A ^4 ■ GA.NDIREA © BCU Cluj CAM) I RE A. A DOUA NEATÂRNARE DE NICHIFOR CRAINIC Există o tehnică a vieţi* materiale şi o tehnică a vieţii sufleteşti- Una e rezultatul descoperirilor şi invenţiilor ştiinţifice, întemeiate pe legi precise şi universal valabile; cealaltă e rezultatul unor îndelungi experienţe lăuntrice ale omului cu sine, ale omului cu oamenii, ale grupului cu grupurile: cristalizări de viaţă verificate în cursul veacurilor sub porunca unei credinţe religioase şi a unui temperament de rasă. Tehnica vieţii materiale, ştiinţifică şi deci obiectivă, aparţine domeniului exterior şi are de scop cucerirea naturii, smulgerea şi transformarea bunurilor ei în folosul omenirii. Maşinismul modern e aspectul ei cel mai impunător şi, totdeodată, caracteristica totalităţii produselor ei ce alcătuiesc civilizaţia europeană. Indiferentă deosebirilor de rasă, de credinţă, de latitudine geografică, tendinţa ei expansivă e uniformizarea. Maşina e valabilă pretutindeni. Unde nu există, necesitatea materială o cere. Ţări înapoiate se numesc mai ales ţările fără maşini. Ţări civilizate se numesc ţările unde maşinismul atinge maximum des-voltării. Civilizaţia americană e fără egal. Problema civilizaţiei e problema maşinei. Când noi şi ţările în situaţia noastră zicem europenizare, înţelegem civilizare, adică industrializare în rândul întâiu. Bin moment ce binefacerile teţjnicei materiale sânt indiscutabile, cine ar preferi drumul noroios de ţară trotuarului asfaltat, cine-ar preferi diligenţa automobilului şi opaiţul becului electric ? Tradiţionalismul, în acest sens, ar fl anacronism. Dar tradiţionalismul nu e o forţă ce se opune civilizaţiei. Tradiţionalismul e tehnica vieţii sufleteşti a unui neam. Civilizaţia e tehnica vieţii materiale a omenirii. Tehnica vieţii sufleteşti constituie cultura unui neam,—acel fel de a fi, de a gândi şi a simţi, de a vorbi şi de a se închina, de a nădăjdui şi cljiar de a muri. E o cristalizare elaborată în curs de veacuri şi de milenii, încercată prin flăcările şi torentele istoriei, determinată într’un fel şi nu într’altul de fatalitatea lăuntrică a sângelui şi a credinţei, a rasei şi a religiei. Civilizaţia uniformizează; cultura diferenţază. Âcelaş tren face să călătorească la fel şi englezul şi indianul; dar diferenţele culturale îi vor împiedeca să se înţeleagă la fel. Cin raport condiţionat între cultură şi civilizaţie e greu de stabilit- Americanii au dus la apogeu civilizaţia europeană şi strălucesc printr’o cultură de Baedecker. In umbra fabricilor lor uriaşe, forfota sectelor religioase dovedeşte criza unui suflet ce n’a isbutit încă să-şi creeze forma echilibrată a culturii. India a creat, îh schimb, o cuifură, o înţe- epciune a vieţii, fără să cunoască binefacerile maşinii. Anglia, Franţa, Germania au o cultură: dublată de civilizaţie,—fapt care provoacă deobiceiu confuzia noastră când vorbim de una şi înţelegem pe cealaltă. In fiecare din aceste ţări găsim o civilizaţie materială europeană; există totuşi o cultură franceză în Franţa, o cultură engleză în Anglia,’ o cultură germană în Germania. Din confuzia celor două noţiuni cu sfere atât de deosebite, s’a născut tendinţa de a făuri, peste graniţele rasei şi aie credinţei, o cultură universală, care să uniformizeze sufletul cum civilizaţia uniformizează materia- Şi astfel, în domeniul graiului s’a fabricat limba esperanto, iar în domeniul religiei teosofia, două artificii ce dovedesc tocmai imposibilitatea unei culturi universale. Când foiletonistul impresionismului critic d. Eugen Lovinescu, a încercat să-şi organizeze cunoştinţele într’o Istorie a civilizaţiei român • moderne şi să formuleze legile genezei acestei civilizaţii, confuzia, pe care am subliniat-o i-a cântat în auz ca o cobe- Şi l-a urmărit cu fatalitatea ei tot lungul celor trei volumaşe. E drept că la începutul celui de al treilea, desmeticit oarecum de obiecţiile precise ce i s’au adus, istoricul din primele două volumaşe, devenit acum teoretician, e nevoit să scrie^ „Punând la baza Istoriei civilizaţiei române o distincţiune între cultură şi civilizaţie atât de categorică şi atât de apropiata de cea a d-lui C- Râdulescu-Motru, urmează dela sine că ne-am referit în ea numai la totalitatea condiţiilor materiale ale vieţii româneşti“. Deci categoric: numai la tehnica vieţii materiale, la civilizaţie. Dar distincţia atât de apăsată e numai o fulguireaibă în confuzia care îşi ia locul, compactă şi atotstăpânitoare D. Eugen Lovinescu, posedă un spirit dotat cu ceace dânsul numeşte «plasticitate*, dând-o pe seama poporului românesc. Ceara e plastică: o modelezi cum vrei. Un suflet plastic ar fi deci un suflet agitat de cameleonismul ce împrumută forme după un determinism exterior şi exclusiv. Din aceiaşi bucată de ceară, modelezi acum o pisică, acum un porumbel, acum un drăcuşor. Plasticitatea aceasta extraordinară, atribuită poporului românesc, îi trebuie d-lui Lovinescu pentru a-şi întemeia pe moliciunea ei de ceară o lege menită să lămurească tot secretul civilizaţiei noastre: legea imitaţiei Nu ştim în ce măsură e plastic poporul românesc. Dacă plasticitatea e trăsătura lui ddmibantâ, înseamnă că avem aface cu un popor lipsit total de personalitate proprie. Un asemenea popor ne servesc cărţuliile d-lui Lovinescu: un popor creat după chipul şi asemănarea domniei sale- Căci d. Lovinescu este esenţial plastic. ■ , In tenereţe a cetit diverse nuvele şi a scris în felul nuvelelor, a văzut apoi teatru şi a scris scenete în felul teatrului, a cetit romane şi a scris în felul romanelor, a cetit qritică impresionistă şi a scris în felul ei, iar acum în urmă a cetit câteva tratate de sociologie şi ne-ă făcut surpriza să 1 vedere şi sociolog. Din lecturile ultime, i a plăcut foarte mult legea imitaţiei a lui Gabriel Tarde. Sânt în sociologie o mulţime de alte legi. D. Lovinescu, entusiasmat, a preferit-o pe aceasta cu instinctul plasticităţii conprmate în toate ipostazele sale de până acum. Legea imitaţiei explică totul. D. Lovinescu se gândeşte la geneza civilizaţiei româneşti şi aplică totuşi miraculoasa lege culturii româneşti. Distincţia în care se modelase, după d. C. Rădulescu-Motru, ceara plastică a noului sociolog se topeşte imediat în confuzia permanentă: cultură în civilizaţie, civilizaţie în cultură, imitaţie în civilizaţie, imitaţie în cultură. * Să cităm: „La orice latitudine geografică, ne folosim integral de ultimele invenţii ale mecanicei sau descoperiri ale medicinei: nu refacem, deci, fazele evoluţiei ci, pu-nându-ne solid în acelaş plan cu ultima fază a ştiinţei, benepciem fără muncă de rezultatele acumulate ale muncii altora. Tot aşa şi în propagarea ideilor sau a formelor artistice: nu refacem gândirea cugetătorilor vechi, după cum nu imităm epopeile; vechi”• Refacem adică numai gândirea cugetătorilor contemporani şi imităm, în artă, epopeile moderne, ca să zicem aşa! Specipcând, d. Eugen Lovinescu aplică literaturii româneşti' imitaţia „cu necesitatea unei legi ineluctabile" şi găseşte că această imitaţie „a fost bruscă şi integrală". Adică şi în cultură ca şi în mecanică, „benepciem fără muncă de rezultatele acumulate ale muncii altora". Confuzia este evidentă. D. Lovinescu îşi propusese categoric să legifereze în imitaţie totalitatea condiţiilor materiale ah v eţii româ-neştl adică fenomenele de civilizaţie şi se pomeneşte necontenit legiferând în aceeaşi imitaţie fenomenele de cultură. La pagina 76, o spune limpede: „Nu numai instituţiile şi principiile politice, ci şi formulele de artă se propagă prin imitaţie", 2 © BCU Cluj Fie! Să trecem îngăduitori peste confuzia de bază a d-lui Eugen Lovinescu şi sâ ne oprim o clipă la imitaţia în artă. Să nu uităm: imitaţia e, în cugetarea d-lui Lovinescu, o necesitate ineluctabilă, o lege inexorabilă, şi fiind o lege, e valabilă pretutindeni şi oricând. Dura lex, sed lex! Un fenomen de artă, odată produs, cade în vârtejul imitaţiei universale şi se repetă la infinit. Să numim Gioconda lui Leonardo da Vinci. „Cu mijloacele de răspândire instantanee ale timpurilor moderne, — zice d. Lovinescu — puterea de difuziune a imitaţiei a devenit aproape nelimitată." Aşa dar, poşta, telegraful, telefonul radiofonul, gazetele, toate dau de ştire că Gioconda, ca fenomen artistic, s’a produs. Instantaneu, toţi pictorii şi zugravii de firme din lume o copiază, toţi fotografii o fotografiază, toţi litograpi o reproduc, toate cinematografele o rulează, toate trenurile, toate vapoarele şi toate avioanele o încarcă şi o răspândesc, nelimitat, pe tot cuprinsul. Gioconda, în câteva zile, transfigurează globul cu chipul ei frumos în miliarde de exemplare. Legea imitaţiei pind lege, urmează că fenomenul de artă Gioconda se repetă identic, cu aceeaşi valoare artistică şi cu acelaş preţ ca exemplarul unic ieşit din mâinile lui Leonardo da Vinci. Altfel, dacă aceste imitaţii nelimitate n’au aceeaşi valoare ca exemplarul unic, înseamnă că fenomenul Gioconda nu se reptă identic şi atunci imitaţia îşi perde caracterul de lege inexorabilă. Adevărul e că, în pofida miliardelor de imitaţii posibile, există o singură Giocondă, unică în Luvru, unică în Univers, cu acelaş unic şi enigmatic surâs pe buze, şi’n faţa eternităţii şi în faţa necesităţii ineluctabile a d-lui Eugen Lovinescu. Dar legea d-sale, aplicată în domeniul culturii, îi face teoreticianului nostru o serie de posne. Cităm una. La un moment dat, d. Lovinescu îşi verifică şi îşi exemplifică imitaţia în stilul gotic. Născut în bazinul Senei, prezenţa acestui stil se constată în Franţa, în Anglia, în Germania, în Spania, in Italia, în Suedia, în Polonia şi în Ungaria, Aici se opreşte. Punct. Dece se opreşte stilul gotic aici? Dece n’a trecut mai departe? Legea imitaţiei, uniformizatoare şi universală, dece nu l-a împins în Rusia, în Ţările Româneşti, în Balcani, în Asia Mică, în Egipt? Ce fel de lege e aceasta care se opreşte brusc la graniţa Poloniei şi a Ungariei şi, cu toate că d. Lovinescu o îmboldeşte şi o îndeamnă ca pe o scumpă Rosinantă de care şi-a legat soarta, ea legea—refuză să facă un pas mai departe şi să treacă hotarul? Pentrucă într’adevăr aici era un hotar de care stilul gotic s’a izbit ca talazurile în dig. Sântem în evul mediu, dominat de autoritatea dogmei religioase. Credinţa zugrăveşte icoanele’n biserici. Credinţa zideşte catedralele. Zideşte şi zugrăveşte şi cântă şi scrie imnuri. Dar în toate zidirile, zugrăvelile, melodiile şi poeziile ei e îngropat acelaş sâmbure dogmatic şi toate se desvoltă unitar în aria unei disciplini canonice. Nu o lege obiectivă şi indiferentă a creeat toată această măreaţă expansiune artistică şi culturală, ci o anumită sensibilitate religioasă disciplinată sub ordinele unui comandament central: dogma. Stilul gotic este expresia de piatră a dogmei catolice