ANUL VI No. 3 © BCU Cluj GÂNDIREA ADOLESCENTA PROECŢIE SUBIECTIVĂ DE VASILE BĂNCILĂ ...PROBABIL că „instinctul metafizic'1 la nici o vârstă nu e mai puternic decât în adolescenţă. Superioritatea maturităţii, din acest punct de vedere, e că are o mai puternică inteligenţă metafizică — căci e ştiut că nevoia metafizică şi inteligenţa metafizică nu sunt proporţionale, deşi până la un punct e o relaţie directă între ele—, însă trăirea perspectivelor şi întrebărilor metafizice, voluptatea infinitului, religiozitatea înaintea faptului existenţei, surprinderea de a exista, chinul de a se lămuri, dilatarea funcţiei logice, recepţionarea entuziastă şi mută a simfoniei cosmice, cu un cuvânt epopeea metafizică, nici când nu sunt mai simţite şi întrezărite în perspective vizionare ca acum, deşi studierea lor va veni abia mai târziu, în cea mai mare parte lucrând pe materialul trăit în faza aceasta a vieţii. E o întrebare dacă mai poate înţelege metafizic cineva, care în tinereţe nu a avut intuiţii de acest fel. E o întrebare dacă în maturitate, când înţelegem o realitate metafizică, nu facem, în cea mai mare parte, decât să ne amintim şi să exploatăm o stare sufletească din tinereţe. Fără aceste amintiri metafizice ale adolescenţei, filozofia, pe care am mai putea-o face, ar fi foarte săracă. Nici o vârstă nu e mai puţin metafizică decât maturitatea. In privinţa aceasta, chiar şi bătrâneţea o întrece. Iar copilăria îi e mult superioară. Şi adolescenţa e apogeul. Desigur, o continuitate de exerciţiu poate permanentiza preocuparea metafizică şi în maturitate, putând să o transforme chiar în ceva morbid. Tot aşa, pe de altă partă, bătrâneţea, în cazuri prea comune, devine, cu toată perspectiva morţii, de un mecanism quasianimalic mărginit la o biologie strict domestică. Aici observăm, în treacăt, că nu e adevărată afirmaţia unor gânditori că funcţia metafizică nu există în copilărie. Din contră, ea există şi încă colorată, accentuată de procesele de formare a unor anume concepte generale comune, cari dau de multe ori viziunii despre lume a copilului, o formă ce-1 umple de nedumerire, neputându-şi explica realitatea, lumea, pe care, în sens scţ)openţ)auerian, acum încearcă să şi-o „reprezinte", adică să o creeze. Creiarea lumii, a „fenomenului", să nu pe oare însofită de o culoare metafizică? Dacă n'ar fi decât, pe de o parte, propriile amintiri din copilărie, chinurile de atunci, iar, pe de alta, constatarea întrebărilor, pe cari copiii le pun oamenilor mari (deşi ştim că în aceste întrebări intră o mare parte de element pur mecanic ori pur logic sau chiar biologic: habitudine), şi ar fi deajuns ca să răspundem aprmativ. E pe urmă cazul lui Tolstoi (care, deşi era extraordinar, însă nu putea p extraordinar decât cu funcţiile pe cari le are copilăria, era un copil extraordinar, dar era încă copil), ce povesteşte în amintirile lui impresii din copilărie, cari adeveresc existenta prismei metapzice la copil. Dar această funcpe metafizică revine în adolescentă cu o intensitate afectivă şi o lărgime de orizont necunoscute altei vârste. întrucât ne priveşte, ne aducem şi acum aminte de vârsta aceasta şi de stările supeteşti ale colegilor de atunci, cari, transfiguraţi, nu-şi mai puteau repne emoţia internă. .Asemenea pguri de tineri coloraţi metafizic nu am mai văzut după aceea la o vârstă mai înaintată, deşi se făcea metapzică pe toate cărările. Dar poate că tendinţa metafizică nu-i decât una din formele nevoii de a cunoaşte, care se manifestă îngeresc şi puternic în adolescenţă, în cazul când instrucţia didactică nu a uzat forţele supeteşti. Adolescentul suferă că nu-şi poate limpezi unele probleme generale şi. atunci când această i se dă, mai ales de către un om, în care are încredere, ce lumină subită îi apare pe faţă şi cum priveşte cu o recunoştinţă ce uită complect de sine, uneori aproape cu misticism! Şi ce uşor e să câştigi încrederea tinerilor numai prin faptul că-i ajuţi să înţeleagă, că le dai lumini, din cari simţi cum creşte pinţa lor! Această nevoie de cunoaştere e şi în copilărie, unită şi atunci, dar mai slab, cu tendinţa metapzică, vădind poate un fel de relaţie necesară între aceste două fapte, atunci când nevoia de cunoaştere e puternică şi desinteresată. Dar e o deosebire: nevoia de cunoaştere a copilului se pierde în chestiuni mai mult de amănunt, aşa ca să satisfacă o cauzalitate oarecum meschină, neavând lărgimea şi rezonanţa tinereţii. Dealtfel, nevoia de a cunoaşte la copil dispare dela o vreme sau scade foarte mult, împreună cu instinctul metapzic, pentru a nu apărea decât în adolescenţă. In chip obicinuit, numai în două faze ale vieţii învaţă omul absolut dezinteresat: în prima copilărie şi în adolescenţă. Această nevoie de a cunoaşte e unită, în adolescenţă, cu alte două caracteristice. Acum apare propriu zis acea facultate princiară a omului, care se cheamă raţiunea. Insuş Rousseau, aşa de pornit pe raţionalismul pedagogic, recunoaşte că în acest timp educatorul poate să facă apel la funcţia raţională a copilului. Acum apare oarecare putere de a vedea critic, de a face generalizări si de a le trăi spiritul, apare chiar imaginaţia logică, adică forţa de sinteză, de creiaţie logică, de epică raţională. Iar cealaltă caracteristică, îndeosebi puternică, mergând uneori până la tiranie în această vrâstă şi fiind gustată aproape senzual ca o voluptate tare atunci când e posedată, este nevoia de unitate în înţelesul cel mai larg, mergând chiar până la a cere să se cuprindă întreaga lume de apariţii reale şi posibile în perspectiva unei singure făşii generoase de semnificaţie. Acel ideal enciclopedic, care are ceva din savoarea figurii lui Faust sau a cărturarilor, a „doctorilor" din Evul Mediu şi care chinuie ca o obsesie vagă, dar organică, aproape pe orice adolescent de elită, nu e atât reflexul unei vanităţi naive, cât expresia unui elan logic dezinteresat, în care e însăş viziunea că lumea e una, oricât ar împărţi-o ştiinţele şi programele analitice, şi care dă pitoresc, maqic, specific, chin şi farmec acestei nobile vârste. Nevoia de unitate e determinată în parte, desigur, de însăş necesitatea cunoaşterii, care, când e profundă, implică unificarea tuturor modurilor realităţii, lăsând la o parte faptul că şi cea mai simplă propoziţie e tot un proces de unipcare. Iar in adolescenţă am văzut ce puternică e nevoia de a cunoaşte. Insă ceeace produce nevoia de unitate în această vrâstă e mai ales altceva: e posedarea întreagă, nealterată şi generoasă, a vibraţiei vieţii, a adâncimii şi universalităţii acesteia, a viabilului, pe care tânărul şi-l simte primăvăratic în adâncu-i şi care animă toate, făcând legătura între toate, în care el simte că se confundă toate făcându-se una... Pentru cine are puternică intuiţia vieţii, pentru cine o trăieşte, realitatea e instinctiv una. Chiar şi pluralismul lui James e ceva mai mult intelectual, artificial, ca să servească unor preocupări utilitariste, ■ 98 © BCU Cluj sub care răzbate însă tot intuiţia instinctivă a unităţii vieţii. 0 profundă nevoie de logică şi viziunea vieţii au făcut, cu vremea, să se nască în om aproape un instinct al monismului... E ceeace caracterizează mai ales adolescenţa, fiindcă la ea acest sentiment al unităţii în stil mare îşi trăieşte prima zi, înainte de a se blaza în ingratitudinile unei experienţe intelectuale mai îndelungată. Dar adolescenţa e, pe de altă parte, marea sărbătoare a ecloziunii eului social în înţelesul cel mai dilatat al acestui termen. Nu că acest eu nu ar exista şi mai înainte, căci se înşeală observatorii, cari, mărginiţi de circumscrierile omnimensurii experimentale şi lipsiţi de fecundarea, pe care o dă generozitatea liberei viziuni, fixează apariţia acestui eu la 12 —13 ani. Nu există fază a vieţii, în care omul să nu pe social. Dar există o evoluţie a eului social, care se poate studia, şi în acest sens gânditorii de mai sus au dreptate. Şi pentru acela care ar căuta să stabilească măcar o rudimentară diagramă a acestei evoluţii, adolescenţa ar apărea din capul locului ca focarul principal. Trei însuşiri fac eminenţa adolescenţei din punctul de vedere al eului social. — E, în primul rând, un simţ arzând de pudoare socială, de o intensitate inepuizabilă şi de o acuitate rafinată. Hceasta nu e de mirare, căci pudoarea socială e singurul simţ, care rapnează şi pinţele omeneşti cele mai primitive. E adevărat, această pudoare o au şi copiii. Un copil, începând ctjiar de la câţiva ani, înţelege argumentul că nu poate să iasă dacă nu are fyaină frumoasă şi, în majoritatea cazurilor, se lasă să-l pici cu lumânarea, decât să meargă printre oameni cu o îmbrăcăminte, pe care