► ANUL VI No. 2 © BCU Cluj GÂNDIREA E T H O S de ' AL. BUSUIOCEANU 1 Gândul poetic e gând metaforic. Neraţional, îmbibat întotdeauna de emoţii, plastic şi când sensul lui e abstract, mecanismul lui logic, strecurat fără de veste, ar fi în stare să reducă la absurd şi cea mai severă gândire raţională a unui spirit logic. Cea mai simplă din metafore e, în adevăr, o răsturnare a oricărui bun simţ. Raţional, ea te aruncă în confuzie, iar dacă nu-i poţi rezista, o primeşti uimit ca de un miracol. E absurdă, —şi e totuşi adevărată ca o axiomă matematică! — Ce bizar mecanism logic poate explica un asemenea paradox? Două noţiuni cu totul disparate, împrumutate la întâmplare din ordine de lucruri diferite, fără nici o legătură între ele, sunt asociate întâmplător prin cine ştie ce vagă asemănare ori coincidenţă, care nu le-ar putea da în niciun caz nici o identitate. Logic, o asemenea asociere, de care mintea fiecăruia e în stare numai in vis, n’ar închide în ea nici o virtute creatoare, niciun mecanism mai complicat, şi adeseori nici chiar puterea de a se menţine mai mult timp în conştiinţă. Poetic însă, asocierea aceasta poate fi începutul celor mai extraordinare descoperiri. Un mecanism neprevăzut, extrem de delicat, şi care nu mai e la îndemâna tuturor, intervine răsturnând întreaga logică raţională. Un fel de uitare, de renunţare la realitate, ne face să închidem ochii, fără ştirea noastră, asupra singurului amănunt logic care justipca asocierea, acea vagă asemănare sau coincidenţă, pe care o şi suprimăm. Şi fără ea, împotriva ei chiar, nu mai asociem,, dâr identipcăm cele două noţiuni—nu prin vreo nouă asemănare ori contiguitate, ci tocmai prin ce în ele era absolut contrariu. Metafora e în felul acesta încheiată, simplă, desăvârşită în sine însăşi, şi seducătoare: O pafta de aur, prinsă fără veste, în apa de mătasă a unei haine- Un poet va scrie astfel, în perfectă logică poetică: „Coada de păun a nopţii — cerul“, sau „Din genele de stuf ale livezii strâng lacrimi de văpaie—licurici*1, „Gura ta—fluture de văpaie“ „Gura ta—strugure’ngheţat“, ori „Tristă, luna moare veghind la căpătâiul lumii 49 © BCU Cluj Gramaticii vechi au observat altfel de mult ciudăţenia aceasta logică a figurilor poetice. Cu un cuvânt pedant, care exprimă însă concis, ei au şi botezat-o Kara/pEoi?. Răsturnare a ordinii raţionale, logică a ilogicului, ea e ca o eclipsă a raţiunii în gândirea poetică amăgită întotdeauna ca de un vis. O uitare a realităţii, o negaţie a ei. şi totuşi nu rar, extraordinarul instrument de definiţie şi de creare tocmai a acestei realităţi. Limbagiul popular şi azi e încă figurat şi plastic, întocmai ca Iimbagiul primitivilor care descopereau lumea şi îşi creeau ideile, nu raţional, ci metaforic. împotriva oricărei consecvenţe logice, a însăşi realităţii, metafora e astfel unul din cele mai perfecte instrumente de sinteză ale gândirii, aşa cum în universul matematic de exemplu, perfect instrument logic e şi geometria ireală care acordă lumii mai mult decât cele trei dimensiuni. Logica poetică întreagă nu posedă alt mecanism mai simplu sau mai complicat decât acesta. Un univers închis, perfect în sine însuşi, sferic, metafora e şi elementul şi definiţia complectă a gândirii poetice. Căci prin acelaşi mecanism, simplu, ireproşabil,— asociaţie - catacreză — asociaţie— gândul poetic îşi realizează şi desfăşurarea, cum îşi luase şi începutul. Cina din alta, sau cbemându-se una pe alta, metaforele se înlănţuiesc sau se învoaltă, în generaţie prească, aşa cum în ocbianul caleidoscopic se nasc logic arabescurile colorate. In miezul oricărui poem însă, ca în miezul caleidoscopului, rămâne o metaforă iniţială—să numim, cu psihologii, intuiţie, această bizară răsturnare a logicei? — din care se vor naşte apoi firesc toate celelalte. Si voi transcrie aici, pentru analiză, un pasagiu biblic (din care se poate vedea că şi la Dumnezeu tot prin metafore se ajunge): „Frumoase sunt picioarele în încălţămintea ta, faţă de Domn! Tivul rotund al coapsei tale — lănţişor de pus la gât, lucrat parcă de mâna unui meşter iscusit. Pântecele tău — pahar rotund, din care nu lipseşte vinul aromat. Trupul tău — un snop de grâu, încins cu crini. Sânii tăi sunt ca doi pui de cerbi, gemenii unei căprioare. Gâtul tău, turn de pldeş; ochii tăi ca iazurile Hesbonului de lângă poarta Bat Rabim; nasul tău ca turnul Libanului privind către Damasc. Capul tău cum e Carmelul, iar părul ca o purpură împărătească. Şi un împărat ar fi înlănţuit de pletele tale— Ce frumoasă şi plăcută eşti iubito, în mijlocul desfătărilor! Trupul tău e ca finicul, sânii—struguri. Şi îmi zic: „Mă voi sui în pnic şi îi voi prinde crengile!1' Htunci sânii tăi vor fi ca strugurii din vie, suflarea ta ca mirosul merelor. Iar gura ta va turna vinul scump care va curge lin răsplătindu-mi desmierdările, şi ne va aluneca pe buze când vom adormi!" 2 Cum e posibilă totuşi această aberaţie logică, metafora, prin însăşi elementele cele mai logice ale gândirii? Căci simplul mecanism al catacrezei, el însuşi nu e în stare s’o explice şi până în cea mai adâncă intimitate. Cu aceleaşi elemente, logica raţională va ajunge la alte desvoltări,. normale si conforme realităţii. Catacreza nu e dată în înşăşi elementele formale ale metaforei. Ci, deviind, ea e mai degrabă o distracţie dela funcţiunile lor normale. Cum e posibilă această deviare? Să privim mai deaproape.’ — Un poem, o perifrază poetică, o metaforă, nu sunt logică pură, simplu mecanism raţional în care, elemente date în condiţii date, îşi găsesc dela sine desvoltarea, întocmai ca un calcul matematic bine pregătit pe un calculator mecanic Logica raţională are ceva din acest calculator mecanic. De am putea închipui o minte îndeajuns de vastă, o raţiune universală, căreia să-i fie date posibilităţile tuturor axiomelor şi a tuturor combinaţiilor silogistice, am putea fi siguri că un asemenea vast calculator logic, fără nicio personalitate, ar fi în stare să găsească dela sine, fără greş toate adevărurile raţionale cu care se mândreşte ştiinţa. Nimic n’ar putea scăpa, în adevăr, termicei lui perfecte—adevăruri ale geometriei, euclidiene, neeuclidiene, adevăruri ale vieţii practice, sau neadevăruri ale vieţii, — dela calculul valutei aur şi până Ia inelele lui Saturn, totul ar fl tangibil, cu uşurinţă şi perfecţie, logicei universale a unei astfel de maşini. Personalitatea n’ar putea decât s’o încurce, şi s’o târască la erori. — Dar ce poeme, ce parafraze poetice, ce metafore, ar fi în stare să inventeze ea? De unde ar găsi puterea acelei miraculoase negaţii a realităţii, puterea de. a se sustrage propriului ei mecanism, pentru a putea alege, asocia arbitrar, pentru a se putea înşela ea’pe ea însăşi, şi a creea acele splendide minciuni perfecte care ar face să-i plesnească mecanismul? 50 © BCU In miezul oricărui poem, şi a oricărei metafore e întotdeauna o personalitate. Ilogică şi iraţională în esenţă, ea e anterioară oricărui mecanism, şi singură îşi creiază propriile-i legi. O logică sau alta îi sunt proprii deopotrivă, fiindcă conflictul dintre ele nu atinge însăşi substanţa ei intimă. Sunt moduri de manifestare derivate, care demonstrează adaptări deosebite lucrurilor. Sub mecanismul logic însă al raţiunii, oricât de strict ar fi şi de rigid, rămâne această posibilitate a eului de a se elibera, şi printr’un nou mecanism de a-şi creea o altă ordine de lucruri. Spărtura aceasta în ordinea raţională e metafora. Mai mult decât un mecanism dar, — Eul însuşi în manifestare. Asemeni gestului, asemeni exclamaţiei, ea conţine ceva cu desăvârşire primar şi nedemonstrabil, anterior oricărei logici. îln adevăr metaforic e din pricina aceasta tot atât de neîndoelnic şi ireductibil ca o axiomă. Nimeni nu va putea demonstra adevărul unei metafore, cum nu va putea demonstra că unul şi cu unul fac două. Şi pentru una şi pentru cealaltă, evidenţa e dată în însăşi afirmaţia lor. ■ . 3 • ■ . •- Sunt în noi, prin urmare posibilităţile a două înţelegeri. Cina — să-i zic inferioară ? — logică, raţională, şi conformă realităţii. O posedăm toţi ca un mecanism prin care ne adaptăm vieţii in chipul cel mai economic. Cealaltă — ilogică, iraţională, în conflict perpetuu cu realitatea în care caută întotdeauna o spărtură. O posedăm şi pe aceasta aproape toţi, dacă nu activ, în sensul de a provoca noi înşine spărtura care să ne înlesnească evadarea din realitate, cel puţin pasiv, atât cât să ne putem lăsa uneori târâţi la evadare de alţii mai îndrăsneţi. Absurditatea ei ne fascinează, şi când nu suntem în stare să o urmărim în deajuns. Când isbutim însă a ne elibera şi. prin noi înşine ori prin alţii, a âtinge culmea aceasta a nebuniei — dincolo de logică şi de realitate — atunci e o beţie şi un cântec. O clipă singură e de ajuns ca să-ţi strecoare în suflet ca licoarea unei pasiuni ce nu se va mai stinge. Presimţirea ori amintirea acestei neîncercuite spiritualităţi pe care ai putea-o atinge de n’ar fi cercurile de oţel ale propriei tale raţiuni, te va chinui întotdeauna. E întocmai, presimţirea ori amintirea, de care vorbeşte Platon, a unei lumi superioare, ideale, căreia i ai aparţinut odată, şi îi vei aparţine, când te vei libera de mecanismul vieţii Ethos! Arta — şi de rândul acesta, nu metafora, nici poezia, ci arta în înţelesul cel mai larg — nu e mai mult decât această înălţare către ethos. Şi nu arta numai, cea legată de o tehnică artistică, dar viaţa însăşi, înţeleasă ca o operă de artă, epic trăită, liric, tragic, nu e nici ea cu nimic mai mult decât sbuciumul acesta de desprindere din logic, din mecanic, şi de cufundare în absolut. Cei mai mulţi nu vom cuteza niciodată să o năzuim. Logica ne împiedică a fi asemeni zeilor, dar ea e sigură, e practică, e economică. O umanitate de poeţi şi de eroi ar ajunge repede la destrămare. Vom privi eroii deci mai de departe, îi vom lăsa să ne atingă sufletul fără nici o teamă, fiindcă noi suntem senini şi calmi întocmai ca viorile care nu ştiu nimic de sunetul pe care îl pot scoate, cel mult, îi vom petrece ascultători până în zare, până unde lumea e sigură, iar când aventura ar putea să înceapă, ne vom întoarce liniştiţi aştentând sfârşitul ei. Arta începe însă tocmai dela acea margine de zare. Intre realitate şi idealitate, e nevoie de acea clipă unică de uitare şi de răsturnare a logicei — catacreza. Intr’o metaforă ea ooate fi realizată uneori cu uşurinţă, fără voie, şi de un spirit raţional In marile creeaţii însă, preţul ei e mai întotdeauna o mare suferinţă. In etape, care înseamnă tot atâtea bătălii, victorii sau dezastre, ea îşi primeşte o realizare care nu întotdeauna e complectă. Şi din succesiunea aceasta se va naşte şi erarhia expresiilor artistice pe care, întrunită ori incomplectă, o vom întâlni în opera oricărui mare artist. 4 In tinereţea popoarelor expresia artistică a gândului lor şi a vieţii lor, e epică. Din lumea abia organizată a experîenţii, cugetarea n’a găsit încă secretul de a se elibera. Viaţa materială o stăpâneşte încă, dură, înlănţuitoare. Zeii înşişi împrumută formele materiale şi se supun logicei rigide a destinului. Logică de aramă, implacabilă şi fatală, urmărindu-te şi dincolo de raţiune, ca de teama unei liberări care ar putea veni 51 prea de vreme. Germenele de revoltă însă, al „sacrei nebunii“ platonice, încolţeşte şi în sufletele astfel încercuite. Presimţirea unei alte lumi, dincolo de cea materială, poate mai senină, poate mai frumoasă, oricum superioară, înarmează eroii şi-i dispune către fapte mari. Titanicele lupte ale epopeilor încep, — pentru cucerirea unei cetăţi, pentru dobândirea unei femei frumoase — în realitate, pentru lupta în sine, cât mai violentă, cât mai neîndurată, pentru măsurarea aceasta, cea dintâi, a omului cu lumea. Epopeile sunt pline de asemenea zguduitoare revolte, — în care însă omul, împotriva raţiunii şi a logicei nu are decât pumnul. E o eroică a materiei, naivă încă şi copilărească, pe care alte lupte, mai subtile şi mai îndârjite vor întrece-o mai târziu. Căci ceeace se petrece în sufletul învăpăiat al tinereţei unui popor, se poate petrece cu şi mai multă violenţă şi pasiune în sufletul unui om singur- Sunt puţini artiştii, în care formele superioare ale artei lor să şi fi primit realizarea fără asemenea eroice lupte duse uneori până la cea mai cumplită suferinţă. In arta lor poate răsunetele acestei lupte să nici nu le întâlnim. Forme superioare, mai senine, o pot întrece şi face inutilă. Ea rămâne îndărăt, ca o bătălie câştigată, pe care acum expresiile împăcate ale victoriei o încunună. Dar sunt artişti, şi dintre cei mai mari, în care eroica aceasta însăşi e expresia din urmă a artei lor. Unul singur va p de ajuns pentru a înţelege ce e această epică a supetului în artă - Micpelangelo. La Roma, în Capela sixtină, Judecata de apoi. Micpelangelo creease atunci pe David, gigantul de piatră în care liniile întinse ca nişte oţele sunt just atât de încordate încât să-ţi dea ideea unui echilibru în clipa de-a fi rupt, şi atinsese marea seninătate din „Pietatea" dela S- Petru, în care plânsul morţii e aproape un cântec al vieţii. Lupte noi se aprindeau în el, şi ca într’o epopee a tinereţii, în Judecata de apoi aveau să isbuc-nească cu o violenţă pe care el însuşi n’o mai exprimase. Trupuri plastice, atletice, în care penelul isbutise a face cât şi dalta. Ordine arhitectonică, strâns logică, în care extraordinara aglomerare de trupuri e încheiată şi redusă la o perfectă unitate. Plastică şi arhitectonică, concepţia lui ar fi trebuit să închidă în sine acea statică echilibrată a materiei, care e logica sculpturii şi a arhitecturii. Nimic însă din această logică. Un vârtej cumplit de forme înlănţuite şi contorzionate, se răsuceşte ameţitor în jurul centrului. O prăvălire vertiginoasă, care începe cu acel grup superior ce se năruie prins de coloana dărâmată, şi se continuă apoi prin celelalte grupuri cu expresii spăimântate şi teribile. In centrul întregului vârtej, Isus, cu chipul nu de mântuitor, ci mai de grabă al unui Jupiter teribil, el însuşi e o concentrare a mişcări. Gestul lui indică prăvălirea, o face mai vertiginoasă, prin atracţia şi concentrarea pe care i-o dă însuşi centrul în mişcare. Şi în jurul aureolei lui luminoase, fondul sumbru de albastru ca cobaltul se roteşte acum atras ca de o prăpastie. - Nu e extraordinară lupta aceasta de titan a sculptorului — Micbelangelo şi în pictură e un sculptor — de a distruge prin mişcare, prin acest nelimitat pe care el îl introduce în limitat, — însăşi logica materiei plastice? Căci ce e în judecata de apoi, e şi în cele mai multe din sculpturile lui Micljelangelo: O suferinţă parcă, fără margini, de a gândi prin ce e mai puţin spiritual şi mai închis în linii care nu se pot sfărâma: piatra. De sub logica aceasta a pietrii, el găsea totuşi puterea de a scăpa, dându-i mişcarea care o spiritualiza şi o făcea nelimitată. Aspră luptă însă, şi cu preţul câtor violenţe câştigată. Expresia ei nu putea fi cu desăvârşire împăcată. Avea să poarte întotdeauna urma acestei epice încordări. 5 Beţia sacră a liberării, lirica senină şi iluminată, nu vine până când lupta aceasta n’a încetat şi n’a fost câştigată. Mulţi nici nu vor atinge-o niciodată, sau, o clipă doar răsplătiţi de ea, nu vor mai avea vremea să o exprime. Când au gustat-o însă, şi deasupra oricăror înlănţuiri, s’au cufundat în lumina ei, expresia lor e atunci un cântec şi un extaz. O numim uneori mistică, fiindcă în ciasul ei nu mai putem descoperi nimic din logica şi raţionalitatea propriei noastre gândiri. Ceva imediat, descătuşat de lănţi-şoarele subtile ale raţiunii, ceva ca o identitate a gândului cu propriul său obiect, îi dă atunci o libertate şi o neţărmurire care logicei îi pare misterioasă. Gândul liric, gândul mistic, gândul muzical şi în cele mai materiale dintre arte, nu e altceva decât eliberarea şi seninătatea aceasta. 52 © BCU El e rar. In spirite titanice ca al lui Micljelangelo, destinat parcă mai mult la lupta cu materia decât la extazul spiritului, asemenea desăvârşită, mistică seninătate, nu s’a ivit mai mult decât odată în viaţă: Cupola S-tului Petru. Logica raţională, matematică, a liniei arhitectonice nu-i mai putea reţine spiritul. Sub magia inspiraţiei, ea însăşi se spiritualiza. Bazilica întreagă, uriaşe, nemaiîntrecută în vastitate, e un foc ameţitor de linii şi iluzii. Ochiul nu mai poate prinde dimensiuni şi proporţii reale. Perspective gigantice frâng însăşi optica. Iţi trebue să te măsori tu însuţi, un pitic, cineştie cărui infim amănunt al acelei formidabile arhitecturi, ca să înţelegi dimensiunile ce te înconjoară. O clipă numai, şi iluzia îşi face iar loc. Liniile se vor dematerializa din nou. Iar deasupra acestei uimitoare iluzii arhitectonice, e aruncată şi mai uimitoarea iluzie a cupolei. Coaste uriaşe, arcuite, ca cercul unor arbori de oţel pe care o mână de gigant i-ar p prins de vârfuri întrunindu-i strâns, susţin un rând, două, patru, de ferestre şi etaje, — o arhitectură fără asemănare, în care parcă, prin aceleaşi linii, gândul fără piedici al artistului a vrut să dea şi casa omenească şi perfecţia de boltă a cerului. Iar dedesubt, spaţiul bazilicei însăşi se lărgeşte şi se înalţă, într’un echilibru perfect, exprimând parcă, — în arcuri ce se suprapun şi se întretaie limitându-se, însăşi nemărginirea. Sub liniile ei, eşti calm, senin, şi cu desăvârşire, tu însuţi perfect. Asemeni zeilor — nu însă zei. Sborul iluminat în nemărginire, îşi are întoarceri şi căderi prometeice. Dezastre cu atât mai mari, cu cât mai mare e eliberarea. Logica vieţii ne redobândeşte curând şi ne absoarbe în angrenajul ei, ca un mecanism care el însuşi, pentru a dura, trebuie să fie perfect. Clipa de uitare însă, de negare a- realităţii, care ne eliberase, o plătim acuma scump. Căderea nu mai e nici lirică, nici epică, — e tragică. Expresia ei e un ţipăt, ori un gemăt înăbuşit. Nu mai puţin dematerializat însă, şi iluminat, căci amintirea lumii ideale, odată atinsă, nu mai poate p ştearsă. E ceeace dă preţul de sublim şi măreţie al tragediei. Ne vom întoarce tot la Micpelangelo. In el căderile de Prometeu sunt mai sgudui-toare şi mai multe decât în oricare altul. Spiritualitatea marmorelor lui are aproape întotdeauna ceva din această dureroasă înlănţuire, după eliberare. O suferinţă abia încăpută, de vulcan în care nu s'au stins încă revoltele interioare. In sclavii destinaţi mormântului lui Iuliu al II-lea, în pgurile lui de titani, rămase încă neisprăvite, dar şi mai mult decât în toate, în Moise, e acelaşi tragic sentiment de captivitate abia înlănţuită, — chip ameninţător şi spăimântat; gest îndoit spre sine însuşi, ca o apărare, şi privire cruntă înpgându-se departe ca o lamă; trup înfricoşetor, gigantic, ar putea răsturna munţi, dar pironit ca de o putere nevăzută şi ţinut în încordare. Nu ştii —bestie sau om? Divinitate infernală în clipa de a medita revolta —sau un semizeu înfrânt, aruncat iarăşi pe pământ? Barba coboară acoperindu-i pieptul, ca un mănunchi de şerpi încolăciţi, iar degetele lui crispându-se în ondularea ei stufoasă parc’ar muşca fuiorii lungi. — De ameninţare? de mânie? de durere? E aceiaşi tragică oscilaţie a gândului, pe care i-o citeşti în figura întreagă — în fruntea încornorată şi umbrilă în cârlionţi de satir, în brazdele adânci care îi frâng liniile feţii, sau în ochii imenşi ce se adâncesc acoperindu-i monstruos aproape întreg obrazul. N’ai putea să ţi-o închipui mai teribilă, mai tragică, figura mâniată şi înspăimântată a profetului în clipa de a sfărâma tablele legii. E în ea şi durerea strigătoare a eroului întors iar între oameni, şi superioara iluminare a celui care singur auzise glasul tunător al lui Ehova, şi ameninţarea, înlănţuită însă nu supusă, a întoarcerii pe munte. — Destinul întreg al eroului e închis astfel într’un singur gest tragic. Mai mult decât atât, arta nici nu va putea exprima. Tragedia e etapa cea din urmă. Cea mai puţin senină, cea mai dureroasă, însă şi cea mai complectă. — Dincolo de ea, drumuri noi nu se deschid decât doar pentru noi eroici. 6 © BCU Cluj ■ cJ- CEI DOI ORBI DE T. ARGHEZI Mergindg -ŞI Domnul drumurile sfinte Doi orbi ieşiră Domnului nainte. Legaţi de braţ şi spînzuraţi în bîte Păreau, iscaţi din depătare, O plăsmuire cu-arătări urîte, Cu coarne, cu spinări şi opt picioare. Născuţi în beznă ca 'ntr’un mît de apă, Ei au rămas încătuşaţi de-o groapă Şi s’au tîrît şi-au dibuit domol, Ca mărăcinii fără de tulpină Pe-o ne’ntreruptă margine de gol, Intre lumină şi ’ntre rădăcină. - Mîntuitorule! strigară cât putură, Trimite orbilor căutătură, Spintecă gloata cu cuvîntul Că ne strivesc bolnavii şi ne ceartă, Şi porunceşte a cădea pămîntul De pe lumina ochilor—pe moartă. Iisus întinse mâna, şi S’a luminat lumea de zi. © BCU Cluj CRAII DE CURTEA-VECHE DE MATEIU ION CARAGIALE Que voulez-vous, nous sommes ici aux portes de l’Orient, oă toui est pris â la Idgire... Raymond Poincar6 ÎNTÂMPINAREA crailor ... au tapis-franc nous dtions râunis. L. Protat Cu toate că, în ajun chiar, îmi făgăduisem cu jurământ să mă întorc de vreme acasă, tocmai atunci mă întorsesem mai târziu: a doua zi spre amiazi. Noaptea mă apuca în aşternut. Pierdusem răbojul timpului. Aşi fi dormit înainte, dus, fără sgomotoasa sosire a unei scrisori, pentru care trebuia neaoărat să iscălesc de primire- Trezit din somn sunt mahmur, ursuz, ciufut. Nu iscălii. Mormăii'.numai să fiu lăsat în pace. Aţipii iarăşi, dar pentru scurtă vreme- Sărăcia de epistolă se înfiinţa din nou,,însoţită de cruda lumină a unei lămpi- Mişelul de poştaş găsise de cuviinţă să mă iscălească cu mâna lui. Nu îi fusei recunoscător. Urăsc scrisorile. Nu ştiu să fi primit de când sunt decât una, dela bunul meu amic Ubry, care să îmi fi adus o veste fericită. Am groază de scrisori. Pe atunci le ardeam fără să le deschid- Asta era soarta ce o aştepta şi pe noua sosită. Cunoscând scrisul, ghicisem cuprinsul. Ştiam pe de rost nesărata plachie de sfaturi şi de dojane ce mi se slujea de acasă cam la fiecare început de lună; sfaturi să purced cu bărbăţie pe calea muncii, dojane că nu mă mai înduplecam să purced odată. Şi, în coadă, nelipsita urare ca Dumnezeu să mă aibă în sfânta sa pază. Amin! In halul însă în care mă aflam, mi-ar fi fost peste putinţă să pornesc pe orice fel de cale. Nici în pat nu mă puteam mişca. Deşurubat dela încheeturi, cu şalele frânte mi se părea că ajunsesem în stare de piftie. In mintea mea aburită, mijiffrica să nu mă fi lovit damblaua. ^ Nu, dar însfârşit mă răsbise. De o lună, pe tăcute şi nerăsuflate, cu nădejde şi temei, o dusesem într’o băutură, un craialâc, un joc. In anii din urmă, fusesem greu încercat de împrejurări; mica mea luntre o bătuseră valuri mari. Mă apărasem prost şi, scârbit de toate peste măsură, năzuisem să aflu într’o viaţă de stricăciune uitarea. O luasem numai cam repede şi mă vedeam în curând silit săjdepun armele. Mă lăsau puterile. In acea seară, eram în aşa hal de sfârşeală că nu aşi fi crezut să mă pot scula nici să fi luat casa foc. D3r deodată ma pomenii cu mine în mijlocul odăii, 55 ' © BCU Cluj în picioare, uitându-mă speriat la cezsornic. îmi adusesem aminte că eram poftit la masă de Pantazi. , ; Ce noroc că mă deşteptase; mare noroc! Privii acum cu recunoştinţă scrisoarea părintească: fără ea scăpăm întâlnirea cu cel mai scump prieten. Mă îmbrăcai şi ieşii. Era, spre căderea iernii, o vreme de lacrimi. Deşi nu plouase, tot era ud; şgpiaburile plângeau, ramurile copacilor desfrunziţi picurau, pe tulpine şi pe uluci se prelingeau, ca o sudoare rece, stropi groşi. Ăsta e timpul care îndeamnă cel mai mult la băutură; rarii trecători ce se prefirau prin ceaţă erau mai toţi afumaţi. Un lungan, coborând prispa unei cârciumi, căzu grămadă şi nu se mai sculă. Intorsei capul desgustat. Birtul ales pentru acea seară fiind tocmai în Covaci, luai o birjă, lucru cuminte, de oarece, la sosirea mea, ceilalţi mosafiri erau la a doua ţuică, iar oaspetele la a treia. Mă arătai mirat că se înfiinţaseră cu toţii aşa de vreme; Pantazi însă mă lămuri că el venise deadreptul de acasă, iar Paşadia cu Pirgu, deadreptul şi ei dela club, vremea fiind prea urâtă ca să maî zăbovească la aperitive. Pantazi porunci încă un rând de ţuici. Dar voia bună ce ne urarăm ciocnind, lipsea cu totul. Mă temui să nu adorm iar. In sala unde grosolana petrecere negustorească pornise să se înfierbânte — era într’o Sâmbătă —masa noastră avea aerul unui ospăţ de înmormântare. Borşul cu smântână şi ardei verde fu sorbit în tăcere. Nici unul din meseni nu ridica octjii din taler. Pirgu, în deosebi, părea frământat de o mâhnire neagră. Hşi p deschis eu vorba dacă lăutarii nu ar p început tocmai un vals, care era una din slăbiciunile lui Pantazi, un vals domol, voluptuos şi trist, aproape funebru. In legănarea lui molatecă, pâlpâia, nostalgică şi sumbră fără sfârşit, o patimă aşa sfâşietoare că însăşi plăcerea de a îl asculta era amestecată cu suferinţă. De îndată ce coardele încătuşate porniseră să îngâne amara destăinuire, sub vraja adâncă a melodiei, întreaga sală amuţise. Tot mai învăluită, mai joasă, mai înceată, mărturisind duioşii şi desamăgiri, rătăciri şi cţpnurî, remuşcări şi căinţe, cântarea înnecată de dor, se îndepărta, se stingea, suspinând până la capăt, pierdută, o prea târzie şi zadarnică chemare. Pantazi îşi şterse ocţ)ii umezi. — „HI)"! zise Pirgu lui Paşadia făcându-şi privirea galeşă şi glasul dulceag, „ap! cu valsul ăsta ţin să te duc la lăcaşul cel din urmă, cât mai curând; cred că n’ai să mă faci să aştept mult încă această sărbătoare a tinereţelor mele. Ce frumos are să pe, ce frumos! Şi eu beat, cu nenea Pantazi, voi stoarce întristatei adunări lacrimi perbinţi luându-mi, în cuvinte mişcătoare, rămas bun dela în veci neuitatul meu prieten". Paşadia nu zise nimic. — „Da", urmă Pirgu, leşinându-şi şi mai mult glasul şi privirea, „are să pe atât de frumos! Eu am să-ţi duc căvălăriile pe pernă. Şi, la şapte ani, la parastasul cel mare, când au să te desgroape, rămăşag pun că au să te găsească tot dicpisit, tot scorţos, tot fercpeş, fără un fir de păr alb, murat în argint viu şi în spirt ca un gogoşar în sare şi în-oţet". Dar Paşadia nu îl asculta, se gândea aiurea. ■ ■ Scăpa de data asta Pirgu şi îmi părea rău de oarece nu aveam ocpi să îl văd. Rămânând de tânăr singur în Bucureşti, de capul meu, mă ferisem să intru în cârd cu oricine, aşa că, din răstrânsul cerc al cunoştinţelor mele, alese toate pe sprânceană, Gorică Pirgu nu ar p făcut niciodată parte, dacă nu ar p fost tovarăşul nedespărţit al lui Paşadia, de care aveam o evlavie nemărginită. Paşadia era un luceafăr. On joc al întâmplării îl înzestrase cu una din alcătuirile cele mai desăvârşite ce poate avea creerul omenesc. Hm cunoscut deaproape o bună parte din aceia ce sunt socotiţi ca faime ale ţării; la foarte puţini însă dintr’înşii am văzut laolaltă şi aşa minunat cumpănite, atâtea înalte însuşiri ca la acest nedreptăţit ce, de voie, din viaţă, se hărăzise singur uitării. Şi nu ştiu un al doilea care să p stârnit împo-trivă-i atâtea oarbe duşmănii. Huzisem că aceasta îşi o datora în parte înfăţişării. Ce frumos cap avea totuşi! Intr’însul aţipea ceva neliniştitor, atâta patimă înfrânată, atâta trufie aprigă şi paină învrăjbire se destăinuiau în trăsurile feţei sale veştede, în cuta sastisită a buzelor, în puterea nărilor, în acea privire tulbure între pleoapele grele. Iar din ce spunea, cu un glas tărăgănat şi surd, se desprindea, cu amărăciune, o adâncă silă. 56 © BCU Cluj Viaţa lui, din istoria căreia îi se întâmpla rar să desvălue ceva, fusese o crâncenă luptă, începută de timpuriu. Ieşit