şi numai a ei- Ca fenomen artistic, el nu se putea produce decât în sânul unei societăţi solidare, sufleteşte, în aceeaşi credinţă. Dincolo de acest domeniu, stilul gotic îşi pierdea semnificaţia şi raţiunea de a fi. Graniţa lui a tras-o un singur cuvânt care a despicat Europa în două: Filioque! Şi dacă în evul mediu, căile de comunicaţie, la care d. Lovinescu face un înduioşător apel să-i transporte legea pretutindeni, ar fi fost de o mie de ori mai perfecţionate decât azi, gotica n’ar fi trecut totuşi cu un pas dincolo de marginile disciplinei lui Filioqu-. Dincoace de acest hotar spiritual, se opunea invaziei o altă lume, o altă dogmă, un altfel al expresiei plastice. Dogma ortodoxă, stilul bizantin. Iată cum universalitatea legii imitaţiei în artă cade ţăndări la prima încercare de, a o aplica şi verifica. Adăugând unghiului de privire religios unghiul naţional, graniţele ce se opun universalităţii sporesc nenumărate. Ca şi dogma, neamul îşi creează un ştii al său din sensibilitatea-i specifică şi prin invenţia de care spiritul său e capabil, Acest stil se adânceşte şi se amplifică prin veacuri, variind în amănunt cu epoca şi cu personalitatea creatoare, dar păstrându-şi caracterul fundamental, original, în puterea unei disciplini de continuitate spirituală care e disciplina tradiţionalismului. Civilizaţia uniformizează ; cultura diferenţiază. Şi o cultură naţională numai într’atât are valoare şi prestigiu întrucât izbuteşte să aducă un gust al ei, un parfum, un timbru deosebit în ansamblul celorlalte culturi naţionale. Dacă în civilizaţia materială, imitaţia e o necesitate* în cultură ea înseamnă moartea spirituală a unui neam. A face din imitaţie principiul generator al artei, legea culturii, înseamnă a încerca să legiferezi moartea spiritului. Imitativ prin instinct, numai un creer de maimuţă ar putea elabora o asemenea lege. D. Eugen Lovinescu o face cu seninătate imperturbabilă. Hm stăruit în evidenţiarea grosolanei erori, fiindcă nimeni din cei cari au vorbit până acum elogios de reformele politice, sociale şi economice ale revoluţiei paşoptiste n'au fost ispitiţi să dogmatizeze eroarea şi s’o înfăţişeze ca un destin inexorabil al culturii româneşti. D. Lovinescu o face, ascunzându-şi diletantismul sub învelişul fals al sociologiei. Sociologia e o disciplină în devenire. Hfirmaţiile ei, aproximative şi contradictorii, au, în acest stadiu mai ales, un caracter provizoriu. Când într’o ştiinţă ca biologia, Leclerc du Şablon vorbeşte despre incertitudinile legilor biologice, cu atât mai îndreptăţiţi sântem să primim cu rezervă regalele aproximative şi afirmaţiile contradictorii ale sociologilor. Hşa zisele legi de formaţie şi funcţionare a Unei societăţi, ei înşişi, din explicabilă onestitate ştiinţifică, le declară valabile numai pentru trecutul, dar nu şi pentru viitorul societăţii. Dacă o lege ştiinţifică are o permanentă valabilitate, înţelegem din astfel de declaraţii cât de puţin legi sânt ipotezele şi teoriile sociologice. Dar paşoptist convins şi propagandist al paşoptismului, d. Eugen Lovinescu a fost sedus de criteriul beneficierii, fără muncă, de munca acumulată a altora şi a luat orbeşte, drept lege unică a culturii româneşti, imitaţia lui Tarde. E un fenomen de plasticitate. In jurul acestei legi a improvizat următoarea doctrină: Românii sânt un popor pur latin, (aici d. Lovinescu nu mai e revoluţionar, ci un epigon anacronic al vechilor latinişti, rămas în urmă faţă de corecturile ştiinţifice aduse acestei teorii a purismului rasei. N. lorga şi V. Pârvan găsesc la originea poporului nostru elementul tracic băştinaş plus acei plugari italici infiltraţi cu mult înaintea prea celebraţilor colonişti ai lui Traian.) Popor de nobilă viţă latină, deci, am fost plantaţi aici într’o „poziţie geografică", în nişte „condiţii istorice" şi în mediul unei „religii" „cu totul protivnice structurii noastre intime". Din aceste pricini n’am creat nimic, n’am însemnat nimic; fireşte: până la 1848- Care ar fi fost soluţia integrală, după doctrina d-lui Lovinescu? S’o rupem cu acest exil în Orient, să părăsim acest pământ al României, protivnic nouă (in viziunea latinistă a d-lui Lovinescu fiecare român e un Ovidiu proscris, care se doreşte din nou la Roma, sau un sionist galiţian care se doreşte în Tel-Hviv) să ne lepădăm de istorie, deci de strămoşi, şi să ne lepădăm de ortodoxism, deci de suflet, pentru a ne muta undeva, în pământul clasic al latinităţii. Ol), ce frumos vis! Dar cl)iar d. Lovinescu a observat că soluţia aceasta e oarecum absurdă. Şi atunci a recurs la alta mai modestă: rămânem tot aici la Carpaţi şi Pontul Euxin, dar facem fabula rassa peste tot ce a fost istorie, credinţă şi cultură românească, proclamăm revoluţia şi, îmbrăţişând legea imitaţiei, începem o viaţă nouă, europeană, adică latină, după modelul Parisului. 1848 e nunta poporului român revoluţionar cu latinitatea. Deatunci datează destinul nostru: „imitaVa integrală'1,! Pentru această doctrină, rezumată exact, l-am numi pe d. Lovinescu un conrupător al tinerelor generaţii româneşti, dacă complimentul nu l-ar măguli să se creadă un al doilea Socrate şi—dacă i-ar lua-o cineva în serios. Dar Socrate era prea înţelept ca să propage nulitatea spiritului şi trândăvia parazitară, măcar că din când în când cina şi el la ospeţele lui Hlcibiade. Integral revoluţionară, doctrina lovinesciană e antitradiţionalistă: fabula rassa. Cradiţionalismul ar fi o „imposibilitate sociologică" de vreme ce n’are Ia bază un „trecut cert" şi o epocă de clasicism pe care să se razime. Hceeaşi doctrină care concepe revoluţionarismul ca o imitaţie a Europei din prezent („sincronism"), concepe tradiţionalismul, tot atât de fals, ca o imitaţie a trecutului naţional. Şi trecutul nostru, fiind „româno-slavo-bizantino-turco fanariot" a-1 imita înseamnă a comite o crimă faţă de... latinitatea pură! Dar tradiţionalismul în cultură nu se concepe stereotipic. El nu e un pas bătut pe Ioc, la nesfârşit. Cultura e un organism în creştere continuă, cu rădăcini în seva neamului, cu frunziş în atmosfera timpurilor. Seva e aceeaşi; atmosfera e schimbătoare. Tradiţionalismul e disciplina lăuntrică ce călăuzeşte această creştere. Oricât de prielnică sau neprielnică ar fi atmosfera, organismul îşi păstrează, desvoltat sau închircit, caracterele fundamentale ce-i dau specificitatea. Om cu om seamănă şi nu seamănă, dar antropologia, studiind conformaţia craniană, stabileşte în medie un tip caracteristic al familiei, al rasei. Hceastă osatură ce păstrează trăsătura unitară în varietatea formelor unei culturi e tradiţionalismul. In libertatea de apariţie a fenomenelor culturale, a fenomenelor de artă, el păstrează continuitatea înrudirii dintre ele. In vechile religii ale Indiei, există învăţătura reîncarnărilor. Eul individual, ca să se purifice, trece printr’o serie de întrupări, de trepte ale desăvârşirii. Nicio întrupare nu seamănă cu cealaltă, dar în toate trăieşte acelaş eu ce-şi caută perfecţiunea, şi în fiecare din ele îşi recunoaşte conştiinţa de sine. In reîncarnările succesive ale generaţiilor, doctrina tradiţionalistă concepe eul colectiv al unei naţii ca străbătându-le cu amploarea crescândă a unui torent de viaţă, a unui elan viu, ce-şi păstrează neîntrerupta conştiinţă a existenţii. Ce este ceeace numim noi conştiinţă naţională dacă nu o simbioză a trecutului cu prezentul, o simbioză a încarnărilor istorice cu reîncarnarea din prezent în care se recunosc? Hstfel conceput, tradiţionalismul apare, nu cum îl înfăţişează amatorii revoluţionari ca o forţă statică, moartă cu spatele către viitor, ci ca o forţă vie, dinamică, ce izvo-rând din veacuri înaintează torenţial spre crearea formelor noi şi cât mai adecvate ale existenţii sale- Ca disciplină artistică, el nu impune şabloane, dar învaţă solidaritatea personalităţii creatoare cu sufletul colectiv, descoperindu-i izvoarele de inspiraţie autohtonă. Să nu uităm: cea mai mare revoluţie în arta românească a săvârşit-o un tradiţionalist: Miţ>ail Eminescu! Era un romantic? Da. Hceasta era atmosfera timpului său. Dar n’auzim ecoul istoriei româneşti în evocările Iui? Nu vedem mitul nostru folcloric transfigurat în viziunile lui? Viaţa veacurilor, condensată în cuvinte, n’o recunoaştem ca ’ntr’o apoteoză în limba lui adunată de pretutindeni? Nu simţim seva din adâncurile autohtone sorbită în inspiraţia lui ? Eminescu apărea în plin zdruncin revoluţionar. In încordările cugetării lui antirevoluţionare se convulsiona parcă întregul organism naţional, rănit şi bruscat de reformele paşoptiste. Revoluţia a fost ca o provocare antitetică a operei Iui neaoşe. In faţa primejdiei, se concentrase parcă în el fiinţa însăşi a naţiei, afirmându-se prin geniul lui cu o putere şi o strălucire necunoscute până atunci. Un pisc de cugetare şi de frumuseţe se ridică masiv în faţa vidului revoluţionar, în faţa acelei tabula rassa vroită de maimuţa europenizantă. Şi-acum o întrebare cade în chip firesc: In creaţia noastră culturală ne vom orienta după Eminescu sau după Lovinescu? După noi înşine sau după Europa? După disciplina tradiţionalismului sau după „legea imitaţiei"? Hm văzut: una înseamnă viaţă în continuă creaţie; cealaltă — abdicare, anulare, sincopă, moarte. _ Dar pentru a lua în răspăr bănuieli de fanatism orbit, lăsăm să răspundă un mare „latin", un mare scriitor, un european pe care europeiştii noştri, telegrafic informaţi, l-au îmbrăţişat cu foc, în primul moment, ca pe un ierofant al cultului imitaţiei: Miguel de Qnamuno. La 1906 Unamuno ataca problema europenizării Spaniei, a modernizării ei, în împrejurări aproape identice cu ale noastre. Erau şi acolo europeişti cari se topiau de dorul Parisului şi, între asprele stânci iberice, se credeau exilaţi. Erau artişti cari jurau pe estetica franceză; simbolişti cari se închipuiau ruinaţi de absintul ce consola pe Verlaine, adolescenţi libercugetători pentru cari ironia lui Hnatole France, înfăţişa suprema expresie a înţelepciunii. „Nimic nu mi produce un mai straşnic efect de grotesc — zice Unamuno — decât să mă găsesc cu aceşti indivizi, franţuziţi deobiceiu, cari îşi zic emancipaţi de orice tiranie, îndrăgostiţi de libertate, spirite tari, anarhişti uneori, atei foarte adesea".