el o simte degradatoare. Insă pudoarea socială a adolescenţei e infinit mai largă şi mai interioară, vibrează mai ales pentru obiecte pur spirituale, în primul rând morale, şi are o trezie şi o fineţe, la cari nu se ridică altă vrâstă. Căci adolescenţa nu cunoaşte mărginirea de vieţuitoare domnească a omului matur, puterea calculului, indiferenţa sceptică, mângâierea numai cu un absolut, pe care i l-ar da o pinţă apropiată (soţie sau prieten), ori cinismul individualist al celui care a experimentat prea mult. — R doua însuşire e sentimentul de solidaritate, pe care copilăria aproape că nu-1 are, iar maturitatea îl are mai mult intelectualizat ori platonic, compromis cum e de interferenţe cu interese biologice. Pentru un educator, care a lucrat cu clase de copii şi cu clase de adolescenţi, aceste constatări sunt evidente. Intr’o clasă de copii poţi guverna asociindu-ţi unul sau mai mulţi dintre ei, cari sunt oricând gata să se ofere. Copilul e solidar cu profesorul şi pentru acesta îşi trădează mai întotdeauna clasa. E o glorie pentru el să aibă prilejul de a p „monitor", când îşi şi face datoria cu un zel tiranic. Copiii se pârăsc unii pe alţii fără nici o jenă şi, ceeace e mai interesant, nici nu sunt măcar o clipă blamaţi de colegii lor. Cu totul altfel e la o clasă de elevi mari. Rcolo educatorul se simte izolat, trebue să lupte cu clasa întreagă subconştient organizată, nu cu pecare în parte şi fără nici un stat major. Dacă ar păstra aceleaşi metode, ar compromite educaţia. Educatorul, care' nu e în stare să observe zâmbetul vag de desconsiderare, aproape de dispreţ, şi hotărârea mută de a rezista colectiv, ce apare pe faţa elevilor mari, când se întâmplă o confuzie de metode disciplinare, şi care nu ştie să Ie evite, nu are ce căuta într’o astfel de clasă. Dealtfel, asemenea intervertiri se întâmplă: unii, cari nu-şi pot schimba mentalitatea de educatori de copii, când sunt într’o clasă mare, alţii, care-şi păstrează mentalitatea academică şi liberală cljiar şi în clase de copii. — Iar a treia însuşire e poate cea mai interesantă dintre toate: pe deoparte, sentimentul de solidaritate şi logica de generalizare sintetică ce apar acum, pe de alta, misticismul, care e întotdeauna un factor de unificare metafizică şi pe care această vrîstă îl posedă cu deosebire, dau adolescenţei posibilitatea acelui ungţiiu de înţelegere, care e dintre cele mai rare dintre toate formele de înţelegere, când e în adevăr autentică şi nu unilaterală, exterioară ori simplu erudită, anume înţelegerea sociologică. Rdolescenţa e minunat construită şi ca generozitate afectivă şi ca libertate de logică ce nu a avut încă vremea să pe petripcată în anume timpuri de funcţiuni tehnice, pentru a avea, desigur nu înţelegerea propriu zis ştiinţipcă, dar în orice caz intuiţia brută şi directă a unităţii realităţilor colective, într’un aşa grad de posedare imediată şi convinsă a acestei unităţi, cum nu o mai are după aceea nici sociologul de carieră, care-şi stabileşte formulele lui în bună parte sprijinit pe ce a simţit în adolescenţă, când nimic nu i se părea mai adevărat, mai consistent, mai absolul şi mai sanct decât comunitatea, al cărei puls îl simţea direct în el şi în care simţea că se pierde ca o realitate cu totul subordonată E aici cam acelaş raport ca între trăirea intuitivă şi vagă, dar adâncă şi efectivă, a realităfii metafizice în adolescenţă şi studierea ştiinţifică a ei de mai târziu, pentru că, în fond, între înţelegerea metafizică şi cea sociologică e mai mult decât o simplă apnitate. Unii cugetători de până acum s’au făcut vinovaţi de trei negaţii faţă de copil sau, în orice caz, nu şi-au dat seama de valoarea afirmativelor respective. Intâiu, au negat funcţia metapzică în copilărie; al doilea, după cum am văzut, au negat eul social; şi, în sfârşit, au negat existenţa funcţiei morale în copilărie, cum o face de exemplu Kirk-patrik, care-şi închipuie copilul ca pe o pinţă hotărât egoistă până la o vârstă de 12—13 ani, ceeace dealtfel în mediul anglo-saxon, unde egoismul activ, dacă nu e criminal, se bucură de o bună reputaţie, uneori cljiar morală, se poate admite fără să revolte pe nimeni. Faptul că eul moral ar apărea la o vrâstă aşa de înaintată nu înseamnă, desigur, că moralul în sine nu e înnăscut, căci se poate ca ceva să se manifeste târziu şi totuş să pe aprioric existenţei vieţii. Dar, oricum, părerea de mai sus e falsă. Cele trei negaţii menţionate sunt un mic monument sugestiv ca să arate ce puţin se poate înţelege sufletul copilului de către oameni, cari au uitat prea mult copilul ce a fost în ei, şi cu nişte metode, cari, dacă azi îşi permit să-l pună în ecuaţii şi reprezentări geometrice, n’ar p fost niciodată în stare să-l descopere. Copilul e metapzic, e social şi, în sfârşit, e morai. fireşte în sensul că are aceste funcţii şi anume în forme specifice lui, dar le are. Ceeace a produs şi aici înşelarea, e faptul că adolescenţa se afirmă aproape brusc şi puternic cu un eu moral aşa de larg, încât pare că nu a fost de loc înainte. Acesta e încă o excelenţă a vârstei, de care ne ocupăm şi merită, la rându-i, să pe bine reliefată în câmpul atenţiei. In raport cu copilul, moralitatea adolescentului se deosebeşte în următoarele privinţe: întâiu. logica adolescentului e mai puţin subiectivă, deşi în liniile generale e romantică. Şi e uşor de bănuit ce importanţă are un intelect obiectiv pentru valoripcarea impulsului moral. Logica copilului, înc!)izându-l aproape permetic în el, îl face să nu observe prilejul de a fi moral, deşi nu înseamnă că nu poate fi moral în fond. Dar aceste prilejuri de declanşare a forţei morale sunt mult mai fin şi mai frecvent sesizate de logica adolescentului. Al doilea, adolescentul e mai raţional decât copilul. Raţional nu-i desigur tot una cu logic, adică nu i tot una de a avea o puternică raţiune teoretică, deşi implică aceasta, ci este în primul rând funcţia sintetică în stare să adune elementele risipite şi uneori discordante ale caracterului într’o unitate am zice spaţială, de unde rezultă unitatea în timp. Raţional nu e numai logic, uneori e contra logicei şi aproape întotdeauna implică şi un fond afectiv. Dar aici deosebirea între adolescenţă şi copilărie e mare. Adolescenţa începe să-şi afirme, pe deoparte, facultatea raţiunii teoretice, pe de alta, lucru şi mai important, începe să aibă acel sentiment al raţionalului, aşa de însemnat pentru a face organizarea caracterului primitiv. Iar acest sentiment al raţionalului are grijă să aşeze elementele morale, în cazul când existau de mai înainte, într’un plan al geografiei sufleteşti, care să le dea o funcţie pragmatică mai continuă şi mai elegantă. Al treilea, dilatarea impulsului moral iniţial şi conduita morală la adolescent încep să fie puternic stimulate de forţe sufleteşti adiacente cum ar fi grija de consideraţia societăţii largi, abstracte, ori autocontemplarea romantică. In legătură cu problema moralităţii de adolescenţă, e idealismul acesteia In adevăr psihicul omenesc e ca un piano cu note armonioase şi cu multe note stridente. Dar un pianist de geniu ar putea executa pe un astfel de piano, în care puţine note ar fi frumoase, ştiind să se ferească cu abilitate să nu atingă cumva cât de uşor nici una din mulţimea notelor stridente, un cântec divin. Sunt cîjiar unii oameni cu reală înţelegere filozofică şi delicateţe oarecum suferindă, cari, trăind printre oameni, caută să nu le atingă niciodată coardele negative, aşa de numeroase, pentru a nu avea prea des spectacolul realităţii omului. Pentru aceste suflete viaţa e ca un joc printre cuţite tăioase. Dar viaţa, în general, nu face deloc acest calcul. Ea nu e ca pianistul de mai sus, ce caută să pună în vibraţie numai notele frumoase, cari, tocmai de aceea, în trivialitatea polifonică ce rezultă, apar doar, foarte rar, ca nişte accente discrete, melancolice şi ideale, pe un fond de adversităţi compacte. Rămâne însă meritul adolescenţei de a descţjide excitaţiilor vieţii, continuând metafora, un piano acordat cât mai ideal, cu notele stridente reţinute mai în adânc, cu cele ideale expuse mai la periferie, gata să-şi intoneze imnul la cea mai mică solicitudine exterioară. Omul, desigur, rămâne şi atunci, în general, acelaş animal. Dar cel puţin se face acum o schimbare de poziţiune în elementele lui sufleteşti.