din oameni cu vază şi stare, fusese oropsit dela naştere, crescuse pe mâini străine, surghiunit apoi în străinătate la învăţătură. întors în ţară, se văzuse jefuit de ai săi, înlăturat, hărţuit, prigonit şi trădat de toată lumea. Ce nu se -uneltise împotriva lui? Cu ce strigătoare nedreptate îi fuseseră întâmpinate lucrările, truda de zi şi noapte a jertfitei sale tinereţi, cum se învoiseră cu toţii să îl îngroape sub tăcere 1 Din grelele încercări de tot soiul, prin cari trecuse atâţia ani de restrişte şi cari ar fi doborît un uriaş, această făptură de per ieşise călită de două ori. Paşadia nu fusese omul resemnării, încrederea în sine şi sângele rece nu îl părăsiseră în cele mai negre clipe; statornic în urmărirea ţelului, el înfrânsese vitregia împrejurărilor, o întorsese cu dibăcie în folosul său. Ca dânsul nimeni nu ştiuse să aştepte şi să rabde, neclintit el pândise norocul la răspântie, îl înşfâcase şi îl siluise ca să îi poată smulge ceeace, în chip firesc, ’i s’ar p cuvenit dela început fără casnă şi sbucium. Odată ajuns se întrecuse, luase văzul tutulor, îi uluise şi îşi făcuse, jugănar cumplit dar cu mănuşi, toate mendrele. Calea măririlor i se deschidea largă, netedă, acum însă că putea năzui la orice, nu mai voi ei nimic şi se retrase. Hm presupus că la temelia acestei hotărîri ciudate a fost întrucâtva şi teama de sine însuşi, pindcă, sub învelişul de ghiaţă din afară, Paşadia ascundea o fire pătimaşă, întortocheată, tenebroasă care, cu toată stăpânirea, se trăda adesea în scăpărări de cinism. Cu veninul ce se îngrămădise în inima sa împietrită, puterea l’ar fi făcut lesne primejdios. Şi nici o încredere la el în virtute, în cinste, în bine, nici o milă sau îngăduială pentru slăbiciunile omeneşti de cari arăta a p cu totul străin. Retragerea sa din politică mirase mai puţin totuşi decât schimbarea ce se petrecuse în felul său de trai. La vârsta când la alţii începe pocăinţa, el, ce totdeauna slujise de pildă vie de cumpărare, se năpustise deodată la desfrâu. Era aceasta darea pe faţă a unei vieţi ce dusese şi până atunci in întuneric, sau reluarea unor vechi deprinderi, de cari râvna de a isbuti îl făcuseră să se desbere un lung şir de ani? — căci prese nu era ca o asemenea năpârleală să fi avut loc de azi pe mâine. Cum nu ştiu, rar însă mi s’a întâmplat să văd jucător aşa frumos, crai aşa ahtiat, băutor aşa măreţ. Dar se putea oare spune că decăzuse ? Nicidecum. De o sobră eleganţă, plin de demnitate în port şi în vorbire, el rămăsese apusean şi om de lume până în vârful unghiilor. Ca să prezideze o înaltă Hdunare sau o Academie, altul nu s'ar p găsit mai potrivit. Cineva care nu l’ar fi cunoscut, văzându-1 trecând seara, când ieşea, ţeapăn şi grav, cu trăsura la pas după el, pentru nimic nu ar fi voit să creadă în ce murdare şi josnice locuri mergea acel impunător domn să se înfunde până la ziuă. Pentru mine, priveliştea acelei vieţi avea ceva copleşitor, în ea bănuiam că se desfăşura o întunecată dramă sufletească a cărei taină rămânea nepătrunsă. Dacă, încercând a reda întru câtva trăsurile acestui nobil chip, am stăruit atât, e pentru că nu am voit să scap prilejul de a îl face să retrăiască înaintea ochilor mei, amintirea lui fiindu-mi scumpă. Deosebit de cutreerătorul culcuşurilor de noapte al destrăbălării bucureştene, în Paşadia, eu am cunoscut un alt om. Dar pe acela îl întâlneam aiurea. La câţiva paşi de Podul-Mogoşoaei, într’o uliţă singuratică, în umbra unei bătrâne grădini fără pori, se ridica, neprimitoare şi posomorâtă o casă veche- Eram unul din rarii privilegiaţi ce treceau pragul acelei bogate locuinţe, unde, până în cel din urmă ungher, se răsfrângea, sever, supetul stăpânului. II găseam în odaia lui de lucru, lăcaş de linişte şi de reculegere, în care nimic nu pătrundea din lumea dinafară. In acea încăpere, căptuşită cu postav de faţa iascăi şi înconjurată peste tot de dulapuri ferecate în pereţi, cu geamurile perdeluite, câte neuitate ceasuri m’a ţinut, pironit în jilţ, convorbirea oaspelui. Miezoasă şi cuprinzătoare, reţinută şi măestrită, fără lăbărţări, rasne şi prisosuri, ea învăluia în mreje puternice, uimea, răpea, fermeca. Paşadia era deopotrivă meşter pe pană şi, în tinereţe, zugrăvise frumos. Era de necrezut cât citise, Istoria o cunoştea ca nimeni altul, ea desăvârşise la dânsul darul înnăscut de a judeca fără să se înşele oamenii; multora, pe atunci, în plină înălţare, el le-a prevăzut, apropiată, trista prăbuşire şi nu pot uita cum, rostind cuvintele cobitoare, ochii îi licăreau siniştri. Paşadia-Măgureanu! Hm privit ca un har al Proniei simpatia ce dânsul a avut pentru mine şi mă mândresc de a fi ciracul acestui mare răsvrătit, atât de stoic, căruia din toate cusururile ce îi găsea lumea, nu mă învoiam a îi recunoaşte decât unul singur — acela însă de neiertat: prieteşugul cu Gorică. 57 © BCU Cluj Gore Pirgu era o lichea fără seamăn şi fără pereche. Nesăratele lui giumbuşlicuri de soitar obrasnic îi scoseseră faima de băiat deştept, la care se adăogase — dece nu se ştie — şi aceea de băiat bun, deşi bun nu era decât de rele- Hcest ctpmiţă avea un suflet de Ijengber şi de cioclu. De mic stricat până la măduvă, giolar, rişcar, slujnicar, înhăitat cu toţi codoşii şi măsluitorii, fusese Veniaminul cafenelei „Cazes" şi Cljerubinul caselor de întâlnire. Mi-a fost silă să cercetez mai cu deamănuntui iţele acestei firi uscate şi triste, care simţea o atragere bolnavă numai pentru ce e murdar şi putred. Pirgu avea în sânge dorul vieţii de desmăţare ţigănească de odinioară dela noi, cu dragostele la mahala, chefurile la mănăstiri, cântecele fără perdea, scârboşeniile şi măs-căriie. Cu jocul de cărţi ce îi slujea de meserie şi cu boalele lumeşti ce îl istoviseră înainte de vreme, acestea erau singurele lucruri de cari ştia să vorbească, întocmindu-i tot temeiul gazului cu care le încânta celor ce îl apreciau mărginirea. Nu era de înţeles dar, ce putea găsi la el Paşadia care dealtmintreli îl despreţuia făţiş, jicnindu-1 şi umi-lindu-1 fără cruţare, de câte ori se ivea prilejul. — „Vezi, te rog", îmi zise el, „nu îl lăsa pe vecinul dumitale să se sinucidă; uite-1, înghite cuţitul “. Intr’adevăr, plin de zel, Gorică lucra în cega rasol cu cuţitul, tăvălea bucata prin maioneză şi, tot cu cuţitul, o băga adânc în gură. Mă făcui că nu văd, nu aud. Pantazi se aplecă să caute ceva sub masă. — „In perceptele sale", urmă Paşadia, „buna creştere elementară glăsueşte: nici cuţitul în legume şi în peşte, nici furculiţa în brânză şi, nici într’un fel, cuţitul în gură. Dar asta de, pentru oameni fini, feciori de boer, nu pentru mitocani, adunătură. Să faci râmâtorul să bea din fedeleş!" Pentru Pirgu, care se credea neîntrecut în cunoaşterea obiceiurilor lumii înalte, nu se putea înfruntare mai sângeroasă. Se reculese însă repede şi îi răspunse ţanţoş lui Paşadia că avea să îl desfiinţeze. „Să mă slăbeşti cu- mofturi de astea", se răţoi el, „că altfel întorc foaia. Hi îmbătrânit nebun"... Ca să împece lucrurile, Pantazi porunci să se destupe şampania, ce, după datina meselor noastre, se sluji în pahare mari. Pirgu nu lăsă să ii se toarne decât un deget, peste care adăogă aproape o litră de apă minerală, nişte borviz uşor. Din tuspatru era singurul care nu ducea la băutură, se putea spune cţnar că mai mult se făcea că bea, umflându-se cu şpriţuri cu sifon, cu sifon albastru. Ii se întâmpla rar totuşi să nu fie beat de dimineaţă şi când se djircljilea se ţinea de tot soiul de posne, după săvârşirea cărora, niţel obraz să fi avut numai, ar fi trebuit să îi fie ruşine să mai dea ocl)i cu lumea. închinând într’un glas în sănătatea lui Pantazi, iubitul nostru oaspe, sorbirăm cu deliciu din băutura înviorătoare. Pirgu îşi muiă doar buzele şi se strâmbă. „Şampanie fără muieri", bombăni el, „nu face două parale". Femeile fuseseră însă, în cljip tjotărât, pentru totdeauna înlăturate dela mesele noastre. Toate încercările lui Gorică de a îi se încuviinţa să îşi poftească o prietenă-două fuseseră zadarnice. Pantazi s’ar fi învoit bucuros, dar Paşadia rămăsese neînduplecat. Ne mărgineam să aruncăm scurte priviri cotoieşti cucoanelor dela mesele vecine care, cam de obicei, ne răspundeau şi ele cu octjiade şirete. Cu căutătura-i tulbure şi posomorâtă, Paşadia desbrăca o durdulie ovreică, aşezată în faţa lui, ceva mai departe. Mă întovărăşii şi eu la această creştinească faptă, ştiind că nu supăram întru nimic pe marele meu prieten. Conştientă de minunata ei frumuseţe răsăriteană în deplină înflorire, albă şi mată ca un cţ)ip de ceară, în care ocljii de catifea ardeau cu o flacără rece între genele de mătase, ea rămânea nemişcată, nepăsătoare, în trufia fără margini a stirpei alese, aşa ca străbunele ei, când erau târâte, despoiate în târgurile de robi sau trase, mai târziu, în besna roşie a veacului de mijloc pe scri-petele lui Torquemada. Stând picior peste picior, rochia îi se ridicase până la genunchi, lăsând să îi se vadă, pale, prin străvezimea ciorapilor negri, pulpele strunguite fără cusur. Când se Ijotărâ să şi-le acopere, fu fără grabă şi fără să roşească. Pirgu pisa cu neruşinare o negustoreasă groasă, cu faţa aprinsă sub suliman, înfoiată şi înzorzonată. Zâmbindu-i galeş, cu ocljii pe jumătate închişi, el ridica paharul, sorbea cu gingăşie, apoi îşi lingea buzele cu poftă. Singur Pantszi nu se uita la nimeni. Visătoare ca totdeauna, privirea îi se perdea aiurea, blândă şi tristă. El făcu semn să mai vie şampanie. . 58 © BCU Dar Pirgu se întrecea cu gluma. Făcând din paharul golit ocljian, cu cealaltă mână trimetea sărutări trupeşei negustorese, care se prăpădea de râs. Paşadia îl sfătui sâ se astâmpere, să nu dea de bucluc. «Frumos ţi-ar sta», îl întrebă el, „să te vezi luat pe sus şi dat afară?". Pirgu îl privi cu despreţuitoare milă. „Mă crezi, pesemne, că sunt ca dumneata să fiu dat afară cu una cu două, terctjea-bercţjea Ijaimana? Cine nu mă cunoaşte aici şi oriunde, cine nu mă iubeşte, unde nu sunt la mine acasă?" Ca să îşi dovedească spusele, se ridică şi trecu la masa negustoresei, căreia îi pupă mâna şi îi vorbi la ureche, dete o raită şi pe la alte mese, oprindu-se mai mult la aceea a frumoasei ovreice. — „M’a întrebat Raşelica“, ne zise întorcându-se, ,,cum un om aşa fin ca mine, fecior de boer, pot să mă adun cu oameni atât de ordinari? Era furioasă. Rm rugat-o să nu ia în seamă; unul, îi am spus, e un biet bătrân stricat, a fost pe vremuri ceva de capul lui, dar acum s’a zaharisit; celălalt e un copil". Paşadia înghiţi şi tăcu. li urmai pilda. Nu îmi ascunsei mirarea de câtă lume cunoştea Pirgu. Lume de tot soiul şi de toată teapa, lume multă, toată lumea. Pe cine nu cunoştea întradevăr, unde nu pătrunsese ? In zăvorâtele case ale negustorimei sperioase şi speriate, în ferecata cetăţue a ovreimei îmbuibate de belşug, în şubredele cuiburi ale râiei ciocoieşti, pretutindeni, Goricâ era primit cu braţele deschise, deşi nu totdeauna pe uşa din faţă. Rămâne de mirare cum nu insufla nicăeri scârbă şi teamă, cum nimeni nu voia să vadă că în potaia acea măruntă ce se ţâra şi se gudura rânjind, pisma ţinea deşteaptă şi asmuţa fără încetare, împotriva tutulor, o fiară spurcată şi capie, pornită pe vrăjmăşie, pe vătămare, pe râu, părând a sluji soartei de unealtă de desalcâtuire şi de nimicire. Mârşăvia nu se sfia dealfel să îşi-o mărturisească, făcându-şi fală din isprăvi, pentru cari legea ar fi trebuit să prevadă puşcăria sau balamucul. De şcolar, îşi ducea prietenii la femei bolnave. Pentru asemenea lucruri se bucura de o închipuire drăcească nesecată. Din aţâţarea la desfrâu, căruia îşi închinase trupul şi sufletul îşi făcuse un apostolat. Iscusit în samsarlâcuri şi pezevenglâcuri, fusese faurul ruinei câtorva feciori de bani gata şi al căderii mai multor femei; mulţumită lui, nume cunoscute se mânjiseră de necinste. Rar se petrecea murdăria în care să nu fi fost amestecat şi dânsul, şi adesea, numai dintr’o crudă şi fără saţiu poflă de a îşi bate joc, pentru care nu se da înapoi, dela nimic: iscodirea, defăimarea, bârfeala, zizania, pâra, ameninţarea cu darea în vileag a tainei încredinţate sau smulse, răvaşele neiscălite — toate îi păreau deopotrivă bune, fiecare după cerinţe. Se năştea întrebarea ce ar fi trebuit dar să mai facă Gore Pirgu ca să treacă drept băiat rău ? Măgulit câ îl admirasem, nu trebui să îl rog de două ori ca să istorisească păţania cea din urmă a Doamnei Mursă. Fu însă întrerupt de plecarea Raşelict)ii- Cu paşi mlă-dioşi, ea se îndreptă spre masa noastră ca să îşi ia mantaua din cuierul vecin. Pirgu sări să o ajute. Era cum nu se poate mai bine Raşelica, şi de minune potrivită; trezita asemănare a femeei cu floarea-o floare neagră de tropice, plină de otravă şi de miere— o deştepta fără voie, mireasma caldă ce se răspândea, ameţitor de pătimaşă, la fiecare din mişcările ei. De aproape însă, fără ca frumuseţea ei să îşi piardă din strălucire, dânsa avea ceva răspingător, în ea se simţea, mai mult decât în alte femei, Eva, străina, duşmana neînpăcată şi vecinică, împrăştietoare de ispită şi de moarte. Privirea ei liniştită, aplecându-se asupra colţului nostru, avu o scăpărare aspră, ciocnindu-se de a lui Paşadia. O urma un fel de ţingău adus din spate şi cam deşelat, cu ochii încercănaţi şi sticloşi, cu obrajii aprinşi de o roşeată nesănătoasă. O tuse seacă îl chinuia fără răgaz. In zâmbetul cu care îşi luă rămas bun dela Pirgu, fu parcă durerea unei despărţiri pentru totdeauna. — «E Mişu», ne şopti Pirgu. «E pe dric, ne lasă. L'a dat gata şi p’ăsta; doi bărbaţi în trei, ani, başca de ce-a mai forfecat pe dealături. Halal să-i fie, straşnică muiere, pe onoarea mea!» Şi către Paşadia: «Ei şi dumneata ai vrea să te arunci, crezi că te ţin meşii? Spune, să ştiu, să-ţi fac vorba, intră chiar în vederile mele». In loc să răspundă, Paşadia îşi sorbi paharul până la picătura cea din urmă. — „La adică, dece te-ai codi?" stărui Pirgu, «tot îţi sună coliva. Parcă nu ştie lumea că demult, numai în miambal şi în magiun îşi mai stă nădejdea? Te vezi pe drojdii, caută să mori încai fericit"... Estimp, o vie mişcare se iscase în tot birtul. Mulţi se sculară dela masă, năpustin-du-se spre ieşire. Se auzeau trâmbiţări, treceau pompierii. Băiatul care ne slujise, ne spuse că nu fusese mai nimic: se aprinsese un coş lângă biserica Curtea-veche, dar fusese stins înainte să sosească tulumbele. Unii dintre mese fiind stăpânii sau chiriaşii caselor din partea locului, fiecare îşi pierduse sărita, la gândul că s’ar fi putut întinde şi la el focul, atât de ameninţător în acele uliţi strâmte, cu clădiri lipite una de alta. Se deschise, vorba despre Curtea-veche, căreia fără biserica cu turlă verde ce îi poartă numele, îi ar fi pierit până şi amintirea. Cu priceperea-i cunoscută, Paşadia ne înşiră cam tot ce se ştia despre acele locuinţe ale vechilor domnitori. Nimic de seamă pe cât părea. Ca întreg târgul, Curtea fusese arsă şi rezidită de numeroase ori şi trebue să fi acoperit o arie întinsă, rămăşiţe de temelii boltite găsindu-se în întreagă mahalaua, de pildă sub birtul unde ne aflam. Cum fusese Curtea era lesne de închipuit, semănând cu mănăstirile, cu trupuri de clădiri multe pentru a putea sălăşlui toată liota şi ţigănia fără întocmire, fără stil, cu nade, umpluturi şi cârpeli, vrednică să slujească, în urâţenia ei, de decor ticăloşiei unei tagme, stăpânitoare plămădită din toate lepădăturile venetice şi din belşug altoită cu sânge ţigănesc. 11 întrebai dacă nu în nestatornicia domniilor şi în teama de năvăliri trebue căutată pricina că nu s’a durat şi la noi măreţ şi trainic ca în flpus? Plăcerea nobilă de a zidi nu a lipsit unora din voevozi; Brâncoveanu bunioară, ridicase pe întinsele lui moşii Curţi bogate. îmi răspunse că nu; iubirea de frumos fiind unul din privilegiile popoarelor de stirpe înaltă şi printre acestea nu putea fi prenumărat şi al nostru, care nu a dat civilizaţiei nimic, li căşună apoi pe Brâncoveanu şi, smulgându-i cuca domnească, scufa de prinţ al Sfintei-Impărăţii, cununa de comite maghiar şi lanţul Sfântului-Hndrei al Rusiei, în câteva trăsuri ni-1 zugrăvi pe un bulibaşă mehenghi vânzător şi slugarnic — un suflet de rob. Că se molipsise şi dânsul de frigurile de a clădi, sădi şi împodobi, ce au bântuit la puternicii timpului era adevărat, dar dela nenorocitul acesta, care a domnit atunci când tumultoasa înflorire a barocului era în toi, ce a rămas? Ce lasă după el: stâlpii dela Hurez, pridvorul dela Mogoşoaia, Potlogii, ce?...— şi cu asemenea marda opăcită şi pocâltită îndrăsnim să ne mai lăudăm? Rr trebui să se isprăvească, odată pentru totdeauna cu istoriile astea că, e mai mare ruşinea! Ieşirea aceasta nu ne surprinse. Paşadia privind şi judecând cu o neînduplecată asprime tot ce era românesc, mergea adesea cu înverşunarea până la a fi de rea-cre-dinţă. Ura ce mocnea într’însul neadormită, se învoita şi se învolbura atunci vajnică, uriaşă, încinzându-1 ca un jăratic, avâhtându-1 ca un talaz. Cum nu i se putea tăgădui nici partea lui de dreptate, găsii de prisos să mă ridic ca să apăr acest trecut, vedeniei căruia pana mea datora o minunată tâmplă de icoane, ce migălisem în tinereţe cu o înduioşare aproape cucernică. Nu fu nici nevoe de oarece Paşadia, singur, reveni întru câtva asupra severei sale păreri. —„E ciudat totuşi", mărturisi' el, „deşi ca artă le găsesc mai prejos chiar decât amintirea lor istorică, vestigiilor acestea umile nu le pot contesta deosebitul farmec. In faţa celor mai neînsemnate, închipuirea mea prinde aripi, mă simt mişcat, mişcat adânc". —„Eu unul te înţeleg", îi zise Pirgu, „pentru că şi dumneata eşti o ruină, o ruină venerabilă, nu însă din cele bine păstrate". Se râse. In felul acesta petreceam noi. Cultul lui Comus ne întrunea, cam de o lună aproape zilnic, la prânz sau la cină- Dar adevărata plăcere o aflam în vorbă, în taifasul ce îmbrăţişa numai lucruri frumoase: călătoriile, artele, literele, istoria—istoria mai ales — plutind în seninătatea slăvilor academice, de unde îl prăbuşea în noroi gluma lui Pirgu. Era întristător cum, în nepregătirea sa, acest vrăjmaş al slovei tipărite rămânea străin de ce discuta. In Pantazi însă, Paşadia întâlnise o minte clară, un spirit înarmat şi liber; un cuvânt mă temeam a nu pierde din luminosul lor schimb de vederi şi de cunoştinţe şi faptul că îmi-au rămas însemnările ce aveam grija să iau de ele, mă consolă, dacă nu mă şi despăgubeşte, de toate pierderile de lucruri ce am suferit dela răsboi încoace. Or, în acea seară, zaifetul trebuia să se spargă de vreme; Paşadia pleca spre miezul nopţii la munte.— „Voi aştepta cu nerăbdare", zise el, „ziua întoarcerii casă ne revedem, la mine". Şi.către Pirgu: „aranjăm şi un mic poker, nu e aşa?—mai înveţi jocul". Pe dată, Pirgu se încinse de o mânie grozavă, de care, ca să se uşureze, icni pe nerăsuflate un potop de scârbe, trecând dela înjurăturile surugieşti la ocările de precupeaţă şi la blestemele de cţnvuţă Hflarăm că înainte de masă, la club, Paşadia care îl juca pe Pirgu cu duşmănie îl scuturase, într'o întâlnire uriaşă de toate paralele. Pirgu pierduse douăzeci-şi cinci de poli şi mai rămăsese dator încă atât. Ca să îl potolească, Pantazi îl întrebă dacă are nevoie de bani? Pirgau răspunse mândru că nu, ceeace ne miră chiar după ce îl văzurăm scoţând, dintr'un plic un teanc de sutari. Jucase toată noaptea, într’o casă particulară la Hrnoteni, drum de fier, şi se umpluse. Paşadia îi ceru datoria. — „Hsta nu!“ zise Pirgu. Pantazi plăti, împărţind bacşizuri grase băeţilorşi lăutarilor. Plecarăm. Dar la ieşire trăsura închisă care îl aştepta pe Paşadia, în ulicioara îngustă din faţa birtului, nu putu să mişte înainte, din pricina unui ghem de oameni care, în râsete şi ţipete, se rostogoli până lângă noi. In mijlocul învălmăşelii, urlând ca o fiară, o femee se lupta cu trei vardişti ţepeni ce abia puteau să o dovedească. Pomenindu-ne cu ea aproape în ^ braţe, tuspatru deterăm un pas înapoi. ’ Bătrână şi veştejită, cu capul desbrobodit şi numai sdrenţe toată, cu un picior desculţ, ea părea, în turba-i cumplită, cu laţele murdare despletite şi cu ochii plini de sânge, o făptură a iadului. Beată moartă, vărsasepe ea şi o trecuse neputinţa ceea ce umplea de o bucurie nebună droaia de derbedei şi de femei pierdute ce îi făceau alai strigând Pena! Pena Corcoduşa! Băgai de seamă eă Pantazi tresări deodată şi păli. Dar la vederea noastră, Corcoduşa fu cuprinsă de o furie oarbă. Ce ne fu dat să auzim ar fi făcut să se cutremure inima cea mai păgână. Pirgu însuşi rămase cu gura căscată. — „Hscultă cu atenţie şi memorizează”, îi şopti Paşadia, „ai ocazia să îţi com-plectezi educaţia de acasă“. Vardiştii îndepărtară beţiva. Pantazi intrase în vorbă cu o fetiţă, ce, zâmbind, îşi aţintise tot timpul asupra acelei triste privelişti a nemernicei omeneşti uitătura vioae şi semeaţă, întrebând-o dacă ştia cine era ticăloasa bătrână, care acum se trântise în mijlocul podului, ca ursul, şi nu mai voia să se scoale. — „E Pena Corcoduşa”, răspunse fetiţa. „S’a îmbătat iar. Când e trează, e cum se cade, dar dacă se ciupeşte, face urât”. După ce îi strecură ceva în mână, Pantazi o mai descusu pe fată. Hflarăm că Pena trăia pe lângă Curtea veche, sta la biserică la pangar, făcea treabă prin piaţă- îndeletnicirea ei de căpetenie era să spele morţii. Fusese şi la balamuc mai demult. Cu mare casnă, vardiştii isbutiseră să o ridice. Când se văzu în picioare şi dete iar cu ochii de noi, se sbârli din nou, gata să reia deacapul prietenoasa i întâmpinare, fiind însă smucită se înnecă şi glasul îi se pierdu în bolboroseli— „Crailor", ne mai strigă totuşi. „Crai de Curtea veche". Vorbise prin ea Oare altcineva, de altădată—cine ştie ? Dar ca această zicere uitată, demult scoasă din întrebuinţare, nimic pe lume nu cred să îi fi putut face lui Pantazi atâtea plăcere, li se luminase faţa, nu se mai sătura de a o rosti. — „E întradevăr", recunoscu Paşadia, o asociaţie de cuvinte din cele mai fericite; lasă pe jos «Curtenii calului de spijă», cu aceeaşi însemnare, din vremea lui Ludovic al treisprezecelea. Hre ceva ecuestru, mistic. Hr fi un minunat titlu pentru o carte». — „Nefericită Pena”, murmură Pantazi cu melancolie, după un răstimp de tăcere, «sărmană fiinţă, aşi fi crezut eu să te mai întâlnesc? De câte nu îmi aduci aminte!» — „Cum, o cunoşti?” întrebă mirat Pirgu. — „Da, e o istorie veche; o istorie de dragoste şi nu de toate zilele. Era pe vremea răsboiului din şaptezeci-şi-şapte. Nu cred să fi pierit încă via amintire ce Ruşii au lăsat aici femeilor, femeilor de toată teapa. R fost o curată nebunie. Pe rogojină, ca sub pologul de horbotă, ploaia de ruble acoperea lacome Danae. In Bucureşti, muscalii aflaseră o Capua. Cucoanele nu mai aveau ochi decât pentru ofiţerii ruşi. Dar acela după care turbaseră era Leuchtenberg Beaubarnaîs, frumosul Serghie, nepotul împăratului. Zadarnic însă aşteptară să îi cadă batista. Căci întâmplarea îl aruncase, din întâia noapte, în braţele unei femei de rând şi din braţele acesteia nu s’a mai putut desprinde. Era o fată de mahala, nu prea tânără, puţin căruntă la tâmple, o ştiam dela balurile mascate şî dela grădînele de vară. Fermecul acestei fiinţe, deobiceiu posacă, mai mult ciudată decât frumoasă, îi sta în oclji, nişte ocţu mari verzi, verzi-tulburi, lături-de-peşte cum le zice românul, genaţi şi sprâncenaţi, cu privirea cam rătăcită. Să fi fost alţii nurii ce ţesură mreaja în care fu prinsă inima ducelui?-se poate; e netăgâtuit numai că, împărtăşită de amândoi deopotrivă, o pătimaşă iubire se aprinse între floarea de maidan şi Făt-frumos în fiinţa căruia se răsfrângeau, întrunite, strălucirile a două cununii împărăteşti. Rămăsese lucru hotărât ca, după răsboi, Pena să îşi urmeze domnul şi stăpânul în Rusia. Leucljtenberg s’a dus să moară ca un cruciat în Balcani. Ii-am însoţit trupul până la Prut. In seara de 19 Octombrie, şaptezeci-şi-şapte, trenul mortuar, cu un vagon prefăcut în paraclis-arzător, unde, între o risipă de făclii şi de candele, preoţii în odăjdii şi cavaleri-garzi în platoşe poleite vegheau racla ascunsă sub flori a eroului, a trecut prin Bucureşti, oprindu-se numai câteva clipe pentru a primi onorurile Din mulţime se ridică un ţipăt sfâşietor şi o femee căzu grămadă. Aţi înţeles cine era. Când s’a deşteptat, a trebuit să o lege. „Sunt de atunci treizeci-şi-trei de anî“. Pantazi îşi scutură ţigara. Trista istorie a Penei nu ne făcu nouă mai puţină plăcere decât lui nepreţuita ei ocară. Paşadia îşi luă rămas bun şi se urcă în caretă— „Iepure şi călătorie sprâncenată" îi strigă Pirgu. Acum, Gorică se împleticea şi îi se încurca limba. Ii lrebui oarecare casnă ca să ne spuie că jucase ca un părinte; răposatul „Poker", în fiinţă n’ar fi jucat mai bine. „Cu toate astea am intrat mesa11, se văicări el, «am intrat şi nu pot afla mângâiere. Dar are să mi-o plătească, şi scump, caiafa asta bătrână, am să-l curăţ». _ Se ţinu de capul nostru să mergem cu el. „Haideţi Domnilor11, ne îmbiă, „tjaideţi, nu vă duc eu Ia rău“. II întrebarăm unde? — „La Arnoteni", ne răspunse, „adevăraţii Arnoteni“. __ _ Nu pentru întâia oară stăruia Pirgu să ne ducă acolo. Ca să ne scăpăm de el, îi făgăduirăm să îl însoţim oricând altădată, oriunde, numai în acea seară nu. La podul Mogoşoaiei ne despărţirăm, Pirgu luând-o spre poştă, noi spre Sărindar. Noaptea era umedă şi rece, ceaţa se făcea tot mai deasă. Mă gândeam tocmai cum să mă văd mai degrabă acasă, în pat, când Pantazi, după obiceiul lui, mă rugă să rămân cu el. Mai era cbip să mă împotrivesc, de fyatâral lui ce nu eram în stare? Căci dacă de Paşadia aveam evlavie, de Pantazi aveam slăbiciune, una porneşte dela cap, cealaltă dela inimă şi oricât s’ar ţine cineva, inima trece înaintea capului. Omul acesta ciudat îmi fusese drag şi înainte de a îl cunoaşte, într’însul mi se părea că găsisem un prieten de când lumea şi adesea, mai mult cţjiar, un alt eu înşu-mi. (Va urma) © BCU Cluj PRIMĂVARĂ DE ZAHAR1A STANCU SbOR svelt şi negru: ’ntâia rândunică Spre soare primăvara mă ridică. Răsare colţu ierbii-amar şi crud Te ştiu pe-aici. Rămân să te aud. Răstoarnă îngeri albi peste grădină Urcioare de mireasmă şi lumină. Un bulgăr mic de soare mi-arde ’n piept Hu înflorit caişii. Te aştept Ca să-mi aduci cuvântul tău blajin Şi mânile învoalte flori de crin. Poteca mea se vrea mai dreaptă, nouă, Cu zări privirea, pleoapa fără rouă, Şi inima pe-o pajişte, cu miei. Rn fulgerat pe-aproape porumbei? Nu, nu! alt pâlc cu aripele ’n cruce... Ştiu : amintirea nu te mai aduce. Plesnesc pe-aproape muguri verzi şi moi. Tristeţe, ’n mine mugurii-ţi desfoi Şi-ţi tremuri crengile pletoase, creşti, Şi ’n rămurirea ta mă cutrupeşti. Te simţ în fiecare mădular, In clopotul din piept ce sună rar Şi în amurgul care o să vie Să-şi scalde ’n ape fiara viorie. CHELTUIELILE DE ÎNGROPĂCIUNE DE O. CREANGĂ V ESTEA grea a telegramei adună, într’o zi, la patul celei stinse, pe toţi copiii, afară de fata din Bucureşti, Margareta. Fiecare îşi avea plânsul său, felul lui de a jeli deosebit de al celorlalţi, Unii jeleau precis pe mama ce a doua zi, era să fie închisă în pământ; alţii vedeau mai mult moartea, distrugerea, fapta ei groaznică. Iar una din fete nu mai zărea, nu mai ştia nimic; durerea i se desprinsese de pricina cea adevărată, rămânând singură, în afară de înfricoşetoarea realităţii ori a amintirilor. însufleţind zvârcolişul micului trup în cuprinsul desorânduît al patului, nu mai avea nici o atingere cu evenimentul întâmplat, cu existenţa sfârşită. Şiroaiele de lacrimi astupaseră totul. Poate chiar aceasta era menirea lor. Opriseră năvala din afară a suferinţii, pentru a o