•• Hdmirator al severităţii africane ce-a oţelit cugetarea unui Hugustin şi a unui Tertulian, Qnamuno opune spiritului francez, şlefuitor de „sentimente comune şi idei comune", spiritul „pasionat şi arbitrar" care a făcut gloria Spaniei mistice. Legea imitaţiei? Iată cum o înfierează: „Osânda cui încearcă să se modeleze după altul e că încetează să fie el însuşi fără să izbutească a fi cel pe care La luat drept model, şi că, astfel, nu mai e nimic!" Imitaţia anulează personalitatea creatoare. Pentru salvarea acestei personalităţi, Qnamuno preferă barbaria poporului său şlefuitului estetism francez: „Dacă sântem barbari, dece să nu ne simţim şi să nu ne proclamăm astfel, iar dacă e vorba să cântăm durerile şi mângâierile noastre, dece să nu le cântăm după estetica barbară"? (Verifes arbiiraires). ' Estetică barbară? Hdică o estetică autohtonă. E ceeace vrea tradiţionalismul. PASĂREA SFÂNTĂ întruchipată in aur de sculptorul c. brâncuş . DE LUCIAN BLAGA In vântul de nimeni stârnit ţjieratic Orionul te binecuvântă lăcrimându-şi deasupra ta geometria înaltă şi sfântă. Ăi trăit cândva în funduri de mare şi focul solar l-ai ocolit pe deaproape. In păduri plutitoare-ai strigat prelung deasupra întâielor ape. Făptură, care-^ai uitat pentru totdeauna să mori, spune-ne- pasăre eşti? un clopot prin lume purtat sau simplu numai un cântec de aur peste spaima noastră de ghicitori ? Dăinuind în tenebre, ca în poveşti cu fluier părelnic de vânt cânţi celor ce somnul şi-l beau din macii negri de subt pământ. Fosfor cojit depe veclji oseminte pe care lumina din ocfjii tăi verzi. Prin zodii asculţi revelaţii fără cuvinte, din văzduhul boltit al înstelatelor tale amiezi ghiceşti în adâncuri toate misterele închise subt iarbă cu oamenii... Inalţă-te fără sfârşit, dar să nu ne descoperi niciodată ce vezi. 6 IN MUNŢI Lângr schit miezul nopţii găseşte făpturi adormite’n picioare. Duhul muşchiului umed umblă prin văgăuni. Din răsărit vin fluturi cât buhele să-şi caute în focuri cenuşa. La rădăcinile brazilor cu ritual de vechi şi cufundate peşteri ciobanul pune pământ peste micii ucişi de puterile codrului. Peste muche trecând fetele stânilor—îşi freacă de lună umerii goi, aventura lor se pătrunde suprafirească de pulberea luminos stârnită din disc ca un roiu. Cai galbeni şi-adună sarea vieţii din ierburi. Mocnind subt copaci Dumnezeu se face mai mic, să aibă loc unde să crească ciupercile roşii subt spatele lui. In sângele oilor noaptea pădurii e lungă ca un vis greu. Pe patru vânturi adânci pătrunde somnul în fagi bătrâni. Subt scut de stânci, undeva un balaur cu ochii întorşi spre steaua polară visează lapte albastru furat din stâni. © BCU Cluj ULCICA DE PORŢELAN DE T ARGHEZI DeSPĂRŢINDU-SE de casă pentru a se duce la Damasc, tânărul Araba, cărturar în ştiinţele sufleteşti, primi dar, din mâinile mamei sale, o ulcică de porţelan. — Ai să te gândeşti la mine, oridecâte ori o vei purta la gură, îi spuse bătrâna Baraba. Adu-ţi aminte că o avem în bordeiul nostru de 400 de ani şi că a rămas neştirbită. Toţi bătrânii noştri au băut dintr’însa odată pe an, Ia ziua căsătoriei. Ia-o cu tine şi bagă de seamă că pardoselile din Damasc sunt de mozaic- Araba îşi iubea muma neobicinuit de mult şi toate lucrurile atinse de dânsa i se făceau lui sfinte numaidecât, ca binecuvântate de însuşi Dumnezeu. Primi ulceaua de porţelan cu bucurie şi ca un semn purtător de noroace. Iar în Damasc o aşeză în prida poleită cu aur a unei ferestre mici, lângă o tulpină de maghiran, făgăduindu-şi să nu se folosească de ea niciodată, ca vas de băut. Acolo se găseau, făcute sul, manuscrisele lui pe piele de capră şi dedesubtul ferestrii, patul de scânduri de cedru, învălit cu grosimea în răspăr a unui covor de mătase. Ii părea rău lui Araba că nu-şi alesese din casa părintească o unealtă mai tare, de metal sau de os. pe care să o p putut spânzura la piept, pentru ca niciodată să nu-1 părăsească alăturarea dorită a mumii, de sânul acoperit cu păr, şi pentru ca niciodată semnul să nu se poată sfărîma. Dar preţul cel mai mare ii venea ulcelii de porţelan tocmai din faptul marei fragilităţi. In adevăr, ceva care poate muri de şaizeci de ori pe minut şi care totuşi durează laolaltă cu vecinicia, capătă un bar nemăsurat, ca idolii şi visul. Oleica era cu totul frumoasă- Subţire ca păretele de catifea al Porilor de trandapr, trecea printr’însa lumina. însuşirea ciudată a ulcelii lui Araba era că, ocupând limita extremă dintre străveziu şi alb, porţelanul părea să aibă, furnicat de sticliri de glpaţă 8 © BCU Cluj şi de ţesături de zăpadă, o grosime adâncă. Olarul care fermecase ceara de piatră împinsese gogoloiul de cocă minerală din lut şi întuneric la fiinţă, cu degetul împrumutat al Făcătorului a toate. Araba cugeta cu umilinţă la vrăjitorul care îşi închinase toată viaţa plăsmuirii acestui singur lucru mic, o ulcea de porţelan, care a izbutit să o dea la iveală şi care pierise necunoscut ca un plugar. Ulceaua isca din sineş mii de închipuiri fragede şi aduceri aminte. Soarele o sufla cu aur pe dinlăuntrul grosimii, şi ea trăia ca o urecţue albă, prin urzeala căreia mijeşte o umbră de sânge. Apoi, zugrăveala ce-o încingea pe dinafară cu desenul mărunţel al unui meşter lipsit de gustul povestirii, adăoga ulcelei, în chipuri topite, de ţesături de ape şi ierburi, o împletitură de gânduri şi de nădejdi. Era ca un văz al lucrurilor pe miezuri, fără început şi fără de sfârşit, un fel de privelişte a lumii, în ajun de a fi întocmită şi supusă la legi. şi care nu ştie să hotărască încă albia turburatului ei tumult. Dar sunetul ulcelii cine şi l-ar fi putut închipui fără să lovească porţelanul? In ridicarea lui arhitecturală, tăcerea se alcătuia ca un material clădit, cu turle rotunde, cu săgeţi pe pridvoare, cu şerpi de apă prinşi în mijlocul unui basin de marmur, ca nişte bice de argint. El umplea cisternele adânci ale sufletului cu visarea lucrurilor presupuse şi pe jumătate ghicite şi punea să cânte amintirea. In ulceaua sfântă a lui Araba, se legănau toţi nuferii şi toate lalelele nedesluşirilor delicate. Ulceaua fusese furată atunci patru veacuri dintr’un templu chinezesc, de către un strămoş hoinar al ucenicului cărturar şi a fost păstrată din tată ’n fiu, „neştirbită" după spusa Barabei. Araba o socotea ca pe un ins viu din neamul lui, în care dospea sufletul bătrân al mamei de-acasă. Fereastra înlăuntrul căreia aşezase ulceaua, se sfinţise şi se sfinţise tot pământul de jur împrejurul casii, înflorit cu salcâmi şi portocali. Şi trecuseră cinsprezece ani. Araba trăia fericit, căsătorit cu o Egipteancă roşcovană, din părţile vîntului de nisip şi faima lui se întinsese departe, de sfetnic şi vindecător. Tot ce gândise el, se izbândea, din pricina ulcelii de porţelan, care acum era păstrată pe o masă înaltă de fildeş Ca să nu poată fi clătinată şi ca să nu alunece de sus, el o încercuise cu o colivie de aur, ca un amvon, şi cu toate că niciodată nu era mişcată din loc, lui Araba începuse să i se pară că cineva umbla cu ulcica şi o muta. Şi Baraba, fiindu -i sufletul bătrân foarte, oricine îşi închipuie cu drept cuvânt că se mâhnea în tăcere şi depărtare. I se născuse însă lui Araba un fiu cu ochii albaştri şi cu părul negru zbârlit. Ne-cunoscând preţul lucrurilor pe care iţu le învăţase, el socotea ca nişte jucării fără noimă manuscrisele de pergament, aurul adunat în lăzi de bronz, pietrele preţioase din comoara părintească şi se juca în vârtejul lor, scuipând supărat pe giuvaere şi averi. In al şeaisprezecelea an de căsătorie, Araba îşi sărbători cu femeea şi cu copilul lui ziua împreunării, sorbind o înghiţitură de hidromel din ulcica de porţelan, pe care o şi dete fiului Ben-Araba, tîlmăcindu-i tainele, puterile şi trecutul ei. Intîi, copilul urmări cu luare aminte povestirea lui Araba. Se uită în ulcică şi în ochii părinţilor lui, nu înţelese şi nu văzu nimic. Un rîs nevinovat mîhni pe părinte, care rosti o poruncă. Şi drept răspuns, Ben-Araba ridică sus ulcica şi o sfărîmă de mozaic- Acum, Araba judecă şi nu-i ajunge învăţătura lui să cumpănească, dacă patru veacuri arăbeşti şi douăzeci de veacuri chineze adunate în ulceaua părintească, atârnă mai mult sau mai puţin ca viaţa unui băeţandru viu şi neastâmpărat. Căci ar vroi să ierte şi nu mai ştie cum— FLORILE DALBE . DE ION BUZDUGAN In sara sfântului fljun Erei cerşetori, Colindători, . Dintr’un învecinat cătun ; Cu steaua au pornit Şi’n vijelie-au rătăcit Din drum... Sub cerul împânzit de ceafă E ger şi viforu-i cumplit Şi noaptea e de scrum Şi gheaţă... . Şi cum orbecăeau prin noapte Peste câmpii, . Rătăcitoarele năluci. Ca trei stafii , Ru năpădit peste trei cruci, Ce privigljeau tăcut în noapte, Dela răscruci Pustii... . Şi călătorii rătăciţi De cale lungă istoviţi, învinşi căzură în genunchi: Crei suflete-năluci, Cerşindu-i fiecărei cruci On adăpost, sub trunchi*. io © BCU Cluj Sporeşte viscolul cumplit Gemând cu vaiere şi plângeri. Sub cer de spuză, cătrănit... J Din noapte albe oşti de îngeri Pe albe scări de mărgărint, Sclipind din săbii de argint, In roiuri, albe oşti de îngeri. Pogoară tainic pe pământ Gonind din albele văzduhuri Oştirile de negre duhuri. Ce sboară’n vijelii de-avânt Pe cai de fulgi, cu coama’n vânt... Şi-un călător pierdut în noapte îşi suspină o rugă’n şoapte: „Stăpâne Doamne, nu ne duce In vijelia nopţii mute Pe căi de suflete perdute.. Coboară, Doamne, de pe cruce Şi dă-ne sprijin şi-adăpost, Din rătăcirea grea ne scapă, Că’n suflete-ispita sapă... Doar noi între păstori am fost Acei ce’n noapte ţi-am văzut In zodie, când te-ai născut: Cum s'a aprins pe cer o stea Lumină din Lumina Lui, V Zorind pe Calea Laptelui, Şi-atunci, călăuziţi de stea, Mai luminoase de cât toate Noi am pornit prin albe sate Colindători rătăcitori, Să ducem şi la alţi păstori; In lumea’ntreagă - buna veste, Cântând în noapte lâ fereşte: Că s'a ’mplinit scriptura’n cer Şi ne-a trimis bătrânul Ler, ; La vetre şi colibe albe, Pe Dumnezeul Făt Frumos ; Lumină sus, Lumină jos, Florile dalbe... Şi-a zis al doilea din păstori: — O, Doamne, tu păstor de stele, Nu ne lasă ispitei grele Pe noi. sărmani rătăcitori, 5 11 De bună-veste purtători: De este-un Dumnezeu în cer Eu mântuirea noastră-ţi cer: Ascultă ale noastre plângeri De poţi trimite-ţi albii îngeri, Ca să ne scoată iar la drum Din rătăcirea noastră acum!... Şi-a zis al treilea, mai bătrân: -- „Stăpâne, iertător şi bun Nu l pedepsi pe-acest păgân, Ce de durere e nebun, Căci, bietul, nu ştie ce spune, Cerându ţi marea ta minune!...1 Şi-atuncea trei cucoşi de fier De pe trei cruci, Ce privigljeau dela răscruci, Bătând din aripe de fier, Cu glas răsunător în noapte De trei ori au cântat, Ca nişte trâmbiţe din cer... Şi zările s'au luminat, Şi mii de stele-au scăpărat In miez de noapte... Iar cele biete trei năluci, înspăimântate, lângă cruci, Căzură’nvinse, în genunchi, Imbrăţişind câte-un trunchi de cruce. Şi-aievea au văzut atunci Cei trei păstori, Rătăcitori, Minunea albă la răscruce: Ei au văzut cum s’a desprins Mântuitorul de pe cruce Şi blând la pieptu-I i-a cuprins In braţele de raze, reci, ( Şi lângă sânu-i cald, de veci, Pastori-au adormit... Şi’n albul vis Ei au văzut cum s’au deschis In naltul cer Porţi de argint, în Paradis... Iar Domnuljj-a luat de mână Şi pe cărarea i de argint I-a dus în alba lui grădină Cu albi copaci de mărgărint, Cu flori de aur şi lumină... 