— Ceeace intensifică idealismul, în timpul adolescenţei, e pe de o parte, faptul că interesele propriu zis biologice nu se pun deocamdată aşa ca să stânjenească eflorescenţa celorlalte; pe de alta mediul de excitaţii idealiste în care îl creşte, fie şi artificial, fals, şcoala, dar pe care adolescenţa izbuteşte de multe ori să-l considere de bună credinţă — iar la aceste cauze se poate adăoga, ca o simplă probabilitate, că. asemănător acelor paseri, care la o anume vrâstă capătă culori mai strălucitoare, se poate ca în adolescenţă să fie cpiar o creştere reală, interioară a elementelor idealiste, ca una din notele predeterminate, specifice pitorescului dinamic al vrâstelor. Nu este exclus ca, în caleidoscopul evoluţiei individuale a omului, printr’o logică naturală de predestinare a succesiunii instinctelor, culoarea morală să se intensifice mai ales in această vrâstă. — Şi cpiar dacă acest idealism dispare mai târziu, adică aşa cum se întâmplă aproape întotdeauna, nu e în zadar că omul a simţit odată chemarea lui. Rămâne amintirea, rămâne puterea sugestiei retrospective, care dă cugetului omului mai multă mândrie interioară, oricât ar fi de decăzut, şi în orice caz îi schimbă viziunea despre lume. In mijlocul ocupaţiilor celor mai plate, mai mecanice şi mărginite, cari distrug rezonanţa şi umilesc fiinţa, omul cel mai redus la factorul comun, dar care a vibrat odată, are o tresărire, dealtfel pur platonică, dar care îl face mai înţelegător, mai trist, mai plin de discreţie şi toleranţă, cu respect şi uneori cu timiditate, faţă de ceeace trece dincolo de interesele lui înguste, cari totuş îl robesc în practică. Gn fel de vagă ierarhie metafizică a valorilor se face şi în mintea lui, devenit aşa de neputincios, i se înfiripează idea, pe care abia şi-o poate tălmaci, că mai e şi altă lume decât cea a instinctelor şi logicei practice şi, în orice caz, dacă credinţa cpiar fără fapte face mult pentru aprecierea pur morală, acesta e un om cel puţin în parte câştigat pentru o altă sferă de posibilităţi, pe cari azi unii le visează şi puţini le trăiesc, dar pe cari idealul le postulează pentru un viitor în sine. Rdolescenţa e vârsta cea mai pitorească, mai complicată şi, într'un fel, cpiar cea mai nouă, a vieţii, iar, când o supui analizei, e aproape inepuizabilă. Iată de pildă, elemente noui, încă şi mai specipce acestei faze a vieţii, unul dintre ele distingând-o cpiar absolut de toate celelalte. In adolescenţă apar trei fenomene: pubertatea, un salt de creştere fizică, ce uneori merge până a compromite organismul, şi, în sfârşit, o intensificare a voinţei. Hei nu se interesează decât ultimul fenomen. Cpiar dacă aceste fenomene ar implica o scădere relativă a forţei intelectuale, ceeace încă nu e de dovedit, esenţialul este că ne aflăm într’o epocă a vieţii când voinţa îşi trăieşte cea mai aleasă suveranitate şi şi poate supune organismul fizic, mergând uneori până la tiranizarea lui, fără să simtă proporţional durerea efortului. Şi să se noteze că condiţiile obiective şî educaţia critică a voinţei pot fi mult mai favorabile mai târziu, totuşi omul îşi aduce cu melancolie aminte de vârsta când putea voi aşa de superb, eroic, fără să-şi fi dat măcar seama de puterea lui de voinţă. E cert că această epocă e o revoluţie în organism, care-i desfundă şi oţeleşte energia adunată în timpul încuibării infantile — căci jocurile nu consumă organismul — dându-i un dublu imperialism, trupesc şi sufletesc, adică îi creşte voinţa. E un prisos fierbinte şi confunz de energie, care caută să se canalizeze, să-şi găsească idealul-O stare valoroasă şi în acelaş timp primejdioasă, pentrucă acest prisos e gata să-şi însuşească aproape orice ideal, care i se prezintă întâmplător ori cu anume scopuri. Ca eroii erotici, cari, când au ajuns la vârsta respectivă, îşi dau drumul pasiunii fără să selecţioneze prea mult, adolescenţii se deschid, fără o critică suficentă, influenţelor din afară, cari la un moment pun un obiect de atracţie în calea necesităţii lor surde de manifestare. Iar dacă această influenţă nu există de nici un fel, primejdia rămâne căci sau caută ei un scop şi-l găsesc adesea nepotrivit ori deadreptul vătămător, sau rămân cu suferinţa dea nu putea face nimic, iar, mai târziu, cu amintirea unui pustiu didactic, acolo unde ar p putut să fie un mănunepiu de încordări, a căror amintire să le crească bucuria de a p. Hceastă creştere a energiei, a voinţei, răbufneşte în epipurile cele mai ciudate, dacă nu e educată, ori se înepide întunecat într’o bătrâneţe timpurie, care pune stăpânire pe supet abia ieşit din copilărie, şi aşa rezultă sau acele tipuri de adolescenţi epinuiţi, îmbolnăviţi de un ideal nepotrivit, sau tipurile de copii bătrâncioşi, neestetici, aproape greu de suportat, cari trec prin viaţă fără să p ştiut nici ei, nici alţii, energia pe care o ascund. Ca o ilustrare a celor de mai sus e deajuns să se amintească adevărata revoluţie, pe care o produce apariţia unui profesor mai răsărit, şi cu atât mai mult unul excepţional, printre elevii de această vârstă, mult timp lăsaţi până atunci în părăsire. Pentru cine n’are o asemenea amintire, întăritoare dar mai ales semnificativă, în experienţa lui deşcolar,îi poate servi—deşinu eacelaş lucru caviaţa trăită —exemplul apariţiei lui Bouteiller în liceul de la Nancy, de care e vorba în „Les Deracinees“, romanul lui Barres. O generaţie poate rămâne toată viaţa cu sugestiile primite în adolescenţă de la un astfel de profesor, faţă de care priza universităţii asupra sufletelor e foarte slabă. E de neînchipuit ce uşor se poate câştiga, pentru cine dispune de mijloace cât de puţin deosebite, o massă de adolescenţi. E deajuns pentru a inspira sugestii grave responsabilităţilor respective. In sfârşit, la toate acestea note trebuie să se adaoge, fără să mai insistăm, pe deoparte amorul propriu, care aproape că nu există în copilărie, fiind în general înlocuit cu vanitatea inocentă, căci amorul propriu implică oarecare rafinare sufletească, dar care apare foarte puternic şi larg în adolescenţă, neavând acel caracter meschin şi îngust de mai mai târziu, ci unul oarecum impersonal, mesianic şi unit cu subiectivism plo-zofic,—pe de altă parte vocaţia personală care acum se iveşte, confuză şi persistentă ca însăşi viaţa şi care abia acum se poate cunoaşte cu siguranţă. Intre toate aceste note — instinctul metafizic, nevoia de a cunoaşte, afirmarea raţiunii, nevoia de unitate, afirmarea eului social, afirmarea funcţiei morale, idealismul, intensificarea voinţei în raport cu criza de creştere şi pubertatea, amorul propriu, vocaţia personală—enumerate mai sus într’o simplă succesiune de pitoresc, fără gând de dialectică, sunt uneori legături necesare, alte ori legături posibile, iar în celelalte cazuri nici o legătură. Hşa, e legătură necesară între instinctul metafizic şi nevoia de a cunoaşte, între funcţie morală şi eul social, e numai o legătură posibilă între amor propriu şi voinţă, nu e nici o legătură între amor propriu şi raţiune, ori între voinţă şi instinct metafizic—deşi, când ai căuta cu tot dinadinsul, se poate găsi o relaţie vagă şi indirectă între oricari din elementele de mai sus. Dar aceste raporturi reciproce şi căutarea firului, care face unitatea totală, ar pune însăşi problema dificilă a caracterului, pe care nu o putem introduce aici în scenă. Hcestea ni se par că sunt principalele forţe superioare, ce se precizează în adolescenţă. Dacă prietenia, de exemplu, care e în adevăr unul din marile daruri ale adolescenţei, ori iubirea erotică, ce e dealtfel mai puţin caracteristică, decât se crede, acestei vrâste, apar sub un aspect aşa de bogat şi sublimat, e fiindcă sunt fecundate de mediul interior al acestor forţe, ca niciodată în viaţă. Fiecare din aceste forţe se înfăţişează cu alt timbru, după indivizi, iar toate la un loc alcătuiesc tonalitatea specifică a fiecărui adolescent în parte. Toţi arborii înalţă ramuri spre cerul infinit ca tot atâtea tentacule ce sorb în rugăciune lumina, dar fiecare coroană îşi şopteşte în surdină muzica ei nostalgică proprie. Deasemenea, forţele în chestiune nu apar exact la aceeaş vrâstă cronologică, ci au oarecare joc liber de apariţie în tot intervalul adolescenţei. La exemplarele menite să pe personalităţi complecte şi generoase, aceste forţe apar toate, ca o înflorire integrală: Ia altele, unele diâ aceste însuşiri pot lipsi, ceeace dealtfel nu le împiedică să se realizeze cu talent în sensul forţelor, pe cari le au. La adolescenţii de elită, aceste forţe sunt viguroase, proclamând cu elan o formă virtuală în ceeace priveşte atitudinea faţă de viaţă, la adolescenţii normali ele sunt mai scăzute, în unele rare cazuri chiar oarecum închircite, trecând repede la maturitate. Căci în general se poate judeca dotarea naturală a unui om după adolescenţa pe care a avut-o. In sfârşit trebue să adăogăm că pe lângă forţe luminoase ale adolescenţei, trebuie să se noteze anume elemente mai mult sau mai puţin