absorbi surdă în ea însăşi. Toţi, după primul ropot de plâns, căutau să se uimească de ceiace fusese de mult aşteptat. Maria le povesti cu ochii şi vocea înăsprite de amărăciune, boala bătrânei şi cele din urmă clipe ale ei. Le arătă pe larg cum o îngrijise, cât a făcut şi cât a cheltuit pentru sănătatea ei. Opt săptămâni zăcuse în pat. Câte doctorii, câtă osteneală şi lacrimi şi câţi bani la doctor s’au mistuit-numai ea ştia. Dădea mereu să se înţeleagă că necăjise destul. Ba chiar repetă de mai multe ori, că-şi dăduse şi cele din urmă economii rămase de la bărbat, cu bolitul mamei. Datoriea de fiică şi o făcuse. Şi cu prisosinţă încă. — Acum e rândul vostru! potrivi ea între şirurile de vorbe, cu care se muncea să dovedească cât se jertfise pentru cea dispărută. Ochii îi erau împăienjeniţi şi astfel nu putea să vadă ce răspundeau chipurile celorlalţi. Totuşi tăcerea lor, părându-i-se urâtă, se simţi înpinsă să vorbeaseă cât mai lămurit. Trebuiau să facă o înmormântare frumoasă. Cât muncise biata mamă şi cât eţunuise până ce-i văzuse pe toţi mari şi la rosturile lor! Tatălui, Dumnezeu să-l ierte, îi plăcuseră până la bătrâneţe petrecerile şi băutura. Ea însă fusese o roabă. Cât se zbătuse ca să i facă pe toţi oameni!. şi slavă Domnului, fiecare îşi avea bucata lui de pâine! Chiar fără de toate acestea, trebuiau, când era vorba de mamă, să facă toate sacrificiile ca s'o petreacă în mod cinstit până la ultimul locaş. Maria dorea să fie o solemnitate demnă. Erau doar şase, în afară de dânsa. O înmormântare sărăcăcioasă i-ar face pe toţi de batjocora lumii. Şi ea nu vroia să fie de râsul mahalalei. Ioneasca din faţă; Dumitreasca, din colţ, atâta aşteptau. Huiseră chiar până atunci, că bătrâna nu avusese foc în odaie şi lapte deajuns. De-ar fi ştiut ele ce îngrijire dăduse dânsa bolnavei, nici n’ar mai fi îndrăznit să-i treacă pe dinainte. Le înşiră apoi câte erau de cumpărat şi câte apucase să târguiască ea. 64 © BCU Cluj Toţi ascultau tăcuţi, văzându-se năpădiţi de o nouă mâhnire, pe lângă aceia cele-o adusese telegrama. Priveau stăruitor figurile lăicerelor de jos şi trimeteau scurte aruncături piezişe Măriei. Toată această vorbărie lungă, împrăştiată în acele împrejurări, când trupul neînsufleţit al mamei era între dânşii, le înăsprea durerea. Impunerile, stăruinţele surorii, astfel cum erau aruncaţe, îi jignea. Cuvintele acestea împiedicau pe fiecare să-şi încordeze suferinţa, mânându-le frânturile gândurilor de la patul răposatei spre cele ce le sunau atât de displăcut la auz. Numai Sofiţa se zbătea mai departe în plânsul ei nestăpânit, fără să simtă cele ce se vorbeau, după cum nici nu-şi dădea seama de ceiace se petrecea într’adevăr, în jurul ei. Cel dintâi ce ţinuse să-şi dea părerea fu bicisnicul şi gângavul Vasile. împins de şuşotelile şi încruntările soţiei, îşi chinui limba, mai împiedecată ca deobiceiu, ca să arăte că dânşii abia putuseră să vină, că şi banii de drum îi luaseră, după multe, anevoioase căutări, în împrumut. Se văită că procesul cu cumnatul îl pierduseră, nu numai că rămăseseră fără casă, dar se şi îndatoraseră până'n gât pentru plătirea avocatului. — Cu dragă inimă am da — întări Ruxanda, strâmbându-şi faţa într'o închipuită suferinţă. Mama lui a fost şi mama mea........... Slavă Domnului, nici odată nu m’am certat cu biata soacră! Dumnezeu s’o ierte! Glasul frânt de plâns, căută să dovedească ceiace i se părea că nu este crezut. — Asemenea discuţii sunt nedemne pentru momentul prin care trecem! curmă sentenţios locotenentul Ionel, schimbul ghimpos de cuvinte ce se legase intre cele două cumnate. El era gata să-şi facă cea mai sfântă datorie- Şi o dovedi repede. Plecă, fără să se mai socotească, la preot, la serviciul pompelor funebre. Eşirea lui hotărâtă păru că limpezeşte aerul. Vorba se mai urmă, în şoaptă la bucătărie, în jurul tablalei pe care se aşeza coliva. Ţinea, printre lacrimi, osândea firea josnică a Ruxandei, potrivind cu degetul o floare văpsită a colivei, se grozăvea că Margareta nu venea nici la înmormântarea mamei, iar, pealocurea, se plângea de zgârcenia bărbatului. Se jelui că trăia numai în certe cu dânsul şi făcu să se înţeleagă că n’aveau ce aştepta de la ea. Pe ici pe colo, pe unde se întâlneau, fraţii îşi mai desprindeau gândul câte puţin de la suferinţa imediată; comunicându-şi unul altuia câte-un amănunt nou din viaţa lor. Fiecare, însă, simţea un fel de stânjenire, găsind că împrejurările din traiul celuilalt, îi interesa mult mai puţin decât trecut, când se întâlniseră. Numai Sofiţa rămânea cutremurată de ultimele sughiţuri de plâns. Nimeni nu putea s’o mai liniştească. Inserarea îi adună iarăşi pe toţi în camera celei moarte. Se simţeau acum toropiţi de oboseală şi de durere, apăsaţi de groaza nopţii de priveghiu, ce avea să înceapă. Acest sentiment de comună istovire, îi strângea pe toţi în firele legăturii de mult timp destrămate. Toate erau în rânduială. Trupul neînsufleţit era pregătit, aşezat în sicriul acoperit cu voalul alb. Numai faţa vestejită îi era descoperită, între cele două lumânări, privirilor ce nu erau parcă în stare să prindă deacolo ceiace ar fi trebuit. O umbră întuneca această figură, şi umbra părea a fi mai mult ceaţa nerăbdătoarei aşteptări a ceiace era să urmeze, decât amărăciunea clipei de pe urmă, îngheţată în trăsuri. Liniştea aceasta grea era întreruptă de adusul lucrurilor pentru solemnitatea de a doua zi. Croitoreasa, care îmbrăcase pe răposata, hotărâse să plece chiar în acea seară la o soră a ei de la ţară ca să-i boteze un copil şi veni cu rugămintea să i se plătească pe dată. Fiindcă locotenentul părea că aţipise, tot Mihaiu, care deschisese încă de multe ori până atunci punga, trebui să achite fetei cât i se cuvenea. La socoteala prezentată, veterinarul protestă cu asprime : — Domnişoară, şi dumneata pe semne cauţi să profiţi de împrejurările triste prin care trecem!..... E prea mult! Prea încărcat! Toţi caută acum să ne speculeze! La auzul acestor vorbe răstite, Sofiţa, ce-şi măcinase de câtva timp cele din urmă zvâcniri ale plânsului, spre uimirea tuturor ce-o ştiau absentă la toate câte se întâmplau în odaie, se ridică dintr’o săritură de pe pat, îşi smulse poşeta dintr’un cui, întin-zând repede croitoresei banii ceruţi. După plecarea acesteia, Mihai mustră mânios pe sora care-1 atinsese cu acest gest insultător. In locul Sofiţei care-şi reîncepu ostenită plânsul, îi răspunse Maria îndârjită de felul cum se tocmea Mihai, când era vorba de înmormântarea mamei. Cel puţin de ocţ)ii lumei se cuvenea să-şi ascundă această schivirniseală! Hvea să ştie tot oraşul acum cu ce suflet îşi îngropau Ştefâneştii maica. Domnişoara Marcella era cinstită şi modestă; îi lucra ei de şase ani... O ştia bine, nu ar p cerut un ban mai mult decât merita... Şi el nu găsise ceva mai bun de făcut, decât să-i arunce aceste cuvinte ofensatoare! — Da, da, are dreptate, se ridică şi Ţinea, cu vocea ei subţire şi precipitată, are să se ştie în tot oraşul că ne scumpim dela cea din urmă îmbrăcăminte a sărmanei mame. E frumos asta? ; — Dumneata n’ai cuvântul! ripostă răstit, celălat. După ce-ai şters-o frumos la bu- cătărie ori de câte ori a fost vorba de vre-o plată, mai găseşti cu cale să critici pe alţii! Ştii Dumneata cât am dat eu astăzi? ' — Huzi Dumneata! se minună, încrucişându-şi mânile !a piept, Maria- — ...Nu că mi-ar părea rău pentru ce-am dat... dar de ce să zvârl banii fără nici-o socotinţă? Hm şase copiii... Şi toţi ticăloşii sunt gata să te tâlhărească cu asemenea ocazii... Hşa dar, pindcă am fost loviţi de-o moarte, să plătim la toţi cu oepii închişi?... — Inimă de piatră! Încă de copil ai avut-o! îi aruncă scârbită Ţinea. Cel cu inima de piatră, căută s’o înfiereze din nou, ceiace aduse amestecul întărâtat al bărbatului. Dela vorbele acestuia, privind cu duşmănie la toţi, focul se întinse cu repeziciune în toată odaia. Şi slabul Vasile şi pătimaşa Sofiţa, în dorinţa potolirii, aruncară frânturi de vorbe aprinzătoare spre vârtejul certei, deasupra căreia se auzea răcnetul gâtuit al Victoriei, care-şi pierduse cumpătul, văzându-şi soţul batjocorit, dupăce susţinuse toată groaza cheltuelilor de până atunci ale înmormântării. — Dar de ce numai noi să fim apăsaţi? Mama nu l-a avut numai pe Mihai... Şi încă să ni se impuie o înmormântare luxoasă! Printre strigătele ameninţătoare ale cumnatelor, locotenentul căuta stăruitor împăciuirea. — E demn asta pentru noi? — Taci şi Dumneata, că ai făcut numai paradă de vorbă! Hi comandat pe mâni clasa doua, ca s’o plătească tot bărbatul meu! — Pe mamă-ta s’o duci cu clasa a treia! Moarta, pe care nu o mai vedea şi nu o mai bănuia nimeni, trezită par’că de sgo-motul asurzitor din greul somn, încerca, fără să izbutească, a-şi face loc în ceartă, să arăte, ca şi alte dăţi, cu greutatea cuvântului ei, de partea cui era dreptatea şi într’acui nedreptatea. Şi dacă era posomorâtă şi cu ochii închişi, se datora parcă numai faptului că nu-i mai cinsteau bătrâneţa, n’o lăsau să vorbeasqă, pentrucă nimeni nu vroia s’o mai asculte. Venirea preotului făcu să se stingă dintr’odată vijelia sfezii, împrăştiindu-i în jurul sicriului. Hcolo însă numai câţiva găsiră, izbucnind în lacrămi, pe mama; ceilalţi conti-nuară, în timpul cititului din cartea sfântă, să vadă vrăjmăşia de care fiecare se vedea atins, declamându-şi în gând restul apărării. H doua zi dimineaţă, sosirea Margaretei fu primită de toţi cu priviri piezişe. Fraţii îşi întorceau încruntaţi ochii dela dânsa, nu voiau să ştie că această fată a Bucureştiului de noapte, e sora lor. Cumnatele însă îi cercetau iscoditoare trupul, îmbrăcămintea-i neagră dar decoltată şi toate mişcările. Simţeau şi interes şi scârbă, pentru această existenţă. Izbucnirea de plâns şi îngenuncherea ei lângă cosciug, fu studiată cu asprime de fiecare. Putea să plângă astfel? Ii venea într’adevăr să îngenunche şi să se roage? Simţea ea într’adevăr durere? Putea să mai simtă? — Mamă, mamă, cum te-ai dus... fără să vin să-ţi vorbesc... fără să mă ierţi! In timp ce pe Sofiţa aceste cuvinte sfâşiate, o aruncară în spasmurile plânsului ei zgomotos, Ţinea şi Maria aruncau ură din ochii întunecoşi, celei ce pângărea cuvântul sfânt de mamă. Plângerea acesteia şi izbucnirea puternică a celeilalte, le umezeau şi lor ochii, căutau însă să se oprească, părându-li-se că dreptul lor de suferinţă era uzurpat de aceia ce le făcuse neamul de batjocoră. Tot cele două osânditoare săriră revoltate când Margareta, în lipsa lui Mihai, se apucă să plătească pitarului ce adusese colacii şi pânde pentru săraci şi covrigii pentru copii. Tocmai pomenile să fie făcute din banii câştigaţi în acel chip ? Intr’astfel aduse, erau să fie ele oare primite de mama ce nu voise toată viaţa să mai audă de fata fu- 66 © BCU gită; puteau oare să pe primite de îngerii cerului ce se spăimântau de toată urâţenia păcatului? Fiindcă era lume străină nu voiră să facă vorbă multă, o cţjemară numai deoparte şi-i spuseră că obiceiul cerea ca pomenile să fie date numai de bărbaţi. In urmă însă, o rugară scurt să nm se mai amestece în treburile înmormântărei, fără să-i explice câtuşi de puţin această din urmă dorinţă a lor. Drept răspuns, fata făcu un batjocoritor şi în acelaş timp ameninţător „aşa" ? retrăgându-se în urmă într’un fund de odaie, unde îşi vărsă în lacrimi o neogoită amărăciune. Dar anume de ce plângea, nu-şi dădea seamă. Pe mama din sicriu, jignirea surorilqr, marea umilinţă a tuturor pălmuindu-i obrazul acum mai mult decât oricând? Poate toate acestea la un loc, poate nici una din ele... Viaţa ei? In drumul spre cimitir, o împinseră la coada convoiului, după fraţi. Nimeni nu se găsea să-i sprijine braţul. Nu putea plânge. Se silea în zădar, parcă toată jalea fusese închisă în vaetele gălăgioase ale celorlalţi. Nimeni nu credea că sufere, nici nu-i îngăduia. Din ce sentiment anume Margareta ţinu să împrăştie o sumedenie de bani celor ce aşteptau pomeni în jurul mormântului ce se astupa, ea însăşi nu-şi dădu seama. Cu atâta grabă îşi deşertă poşeta, încât s’ar fi părut că era hotărâtă să se desfacă repede de tot ce avea. Se îndesă, după terminarea slujbei, să plătească preotului, cantorilor şi oamenilor dela dric. Toţi aceştia rămaseră foarte mulţumiţi de dărnicia „domnişoarei dela Bucureşti1'. Cele două surori mai mari însă scrâşneau de furie, şoptindu-şi într’una sentinţa: Neruşinata 1 Nu vor uita ele o viaţă întreagă cum s’a făcut această îngropăciune. Dar adevărat e că nimeni, nu mai plăti pomenile şi slujba preotului, cantorilor şi oamenilor dela dric, odată ce fuseseră plătiţi, de neruşinata de la Bucureşti. In tot timpul drumului dela ţintirim îndărăt, fură năpădite de-un plâns mai amar decât cel dela început. Felul cum a fost dusă la locuinţa de veci, ceace le dăduse lumina zilei, nu se mai putea niciodată repara. Durerea aceasta era mai copleşitoare decât rămăşiţile celeilalte. — Nu mă aşteptam eu, care am făcut^atâta pentru mama — spuse cu amărăciune Maria în mijlocul mesei unde toţi, afarăjde Margareta care plecase, îmbucau absorbiţi de tristeţa ceasului — nu mă aşteptam, ca înmormântarea s’o ţie aproape toată, nenorocita aceia dela Bucureşti! Miljai, la care se opriră ocinii acuzatoarei, istovit, se luptă cu restul din farfurie ei tăcu. Nimeni nu vroi să mai răspundă. De ce să se mai înţepe? Peste câteva ore erau să se despartă şi cine ştie pentru cât timp... Fiecare îşi avea deacum grijile şi socotelile lui; numai ale lui. ■ ' * - ■ . ■ • La mormântul moartei, vântul suflă în candelă şi o stinse- © BCU Cluj IOAN SE SFÂŞIE ÎN PUSTIE DE L U CI AN B L A GA FAcATORULE de peşteri, de oameni şi sfincşi, unde eşti Eloljim ? Lumea din manile tale-a sburat ca porumbul lui Noe, tu poate şi, astăzi o mai aştepţi tinde eşti Eloţum? Umblăm tulburaţi şi fără de voie, printre puterile nopţii te iscodim, sărutăm în pulbere steaua de subt călcâie şi 'ntrebăm de tine Eloljim. Vântul fără de somn îl oprim şi te’ncercăm cu nările Eloţ)im! ftnimale străine prin spaţii oprim şi le ’ntrebăm de tine Eloţjim. Până în cele din urmă margini privirii— noi sfinţii, noi apele, noi tâlharii; noi pietrele,— drumul întbarcerii nu-1 mai ştim Elotjim, Eloljim! ' 68 © BCU Cluj S OM N NoflPTE întreagă. Dănţuiesc stele în iarbă. Se retrag în pădure şi peşteri potecile. Gornicul nu mai vorbeşte, buţ)e sure s’aşează ca urne pe brazi. In întunericul fără de martori se liniştesc păsări, sânge, ţară şi aventuri în cari veşnic recazi. Dăinuie un suflet în adieri fără azi fără ieri. Cu svonuri surde prin arbori se ridică veacuri fierbinţi, fn somn sângele meu ca un val se trage din mine înapoi în părinţi. SF. FRANCISC ŞI ARTA VREMII SALE DE ALEXANDRU MARCU împlinesc anul acesta şapte veacuri dela trecerea dintre vii, a celui mai popular dintre sfinţii lumii catolice. Văd alaiul smerit al norodului îndreptându-se în pâlcuri dese, către coasta abruptă, pe care sclipeşte in soarele clar al Umbriei verzi, uriaşul monument funerar al Sfântului. Cetatea assisană se va trezi din adormirea ei medievală, va răsuna de glasurile împestriţate ale pelerinilor aduşi de evlavie din cele patru zări. Va forfoti de lume Santa Maria degli Angeli, în vreme ce bisericuţa Porziuncolei, pe care o adăposteşte sub bolţile ei uriaşe, se va strânge, sfioasă, în umilinţa ei sălbatică şi primitivă; vor zbura ciocârliile din lanurile îmbelşugate de rod care străjuesc calea prăfuită ce urcă, pieziş, până sub cetate; vor amuţi şi greerii în scorbura măslinilor bătrâni; se vor înghesui de lume streină gangurile ce împrejmuesc privdorul marei Braziliei; vor încremeni sfinţii lui Giotto şi lui Cavallini, în negura lor, la miile de oclji ce se vor perinda, evlavioşi ori profanatori, pe dinainte-le; va tresări stânca în care moaştele Sfântului se odihnesc în cripta de jos; se vor apleca frunţile prin încăperile joase ale schitului dela San Damiano, se va trage la o parte umbra istovită a Sfintei Clara, ascunsă într’un ungher al grădiniţei de sus. Prăznuirea acestui centenar nu poate rămâne limitată la însemnătatea unui eveniment în lumea catolică, de oarece învăţătura Sf. Francisc a avut mare înrîurire şi asupra artelor, asupra literaturii italiene către sfârşitul Veacului-de-Mijloc. Iar această înrîurire se leagă tocmai de acea Renaştere a literilpr şi artelor care, fiind şi rămânând italiană, a schimbat înfăţişarea culturii şi artei din întreaga Europă, deosebindu-se dela început prin caracterul ei de universalitate. Iată dc ce socotesc bine a mă ocupa de acest centenar al Sf. Francisc, care — de altfel — a format în ultimul timp obiect de preocupare pentru mulţi din literaţii noştri. Faptul acesta mă opreşte de-a repeta aci lucrurile destul de cunoscute cu privire la viaţa ori la doctrina „Sărăcuţului din Assisi". In sdjimb mi se pare mai puţin studiată (epiar şi în patria sa), problema legăturilor dintre doctrina franciscană şi arţa contimporană ei. De această problemă mă voiu ocupa aşa dar în cele ce urmează. Nedeosebindu-se, la prima vedere, de ascetismul medieval, doctrina Sf. Francisc are la bază cea mai înfrigurată credinţă în Dumnezeire, grija de mântuirea sufletului de păcat, părăsirea deci a tot ce este lumesc şi vremelnic, îndrăgirea Spntei Sărăcii întru Domnul, supunerea cea mai umilitoare şi atingerea idealului de desăvârşire morală prin pocăinţă. Profund mistică, această doctrină se manifestă practic prin cel mai nemilos dispreţ faţă de trupul hărăzit maceraţiei prin scorburi, dătătoare de extaz Din acest punct de 70 © BCU Cluj vedere Francisc se dovedeşte a fi rămas un fiu spiritual al misticilor medievali; astfel că ne apare dela început în contradicţie cu cealaltă doctrină pe care a propovăduit-o nii mai puţin: doctrina bunătăţii, a iubirii alinătoare şi mântuitoare. Htâta numai că ascetismul medieval rămâne în umbră, pus alături cu această de-a doua doctrină; reprezintă, e drept, o tradiţie prea legată de Creştinismul medieval ca să poată fi înlăturată, dar nu îndestul de hotărâtoare pentru Francisc, când s’a închegat în mintea sa noul crez mântuitor al lumii. Mistica italiană a sec. XlII-lea cunoaşte alte exemple (mă gândesc mai ales la Jacopone da Todi, deşi tot un franciscan), din care să se vadă că mace-raţia, gândul morţii şi groaza Judecăţii de apoi, n au cotropit mintea lui Francisc în măsura în care a înfrigurat sufletul altor mistici din vremea aceea. De acest lucru trebue, desigur, să se ţină seamă când este să vedem în Sf. Francisc un innovator în ale artei- Fire contemplativă, calmă, adânc înţelegătoare a sufletului omenesc, acest mistic rămâne departe de patima frământată, de exaltarea tragică a Flagelanţilor unui Ranieri Fasani, ori de sălbăticia crudă a anahoreţilor care umpleau văgăunile Hpeninilor din Umbria ori din Hbruzzi. Cu toate că şi el — băiatul neguţătorului Bernardone din Hssisi — şi-a împărţit averea la săraci, a îmbrăcat ciliciul de şiac, încins cu funia umilinţei, şi a proslăvit Sărăcia cea mai desăvârşită a trupului. „Divinul plagiator al lui Isus" a fost nevinovat, serafic, ca îngerii din icoanele lui Fra Angelico, bun cu bunii, bun cu răii, prieten al vrăbiilor, prieten cu sălbăticiunile din codrii Umbriei. N’a prigonit, n’a blestemat, a ştiut să ierte, a dojenit cu gândul totdeauna curat. Venit pe lume să readucă biserica lui Cristos pe calea dreaptă din care se abătuse cu trecerea veacurilor, cu frământările politice din Evul-Mediu de care Papalitatea nu ştiuse a se feri, Francisc nu s’a depărtat o clipă de litera Evangheliei, înţeleasă de el în ceeace este însă mai omenesc în această Carte a Cărţilor. In timp ce alţi mistici puseseră în circulaţie formula unei Dumnezeiri apocaliptice, găsită în Vechiul Testament, strădania lui a stat în a arăta credincioşilor că Dumnezeu nu poate p decât Tatăl bun şi iubitor al tuturor făpturilor Şale, însufleţite şi neînsufleţite. Iar această concepţie, a avut o binefăcătoare înrîurire asupra omului în general, asupra artistului în special, întrucât a promovat acel panteism şi acel simţ al realităţii înconjurătoare, care va schimba din temelii gândul despre artă al meşterilor şi cărturarilor italieni, spre a da putinţă unui Giotto să înlăture tradiţia rigidităţii bizantine, unui Dante, să înnalţe din abstracţia moartă a simbolurilor medievale acel măreţ poem de realităţi sufleteşti care es'e „Divina Commedia". , Marea izbândă franciscană stă în gândul şi voinţa de-a propovădui înfrăţirea, în-tr’o vreme de tragică dezbinare, de-a vorbi în numele celui mai curat altruism, într’o vreme de exclusivism şi de materialism, ca aceea de Ia sfârşitul Veacului-de-Mijloc în Italia. De Dumnezeu nu se teme Sfântul—căci pentru el Dumnezeu nu este Fiinţa biblică, spre care să ridice glasul cu prometeicele apostrofe din Cartea lui Iov■ Nu se teme de Iad, nu se teme de Moartea pe care o socoteşte „soră" mai mare; nu se teme de oarece Sf. Francisc iubeşte: pe Dumnezeu, pe Isus, Fecioara, Omenirea, Iadul, Moartea. Iubeşte totul cu o iubire senină, calmă, lipsită de erotismul şi voluptatea senzuală a altor mistici din timpul acela. • * . - ■ ' - • * * • ■ . : Francisc din Hssisi a fost poet—nu numai ca suflet şi îndrumare—ci în adevăratul înţeles al cuvântului. Nu mă gândesc la / Fioretti. Hceastă legendară biografie hagiografică a „Sărăcuţului", plină de legende poetice, a fost de fapt compilată ori tradusă din latineşte, de un călugăr franciscan, târziu—pe la 1350. Mă gândesc însă la acele „laude" înălţate de Francisc întru gloria lui Dumnezeu şi a tuturor făptuirilor Sale; la acele Laudes crea-turarum, pline de cel mai avântat misticism pânteistic; la acel Cântec al Soarelui, în care curăţenia gândului de înfrăţire universală se întâlneşte cu ingenuitatea folklorică a viersului popular : Lăudat fii, Stăpâne al meu, cu toate făpturile tale, în deosebi cu fratele Soare, pe care, nouă;; nf-kaprinzi;ziua; . ; -că e mândru şi sclipitor cu mare strălucire ; ; ; r' de Tine ne .vorbeşte, el,-Prea Innalte I Lăudat fikStâpâne al;meu,.pentru sora Lună şl pentru Stele; , pe cer le-ai făcut luminoase şi scumpe şi mâridre... Lăudat fie şi pământul, cu ciripit de vrăbii, cu foşnet de păduri, cu înfiorare de flori în crânguri. : ........ : . \ ' Suflet atâta de în. stare de-a poetiza aspectele naturii neînsufleţite, iniţiator al unei doctrine prin definiţie sentimentală şi lirică, Francisc ar'p trebuit jprin definiţie să promoveze, şi să transforme fundamental arta timpului său. Dar aşa a fost în realitate? Şi în ce fel ? . : ; Frâncisc n’a avut1 preocupări literare propriu zise. Nu putea să le aibă. Căci pe vremea când s'ar p ivit în acest suflet astfel de veleităţi, pbezia italiană aproape nu se înfiripase încă, stânjenită de tirania tradiţiei latineşti, pe de altă parte, începuturile poeziei italiene, foarte nesigure pe la 1200, erau cu totul robite rapnatei maniere pro-venţâle, astfel că nu se potriveau cu simplitatea şi cu umilinţa „Sărăcuţului". Htunci când îşî va fi simţit supetul prea plin die poezie. Francisc se va p servit de veşmântul versului latin ori francez (se pare că dictă unui călugăr din cin, în clipe de extaz mistic), de oarece slabele încercări de poezie1 vulgară italiană, nii-i puteau servi de imbold. Unui „Ritm Gasinez", stângăciilor unui-Palecchio ori ale unui Ugo di Perso, scrise în italiană, li se opunea seria de opere scrise de autori italieni, dar în latineşte, în frunte cu Boeţiu, Grigore cel Mare ori Paul Diaconulj ;■ 1 In lumeasca lui. tinereţe, băiatul înstăritului postăvar din Hssisi, vă fi avut prilejul să înveţe latineşte, să ia cunoştinţă de sensualâ lirică provensală şj de toată literatura franceăă a timpului, căci în lipsa unei timpurii literaturi naţionale, Italia s’a desfătat în cântări de trubaduri veniţi de peste Hlpi, până târziu, pe vrefnea împăratului Frederic al 11-lea şi chiar mai încolo. ' ,’ ^ ; i Odată converlit, Francisc înnăbuşi în suflet orice ecou al acestei poezii de iubire, lumească. Poeziei de servilă imitaţie provensală, sensuală, complicată şi artificioasă — aşa cum se făcea la curteâ lui Frederic din Sicilia, — Francisc i-a opuis'atunci o poezie primitivă, sinceră, naivă, izvorîtă dintr’un plus sufletesc, în aproprierea nemijlocită de natură — o. poezie personală, învîesmântată într’un vers simplu, rustic, nesigur. Şi aşa, Francisc va fi fost poet, numai pentrucă a iubit prea mult natura. R iubit şi a cântat lanurile^ viile, izvoarele, grădinile, focul, vântul — ca să Ie roage să se păstreze curate, să facă cinste Dumezeirii din care au purces. R iubit şi a cântat înfrăţirea universală prin taina misticei iubiri acest Francisc care, pelerin al pământului, dădea la oparte râmele din drum să nu fie strivite de trecători, scăpă mieii de moarte, stătea de vorbă cu păsările şi cu izvoarele, in âceeaşLItalie care — atunci — îndură cruzimile neînchipuite ale unui Ezelino, privea osânda unui Ugolino ori măcelul Vesprelor Siciliene. Rstfel a ajuns poet Sf. Francisc: în chip spontan, inconştient, ca poporul. De „literatură" s?a ferit în schimb ca de-o ispititoare deşertăciune, căci deşertăciune ispititoare era poezia profană de-atunci. Nu mai puţin protivnic s’a arătat Sfântul gândului de-a se zidi lăcaşuri'de închinăciune prea împodobite de arta meşterilor zugravi. „Fratele Francisc, umil rob al Domnului. n'a căutat să se încojoare de Frumos. Nimic lumesc în preajma Sărăcuţului din Hssisi! Chilia lui şi a „fraţilor" săi, a voit să fie zidită din bolovaui de piatră, din crengi şi stuf, acoperită cu paie, lipită cu lut“ (Hdolfo Venturi). Dispreţuind arta şi podoabele, şi-a îndemnat discipolii să lucreze atât doar cât le trebuia să’şi poată duce zilele. S’a împotrivit cu înverşunare oridecâte ori i se dăruiau biserici,- averi şi ranguri, pentru cei din Ordinul său. Ne-am- deprins să-i atribuim Sfântului Francisc un suflet blajin în orice împrejurare, nefiresc pentru timpurile în care s’a arătat şi a reacţionat. Următoarea mărturie a unui cronicar contimporan ne desminte însă, şi ne arată totodată pornirea sa în potriva exteriorizării evlaviei prin mijlocirea operilor de artă. „Fratele Francisc nu voia mănăstiri pentru călugării săi. Trecând odată prin Bologna, auzi că se ridicase un lăcaş pentru ei; şi numai cât auzi că lăcaşului aceluia i se zicea «casa fraţilor», se întoarse din dhifti, plefcă din 'Orâş şi poriibti răspicat tutpror franciscanilor să părăsească degrabă locul, ferindu-se în ruptul capului,' să se mai adăpostească acolo". , j Ceva mai târziu, cârmuitorii orăşelului său natal; din devotament pentru Sfânt, îi zidiseră cu cheltuiala lor, în lipsa sa, un lăcaş în care să se odihnească- Dar întorcându-se în Assisi, Francisc se sui pe acoperişul bisericuţei şi «spuse fraţilor să se suie după el; apoi, cu toţii de-a valma, prinseră să arunce jos olanele cu' care era. acoperită casa aceea, având de gând s’o dărâme până în temelie», de nu s ar fi împotrivit cei cu durere de cheltuiala făcută. . . , Iată dece, sporindu-i adepţii şi având nevoie de schituri pentru ei, Francisc primi în dar mai multe biserici din Assisi şi împrejurimi, însă alese pecele mai umile şi mai neîngrijite. Cel ce-a văzut Porziiincota, îşi poate da seama că erau mai mult nişte,colibe., Acest gând de a ţine piept înfloririi artistice. Ta stăpânit pe Francisc toată viaţa. In testamentul său a lăsat scris cu limbă de moarte: Ferească-se fraţii mei ca nu care-cum-va bisericile şi adăposturile şi toate acele lăcaşuri ce pentru ei s’ar zidi» să ^le primească dacă n’ar fi aşâ precum cere Sfânta Sărăcie; iar in ele să fie găzduiţi vremelnic, ca drumeţii streini . , , , Este un gând de răzvrătire în potriva furiei cu care italia acelui veac căută să înflorească