai contemplă iernatica natură, ci se retrage în casă, la gura sobei, furat de visuri, sedus de imagina sudului fericit pc care îl cunoştea, şi atunci bucăţile lui nu mai sunt pasteluri, ci poezii de interior, modele ale acelui intimism pe care el l-a inaugurat în literatura noastră şi l-a reprezenta curii altul nu ştiu s’o fi făcut mai bine. Ca. ractcristic-ă' clin acest punct de vedere este chiar bucata care deschide seria, celebra „Serile de Mirceşti", unde poetul se lasă furat de leneşele lui reveri i, stârnite în parte de imaginile cari îi împodobiau pereţii, şi care termină cu strofa: Aşa ’n singurătate, pe când afară ninge, Gândirea mea se pilmbă pe mândri curcubei, Pân’ce se stinge focul şi lampa ’n glob se stinge Şi saltă căţeluş-mi de pe genunchii mei. Nicăeri însă Oroarea lui Âlecsandri de a întârzia în faţa naturii sublime şi sălbatice (aş spune: oroarea de oroare) nu apare mai limpede ca în strofa care termină pastelul „Viscolul": Fericit acel ce noaptea rătăcit în viscolire Stă, aude ’n câmp lătrare şi zăreşte cu uimire O căsuţă drăgălaşe cu ferestrele lucind, Unde dulcea ospeţie îl întâmpină zâmbind un accent care aminteşte pe acela pe care îl scate Lucretiu în De rerum natura, când fericeşte pe acela care, stând pe mal, priveşte la corăbierul care se luptă cu valurile furioase ale mării. Este, la Âlecsandri, un frumos accent de sociabilitate care dealtfel, după cum am amintit, este în mod mai general caracteristic pentru felul în care el percepe spectacolul naturii. Dar să mi se permită a adăoga aci că tocmai această sociabilitate,atunci când publicul a intrat sub dominaţia idealului de solitudine romantică a lui Mihail Eminescu, tocmai această sociabilitate a fost mai puţin înţeleasă. Dar de această notă trebue să ţinem seamă dacă dorim să gustăm toată graţia unei idile ca „Rodica" sau a celor patru clasice strofe care alcătuesc poezia „Semănătorii": 237 © Semănătorii harnici cu sacul sub suoară Păşesc în lungul brazdei pe fragedul pământ; Pe cuhne, pe vâlcele se urcă şi coboară Zvârlind în a lor cale sămânţa dupăi vânt. — „O mie! zice unul, menind cu veselie. „Noroc şi roadă bună! adaogă un al! ..Ca vrabia de toamnă rotund spicul să fie! ,.('a trestia ceti înaltă să fie paiul nalll ..Din zori: şi pană ’n noapte lot grâul să răsură. ,,Jn el să se afunde porumbii osteniţi, ..Şi când flăcăi şi fele vor secera la vară. ..In valuri mari de aur să 'nouţe rălăcili!" Semănătorii veseli spre fund înaintează, De-u curmezişul brazdei peroanele pornesc. Şi grapele spinoase de-aproape le urmează îngroapă ncel sămânţa şi câmpul netezesc:. Să revenim însă la ceiace am numit fixarea naturii ea aspect şi odată cu aceasta să precizăm mai deapmape alitndinea pastelurilor lui Alecsandri. Emineseu, care ne-a serv it mereu ca. termen de. comparaţie, ne oferă şi aci un interesant contrast. Cândi|i-vă d. p. la acel cunoscut efect de lună: Lună, iu stăpâna mării ce pe-a lumii boltă luneci Şi gândirilor dând viaţă suferinţele întuneci, Peste cale mii de valuri strălucirea la străbate Când pluteşti pe mişcutoareu mărilor siguralulc? Observaţi cum spectacolul naturii se inirojose intim cu gândul poetului. Mai mult: spectacolul naturii este aici esenţializat, semnificaţia lui ideală este concentrată şi scoasă în relief. Şi acum ascultaţi pastelul lui Alecsandri, „Malul Şiretului'1: Aburii uşori ai nouţei ca fantome se ridică Şi, plutind de-asupra luncii, printre ramuri se despică ilăul luciu se ’ncovoaie sub copaci ca un balaur Ce in raza dimineţii mişca solzii lui de aur. Eu mă duc în faptul zilei, mă aşez pe malu-i verde Şi privesc cum apa curge şi la cotituri se pierde. Cum se schimbă ‘n vălurele pe nisipul lunecos. Cum adoarme la bulboace, săpând malul nisipos. Când. o salcie pletoasă lin pe baltă se coboară. Când o mreană saltă ’n . aer dup o vespe sprint cioară, Când sălbatecele raţe se aba! din zborul lor. Ilătând apa ’nlunecală de un nour Irecălor. Şi gândirea mea furată se lot duce 'ncel la vale (‘u cel râu care 'n veci curge, fără a. se opili din cale. Lunca ’u juru-mi ciocoieşte! o şopârlăâ de smarald Cală liniă lung la mine, părăsind, nisipul cald. Putem înţelege mai bine acum ce înseamnă a fixa natura ca aspect. Observaţi cu câtă grije "ste evitat esenţialul: întreaga poezie este făcută din simple înfăţişări accidentate ale naturii: finalul evită şi el cu dibăcie orice trăsătură care ar putea închega intrăm tot necesar tabloul şi de aceia frânge deodată leneşul ritm interior care se statornicise în versurile anterioare, pentru a nota încă o trăsătură accidentată: . Lunca ’n juru-mi ciocoieşte! o şOpârlă de smarald Cala ţintă lung la mine părăsind nisipul cald. Nu înţelesuri adâncişi simboluri caută Alecsnn-tlri în natură, nu! el vrea să se îmbete numai de torta şi adevărul lucrurilor concrete, chiar a Celor mai mici. Aşa exclamă el odată: O. Doamne! iul'un flutur ce prin. văzduh se ■ pierde! In câmpul veşted ia/ăi un fir de iarbă v