negative, căci umbrele şi penumbrele însoţesc întotdeauna fenomenele de lumină. Dar aceste nu constituie întâia originalitate a adolescenţei, căci defectele sunt întotdeauna, mai puţin originale decât calităţile Iar toate aceste forţe la un loc, absolut complecte sau nu, cu timbru individual specijîc, cu nivelul variat, după pecare caz, cu unele umbre cari le întăresc expresia de lumină, plutesc în cadrul psihic general al adolescenţei. Pentru înţelegerea acestei vârste, ele sunt tot atâtea pre ale Rriadnei. Căci adolescenţa rămâne înainte de toate, ca aspect de ansamblu, o vrâstă puidă, vagă, complexă şi greu de prins în formule, constituind un cadru nobil, colorat şi transpgurat de izări de tot felul, cu marginile neprecise de seamă, pe care se proectează aceste forţe mai mult sau mai puţin sigure, dar cari sunt tot 102 © BCU Cluj atâtea raze generoase şi patetice de orientare, intr'O vrâstă in generai dezorientată şi descentrată de contradicţii organice. Vrâstă de nedumeriri insurmontabile şi înţelegeri cari forţează puterea de înţelegere; de timidităţi paralizante şi porniri mesianice; de elanuri ce-şi caută scopul şi de autosugestionâri cosmice; de chemări din altă lume,- ca vocea înrudită a unei fiinţe pe care n’ai văzut-o niciodată, şi de supraveţuiri puerile; de obscurităţi ameţitoare şi de revelări metaforice; de roire confuză a energiei şi perplexităţi supărătoare; de presimţiri, porniri, avânturi surde, confuzii şi lumini- Vrâstă. în care se atinge lumea mitică şi impersonală a copilăriei cu lumea critică şi personală a maturităţii. Vrâstă, când tipul sufletesc definit al copilăriei se dizolvă pentru ca misterul creaţiunii să apară iar, de data aceasta sub ocţ)il noştri. Vrâstă necomplectă, autonomă şi definitivă a copilăriei. Punct aproape inform, dar fecund, din care va rezulta ceeace vor îngădui împrejurările generale ale vieţii, dar şi ceeace va fi avut grijă educatorul. Şi, în orice caz, moment unic în viaţă, când se desgţjioacă cele mai alese virtualităţi înmagazinate în plasma aceasta a omului... © BCU Cluj PARADIS IN DESTRĂMARE DE LUCIAN BLAGA PORCARUL înaripat mai ţine întins un cotor de spadă fără de flăcări; nu se luptă cu nimeni dar se simte învins. Pretutindeni pe pajişti şi pe ogor serafimi cu părul nins însetează după adevăr, dar apele din fântâni refuză găleţile lor. Arând fără îndemn cu pluguri de lemn . arhangheli se plâng de greutatea aripelor. Trece printre sori vecini porumbelul sfântului duh, cu pliscul stinge cele din urmă lumini. Noaptea îngerii goi sgribulind se culcă în fân: vai mie, vai ţie, painjeni mulţi au umplut apa vie, odată vor putrezi şi îngerii subt glie, ţărâna va seca poveştile din trupul trist. © BCU Cluj RITM IMANENT Sbor peste nelinişti ridică Lin desfăcute sprâncenile-ţi line, Aripi prelunge de rândunică. Dacă’n lăuntru-mi ca’n ape m’afund, Printre corali de-aprinsă aşteptare, Ocţ)ii tăi mari mi-se deschid în afund, Scoici cu înstelate mărgăritare. Gândului meu scbimnicia să-i reazimi Caldă din simţuri făptura ta ’mi creşte Astfel cum soarele verii în azimi Rumen din spice se reîntregeşte. Totuşi noi, suflete, pasări cereşti, Nu ne-am întâmpinat niciodată; Sufletu-mi prin mângâere te cată Semen ghicit pe subt scoarţe trupeşti. Orice alintare pe trup se abate, Rostu-i rămâne pe suflet — departe; Ducem, alăturaţi, înspre moarte Singuri singurătăţi ferecate. Strigătul tău vine, corn din desişuri, Veşnic necunoscuţi, veşnic aproape: Maluri ale aceleeaşi ape Cursă peste lactee prundişuri. DE VLADIMIR STREINU Negre şi avântate ’nspre mi mine, © BCU Cluj CRAII DE CURTEA-VECHE DE MATEIU ION CARAGIALE CELE TREI HAGIALÂCURI C’est une belle chose, mon ami, que Ies voyages... Diderot Un prieten de când lumea, aşa îmi păruse, deşi înainte de anul acela - 1910 — nici nu îi bănuisem măcar fiinţa pe lume. Se ivise în Bucureşti cam odată cu întâile frunze. De atunci îl întâlnisem mereu şi pretutindeni. Dela început îmi făcuse plăcere să îl văd, cu timpul căutasem chiar prilejul. Sunt fiinţe cari prin câte ceva, uneori fără a şti ce anume, deşteaptă în noi o vie curiozitate, aţâţându-ne închipuirea să făurească asupră-le mici romane. Mă am mustrat pentru slăbiciunea ce am avut de asemenea fiinţe; nu destul de scump era să plătesc în păţania cu sir Aubrey de Vere? De data asta, peste curiositate se altoia covârşitor un simţi-mânt nou: o apropiere sufletească mergând până la înduioşare. Să p fost pentru că omul era aşa fermecător de trist? — Cu putinţă, la dânsul numai ochii spunând atâtea. Cam afundaţi sub bolta sprâncenelor şi de un albastru rar, privirea lor pierdută, nespus de dulce, părea a urmări, înzăbrănită de nostalgie, amintirea unui vis. Ei întinereau straniu această făptură ce, nici altmintreli, nu îşi trăda vârsta, luminau fruntea senină, desăvârşeau înfăţişarea nobilă ce îi întipărea mata paloare a feţei smede şi trase, prelungită de o ţăcălie moale ca mătasea porumbului, a cărei coloare o avea cţ)iar. Cam aceeaşi era şi coloarea îmbrăcămintei ce purta deobicei, moale dea-şişderi, la dânsul moi, molatece, mlădioase fiind toate: şi port, şi mişcări, şi grai. Era un obosit, un sfios sau un mare mândru. Totdeauna singur, el se strecura în viaţă aproape furişându-se, căutând a se pierde în gloată; era însă între aceasta şi dânsul aşa nepotrivire că simplicitatea sa dinafară, vădit voită, pentru a trece nebăgat în seamă, atingea tocmai scopul dimpotrivă, ajungea să fie bătătoare la ochi şi îi da un aer şi mai străin. Străin totuşi nu era. R român nu semăna iarăşi: prea vorbea frumos româneşte, la fel ca franţuzeşte, poate ceva mai cu greutate. Fusesem adesea vecini de masă, azi la unul din birturile de frunte, mâine pe prispa vreunei cârciumi. Mulţumire simţeam de câte ori îl aveam aproape, locul însă unde tristeţea lui afla în mine un răsunet atât de adânc în cât îl făcea să îmi pară un alt eu-însumi era Cişmegiul, Cişmegiul de atunci singuratec şi lăsat în sălbăticie. Sub înalţii copaci, în amnrg, necunoscutul îşi plimba melancolia. El păşea grav, sprijinindu-se în băţul său de cireş, străbătea încet aleele, fumând, oprindu-se uneori dus pe gânduri. Dar cari puteau fi ele ca, năpădindu-1, să îl mişte până la lacrămi? 106 Se înstelase de mult când, fără grabă, visătorul se îndura însfârşit să plece. Mergea să cineze. Spre miezul nopţii se înfiinţa iar la vr-eun loc de băutură, unde sta cât mai târziu, până la închidere. Mai zăbovea apoi pe uliţi întru aşteptarea zorilor. Hm spus că îl întâlneam peste tot. Intr’atât mă deprinsesem cu el că o zi de se întâmpla să nu îl văd, îi simţeam lipsa. Zărindu-1 odată Ia gară, luând Hradul, m’a cuprins o părere de rău copilărească la gândul că ar fi plecat pentru totdeauna prietenul necunoscut, omul care privea cu ocpi duioşi cerul, copacii, florile, copiii.... L’aşi fi uitat anevoie, amintirea pindu-i strâns legată de Cişmegiu, căruia îi rămăsesem credincios chiar în timpul marilor ploi ce au căzut înainte de ivirea cometei din acea vară. In apriga înviorare a verdeţii bete de umezeală şi pustie cu desăvârşire, grădina desvelea spre seară, când se însenina vremelnic, frumuseţi nebănuite. Şi în cea mai minunată dintre seri, avui, pe podul cel mare al lacului, plăcuta surprindere de a îmi regăsi amicul. Rezemat de şubredul parmalâc, el işi aţintea privirea asupra albei scânteieri a luceafărului răsărind. Văzându-mă cu o ţigară aprinsă, veni să îmi ceară foc, şi focul acesta fu de ajuns ca să topească dintre noi orice ghiaţă. Hflai că la rândul meu, nici eu nu eram pentru dânsul un străin: ne întâlneam atât de des. Hşteptase numai prilejul să îmi poată face cunoştinţa şi era recunoscător împrejurărilor că îl dase tocmai în acea seară. — «In faţa Frumosului», lămuri el, «singurătatea devine apăsătoare şi e o seară prea frumoasă, Domnule, o seară de basm şi de vis Hsemenea seri se întorc, zice-se, de demult, în taina lor le plăcea meşterilor cei vechi să întruchipeze unele legende sacre, rareori însă penelul celor mai iscusiţi chiar, a isbutit să le redea umbra limpede în toată albastra-i slrăvezime. E seara isgonirei Hgarei, seara fugii în Egipt. Pare că fascinată, vremea însăşi îşi conteneşte mersul. Şi în văzduhul fluid nici o adiere, în frunzişuri nici un murmur, pe luciul apei nici un por».... Hstăzi, după nouă ani, îmi pare că îl mai aud, Vorbea măsurat şi rar, împrumutând spuselor cât de neînsemnate farmecul glasului său grav şi cald, pe care ştia să îl mlădieze şi să îl învăluie, să îl urce sau să îl coboare cu o fericită măestrie. L’am însoţit ascultându-1 cu o plăcere crescândă, în umbra acelei seri aproape mistice, căreia el îi răsfrângea în ochi, albastrul adânc şi în întreagă