prin opere de artă, scăpând de sub tirania tipicului bizantin şi a ascetismului medieval. Iar noi am văzut CUm, dogmatic, Francisc cerea 'menţinerea acestui ascetişm; de aci contrastul dintre el şi năzuinţele lumii profane. Să băgăm totuşi bine de seamă. Căci în afară de ceeace susţinea din punct de vedere dogmatic, mişcarea franciscană, propovăduind apropierea nemijlocită de natură şi de tainele creaţiunii, a reînprospătat arta plastică şi a dat un nebănuit imbold literaturii, trezind tocmai acel simţ al realului şi al observaţiei directe care caracterizează arta lui Giotto şi a lui Dante Hlighieri. Acestea rămâneau însă bunuri câştigate de lumea laicilor, de pe urma mişcării franciscane- Călugării, Zeloşii maieu seamă, aveau să se ferească de orice abatere de la această răspicată poruncă a Sfântului lor, pe care totuşi nu toţi au tălmăcit’o şi au res-pectat’o la fel. Au fost unii dintre urmaşi cari s’au dovedit mai slabi şi au căutat să ţină seamă de progresele culturale şi artistice, înfăptuite fulgerător de societatea laică a Italiei din sec. al XLII-lea- De aci dezbinarea care frământă până azi marea familie franciscană, despărţirea ei în două tabere, lupta dintre franciscanii Spiritualişti şi Conventuali. . - * Mormântul Sf. Francisc este 0 biserică—Bazilica din Assisi—unul din cele mai frumoase temple ale Creştinătăţii. Câte-va zile după ce muri, moaştele i-au fost luate de câţi-va călugări credincioşi, ascunse ca să nu fie furate de admiratorii fanatici. Fraţii Conventuali, în frunte cu Elia (de meserie meşter zidar), s’au gândit atunci să înalţe o biserică bine întărită, de-a-supra stâncii în care săpaseră mormântul. Fără preget, au început zidirea Bazilicei inferioare de azi, ale cărei planuri erau gata încă din 1228, doi ani după moartea Sfân tului. Acestui plan—prea măreţ şi nefranciscan-i s’au împotrivit cu îndârjire ceilalţi fraţi, Zeloşii. Luptele adesea sângeroase care s’au dat atunci în preajma mormântului, simbolizează pentru noi ciocnirea celor două mentalităţi antagoniste, iar pentru Sfântul iubirii şi al înfrăţirii omeneşti, epilogul cel mai dramatic al străduinţelor sale. Dar Bazilica s’a înălţat, într’un timp uimitor de scurt, cu bani adunaţi de misionarii franciscani din toate colţurile pământului, afirmând a tot puternicia artei asupra uscăciunii ascetismului medieval, anacronic. S’a înălţat uriaşă, bogată în icoane aurite şi în podoabe. A rămas în cei dintâi şase ani cu zidurile albe pe dinăuntru, să se potolească mânia Zeloşilor. Dar în 1236 lucră acolo, la afrescurile interioare, meşterul Giunta din Pisa, pentru ca să 1 urmeze îndată cei mai mari artişti ai timpului: Cimabue, Cavallini, şi Giotto şi Simone Martini. Arta lor, izvorîtă inconştient, împrospătată de mişcarea franciscană, ştergea urmele ascetismului din doctrina Sf. Francisc, îi ascundea moaştele sub revărsarea aceea de bogăţii, de podoabe şi de zugrăveli poleite după modelul artei din apropiata Sienă. Nici o voinţă omenească nu putea ţine piept acestei revărsări de artă nouă, pe care o însufleţea tocmai duhul înviorător al învăţăturii lui Francisc. In potriva gândului său dar ruptă din sufletul său. Neputând vorbi de-o artă şi de o literatură franciscanâ. putem totuşi vorbi de-o artă şi de o literatură adânc influenţată de această mişcare spiritualistă, care a luminat sufletul Italiei către sfârşitul Veacului-de Mijloc. „Ca şi cum le ar fi fost cu neputinţă să se apropie nepedepsiţi de mormântul miraculos — observă de mult romanistul Ozanam—meşterii chemaţi să-l împodobească cu afrescurile lor, s’au simţit coprinşi de un duh nou: au început să conceapă un ideal artistic mai pur, mai vioiu decât acela din străvechile tipicuri bizantine, care cunoscuseră timpurile lor de glorie dar care, după opt sute de ani, păleau văzând cu ochii-Bazilica din Hssisi deveni cu chipul acesta leagănul unei Renaşteri, ale cărei progrese ie-a trăit pe toate, din plin. Acolo se depărtară, treptat-treptat, meşteri ca Guido da Siena ori Giunta da Pisa, de modelele lor greceşti, a căror uscăciune au îndulcit o, a căror încremenire au însufleţit-o. Cimabue veni pe urma lor, şi după el, Giotto... Numai acolo îţi dai seama că Sfântul Francisc este adevăratul maestru al Şcoalei din flssisi; numai acolo simţi câtă căldură şi vigoare i-a insuflat el. înţelegi în fine că de-acolo a ieşit Giotto, pregătit să înceapă acel apostolat care-1 făcu să colinde întreaga Italie, lăsând în urmă-i ucenici cu sutele şi care îndrumară astfel Italia toată spre acea vocaţie nouă, care o va consacră nemuritoare în destinele artei moderne... In urma acestor meşteri iscusiţi, al cărui alai l’am văzut trecându ne prin faţă, vom aştepta să coboare de pe dealurile din flssisi, jos, în plaiurile Umbriei şi ale Italiei, o întreagă generaţie de poeţi". © BCU Cluj C R O N ICI IDEI, OAMENI & FAPTE PRIETENII DI Dragostea de limba română reînvie. Ea nu se mai arată cu focul sacru al şcolii ardelene, de ostaşi în haine monahale ai, latinităţii. N'are nimic nici din paladinii romantici de mai târziu, ai noului alfabet, ai ortografiei înzorzonate şi ai întâelor dicţionare. Polihistorismul de după aceea, care-şi făurea singur greutăţi şi punea în clepsidră, jumătate serios şi jumătate şugubăţ, fire de nisip căzând câte unul doar din secol în secol, nu mai e în mijloacele ei. Stadiul filologic e definitiv în urma noastră. El şi-a pierdut întâetatea dela începuturile vieţii româneşti de Stat şi de cultură, pe care o împărţea cu cel istoric. Alte puncte de vedere şi alte discipline s’au ridicat şi le-au luat între ele ca egale şi nu ca privilegiate. Ceeace aveau politic şi combativ, străin de fiinţă, s’a dus. Soseau zilele de aur ale pătrunderii în adâncime. Scrisul însuş a ajuns la o aşezare. Scriitorii, sub ameninţarea clasificărilor defăimătoare, folkloristă sau etnografă, se feresc de înoiri formale. Şi iată că în aceste împrejurări, mai mult de înfrânare, dragostea de limba română se întoarce! Se întoarce, pe deoparte, în lucrări de ştiinţă de tot felul. Sunt între ele cercetări grele teoretice, reviste sau anuare de specialitate, şi sunt în sfârşit dicţionare. Preocuparea şi realizările se întind peste întreg domeniul, semn că suntem martorii unei mişcări cu temeiu. _ In întâia grupă trebue pusă „Originea Românilor" de d. Alexandru Philippide, care descurcă în volumul apărut „ce spun izvoarele istorice*1. Despre ea abia a ieşit o recenzie, şi şi aceea mai . mult de expunere. Era şi greu să fie altfel, pen-trucă cititorul stă aici înaintea a 900 de pagini încărcate de documente, de analize şi de ipoteze, Oamenii de meserie vor avea de spart, de măcinat şi de spălat la ele luni, în şteampurile lor metodice. Munca în sine e de o viaţă de om, cu toate că autorul vorbeşte în prefaţă de greutatea procurării de texte critice într’o vreme când CŢIONARULUI „dela un capăt la celalalt al pământului arde focul războiului şi cărţi nu se mai trimet dela un loc la altul, ci numai tunuri şi carne pentru tunuri". Acest indiciu cronologic se potriveşte probabil mai mult cu data prefeţei, scrise la urmă, decât i se potriveşte textului însuş. A doua grupă aduce publicaţiile cu caracter periodic, numeroase şi vioae. Fiecare universitate îşi are fruntaşii limbişti, şi mai cu seamă şcoala filologică; o revistă sau un anuar îi răsfrânge vederile şi activitatea. Intr’uu loc pregătirea e cu deosebire slavă şi toate trec prin ochelari chirilici. Intr’altul tradiţia germană, de la bibliografie până la prelucrare şi ton, se închide în sine, lucrătoare şi mândră. Aiurea, elementul romanic domneşte exclusiv şi n’are decât milă pentru negurile celorlalţi. Cercuri mai tinere pendulează, cu ascunsul gând că le întrec pe toate, înmănunchindu-le pur şi simplu numai însuşirile, fără nicio lipsă. Nu putem decât înşira „Daco-România" dela Cluj, care-şi pregăteşte a patra mie de pagini anuale, „Graiu şi suflet" dela Bucureşti, „Codrul Cosminului" dela Cernăuţi, unde ca pe vremuri, filologia şi istoria se odihnesc subt acelaş acoperământ, „Arhiva"d-lui Bărbulescu. Şi pentrucă afară de universităţile din ţară, mai sunt două în străinătate, şcolile române dela Paris şi Roma, în buletinele lor, „Melanges de l’eeole roumaine en France" şi „Ephemeris Dacoromâna", filologia, oricât de discretă i-ar fi apariţia, îşi ridică ici, colo capul dintre pagini. De altminteri preocupările filologice ale celor doi directori, sunt cunoscute. D-l Pârvan a dat chiar de curând câteva „Considera-ţiuni asupra unor nume de râuri daco-scitice", de un mare interes actual, în publicaţiile Academiei române. * Altă grupă cuprinde dicţionarele. Lăsăm la o parte pe al d-lui Răsmeriţă, cu tăetară de lexicon şi ambiţii etimologica Oltenii sunt ascuţiţi la minte, dar nu vor privi niciodată cuvântul de- 75 © cât ca, un mijloc, adică nu vor fi filologi. Nu he oprimi nici la dicţionarul inacedo-iomân al d-lui G, Pâscu, tăgăduit ‘ până acum tocmai de Ma-cedo-Români. Celălalt dicţionar român dela laţii îşi caută încă editorul. Despre dicţionarul general, la care lucrează d-nul Căndrea pentru „Car: tea românească", e firesc să nu putem spune altceva nimic. S’a isprăvit însă de tipărit ’ „Rumă-nisch-Deutsche Worterbueh" de Tiktin. E o lucrare puternică şi se cuvine a- i se face loc a-partc. 1 ' D. dr. H. Tiktin profesa încă- dinainte de războiţi la universitatea din Berlin, unde am stat o clipă în cumpănă, să intru satl să nu intru, în faţa afişului care-i anunţa cursul de limba română. E un învăţat din familia lui Moses Gaster şi Lazăr Şăineanu, dar care, cu toate că silit ca şi ei să plece, nu şi-a schimbat obiectul cercetărilor. Dicţionarul său are 1834 de pagini mari cu două coloane de text. Aceasta face peste tot 3668 de coloane cu 18340 de cuvinte, dacă se socotesc aproximativ cinci cuvinte de fietare coloană. Tipărirea a început în 1903, cu o grea abatere de fa scopurile autorului. El strângea fişe pentru un dicţionar al limbii române, fără prea niulte perspective să-l poată şi scoate. Atunci a fost poftit de Ministerul Instrucţiei, şi poate mai mult de ministru, care era Talce Ionescu, să scrie un dicţionar german-român. O poftire asemenea, ni se pare, ne-a dăruit cu dicţionarul francez-român al lui Frederic Dame. Cine cunoaşte pe oameni şi opera ştie că nu e vorba de lucrări de folos didactic sau practic, aidoma glosarelor maghiaro-române sau ruso-române ieşite de când hotarele ţării au prins şi concetăţeni de aceste graiuri. Omul a primit propunerea, hotărît sa schimbe cât mai puţin clin planul iniţial, minus negreşit traducerea germană a cuvintelor şi exemplelor. Volumul întâiu cu întâiele trei litere ale alfabetului număra el singur 500 de pagini. Aceasta însemna că-şi împlinise prea bine gândurile. Mai puţin însă acelea ale iniţiatorilor. Şi i s’a cerut o restrângere. Al doilea volum arată de ce fel a fost această restrângere. Cuvintele primite în dicţionar au fost puse la încă o sită, ceeace a lăsat pe dinafară grunjii rarităţilor şi ai regionalismelor de prea mică rază, iar traducerea exemplelor a fost înlăturată sau scăzută la un minimum. Lucrarea s’a subţiat astfel mereu, până la sfârşit, a cărui dare la lumină a fost luată asupra ei, după oarecare peripeţii, acum un an şi după o întrerupere de mai bine de zece ani, de către Casa Şcoalelor. Dacă păcătueşţe, ideal, din punctul de vedere al unităţii, şi, practic, de haina cam străină şi de greutatea răspândirii datorită epuizării aproape a întâielor volume, acest dicţionar nu rămâne mai puţin o contribuţie de seamă la cunoaşterea şi studiul limbii române. El se arată ca un vrednic înainte mergător al Dicţionarului limbii române, scos de Academie, care singur îi poate sta alături, întrecându-1 prin monumentalitate şi prin câte lespezi poate aduna laolaltă o muncă organizată şi colectivă. 1 Grădina lui cu atâtea flori se întinde ca între două poteci de margine, dela întâiul cuvânt al limbii, abă până la din urmă, zvon: început aspru, trainic şi alb, ca o pânză de Teodoreseu-Sion, sfârşit ca un ecou muzical întârziat, de tre- cere â vântului prin frunzişuri, sau de cor al ^strămoşilor veniţi la acel hotar al limbii de ei făurită şi în care se păstrează mai mult decât în orice nemuritori prin veacuri; la un capăt solul turc al tuturor înrâuririlor balcanice, iar dincolo Răsăritul şi taina slavă a evului nostru mediu fără deslegare. Dar grădinarul, străin, de alături, ştie florile pe nume, şi de unde vine fiecare, şi zâmbeşte. Dragostea de limba română se întoarce, pe de altă parte, şi în formele de ofensivă luate de ea dela Unire încoace. . . Ofensiva priveşte atât insulele minoritare cât şi noua comunitate românească. împotriva celor dintâi e o luptă de val, zilnică. Atunci când valul nu poate să rupă, se prefiră şi piedicile îl .îndârjesc, nu-1 astâmpără. Până ieri limba ungară, rusă sau şi germană erau în înaintare, iar limba română se apăra din greu, dând pas cu pas îndărăt. Acei paşi se fac astăzi de noi în direcţia contrară, cu pregătiri de trecerea liniei vechi şi de revărsare peste vatra de primejdii de pe vremuri. Lupta aceasta nu e dusă cumva de Stat sau de vreo societate şi prin urmare după un program şi cu scopuri ştiute. Ea e o încleştare anonimă sub legi oarbe. E un episod care se petrece între noi şi în folosul nostru din lupta fără cruţare dintre graiurile pământului. Ajută, nici vorbă, şcoala şi ajută administraţia sau stagiul militar, dar ajută mai ales legăturile vieţii, economice sau de alt fel, ajută crizele şi prosperitatea, lăsarea în pace şi amestecul, aerul care aco[>ere deopotrivă cele două tabere. împotrivirea, cel puţin deocamdată, până la ajungerea unui nivel de echilibru, de când răsar . de o parte ■ şi de alta mijloacele mai înalte culturale, ar fi de prisos. . Noua comunitate românească din pământurile liberate, se găseşte şi ea într’o stare de înrâurire neîntreruptă şi multiplă. E ca într’un regim de supraalimentare, de care îşi dă numai în parte seama. O mândrie dela sine înţeleasă ar împiedica-o de altminteri să mărturisească. Vocabularul i se îmbogăţeşte, barbarismele, care se aşezau ca nişte solzi pe lumina limbii, se ruşinează şi se răresc. Cine cunoştea societatea ardeleană, nu mai de demult decât din 1910, şi o cercetează acum, vede din cinci minute de convorbire deosebirea. întoarcem puţin din multul ce-am căpătat. Limba românească îşi trăeşte a doua tinereţe. Ea e năvalnică şi creatoare. Amănuntul cioplit cu trei. feluri de dălţi n’o mai atrage. Se face globală şi învolburată, ca în zilele eroice. Dă din sine ceeace acum o sută de ani a trebuit să-i vie de afară: o haină nouă pentru o nouă creştere, îşi vede îndoit aproape numărul celor ce-o vorbesc, unii cu buze de tot străine, iar alţii cu ele stângace, ca. după o îndelungă tăcere, şi potrivite de multe ori ca ale pruncilor fragezi. Primejdii de alterare o pândesc. Avânturi negândite o aşteaptă. Limba cântă din frunză ca în zilele de vitejie şi de patriarhalism, întârzie la bâlciuri sau încheagă de pe catedre adevărurile în propoziţii fără greş. Urechea, atât de deprinsă cu ea înainte că n’o mai cumpănea şi judeca, stă s’o asculte. E ceva schimbat. O vreme de trecere, plină de zvon, ca un zbor dd echinocţiu al unor pasări călătoare. Se duc? Vin? Şi acestea toate, alături de o ştiinţă a limbii . care e mai metodică şi circumspectă decât ori- 76 © BCU când, şi de un scris cu frână, îndreptat de teoreticieni spre un clasicism de formulă, pe când toată literatura picui'ă din sedile'pastorale şi romantice. Urma acestor căutări învăţate şi fierberi populare duce la marele Dicţionar al limbii române. După cum acele căutări, înviorate deodată, vin, prin oameni sau prin fragmente de operă, de dinainte de războiu, iar fierberea e semnul unei creşteri de potentă naţională încete, izbucnită apoi şi în faptele politice şi militare, Dicţionarul stă cu o jumătate a lui dincolo de epoca noastră. Ea le reia însă şi le realizează, de unde tânjeau şi mureau. Le înconjoară de interesul popular, de unde rămâneau depărtate, în umbra unei instituţii, ca o octroiare. Dicjionarul limbii române a apucat să iasă până în 1914 numai în 15 fascicule de câte 80 de pagini fiecare. El apărea din îndemnul şi Cu cheltuiala Regelui Caro-1 şi e vechiul vis de început al Academiei române. Acest vis a poposit întâiu,'Ca.pe'o coloană a lui Traian, cu plivirea asupra unui Forum năvălit de barbari, în „Dictionariul limbei romane", cu glossarul ei, al lui Laurian şi Massim, la care au colaborat şi nume de patriarhi ca I. Heliade Rădulescu, şi munci, ca a lui Hodoş şi Bariţ. După aceea el s’â căutat în Magnum Etymologicum, cât un continent filologic prea întins pentru aripile lui, şi era să se piardă în certurile de specialişti stârnite la picioarele acelui sfinx neisprăvit şi cu neputinţă să fie continuat. Dela 1906 sarcina Dicţionarului a trecut asupra d-lui Sextil Puşcariu. Lucrările nu s’au oprit, după oprirea tipăririi prin voia lui Marte, vechiul duşman alMinervei. Fişierele Muzeului Limbii române dela Cluj sunt dovadă şi, pentru cine nu poate să ajungă până Ia ele, materialul peste măsură de bogat din „Daco-românia“. Numai prin ea s’au mai putut face auziţi alcătuitorii Dicţionarului. De şapte ani el nu se poate tipări din lipsă de fonduri. Şi ani de zile Analele Academiei spun acelaş lucru. Iar pândari, trimeşi la malul Nilului, să vadă când cele şapte vaci grase vor ieşi din unde şi să dea de veste, mojăe pe mâlul prăfuit. Pesemne că ele au păstrat în apariţie- ordinea din visul Faraonului şi pândarii aşteaptă degeaba. Dar Academia poate sta şi mai departe în mândria' ei, peste aceste zile de vaci grase şi de vaci slabe sau de cirezari lipsiţi de credinţă cari le mână spre staule proprii. Banii Dicţionarului caii are! Nu e nevoe decât de acea iiitervenire a opiniei publice, care e azi atât de activă în treburi de graiu românesc, pentruca aurul să poată fi scos de unde rămâne de cincisprezece ani ascuns şi nefolosit. Dicţionarul e o lucrare, care nu poate să apară decât treptat, în fascicule. Prin acest caracter al lui, el nu e o carte de vitrină de librărie, care ispiteşte odată pentru totdeauna luarea aminte a cumpărătorului şi se desface prin jocul obişnuit al pieţei. Dicţionarul presupune un public înaintat, care poate da mai ales numărul marc de subscriitori şi abonaţi, meniţi singuri să-i pue la adăpost fiinţa, şi abia departe în al doilea rând pe cumpărătorul stăruitor cu fascicula. La noi subscripţia e necunoscută, iar stăruinţa la celălalt client, un fenomen de câteva exemplare. Cu o asemenea stare era însă numai de aşteptat c« fascicolele trase din Dicţionar şă rămână în depozitele Academiei, Ele se găsesc; şi astăzi acolo, în mii de exemplare, în valoare de milioane, iar Dicţionarul e întrerupt din lipsă de fonduri. O societate de oameni îndrăgostiţi de limba română s’a alcătuit cu gândul să înlăture această ciudăţenie. Academia română a primit numai decât şă lucreze cu ea; Se chiamă „Prietenii Dicţionarului". ■ • In acea societate poate să intre oricine îşi ia alături de ceilalţi, sarcina răspândirii Dicţionarului. Biblioteci, aşezăminte < şi oameni de cercetare, care nu se pot lipsi de un asemenea instrument, nu-1 au, şi n’ar ajunge, poate, să-l aibă, fără o mijlocire. Mijlocirea au rostul s’o facă Prietenii Dicţionarului, descoperind aceste trebuinţe de Dicţionar şi ducându-1 acolo ei înşişi. Fiecare cumpărător pe această cale ar fi un sub-scriitor al viitorului, fără să i se ceară decât adresa şi nicio altă sumă afară de costul cârtii primite. Din banii strânşi pe fasciculele vechi se poate relua tipărirea, prea mult amânată,.. iar apoi fiecare fasciculă şi-ar scoate o singură cheltuiala. La urmă ar rămâne şi capitalul încropit acum din transformarea depozitelor în bani, uşor de pus în altă. întreprindere culturală asemănătoare, vrednică de Academie şi numai din mâinile ei experte cu putinţă de avut. Darul Regelui Carol ar da mereu mugur. După Dicţionarul limbii române, Marea Enciclopedie română; tezaurul limbii, întâiu, şi apoi, cunoştinţele minţii omeneşti îmbrăcate în aurul şi pietrărille ei scumpe. In chipul acesta, „Prietenii Dicţionarului" ar avea, ca societate, o viaţă fără bătrâneţe. Ar fi ca o masonerie fără taine din preajma acelei catedrale gotice, mereu cu câte ceva de lucrat la ea, care e dicţionarul unei. limbi. Ca un recensământ de populaţie, oglinda limbii răsfrânge şi ea stări de anumit timp şi trebue, după acel anumit timp, să arate altă imagine, aceea schimbată de-atunci. Altfel oglinda se schimbă în stampă afumată. Un dicţionar de prea depărtată dată începe să aibă numai o valoare istorică, şi cel mai bun sânge al cuvintelor, necontenit în prefacere, nu mai curge prin el. In aceeaş categorie se înşiră dicţionarul a cărui tipărire ameninţă să ţie prea mult. Nu numai pentru filologie, ca metode şi material, dar şi pentru desvol-tarea limbii, mai cu seamă în nişte vremuri fără pereche, douăzeci şi cinci de ani, pot fi mai curând răstimpul între două ediţii decât o durată de apariţie. Prietenii Dicţionarului, cari nşijderea piseupi-lor medievali cu sabie, sunt şi nişte ostaşi ai limbii, să se aştearnă cu inimă lucrului* 1). ' EMÂNOIL BUCUŢA 1) Cum a înţeles să lucreze practic pentru Statuia lui Eminescu, „Gândirea * crede că poate ruga pe cititorii ei să ajute şi această-iniţiativă preţioasă. Cereri de înscrie (cu o cotizare de 5 iei pe lună pentru cheltuplile de transport şi altele, ale Dicţionarului, care se desface, fireşte, fără niciun comision) şi cereri de colecţii din Dicţionar se pot face şi ia redacţie. Cele 15 fascicole de peste 1000 de pagini costă 1500 de lei. câte 100 de lei fnscicoln. 77 © REVISTELE ITALIENE ŞI TRADIŢIONALISMUL ROMÂNESC U LTIMUL „caet" (voluminos şi bine înjghebat) al revistei italiene II Giornale di Politica e di Letteratura care apare la Pisa, confirmă încă odată ceeace scriam anul trecut, despre posibilităţile noastre de afirmare culturală în acele ţări dela care, până acuma, am luat: necunoaşterea limbii noastre în Apusul care consacră, nevoit la rândul său să se împrospăteze, nu poate fi o piedică serioasă şi dăinuitoare, atunci când literatura noastră se va impune, cu nota sa de universalitate, în cadrul dezvoltării sale fireşti. Cel puţin în Italia, pot număra o serie întreagă de publicişti cari, nu numai din considerente de specialitate, s’au familiarizat cu limba românească şi, neprovocaţi, încep să lucreze stăruitor pentru a informa publicul de acolo asupra stării de lucruri dela noi. Tn afara traducerilor, numeroase şi de bună calitate, încep să apară regulat cronicile de literatură românească în cele mai cetite reviste italiene. Astfel, cunoscutul es-seist Piero Bosio semnează o substanţială cronică în fascicola pe Ianuaric-Februarie a revistei mai sus pomenită. Titlul — „Lucruri din România mare: doi poeţi" (Adrian Maniu şi Ion Minulescu)—este măgulitor în bombastitatea lui, dar cronicarului italian îi place să creadă că, nouă, ne e drag să ne numim astfel ţara „dând adjectivului un caracter de iubire simţită şi suferită, de omagiu către ma-jestatea mistică a pământului strămoşesc". Priceperea cu care criticul italian vorbeşte, în formule ce presupun cunoaşterea adâncită a literaturii noastre dela Emineşcu încoace, despre curentele noui care se înfiripează în cultura şi gândirea noastră de după războiu; informaţia precisă şi abundentă; sinceritatea cu care ’şi exprimă impresiile căpătate din cetirea operii acestor poeţi în original (citatele româneşti, traduse corect, ne arată că Bosio ştie bine româneşte), totul inspiră încredere şi nădejde temeinică. Pentru criticul italian, poezia lui Adrian Maniu şi Ion Minulescu ar înfăţişa cele două nă-zuinţi mai de seamă ale liricei româneşti de azi, năzuinţi care, neexcluzându-se, ci căutând să se întregească, alcătuesc temeiul dramatic al momentului de faţă în cultura noastră: tradiţionalismul şi europenizarea. Iată textual: „Azi poeţii români exprimă idilic contrastul dintre patrimoniul etnic şi cel dobândit, căutând fiecare în felul său, dar concordant, o formă de împăciuire, din care să izvorască o literatură română, desigur, dar totodată modernă şi cleci internaţională". Maniu, aşa dar, îi serveşte criticului italian spre a ilustra năzuinţele tradiţionalismului (pe care îl aprobă cu căldura cu care această doctrină cucereşte simpatii şi în ţara sa), ale acelei poezii naţionale, idilice, plină de colorit local (asemănătoare literaţilor din Toscana), care izbucneşte din nou viguroasă, de sub frunzişul abundent dar vestejit al Simbolismului francez. Cu prevedere, recunoaşte în acest neo-tradiţionalism experienţele şi îmbogăţirile pe care le datorează, desigur, tocmai acestui Simbolism apus. „România de azi are în literaţi ca Maniu, nu duşmani învierşunaţi ai culturii mondiale, ci apărători ai satului în potriva exceselor opuse". Ion Minulescu îi apaje drept cântăreţul sen- sibilităţii, gingăşiei, al chinului voluptos şi ademenitor, în care înstrăinarea (prin Baudelaire şi Moreas) este mai vădită, fără ca prin aceasta opera lui' să fie mai puţin meritorie. „Caractere etnice şi caractere streine se contopesc în Minulescu fără luptă: poate pentrucă izbânda va fi surâs celor din urmă caractere. Cu toate acestea, cetind „Romanţele pentru mai târziu" ne găsim în faţa unei poezii autentice". Cetind încheerea acestui apreciabil studiu („dacă, într’o zi, vre-un editor italian ar voi să publice o antologie de poezie românească în limba italiană, cel ce scrie n’ar dori să-l vadă exclus nici pe Adrian Maniu nici pe Ion Minulescu din ea"), mă întreb cu oarecare strângere de inimă dacă nu se face inai mult în Italia pentru literatura noastră, decât se face la noi, pentru literatura italiană — fără îndoială cu mai multe drepturi la o cunoaştere şi la o apreciere temeinică din parte-ne. In altă ordine de idei, avem şi alte dovezi că Italienii, când e vorba de România, au ieşit din faza romanţioasă a diletantismului pseudo-poli-ţie, ocupându-se cu sporită pricepere de viaţa noastră culturală. Aceste alte dovezi ne vin din partea unui istoric sicilian, apreciat bizantinist şi medievalist: profesorul Angelo Pernice', dela Universitatea din Florenţa. In momentul acesta, în care istoricul nostru N. Iorga n’a scăpat prilejul să ne înfăţişeze, cum ştie s’o facă, publicului din Cetatea Renaşterii, socotim de datoria noastră a aminti fie chiar şi în această formă sumară, o nouă contribuţie la istoriografia română, datorită hărniciei şi erudiţiei acestui istoric italian. - Cercetând cu răbdare hrisoavele rămase în Arhiva Cancelariei Curţii Medicişilor. florentini, Pernice a dat peste o interesantă relaţie scrisă de Mihai Viteazul, în momentul în care urgia turcească se abătuse năvalnică asupră-i, şi în cari Creştinii din Apus, lesne făgăduitori, se străduiau să-l ajute cu oştiri, mai ales cu îndemnuri. Această relaţie, scrisă în italiana timpului şi adresată Marelui Duce al Toscanei (d. prof. Iorga a denumit’o „autobiografie" cu prilejul comunicării dela Academie), este pe de-antregul străbătută de fiorii acelei drame, al cărui protagonist a fost şi rămâne Mihai al nostru, în potriva oricărei aprecieri din partea istoricului italian. Documentele descoperite de prof. Pernice întregesc însă cunoştinţele noastre istorice şi în altă direcţie: aflăm din ele povestea destul de colorat descrisă, zi de zi, a unui stol de o sută de oşteni italieni, toscani, trimişi de Prinţul Toscanei să dea sfat milităresc,, la nevoie chiar o mână de ajutor, Principelui Transilvaniei, Sigismund (1595), — deci şi Voevodului Mihai. Şi au străbătut aceşti italieni căile Italiei, şi ale Austriei, şi ale Transilvaniei, pentrucă să îndure mai apoi greutăţile şi nevoile marşului prin Carpaţii noştri (ger şi nemâncare, hoţi şi osteneală), ca să ia parte la asediul cetăţii Târgoviştei, iar mai apoi la acela al cetăţii Giurgiului, de care Sinan-Paşa îşi legase toate nădejdele. Conducătorul acestei cete de toscani, Silvio Piccolo-mini, militar iscusit pe vremea aceea, descrie astfel în răvaşele pe care le trimetea la Florenţa, toate întâmplările de seamă din timpul acestor is- 78 © BCU prăvi, fără a fi avut nsă răgazul să raporteze şi câte ceva cu privire la poporul românesc, în mijlocul căruia a stat prea puţin. _ Aşa că tot relajiunea lui Mihai Viteazul rămâne faptul într’adevăr impresionant din această descoperire. Ar fi bine dacă vreuna din revistele noastre i-ar face loc în traducere românească. Iată deocamdată sfârşitul plângerii lui Mihai: In astă vreme se poate Dedea că nam cruţat nici cheltuială, nici osteneală, nici sânge, nici chiar viaţa mea, şi m’am războit atât amar de vreme, numai cu sabia în mână, fără a avea nici fortăreţe, nici întărituri, nici cetăţi, nici măcar o casă de piatră ca să mă pot adă-posti, afară de una în care locuiam eu. Şi fiind eu de pe meleaguri atâta de depărtate şi necunoscute, n’am şovăit, cu puterile mele şi cu nespus de mare cheltuială, să mă alătur de Creştinătate, fără ca nimeni să mă cunoască; nici n’am făcut'o fiind silit de cineva, ci doar ca să mai am loc şi nume în mijlocul Creştinătăţii mi-am părăsit toate celelalte prietenii pe care le-am avut. „Şi aşa mă rog de întreaga Creştinătate să-mi dea ajutor, că toate le-am pierdut, şi pământurile şi agoniseala şi nevasta şi copiii şi la urmă tot ce-am avut pe lume". Odată cu acest studiu (apărut în „Archivio Siorico Italiano" S. VII, Voi. III, 1925), profesorul Pernice publică un alt articol care ne priveşte, în răspânditul magazin ilustrat „La Lettu- ra" (Febr. 1926): La Romania monumentale. De data aceasta avem de-a face, bine înţeles, cu o serie de impresii, culese de autor la faţa locului, cu multă pricepere şi pătrundere, ilustrate grafic şi în scris, prin ceeace numără arta noastră arhitecturală (în special) mai de seamă. Observaţiile originale cu privire la această artă, cad totuşi pe plan secundar, faţă cu tonul în care sunt prezentate şi pe care îl putem deduce din încheerea articolului: ,,Noua generaţie de artişti care face cinste artei româneşti, deşi cu educaţia desăvârşită în Germania, în Franţa ori în Italia, înţelege că nu trebue nici să rupă cu tradiţia, nici să se puuă în contrast cu gustul naţional. Poporul românesc, căruia soarele îi strecoară pasiunea în sânge, poezia în suflet şi-i prinde cântecul de buze, arc o închipuire aprinsă şi un gust cu totul meridional pentru pitoresc, oent/.