12 Sporeşte viforul cumplit, Gemând cu vaiere şi plângeri... Din noapte albe oşti de îngeri Sclipind cu săbii de argint Coboară tainic pe pământ, Gonind din albele văzduhuri Oştirile de negre duhuri Ce fug gonind pe cai de fulgi Pe drumul aşternut cu giulgi, Ce fug în zări, mâncând pământ, Pe cai de foc, cu coama’n vânt, Ce scapără de sub caiele In noapte fulgere de stele... * Apoi grăbiţii călători Zorind în revărsat de zori De moş Crăciun, Găsiră’n alba dimineaţă Trei vălătuci Momâi de gljeaţă, încremenite la răscruci... Şi-o stea De argint, Ce licărea Hbia mijind La capul unor cerşetori... O, călători, Când veţi vedea lângă răscruci, Sub zări, trei gârbovite cruci: îngenuncheaţi la trei cruci albe!... Florile dalbe... © BCU Cluj T A BL O U L CE , G1B I. MIHĂESCU C>ÎIM s’au întâmplat toate lucrurile acelea, aproape nici acum nu-mi dau seama. A fost un vârtej ameţitor, de-o iuţeală fără de perecţje, care mi-a luat dela început minţile de atunci, dela primul gest, şi m’a dus apoi fără voe cu mâinile înfăşurate în farandola nebună a unor zeităţi invisibile şi smintite sau bete, aşa cum trebue să fi fost săritoarele beţive în cortegiile dionisiace. Ivisibile? Poate. Insă întrevăzute în ceaţa de vis a gândului meu turburat. Căci toate aveau picioare lungi şi subţiri, şi’n saltul nebun se sbăteau pe ele ca’n bătaia vântului, uşoarele văluri prinse doar de-un umăr, descoperind goliciuni ameţitoare. Şi toate ave iu părul negru, despletit, iar pielea le era de un alb sub care necontenit sângele aprindea nori mici ca petala închisă a trandafirului. Toate, una după alta nu erau de cât una şi aceiaşi Ariana, aşa cum am descoperit-o într'o bună dimineaţă, în biroul bărbatului ei, cotrobăind ceva prin cărţi, acoperită doar de-o cămăşuică prinsă de-un umăr şi sărind la sgomotul surprizei mele ca o ţjamadriadă surprinsă de satir. — Te-am văzut, i-am spus apoi în deseară, când am rămas un moment singuri, şi aş da tot avutul meu să revăd goliciunea aceia de dimineaţă, care mi-a oprit tot sângele în loc. Nu mi-a răspuns. Buzele i ş-au încreţit şi toată faţa şi gâtul şi braţele s’au acoperit de roşul închis al trandafirului. Dar eu nu am descurajat: — Eu nu vorbesc vorbe, am şuerat atunci, căci într’adevăr sângele mi s’a oprit a doua oară în loc. Eu vorbesc fapte... Ocţ)ii i-au prins atunci sclipiri de gfyeaţă şi parcă i sau micşorat. M’au măsurat cu atâta dispreţ adevărşt, că singur am putut să măsor atunci1 distanţa care se ntindea dela unul până la altul - şi a eşit fără să zică un cuvânt. Numai ocljii aceia par’că au exclamat: Prieten!... Cii atât desgust că n’am putut să nu-1 simt şi eu pe deantregul şi să nu-mi fie atâta scârbă de mine. Şi de atunci n’a mai apărut nici odată singură, nici alături de bărbatu-său, ori de câte ori am mai intrat în casa aceia, a bunului meu prieten Orgţndan. Dar strălucirea aceia de trandafir alb ale cărui petele se ’nroşeau la adierea celui mai neînsemnat gând, creştea în mine şi-mi umplea sufletul de-o lumină caldă crepusculară şi-mi îmbăta nările de parfumul puternic al grădinei după ploaie. Numai pe stradă o vedeam din când în când învorvorîtâ în vesmântele ei grave şi reci. Degeaba; în dosul lor simţeam caldul culorilor vii şi-l simţeam atât de puternic că mă feream să nu-mi desvălui prea mult lăcomia ochilor sau, Doamne, mai ales, ca gestul să n’o ia 14 © BCU Cluj înaintea gândului. Mă apropiam de ea încet şi sfios şi umilit, dar ea trecea în aşa fel pe lângă mine, dusă de apa tulbure şi pestriţă a trecătorilor, că orice vorbă îmi murea , în ..gât- Hlteori se suia în trăsură şi atunci pulpa i se desgolea până sus; strânsă par’că în ciorapul negru întins- Prin transparenţa aceia negurie, vedeam minunea piciorului multiplicat, ce’mi sărea necontenit în gând, în dansul nebun, fără popas, -îmi apăsa creerul, îmi întuneca minţile. îmbinarea aceasta de negru şi de trandafiriu, de negru amestecat cu toată gama culorilor de trandafir era peste puterile mele. H doua oară, când piciorul acela înălţându-se pe scara trăsurei, se desgoli până la încljeetură, gândul mi se şi conturase în minte. Trebuia neapărat în după amiaza următoare să obţin cu orice preţ o întrevedere cu d-na Orgljidan : — Nu puteţi, Doamnă, să-mi interziceţi ca să mă explic. Nu vreau decât să vă sărut ciorapul de mătase neagră. încolo nimic nu mai cer, Doamnă i Martor mi-e Dumnezeu că eram în toate minţile, când am luat această Ijotărâre, care mi s’a înfipt în creer că o idee fixă. R doua zi după amiază, la ora 4, când Orgljidan era dus neapărat la Senat, stăteam înfipt dinaintea doamnei Orgljidan ca. şi ideea fixă din capul meu. Intrasem prin dos fără grijă, căci servitorii mă cunoşteau cu toţii şi nu găseau nimic nefiresc în apariţia mea pe orice scară sau sală ■ s’ar fi întâmplat. De fapt nu întâlnii nici un servitor şi lucrul acesta mă convinse că eram în voia şi pe placul împrejurărilor ce sunt deasupra noastră, şi care cu siguranţă ne cârmuiesc toate acţiunile. Cum n’aş fi putut crede în destin, când ni se arăta dela început aşa de binevoitor! Hm ciocănit deci uşor şi mi-a părut rău că n’am început să ciocănesc tare, pentru casă iau lucrurile mai energic şi mai repede; aşa puteam deştepta bănueli şi provoca întrebări.- Cum se şi întâmplă într’adevăr. Mă prefăcui însă că n’aud şi sdrângănii de mai multe ori clanţa de alamă. Dar, minune, uşa se descţjise singură; era neîncuiată şi cedase dela sine:, destinul era deci alături, îl simţeam intrând odată cu mine pe uşa larg descljisă în privirea uimită a doamnei Orgljidan. care se ridicase, pe jumătate, pe canapeaua unde-şi făcea deobicei lunga siestă. : , ....— H, dumneata eşti? ; • Htât m’a întrebat ş’ap.oi s’a întins cât era de înaltă, la loc, pe canapea. Totuşi nu mi a scăpat o vagă rotire de fulger a ocljilor, ca şi când ar fi vrut Ia început să facă o altă mişcare şi pe urmă s’a răsgândit. H socotit că afectata nepăsare ce-nii arăta acum, era o armă mai potrivită contră-mi şi de aceia probabil s’a răsgândit. Dar destinul cel bun era necontenit lângă mine; îl auzeam râzând şi îndemnându mă să dau busna. Eu eram însă mai cuminte decât îngerul meu. Mă bucuram numai că sufletul ei stă deScljis înaintea mea şi că-1 văd ca printr’un capac de sticlă dela muzeu. Zadarnic ea-şi trase cu o mişcare leneşe cuvertura galbenă peste dânsa. Sufletu-i se limpezea tot mai mult în ocljii mei, cu tot galbenul şi cu toate desem-nurile acelea negre, curioase, ale cuverturei- Hfectai şi eu nepăsare şi firesc — şi încâlcindu-mi ocljii în arabescurile covorului uriaş, întins pe părete deasupra divanului, — cum ea nu scotea nici o vorbă, — îi lămurii cu tonul cel mai natural din lume, scopul visitei mele. > — Hm venit să te sărut pe ciorapul negru! Şi silindu-mă şă pun o regulă în mersul curbelor de pe covor, râdeam în gând de uimirea pe care trebuia să i-o provoace o explicare atât de absurdă şi de calmă. Priveam la covor şi totuşi n’o vedeam de cât pe dânsa: La început o tresărire bruscă în luminile privirilor uimite o clipă, mai apoi un calm tot aşa de mare ca şi al meu; dar atât de repede una după alta aceste schimbări, de par’că apa tălăzuită ,de aruncarea unui pietroi s’ar fi potolit subit, fără transiţia aceia lentă a cercurilor de unde din ce în ce mai line, mai liniştite Şi aşteptam amândoi, atât de calmi!.. .. Dar ea, nu spunea nici un cuvânt, nu făcea nici o mişcare, nici măcar mâna n’o întindea spre clopoţelul de alarmă. ; , >. Şi atât de mare era tăcerea care se desfăcea din corpul ei, încât mă simţeam grozav de înfiorat şi nu îndrăsneam s’o turbur cu nici un cuvânt, de par’că m’aş fi trezit singur într’o biserică uriaşă şi sonoră, în întuneric, şi aş fi păşit spăimântat spre eşire, de frică să nu se trezească sfinţii cei groaznici de pe păreţi. . 15 © BCU Vai! aşa de puternică era tăcerea asta, că spăimântat am ieşit din templul zeităţei cu ciorapi negri. Hm ieşit ruşinat şi am fugit pe săli şi pe scări şi ea desigur a râs în urmă-mi şi vocea-i de cristal s’a făcut în mii de ecouri în templul tăcerei ei, ca şi cum toţi sfinţii din biserica depărtatei copilării s’ar fi prăpădit de râs de spaima plăpândă de icoane şi închipuiri. Un an de zile am purtat în suflet culoarea fermecată- O simţeam crescând şi aprin-zându-se în lumini sau stingându-se în palori îmbătătoare. Unele se năşteau pe altele, nuanţe răsăreau din nuanţe, o mie de nuanţe dintr’una singură, ca ecoul râsului în biserica plină de coloane, de galerii şi de firide. O lumină roză acoperită de un negru transparent, ca un acoperământ de doliu sau ca un amurg, ca străluciul cărbunelui, pe care se întinde gangrena cenuşei. Hstfel şi cărbunele patimei mele oarbe, orbea pe îndelete în tot acest timp, mocnea în cenuşă ca mai apoi, după un an să isbucnească în flăcări de voinţă şi de hotărâre. Hm pornit iarăşi spre casa blestemată. Trecuse un an întreg şi încă vreo câteva săptămâni, iar în mâini aveam mânuşi, trei rânduri de mânuşi, care-mi deformau grozav mâna, iar în picioare purtam şoşoni, trei numere mai mari decât mi-era măsura tălpei. Erau şoşonii bunicu-meu şi ca să nu-mi iese din picioare, i-am pus peste ghete şi peste galoşi peste tot. De ce m’am echipat astfel ca un oplit spartan sau şi mai nimerit, ca un cavaler din timpul răsboiului celor două roze, n aş fi putut răspunde dela început decât vag, foarte vag- Gândul cel mare îmi surâse el de mult în nopţi de insomnie, de dorinţă neîmplinită, de patimă, de gelozie şi de ură. Dar de ce tocmai acum, în noaptea asta, cu vânt mare, bubuitor şi cald, de se auzea şi'n miez de noapte straşînile curgând de zăpada'topită? Poate pentru că de acasă nu putea să mă vadă nimeni, căci îmi învoisem servitorii la bal mascat. Era mare bal mascat, exact la crucişul dintre străzile cartierului meu şi-al lui. Mă gândisem desigur şi la asta; aşa împopoţonat cum eram, cu haine de apaş şi doar ochii sclipind în întunerecul dintre bordul pălăriei pleoştite şi fularul cărămiziu ridicat până la rădăcina nasului, toată lumea m ar fi luat drept un dansator întârziat — până acolo—şi unul obosit înainte de vreme, de-acolo înainte. Htături de mine mergea acelaş destin binevoitor, şi acest lucru era explicaţia cea mare a hotărîrei mele subite. Hm intrat amândoi pe poarta larg deschisă, am ocolit amândoi spre uşa de serviciu şi am încercat — sfătuindu-ne uşor — în limbajul gândului— passepartout-ul sistematic, lucrat de mult de un răposat meşter neamţ; - amândoi invizibili şi amândoi învăluiţi şi îmboldiţi de mângâierile vântului biruitor şi cald- Uşa de serviciu a cedat repede, repede; am încuiat-o la loc pe dinăuntru, pentru că passepor-tout-ul era într’adevăr straşnic. Hm intrat pe urmă în closet şi am ridicat cârligele la fereastră. Precauţiunea asta mi-a şoptit destinul s'o iau, căci în planurile mele dela început n’avea nici un rost, cum n’a avut nici Ia urmă. O siguranţă mai mult nu strica totuşj! Pe urmă m’am aruncat sglobiu pe scară eu şi cu Doamne-Hjută, care mă îmboldea voios din urmă. Cum mă aşteptasem, casa era deşartă: servitorimea desigur ţopăia toată la marele bal mascat. Mergeam cu pas sigur, stins de cauciucul şoşonului, spre uşa lui. O ştiam în capul coridorului. In dreptul odăii ei m'am oprit ca să sărut clanţa de aramă. Dar atunci m’am simţit încleştat între două braţe de fier — şi în ceafă, cu toată grosimea fularului, am simţit încălzindu-mă un răsuflu umed ca de vacă şi găfăitor. Hm auzit apoi surda ameninţare: — Tâlharule, de data asta n’ai să-mi scapi!