făptura sa liniştea nesfârşită, nu mă am săturat să îl ascult toată noaptea. Dar, pentru câte avea de povestit, o singură noapte nu era de ajuns aşa că, despărţindu-ne, spre dimineaţă, am luat întâlnire pentru seara următoare, când s’a petrecut la fel, şi apoi iarăşi şi iar, fără întrerupere, în şir, aproape trei luni.... ....din rarele plăcute ale vieţii mele. Cu cât scădea ziua, ne întâlneam mai devreme, ne despărţeam mai târziu. Să nu mai p fost zi deloc ca să p rămas mereu împreună, rău nu mi-ar p părut; cu dânsul nu mi s’ar fi urât o vecinicie. Nimic mai monoton totuşi ca felul de a ne petrece timpul. Masa o prelungeam până spre miezul nopţii, la vorbă, pe care o urmam la aer liber, cutreerând, calmi peripateticieni, uliţe pustii, prin mahalale necunoscute, unde ne rătăceam adesea, uitam că ne aflam în Bucureşti. Uneori, la loc deschis, omul se oprea ca să privească îndelung cerul, din ce în ce mai frumos către toamnă şi căruia îi cunoştea toate stelele. Când era vreme rea, mergeam la el acasă, Locuia pe liniştita stradă a Modei, la catul al doilea al unei clădiri ce aparţinea răposatului rege, la o franţuzoaică bătrână care îi închiriase două încăperi, bogat mobilate în gustul greoi de acum patruzeci de ani, un salon în faţă şi o odaie de dormit în fund, despărţite printr’un geamlâc înalt. La belşugul de abanos şi de mahon, de mă-tăsării, de catifele şi de oglinzi — acestea de toată frumuseţea, fără ramă şi cât peretele — iubirea de pori a chiriaşului, împinsă la patimă, adăoga o nebunească risipă de tran-dapri şi de tiparoase ce, împreună cu lumânările, pe cari le găseam aprinse, în cele două candelabre de argint cu câte cinci ramuri, oricând ne-am p întors, puneau locuinţei pecetea unui lux ales, alcătuind oaspelui meu un cadru în aşa armonie cu pinţa sa că, în amintirea mea, dintr’însul nu îl pot desprinde. ' . % Dar încântarea începuse: omul vorbea — . 107 © BCU Cluj Povestirea unduia agale, împletind, în bogata-i ghirlanda, nobile Pori culese din literatura tuturor popoarelor. Stăpân pe meşteşugul de a zugrăvi cu vorba, el găsea cu uşurinţă mijlocul de a însemna, şi încă într’un grai a cărui deprindere o pierduse, până la cele mai alunecoase şi mai nehotărâte înfăţişări ale prii, ale vremii, ale depărtării, aşa că amăgirea era in totdeauna deplină. Ca în puterea unei vrăji, cu dânsul am făcut, în închipuire, lungi călătorii, călătorii cum nu îmi fusese dat nici să visez... omul vorbea, înaintea ochilor mei, aevea, se desfăşura fermecătoare trâmba de vedenii. Străjuiau pe înălţimi ruine semeţe în falduri de ederă, zăceau cotropite de veninoasă verdeaţă surpâturi de cetăţi. Palate părăsite aţipeau în păragina grădinilor unde zeităţi de piatră, în veşmânt de muşchiu, privesc zâmbind cum vântul toamnei spulberă troiene ruginii de frunze, grădinile cu fântâni unde apele nu mai joacă. Beteala lunii pline se revărsa peste vechi orăşele adormite; pâlpâiau pe mlaştini văpăi sglobii. Puhoiul de lumini poleia noroiul metropolelor uriaşe aprinzând deasupra-le ceaţa ca un pojar. De funinginea şi de mucegaiul lor fugeam însă repede: la zare neaua piscurilor sângera în amurg. Şi plecam să cunoaştem ameţeala aprigă a culmilor, lăsam în urma noastră înflorite poiene, urcam prin brâdet, adulmecaţi de şoapta pâraielor răsfirate sub ferigi, urcam, beţi de aerul tare, mai sus, tot mai sus. La picioarele noastre, între costişe pleşuve şi dâmburi încomate de codri stufoşi, văile se aşterneau dealungul albiei şerpuite a râurilor ce se pierdeau departe, în aburul câmpiilor grase. Un lung freamăt se înălţa ca o rugăciune. In pacea singurătăţii nemărginite, priveam în slavă rotirea vulturilor deasupra negrelor prăpăstii, iar noaptea ne simţeam mai aproape de stele. Curând însă începea să viscolească şi să gerue şi coboram către miază-zi, în ţinuturile cu dulci nume, unde toamna lâncezeşte până în primăvară, unde totul, suferinţa, moartea chiar, înveş-mântă chipul voluptăţii. Mireasma florilor de oleandru se aşternea amară deasupra lacurilor triste ce oglindă albe turle între funebri chiparoşi. Peregrini cucernici mergeam să ne închinăm Frumosului în cetăţile liniştii şi ale uitării, le cutreeram uliţele în clină şi pieţele ierboase, veneram în vechi palate şi biserici capo-d’opere auguste, ne pătrundeam de suflul Trecutului, contemplându-i vestigiile sublime. Corabia aluneca încet între ţărmurile lăudate ale mărilor elene şi latine; stâlpii capiştii în ruină răsărea din crângul de dafini. O grecoaică ne zâmbea dintr’un pridvor perdeluit de iasomie, ne tocmeam cu neguţători armeni şi jidovi prin bazare, beam cu marinarii vin dulce în tractire afumate unde jucau femei din buric. Ne ameţea forfoteala pestriţă din schelele scăldate în soare cu legănarea molcomă a catartelor, ne fermeca lina tăcere din cimitirele turceşti, albul răsfăţ al oraşelor răsăritene tolănite ca nişte cadâne la umbra cedrilor trufaşi, lăsam să ne fure vraja albastră a Mediteranii până când copleşiţi de toropeala cerului său de smalţ şi înnăbuşiţi de vântul Libiei, ieşeam la ocean. Spre miază-noapte, din jocurile umezelii cu lumina, se isca pentru văzul uimit o nesfârşită -desfătare. Razele piezişe daureau viu burhaiul, destrămau tortul brumelor în toate feţele curcubeului şi erau, la fel niciodată, împurpurări grele în asfinţit, apoase străvezimi viorii şi sure în serile lungi de vară feerica strălucire a zorilor boreale deasupra nămeţirilor de gheţari. Ne înturnam apoi spre tropice, trăiam cu săditorii visul galeş al Floridei şi al ostroavelor Hntile, pătrundeam, pe urma „vânătorilor11 de orchidee, în verdea întunecime a selbelor Amazonului scăpărând de sboruri de papagali. Nimic nu scăpa cercetării noastre lacome, descopeream guri de rai pierdute pe întinsul Oceanul pacinic unde, sub constelaţii nouă, încrucişam îndelung, ne îndrumam spre ţările mirodeniilor, spre leagănele civilizaţiilor străvechi» sărbătoaream ivirea primăverii la Ise, ne pierdeam în taina nopţilor chinezeşti şi indiene, ne înfiora aromeala serilor pe apă la Bangkok. Vântul ferbinte alinta lin clopoţeii argintii ai pagodelor, înclina foile late de plibani. Uitam de Europa, din ea tot ce admirasem ne părea acum atât de pipernicit şi de şters. Şi purcedeam mereu, în căutare de zări mai adânci, de păduri mai bătrâne, de grădini mai înflorite, de ruine mai măreţe, mulţumire nu mai aflam decât atunci când frumuseţea sau ciudăţenia făcea să ne credem pe tărâmul visului, oricare ar fi fost însă minunăţia datorită jucăriei prei sau trudei omeneşti, mult nu ne reţinea şi porneam iarăşi, străbăteam sumbre meleaguri şi râpoase singurătăţi, ocoleam jalea pustietăţilor sterpe, groaza smârcurilor fetide ca să ne întoarcem cât mai repede la mare. Marea... 108 © BCU Cluj Lucie ca o baltă, oglindind, la adăpostul toartelor coastei, pirozeaua tăriei şi mărgăr ritarul norilor, florie ca o pajişte sau scânteiând ca o mişună de licurici, searbădă şi domoală sau vie, verde şi vajnică, avântându-se spumegând spre cerul căruia îi e fiică, de ea vorbea cu păgânească evlavie, pomenindu-i doar numele, glasul îi se pogora tremurător ca şi cum ar fi mărturisit o taină sau îngânat o rugă. Pentru slăvirea ei, uriaşa putere în mişcare a rotundului, matca a tot ce viază, neîncătuşata şi neprihănita, îi se părea că graiul omenesc nu e în deajuns vrednic şi că înşişi poeţii cei mai cu renume încumetându-se a o cânta păliseră. La dânsa îi era gândul, ca într’o scoică, ea răsuna în inima lui fără sfârşit, într’însa, care fusese^Tpatima întregii lui vieţi, dorea să îşi afle şi mormântul. Povestitorul tăcea acum cu privirea pierdută în gol. Dela un ceas, simţeam cum ceva greu mă apăsa pe piept, îmi strângea tâmplele. Omul acesta deprins cu vântul iute dela larg, cu mirosul salubru de vâsc marin, avea groază de ferestrele deschise şi trăia într’un aer închegat, împâclit de fum, zaharisit de miresme grele. Târziu, flăcările lumânărilor încremeneau ţepene şi, din când în când, se auzea scuturându-se cu un foşnet înăbuşit câte un trandafir. Nu era singura lui ciudăţenie- îmi aducea uneori aminte de acel tânăr englez, a cărui tristă istorie am scris-o. Hvea acelaşi fel nepreţuit de a tivi povestirile de călătorii cu amănunte istorice rare; şi el ţinuse să întrebe fiecare colţ de tărâm sau de apă la ce fusese în trecut martor, îmbinând pretutindeni priveliştea de azi cu vedenia de odinioară. Ici fu răpusă frumoasa Ines, colo muri închis regele nebun. Dar pe când vastele peisagii ce sir flubrey zugrăvea dintr’un cuvânt erau pustii de suflare omenească ca după un potop, în ale noului prieten se îmbulzea, în pitoreşti veşminte, o lume întreagă: şeici şi paşale, emiri şi tyani, rajatji