-u armonia liniilor, pentru colorile vii, este un popor în stare de-a exprima o artă naţională demnă de-a fi pusă_ alături de aceea a naţiunilor surori din Apus, fără să-şi renege propria-i tradiţie". Rămâne, aşa dar, un lucru demn de subliniat faptul că amintiţii publicişti italieni, ocupându-se de arta ori de literatura românească, se interesează în primul loc de tradiţionalismul care stă la baza lor, căci în el surprind ceeace este într’adevăr al nostru, prin el văd ridicarea artei naţionale româneşti la rangul de artă universală. AL. WARCU O CARTE PENTRU DASCĂLII DIN ŢARĂ Cu doi ani înainte de începutul ăstveacului, Spiru Haret săvârşea un miracol. Răscolea con-ştiinţi adormite în dascălii satelor, împingându-i să treacă dela stricta lor îndatorire pedagogică-la un apostolat cu teamă privit în acea vreme, ca semn al răsvrătirilor viitoare. Chemarea avu răsunet. După trei ani de şovăiala şi dibueli, odată cu veacul nou s.e arătară oameni noui, cu gâm duri, suflete şi fapte noui. Toate primenirile de mai târziu şi puţina lumină, atâta cât mai dăinuie lâ sate, sânt din seinânţa aruncată atunci. Poate politica, cea care desfigurează atâtea, pândea să abată entuziasmul întâielor ceasuri; dar aceasta e altă poveste.* Absolventul de şcoală normală, a purces la sat din acea vreme, cu hotărîri vrednice şi viteze să săvârşească apostolat, ca într’un cuminte şi bătrânesc roman de Rădulescu-Niger. Timpul, politica, ambiţiile, epigonii, au întunecat mult din curăţenia primului îndemn. Dar drumul a rămas deschis. încă mai întâlneşti oameni rari, din a-' ceastă oaste bătrână a lui Haret. Poate şcolile noui pregătesc alţii. Nici nu putem crede că n’ar fi aşa. . Acestor dacăli de sat, d. Gh. D. Mugur, directorul neobosit al „Fundaţiei Culturale Principele Carol", trimite paisprezece răvaşe; numai paisprezece, dar pline de miez şi cuprinzând într’o singură carte, îndemnuri de înfăptuiri bune câte să umple o viaţă de om. Pentru ceasurile de prefacere ale satelor proaspăt împroprietărite şi brusc chemate la viaţa politică, înainte de o a-dân.că pregătire, nu se putea un scris mai cald Şi un mai limpede şi rodnic plan de activitate. „Sunt singurătăţi de ţară unde nu pătrunde o carte, un ziar, o vorbă scrisă. Oamenii trăiesc pustii ca păzitorii de faruri din asprele deşerturi ale limanurilor de mare. Ne descurajăm de mulţimea analfabeţilor, dar din cei care ştiu să citească, câţi oare folosesc cartea? „In casa muncitorului de pământ nu găseşti o carte, un chip, o foaie de hârtie. Otrăvitorii de ţară, demagogii şi păgânii îl hrănesc cu ură. Toţi îl mint. Cel ce predică isbăvirea liii e duşmanul poporului.,Ca ’n Ibsen. „Preoţii trec prin sat ca nişte păsări ale văs-d uliului. Toţi slujesc; nimeni nu predică. „Obiceiurile pier, datinile dispar, credinţa slăbeşte. Se duc horele, pier cântecele, dispare portul. In casă, nici o poveste, nici măcar cântecul de leagăn al mamei". învăţătorul e chemat să aducă acestor stări îndreptare. Are două ruini în faţă: şcoala şi satul. Şi nici o putere într’ajutor decât puterea lui morală. Ades ca şi arhiciaconul Ştefan, nu va primi plată pentru predica cea mare împotriva fariseilor, ci pietre. Iar munca e grea. începe dela rânduiala şi înfrumuseţarea şcolii, lăsată de administraţie în paragină, clădire geometrică şi rece, fără nimic primitor, aruncată pe un tăpşan fără vegetaţie, ades fără îngrădire; alcătuită în toate aşa ca să alunge copilul nu să-l ispitească. Trece dela această gospodărie a localului de şcoală, înviorat, primenit şi împodobit cu grădină, straturi şi vâlnice de flori, la gospodăria satului pe care copilul să o înveţe de aci, dacă cei de acasă n’au avut de unde. Când copilul va şti cum să netezească o potecă a şcolii, să plivească un strat şi să cureţe un pom de omidă, va trece cu |apta 79 © învăţată şi la dânsul acasă şi dincolo, la vecina vădană şi mai departe, la cimitirul unde uitarea morţilor e astupată de buruieni şi păscută de vitei. Sădirea pomilor este prilejul unei sărbători; pentru un neam de plugari va să fie Paştele câmpului, căci cine a sădit un pom şi-i veghează cei dintâi muguri şi-l aşteaptă să fie întreg şi încărcat de roade, acela a învăţat fără să ştie ceva din adânca înţelepciune a vieţii, fără carte şi fără sentinţe filosofice. Iar tot fără intuiţie memorată, şi seacă, va învăţa copilul, mai multe cu proprii lui ochi şi cu propria lui bucurie,^din hoinăreală de fiecare zi, decât din Jilele cărţii buchirisite închis în cuşcă. „Sunt păsări cari se spânzură câi)d sânt închise.^ Copilul e hoinar. El umblă turburând sufletul bătrânilor în toate poveştile liimei, dela casa cuminte a moşului necăjit până în grădina de minuni a sfintei Mercuri, ori din castelul împăratului hnrsuz pună în pădurile vii ale zânelor din alte tărâmuri. El înnblă în Andersen şi Perrault, In cea din urmă mare poveste a omenirei, un Nils Holgerson, copil din casele nordului, străbate Suedia păduroasă pe aripile unei gâşte sălbatice. Nici un copil ri’a dat îndărăt dela drumuri povestite ori arătate, llo-binson e visul şi bucuria lui, inspiratorul aventurilor de creaţie. Orice copil are nevoie de sân- ge — de sânge generos, spune Spencer — şi aceasta se câştigă în plimbări, n necontenită agitaţie fizică". Dela viaţa cea largă, dela natură, capătă învăţătura cea mare. Numai să-i îndrepte cineva ochii, să-l înveţe să vadă, să-l deprindă a desluşi în natură taina vieţii însăşi. Dar nu încap în acest strâmt loc, toate gândurile şi îndemnurile şi pildele celor paisprezece scrisori din cartea cu scoarţele albe, a d-lui G. D. Mugur. Dacă o prietenie nu ne-ar sili să fim sgârciţi în laude, cum sântem cu toţi prietenii din totdeauna, am mărturisi noi care atâta tipăritură vânturăm, că de mult zaţul românesc n‘a dat o carte mai folositoare şi de mai caldă iubire omenească, nu omenească numai — iubire de tot; de firul de nalbă, de stupul de albine, de vita de povară şi de pasărea cerului. Totul apare după lectură simplu, fiindcă totul e bun, şi fiindcă întâia oară prinzi de veste cu câtă uşurinţă şi simplicitate se poate săvârşi fapta cea bună. Şi nu ne îndoim, că ajunsă sub ochii necunoscutului dascăl de sat, anonim şi de toţi oropsit, cartea va răscoli suflete şi va încălzi mai mult decât un entuziasm obosit. E tot ce i se poate ura unei asemenea cărţi, i. d. MEDALIOANE ARTISTICE MARIOARA UN farmec mândru, în acelaşi timp molatec şi işbucnitor, mlădios şi aspru, inegal, caracterizează profilul acesta voluntar de artistă înnăscută. E o fundamentală asprime osoasă în părţile inferioare şi mijlocii ale feţii. Greoaie şi îndreptate îndrăsneţ, subliniate ca de o aruncătură de creion, înnălţate spre unghiul temporal, sprâncenele vorbesc fiziognomistului despre o memorie bine condiţionată, despre o voinţă impulsivă cu tendinţe imperioase şi dominatoare, dar pe care experienţa a făcut-o mlădioasă şi tenace. Arcada zigomatică, desemnată în lărgime, se ac-centuiază viguros şi devine indiciul unei inteligenţe deschise, foarte asimilatoare, dar care nu primeşte fără deosebire tot ceeace i se oferă. Fugătoarea lumină a ochilor prelungi tăiaţi în migdală, rătăceşte şi se aşează cu dulceaţa subtilă a unei vii alintări, — o alintare îmbibată . de lâncezeli exotice şi bolnăvicioase; ochi şi priviri ce pot conveni deopotrivă perversităţii şi naivităţii, celei ce ’şi face o podoabă din suferinţele pricinuite ca şi celei care se apleaca sub rouă la-crămilor iubirei ca o roză de Bengal sub rouă zorilor. Ca şi surâsul ei, ochii M ari oarei Ventil ra sunt făcuţi înainte de toate pentru adânca şi înfiorata şi greaua eternitate a dorinţei neexprimate care zace în fundul extaticului suflet fc-meiesc. Nasul achilin al profilului iudaic, cu creasta solidă, cu dublul defect de a se turti la vârf şi de a lăsa prea puţin spaţiu între el şi gură, cu nările vibrânde, anunţă aplecarea spre subite în-tărîtări şi spre crize scurte dar grozave de felină sensualitate, în care însufleţirea spirituală a- V E N T U R A junge o luminiţă pierdută în obscurul văzduh de ceaţă animală. Gura, mai de grabă largă, cu un desemn mlă-.dios, cu buze ce se întredeschid ca spre a muşca sau a săruta, nu ştiu bine pentru care, dar poate pentru amândouă deodată, — uneori cu crunte strângeri de buze nervoase ■— este lacomă, curioasă, agitată de constantă emotivitate pasională, deopotrivă de alintătoare' şi de răutăcioasă. In clipele de potolire, lâncezeală arzătoare a surâsului care rătăceşte pe gura aceasta trădează temperamentul artistei şi al femeii, mai mult decât isb-ucnirile pasionale dintr’un rol impresionant. Bărbia ascuţită, osoasă, împinsă înainte, dar afiliata elegant, stă ca o caracterizare a intermitenţelor unei voinţe evidente. Maxilarul lat, aparent, bine aşezat, presupune o forţă deosebita de inerţie şi de tenacitate. Forma lobului urechilor indică îndrăzneală agresivă. Gâtul, superb de flexibilitate şi mândrie, arată exuberanţe paradoxale de vitalitate, în vreme ce părul fin şi ondulând mărturiseşte lâncezeală în vioiciune, ceeace atenuiază bruscheţe iniţială a gesturilor, imprimându-le. o mlădioşie fermecătoare. Glasu-i cald şi cu sonorităţi de contraltă ori aspru şi dogit parcă, adeseori voalat de febra lăuntrică, glasul din care inima şiruie în valuri, ca-pu-i felin despre cari aşi zice: „nu e frumos, dar e mai mult decât atât!" efuziunea bogată, spontaneitatea, modul fin de a săvârşi lucrurile rea-lităţei celei mai vulgare, ca plânsul, sucitul mâinilor, articularea unui „bună ziua", căutarea unui obiect pe care nu-1 găseşte, poezia în proză, totul e deosebit la ea. Tragediana aceasta care 80 © BCU pare a căuta în comedie acel „contre-poids" necesar mentinerei echilibrului ei artistic, te face să înţelegi că deasupra materialismului comediei şi spiritualismului tragediei, e a treia formă care rezumă pe celelalte două şi care complectează materia prin spirit; te face să vezi misiunea dramei care dă un trup stilului. Ventura are o atitudine perfect adecvată tipului ei fizionomie. Jocul ei exprimă înţelegerea intuitivă a justei mişcări sau, în alţi termeni, simţul euritmic a ceeace am putea numi „melodia plastică", — simt activ, adânc, în acelaşi timp conştient şi nerationat, simt înnăscut care se educă dar nu se capătă şi a cărui posesie duce în chip firesc la stăpânire în arta teatrală. Ventura e o mare artistă fiindcă, înainte de a şti să compună un rol, prin constituţia ei sufletească şi fizică e aptă de a interpreta quasi-in-stinctiv vibrafiile eternei esenţe vitalo-dinamice şi de a le traduce în simţire, ceeace înseamnă că posedă, în manifestările artei dramatice, simţul intuitiv al tranziţiilor nuanţate, simt indispensabil spre a creia, în teatru: atitudinea adevărată, gestul exact, nota justă, cuvântul znu. patru lucruri a căror potrivire simultană pricinueşte,. pe scenă, o realizare complectă a înfiorărilor sufleteşti ale Verbului, şi, prin urmare, o armonie aparentă sau, dacă vreji, una din expresiile pozitive ale Frumosului. Rolul e ca o lămâie pe care o storci până la ultima picătură. Ventura găseşte în el forte tainice spre a lupta cu o neobosită activitate. Ea caută să se reînnoiască, să evolueze neîncetat, adeseori cu o temeritate pe care marele-i talent are suficiente resurse ca să n’o facă fatală. Tempera-mentu-i instinctiv, echilibrat relativ, aruncă pe R E V I S Mai an, rostind nu ştiu ce nevinovate păreri despre rostul revistelor de provincie, mi-am a-nrins paie în cap. O publicaţie, îmi pare din Turnu-Măgurele, dacă nu cumva din Călmătui, m’a sdrobit atunci sub dispreţ suveran şi mi-a ars obrajii cu acidă ironie. Am aşteptat de două ori să treacă planeta dela Apheliu la Peripheliu până să găsesc reculegere. Timid, dar tenace, mă întorc totuşi asemeni asasinului obsedat la locul crimei. Poate să fiu de astădată mai norocos şi să necăjesc mai putină lume. Stărui deci în aceleaşi erezii: Revistele de provincie îşi justifica existenta în măsura în care păstrează pecetea regionalistă. Altfel, fatal, punându-se la întrecere şi imitând publicaţiile din capitală ori din _ marele centre universitare, rămân în urmă, din lipsa grupării de scriitori şi de cărturari care să-i alimenteze paginile, prin inactualitatea cronicilor şi prin colaborările culese cu cheta, de multe ori de mântuială. Rămânând îngrădită la o regiune, exprimând aspectele sufleteşti ale unui. ţinut, climatul său moral, o asemenea revistă nu e întru nimic prin aceasta mai nevoiaşă decât o publicaţie din Bucureşti, Iaşi şi Cluj. Nu e primită între două uşi, ca o rudă săracă din provincie. Dimpotrivă, aduce o preţioasă contribuţie Ta cu- scenă, fără şovăire, palpitaţii sublime sau gratii perverse, în gesturi învăluitoare ca inflexiile glasului. Iubitoare floare umană sau impetuoasă eroină tragică, deslăntuită în măreţia imprecaţiei sau copleşită de durerea lividă a iubirei chinuite, având gustul şi plăcerea podoabei potrivite, al drapărilor statuare, dispreţul fată de ceeace e copie neinteligentă, având sensul valorii artistice a lucrurilor, fiind călăuzită de inteligenta unui „flair" particular, Ventura a putut ajunge o artistă de exceptiune. Suspinând; râzând şi plângând cum trebuie spre a afirma puterea feminităţii, articulând cuvintele cu tărie, aruncând replica cu un ton mişcător sau pasionat, presărând firele de aur ale parizianismului subtil şi elegant peste furiile şi glumele ei, Ventura arată mai mult decât studiu şi răbdare în compunere; arată artă, în neasămuitul nu ştiri ce al unei flăcări personale care pune reflecte mai vii peste luminile rampelor electrice. - Că Ventura se resimte de tradiţia Comediei Franceze care dă Alexandrinilor lui Racine o putere sălbatecă şi oarecum monotonă, cu o de-clamare cântătoare ca melopeea actorilor antichităţii, nu importă. Chiar atunci când ea alunecă în acest aşa zis „travers" de a da versului vechi tremuratul sensibleriei moderne, desmin-ţind pe anticii cari socoteau indecentă exagerarea durerii, Ventura ne face ca, sub convenţia persoanei tragice şi situaţiilor violente şi uneori ridicule, să simţim fiorul unui suflet minunat fe-menin şi să admirăm darul artistic care face pe o actriţă să nu confunde forţa cu violenţa, nici afectarea cu ţinuta, nici. emfaza cu profunzimea. ION DRAGU T E"L E noaşterea de noi înşine, de care atâta nevoie simţim în aceste vremuri de primenire. Chiar dacă la Severin, vom găsi într’o publicaţie numai colaborarea d-lor Sadoveanu, Brătescu-Voi-neşti, Minulescu, Rebreanu. Mihai Codreanu, C'Oga, etc., stele de întâia mărime, tot n’am câştigat frică nimic. Ii găsim aiurea. Ceiace aşteptam mtai e atmosfera locală, cu preocupările, problemele, bunele si relele natale. Colaborarea din celălalt capăt al ţării, vine pe urmă, numai să încadreze forţele băştinaşe. O simţim aceasta mai bine, atunci când un ţinut e lipsit de asemenea revistă. De pildă Basarabia. Nu ştim ce se petrece peste Prut, ce se citeşte acolo, ce se caută, cum oscilează cetitorul între literatura rusească şi cea românească, teatrul, conferinţele, problemele culturale — o întreagă lume, tot atât de misterioasă, si poate mai mult încă, decât se afla când Prutul trăgea linie de hotar. Bucovina ne-a dat până acum o revistă cu apariţia incertă: Junimea literară. Clujul nu are una de curată literatură. Societatea de mâine, inteligent şi harnic gospodărită dă întâietate problemelor sociale, economice şi politice; viaţa literară şi artistică apare numai în cronici, de altfel de o obiectivitate şi seriositate netăgăduită, deşi îndeobşte prea cenuşiu didactice. O revistă care să moştenească tradiţia Luceafărului şi prestigiul de odi- 81 © nioară, lipseşte. Problema e cu atât mai acută, cu cât Ungurii şi Saşii, au periodice bune, îmbelşugate, întotdeauna actuale şi de multe ori citite; chiar de intelectualul român din Ardeal, în lipsă de publicaţie românească similară. Ancheta deschisă de Societatea de mâine asupra crizei în care se află presa noastră peste Carpaţi şi necesitatea imediată a unui mare cotidian, în continuarea tradiţiei ardeleneşti a Tribunei şi Luptei, se poate extinde paralel şi slujindu-se aproape de aceleaşi argumente, şi asupra datorinţei de a da viaţa unei foi literare care să meargă la cărturarii satelor şi la cei puţini ai târgurilor; dar care să ţină şi restul ţării în curent cu stările de astăzi ale Ardealului cultural, literar şi artistic. Cpnd Gândirea apărea la Cluj, n’am încercat să împlinim acest gol, ştiindu-ne acolo vremelnici. Şi nici nu găseam delicat a răpi cărturarilor Ardeleni, datorinţa şi bucuria de a-şi face singuri o revistă ardelenească, aşa cum în vremuri mai aspre au dat cu prisosinţă dovadă că ştiu să vrea şi isbutesc să facă. Ne vine în schimb, din Timişoara, o frumoasă revistă Banatul, de ireproşabilă tehnică, reproduceri artistice după tablouri de Simionescu, Kristof-Krausz etc. cu articole şi literatură semnată, pe lângă colaboratorii ocazionali: Eugen Lovinescu, Tudor Arghezi, Nichifor Crainic, Ion Pţllat şi de scriitorii încorporaţi (să zic: geografi-c.eşte) Banatului: Mihail Gaşpar, Lucian Blaga, G. Postelnicu, Eugen Munteanu, etc. Un roman din Banatul de altă dată, în continuare; consideraţiile asupra Teatrului de Vest; paginile de istorie despre Asediul şi cucerirea cetăţii Timişoara în 1716, nu interează numai lectorul circumscris în delimitarea provincială a Bănatului, atrag şi ochii celorlalţi, de departe, înainte chiar de preţioasele colabprări ale penelor bucureşte-ne, fiindcă ne aduc probleme noi şi elemente noi, pe care n’avem unde le găsi aiurea. Hotărît, Oltenia arată mai multă tinereţe. De acolo, primim acea minunată revistă de specialitate Grafica română, unde un iscusit tehnician V. Molin şi institutul „Tiparul românesc" din Craiova, pot da lecţii de meşteşug nu numai secretarilor de redacţie ai revistelor de pretutindeni la noi, dar institutelor grafice din întreaga ţară, cari oricât de înzestrate ar fi, se mărginesc să tipărească după un tipic vetust şi în cel mai desăvârşit dispreţ al frumosului. Dar de ce o revistă de tineri, ca Flamura, îşi leagă de gât pietroiul estetic care e d. Mihalache Dragomirescu ? Iată ce cetim sub titlul: Regionalismul în cultură: „Un Gir s'a născut şi şi-a publicat poeziile lui bogate în imagini proaspete şi pline de savoare, in Flamura şi alte reviste craiovene. Dar el atinge dintr’odată idealul artistic şi prin aceasta încetează de a fi regionalist. Tot aşa un Hurmuz în proză, un Mii cu sau un Veja în versuri. Deşi scriu în reviste ce apar în Craiova, în Ploieşti, în Galaţi, scrisul lor nu e nici oltenesc, nici moldovenesc, nici muntenesc. Au trecut linia de demarcaţie ale (ale e a d-lui Mihalache, n. a.) producţiilor de interes provincial. Ajungând să realizeze idealul estetic — peste cel istoric sau etnografic — au ajuns să fie ai — neamului, ba chiar ai umanităei". Autorii citaţi de d. Mihalache sânt tineri cu talent care nu şi-au dat încă măsura; au timpul deschis înainte. Dar nu se vor fi simţit oarecum stingheriţi, aruncaţi aşa, deodată în cea mai fragedă vârstă în umanitate, alături de Goethe şi Shakespeare, Sofocle şi Victor Hugo? Dealtfel, ca maliţioasă desminţire a consideraţiilor mihalachiene, poietul Radu Gyr, într’o proaspătă poezie din ciclul intitulat „Chilimuri olteneşti" şi nu „chilimurile umanităţei", se opreşte în acelaşi număr al revistei, după zece pagini, la o răscruce de drumuri olteneşti, însemnată cu o troiţă oltenească, să evoace tristeţea unui trecut oltenesc părăginit, cu un vocabular oltenesc şi atmosferă oltenească, în cea mai tristă erezie după d. Mihalache a „idealului istoric şi a „idealului etnografic". Vă spuneam că d. Mihalache e un pietroiu estetic, chiar când vrea să te arunce cu el, printr’o desfidere a legilor balistice, dincolo de hotarele umanităţii, în infinit! Mai înţelept şi pe picioare proprii, Năzuinţa nu apelează la criteriile estetice ale d-lui Dragomirescu, ceiace-i păstrează o atmosferă unitară. In Arhivele Olteniei, trecute în al cincilea an, . ca întotdeauna cititorul e purtat ca într’un vast şi variat muzeu regional, dela consideraţiile d-lui G. Vâlsan asupra ţinutului Porţilor de Fier, la hrisoave ori scrisori din trecut, arătând rostul Clerului oltean în tulburările revoluţionare dela 1848; la desenurilc poleolitice din Oltenia şi la Folclorul local, sau strămutat în prezent, la minuţioase cronici asupra vieţii culturale din cele cinci judeţe de peste Olt. Tot pentru acest caracter oltenesc ,pune d. Const. D. Ionescu în Datina din Severin, deosebit preţ pe opera Bucurei Dumbravă, decurcând eliberată din viaţa pământească pe limanuri străine. „Mândria noastră e domnul Tudor şi ea este aedul lui: sprijinul străbunilor noştri necăjiţi, atârnaţi în fum de ardei, a fost Iancu Jianu şi ea l-a imortalizat într’o frescă mare, tot aşa de credincioasă ca micile iconiţe de recunoştinţă şi admiraţie pe care le poartă tradiţia la pieptul ei şi le cântă balada populară. Viziunea ei epică etern va trezi pandurii Vladimirescului şi-i va chema la sfat în lunca Padeşului; viziunea ei colorată îl învia/ă din morţi şi-l aduce între noi, la Cerneţi, în cula lui de gânduri şi planuri mântuitoare. Alegerea subiectului n’a fost o capri-ţioasă întâmplare. Personalitatea Slugerului — cum ne-o înfăţişează hrisoavele şi istoria — are ceva asemănător cu adâncul iezerelor din cupele de stânci ale munţilor. In cel care s'a îmbrăcat cu cămaşa morţii, etnosul românesc şi-a concretizat una din feţele sale aidoma cu acea a ciobanului din Mioriţa. Intr’însul şi în Iancu jianu şi-a condensat lumea românească râvna pentru libertate, omenia sa, cu totul singulară în istoria noroadelor. Ei sunt martirii gesturilor revoluţionare proprii, fireşti şi neîmprumutate din Apus. Ei sunt primii şi adevăraţii democraţi ai noştri. fără fard de vorbe, neadapaţi din doctrinele străine, ci numai de suferinţele obştei lor". In cronica viitoare ne vom întoarce de pe drumurile olteneşti şi ardelene, la revistele din Capitală şi Iaşi. . CEZAR PETRESCU © BCU CRONICA LITERARĂ I. VINEA I Descântecul şi flori de lampă (Bibi. Dimineaţa No. 37)1 A. COTRUŞ: In Robia lor (Arad 1926); L. BL AGA! Feţele unui veac (Biblioteca „Semănătorul" Arad 1926)! CINCINAT PAVELESCU: Epigrame (Ramuri, Craiova 1926). D -L I. VINE A este autorul unui manifest literar în care se declară război „logicei"* şi oricărei aplicări intelectualiste a spiritului. Mărturisim că nu înţelegem bine ce poate să însemne lucrul acesta, de vreme ce pentru a dovedi caracterul inoperant al logicei, oricine este nevoit să însăileze o seamă de cugetări mai mult sau mai puţin limpezi şi capabile să se întrunească în-tr’un raţionament. Dacă „manifestul", menit să sprijine creaţia, ar fi el însuşi alogic, atunci ne-am găsi cu adevărat în faţa unei atitudini spirituale unitare; dar atunci nimeni n’ar mai dovedi nimic şi cauza antiintelectualismului ar rămânea fără apărători. Caracteristic este faptul că antiintelectualismul modern se împerechează cu nevoia foârte intelectualistă de a-1 motiva, în aşa fel in cât, niciodată mai mult ca în vremea noastră, creaţia literară nu s’a sprijinit pe atâta reflecţie asupra literaturii. Situai iu nea scriitorului care invoacă în favoarea sa drepturile subconştientului creator, nu numai prin exemplul o-perii dar şi prin litera manifestului, dovedeşte puţina încredere pe care autorul respectiv o are in virtutea de transmisiune a puterilor sale genuine. Căci un manifest ne invită să variem obicinuita noastră atitudine în faţa literaturii, el ne angajează să reprimăm vechile noastre reflexe şi să adoptăm cu o voinţă conştientă şi expresă o atitudine nouă. Un manifest tinde totdeauna să introducă lumina conştiinţei acolo unde până a-atunci exista regimul confortabil al deprinderilor inconştiente. Dar când manifestul este „antiintelectualist", când el se declară duşman funcţiunilor superioare ale vieţii conşiente, se produce împrejurarea (lestul de ciudată în care raţiunea omenească îşi rezervă rolul exclusiv de a-şi dovedi propria inutilitate şi cu o complezenţă oarecum sinistră se invită la suicid. Nu este cazul de a ne alarma. Antiintelectua-liştii tinerei generaţii rămân în esenţă firi foarte stăpânite, minţi foarte clare, uneori subtili disociaturi în treburile artei şi deosebirea care îi separă de cei bătrâni este de fapt o purtare mai conştientă, de si ne. ceva pe care aceşti bătrâni o resimt tocmai ca pe un efect de rigiditate, ca pe un rapt făcut în paguba vechei inime simţitoare. D. I. Vinea, fruntaş al nouei generaţii, este în acelaş timp şi un reprezentant al spiritului tineresc în literatură. D. Ionel Teodoreanu este un altul. Dar pe când farmecul literaturii d-lui Teodoreanu stă într’o graţie care se atinge cu moliciunea, în opera şi figuraţia literară a d-lui 1. Vinea ad* mir unii cu seamă radicalismul spiritului.de insubordonare. Cine a înţeles lucrul acesta îşi explică activitatea redactorului revistei „Contimporanul" şi a autorului