-.. Şi pe urmă, apropiindu mi cu puteri teribile coatele pela spate: — Te aşteptam... te aşteptam de mult canalie şi iacă... d’asta am dat drumul la servitori- Hm îngheţat. Mă aştepta de mult? De când? De-un an? Htunci Destinul acela care mă ’mpinsese încoace, era înţăles cu el! Căci acum, când îşi bătuse astfel joc de mine, aveam siguranţă că într’adevăr mă însoţise încoace. In braţele voinice care mă strângeau tot mai dureros, eram un sloi de ghiaţă. Scâncii ca un copil pe care mumă-sa îl prinde escaladând în cămara cu dulceţuri: -- Dionisiel... ; 16 © BCU Cluj — Aa... Atâta auzii- Ca un scârşnet (te uimire. Ca o uimire mai mare cţjîar decât a meă. Ce aa! sugrumat şi groasnicl Ca o sforăială de strangulat! Pe urmă fusei întors de braţele puternice şi fularul îmi fu smuls depe faţă. Se făcu lumină. — Marius, tu? Şi tu? Dar ce cauţi, pentru numele lui Dumnezeu,.. — Atunci aşteptai pe altcineva? — Spune, spune, de ce ai venit în costumul ăsta şi de ce ai vrut să intri la Ariana ? — Servitorii mei au plecat la bal mascat ca şi ai tăi, i am răspuns. Şi mi-a venit atunci să mă maschez şi eu şi să merg la bal mascat. — La un bal mascat unde se duc servitorii ? — La un bal mascat unde se duc servitorii! i-am răspuns ca un ecou. Nebunie subită de om singur! — De om singur l am strigat râzând, dar privindu-1 ameninţător. Dar îndată am scoborât vocea ca să-l liniştesc. Aşa mi se dicta din fundul conştiinţei, unde bunul destin se aşezase comod ca pe un scaun şi-mi şuşotea să n’am nici o grijă, Totul merge strună... îmi şuşotea. Hm continuat deci pe tonul cel mai liniştit din lume: ...«când am ajuns la uşa balului, o ruşine fără de samăn m’a cuprins. Mi s’a părut că am fost descoperit prin transparenţa fularului, chiar am auzit un strigăt din fundul sălii, mi s a părut că am fost strigat chiar de Ilina, servitoarea mea, care venea ţopăind spre mine... am fugit atunci înspăimântat şi am pornit spre casă. Pe drum mi-am adus aminte de voi şi m’am gândit să vă fac puţin să râdeţi. De-un an n’am mai călcat în casa voastră şi apariţia aceasta a mea insolită, la o oră...» Uimirea lui nu era însă potolită decât foarte puţin. Bine, aşa să p fost! Dar pentru ce m’am oprit la uşa Arianei? — « ..M-am oprit întâi la nevastă-ta . *, continuai liniştit, nelăsându-i timpul vreunei întrebări, deşi In momentul când am început aceste din urmă vorbe, nu ştiam câtuşi de puţin ce am de gând să i spun,—jur pe toţi Dumnezeii şi pe toţi dracii, că atunci când pronunţam o vorbă, habar n’aveam de vorba ce trebuia să urmeze. Ochii mi se opriseră pe mâna aceea osoasă, pe care o ţinea necontenit în buzunar: — «...cum spun, dintr’un motiv, am socotit eu, destul de însemnat... Pentru ca apariţia mea să aibă un şi mai puternic efect 1 începând cu tine, lucrurile s'arfi demascat dela început şi gluma ar fi fost proastă». Mi se păru că mâna lui pătrunsese şi mai adânc în buzunarul care se rotunji îngrijorător. — Nu ţi se pare că gluma e cam nesărată? răsună vocea Iui uscată, la fel de uscată ca şi mâna aceea care se încleştase în buzunar... Şi că putea să ţi pe fatală? Accentul acela grozav de sincer şi naiv al vocei mele de totdeauna cred că m’a salvat. ...„Fatală? de ce? strigai... Mi-aş fi smuls fularul Ia timp în caz de pericol ş’apoi n’aş p împins eu lucrurile tocmai prea departe Aşa, o simplă glumă! Iar că ar p nesărată nu m’am gândit de loc. De-un an de zile nu ne-am văzut decât foarte vag, de departe, pe stradă. Şi’n tot acest timp n’aţi avut grijă să vă abateţi câţiva paşi ca să întrebaţi : ce-o mai face vechiul nostru prieten... 0 mai fi trăind? A murit?.. H înebunit?...“ Spuneam toate aceste cuvinte cu o iuţeală fără de seamăn, dam cu ele unele peste altele, aproape le ţipam şi ochii mi se scurseseră pe gpemotocul mişcător ce-1 făcea pe pantalon, forma degetelor din buzunar. Simţeam că mă innec şi nu mai găseam nici un cuvânt, când văzui deodată mâna în aer şi slobodă... da, da mâna dreaptă, cu ceailaltă făceau două. Simţii sângele luând iarăşi drumul prin vine şi cuvintele dădură din nou busna în gât. Dar nu mai fu nevoe de ele. Căci mă pofti în odaia Arianei, scuzându-se şi pomenindu-mi de o mie şi una de necazuri ale lui. Ne aşezarăm faţă în faţă pe scaune; Ariana plecase la ţară chiar în seara aceia. Tot timpul cât îmi vorbi, eu privii la patul de lemn trandafiriu, de sub macatul roşu al căruia, dantela spumoasă a cearceafului îşi lasă greu colţurile spre podele. închipuirea dădea la oparte macatul şi’n albul de zăpadă vedeam tolănit corpul greu de marmură trandafirie. II vedeam svârcolindu-se în aşteptarea deslănţuirei cotidiane a patimei, nerăbdătoare ridicând cu el omătul aşternutului; îngropându se în el ca’n giulgiu fără margini al saţului nepotolit. Răspundeam cu zâmbete şi cu monosilabe de mirare, de uimire şi da întrebare convorbitorului meu, în vreme ce în găndu mi lua relief din ce în ce mai 17 © puternic, se solidifica tăios ca un cristal o singură idee: câ nici odată nu-mi va fi dat să-mi îmbăt ocpii dinaintea misterului acelui trandafiriu intens şi totuşi nedefinit, acelui flux şi reflux de roşu, de galben şi de portocaliu, făcându-se şi desfăcându se în ritm de clipe, venind şi fugind ca umbra şi ca lumina, alungându-se şi îngânându-se ca noaptea cu ziua, în întreită îmbinare şi totuşi într’o singură nuanţă infinită şi arzătoare, de care ocpii acestui aprig vigil se îmbată zilnic, lacom şi sgârcit şi sălbatec. In fiecare zi martor minunei antice: metamorfoza unui trandafir în corp şi sânge omenesc şi-a fiinţei omeneşti în floarea cea mai mândră şi mai râzătoare: martor stupid, păzitor imbecil al unei comori pentru el inutilă. Şi totuşi acum nu mai ţine mâna ’n buzunar, mâinile i sunt libere şi gesticulează în aer sburdalnice ca nişte fluturi, bucuroase şi ele că pot sta o clipă departe de arma păzitoare. Şi 'n casă nu e nimeni, e tăcere de moarte şi'n sufletul lui Orgpidan, deasemenea nu e nimeni, a sburat şi cel din urmă pui de îndoială. Vorbeşte şi vorbeşte. Vorbele îi curg domoale, ca o apă pe care o vezi curgând într’una, adâncă, grea, cu sforuri. E atât de grea că mă înăbuşe şi instinctiv ca pentru apărare, mâna mea apucă tremurătoare tăiuşul grozav din ruptura căptuşelii. Mă ridic, prefăcându-mă scuturat de-o tuşă bruscă, pe care vreau s’o scuip, în găleata pentru apă murdară din dosul lui.. Mă opresc în spate-i, şi prin oglinda lavoarului, văd mâna lui care se înfigea adineori în buzunar, ca şi'n sufletul meu, bătând acum nepăsătoare tamburul pe pluşul micului birou trandafiriu de alături. Ridic şi lovesc: una, două, trei, patru... Cuţitaşul intră foarte uşor, dar ese foarte greu, par’câ inima lui sau plămânii sau splina sau cine ştie ce, de acolo, din năuntru, se strâng să-l oprească astupuş tăieturei omorâtoare. Şi puterea asta de ventuză mă îngrozeşte. El şi-a lăsat spatele pe spetează; apoi a căzut pe podele. , I-am văzut mâna, desfăcându-se nătâng, ca o caracatiţă, vrând să se întindă până la buzunarul acela,., de geaba nu mai poate ajunge acolo. --Nu te mai osteni de geaba, Orgljidan, nu vezi că s’a sgârcit? Lasă-mă, amicul meu să-ţi scot cuţitul din spinare. Trebue să te doară cumplit, dragul meu prieten! Iartă-mă, eu n’am vrut, dar trandafirul a fost mai tare, misterul, metamorfoza... I-am smuls cuţitaşul şi rana vicleană dedesupt a ţâşnit spre mine ca un sifon cu sânge — Rana ta vrea să mă însemneze, Orgbidan... Ţine cu tine! Lasă prietene, nu mai bolborosi şi nu mai ljolba ocbii rugători spre mine, nu vezi cum te doare, sărmanule. •. nu vezi cum te doare?.. I)aide, să sfârşim odată! De ce te uiţi îngrozit, cum îţi caut inima, să sfârşim odată dragul meu, e prea cumplită durerea---- Când mam ridicat de pe dânsul —mi se părea că mă ridic de pe o femee, atât de mult îmi aprinsese simţurile roşul şi caldul şi sbaterea aceia; — din părete mă privea tulbure şi crunt un alt Orglndan — sau poate acelaşi, ca şi cum sufletul lui isbit de ultimul, cuţit sărise din inimă şi se proectase pe păreţi. Hm răcnit odată şi-am aruncat briceagul infect cu plăsele de tinichea... m’am aşternut ia fugă cu şoşonii mei greoi şi uriaşi, care lăsau urme false... M’am prăvălit pe scara, care gemu sub furia goanei mele. Mi s’a părut că toată geme, scârţăe din încljeeturi, se mişcă şi’ndărătul meu unde nu mai îndrâsneam să mă uit, mi s’a părut că s’a pornit un juruit grozav şi uniform, de parcă toată casa ar fi fost o moară care se pune în în mişcare, ca să mă prindă în angrenajul maşinăriilor ei sdrobitoare. Când am atins cu sufletul la gură ultimele trepte, am auzit distinct sufletul celălalt, al lui Orgbidan, desprinzându-se din cui şi rostogolin-du-se dintr’un colţ într’altul al ramei, cu sgomotul lui de tablou greu, pe scări, după mine. Cum am descuiat uşa şi cum am repezit-o înapoi, cu atâta putere de s’a clătinat în ţâţâni, n’aş putea să preţuesc în timp... Hm luat-o agale pe drumul răcoros al nopţii, sub clipirile înviorătoare ale Orionului cu atâţia oclji. Mergeam în sens invers faţă de locuinţa mea şi tipăream urme mai adânci în zăpadă. Hpoi m’am întors spre balul mascat. Hcolo, la intrare erau atâtea urme de paşi de toate chipurile şi mărimile, că liniştit în dosul unei trăsuri mi-am desfăcut şoşonii şi i-am aruncat în canal. La fel am făcut şi cu mănuşile mari de deasupra. Şi’n sfârşit, lăsând înapoia-mi urme noi, am plecat spre casă cu tiţmă în suflet, cu cântecul straşi-nilor în urecţji... Căci se topea zăpada şi topea orice urmă, cljiar şi pe cele false... şi orice bănueli. • Mi-am reamintit de poetul Ibycus şi de corbii sau cucorii lui, şi am zâmbit în fundul inimei melc- Mi-am amintit apoi de tablourile acelea trădătoare din romanele cu patru mii de fascicule şi am zâmbit la fel. Şi am privit la soţia mea—la frumoasa mea soţie Hriana, pe care acelaşi destin bun, ce-mi condusese gândul, paşii şi mâna, cu atâta siguranţă în împrejurările trecute, mi-o adusese alături-şi am întrebat-o cu ocpii: Oare crezi că ai să mă descoperi cu mijloace aşa de copilăreşti? Nu ştii că El îmi conduce gândul, paşii şi mâna? Ea a pregătit odaia noastră nupţială, cpiar în fostul ei iatac, în camere