şi mandarini, preoţi şi călugări de toate legile şi tagmele, zodiaşi, pustnici, vrăjitori, vraci, căpetenii de seminţii sălbatice cărora le fusese oaspe sau tovarăş de petrecere şi vânătoare şi trebue să le p intrat în voie şi să le p fost pe plac Ia fel ca numeroşilor săi prieteni din Europa, aşa cum ştia să se arate, liniştit, blajin, îngăduitor, fără fudulie şi prejudecăţi de rând, de o curtenie binevoitoare nesilită, ce trăia în el un boer mare. în înţelesul înalt al cuvântului, unul din păstrătorii cei din urmă a ceeace „vechiul regim" avea mai simpatic şi mai ademenitor. Şi nu mă întrebam atât cine era acel domn Pantazi — aşa părea că îl chema — omul pătimaş după Frumos şi adăpat la isvorul tuturor cunoştinţelor, care citea în original pe Cervantes şi pe Camoens şi vorbea cu cerşetorii ţigăneşte, cavalerul Sfântului George al Rusiei, cât mă ciuda pricina tristeţii acelui răsfăţat al soartei, taina acelei line melancolii ce îi adumbrea aşa romantic pinţa şi se oglindea nesfârşită în priveliştea atâtor ceruri, atâtor mări şi limane. Cu încetul, la evocarea lor, se deşteptase în mine un supet nou, un supet de nomad cu nostalgii sfâşietoare, mă încindea dorul de ducă, mă înfrigura ispita plecărilor spre necunoscut, fermecul îndepărtatelor pribegiri şi la gândul că aşi rămâne până la căpătâi robul unui petec de pământ, osândit a mă frământa şi istovi fără mulţumire într’un ocol restrâns, sufeream cumplit, mă simţeam abătut până la desnădejde. Hsemenea acelei suliţi măiestre, ce singură avea darul să tămăduiască rănile ce făcuse, numai povestirile ciudatului prieten îmi mai puteau alina răul, mulţumită lor mă cufundam în lumea visărilor ca într'o beţie, beţie de felul celor de mac sau de cânepă, aţâţând închipuirea deopotrivă şi urmate de treziri nu mai puţin amare. Legasem dar iarăşi prieteşug cu un necunoscut, prieteşug la toartă, eram toată vremea împreună, casa lui îmi era deschisă la orice oră, ajunsesem să stau mai mult la el decât la mine. Dela venirea toamnei ieşea,mai rar, era tare friguros, dacă era urât afară nu desfăcea perdele ziua întreagă şi sta cu luminile aprinse. Vorbea cu dor atunci de villa ce, undeva sub un cer cald, îl aştepta la marginea mării, într’un noian de verdeaţă şi de pori. Florile, cât le iubea! La dânsul se scuturaseră cei din urmă trandafiri de Bucureşti şi pentru că tufănicele ce le luaseră locul nu miros, mănunchiuri de ciubuce de vanilie îşi avântau aroma în largi cupe. Te îmbiau, de pe măsuţe, zaharicale, poame, băuturi dulci. Omul trăia într’o nepăsare fără ţărmurire, nu se sinchisea de nimeni şi de nimic; afundat în perne, fuma şi povestea numai, iar povestirile-i nouă totdeauna, erau 109 © BCU Cluj urmate de acele lungi căderi pe gânduri când îi lăcrămau ochii- Şi, afară de mine, nu îi cunoşteam alt oaspe. Or, cam o lună înainte de seara dela care purcede istoria de faţă, la birtul franţuzesc, unde domnului Pantazi îi se păstra cu sfinţenie masa, în colţul cel mai adăpostit ' era la ceasul cinei zarvă mare. Ce anume prilejise, în strâmta încăpere, gălăgioasa adunare a tot ce Bucureştii avea mai moţat, nu ţin minte, ştiu numai că, repede sătul de a privi această lume anostă şi deşartă, mă hotărâsem tocmai să îmi aplec nasul în taler, când avu loc o intrare ce merita într’adevăr să nu pe trecută cu vederea. O clipă mi se năzări că, folosindu-se de învălmăşeala unei cirezi tâmpe de malaci, se strecuraseră într’un ţarc două pare hămesite. Era una din acelea împerecheri strânse, datorite deobiceiu viţiului, aşa strânse că dela un timp nu se mai pot închipui singuri cei ce le alcătuiesc. De bună seamă tot viţiul trebuia să o fi înnădit şi pe aceasta, căci altceva ce ar p putut apropia măcar doi Oameni atât de deosebiţi ? Unul în vârstă, cănit şi ferchezuit la desnădejde, purta pe un trup înţepenit dar svelt încă, un cap cum veacul nostru nu îşi mai dă casna să plăsmuiască şi părea chiar întors din vremuri de altădată acel chip aprig ale cărui trăsuri semeţe purtau pecetea răsvrătirii şi a urii. Celălalt, mai tânăr mult, coclit însă şi buhav, care legăna pe nişte picioare subţiri arcuite în afară o burtică ascuţită, oglindea pe faţa-i rânjitoare şi botoasă josnicia cea mai murdară. Cel dintâi, foarte rece, îşi rotise încet privirea posomorâtă pe deasupra capetelor, celui de al doilea îi jucau fără astâmpăr ochişorii vioi şi refecaţi sclipind de vicleană răutate. In tot, impresia ce o da acesta din urmă era numai în paguba lui, iar alăturarea de domnul cel trufaş făcea să îi reiasă şi mai respingătoare mutra obrasnică de marţafoi- — «Dumneata nici apă la gârlă nu găseşti”, bomboni el aşa ca să îl auzim noi, „tot eu, tot Pirgu sireacul!" Strânse familiar mâna lui Pantazi şi ocrotitor pe a mea şi se aşeză la masa noastră fără a mai cere voie. însoţitorul său nu luă însă loc decât poftit şi după înfăţişările de rigoare pe cari le făcui cu atât mai mare plăcere cu cât demult doream o apropiere între aceste două fiinţe, Paşadia şi Pantazi, aşa menite să se înţeleagă şi să se preţuiască. Ţinurăm deschis localul până la ziuă, Pirgu plecă şi se întoarse de mai multe ori, din ce în ce mai beat. Ca să îi dovedească lui Pantazi, pe care din „nene” nu îl scotea cât îl iubea, îl tot săruta mereu — „Nu mă mai lăsaţi să îl pup, fraţilor," ne rugă el, „că-1 trimit la Govora”! — „Bufon abject", îl mustră Paşadia, „vezi să nu te trimitem noi la Mărcuţa”! Când stau uneori să mă gândesc la cele ce urmară, mi se pare că buni de balamuc am fost noi ceilalţi trei şi nici de cum Pirgu. Se adeveri odată mai mult că alăturând răul de bine, molipsire nu poate avea loc decât din partea răului. Ticăloasă fire ome-mească! Ca să fim împreună, Pantazi şi cu mine urmarăm, fără codire, în viaţa lui de noapte, pe Paşadia care, la rândul său, se lăsa călăuzit orbeşte de Pirgu. Mi se des-vălui astfel o lume nebănuită, cu blestemăţii la cari de nu aşi fi fost în fiinţă martor şi le aşi auzi de la altcineva, le aşi crede că ţin de tărâmul născocirii. Bucureştii rămăsese credincios vechei sale datini de stricăciune; la pece pas ne aminteam că ne apăm la porţile Răsăritului. Şi totuşi, desfrâul mă uimi mai puţin decât descreerarea ce domnea în toate rândurile; mărturisesc că nu mă aşteptam să văd dospind ţicneli atât de numeroase şi de felurite, să întâlnesc atâta primejdioasă nebunime slobodă. Cum nu îmi fu dat să găsesc mai pe nimeni la care, mai curând sau mai târziu, să nu se dea pe faţă vre-o meteahnă, pe care, pe neaşteptate, să nu îl aud aiurând, la sfârşit, pierdui nădejdea să cunosc, în carne şi oase, făptură omenească pe deplin teafără la minte. Numărul cazurilor interesante rămânea însă restrâns şi, printre ele, vrednic de cercetare întradevăr nu îl socotii decât pe al lui Paşadia. Rm pomenit de felul cum marele meu prieten pusese cu vre-o cincisprezece ani înainte capăt lungii lupte în vălmăşagul căreia îl aruncase mohorâta lui zodie şi cum se îngropase de viu. De atunci tot ce făcea era aşa nesăbuit şi fără de noimă, că nu se putea să nu dai dreptate obşteştii păreri care îl decretase nebun. Omul acesta care, în ura bolnavă ce nutrea împotriva ţării româneşti, jurase că se va înstrăina pentru totdeauna îndată ce mijloace cât de slabe îi vor îngădui-o, când se înavuţise, şi aşa cum poate nici nu trăsese nădejde, nu numai că nu îi mai trecuse hotarele, dar se statornicise tocmai în Bucureşti, în oraşul blestemat, plin de atâtea amintiri amare. Din bătrânele case ale Zincăi Mamonoaia, cumpărate la mezat, el îşi făcuse, meremetisindu-le deantregul şi îngrămădind înăuntru tot felul de scumpătăţi rare, o somptuasă sihăstrie, unde trăia pe picior mare, boereşte. Cum trăia însă era o halima: ca la el la nimeni. El, care de cincisprezece ani ţinea bucătar şi sofragiu, nu lua masa decât seara şi atunci la birt şi, tot de atâta vreme, nu se culcase acasă, în pat, niciodată. Slugile sale ce, la dorinţă, se iveau şi piereau, ca nişte stafii, mute, el nu le suferea să stea cu dânsul sub acelaş aceperiş; ele huzureau într’o locuinţă deosebită, unde puiseră şi îşi pripăşiseră neamuri sau cunoştinţe, de cari stăpânul ţjabar nu avea şi a rămas de pomină cum acesta văzând într’o zi, pe geam, că dela el, din curte, se scoate un cosciug, nu a ţinut să ştie nici cine fusese mortul. Să stau să îi înşir toate ciudăţeniile de soiul acesta, ar fi să nu mai isprăvesc; mă voi mărgini dar să mă acăţ numai de cea mai uimitoare: Paşadia trăia cu schimbul două vieţi. De dimineaţă până seara, el nu se mişca de acasă, nu se ridica dela masa de lucru dintre cărţi şi şi hârtii, citea, scria fără răgaz. In timpul acesta nici nu fuma, sorbea câte puţin numai dintr’o ceaşcă de cafea fără