volumului „Descântecul şi Hori de lampă". Acest cineva nu va mai sta uimit in faţa bucăjei Cravata de cânepă, în care cea rtiai. conştientă, dar şi cea mai capricioasă a- titudine ia masca unei inspiraţii care nu vrea să aibă nimic de-a face cu logica. Acelaş cetitor sau critic va preţui însă tocmai perfecţia dialecticei care într’o bucată cum este „Treptele Somnului", amestecă logica visului cu a stărei de veghe într’un complex cu adevărat turburător; va admira în sfârşit pe stilist, pe dibaciul muzician al frazei care a dus scrisul artistic românesc la o excelenţă care ne suggerează pe aceea a lui Claudel în Conaissance de l'Est. Vedeţi de pildă bucata Absenta, din care regretăm că nu putem cita decât începutul: Câmpul fuse liniştit în liniile lui neclintite. Mă gândeam lângă bancă sfărîmată pe care căutasem în van un loc sigur: neapărat, totul trebuia distrus aci, între arborii drepţi cari au adăpostit umezeala şi umbra, şi sub cerul acesta curat care curge în buchetele lor mari. Ramurile să zacă, frunzele să plângă şi pasări să aducă sbor întunecat şi vaier împrejur... Şi îngerul verde al fântânii secate pe care muşchiul se usucă, îngerul să se culce şi să moară în lacrimi, ca un copil. Prea e totul ca altădată aici. Şi nimic mai firesc ca dorul meu de nimicire, când vin şi chem din gânduri, chipul absent, aici. Cadru ţeapăn, din care lipseşte portretul, frânge-te. greu. peste mine... * ' îţc ' ' O MUL despre care stă mărturie volumul d-lui A. Cotruş: „,ln rbbia lor" este o fiinţă a cărei însuşire preponderantă ar fi generozitatea. Generos este mai întâiu omul a cărui viaţă sufletească se des voltă prin mari revărsări sentimentale. Mai puţin atent la nuanţe, înclinat mai puţin să despice, lumea şi propria lui experienţă intimă i se înfăţişează în vaste şi sintetice- configuraţii. Stăpânit de o mare frenezie lăuntrică, generosul întinde asupra lumii, sentimentul excelenţei sale personale. Adoră aşa dar. mai mult decât iubeşte, pentrueă gestul afecţiu-nei sale nu se concentrează ocrotitor asupra infimei creaturi plăpânde ci se întinde către marinele lumii. într’o păgână şi absurdă nevoe de posesiune. Pornită astfel către infinit, mişcarea sentimentală a generosului nu rare ori rămâne fără obiect şi se extenuează către limita puterii sale de iradiaţiune. Generosul a fost reprezentat în literatura mondială mai nouă de un Walt VVithman, de un Emil Verhaeren, poeţii care îi stau mai deaproape şi d-lui A. Gotruş. Să nu se mire nimeni că vorbim aci despre însuşirile omeneşti ale fiinţei despre care mărturiseşte volumul In robia lor. Scriitori ca d. A. Gotruş ţintesc nu atât către transfigurare artis,-tică, ci mar ales către expresiunea nemijlocită ti umanităţii lor. Frumosul se confundă pentru , ei cu eticul. Intensitatea fiorului uman devine -măr 83 i © BCU sura frumosului artistic. Primatul afectului de orice fel ar fi di sol vă însă tot ce în artă înseamnă mărginire, sentiment al necesităţii formale, stăpânire şi obiectivitate, adică tocmai limpezire şi dominaţie a afectului şi astfel întâmpinăm la d. A Cotruş, în formele unei libere versificaţii, sau acele poeme mai largi al căror, principiu de organizaţie nu este niciodată evident sau acele poeme mai scurte, făcute uneori din câteva versuri, în care sunt fixate impresiuni cu suggestiv răsunet. ' Umanitatea pe care o mărturiseşte d. A. Cotruş caută când să se adune din depărtările ere-ditătei anonime, ca în versurile pe care ne place să le cităm pentru energicul lor accent: Au fost străbuni-mi hoţi de cai? Au fost ciobani pribegi, Stăpâni, fără hârtii de stăpânire pe pământul ţării 'ntregi? Au fost haiduci năprasnici, ei, Ce-şi prelungesc acum, pe drumuri fără zări, prin paşii mei, . Sălbaticile bucurii Si sbuciumul vieţii lor vijelioase şi pustii, Şi aspra râvnă de-a fi slobozi... Şi neînvinsul dor de-a pribegi?!., când se regăseşte în tonul exultant al vârstei tinere: Sub ăst copac străvechiu am odihnit odată de demult... Aveam atuncia douăzeci de ani; Creşteau în mine poftele într'un imens, ameţitor tumult; Ardea pământul, paşii-mi lacomi şi tirani... când se dărueşte semenilor, puterii şi revoltei lor, ca în poema Minerul: Când am trecut pe. lângă el, Ca un enorm, neîmpăcat rebel Şi-a ridicat ursuz voinicul tri;p de-oţel Şi, mi-a făcut, în silă, loc să trec Iar ochii-i m'au izbit, grozav şi sec In inimă şi ’n frunte, Ca nişte gloanţe crunte... pentruca alteori, aceeaşi furtunatică umanitate să se domolească şi resemnat să ne cânte ca în melodioasa poezie care se numeşte Sunt frate cu bradul: Sunt frate cu bradul, cu firul de nalbă, -Biserică tristă, biserică albă... Pământul acesta de viafa-i mă leagă, Biserică veche, biserică dragă... Dar grele nelinişti pe-aici mă frământă, Biserică mică, biserică sfântă... Şi căile mele se pierd sub furtună, Biserică mută, biserică bună... # ■ ■ . * * . ■ F*EŢELE unui veac, noul volum al d-lui Lucian Blaga, întruneşte o serie de limpezi es-şeuri, bine acordate între ele. cu linişte scrise şi întregind laolaltă icoana multiplă a curentelor spirituale care s’nu agitat de-alungul veacului al XlX-lea şi până în zilele noastre. D. Lucian Blaga ne-a înfăţişat şi altădată punctul de vedere metodic care conduce cercetarea sa în materie de critică culturală. In Filosofia Stilului, aderând de fapt la o atitudine investigatoare mai generală astăzi, d. Lucian Blaga ne-a prezentat pe acel nisus formativus, element ideo-motrice care stă la temeliile oricărei culturi şi din care feluritele forme ale acesteia din urmă se desvoltă cu necesitatea plantei din sămânţă. Era de pe atunci o aplicare a metodei pe care a studiat-o apoi, sub numele de Fenomenul originar, printre alţii la un Nietzsche, Chamberlain şi Spengler, filosofii care prezidează mai cu seamă cercetările sale de filosofia culturii. In Feţele unui veac, „năzuinţa formativă" nu este surprinsă în realitatea sa plastică, aşa cum Spengler a încercat s’o facă pentru cultura magică, apollinică şi faustică, ci subînteleasă şi controlată din numeroasele reia ţii de rudenie pe care artele plastice, poezia, filosofia soeculativă şi chiar aşa numitele ştiinţe pozitive le întreţin la fiecare etapă a frământatului secol pe care l-am lăsat în urmă. Aceste etape sunt patru la număr: romantismul, naturalismul, impresionismul şi expresionismul. De fiecare dată. d. Lucian Blaga reuşeşte să surprindă analogii foarte sug-gestive între manifestări aparţinând unor domenii cu totul divergente ale spiritului şi reconsti-tueşte cu adevărat atmosfera proprie fiecărui pătrar de veac. O problemă ne apare însă. Repedea schimbare a atâtor stiluri de cultură în scurtul interval care ne desparte de romantism, nu este oare o dovadă că omogeneitatea culturii noastre nu prezintă acea trăinicie pentru care un Auguste Comte lăuda evul-mediu şi că ne găsim mai de grabă în fata unui fenomen deosebit şi care treime caracterizat? Se pare în adevăr — după cum aveam şi altădată prilejul să constat—• că în ultima sută de ani, mai toate expresiile istorice ale omenirii au recăpătat o actualitate, cât de fugară. cât de disparentă: iar îmbulzeala aceasta de stiluri şi năzuinţe ne înclină să recunoaştem centrul de greutate al culturii europene mai noul, nu într’un ethos unitar care ar coincide cu firea adânc înrădăcinată a umanităţii europene, ci în felul individualist al apuseanului de astăzi, al acelui singuratic în fata lumii şi a lui Dumnezeu, tăiat din rădăcinile care pe oamenii altor timpuri mai fericite îi făceau solidari cu întregul univers şi care astăzi caută în istorie, ceea-ce prezentul nu-i mai poate da. Nietzsche a recunoscut mai de mult lucrul acesta. Şi este o întrebare neliniştitoare dacă individualismul a fost cU adevărat întrecut. PIGRAMELE d-lui Cincinat Pavelescu circulau libere şi cuceriseră admirata publicului, mai înainte ca poetul să se fi gândit a le strânge în volum. Situaţia d-lui Cincinat Pavelescu în literatura noastră este în adevăr unică; ea are ceva din gloria poeţilor în acelaş timp curteni şi populari, cum vremea clasicismului francez a cunoscut câteva exemple. D. Cincinat Pavelescu are toate atributele psihologice ale acestor poeţi şi ne aminteşte uneori şi împrejurările în 84 © BCU Care s’a desvoltat opera lor. Există în elegantul volum pe care l-a tipărit editura „Ramuri" din Craiova, o ironie vecinie trează, o mare verva risipită în ocaziuni festive; recunoaştem la tot locul spontaneitatea care a stârnit veselia oportună, causticitatea care se cerea şi grafia menită să repare răul pe care poetul n.u-1 doreşte niciodată prea mare. Revolta epigramatică este într’a-cestea descătuşată mai insistent de lipsa de duh. Aci întâmpină d. Cincinat Pavelescu pe duşmanul cel mai mare, nu pe cel mai redutabil, dar pe cel mai ispititor şi pe care doreşte să-l confunde şi să-l nimicească. Aprig este Cincinat Pavelescu numai cu lipsiţii de duh, cu eternii săi replicând, dintre cari pe câţiva i-a promovat la rangul unor tipuri statornice. Şi este firesc să fie aşa. Epigramistul nostru nu-şi propune tente, nu schifează mici portrete morale, cum în literatura^ genului sunt destule exemple; el improvizează totdeauna, relevă o trăsătură sau un eveniment care fineau tocmai de actualitate, răspunde unui atac, ştie să intereseze şi o vanitate, să adreseze şi un compliment. Spiritul în activitate, implicat într’o relafie, este marca epigramelor d-lui Cincinat Pavelescu şi de aceea duelul literar este subiectul lor preferat. Aşa se face că volumul d-lui Cincinat Pavelescu aduce o spirituală contribufie la caracterizarea mediului nostru literar şi social şi este menit să placă astăzi, iar mai târziu să şi documenteze. TUDOR VIANU CRONICA RELIGIOASA ASUPRA UNIRII BISERICILOR InTRE numeroasele conferinţe, pe cari d. Iorga le-a finut iarna aceasta la Paris, a fos' i una tratând despre istoria şi caracteristicile bisericii ortodoxe române. Această conferinţă, excelentă prezentare a evoluţiei trecute a bisericii noastre şi a direcţiei viitoare ce se desprinde din acest trecut ,a avut loc la Facultatea liberă protestantă şi a fost însofită de o alocufie a decanului acestei Facultăfi, d. Raoul Allier, personalitate respectabilă printre protestanţii francezi, foarte considerat pentru o lucrare, pe care abia a tipărit-o, despre psihologia conversiunii la primitivi sau mai bine zis, despre psihologia trecerii primitivilor la protestantism. Unele puncte atinse în această alocufie, asupra cărora d. Allier, fire meditivă şi chibzuită, a trebuit să gândească suficient de mai înainte, precum şi răspunsul indirect, diplomatic, dar hotărît, al d-lui lorga, sunt extrem de semnificative pentru ceeace am putea numi politica bisericii ortodoxe româneşti. Iată pasagiile ce ne interesează: „Evenimentul de azi, spune d. Allier, care este poate primul în genul său dela întemeierea Facultăţi, are o foarte reală importantă, o mare importanfă morală: e un fel de consacrare care e dată politicii exterioare, pe care Facultatea noastră a înaugurat-o de câţiva ani şi care pentru mine e unul din rosturile esenţiale". Şi fnai departe: „Ţinem ca legăturile între cele două ţări să fie din ce în ce mai strânse şi mai cordiale. Dar e un domeniu, în care această fraternitate nu începuse încă până acum patru sau cinci ani: e tocmai domeniul religios, adică acela în care mai mult ca oriunde comuniunea sufleteasca trebuie să fie ceva obicinuit. Ei bine, noi am izbutit, graţie bunăvoinţei autorităţilor bisericeşti româneşti, să facem această legătură, să organizăm această solidaritate; în fiecare an Facultatea noastră are favoarea să primească, pe deoparte, autorităţi ale bisericii române, pe de alta, unii din cei mai buni studenţi ai Facultăţii de teologie dela Bucureşti şi suntem foarte recunoscători acelui, care până de curând era Mitropolitul din Bucureşti şi care e azi Patriarhul României, îi suntem foarte recunoscători pentru încrederea, pe care n’a încetat nici odată să o arate Casei noastre. întrucât mă priveşte, îmi amintesc cu emoţie de primirea, pe care mi-a acordat-o la Bucureşti şi de încurajările, pe cari nu încetează să ni le trimită". Pentru a complecta psihologia acestor rânduri, adăogăm că d. Allier, la sfârşitul conferinţei, a oferit d-lui Iorga titlul de doctor al Facultăţii protestante. Iată acum răspunsul d-lui Iorga: „Sunt .exact nouă zile de când ministrul României prezida o conferinţă tinută de un student care a făcut parte din Misiunea catolică franceză în România. Nouă zile după acest fapt, mă găsesc aici ca să vorbesc în mijlocul profesorilor unei facultăfi protestante. Se poate vedea întrucât ceeace se numeşte „ortodoxie românească" este deschisă din toate părţile şi întrucât interesul, pe care-1 are pentru religie în ea însăşi, depăşeşte marginile ce s’ar putea considera strâmte..." „bisericile deschise au un viitor mai sigur decât bisericile închise, ele au avantagiul de a se hrăni cu elemente, cari nu vin numai din ele însăşi; toată gândirea contimporană, în afară de influenţele cari pot veni dela religiile vecine, poate contribui să le verifice". Biserica românească are această calitate, „pe eare o revendicăm cu hotărîre, de a fi o biserică nu zic din cele mai tolerante, fiindcă ar fi prea puţin, dar din cele mai primitoare şi mai înclinate să se înţeleagă asupra unor anumite adevăruri, cari depăşesc diferenţele convenţionale". In sfârşit, trebuie să cităm sfârşitul de frază cu care <1. Iorga a încheiat această conferinţă: „...această biserică va rămâne o biserică populară, o biserică liberă, o biserică tolerantă, o biserică deschisă, o biserică frăţească pentru orice formă de creştinism, dar care, servind mereu în chipul cel mai bun, va servi ceeace este mai sfânt pe lume, adică această maiestuoasă umilinţă, care este lumea maselor populare rurale". După cum se vede, declaraţiile d-lui Iorga au răspuns direct la chestiune, just şi cu acel curaj epic, pe care d-sa ştie să-l îmbrace în forme amabile. Temerile pentru expresia „biserică deschisă din toate părţile" nu sunt decât formale în acest caz. In această manifestare a d-lui Iorga, vedem atitudinea sa liotărîtă, pe care a avut-o tot timpul când a trebuit să apere 95 © tradiţia specii .că a bisericii româneşti. In scria trecută, când a venit o misiune catolică de studenţi la Vălenii-de-Munte sub conducerea abatelui Botinelli şi acum la Paris, când unul din membrii acestei misiuni a ţinut o conferinţă n-supra bisericii româneşti, tinzând să arate avan-tăgiile unei direcţiuni catolice, d. lorga nu s'a sfiit să ia cuvântul şi să reliefeze devotamentul pentru direcţia proprie, tradiţională, deşi apia de cel -mai lar g progres, a bisericii ortodoxe româneşti. Dar ca să ne întoarcem la faptul care a dat naştere acestor rânduri, ceeace interesează în primul rând e cum de sau putut produce aceste manifestări dintr'o parte şi alta, cari sunt determinantele invizibile ale cuvintelor decanului Facultăţei protestante, care e fenomenul mai larg, în care toate aceste lucruri se situează. Se ştie că încercările de unire a bisericilor creştine sunt din ce în ce mai numeroase după răz-boiu. Numai în anul trecut am avut întrunirea Ortodoxilor şi Anglicanilor, provocată de aceştia din urmă, cu prilejul comemorării conciliului dela Niceea; întrunirea celor mai însemnate biserici creştine în afară de catolicism, prin urmare şi Ortodoxii, la Stockholm, unde un cronicar spune că atmosfera conferinţei era curat protestantă; „încercările*” de unire sau chiar Unirile realizate între diferite biserici creştine din Anglia ori din Canada, cari până atunci se considerau religii aparte; în sfârşit, trebuie să menţionăm şi singurele discuţii în cari întâlnim şi catolici, de fapt mai mult impunând decât discutând, acelea pe cari moartea recentă a cardinalului Mercier le-a reamintit publicului şi pe cari cardinalul le-a avut anul trecut, însoţit de o seamă de teologi catolici, cu reprezentanţi ai credinţei anglicane. Toate aceste încercări, dintre caii la primele două au luat parte şi reprezentanţi ai bisericii române, având în vedere că au fost în-tr'un singur an, înseamnă mult. E o dorinţă sinceră de a forma o religie creştină unică sau e o chestiune de imperialism, de care, în orice caz, ortodoxismul e lipsit, aceasta fiind una din caracteristicile ce-1 deosibe.se de toate celelalte biserici creştine? Nu discutăm acum chestiunea. Ceeace apare evident e că, în toate aceste încercări, predomină protestanţii şi anglicanii şi că biserica ortodoxă română, numai cu aceştia a ţinut să vină în contact. Lucrurile se explică: reformaţii şi anglicanii şi-au acomodat credinţa religioasă, mai mult ca oricare religie creştină, vieţii pământeşti eoiidinne, de unde rezultă mat 'mult spirit practic mărunt şi posibilitatea de a crcia şi exploata împrejurările. Pe de altă parte, reformaţii nu au mândria, pe care o au catolicii, cari consideră pe toţi ceilalţi creştini ori schisj matici ori sectanţi, cari, dacă ar fi acceptat să meargă bunăoară la Stockholm, „c'euţ ete se ra-valer au rang d’une secte quelconque", după expresia unui catolic. Iar mai ales la noi catolicismul nu e simpatizat. Moştenirea animozităţii tradiţionale dintre catolicism şi ortodoxism, provocată de marea schismă de acum atâtea sute de ani, pe deoparte, atitudinea reformaţilor cari au fost în ţările române şi care nu era menită să crească prestigiul bisericii romane, pe de alta, pentru a nu aminti decât aceste două cauze, au făcut ca la noi catolicismul să apară mai străin decât protestantismul. Iar Românii Uniţi, dela Blaj, n'au ştiut, după războiu, să atragă vre-o simpatie pentru catolicism, mai degrabă din contra. fot aşa de evident apare, după aceea, că în timp ce toate celelalte biserici creştine nu numai că sunt organizate, dar îşi permit luxul unei intense „politici exterioare**, a unei extenziuni dacă nu a unui imperialism bine definit — biserica ortodoxă nici nu se poate gândi la o acţiune în afară. Lipsa de imperialism, de prozelitism, a ortodoxilor, e o caracteristică a atitudinei ortodoxe în sine, însă, în împrejurările de azi. ea se poate pune şi pe seama lipsei de organizare şi de intensitate interioară a acestui ortodoxism considerat ca o unitate. Decăderea patriarhiei din Constantinopol; împiedicarea pentru multă vreme a ortodoxismului rusesc de a juca un rol în stil mare, înmulţirea sectelor după războiu; înrăutăţirea şi complicarea vieţii sociale în urma războiului, ceeace pune la greu examen eficacitatea religiei şi, în special, pregătirea ortodoxismului de a da un ajutor; înmulţirea şi accentuarea autocefalilor bisericilor ortodoxe; în sfârşit la noi, acelaş politicianism, care contaminează biserica — au dat lovituri serioase ortodoxismului. Acesta ar fi bucuros să poată fi organizat măcar în el însuş. Ca unitate totală, ortodoxismul e in criză. Mântuirea poate veni prin amestecul cu o biserică creştină apuseană protestantă sau chiar neprotestantă? Credem că, naiute de a fi purces la asemenea acţiuni, trebuiau să se pună neapărat două întrebări; care e personalitatea noastră ortodoxă, care e ideaţiunea implicită a religiei noastre. sinteză a ortodoxismului general şi a sufletului românesc? După aceea: cari sunt psiholo-giile şi ideologiile religiilor apusene, ce trebuie să se ia dela fiecare presupunând că trebuie să se ia ceva; de care ne putem apropia cel mai mult, presupunând că trebuie să ne apropiem? Cine discută cu alţii, gândind să împrumute ceva folositor dela ei, dar fără să-i cunoască suficient şi fără să fie îndeajuns conştient de meridianele propriei sale atitudini faţă de viaţă, riscă să se rătăcească. Pe urmă. noi n'ar trebui să uităm un lucru: ortodoxismul nu e o sectă şi nici o biserică nouă. Nici chiar catolicismul nu consideră ortodoxismul ca pe \) sectă, cum consideră toate celelalte biserici creştine. Ortodoxii şi catolicii sunt trunchiul primitiv al religiei creştine. Oricât de mare ar fi diferendul între catolici şi ortodox!, în acest diferend trebuie să fie cel puţin oarecare nobleţe, mândria de a trata dela egal la egal şi' grija de a rămâne singuri pe terenul unei anume dispute. Iar cea mai rea politică ar fi să cochetăm la întâmplare cu alte biserici, ascultând de simpatii nereflectate şi de resentimente. Adevărul e că mântuirea nu poate veni decât devenind conştienţi de datele noastre sufleteşti proprii în materie de credinţă religioasă, eventual complectând şi corectând aceste date, dar mai ales convertindu-le, dintr’un fond tradiţional instinctiv, într’o realitate critică, sistematică, înzestrată cu tot instrumentalismul necesar pentru a putea trăi şi creşte în epoca modernă. Ortodoxismul nu e o vastă colonie de necivilizaţi, de popoare primitive, pusă de războiul recent la dispoziţia imperialismului religiilor creştine apusene. Acestea îşi vor da seama că acţiunea de convertire pot să o urmeze faţă de popoarele etnografice din alte continente, dar că ortodoxismul e o lume bogată şi personală de vibraţii re- 86 © BCU ligioase creştine, c.ari-şi aşteaptă punerea în valoare în propria lor direcţie. Toată dificultatea e că ortodoxismul trece acum dela starea instinctivă la starea de organizare conştientă şi că, după cum se întâmplă oricând se trece dela unitatea sufletească instinctivă la unitatea raţională, riscă să-şi uite personalitatea şi să se dezagre-gheze. S’a spus, şi cu drept cuvânt, că cultura română modernă, privită în ansmablu, e lipsită de personalitate, defect fatal din care acum începe să-şi revină. Să vină oare acum şi rândul religiei noastre? Aceasta ar fi mai grav, fiindcă aici viitorul ar fi mai nesigur, şi ar fi mai vinovat, fiindcă acum avem un început de cultură personală, critică, ce ne poate fi de ajutor. De fapt, religia românească abia acum. începe să treacă prin faza, prin care cultura românească trecea în prima jumătate a secolului trecut. Această încăpăţânare — atât de mult criticată — a religiei noastre de a se ţine oarecum la o parte de evoluţia generală a lucrurilor la noi, se poate întoarce în folosul ei: să treacă acum deadreptul dela personalitatea instinctivă la cea critică, prin intervenţia începutului de cultură critică, personală, care s’a înfiripat în România. Dar pentru ca aceasta să se întâmple, trebuie o atenţie, o bunăvoinţă, o coborîre în adâncul nostru şi o spontaneitate de spirit remarcabile. Căci au şi început' să apară unele semne îngrijorătoare ale pierde-1 ii p< rsonalităfii proprii în religia noastră. Sigur c, cel puţin la conducători, că aceasta nu mai are acel aş admirabil simţ de defensivă sufletească, pe care biserica noastră populară l-a avut în trecut. Prin urmare, ortodoxismul nostru are nevoie de ajutorul generos şi atent al culturii ro- mâne autentice atât cât s’a format, care să-l studieze, să-i schiţeze marile linii de viitor. Singurele autorităţi ecleziastice nu pot corespunde acestei sarcine. Aici e un proces, care e al societăţii întregi. Atunci vom fi puşi pe drumul cel bun, care e, întotdeauna şi oriunde, drumul propriu. Ideea de personalitate, disciplinată de tradiţia ei morală, poate fi şi aici salvatoare. Când biserica noastră va întrevede această personalitate şi va fi pregătită să o servescă, va putea discuta cu oricine şi va putea împrumuta oricât de aiurea, fiindcă' toate aceste materialuri şi sugestii, corectând ceeace uneori trebuie să corecteze, vor amplifica sufletul nostru luând forma lui. Toate marile biserici creştine sunt respectabile şi toate ne pot fi de folos. E tot atât de drept, după aceea, că unitatea general creştină e un scop, care se impune prin el însuşi. Dar pentru a ne angaja în aceste direcţii, trebuie să ne cunoaştem formula noastră proprie. Suntem datori cu aceasta nu numai faţă de noi înşine, ci şi faţă de progresul în sine. Progresul nu se face părăsind sistemul de cristalizare sufletească, ci amplificându-1 şi co-rectându-1. Şi, mai ales, e imprudent să se privească prea mult la alţii şi să se discute, când ai mai mult năzuinţe decât idei. Nevrâstnicii — întrucât se poate aplica aceste termen aici — nu pot să discute cu oamenii formaţi şi animaţi de anume intenţii. Adevărate discuţii utile pentru ambele părţi, adevăratele asociaţii pentru un ideal mai mare, nu se pot face decât între personalităţi. Şi cel mai mare păcat e să-ţi ignorezi personalitatea când 'o- poţi avea fecundă, veche şi misterioasă. „ „ VASILE BĂNCâLA Rugăm cetitorii să se aboneze. Rugăm abonaţii să se pună în curent cu plata. Numai astfel putem asigura regularitatea apariţiei. . . Abonaţii care au achitat anul cinci, vor primi toate numerile anului şase, fără a mai aviza administraţia revistei, în ale cărei registre se află trecuţi abonaţi de drept pe anul în curs. . © B( CRONICA EXPOZIŢIA In ultimele săptămâni, foarte multe expoziţii de pictură şi sculptură au fost deschise în capitala noastră. Dar arta adevărată rămâne totuşi scumpă şi rară. E firesc să fie astfel, e un fapt crescut dintr’o lege convingătoare a selecţionării omenescului. De zeci de ori se confundă maniera şi reţeta unui meşteşug chibzuit cu cealaltă emisferă a creaţiei artistice: desprinderea unui stil din cercul adâncit al unei individualităţi. Arta nu e. produsul societăţilor şi grupărilor de artişti, rămâne, chiar dacă ne-o asi-, milăm, o talină. Cei care nu ştiu nimic despre artă, nu se pot apropia niciodată de sâmburele ei, dar scriu totuşi „cronici plastice" pentru ziarele şi revistele noastre, se scuză de obiceiu afirmând că despre substanţa artistică nu se poate spune nimic precis. E scuza flexibilă şi veşnic întrebuinţabilă a domnilor analfabeţi. Expoziţia a doua a pictorului Eder dă totuşi prilejul pentru câteva constatări elementare care nu se referă numai la arta valorosului artist braşovean, ci în genere, la întreaga fire a artei germane, privită în întregimea ei, adică dela catedralele romane din valea Rinului şi până la uzinele lui Peter Behrens şi clădirile de sticlă ale lui Bruno Taut, de la primitevele ornamente nordice şi până la Lehmbruck, de la meşterii germani din Boemia, de la Schongauer şi Grune-wald şi până la Hans von Marees. Lxpoziţia lui Eder a fost o eminentă exemplificare a contrastului dintre arta românească, de cele mai multe ori foarte concretă în esenţa ei, şi arta aceasta a expresiei potenţate, care nu porneşte mai nici odată dela coloarea absolută sau de la frumuseţea valorilor ci, mai în totdeauna, de la un puter-o ic simţământ predominant, de la o rasvrătire faţa de materie. Reflexul sufletesc hotărăşte şi sta-pâneşte. Culoare nu are niciodată o importanţa ,de sine stătătoare, desenul e plasa în care s a prins ritmul unui fanatism revoltat. Tablourile lui Hans Eder, expuse de data aceasta în sala „Mozart", ne-au înfăţişat perfect predominarea forţei spiritului faţă de coloare, care e întotdeauna puternic străbătută de un fior dureros şi aspru, rămâne mijloc de exprimare, umil şi smerit. Şi îndată ce forma se închide mai bine şi e mai puternic grăniţată, culoarea se aprinde tot mai mult, potenţează tensiunea din lăuntrul formei. In lucrările mai vechi ale ^pictorului Eder, forma era cu mult mai deschisă,^ iar exagerările şi destrămarea contururilor întăreau expresia sau mai toate acele elemente ce se subînţelegeau atunci când se vorbea despre Expresionismul artei lui. De sigur că şi coloarea ajuta expresivitatea, dar planurile ei atârnau parca mai slobode şi mai nedefinite în contururile exagerate, de exemplu în degetele lungite ale unui portret, în clădirea supraînălţată a unei frunţi omeneşti. Arta lui Eder a avut însă nevoe de închegarea exterioară a formei, pentru a ajunge la adevărata ei fire. Naturile moarte expuse de Eder au fost exemple frumoase şi clare pentru susţinerea