asasinatului. Dar ce odaie a făcut acum! Nici nu mai cunoşteai vecpia încăpere a soţiei lui Orgpidan! Totul era în lemn de trandafir, iar tapetele noi aruncau acum văpăi şi palori trandafirii peste tot. Se poate închipui cât am contribuit şi eu la acest decor îmbătător! Intrai parcă într’o seră de trandafiri, aşa te înşelau culorile, desemnurile de pe păreţi şi cuprinsul cadrelor. Iar în afară de esenţa de trandafir nici un parfum nu mai avea îngăduinţă peste pragul acesta. Intr’un astfel de decor, Hriana părea mai mult ca ori când zâna rozelor. Doar părul negru-albăstriu mai distona puţin cu ideia pe care poate să şi-o facă cineva de zeiţa minunatei flori! Dar era de ajuns să-ţi aminteşti de trandafirii negri — acele rarităţi descoperite nu ştiu de ce învăţat, undeva, peste potare şi mări, ca tocmai părul greu, negru bătând în albăstrui, să-ţi întregească până la deplin înţălegerea celei mai frumoase flori de pe pământ. Încolo era de ajuns ca să apeşi cu un deget pe pielea albă, strălucitoare, ca îidată să apară o petală de trandafir roşu întunecat, ca vinurile acelea fără preţ care te îmbată numai cu sângele culorii! Căci aproape într’o continuă stare de beţie stăteam de faţă — Dumnezeule eu de astădată şi totdeauna de acum înainte! — la metamorfozarea acestei nimfe în floare, petală cu petală, sărut cu sărut. Ea mă privea uneori uimită de extazul în care cădeam dinaintea divinului mister. Hlteori o înspăimântam. Dar îndată spaima i se risipea din oclji şi braţele ei mă strângeau cu putere, recunoscătoare patimei fără margini, ce se revărsa din inima-mi alcoolizată spre dânsa! Oare îi dăduse vreodată Orgljidan dovada unei iubiri atât de sălbatece? Ştiam eu, singură va desprinde tabloul din cui, unicul obiect, pe care cu încăpăţânare acerbă s’a luptat să-l păstreze din toate lucrurile vechi în odaia trandafirului — şi-l va arunca tocmai în fundul podului! Corbii lui Ibgcus! Ea poate crede că tabloul mă face să vorbesc odată, să-mi strig singur crima ca acele roluri din tragediile proaste sau să mă surprindă vorbind cu tabloul mut ca ’n baladele clasice sau în sfârşit să sar cu pumnalul şi să-i scot ocfjii sfredelitori, bieţii oclji pictaţi, puşi în aşa fel în ovalul lor, ca să te urmărească ori cum te-ai mişca în odaie. Romantism explicabil şi iertat la o femeie cu o piele atât de catifelată, cu genunchi aşa de înalţi, cu coapse atât de moleşitoare, cu un căpşor al cărui contrast brusc între negrul pieptănăturei şi albul de lapte al feţei îţi tae în două lumina octjilor, a sufletului şi a gândului şi te aruncă netrebnic şi neînsufleţit la picioarele de gazelă. O, n’aduceam niciodată vorba de el! Tabloul cu ocl)i neastâmpăraţi ar fi tresărit de bucurie şi Orgţjidanul de vopseli ar fi strigat de biruinţă. Dar cu ocl)ii îi spuneam ori şi ce. Şi o vedeam cum înţelege încetul cu încetul şi cum îmi dă dreptate şi cum privirea ei nu mai cată după fiecare spasm, după fiecare îmbrăţişare—la început cljiar după fiecare sărutare— la bălţata umbră a răposatului- încetul cu încetul şi scumpul meu prieten, îţi vei lua în curând locul de onoare în podul încăpător, păstrător a toate ca sacul fără fund al tradiţiei. Şi acolo poţi să aştepţi până om veni să întredesd)idem traista amintirilor! Doamne, ce era să fac! Tocmai veneam la ea, hotărât, fără să-mi dau seama cum, ca să-i strig: Ija! aruncă odată cârpa asta încadrată! Nu vezi că nu-ţi mai foloseşte la nimic? Doamne—apără ! Hşa aveam de gând să-i strig, cuvânt cu cuvânt. Şi am intrat nesimţit prin uşa crăpată şi am surprins-o vorbind cu tabloul, tare, Dumnezeule, - aşa cum gândea ea să mă surprindă pe mine —şi plângând: „încă puţin! îi spunea... Şi totul se va sfâşi... în curând!...11 Ei, nu! dar asta era foileton curat, fasciculă proastă! Ea se ’ntoarse şi mă privea lung şi speriată. îmi venia să râd, îi dejucasem toate planurile. O femee care vorbeşte tare cu tablourile de pe păreţi, crede că mă va descoperi pe mine: Haida de! - Ii spuneam toate acestea cu violenţă şi negreşit cu oclpii- Şi ea tremura sdrobită. 19 ' © BCU Cluj Petalele roşii apărură în obraji şi ’n locul văduvei lui Orgpidan, apăru iar zâna trandafirilor. Ii spusei cu blândeţe, de astădată desigur cu voce tare: — Ce sunt copilăriile astea, Ariana? Ce spuneai acestui tablou? Nu înţălegi că am şi eu un biet suflet pentru a mă cruţa de gânduri grele şi nepermise la adresa unui mort venerabil? Iţi spun astea pentru respectul lui şi pentru iubirea mea. Pe cristalul ochilor i se sbiciră lacrămi. Mă ’nfuriai. — Pentrucă văd că l-ai iubit şi-l iubeşti încă pe el, numai pe el... Insfârşit, într’un epip sau într’altul, strigasem ce-aveam pe suflet! — De ce te superi? îmi şopti. In loc să mă ajuţi.... Căci răsbunându-1 pe el, răs-bun pe soţ, te răsbun pe tine contra usurpatorului eventual... — Să te ajut?., să mă lovesc?., pentru a răsbuna entităţi şi noţiuni. ...Pff... îmi bat joc de astfel de concepţii..! bâiguiam în mine, în vreme ce privirea mea pătrunsă prin micul punct negru din mijlocul irisului, îi cerceta eu puteri de rază electrică, cele mai mici ascunzişuri de pe retină. —... Eu am rămas totdeauna alături de soţ, mă asigura ea contlnuându-şi micul discurs, pentrucă eu sunt una din puţinele de demult. îmi venea să râd cu poftă mare de această pretenţie absurdă. Ei şi ? Dacă eşti una din cele demult? închisei ocinii şi auzul: aflasem tot ce trebuia să aflu. Va să zică aşa avea să meargă răsbunarea: mă va aduce să-mi dau singur lovitura de graţie, după ce mă va fi convins că... (fyabar n’am ce trebuia să mă convingă. ) că ideia de soţ trebue râsbunată... şi că până atunci mai e puţin- Cum a socotit ea?... Îmi venea să râd cu Robote şi să-i strig în faţă: — Aşteaptă până oi muri, tocmai bine o să mă convingi... cu ideia de soţ... auzi ? ideia de soţ... Şi era cât p'aci să-i strig astfel, dacă nu m’aşi fi trezit brusc la un centimetru de cea mai înfiorătoare prăpastie. Ocj)ii şi zâmbetul ei străluceau de răutate. Mi se părea că nici n’o mai cunosc. Cu astfel de laţuri viclean răsucite şi teoretice, credea că mă va face să scap în focul disputei, cuvântul de care tremur, al destăinuirei! Şi ce departe mă dusese vorba-i, şi ce adâncit mă trezii în iţele acestei încurcate şiretenii! Când isprăvi de spus, mi se păru o păiănjeniţă obosită de prea marea muncă depusă în ziua aceia; musca a fost prea grea şi a scăpat. Dar nu părea descurajată; îşi strângea răbdătoare pânzele sdrenţuite, pentru a le desfăşura din nou ademenitoare şi cleioase. Acum începui să tremur de-adevărat. Braţele ei mă cuprinseră îndată ca pe-o pradă şi căzui sub dulcea ei povară în vreme ce peste umăru-i oepi-mi clipiră îngroziţi la rânjetul chipului din cui. îmi fu scârbă de nemernicul tablou care rânjea la desfrâul nevesti-sei, numai pentru a-şi vedea răsbunarea împlinită. Fusei gata să-i strig în ureepia mică şi roză orbirea, dragostea asta stupidă pentru o pânză prost pictată care-şi mai bate şi joc de amândoi, pe deasupra. Dar mă cutremurai din nou la timp. Op, tabloul şi femeia asta or să mă scoată din minţi! Sub mângâierile ei diavoleşti, devenii şi eu la fel de diabolic. Ii jurai cu un cinism care-mi readuse în suflet tot curajul, că o voi ajuta la răsbunare. Ea mă sărută cu un avânt şi cu o patimă fără pereepe şi apoi, deodată, isbucni într’un plâns groasnic. Şi printre lacrămî îmi destăinui lucruri de necrezut: Baldovin l’a ucis! Acum pot să-ţi încredinţez totul... Holbai nişte oepi de adevărată moluscă. Baldovin, prietenul meu şi al lui Orgţjidan!?! „... el mă iubea încă de pe timpul când nu luasem pe Orgpidan. Amândoi s’au întâlnit, fatal. „Şi de atunci am văzut în sufletele lor aceiaşi ură rece de oţel.. Nu ştiu dacă ai văzut ura asta. Eu am văzut-o de multe ori pe feţele omeneşti. Nu numai oepii, dar întreaga pgură ia culoarea lividă a oţelului E o culoare mată cu sclipiri de gpiaţă. Par’că mocneşte ceva acolo, în adânc... şi se ’nvinefeşte, se ’nvineţeşte... O, e groasnic, Am ales dintre amândoi pe Orgpidan, pentrucă în oepii lui culoarea asta a fost mai puţin pronunţată.11 Aci ea tăcu, lăsându-se pe aripa zâmbetului, în trecut... „Eram curioasă să ştiu... dacă lăsând pe Baldovin, culoarea din oepii lui putea deveni şi mai groasnică; dacă asprul acela metalic, putea să se facă şi mai aspru şi ma metalic. Vai, aşa aşi p fost! Până unde nu se poate ajunge pe această lume şi unde se poate 20 © BCU opri gama inpnită a vibraţiilor care dau nuanţele! Am iubit mult pe Orghidan, deşi am înţăles că alegând pe Baldovin, în ochii soţului meu, dimpotrivă culoarea oţelului s’ar p stâns încetul cu încetul. Pe când, cum spun, îatunerecul din sufletul lui Baldovin creştea de temut, Atât de mare era besna din juru-i, că bojbăia ziua namiaza mare, când eu eram de faţă : însfârşit mă distra mult, ce zic, mă desfătau grozav toate aerele, toate gesturile, toate stângăciile lui., şi’n ochi îi vedeam întipârindu se tot mai adânc crima. Ce să-ţi mal spun ? Intr’o noapte a alunecat spre dormitorul meu..- Orghidan a prins de veste, alarmat de violenţa apelurilor pe care le dădeam în noapte cu soneria... De atunci între ei, prăpastia a rămas cu totul fără fund... De atunci îl aştepta în pecare seară. Ştia că are să se întoarcă... Şi s'a întors... şi-a fost mai tare— par’că-1 văd muiat tot în oţel-“ Şi tăcu ca să urmărească închipuirea fioroasă, turnată în metal, alunecând în noaptea albastră, misterioasă ca umbra regelui scljakespearean, apărând dintre panourile zugrăvite cu lespezi de castel. Iar eu mi-adusei aminte de şoşonii mei strămoşeşti, de mănuşile uriaşe şi de briceagul cu prăsele de tinichea, furnizat dela un negustor de camelotă. — De ce n’ai spus toate astea judecătorului? O întrebai. — Le-am spus. A cercetat. Ormele au fost însă dubioase. Nu s’au potrivit măsurile. Probabil se deghizase. A scăpat. Atunci m’am gândit la răsbunare mai puţin groas-nică. Şi tu trebue să-mi dai ajutorul. — Ce să fac? — Să-l trimeţi... după Orghidan. — ? — Când el va veni la mine, mâine noapte. — ? — Sau dacă nu atunci, într’una din nopţile următoare. Mi eşti soţ. Pentru tine nu există pedeapsă. — De unde ştii că va veni? — I-am surâs. —■ Aşa-i surâdeai şi înainte? — 0, înainte de tot-., la început — Şi asta ar p pedeapsa cea uşoară? ■— Mi-ar p plăcut mai mult să trăiască între gratii... toată viaţa între gratii de perşi noi să mergem să-l vedem! Privii triumfător la tablou. Omul din cui se uita acum la mine vădit încurcat. Zâmbetul îi încremenise pe buze şi părea că nici el nu mai ştie dacă trebue să mai zâmbească sau să se îngrozească- A trebuit să fac sforţări mari ca să nu isbucnesc în veselie prostească şi trădătoare. Umerii mi-erau acum liberi de apăsarea ce-i strivea, la cea mai mică mişcare. Pe faţa Arianei era lumină multă şi potol. Par’că se liberase şi ea de greutate mare. O clipă