zahăr şi tare- Mergeam din când în când să îl văd şi era, de atâtea ori, pentru mine, o sărbătoare- Ce fiinţă aleasă, câtă deosebire între dânsul şi ceilalţi, ce prăpastie! De vulgaritatea consfinţită de obiceiul pământului, nici umbră la el, nici urmă —• nimic balcanic, nimic ţigănesc, păşindu-i pragul treceai graniţa, dădeai de civilizaţie. Acolo era sălaşul desfătărilor grave ale dudului. Cum era atunci cu putinţă ca omul de carte şi de Curte, care ar fi făcut podoaba zilelor dela Weimar să se fi învoit a împărtăşi, de seara până dimineaţa, desmâţarea unui Pirgu, ca apuseanul subţire în gusturi şi lingav să guste pastrama şi tulburelul, schembeaua şi prăştina, ca vechiul vienez pierdut în vraja visului mozartian să asculte ciamparalele şi bidineaua? Ii aţipea estimp oare voinţa, era cumva victima^;fără răspundere a vre unei sminteli stranii? Eu unul am crezut că da şi mă îndoesc ca o altă tălmăcire să fi părut mai firească oricui ar fi ştiut ce îngrozitoare liclironomie împovăra în privinţa aceasta pe Paşadia. Se împlinise cam un veac de când cel dintâi cu acest nume, la care se adăogase porecla de Măgureanu după o moşioară de danie domnească, fugind de undeva, de prin părţile turceşti ca să scape de ispăşirea unui îndoit omor, se aciuase în Valaljia şi ajunsese armaş-mare. O tristă faimă supravieţuise omului pătat de sânge ce nu fusese văzut râzând niciodată. La veneticul acesta necunoscut, despre care se svonise că nu îşi destăinuia obârşia pentru că ar fi fost prea joasă, se învederau tocmai dimpotrivă, trupeşte şi sufleteşte, semnele unei înalte stirpe în cădere: portul semeţ şi înfăţişarea nobilă, trufia, cerbicia şi cruzimea, lenea, sila de viaţă, setea de răzbunare şi puterea de ură, semne ce trecu urmaşilor săi, cari dacă nu s’ar p prigonit între dânşii, dezbinaţi toată vremea, ar p putut încă dura o casă puternică şi vestită. Credinţa că ţara românească le-a fost neprielnică nu era lipsită de temei, cu toate că şi suceala prii lor pătimaşe şi îndărătnice bântuită de învrăjbire, nu numai vitregia împrejurărilor îi a împiedicat să ajungă la treapta pentru care îi meneau preţioasele daruri ale minţii. Ei se arătaseră lacomi de învăţătură, plăcuţi la vorbă şi meşteri în condei, isteţi şi destoinici, dar fără şir în ce făceau, cu trăsneli toţi şi cu toane, purtând fiecare în sine plodul propriei sale pierderi şi pieiri şi, stând cineva să cugete la soarta Paşadeştilor-Măgureni, ar zice că asupra neamului lor apăsa o neagră afurisenie care îl mâna fără înduplecare spre stingere, supunându-1 mai înainte la încercările cele mai grele ale restriştei. Desrădâcinată şi răsădită în pământ străin, bătrâna tulpină, bătută de vijelie, îşi scuturase jalnic cele din urmă frunze. Hrmaşul schingiuitor şi ucigaş se prăpădise de timpuriu, otrăvit, zice-se chiar de ai săi, al doilea, serdarul, vânător posac, îşi petrecuse mai toată viaţa în Vlâsia, şi, învinuit de tâlhărie la drumul mare şi de batere de bani calpi, pierise pentru totdeauna fără a i se mai auzi de nume, iar fiul său, părintele prietenului meu, părinte nevrednic şi duşman, cartofor, crai şi beţiv, măcinase mai multe rânduri de moşteniri şi murise în furiile nebuniei. La fel sfârşise, tânăr, şi vărul său, poetul, iar dintre fete, singura care avusese parte de cununii îşi aprinsese dela lumânare părul în noaptea nunţii şi arsese de vie. Femeile ce slujiseră de matcă — greaca ursuză şi sancţjie clocindu-şi cu 111 © BCU Cluj gura încleştată lunga dambla între bârdaele de neramzi şi de gazii, sârba baină şi dârjă care, pe patul morţii, scuipase grijania în barba popii şi îşi dase sufletul blestemându-şi copiii, braşoveanca zăcaşă şi făţarnică roasă de scbiros şi de pismă — înveninaseră mai mult acel sânge bolnav, îi sporiseră funesta zestre de racile şi de beteşuguri, dar ascu-ţiseră totdeodată şi deşteptâciunea celor zămisliţi dintr'însul, acea stearpa deşteptăciune, nesănătoasă şi ea poate, care atinsese o aşa înaltă stepenă de agerime la vlăstarul cel din urmă. In acesta, sufletele celor dinainte ai săi cuibau neîmpăcate, licărind în sum-bra-i privire, rânjind în zâmbetu-i sinistru, ele îî stânjeniseră înăiţaiea, îl împiedecaseră să apună cu fală, zăticnindu-i minunata cumpănire a însuşirilor şi, numai el ştie de câte ori fusese nevoit să îşi încordeze îmootrivă-le toată stăpânirea-de-sine, într’o luptă mai istovitoare decât aceea cu vrăjmaşii dinafară şi din care nu ieşise biruitor deopotrivă până la sfârşit. Intr’o zi, ziua hotărârii celei mari, le lăsase să îşi reia din drepturi o parte, ridicase singur zăgazul şi se prăvălise în desfrâu adânc, până la fund, dar, şi mă simt dator să o spun iarăşi, degradarea nu îl înfierase o singură clipă, căci, dacă seara, patriciul cobora în Suburra, el nu îşi schimba portul, nici nu îşi lepăda însemnele, rămânând tot aşa de măreţ in viţiu ca şi în virtute. Se petrecea însă atunci într’însul ceva nefiresc: treptat fiinţa Iui cădea într’o amorţeală aşa stranie, că acela pe care Pirgu îl ţâra, fără împotrivire, după dânsul, nu arăta a fi Paşadia el însuşi, ci numai trupul său, în care singură privirea urma să trăiască, din ce în ce mai posomorâtă şi mai tulbure, destăi-nuind parcă o suferinţă lăuntrică sfâşietoare. Rv fi stat astfel, fumând ţigară după ţigară, sorbind pahar după pahar, fără a rosti un cuvânt, noaptea întreagă. Cunoaştem mijlocul de a îl rechema la viaţă- Deodată, ca prin farmec, omul se înviora, ochii îi se înseninau, un trist surâs îi lumina rece faţa stinsă. Hdusesem vorba de ceva din vremuri de odinioară. de demult. Ştiam că vedenia Trecutului. în care se cufunda cu patimă, era singurul lucru în stare să îl mişte, de Trecut vorbea cu o reculegere mistică; eresul că sufletul său umbros şi vecbiu ar mai fi avut cândva şi alte întrupări fiind singura amăgire ce îşi îngăduia, singura înduioşare şi singura mângâere. Şi aşa de puternică era la dânsul acea vedenie că pe dată ne-o împărtăşea şi nouă — lui Pantazi şi mie. începea atunci, nu mai puţin fermecătoare, o nouă călătorie; călătoria în veacurile apuse. Ne regăseam de obiceiu în acela, scump nouă şi nostalgic între toate, care fu al optsprezecelea. Eram trei odrasle de dinaşti, cu nume slăvite, tustrei cavaleri-călugări din tagma Sfântului Ioan dela Ierusalim, zişi de Malta, purtând cu fală pe piept crucea de smalţ alb şi încununatul trofeu spânzurate de panglica de cănăvăţ nearu. Răsărise/.. în amurgul Craiului-Soare, părinţii iesuiţi ne crescuseră şi ne înarmase Villena. Tineri de tot, într'o caravană, scufundasem pe furtună, nişte tartane harbareşti; mai târziu vitejiserăm pe uscat pentru isbânda florilor de-crin: fusesem la Kebl'cu Berwick şi cu Coigng la Guas-talla. după cari isprăvi luaserăm rămas bun dela viaţa ostăşească şi. dornici de a vedea si de a cunoaşte, plecasem, treime nedespărţită, în necontenit colind, pe urmele lui Peterborough- Curteni de viţă, dela un capăt al Europei la altul, nu fu Curte să rămâie de noi necercetată, tocurile noastre roşii sunară pe scările tutulora, oglinzile fiecăreia ne răsfrânseră chipurile înţepate şi zâmbetele nepătrunse; dearândul cutreerarăm Curte după Curte; bine primiţi şi bine priviţi pretutindeni eram oaspeţii Măriilor, Spinţiilor şi Luminăţiilor toate, ai Domnitorilor mari, de mijloc şi mărunţi, ai Printeselor-stariţe, ai Prin-ţilor-equmeni si ai Prinţilor-episcopi; Ia Belem şi la Granja. la Favorita si la Caserta, la Versailles. la Cpanteloua şi la Sceaux, la Windsor, la flmalienborg, la Ngmphenburq şi la Herrenbausen la Scbonbrunn şi la Sans-souci. la Haga-pe-Maelar, la Ermitage şi la Peterpof cunoscurăm „dulceaţa traiului". In sărbătoare neîntreruptă de zi şi noapte, am petrecut cum nu se mai petrecuse şi nu se va mai petrece, ne-am înfruptat cu nesaţ din toate desfătările simţurilor şi ale minţii căci. deşi lipsit de măreţie, fu veacul binecuvântat, veacul cel din urmă al bunului plac şi al bunului gust, pe scurt veacul francez şi mai presus de orice'veacul voluptăţii, când până şi în biserici heruvimilor le luaseră locul Cupidonii, când, lâncezind de dor, inimile fură aduse prinos toate zeului legat la ochi şi noi. care am văzut pe Mult-Iubitul târându-se la picioarele marchizei, pe plo-soful dela Potsdam scâncind după Kagserlinck şi pe Semiramida moscovită şmulgându-şi părul la moartea lui Lanskoi, noi înşine nu scăparăm dulcei molimi — era „atât de frumos 112 © BCU Cluj seara sub castanii înalţi" — privind însă în fetnee şi un mijloc nu numai un ţel, cum ne ispitise politica, adesea făcurăm din alcovuri punte şi pentru ca totul să ne isbutească, vieţuirăm în însoţirea Celor Aleşi şi slujirăm pe Cârmuitori. Amestecaţi din umbră în toate urzelile