acestor constatări. Felul cum pictorul se aprinde de re- PLASTICĂ HANS EDER zistenţa lucrurilor cum câteva lămâi, un sfeşnic şi sticlă pot fi o realitate potenţată, înseamnă pentru noi mai mult decât atâtea alte valori ce se putea întâlni prin expoziţiile noastre. Eder nu e niciodată realist, în însemnătatea comună a cuvântului. La imaterializare, pictorul nu poate ajunge prin rotunjirea formelor, ci dinpotrivă, prin lumini tăioase şi ascuţite, prin alăturarea multor planuri scurte sau uneori prin acelaş mijloc de care s’a servit Greco: luminarea emailului culorilor. Nu poate fi, prin urmare, vorba aci despre câteva frumoase sau minunate valori de coloare sau despre o iubire pentru firea lucrurilor, ci despre o transformare psihica a obiectului, care se înfăţişează şi în ritmurile diferenţiate ale culorilor, în frânturile şi în cioburile de lumină ce străpung materia („Goticul" nu pluteşte aci pe suprafaţă). Recunoscând felul stării artistice din aceste naturi moarte, găsim uşor drumul interior spre peisagiile magice pe care Eder le-a lucrat la Bal-cic. Planurile şi formele spimplificate radiază o lumină interioară şi abstractă în esenţa ei, care ne arată şi mai limpede marele contrast faţă de concret conceputele peisagii, pictate de către pictorii noştri români la Balcic. La Eder, pământul străveziu s’a transformat fantasmagoric într’un rai care poartă lumina în propriul său centru, chiar dacă lumina exterioară vine de dincolo de fragmentul din natură, prins de pictor între pervazurile tabloului. Ritmurile lineare ale acestor peisagii se îndreaptă şi se îngrămădesc parcă spre lumina aceasta exterioară. E, fireşte, o artă de simplificare şi de organizare a formelor principale. Mult mai importantă ni se pare însă pornirea aceasta dornică spre lumina din afară, în care sa’r putea din nou recunoaşte tendinţa religioasă în arta lui Eder. Lumina nu stă niciodată în mijloc, nu radiază linişte şi mulţumire asupra lucrurilor din jurul ei. Omul duce o luptă cumplită cu sine pentru a se apropia de Dumnezeire. Dar nu va privi niciodată în ochii ei. Drumul rămâne ţinta. Acentricul şi asimetria sunt desigur şi în cazul acesta semne de recunoaştere ale tendinţelor religioase, a neliniştei febrile cc-şi caută un drum spre transcedental. In cazul acesta, soarele sudic al Balcicului n’a fost decât pretextul şi cauza exterioară pentru deslănţuirea focului interior ce străbate fluidul atât de dinamic al acestor privelişti. Şi portretistul Eder a ajuns în tablourile expuse, la câteva culmi. In aceste portrete forma e iar cu mult mai închegată decât în trecut, cu toate că planurile sunt foarte pictural tratate, iar umbrele colorate dau plasticitatea într’un mod foarte neforţat şi suveran. Aspectul chipului omenesc e desprins dintr’un întreg de coloare şi coloarea rămâne totuşi învinsă de forţa spiritului. In aceste portrete se poate încă odată recunoaşte faptul că tensiunea interioară a crescut mult în graniţele formei, ceeace face ca adâncimile şi grotele tainice ale unui chip omenesc să ne oglindească o sintetizare a soartei. împreunări sintetice a tuturor acestor elemen- 88 © BCU te recunoscute în naturile moarte, în peisagiile şi în portretele lui Eder sunt şi cele două compoziţii expuse: „Sat din munţi“ şi „Nunta din Cana'. Nu sunt fragmente compilate, nici torsuri, ci chipurile sincere ale unor stări cu adevărat religioase. Ele înseamnă tot odată drumul interior, străbătut de artist dela un ascetism fanatic la o mare bogăţie exterioară cucerită şi dominantă de spirit, de duhul unei alte lumi, E înfăţişarea unei treceri organice dela individualismul fanatic al conturului care face din mai multe elemente stinghere un întreg, la desfăşurarea unei sudice şi foarte pământeşti bogăţii în care totul creşte şi totul se desvoltă sensual, vegetativ şi care totuşi e cucerită de forja minunii, de puterea iubitoare a spiritului dumne-zeesc. Această cucerire a concretului, a unei imense bogăţii exterioare prin măreţia misiunii dumnezeeşti e poate cea mai frumoasă faptă artistică săvârşită de Eder. In „Nunta din Cana“ culoarea a căpătat un caracter aproape vene-zian, carnaţia caldă înfloreşte şi luminează în creşterea năvalnică a vieţii. Şi totuşi viata aceasta exterioară a devenit numai oglinda simbolului şi al minunii, tocmai fiindcă massele sunt atât de echilibrat împărţite, fiindcă alăturarea valorilor de culoare se desvoltă ritmic. Nici o culoare şi nici o lumină nu se desprinde ornamental-negatîvă, părând a fi suprapusă, adică exclusă din întregul compoziţiei. Fiul lui Dumnezeu a scos lumină din lăuntrul lucrurilor şi al trupurilor omeneşti. Dar centru spiritual al tabloului nu e El, ci lumina cerească ce se împrăştie puternic din apa prefăcută în vin. Isus Christos e numai unealta prevederii dumnezeeşti. Şi aci lumina taie şi destramă materia de jos în sus, nu din centru, astfel că dăm din nou de acentricul artei gotice, germane, care şi-a subjugat fastul sensual al culorii. Puternica evoluţie dela Christosul suferind al „Satului din munţi" şi până la coloarea bogată a „Nun{ei din Cana" a fost o necesitate. După realizarea aceasta, un domeniu larg se deschide în faţa artistului. Căci unde bogăţia pământească e atât de mare ca în această compoziţie, spiritul trebue să aibă aceeaşi putere, pentru a o cuceri. Şi cine a săvârşit această cucerire ca Hans Eder nu trebue să se teamă de viitor. Expoziţia acestui sol venit la noi din Ţara Bârsei, a fost bine primită de intelectualii şi de criticii români care ştiu că arta poate avea foarte multe feţe. E un fapt îmbucurător care ne face să credem şi mai mult că spiritul sincer şi desluşit nu rămâne neînţeles şi fără de reflex puternic asupra lumii. EXPOZIŢIA MARI U S BUNESCU L-iA pictorii noştri tineri se presupune deseori o evolufie mişcată şi zdruncinată când în-tr’adevăr nu poate fi vorba decât de salturi de maimuţă, de o imitaţie care nu e niciodată asimilare necesară şi sinceră. In schimb găsim în arta noastră contimporană câteva exemple minunate şi clasice pentru felul evoluţii organice ce nu se lasă influenţată de moda zilei: Petraş-cu şi Pallady. S’a spus de multe ori cum că tocmai aceşti doi artişti se repetă, rămân veşnic la aceleaşi subiecte, la un stil îngrădit ce nu permite o desvoltare largă. Fireşte că sensibilitatea muzicală a lui Pallady, nu va îngenunchia niciodată în fata construcţiei, dar va fi totuşi veşnic nouă fiindcă se identifică cu întreaga viată, cu neliniştea îmbătată de coloare a ^ artistului. Cât de nouă poate fi însă această artă ni s’a lămurit chiar în expoziţia din primăvara trecută. Alături de Pallady, Bunescu e, de sigur, cel mai pictural dintre artiştii noştri şi totodată cel mai perseverent într’o evoluţie, care a crescut încet însă după o lege interioară, ştiind să împreună atâtea elemente contradictorii şi să înfrunte destule greutăţi în ce priveşte mânuirea mijloacelor de exprimare. Asprimi de piatră stăteau alături de tradiţionalismul şi meşteşugul şcoalei. Legea interioară, niciodată ademenită de succese eftine, a învins, inegalitatea a dispărut şi dispare încă tot mai mult, astfel că nivelul general al lucrărilor lui Bunescu se arată din an în an mai superior, pe când unele pânze, izolate şi astăzi încă, au devenit creaţiuni de o individualitate uimitoare. Tocmai aceste lucrări, însă pot fi confundate cu altele, ce n’au nimic comun cu evoluţia şi cu seriozitatea acestui artist. Oricine va recunoaşte totuşi că intensitatea culorii lui Bunescu a crescut întratât, încât domină asupra at-mosferii, că liniştea caracteristică a pictorului pare uneori chiar turburată de această revărsare care îşi găseşte subiectele cele mai bune la mare, la Insula Şerpilor sau la Vâlcov. Impresionistul Bunescu a devenit colorist absolut, nu pictor de valori. Şi cu toate că solidaritatea materiei s’a închegat tot mai mult, fluidul atmosferii persistă. Dinamismul pictural e stăpânit atât de bine, încât numai rareori planurile par moi sau mişcate. Dar şi elementele oarecum primitive şi primă-văratice, neatinse şi genuine din pictura lui s’au desvoltat, luând însă un alt drum. In anul trecut le-am recunoscut în seria tablourilor din Yâlcov care mi s’au părut superioare oricărei laude, în anul acesta le cetim desluşit în seria din Sulina, în „peisagiile" ce reprezintă străzi din Bucureşti sau de aiurea, case de oraş, albe sau colorate. ' Da, oraşul a devenit peisagiu în pictura lui Bunescu şi chiar un cunoscut edificiu public se preface în privelişte, fiindcă întreaga concepţie rămâne întotdeauna îndepărtată de orice perversiune. In aceasta constă, în fond, întreaga valoare a artei lui. Elementele arhitecturale, zidurile albe, coloanele nu pierd nimic din constructivul lor şi se îmbină totuşi cu întreaga atmosferă atât de picturală. Cine a mai pictat în felul acesta arborii din ţara românească! Câteva linii, câteva pete verzi, deschise da o atât de feciorelnică, serafică puritate! Valoarea acestui pictor trebue recunoscută acolo unde nu are nimic comun cu alji artişti ai timpului. Nu poate fi aşezat într’un rând cu alţii. De un singur nume ne amintesc oraşele, colturile, zidurile din lucrările lui Bunescu: U-trillo. Cu el, pictorul nostru mai are şi comun felul de a vedea şi de a pune în cadru asprimea unui zid, tinuta copilărească a arborilor, aproape 89 © stângaci, dar nespus de uirăgăiori in. nev inova (ia lor. Pui'itatea aceasta asigură şi viitorul acestui pictor, niciodată manierat, niciodată pierdut în tendinţe ce nu-i pot aparţine. Bunescu rămâne prin excelentă peisagist, pictor al atmosferii, chiar dacă reuşeşte în potrete. Sunt sigur că cele mai bune valori din domeniul individual al a-restui pictor rar. mai aşteaptă să fie exprimate. Bunescu ar putea ajunge astfel glorificatorul liniştit al oraşelor noastre, al provinciei stinghere, tot astfel cum TJtrillo ne-a făcut să recunoaştem iar în tablourile sale zidurile catedralelor din Franţa din care Monet nu mai lăsase decât un fel de vată îmbibată în coloare, o destrămare foarte suspectă a materiei. In pictura nouă a lui Bunescu casa se transformă în peisagiu şi chiar potretul e văzut cu ochi care generalizează elementele din afară şi interpretează sub unghiul naturii. Acest lucru, s'a întâmplat, fireşte, la mai toji portretiştii impre-sionişti care au făcut din fa(a unui om un conglomerat de pete ce nu vor să despartă individualitatea de viaja din jurul ei. eecace se întâmplă în toată arta gotică şi în arta germană. Portretele bune ale pictorului Bunescu au în privinţa aceasta un substrat psihic ee-1 apropie oarecum de Renoir, eu toate că în pastă, în tech-nica întreagă nu se întrevede nici o afinitate. Bunescu e mult mai solid, mai definit, fără să dispună de celelalte calităţi deosebite ale marelui francez. Se pare că vizualitatea porneşte dela puncte comune, dela aceleaşi premise sufleteşti. Portretul doamnei Bunescu e un exemplu desluşit pentru această presupunere care mai aşteaptă să fio justificată de evoluţia viitoare a pictorului. Felul cum elementele picturale, cum pata de coloare rotunjeşte forma, fără a pierde ceva din răsuflarea proaspătă a funcţiunii de creaţie, înseamnă încă o calitate a acestor lucrurări. Mijloacele de exprimare sunt simple şi cât se poate de reduse, coloarea e puternică fără să bruscheze finejea uşoară a materiei, curnajia e plină de lumină şi totuşi plastică. In aproprierea unui portret de felul acesta, vedem o coastă din Constanta în care eleinen-tele grele ale naturii exclamă parcă un cuvânt covârşitor. Pământul aspru al coastei se, opune apei. Mijloacele sunt tot atât de simple ca în portret, petele nu mai puţin proaspete, Şi totuşi câtă greutate sub adierea aerului! Acelaş Terra di Sieim a dat acestei huni o altă înfăţişare de cât în portret. Puritatea sufletească ordonă aci mijloacelor, crează, nu din felul materialului, din intenţia voită de a stiliza, ci din acel extaz fată de totalitatea lumii, pe care-1 regăsim la orice artist adevărat. ^ ^ Lumea are multe fete si e sigur că într'o ţară Ca a noastră încă}) mai mulţi artişti decât sar crede, cu mult mai mulţi decât presupun îngâiij faţii. Bunescu e un artist care a realizat o mica lume nouă şi aparte pe moşia artelor plastice româneşti şi promite cu toate aşfea încă şi mai mult decât a ştiut să exprime până astăzi. OSCAR WALTER CISEK DRAMA ŞI TEATRUL PIRANDELLO: „Henric al IV-lea‘ şi „Şace personagii în căutarea unui autoi “ Turneul soţilor Pitoeffue-a adus cu cl pe Pirandello în ceeace are mai isbutit opera sa: llen-ric al IV-lea şi „Şase personagii"... Şi deziluzia publicului a fost mare. Bieţii Pitoeff au plătit cu succesul lor, îndrăsneala de a-şi fi legat soarta, în epoca de tranziţie, şi mai ales la noi, de drama „îndrăzneţului" scriitor italian. Un renume domol, cu aripioare rozalbe a sbu-rat şi deasupra meleagurilor noastre, vestind pe Sliaw şi Pirandello. Toată lumea a făcut credit bănuind-.mai ales celui din urmă, care are mai puţin mania piesei de costum — lucru în definitiv destul de plicticos, de vreme ce toţi- francezii îşi îmbracă „nemţeşte" eroii — o operă mult mai comodă decât are în realitate. Când în sfârşit Pirandello ni s’a înfăţişat piruetând sub capă, ca un sicilian ce este, cu gustul farsei, sinistre care merge de multe ori până la grotesc — favorită categorie estetică a dramaturgiei moderne de pretutindeni, cu izvoare în discreditatul expresionism—; când, ca toţi marii chinuiţi moderni ni s’a înfăţişat rătăcind, în marc maestru e adevărat, prin pădurile monstruoase (lin regiunile vccinicilor înserări ale sufletului omenesc, dibuind printre liane de amintiri şi tendinţe contrarii, dela impudoare şi animalitate, până la fulgerul albastru al insezizabilului gând do-o clipă, când l-au văzut în fine lucrând atent la această algebră omenească, dezamăgirea a fost mare. Căci cu Pirandello, drama încearcă eliberarea ci din tiparele minore, eliberare care întotdeauna şi pretutindeni, în ultima fază a teatrului a-muzâment a fost privită cu ochi răi, de marele public. Evenimentul precis: dragostea sau ura lui Ion. înconjurat de scaun, perete sau copac a fost hrana cea mai sigură pentru dramă. Material prim bine conturat, acţiune bine şi explicit înlănţuită. Şi în rezumat toată lupta vremilor moderne încoace care în mod aproximativ se poate fixa ca un început într'o anumită parte din opera lui Striudberg, n-a constat în altceva decât în difuzarea acestui fapt precis, în deplasarea lentilei, care ce e drept înceţoşând imagina miniaturizată din focar, să mărească totuş câmpul de înţelegere şi utilizare al dramei. Lucruri mai puţin lesne de transcris în situaţii dramatice, amibele sufletului nostru, simple izolate, impresionante în blocusul conglomeratelor lor sufleteşti, au căzut în ultimul timp, aruncate cu voinţă în plasa simplistă a dramei, şi lucrul extraordinar, materia aceasta anorganică a răuşit de multe ori să rupă plasa. Aci se rezumă aproape întreaga tragedie a dramei moderne, a dramei neisbutite încă, în mare parte. Ceeace muzicei, liricei ba chiar plasticei îi e îngăduit, dramei nu i se cade încă. Dar Piradello s'a încăpăţânat. Şi ajutat de noroc . şi geniu a isbutit să intre într’un" făgaş în care duce după el pe orice pasionat al excursiu- 90 © BCU nilor ■ periculoase, luminând calea cu un robust simt al realului, cu un contact continuu cu pământul, ceeace îi permite să întrebuinţeze pentru lucruri extrem de fragile, formula dramatică. Cred, că Pirandei Io isbuteşte cel mai mult în drama renăscută a vremurilor noastre, pentru acest motiv. I.a el imbinarea — ca procedeu — a unui Platou cu un cinematograf, sinteză enunjată atât de adevărat şi impresionant, într'un osseu de dramaturgul german Kaiser, e perfectă şi intrată atât de mult în mijloacele sale de lucru, încât nu opărăse.şte nici odată. Acest „cinematograf" se transcrie în bună aplicare de literatură dramatică printr uu anumit realism, care singur face posibilă supraconstruc-ţie din material gingaş şi ireal, realism care se înşurubează în scânduri ca suport pentru cadrul platonic al dramei, după cum spune Kaiser. Şi dacă-apropierea între simetria a două opere deosebite prin natura lor ne e îngăduită în formula ci cea mai evoluată — care ar fi drama pirande-liană — drama modernă ar semăna cu scena medievală sau cu tablourile lui El Greco—-în care contele d'Orgaz. de pildă, pe o aceiaş pânză trece dela real la ireal. Pe o simplă poveste de dragoste care ar fi puiuţ da şi o melodramă şi o banală piesă de salon, în flenri al l'V-lca, Pirandelllo eonstrueşte o tragedie, tragedia acului nesigur al busolei sufletului omenesc cure printr'o simplă deviere la dreapta sau la stânga poate să .schimbe o lume iutreagu. Toată divagarea lui llenrie al IV-lea de care se leagă şi lumea ireală a nebuniei lui şi lumea reală a lumei lui do odinioară e în luptă pe două planuri, ceeace face ca piesa să trăiască mereu în două registre deosebite. IJn accident de călărie, de mult, o piatră care l-a lovit la cap pe erou, şi trecutul trece pe o nevăzută şi tragică culisă în locul prezentului şi fruntea tiparelor îcale se luminează de alte culmi. Prin lumi arbitrară şi eliberată din „Şase personagii ' aceiaş idee se reia şi în drama aceasta: ficţiunea sau evenimentul închis în tiparul trecutului sunt singurele adevăruri. Realitatea e îndoelnică şi bună mimai cu un linibagiu convenţional al dramei, pentru a ne înţelege între noi, uni adăogu. bucuros. Iută o idee fundamentală a lui Pirandello. pe care sa încercat să o exprime cu aparatul puii n mlădios al dramei. Prima ei laturii — lic(iunea — o demonstrează prin ..Şase personagii": a doua — evenimentul — prin llenrie al IV-lea. Ele singure, aceste două feţe ale vieţii sufleteşti dau siguranţă. Evenimentul, luat din istorie, e închis între două paranteze sigure şi cunoscute, de vreme ce e pe deantregul petrecut, ceeace îi dă o definitivă structură, o limitată întindere, din care rezultă un simţimânt de încredere, de certitudine. Orice arabesc ai scrie, întârziind în amănuntul acestui eveniment ai mai dinainte întreaga lui gamă cunoscută. extremele cuprinzătoare prestabilite, realizate, şi poţi oricând zigzaga prin el. fără ca timpul — conceptul fundamental în cosmosul pi-randcllian — să-ţi păstreze fatalele lui surprize. Ficţiunea, personagiul creat în abstract dă de asemeni sentimentul acesta de încredere. Viaţa lui e conturată. Totul se sbate, trăeşte în cuprinsul perimetrului său, trasat odată pentru totdeauna. Sunt cele două forme ale vieţii — la întâmplare apropiate — dătătoare de certitudini. Sunt singure reale ca fiind liniştitoare şi hotărîte. Restul, ceeace ni se pare nouă realitate, nu e decât trecere prin tipare — cari se păstrează pentru înţelegerea dramei — unghere de surprize. fiind în permanentă devenire şi transformare. Pe temelii sigure, se înaltă eterni operei pirandei! iene. ION MARIN SADOVEANU CRONICA EXTERNĂ CRIZA SOCIETĂŢII NAŢIUNILOR P-E seina Genevei cortina s’a lăsat. Oglinda I.emanului, o clipă turburată de conflictele diplomatice, şi-a reluat neclintita linişte. Dacă palatul SocietăţiiNaţiuuilor ar trebui să dea imagina plastică a epilogului jucat în ultima săptămână internaţională, l-am vedea brăzdat de crăpături ameninţătoare pentru arhitectura zidi-t iilor sale. Criza Societăţii Naţiunilor este deschisă. La Geneva s’a pus o chestiune liotărîtoare: intrarea Reichului în Consiliu. Vom vedea, mai jos, cum această chestiune dominantă n’a căpătat nici o deslegare şi mai cu seamă, cum simpla ei aducere în discuţie, a scos la iveală toate antagonismele surde ce clocotesc în adâncimile politicii europene, sub aparenţele înşelătoare ale formulelor juridice. Dacă recapitulăm politica Germaniei, vedem eă nici odată ea n’a solicitat intrarea la Societatea Naţiunilor. Aliaţii, şi mai cu seamă Franţa democraţiei de stânga, sunt acei care au căutat s'o atragă, prin concesiuni care au mers adesea până la mutilarea victoriei, spre o politică de comună înţelegere, de colaborare. Frânta socialistă şi radicală, spre a se deosebi în politica internă de d. Poincare — a inaugurat formula împădurii cu orice preţ. Am avut rând pe rând, Prtocolul d-lui Herriot, evacuarea Rulmilui şi Locarno, care sunt tot atâtea flori aruncate în calea Germaniei. Pe acest drum ademenitor. Reichul sa hotă-rît să vină la Geneva şi în sfârşit, chivără germană a apărut pe zarea Lem. anului. Ga prin farmec, la această apariţie, rolurile s un schimbat. Acei care îşi făceau o profesie de credină din atragerea, cu orice preţ a Germaniei la Societatea Naţiunilor, au început s’o combată făţiş. întrebuinţând, hine-înţeles, tot arsenalul formulelor juridice menite să acopere o simplă manevră politică. De altfel formulele juridice nu lipsesc niciodată, căci războiul dacă l’au făcut combatanţii, pacea au încheiat-o asociaţii. Dreptul, în sensul 91 © strâmt al cuvântului, în accepţiunea lui pur mecanică şi technică, nu în sensul superior de noţiune morală —este extrem de suplu. El servea Franţei radicale şi socialiste pentru atragerea Germaniei în Societatea Naţiunilor, căci pe această cale, ziceau politicianii stângei — Germania aderă la Pact, ceeace înseamnă obţinerea unei noui ratificări a tratatului din Versailles. Formulă facilă, căci Pactul în art. 19 deschide posibilităţile unei revizuiri. Germania a venit la Geneva, după cum fusese chemată şi pe calea unde se desluşeau cele două jaloane ispititoare: Protocolul şi Locarno, dar n’a venit câtuşi de puţin să întărească, prin prezenţa sa, textele dela Versailles. Germania a venit ca să intre în Consiliul Societăţii şi să urmărească, până în ultimele lor consecinţe avantagii-le acestei poziţiuni cucerite fără nici o sforţare. Aici începe dezicerea aliaţilor. Germania la Geneva n’a fost o nepoftită. Ea a fost chemată, îndată însă ce armura ei s’a oglindit în apele Lc-manului, aliaţii care nu mai puteau discuta admiterea ei, au început să discute modalităţile acestei admiteri. E o nuanţă pe care Berlinul n’a prea înţeles-o şi de prioritatea căreia s’a îndoit. Franţa, prin d. Briand, a pus o chestiune prealabilă: aceia a lărgirei Consiliului. Germania va fi admisă ca membru permanent, dar în acelaş timp vor vroi intra în Consiliu Polonia, Spania şi Brazilia. D. Chamberlain, combătut de o mare parte a opiniei publice britanice, s’a raliat făţiş tezei franceze, susţinând aceiaşi temă a lărgirii Consiliului. In faţa acestei noui politici, d-nii Stressemann şi Luther, au declarat, că Germania nu înţelege să intre în Consiliul Societăţii Naţiunilor, decât dacă Consiliul păstrează forma lui veche, aceea pe care o avea în momentul dela Locarno, când i s’a făgăduit primirea la Geneva. Lărgirea Consiliului, după teza germană, nu este decât expresiunea unei politici de duşmănie împotriva Berlinului, de contra-balansare a influenţii germane. Oricare ar fi formularea juridică, acesta este adevărul şi singurul învăţământu al acelor petrecute la Geneva e că realitatea politică depăşeşte cadrul textelor fictive. Jacques Bainviile a susţinut, cu argumente puternice, teza franceză; din toată frazeologia cafe- nelei internaţionale, sunt singurele care au preţul lor. După Jacques Bainville Consiliul îşi schimbă, prin admiterea Germaniei, însăşi natura sa. ' Consiliul aşa cum a fost instituit prin Pactul Societăţii Naţiunilor, cuprinde cele cinci mari puteri aliate: Statele-Unite (care s’au abţinut) Anglia, Franţa, Italia şi japonia. Acest Consiliu e simplul continuator al „celor patru sau al celor cinci", care au hotărnicit harta lumei, scopul lui e aplicarea tratatelor de pace. Cu alte cuvinte Consiliul până acum n’a fost decât un sindicat al victoriei. Un loc permanent pentru Germania sau pentru ori şi care altă putere, nu era prevăzut. E o condiţie care schimbă iarăşi caracterul Consiliului şi dacă se intră pe această cale nouă, de lărgire a lui, de ce să oprim principiul de admitere numai a Germaniei? Ne găsim în faţa unei metamorfozări a areopagului din Geneva şi atunci dacă Germania intră, ca reprezentantă morală a germanismului de pretutindeni, de ce să nu admitem acelaş criteriu, pentru Polonia, reprezentantă a solidarităţei slave, pentru Spania, care polarizează imensa clientelă hispanică, pentru Brazilia, plenipotenţiară a Americei latine? Argumentarea lui Jaques Bainville e puternică, căci în drept, ne găsim în faţa unei derogaţii. Societatea Naţiunilor are în esenţa ei universalitatea, iar admiterea Germaniei ar fi normală şi n’ar schimba caracterul orgnizaţiei din Geneva. Dar alcătuirea Consiliului e hotărîtă rigid de Pact şi acordarea unui loc permanent Reichului e, fără îndoială, o derogaţiune. Prin urmare toată structura Consiliului putea fi repusă în discuţie. Germania n’a admis acest punct de vedere. Cu ea s’a solidarizat şi Suedia, ale cărei simpatii germane sunt bine cunoscute încă de pe vremea războiului. Uşile s’au închis şi delegaţii au plecat, cu fă-găduială de a reîncepe tocmeala în toamnă. După Protocol s’a vorbit de Statele-Unite ale Europei. Acelaş lucru după Locarno. Cât de departe de realitate sunt imprudenţii politicii verbale, o dovedeşte crudul epilog dela Geneva, unde tendinţa de a reveni la politica de echilibru a reapărut în toată goliciunea: Bloc de puteri latine şi aliate, opus blocului german. Nu e decât o simplă transpunere a politicei de echilibru şi o schimbare de vocabular. EUGEN T1TEANU CRONICA MĂRUNTĂ .AţI observat? D. Mihail Dragomirescu, teoreticianul artei în patru labe, n’are adversari. Demiurgul lat în ceafă al esteticei de catedră a creat din opera de artă o nouă categorie de existenţă. Nu e nici mineralogie, nu e nici biologie. E un „organism psihofizic iar nu fizico-psihic” — cu expresia proprie. Organism fizico-psihic ar fi omul. Arta e dimpotrivă: un organism psiho-fizic. Adică un fel de om răsturnat cu picioarele în sus. Dar oricât ne-am biciui fantazia, nu vom! izbuti să încadrăm în spaţiu şi timp noua categorie de existenţă creată prin „ştiinţa literaturii”. Ne vom resemna deci s’o imaginăm ca o vietate cu suflet de înger, cu patru labe şi cu coadă. De când a creat-o din lut şi din azur, d. Dragomirescu n’are adversari. Avem o pleiadă de tineri esteţi, dar nimeni n’are curajul să renunţe la bunul simţ şi să demonstreze că arta n’are în adevăr patru labe, cum susţine cu date ştiinţifice d. Mihail Dragomirescu. Credeam şi noi, cu tinerii esteţi, că noua categorie de existenţă, chemată la viaţă din haosul d-lui Dragomirescu, aparţine altui domeniu decât al esteticei. Aşa cum se prezintă, organismul acesta psiho-fizic e menit să pască direct pe izlazurile psihiatriei, sub atenta supraveghere a doctorilor G. Marinescu şi Obreja. Dar ne-am înşelat. A reapărut' revista Sburătorul. Directorul ei, 92 © BCU d. Eugen Lovinescu, într’un manifest de-o şchioapă, se declară energic Împotriva organismului d-lui Mihail Dragomirescu. D. Eugen Lovinescu se face forte să demonstreze că arta n’are într’a-devăr patru labe cum arată optica d-lui Drago- omirescu. Evenimentul trebuie încrestat pe ră- ojul acestei cronici: în sfârşit, d. Mihail Drago-mirescu are un adversar. Vom asista la o luptă gigantică între cei doi esteţi. Care pe cărei1 Nu se ştie. Amândoi sunt deopotrivă de înarmaţi. Dece tocmai d. Eugen Lovinescu e adversarul d-lui Mihail DragomirescuP E paradoxal s’o spunem, dar antagonismul acesta se întemeiază pe o identitate de prestigiu. Să rememorăm puţin. In cercurile literare dinainte de războiu, cei cîoi beligeranţi de azi se bucurau de acelaş prestigiu. Adică dumnealor nu ştim dacă se bucurau, căci cine se bucura incontestabil erau cercurile literare. Ah, ce bucurie era când d. Mihail Dragomirescu apărea în cercul Caragiale, Vlahuţă, Delavran-cea, de pildă! Caragiale era o inteligenţă crudă si o ironie căpcăună: îi trebuiau victime masive şi inepuisabile. D. Mihail Dragomirescu i^se ofe-ria cu întreaga'sa candoare naturală, liberă şi necontrolată de bunul simţ. Cu diamant scânteietor, Caragiale îşi scrijela glumele în candoarea aceasta masivă ca într’o sticlă de sifon. Cercul acelor subţiri scriitori trepida de hohotele râsului. Târziu şi numai rareori, victima simţia durerea tăişului. Atunci nlângea şi se ruga de îndurare în faţa sângerosului ironist care n’a avut pic de milă pentru prostia omenească. D. Dragomirescu pleca, dar la şedinţa următoare venea şi se oferea din nou. Pe Caragiale nu-1 mulţumia numele de Mihalache Dragomirescu. I se părea insuficient pentru a cuprinde incomensurabila candoare a personagiului. L-a botezat atunci Manda-lache Blagomirescu — ceeace, trebuie să recunoaştem, e mult mai beltegos şi mai adecvat. Se zice că din acest material mandalache-blagomi-rescian a cioplit Caragiale pe Jupân Dumitrache, nevinovata creatură din ..Noaptea Furtunoasă". Si ati observa un amănunt? Cât a trăit acel crud ironist, d. Dumitrache Dragomirescu n’a îndrăznit să-si dea la lumină teoria artei în patrii labe cu suflet de înger şi coadă de bivol. O făcuse, ( de treizeci de ani o cuget") dar o ţinea la coteţ şi o îngrăşa pentru vremi cu inteligenţe mai îngăduitoare,. cum e d. Ion Dragoslav şi Petronius dela „Viitorul". Acelas prestigiu l-a avut în cercul „Vieţii Româneşti", în cercul „Sămănătorului" şi al „Convorbirilor literare" d. Eugen Lovinescu. Masiv şi răbduriu ca un al doilea Mandâlache Blagomirescu s’a oferit distinsul personagiu muşcăturii unui Ilarie Chendi. unui D. Tomescu, unui D. Angliei unui T. Arghezi, unui G. Topârceanu. Cine putea să-l ia în serios pe Mandalache, chiar dacă se prezenta cu numele mai frumos de Eugen? Is-gonit de trei generaţii de scriitori, azi, d. Lovinescu, bătrân ş anocronic, momeşte cu ceaiu şi zahăr pe începători şi vrea să facă „după puteri, literatură nou". Admite orice şi pe oricine îi calcă pragul. Vizita unui licean cu trei clase şi cinci strofe îi dă iluzia scumpă de îndrumător literar al tinerei generaţii. E un-fel de cerşetorie de prestigiu nou în pofida prestigiului său permanent blagomirescian. îndrumătorul poeziei noi? . La 1912 apărea revista „Insula" a grupului simbolist ce reprezenta pe atunci extrema nou- 93 tate, Dintr’un portret pe care i-1 făcea în paginile ei d. Ion MinuleScu desprindem cu titlu de document: „...Nu e propriu zis un om, dar ceeace se botează în general un „domn" oarecare. Ar fi putut fi prefect de Suceava sau administrator financiar. Golul personalităţii esale nu se sifonează niciodată... Cameleon de profesie, corect ca o pagină copiată de un maestru de caligrafie, sau ca un cadril dansat de un maestru de balet, Lovinescu e veşnic la ordinea zilei... Ah, fiţi pentru el oricine aţi vrea, fiţi profeţi sau bandiţi, Lovinescu vă va privi cu aceeaşi lipsă de inter-pretaţie vizuală; cravata dela gât îi va rămâne neschimbată ca şi golul haotic din dosul frunţii... Lovinescu este un borcan închis ermetic. Din el n’ar curge nimic, nici chiar atunci când şi l-ar sparge din imprudenţă. Eterna sanda simpliciias trăieşte în el îmbrăcată în uniforma adevărului: monotonă, monocromă, monoformă". Ceeace scria Minulescu era ecoul unanim al lumii literare de atunci. II reamintim tocmai fiindcă venia din paginile unei reviste de poezie nouă-. Vai, şi pe-atunci iluzionistul îndrumător al generaţiei actuale era cu 15 ani mai tânăr! Din aceste atmosfere şi cu acest prestigiu ies gravi cei doi beligeranţi în jurul bazaconiei psi-ho-fizice care ar fi arta. E acelaş Mandalache în d. Eugen Dragomirescu şi acelaş Blagomirescu în d. Mihalache Lovinescu. Trei generaţii de scriitori i-au consfinţit ca atare. Ii vom privi deci cu sentimentul recreativ ce ni l-ar da lupta a_ doi titani cari se zdrobesc reciproc cu stânci de carton! - . I3eOPOTRIVA inegal, ca om şi artist, Hora-ţiu Dimitriu întors în ţară după îndelungi studii în streinătate, nu isbutise să-şi statornicească încă un loc în pictura noastră. Nerăbdător se lăsa chemat de toate ispitele. Plin de neastâmpăr apărea când cu un vers, când cu un răspuns muşcător Ia o cronică filistină, când cu o gravură în lemn sau cu o pânză imensă la salonul oficial. Boala de piept îi ronţăia tenace vigoarea. In ultimii doi ani, tot ce dăduse era furat boalei. Gândul încăpăţânat să reînpământenească gravura în lemn, după tradiţia pierdută a vechilor tiparniţe mănăstireşti, nu şi l-a putut duce la îndeplinire fiindcă medicul îi interzicea prea multă migală, cu oasele pieptului plecate pe scândură. Dăduse câteva Gândirei, mai făgăduia altele. Ne vorbia chiar în ultima vreme cu însufleţirea caracteristică a omului exaltat de febră şi optimist excesiv, tocmai fiindcă toxina baccilu-lui aţâţă sângele într’o ultimă văpaie. L-am văzut bolnav, la sfârşitul toamnei trecute, căutând să-şi vândă câteva tablouri pentru a-şi plăti două luni de odihnă, reţetele, focul din sobă. Cu amărăciune ne împărtăşea alte mâhniri adăogate la chinul boalei. Eterna poveste, îndurată de alţii mai mari, un Luchian şi un Andreescu. Pe urmă, când boala l-a ţintuit definitiv în pat, prietenii i-au alcătuit o expoziţie ca să-i îmbuneze cu un succes sufletul şi să-i adune banii însă nătoşirei. Expoziţia mai era deschisă şi Hora-ţiu Dimitriu a închis ochii. Un pictor când moare, se desprinde mai mult decât noi de lumea redusă la formă si la culoare. Pierde ceiace ochii ceilalţi nu văd. Viaţa de dincolo poate fi orice în misterul ei impenetrabil, poate o fericire, poate © B o răsplată, poate Imponderabilul şi eternitatea, orice în afară de culoare şi formă. De aceia moartea unui pictor e parcă mai sfârşit decât toate sfârşiturile. Cu Horaţiu Dimitriu, Gândirea u pierdut un prieten. Pictura, un artist încă în căutarea de sine însuşi. Dar pierdem mai cu seamă o făgă-duială a graficei româneşti, atât de săracă, şi acum mai săracă. Prietenii şi colecţionarii care deţin gravurile, xilografiile şi litografiile risipite vor săvârşi o faptă bună, dând înainte de a se împlini un om prilej să-l revedem şi să-l judecăm întreg, într'o expoziţie retrospectivă. 2 Societatea Scriitorilor români şi-a încheiat cu deplin succes şezătorile. Mirare e numai că s a gândit atât de târziu la o faptă eare-i stătea de atâta vreme la îndemână. Desigur conferinţele şi lecturile au fost cam amestecate. Dar S. S. Reul nu e o Academie. Sânt toţi egali înaintea posterităţii, iar poate cei mai severi se vor afla mâine a fi cei cu faima mai vremelnică. Fapt este că publicul a răspuns peste aşteptările la chemare: sala Fundaţiei Carol s a dovedit prea mică. A câştigat de aci auditorul, luând contact direct cu aspectele varii ale scrisului românesc, care cu toată criza văetată pe toate drumurile s a manifestat pestriţ ca lighioanele pământului: tradiţionalist, simbolist, expresionist, constructivist. simultaneist — dar a câştigat mai cu seamă scriitorul, întinzând o punte directă între el şi lectorul anonim, înfăţişat de astă dată în carne şi oase. Pentru şezătorile viitoare, experienţa acestui început va trebui folosită cu mai multă chibzuială. De o pildă în comună înţelegere cu câţiva editori, un program cu anexă de bibliografie şi câteva extrase critice, ar sluji la răspândirea cărţilor. O curiozitate aţâţată pentru moment şi utilizată înainte de a se răci, ar ţine loc recenziei de ziar care lipseşte şi publicităţii de librărie, pe care editorii români deocamdată o neglijează cu desăvârşire.- Editorii ar contribui ei pentru tipărirea acestor programe, cu textul de publicitate comun tutulor şezătorilor, din Capitală şi din provincie, şi cu o singură foaie a programului seral, mobilă. Se vorbeşte cu stăruinţă de o politică a cărţii, de expansiunea cărţii, de ofensiva cărţii. O sumă de formule — dar o sumă numai de vorbe. Ce-ar fi Societatea Scriitorilor români să treacă şi la faptă, fiindcă a început odată? Dar o faptă ca să fie bună şi să-ţi aducă roade, fă-o deplină. încă un subiect de discuţie pentru adunările generale, unde s’a vorbit prea mult numai despre premii, şi unde confratele Dragoslav vorbeşte prea mult despre orice şi despre sine. cu ce! mai inocent humor. 2 MdAR TEA lui 1. Pani,, profesorul de estetică literara dela Universitatea din C luj, a stârnit vii păreri de rău în cercurile în care a muncit cu sârguinţă şi a purtat exemplul său omul onest şi talentat la care activitatea pedagogului se sprijinea pe o foarte precisă voc-aţiune. Născut în munţii Apuseni, la llidiş, în anul 1857. Ton Pani a studiat filosofia la Viena $ţ a profesat mai întâin la Caransebeş, de unde a luat drumul multor dascăli ardeleni în veacul trecut, pentru a se mută la Iaşi, unde vreme de 30 de ani a fost unul din profesorii cei mai influenţi din Capitala Moldovei. Puţină vreme director general în Ministerul I nstrucţiunei, cariera sa a culminat la bătrâneţe când Universităţii clujene i-a plăcut să cheme în sânul Său, pe acela care fusese în vremea neutralităţii, şi unul din cei mai fervenţi promotori ai ideii războiului. Dela loan Paul rămâne o frumoasă nuvelă: Florică CeteraşnI, episod dintr’o evocare mai largă a revoluţiei ardeleneşti dela 1848 pe care se gândea so execute odată, fără să fi putut găsi totuşi răgazul ooortiin şi o seamă de articole publicate în „Arhiva" lui Xenopol, „Convorbiri Literare". „Viaţa Românească" şi „Luceafărul". Ultimul număr din revista „Ost land" (1. 3), pe care o scoate la Sibiu un grup de scriitori preocupaţi de probleme germanilor emigraţi din fostul imperiu, aduce printre altele o „Amintire din Italia", poemă iscălită de colaboratorul nostru d. O. 11. Cise/c. ( ctitorii cari au urmărit în „Gândirea", cronicele şi studiile de artă ale d-lui Cisek, cunosc poate mai puţin activitatea sa ca poet şi nuvelist german. Această activitate este însă de primul ordin. Aparţinând mişcării moderniste, întreţinând strânse legături de prietenie literară cu Theodor Dăubler, care l-a vizitat la Bucureşti în toamna trecută, d. O.. W. Cisek este un poet la care organizarea riguroasă a formei reţine, strânge în puternice cătuşe, viziunea întraripată şi plină de pasiune. Ce delicat, cu câtă stăpânire, dar ce neliniştitor se produce misticul accent cu care termina poenm pe care o publică „Ostland": Und in der In sein Hui das Meer sich beţiei. Schi uf t ein, auf Lidern die erbluhten Sieme. In Traum ein Engelschmarm die Zeit verkettet. Und mindet Brucken nach erloster Ferne. Ocupând prin multe merite un loc în noua literatură germană, susţinând iu literatura noastră de idei un rol pe care ştim cât de ninlt cetitorii îl preţuesc, d. O. W. Cisek este şi un muncitor sincer şi activ pe tărâmul relaţiilor culturale ro-mâno-germanc: caracteristică problemă a României întregite. Prietenul nostru este redactorul acelei unice publicaţii ..Kulturnachrichien aus Ru-mănien" .editată de Fundaţia culturală „Principele Carol", care a dus în toate ţările de expresie germană icoana puţin cunoscută, uneori fals înţeleasă, adesea şi cu rca-voinţă defavorabil prezentată, a ţării noastre. Acţiunea sa a fost însă mai întinsă. Darului poetic ai d-lui Cisek îi datorim admirabile traduceri din L. Blagu, Ma-niu, Crainic, Minulescu, Bacovia. Arghezi, D. Botez, etc„ răspândite prin multe periodice ale Germaniei şi Europei centrale. Un volum de traduceri din prozatorii noştri aşteaptă să fie publicat de „Casa Şcoalelor" şi sunt de aşteptat unele lucruri bune, dorite de toţi câţi aşteaptă o loială colaborare intelectuală, dela răspândirea acestei cărţi printre germanii din Ardeal şi Banat. Căci pe câtă vrenie sunt încă destui aceia cari tlfrbu-ră; mai de grabă şi împiedică procesele de reei- 94 © BCU procă răsfrângere a- sufletelor, iată în d. O. W. Cisek un harnic, onest şi inspirat pionier al colaborării intelectuale de care se simte nevoie. Modestiei prietenului nostru îi cerem numai scuze de a fi amintit acţiunea sa în chiar pagi-nele revistei căreia îi aduce o devotată şi preţioasă contribufie. DlE NEUE RUNDSCHAU (Februar) publică un remarcabil studiu asupra lui MigucI de Una-uiuno datorit lui Ernst Robert Curtius, criticul ce şi-a făcut faima descoperind metodic Germanilor literatura şi cugetarea popoarelor neolatine. Unamuno, pe care Curtius îl numeşte Excitator Ilispaniae, aparţine generaţiei dela 1898 ce apărea, după dezastrul militar din Cuba, cu misiunea de „regeneradores“ ai patriei decăzute. Centrul preocupărilor lui e dela început: care va fi destinul Spaniei? ( are va fi leacul decadentei? Cartea lui de esseuri „Eu torno al Casticismo“ („Esenţa Spaniei") caută soluţia. „Casticismo" are înţelesul purităţii de rasă ridicată la valoare de tradiţie,spirituală. Esenţa tradiţiei spaniole o întrupează sufletul Castiliei. Ce atitudine treime să ia o naţiune modernă fată de tradiţia ei? Să-i clarifice caraeteristicele pentru a face din ele indicaţii pentru viitor. Unamuuo e împotriva'tradiţionaliştilor cari predică întoarcerea spre trecutul mort, dar e pentru „eterna tradiţie". „Adevărata tradiţie este o energie spirituală ce se realizează altfel în fiecare epocă istorică^ depăşind pe fiecare din întrupările ei temporale". Tradiţia e supratemporală, deci etern omenească. Fiind pur spaniol, „casticismo" e pur omenesc şi indică Spaniei calea valorilor universale. Europenizarea Spaniei înseamnă pentru Unamuno impunerea valorilor spaniole printre valorile europene. Europa se poate rezuma în două noţiuni: „ştiinţa şi viaţa", materialismul epicurean. Unamuno , îi opune quijotismul şi eternismul, — idealismul şi credinţa în nemurirea personalităţii. El e profetul „Domnului nostru Don Quijote" eroul care nu mai are sensul de umor pe care i-1 dase Ce-rvantes, ci un sens tragic. Luptele lui Don Quijote sânt lupte pentru a cuceri nemurirea. In exegeza Iui Unamuno, fiecare scenă din Cervantes e interpretată evangelic, iar Don Quijote înfăţişat ca un mântuitor. Mântuitor din robia materialismului european. Unamuno voieşte o cruciadă nouă pentru eliberarea mormântului eroului de sub puterea raţiunii materialiste şi pentju a face din el izvorul nebuniei credinţei mântirtoa-re. Interpretarea aceasta e fireşte arbitrată şi; a face din marele roman al lui Cervantes Biblia Spaniei, — e o greşală, zice Curtius. Principala lui opera filosofică e cartea despre „Sensul tragic al vieţii". Pentru Unamuno. viajă şi rafiune sunt antinomii. Tot ce e vital e^ antira{ional, tot ,ce e raţional antivital. Aceas-fu antinomie formează baza sensului tragic al vieţii. E un pragmantism care îşi pierde sensul optimist american şi devine tragism. Ceeace interesează nu sânt ideile, ci oamenii în carne şi oase. Nu umanismul abstract, ci hominismul concret şi individual. Cel mai adânc impuls al omului e să-şi păstreze fiinţa proprie şi s’o eternizeze: suum esse conservare. Cel mai adânc- dor al lui e foamea de nemurire, de continuare personală. vie. a sufletului. „Noi personalizăm totul ca să ne mântuim din neant şi singurul mister adevărat este acela al suferinţei. Esenţa religiosi-taţii lui Unamuno e dorul de nemurire şi dacă această veşnică nevoie a sufletului capătă o nouă şi puternică expresie în epoca noastră subjugată „temporalismului", — aceasta o datorăm lui, zice Ernst Robert Curtius. Intr’un alt paragraf al studiului pe care îl rezumăm, se subliniază excentricităţile şi toanele marelui scriitor' care e un individualist pătimaş şi original. Mai presus de orice, meritul acestui neostenit „cxcitator" este acela de a fi sco« din apatie, din „abulie" spiritul patriei lui. Unamuno trăieşte azi în exil. E soarta poeţilor latini:, Ovi-diu, Dante, Victor Hugo. Dar acest exil a actualizat opera originalului scriitor, a „europenizat-o". In Germania e pe cale să fie tradus integral. .ARISTOCRAŢIA vienezu, catastrofal zdruncinată de războiu, ne oferă de câţiva ani un frumos spectacol ideologic: doi tineri nobili din rândurile ei şi-au transformat saloanele în temple ca să predice două credinţe socotite necesare vremii noastre. D. Richard Coudenhove-Kalergi predică Paneuropa politică: d. Karl Anton Rohan predică înfrăţirea culturală a europenilor. Amândoi scriitori, amândoi propagandişti. O distincţie e totuşi necesară: Coudenhove-lvalergi e mai mult un gânditor vizionar şi un stilist dinamic şi fierbinte care descinde din fraza scurtă şi mlădioasă ca otelul a lui Nietzsche: Rohan e mai mult un organizator cu simţ realist conturat precis de scepticism. Amândoi însă au conştiinţa sângelui lor albastru şi aceasta le ambiţionează energiile. . . ■■ Ooudenhove şi-a creat un nucleu cu numele cărţii ce l-a făcut celebru şi al revistei; prin care îşi amplifică doctrina: „Paneuropa". Rohan, emulat, a întemeiat „Kulturbund" („asociaţie pentru cooperaţia culturală") şi o admirabilă revistă a-decventă scopului: „Europăische. Revue". Iii No-embrie trecut, „Kulturbund“-ul şi-a ţinut ia Mi-lan întâiul congres internaţional' de cooperaţie intelectuală. Mişcarea se lămureşte tot mai mult în caracterul ei aristocratic. Aristocraţie de blazon, aristocraţie de talent şi de inteligenţă. E un rol al „elitelor" ce vrea să se desemneze pe orizontul învălmăşit al vremii. Karl Anton Rohan simte astfel nevoia să-şi diferenţieze acţiunea culturală de acţiunea pancuropenistă a lui Coudenhove-Kalergi. Numărul diu Februar al lui „Europăische Revue" alungă echivocul ce plutea până acum asupra celor două acţiuni eu scopuri şi metode felurite. ' ..kitlturbund“-u1 e o organizaţie cu totul nepolitică. Paneuropa o mişcare pur politică. Chiar dacă membrii tuturor grupelor Kulturbund-ulu i ar fi pentru Paneuropa, ei n'ar putea să exprime această părere înlăuntrul Kultiirbund-ului fiindcă Kuturbund-ul, ca organizaţie, nu poate avea nicio părere politică. El se bazează pe contribuţie organizatoric — practică. Paneuropa pe o confesiune". Kulturbund-ul vrea. prin lucrare în mic. conştientă şi călăuzită într'un anumit sens, să dea prilej oamenilor din elita spirituală să devină eiyopeni; Paneuropa vrea să aducă massele la prograrnul ei politic". Deci: o mişcareintelee- 95 © tuală de elite şi o mişcare politică de masse. Mai departe: Kulturbund-ul admite orice părere politică fiindcă, politiceşte, organizaţia aceasta e indiferentă; Paneuropa înfăţişează o singură credinţă politică pe care o predică împotriva celorlalte. Programul ei de viitor exclude Anglia şi Rusia din confederaţia ce va să fie a Statelor europene. Kulturbund-ul voeşte relaţii şi cu An-gia şi cu Rusia. Rohan face apoi o critică de metodă şi de scop mişcării paneuropene. Gândirea s’a ocupat în mai multe rânduri de doctrina d-lui Coudenhove-Kalergi. Iar în numărul nostru precedent, d. Em. Bucuţa i-a contrapus o serie de obiecţiuni dintre cele mai întemeiate. Paneuropa e o utopie şi logica vizionară pe care se razimă construcţia ei aeriană nu resistă catapulturilor criticei. Ea poate fi însă aceptată cu simpatie ca o splendidă imagine anticipată a unei soluţii politice pe care vitoare primejdii externe vor trebui s’o impună bătrânului nostru continent. In ce priveşte organizaţia practică a Prinţului Rohan, ea poate fi o bună anexă a Institutului internaţional de cooperaţie intelectuală ce s’a deschis în toamnă la Paris sub auspiciile Societăţii Naţiunilor. Ceeace a adus positiv până acum mişcarea Kulturbund-ului sânt cele 11 numere lunare ale lui „Europăische Revue”, o publicaţie într’adevăr de elită cu colaboratori din toate ţările (şi din România). O revistă la fel nu există azi în Europa prin aerul înalt şi atenţia nobilă pe care o dă culturii şi celui mai modest popor, cum şi marilor probleme de interes general european. „Europăische Revue” e într’adevăr un for al elitelor spirituale. n. c. IVI ETAMORFOZELE tiparului ne-au jucat nu numai odată farse urâte. Sânt de altfel în tradiţia tiparului românesc, unde Cîemenceau devine d. Clemenceanu; raţional naţional; stigmat stimat, şi unde calamburul involuntar al culegătorului şi neglijenţa corectorului întrece ades ca haz şi invenţie, nevoiaşul meşteşug al calamburgistului profesionist. Dar ce păţim după nedumerirea lectorului, cu indignarea autorului, numai redactorii acestei reviste o ştiu. Cuprinşi de remuşcări, în somnul agitat de toate torturile infernului, vedem din fumul de safran şi smoală apărând fatală fantoma poietului ^ rnî pin gând înainte muza amputată: Ce mi-aţi făcut din ea nevrednicilor? Mărturisim că atunci tragem plapoma peste cap, şi prin somn, dorim sincer să nu ne mai trezim, ca să înfruntăm mânia autorului în carne şi oase. Aşa am învăţat ce înseamnă o conştin-ţă încărcată, iar după zece confruntări cu autorii masacraţi de tipar în propria noastră casă, a da ochi cu cel mai feroce creditor ni se pare astăzi o jucărie puerilă. Noroc că prietenul Lucian Blaga, e departe, tocmai la Lugoj; până vom da ochii vom fi o-ţeliţi. Din cele două poezii tipărite în numărul trecut, n’a scăpat una intactă. Ia Pasărea sfântă, în loc de: .„Fosfor cojit de pe vechi oseminte ne pare lumina din ochii tăi verzi” a apărut: „Fosfor cojit de pe vechi oseminte pe care lumina din ochii tăi verzi”. Şi punct. Intr’adevăr îndestul ca să deschidem orice epistolă cu pecetea poştei dela Lugoş, cu teroare. Şi în a doua, în loc de: „La rădăcina brazilor cu ritual de vechi şi cufundate peşteri Ciobanul pune pământ peste mieii ucişi de puterile codrului” a apărut: „peste micii ucişi de puterile codrului”. Masacrul mieilor! Rectificând, cerem iertare cititorului, cerem iertare autorului, punem cenuşă pe creştet pocăiţi. Dar cum să jurăm că nu vom recivida? Au sântem noi stăpâni peste tainele viitorului? s A.GONIE, în sens grec, adică luptă este pentru filosoful spaniol Miguel de Unamuno, esenţa creştinismului. „Ceeace îţi voi înfăţişa aci, ceti-torule — scrie Unamuno — este agonia mea, lupta mea creştină, agonia creştinismului în mine, moartea şi învierea sa în fiecare clipă a vieţii mele intime”. Caracterul de problemă pe care experienţa religioasă o ia în sufletul omului modern, devine astfel obiectul unor desvol-tări scrise cu mare elan, cu tragism. De fapt, cartea despre care vorbim este mai mult echivocă. Problematica intimă a misticului modern se conexează la Unamuno cu suferinţa civică a exilatului, cu sentimentul crizei teribile prin care trece cultura europeană şi totul se întregeşte în-tr’o atmosferă de amurg cosmic, Goterdăm-merung... Foarte suggestiv sensibilizează Unamuno sfâşierea interioară a creştinului modern, folosind ceeace Vechiul Testament, în cartea Regilor la cap. I, povesteşte despre Abisag, sunamita care rămase fecioară, adusă să încălzească bătrâneţele regelui David. „Textul biblic nu ne-o spune, dar David muri desigur în braţele sunamitei Abisag, ultima sa soţie, care îi umezea agonia cu săruturi şi îmbrăţişări: poate că ea îi legănă ultimul somn cu un matern cântec de leagăn. Căci Abisag, fecioara pe care David nu o cunoscu — după cum ea nu-1 cunoscu pe David decât cu dorinţa — Abisag fu cea din urmă mamă a marelui rege... Solomon (care îi urmă pe tron) fu regele înţelepciunei, — şi al luxuriei, — regele politicei, regele civilizaţiei. Nimic nu se mai ştiu însă de sărmana Abisag, sunamita. care lâncezea de dragoste pentru marele său mort, soţul virginităţii sale, plângându-1 cn lacrime de foc şi dorind să-l învie. In acest timp Solomon domnea şi întreţinea un harem. Nu vedeţi alegoria? David a fost pentru creştini unul din simbolurile, una din nrofiguraţiunile Dnmnezeului-Om, a lui Cristos. Sufletul îndrăgostit caută să-l încălzească în a-ponia sa. în agonia bătrâneţii, cu săruturile şi strângerile unei iubiri înflăcărate. Şi cum ea nu-şi poate cunoaşte iubitul şi cum, ceeace este încă mai grozav, iubitul n’o pate cunoaşte, ea se desnădăjdueşte iubind”. . Toate acestea le scrie Miguel de Unamuno în VAgonie du Christianisme. la Paris, „în acest Paris, îmbibat de istorie, de vieaţă socială şi civilă şi unde este cu neputinţă a te refugia într’un oarecare colţ anterior istoriei şi care prin urmare i-ar putea supravieţui”. 96 © BCU Cluj © BCU Cluj oAndirea © BCU Cluj BUNŞSCU' Corăbii in Sulina © BCU Cluj BUN ESC U GÂND Ut Ea Pa ta tul (te justiţie © BCU Cluj Gândirea © BCU Cluj GÂNDIREA © BCU Cluj CEZftR PETRESCO OMUL DIN VIS NUVELE EDITURA RAMURI Preţul 40 Lei CRAIOVA GH. D. MUGUR LABOREMUS SCRISORI CĂTRE ÎNVĂŢĂTORI EDITURA FUNDAŢIEI CULTURALE ..PRINCIPELE CAROL PREŢUL 20 LEI CÂRTEA VREMII COLECŢIE ENCICLOPEDICA îngrijită de nichifgr crainic AU APARUT: 1. EUANOIL BUCUl-l 2. CHARLES MAURRAS 3. ION PILLAT 4. LUCIAN BL AGA 5. H. IBSEN 6. M1IIAI D. RALEA 7. LUCIAN BLAGA LEGĂTURA ROŞIE nuvele. VIITORUL INTELIGENŢII în rom. cu o introducere de T. Vianu, SATUL MEU, VERSURI cu gravuri în lemn de Teodorescu-, Sion. FENOMENUL ORIGINAR studii filosofice. FEER GYNT trad. în versuri de Adrian Maniu. INTRODUCERE ÎN SOCIOLOGIE. FAPTA foc dramatic. EDITURA FUNDAŢIEI CULTURALE PRINCIPELE CAROL EXEMPLARUL LEI 25.- GÂNDIREA EXE M~ PLARUL-LEI 25.- REDACTORI: CEZAR PETRESCU ŞI NICHIFOR CRAINIC APARE ODATĂ PE LUNA REDACŢIA: PALATUL SINDICATULUI ZIARIŞTILOR: STR. CANTACUZINO No. 2, BUCUREŞTI PENTRU RECENZII ŞI ANUNŢAREA APARIŢIEI, CASELE DE EDITURĂ ŞI DOMNII AUTORI SUNT RUGAŢI A TRIMITE CÂTE UN EXEMPLAR. — MANUSCRISELE NEPUBLICATE SE ARD. CĂRŢILE ŞI MANUSCRISELE RUGĂM SĂ FIE ADRESATE REVISTEI STRADA CANTACUZINO No.' 2. — BUCUREŞTI iiiitiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiimiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiimiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiMiiiiimiiiiiiimiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiHiiiiiiiiiiiiimiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiim MARTIE 1926 CUPRINSUL: ETHOS de AL Busuioceanu ... 49 CEI DOI ORBI p. de T. Arghezi . 54 CRAII DELA CURTEA VECHE de Mateiu Caragiale..........55 PRIMĂVARĂ (poezie) de Zaharia Stancu....................63 CHELTUELI DE INCROPĂCiUNE de A. Creangă........... . 64 IO AN SE SFÂŞIE IN FUS TIU (p. - de Lucian Blaga...........63 SOMN poezie de Lucian Blaga . 69 SF. FRANCISC ŞI ARTA VREMII SALE de Alexandru Marcu . . 70 IDEI, OAMENI & FAPTE PRIETENII DICŢIONARULUI de Emanoil Bucuţa..........75 REVISTELE ITALIENE ŞI TRADIŢIONALISMUL de Al. Marcu . 78 O CARTE PENTRU DASCĂLII DE ŢARĂ de I. D..............79 MEDALIOANE ARTISTICE: MARI-OARA VENI URA de Ion Dragu 80 REVISTELE de Cezar Petrescu. . 81 CRONICA LITERARA Ion Vinea: DESCÂNTECUL SI FLORI DE LAMPĂ; A. fotrus: ROBIA LOR ; L. Blaga: FEŢELE UNUI VEAC; Cincinal Pavelescu: EPIGRAME de Tudor Vianu . . 83 CRONICA RELIGIOASĂ ASUPRA UNIRII BISERICILOR de Vasile Băncilă..........85 CRONICA PLASTICĂ EXPOZIŢIILE HANS EDER ŞI MA-RIUS BUNESCU de Oscar Walter Cisek.....................88 DRAMA ŞI TEATRUL PIRANDELLO: «HENRIC AL IV» .ŞASE PERSONAGII IN CĂUTAREA UNUI AUTOR/- de Ion Marin Sadoveanu............90 CRONICA EXTERNĂ CRIZA SOCIETĂŢII NAŢIUNILOR de Eugen Titeanu........91 CRONICA MĂRUNTĂ . . 92 v ILUSTRAŢII COPERTA : de Marius Bunescu. SUPLIMENT : Reproduceri de Marius Bunescu şi Hans Eder. DESENE IN INTERIOR: de Demian. iiiiiiiiiriiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiimmiiiimiiiiiiiimiiiimiiiiiuiiiiiiimiiiiiiiiiiiiiiiiiiiimiiiiiimiiiiiiMimiiiiiiiiiiiiiiiiimiiiiiiiiiiiimiiiHiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiimiim ABONAMENTE: 1 AN, 310 LEI; 6 LUNI, 150 LEI. PENTRU INSTITUŢIUNI ŞI AUTORITĂŢI^. 503 LEI ANUAL. IN STRĂINÂTA IE: 500 LEI ANUAL. - INSERŢII ŞI RECLAME SE FAC LA ADMINISTRAŢIA REVISTEI Şl LA TOATE AGENŢIILE DE PUBLICITATE ADMINISTRAŢIA: PALATUL SINDICATULUI ZIARIŞTILOR" STR. CANTACUZINO No. 2, BUCUREŞTI EXEMPLARUL LEI 25.— GÂNDIREA E X EM' PLARUL-LEI 25.- © BCU