şi uneltirile, fără noi nu se fereca nici desfereca nimic; prin linguşiri şi daruri cumpăram ţiitoarele regeşti şi ibovnicii împărăteşti, dregătorilor le eram sfetnici si călăuze, lucram duoă împrejurări la înălţarea sau la răsturnarea lor, îndeplineam însărcinări de tot soiul: întovărăşam pe Belle-Ile la Frankfurt pentru aleqerea împăratului, plecam cu Ricbelieu în peţit la Dresda, tocmeam la Paris pânze de Watteau pentru marele Fre-deric, duceam diamanticalele Elisavetei Petrovna să le şlefuiască la Amsterdam, porunceam la Malines ţmrbote pentru Brixt)l şi acestea toate nu pentru vânarea de avuţie sau de măriri, ci numai din nevoia de a fi pururi în neastâmpăr; în mişpare. Hoinari nepocăiţi, vecinie pe drumuri, pătimaşi de curiositate şi din ce în ce mai ahtiaţi după plăceri, ne-am răspândit cu frenesie sufletele în depănarea celei mai înflorite vremi din câte se cunoscuse, ne-am împărtăşit din toate barurile ei şi din toate rătăcirile. Şi noi am fost nebuni după muzică, ne-ara răsboit pentru Rameau şi pentru Giiick, şi asemenea celor trei Crai ne-am închinat copilului care avea să pe Mozart; şi noi am avut slăbiciune de aventurieri: Neubof. Bonneval, Cantacuzen, Tarakbanova, ducesa de Kingston, cavalerul d’Eon, Zanovici, Trenck s’au bucurat în ascuns sau pe faţă de sprijinul nostru, pe Casanova bătrân şi matofit îl am aciolat pe lângă Waldstein la Dux; şi pe noi ne-a atras ce părea suprafiresc: oglinda lui Saint-Germain, carafa lui Cagliostro, bârdăul lui Messmer, bazaconiile lui Swedenborg şi ale lui Scprepfner apau îa noi. cari nu mai credeam în nimic, crezare. Şi tot cu luare-aminte urmăream lucrările lui Scpeele şi ale lui Lavoisier. Cu încetul legasem prietenie cu mai toţi aceia al căror nume istoria nu se poate scuti să îl însemneze, ne trimeteam răvaşe, ne abăteam totdeauna din cale ca să dăm, câte o. raită pe la Montbbard sau pe la Ferneg, prelungeam încântătoare popasuri la Hoditz, în Arcadia lui silesiană dela Rosswalde, spoream alaiul împărătesei în Taurida, ne cufundam în nebunia carnavalului la Veneţia şi, tot între măşti, în ceălaltă Veneţie dela miază-noapte, în braţele noastre cădea Regele împuşcat de Ankarstroem. Era scris ca cel mai frumos dintre veacuri să asfinţească în sânge şi când, după câteva luni, vedeam trecând în par, între fulgerări de cuşme frigiene, capul Doamnei de Lamballe, înţelegând că timpul nostru trecuse şi că, în curând, avea să stârvească şi să cadă pradă nimicirii tot ce ne fusese pe lume drag, ne acopeream feţele şi pieream pentru totdeauna. — „Ia mai lăsaţi, nene, ciubucele astea", ne întrerupea satisitPirgu, „să mai vorbim şi de muieri". Ştiam atunci că nici gâlceava nu era departe. Paşadia îi tăgăduia Iui Pirgu în ce priveşte sexul gingaş orice fel de pricepere. Nu cu mai puţină tărie, Pirgu susţinea, Ia rândul său, că în materie de dame Paşadia era nul. Să fi judecat după femeile pe cari Pirgu îi le aducea Iui Paşadia, oricine ar fi fost de părerea acestuia din urmă: numai otrăvuri, rable de pripas, trezitură şi răsuflătură—o adevărată jale. Dar pentruce atunci Paşadia care, cu banii ce îl ţineau, ar fi putut să îşi plătească tot ce era mai trufanda pe piaţă, se mulţumea cu ele, lăsând să îşi bată aşa neomenos joc de dânsul Pirgu, căruia numai gustul nu îi lipsea. Vecbiu copoi, Gorică dibnia, pe la mahala, fete vrednice să slujească.de isvod de frumuseţe, Ie momea cu vedenia unei vieţi uşoare şi bogate, le sprijinea întâii paşi pe poteca viţiului, cu părintească grijă şi, ca un adevărat părinte, nici nu se atingea de ele. Cu totul altceva îi plăcea lui. Şimţurile sale, ce arătau respingere tocmai de ce era venust şi pur, nu se mai deşteptau decât Ia beţie şi atunci îi trebuiau femei şebiloade, ştirbe, cocoşate sau borţoase şi mai ales peste măsură de grase şi de trupeşe, bu ochiul prietenos al unui amator actual, fără să piardă totuşi din vedere temelia de serioasă p reparaţie filologică şi arheologică. Cu tineresc avânt, revista purcede la realizarea acestui program încă dela primul său număr. Avem astfel alături de reuşitele traduceri din Ho-raţiu şi-Marţial, iscălite respectiv de d-nii N.. I. Herescu şi Valentin 1 Georgescu, o seamă de recenzii şi bogate spicuiri din arhivele specialităţii. Studii mai cuprinzătoare sunt într’acestea de aşteptat dela iniţiatorii publicaţiei craiovene. Desbaterea despre limbile clasice în învăţământ, aceea despre neo-clasicismul în literatură, fac parte dintre problemele menite să atragă nişte spirite animate de îndoită pasiune a prezentului şi a antichităţii. 5 AlRHIVA pentru ştiinţa şi reforma socială, de sub conducerea d-lui Profesor D. Guşti, este o întreprindere unică în publicistica noastră. Apărut puţin timp după terminarea războiului, so- licitat dc nev oile sociale ale momentului, organul Institutului social român continuă să reprezinte în confuzia tendinţelor actuale, în atmosfera supraîncărcată a luptelor politice, punctul de vedere al examenului ştiinţific. Cercetători aparţinând grupărilor politice cele mai deosebite s’au întâlnit, în cei şease ani de când Arhiva apare, adeseori în cuprinsul aceluiaş sumar şi această împrejurare, imposibil de realizat aiurea, n’a putut să nu lucreze în unele conştiinţe ca O sug-gestie de spiritualizare a vieţii noastre publice. Intelectualii au adeseori prilejul să constate mica parte de influenţă efectivă pe care militanţii politicei le-o rezervă. Problema părea că prezintă ceva insolubil în sine. Predispoziţia reflexivă nu poate valorifica multe mijloace pentru neutralizarea combinaţiilor de oportunitate electorală. Trebuia creat deci un centru dc emulaţie şi prestigiu şi care să se insereze tocmai la punctul de atingere al teoriei cu practica socială. Arhiva vrea să răspundă tocmai acestei nevoi; ea este replica pe care spiritul de cercetare o dă militantismului. . Ultimul număr aduce o colaborare variată şi un bogat material de recenzii, iscălite de colaboratorii obicinuiţi ai revistei. Doctrina şi personalitatea înzestrată cu atributele eroismului civic, amintind pe unul din eroii lui Ibsen, a Preşedintelui Masaryk, sunt caracterizate de d. Prof. D. Guşti. D. Prof. N. Iorga publică conferinţa ţinută la comitetul francez pentru Societatea Naţiunilor, despre origina şi starea actuală a naţionalităţilor în România. D. C. Garoflid vorbeşte despre rolul social al proprietăţii mijlocii, d. M. Manoilescu despre criteriile sociale în finanţele publice, iar d. G. Mladenatz despre problemele mişcării cooperative mondiale. Studiile distribuite la Arhiva Documentară, Arhiva Legislativă şi Mişcarea Ideilor, iscălite de d-nii V. Stoica, S. Şerbescu, Dr. Horia Slobozianu, Al. Procopovici, E. Man-dicevschi şi L. Rădăceanu, atacă şi ele numeroase chestiuni de drept pubic, asistenţă socială, reformă şcolară, unificare legislativă, istoria capitalismului în România şi întregesc laolaltă un interesant conspect al problemelor momentului. © BCU ŞIRATO Chiaburul salului (XllWlRKA © BCU Cluj VÂND1RXA -Ifcge. --- « .lan.A - UW X. X. TONITZA © BCU Cluj © BCU Cluj ClÂNDIKKA © BCU Cluj GÂNDIREA © BCU Cluj gândirea © BCU Cluj A'. A. T0N1TZA • Fata Armeanului• GÂNDIREA © BCU Cluj mj H39 © yjhkinyq L CEZAR PETRESCU 0 MUL DIN VIS NUVELE EDITURA RAMURI Preţul 40 Lei CRAIOVA LUCIAN BLHGH DARIA DRAMĂ EDITURA ARDEALULUI A Apărut R Apărut TîIDOR VIANU FRAGMENTE MODERNE EDITURA CULTURA NAŢIONALĂ Lei 80 LUCIAN BLAGA FEŢELE UNUI VEAC ESSEURl BIBLIOTECA SEMĂNĂTORUL ARAD R Apărut A Apărut TUDOR VIANU DUALISMUL ARTEI Lei 60 G H. D. ffiQGQR LABOREMUS SCRISORI CĂTRE ÎNVĂŢĂTORI EDITURA FUNDAŢIEI CULTURALE „PRINCIPELE CAROL" PREŢUL 20 LEI CAR TEA VREMII COLECŢIE ENCICLOPEDICA îngrijită de NICHIFOR CRAINIC AU A PAR UT: 1. EMANOIL BUCU) A LEGĂTURA ROŞIE nuvele. 2. CHARLES MAURRAS VIITORUL INTELIGENŢII în rom. cu o introducere de T. Vianu. S. ION PILLAT SATUL MEU, VERSURI ■ cu gravuri în lemn de Teodorescu- Sion. 4. LUCIAN BLAGA FENOMENUL ORIGINAR studii filosofice. 5. H. IBSEN FEER GYNT trad. în versuri de Adrian Maniu. fi. Ml HAI D. RALEA INTRODUCERE TN SOCIOLOGIE. 7. LUCIAN BLAGA FAPTA foc dramatic. : EDITURA FUNDAŢIEI CULTURALE PRINCIPELE CAROL © BCU EXEMPLARUL LEI 25.- GÂNDIREA EXEMPLARUL LEI 25.— REDACTORI: CEZAR PETRESCU ŞI NICHIFOR CRAINIC APARE ODATA PE LUNĂ REDACŢIA: PALATUL SINDICATULUI ZIARIŞTILOR STR. CANTACUZINONo. 2, BUCUREŞTI PENTRU RECENZII ŞI ANUN fAREA APARIŢIEI, CASELE DE EDITURA ŞI DOMNII AUTORI SUNT RUGAŢI A TRIMIiE CATE UN EXEMPLAR. — MANUSCRISELE NEPUBLICATE SE ARD. CĂRŢILE Şl MANUSCRISELE RUGAM SA FIE ADRESATE REVISTEI STRADA CANTACUZINO No. 2. — BUCUREŞTI iii)iiiiiMiiiiMiMiriitjiiiiiiitiiniiiiiiiiii:iiiiiiiiiMiniiuiiiiiiiiiiiiiiiiMiiiiiiiiiiiiiini