numai m’am îndoit de povestea ei, dar întorcându-mi iarăşi ochii la mortul din cui, am făcut îndată asemănarea între uimirea Iui de acum şi uimirea de atunci: — Marius, tu? Şi tu?... dar ce cauţi pentru numele lui Dumnezeu? Baldovin 1 Săr-manule Baldovin! Tu erai tâlharul aşteptat atunci. Nu mă mai putui stăpâni: şi râsei cu atâta putere în nasul tabloului că Ariana tresări: — De ce râzi ? Ce găseşti de râs— ? • Nu-i putui suporta privirea grea ce căzu asupră-mi. — Pentru că, îi spusei îndată, cu ochii în pământ, mă fac forte să răpun pe Baldovin viu şi înarmat, cum cu siguranţă se va găsi în noaptea aceea- Şi pe urmă voiu chema pe judele instructor. La unu noaptea înarmat, în casa noastră.. îţi închipui ce dovadă de vinovăţie, ne va furniza..? Dar haide să ne sfătuim... — Da, da, să ne sfătuim! O de-ai putea isbuti asta... _ 0! voi isbuti de sigur... Simţeam puterile înzecindu-mi-se, căci eu eram acum urmăritorul... _ Gândul meu râdea acum în hohote şi era de-o sburdălnicie fără seamăn. Ha! ha! striga, cu toată puterea lui mută Ha, ha! ha'- corbii lui Ibycus... priveşte corbii lui Ibycus! Şi arătam de sub masă cu degetul în tavan şi dam cu tifla închipuirei spre sărmanul mort... 21 © Iar el, în lumina crescândă a amurgului, învineţise de ciudă, iar ocţjii lucioşi, de ulei, se căscaseră într’atât de uimire şi de necaz, că erau aidoma de mari şi de sticloşi cu cei din noaptea ceia. Şi nici un fior nu simţeam pe şira spinărei. , O nedumerire se lăsă grea ca o părere de plumb în sufletul meu şi privind cu scârbă pictura din părete, întrebai pe Hriana: — Bine, dacă el putea să urască mai mult, desigur că şi iubiea mai mult. De ce nu l’ai ales pe el? pe Baldovin, şi-ai ales pe acest?.. ... pe-acest otrep, această cârpă de bucătărie, complectai în gând, contemplându-i barba patrată şi rară şi galbenă-fadă, de care cu drag l’aş fi luat să-l scutur puţin, ca pe-un popă beat. Când pusei această întrebare era într’amurg. Poate în noaptea ce avea să urmeze, venea Baldovin. Stăteam pe un fotoliu scund şi încăpător, cu un picior sub mine şi cu altul legănându-1 cât îmi îngăduia unghiul genunchiului, ca pe-un pendul. Ea stătea în pat, pe brânci, cu pumnii strânşi sub bărbie. Era mâncată de tot de întunerec şi nu i se vedeau de cât faţa şi ochii; faţa părea că acum ia naştere din cununa părului care făcuse una cu întunerecul odăii. O întrebasem nepăsător, jucându-mă cu piciorul şi privind pe deasupra-i prin fereastra mare larg deschisă, văpaia de aramă a lunei, ce inunda cerul din culisa răsăritului. Hcolo, departe, dincolo de tremurarea asta roşiatecă, o stea se sbătea înfricoşată de par că noaptea ar fi arătat-o deodată goală, vederii tuturor şi n’o lasă să se ascundă. Hm plecat îndată privirea sub puterea ochilor ce mă sfredeleau în negură. I-am văzut negrii aprinşi pe ovalul nehotărât de figură, ca al apariţiilor supranaturale, când se plămădesc sub voinţa tulburătoare de morţi, a magilor. îmi răspundea înfiorător la întrebarea mea nesăbuită, tăcerea de moarte. Viaţa era departe şi se auzea în huetul depărtat al trăsurilor. Intorsei ochii a spaimă spre tabloul pe care înserarea îl descompusese. El exista însă în cele mai mici amănunte pentru cugetul meu şi mă fixa cu aceiaşi ardoare, ca şi ochii cari spuzeau din pat. Mă simţii prins între aceste două stafii care creşteau spre mine. Puţin n’a trebuit să strig; mâna s’a întins tremurătoare la butonul electric şi lumină s’a făcut- I-am văzu la locul lor: o femeie şi un tablou, o biată pictură proastă. Vedeniile nopţii dispăruseră. Hriana mă privea nedumerită. — Da. da, din cele ce mi-ai spus rezultă iubirea nemărginită a lui Baldovin. Ce te miră? Unul care a ajuns până la omor, gândeşte-te... Ea încă mă privea neînţălegătoare: ' —• E un criminal, poate vrei să răspunzi? Dar înainte de a fi, de a ajunge acolo? Şi acum chiar? Sau acum, cu atât mai mult. H ucis pentru tine, pentru tine a săvârşit o măreaţă grozăvie ! - Privii pe furiş la tabloul căruia îi râdeau ochii de viezure. Tresării speriat: vorbisem prea mult. — Te-a iubit, te-a iubit mai mult decât Orglindan, continuai ca să mă lămuresc. Dacă acela îsi apăra onoarea, acesta în orice caz îşi căuta iubirea... cu orice preţ. cu orice sacrificiu. Hscultă-mă pe mine: eu cred că el te-a iubit incomparabil mai mult. De ce nu i-ai răspuns la fel! Ea continuă încă bună bucată de •vreme să nu-mi răspundă şi asta îmi sburli trăsăturile a spaimă. Coborîi toată figura de sub raza ochilor ei, liniştiţi şi scormonitori. Pe urmă, în sfârşit, îmi răspunse: — Foarte simplu, pentrucă eu nu-1 iubeam de loc; nu simţeam nimic pentru dânsul afară decât... însfârşit pentru că mi-era nesuferit... Hh- . Hcest „ah“ nervos, care i se smulsese parcă singur din inimă, mă asigură mai mult decât orice. — H... nu-1 iubeai ?... La aceasta într'adevăr nu mă gândisem. Intr’adevăr trebuia să iubească şi ea. Doamne, era aşa de simplu! Şi atunci în mintea mea se rotunji sângeroasă ca roşul soarelui în aousurile de iarnă, întrebarea cea nouă şi cea nemaipomenit de îmbolditoare, care-mi q rrinse vinele svâcninde ale tâmplelor, şi-mi umplu de tot capul de sânge: - .22 ■ © BCU — Dar eu... dar pe mine... ?... Tabloul râdea; mi se părea că-i văd vârful dinţilor, apărând dintre cele două buze de ieftin carmin. Dar ceiace era mai teribil, era că nici o groază nu mai întuneca acuma lumina rece de iarnă ce mi se aprinsese sub frunte. Hvusei totuşi stăpânirea de mine, să întreb pieziş-.• ■ — Hriana, dar dacă eu l aş fi ucis..? admitem o bypoteză... dacă eu l’aş fi ucis, te-ai răsbuna tot astfel?.... — Hm, ce idee!.. îmi răspunse ea repede şi dădu din umeri, privind în altă parte, ca la auzul unei absurdităţi. Orgţjidan se strâmba de râs deşi ţinea acum buzele strânse. Şi ochii parcă-i, clipeau, din cauza luminei ce 1 plesnea drept în ei; clipeau de râs.— E t)ei, boerule! i-am zis printre dinţi, aici se joacă o carte mare. Dar el râdea înainte, sigur de favoarea norocului. Veselia aceasta de lucru mort îmi înţepa până ia sânge amorul propriu. — Hriana. o părere, o simplă presupunere... Hici ar fi dovada iubirei adevărate... — Lasă-mă cu prostiile tale... Htunci cu svâcneli mari de umbre întinse, cocorii lui Ibycus se lăsară pe aripile lor trădătoare. Ce-mi păsa acum de păsările acestea, cu ţipete lungi şi speriete, care-mi intrau şiraguri lungi drept în oclji, ca două suliţe sfâşietoare ? In mintea mea, dinaintea ochilor mei, reîncepea misterul anticei metamorfoze. Vedeam petală cu petală, înâscân-du-se trandafirul de foc. Hcolo în mijlocul acestor petale, erau staminele şi ovarele, era cheia misterului. Hcolo, în necunoscutul acela parfumat vroiam să mă trezesc, să mă simt, să văd, să înţăleg. — Hriana, eu l-am ucis!.- Hm strigat cu atâta putere că am îngălbenit singur de îndrăsneala mea. Picioarele mi s’au clătinat, mi s’au îndoit slabe şi moi şi sub ele s’a crăpat prăpastia cea grozavă, pe care abia de îndrăsneam numai s’o întrevăd până atunci. Hm înebis ochii şi am aşteptat, livid şi tremurător; în urechi vâjîi un vânt teribil Mi s’a părut că e vântul cel cald din noaptea aceia caldă şi şuerătoare, ca sângele când gâlgâie. Nu vedeam ; dar simţeam privirile negre, înţepându-mă ca acele. Ca la un cuvânt de blestem, floarea se preschimbase brusc, îşi revenise. în om şi’n fiară. Şi acum mă adulmeca rânjind de plăcere; prada se arăta suculentă. Mă isbi îri piept mânia. Cum, nu mai pot râde?-Cum, tremurătura asta de vechitură gelatinoasă, trebue să mă dea de gol mai rău decât o vorbă aruncată metalic, ca trâmbiţa în patru vânturi? — încerci un joc urât dragul meu şi prost debitat! mă Uvurajează ea- Hbia acum casc ochii mari; pe-ai ei, şî-i ţine pe florile tapetului din tavan sau îi plimbă pe cei doi şerpi, îmbinaţi în formă de caduceu ai micului candelabru electric. — Te opresc să mai continui... Tabloul se uită la ea cu tristeţe. Nu-i plac desigur vorbele ei. Poale o vrea mai diplomată, mal perfidă. Dar ce are a face? Eu sunt acum cu ochii deschişi şi o cuprind toată în cercul lorţ şi beţia parfumului ei îmi umple iarăşi tot pieptul; în faţă fereastra e încă deschisă şi aduce odată cu sgomotele îndepărtate şi confuze, umezeala înviorătoare care dă şi mai multă tărie parfumului de trandafir. In colţ e oglinda în care mă văd, tablou viu, plin de culoare şi de viaţă; sunt înalt, voinic şi frumos, ochii îmi scânteiază de văpaia paiimel şi pieptul îmi clocoteşte, de vigoare şi curaj, o, nici odată nu m’am văzut atât de mare, atât de frumos! Iar în cui e atârnat chipul hâd al mortâciunei! — Hriana, din nefericire este tristul adevăr. Eu, eu i-am lovit. îmi va fi cu nepu-tiinţă să lovesc în nenorocitul acela, care se va târî până la uşa ta, în noaptea aceasta. Iţi jur că eu, eu sunt vinovatul. Pentrucă te iubeam. Să vedem acum: tu poţi să răspunzi cu o iubire tot aşa de mare, ca acea care m’a condus pe calea atâtor fapte? Să vedem tu poţi să răspunzi cu iubirea tot aşa de mare a’înţălegerei, a iertărei, ce zic, a încuviinţărei?.. Hşa-i vorbesc tare şi rar, răsunător şi privesc cu nepăsare Ia tablou! cadavrului care mă încurajează: par’că aprobă din cap. Dar Hriana care mă ascultă înfiorată se ridică şi părăseşte camera, furioasă: 23 © — Cbiar ştii, ai început să mă plictiseşti de tot cu toana asta care ţi-a năzărit in minte. Poţi vedea iubirea mea şi fără a ■ o pune în cum pene aşa de absurde. Şi ese trântind uşa. Dar eu trebue, trebue să-i spun adevărul, trebue s’o conving de adevăr, ca să aflu la rându-mi adevărul. Nu ştiu cum, dar în mintea asta smucită din ţintele aşezărei ei, mă văd între gratii, în întunerec, iar dincolo în lumina ferestrei o văd pe ea, Doamne! şi pe Baldovin, pri-vindu-mă şi râzând. Mă cutremur. Şi totuşi e cu neputiinţă. Pe Baldovin nu-1 iubeşte şi eu trebue neapărat să aflu adevărul, fără de care o viaţă cu gratii sau fără de gratii n’are nici o însemnătate. Şi am pornit hotărât după dânsa pe lungile coridoare întunecate... © BCU ICOANA OMULUI IN CLASICISM ŞI ROMANTISM ' . DE . ' . ' TUDOR VIANU La începutul veacului trecut, romantismul venea cu misiunea să protesteze în numele sensibilităţii, despre care toată lumea era de acord să creadă că veacul anterior o nesocotise. Cum însă este greu de conceput ca în cuprinsul unei întregi sute de. ani, aşa numitele puteri sufleteşti să se fi separat şi una din ele să fi fost eliminată cu desăvârşire, este mai firesc să spunem că romantismul venea să impună alte forme şi categorii ale sensibilităţii decât acelea care predomniseră în cele două veacuri anterioare ale clasicismului. Dacă totuşi închipuirea pe care romantismul şi-o făcea despre sine era posibilă, lucrul se datoreşte vederii, curente în psihologia timpului, despre autonomia „facultăţilor sufleteşti", printre care, ultimii filosofi din şcoala lui Leibniz, acordaseră un loc aparte „afectivităţii". In numele acestei „afectivităţi" se încerca acum o adevărată revoluţie. Revoluţia socială decapitase pe rege; romantismul urmărea o revoluţie asemănătoare în ceeace, cu o semnificativă metaforă politică, s’a numit „organizaţia monarhică a spiritului". Romantismul voia să decapiteze anume pe «monarhul spiritului", raţiunea. Sensibilitatea, pe care noua societate produsă de revoluţie o aducea cu sine, era în adevăr aceea din care pondera raţiunei dispăruse. Lumea aristocrată, desvoltată la curţile numeroşilor regi şi principi care domneau în Europa, realizase o formulă sentimentală diferită de aceea pe care romanticii o asimilau pur şi simplu cu sensibilitatea în sine. Rece, cu simţirea indiferentă şi neutră, nu putea fi această lume chiar numai pentru motivul că femeea juca un rol atât de însemnat în ea. Semne despre o sensibilitate vibrantăfse găsesc destule în memoriile sau corespondenţa pe care ne-a lăsat-o „lumea bună" din veacul al XVII-lea sau al XVIII-lea, dar această sensibilitate nu este incompatibilă nici cu discreţia nici cu stăpânirea de sine, cu nimic din ceeace presupune o integrare a sensibilităţii în acea organizare monarhică a spiritului, în fruntea căreia stă controlul raţiunii. Esteticianul italian B. Croce observă undeva că invazia mărturiei personale, a tonului de confesiune. în literatura modernă, înseamnă pretutindeni o feminizare. Femeile n’au reprezentat însă totdeauna lipsa «de stăpânire sentimentală. Interesant ar fi de studiat clasicismul tocmai în persoana unora din femeile care au trăit în veacurile corespunzătoare. S’ar putea cita aici frumoasa culegere de scrisori a d nei de Sevigne, unde exaltarea maternă se reflectă, se pricepe atât de bine pe sine şi se stăpâneşte cu atâta demnitate, încât şirul scrisorilor este şi documentul unei inime omeneşti şi o adevărată operă de artăi Acest din urmă caracter îl pierd scrisorile din veacul al XlX-lea, care încetează să mai fie un “gen literar". Chiar când ele sunt semnate de un Flaubert şi sunt străbătute de un dureros patetism, ele rămân numai simple „documente", roade ale acelei impulsivităţi sentimentale care ajunse la modă odată cu romantismul. Sau când aceste scrisori sunt semnate de alţii şi aduc o preocupare de artă, în sens clasic, ele sunt astăzi legate cu o anumită notă de vetustate şi putem fi siguri vă vin din cercuri 25 © BCU Cluj populare* rămase în afară de mişcarea culturală a timpului, unde nu rareori ni se întâmplă să găsim fantoma unor atitudini vii cu o sută sau două sute de ani în urmă. Sentimentul pe care îl concepem astăzi în legătură cu aceste lucruri învechite ocupă un loc pe care altădată îl avea tocmai sentimentul de desaprobare pentru acele atitudini noui care nu reuşiseră să se impună şi care ofensau toate normele de stăpânire şi discreţie de care buna lume clasică obicinuia să asculte. On fel de dispreţ, întâmpinăm şi într’un caz şi într’altul- Dar pe când noi dispreţuim mai ales „demodatul'1, clasicii dispreţuiau mai ales «noutatea'1 impetuoasă a manierelor. Dispreţul este în genere un sentiment aristocratic; o sancţiune pusă în mişcare de conştiinţa de clasă. Dispreţueşte aristocratul tot ce nu se însumează sub punctul de vedere al eticei sale specifice. Dar de sub acest punct de vedere iese cu desăvârşire „poporul11, al cărui nume lumea aristocrată îl pe-cetlueşte cu o nuanţă peiorativă: cu această coloratură societatea aristocrată a Romanilor pronunţă numele de plebe şi plebeu. Ciudată şi contrastantă situaţie deci! „Plebee" era pentru lumea clasică —■ noutatea; pe când începând cu romantişmul, calificarea aceasta se potriveşte „vestustăţii11, adică trecutului nobil care supraveţueşte în prezentul popular, împrejurarea are desigur o explicaţie. Lumea clasică simţea că primejdia care o ameninţă vine din partea claselor noui. Lumea modernă, lipsită de tradiţie pare a se teme mai ales de trecutul în numele căruia vechea aristocraţie şi poporul se trezesc deodată uniţi. Hşa ne apare dispreţul ca o armă întrebuinţată pentru menţinerea influenţei de care cineva, grup sau persoană, se bucură la un moment dat. S’a observat că încă din veacul al XVIII-lea încep să apară tot mai des oameni de felul acelora care mai târziu au primit numele de „originali11. Originali sunt şi aceia care practiceşte transgresează normele sociale ale timpului, dar şi aceia care în vorba şi judecata lor dovedesc sau caută să facă dovada că se poate gândi şi altfel decât obicinuit se gândeşte, şi că adevărul poate fi cercetat şi în altă parte decât acolo unde lumea îl caută deobiceiu. Corelativul intelectual al originalităţii practice este spiritul paradoxal. Hm avut şi altădată prilejul să arătăm că paradoxia în veacul al XVIII-lea îşi are pricina sa istorică printre ultimele consecinţe ale încrederii carteziane în raţiune. Anume atunci când raţiunea dobândi o asemenea încredere în sine încât niciun frâu nu mai putea reţine jocul abstract al dialecticei sale, ea ajunse să se opue sieşi. Această luptă a raţiunii cu sine însăş, prin care ea se dă mereu de minciună, sub pretextul că are mereu dreptate, a primit numele de paradox. Lumea clasică privea însă cu un ocljiu rău şi pe originali şi mania lor paradoxală. Hşâ pedepsi ea printre alţii pe nobilul d’Hrgenson, despre care Taine ne spune că eră dealfel un om de inimă şi talent, cu teribila poreclă „la bete'1, dobitocul. .... Desaprobări de aceeaş natură primeau în vremea clasicismului toţi aceia cari într’un fel oarecare căutau să se abată dela codul bunei purtări. Hcest cod se ştie apoi că era foarte minuţios. Exista un tipic al conduitei care regula chiar gesturile cele mâi mici ale vieţei. Societatea intervenea în împrejurările cele mai neînsemnate ale lumii clasice şi-i prescria o regulă; iar grija acestei lumi de a adopta numai decât regula şi de a nu o depăşi în niciun caz, dovedeşte că ea trăia numai pentru societate. „Onoarea11 din care Montesquieu făcuse principiul etic al monarhiilor era numai unul din aspectele conştiinţei că eşti privit şi că trebue să trăeşti pentru spectatori. S ar putea observa totuş că supravegherea şi conştiinţa că eşti supraveghiat alcătuesc într’o asemenea măsură o trăsătură a oricărei societăţi, încât numai cu greutate s’ar putea face din ea o^ caracteristică a lumii clasice. La o asemenea observaţie am răspunde însă că pe când în clasicism amintita conştiinţă lucrează ca un motiv de integrare socială, în romantism ea lucrează ca un motiv de izolare a individualităţii. Fireşte că tot pentru ochii spectatorilor se desfăşurau acele pitoreşti mascarade care punctează cu câteva memorabile momente istoria romantismului. înfăptuite ca să minuneze, chiar dacă ar fi trebuit în acelaş timp să revolte, erau toate acele excentricităţi care odată cu romantismul veniră să înlocuiască buna purtare exemplară a clasicilor. Cu anecdote nu ne putem ocupa aici. Important pentru noi este să reţinem că ştiindu-se deopotrivă supravegheaţi, clasicii urmăreau să obţină aprobarea societăţii, pe când romanticii nu se fereau să înfrunte chiar oprobriul ei. Pe când clasicii năzuiau mai mult către stima lumii, romantic» voiau mai de grabă s’o minuneze şi să-i smulgă admiraţia. Onoarea clasicului era să fie ca toată lumea 26 © BCU (chiar dacă această lume exemplară nu era de fapt o majoritate), acea a romanticului era să fie deosebit de restul lumii şi asemănător numai cu sine însuş. Dar în afară de aceste actoriceşti atitudini ale romanticului, care manifestând cel mai mare dispreţ pentru media umană, voia totuş să se impună admiraţiei ei, vremea cea nouă aduse într’un număr cu mult mai mare decât în trecut, temperamente solitare, concentrate şi enigmatice- Este greu de spus dacă singurătatea în care se închideau un Obermann sau un Rene înseamnă o renunţare definitivă la înclinarea aşa de firească omului de a se oglindi în sufletul semenilor săi, sau dacă nu cumva există aici un grăunte de superioară ipocrizie, menită să imprime în această oglindă o imagine preferată-In acest din urmă caz, solitarii meditativi ai romantismului nu s’ar deosebi de excentricii care le erau contimporani, decât printr’o tactică deosebită şi mai rafinată, pe când năzuinţa de a-şi izola individualitatea şi de a cuceri admiraţia, chiar în paguba stimei şi a compreljensiunei, ar fi motivul unic care i ar determina. Practic nu s’ar schimba nimic din toate acestea dacă am admite că în solutudinea romantică n’ar intra niciun element de figuraţie, că în adevăr conştiinţa noului om singuratic ar rămâne străină de orice reprezentare a mediului înconjurător, pentrucă şi în acest caz ne-am găsi în faţa aceleiaş desintegrări a individului din societate. Dar mai vrem să adăugăm ceva. Dată fiind amintita variaţie în relaţia pe care individul o înireţine cu societatea, ne întrebăm dacă această variaţie a avut o influenţă şi asupra icoanei omului în literatură. Sau mai bine zis: pentrucă putem cu siguranţă constata o schimbare, dela un secol la altul, şi în icoana literară a omului, apare întrebarea dacă se poate face o legătură între această schimbare şi cealaltă, amintită mai sus? Despre literatura clasică s’a spus că înfăţişează caractere. Gelozia, fidelitatea, onoarea, avariţia, mizantropia, impostura ş. a. m. d. fac parte dintre aspectele care au alimentat teatrul tragic şi comedia clasică. Dar acestea nu sunt propriu zis stări sufleteşti, ci concepte morale. îln caracter — în sens clasic — este întruparea unui concept moral. Romantismul introducând caracterele excepţionale, părăseşte cu desăvârşire poziţia pe care o ocupase clasicismul mai înainte. Omul romantic nu mai este încarnarea unui concept; nu mai este raţionalizat, este scos de sub imperiul unei norme tipice. Cu timpul, noua literatură şi chiar teatrul (despre care poetica şcolară ne asigură mereu că înfăţişează caractere), renunţă de a mai înfăţişa oameni şi se reduce să ne prezinte simple stări sufleteşti. Dar pentru că ideea de caracter unitar nu mai jucă niciun rol, niciun principiu nu mai fu în stare să unifice şi să îmbine convergent toate aceste stări de suflet, flci apare omul contradictoriu al romanului rus, care, din acest punct de vedere, poate fi socotit drept postul cel mai înaintat al romantismului. Rm spus că omul clasic este acela care trăeşte pentru societate, este acela privit, judecat şi normalizat de ea. Din firea semenului, rămâne în ochii mediului care îl consideră. numai ceeace ştie el mai dinainte şi în mod general despre firea oamenilor. Omul închipuit de clasicism este aşa dar un om simplificat, redus la o trăsătură tipică; adică tocmai un „caracter11. Clasicul privind lupta pasiunilor, recunoaşte cazuri de gelozie, fidelitate,, avariţie, mizantropie ş. a. m. d. Massei bogate şi cotradictorii a individualităţii, el îi aplică un regim de raţionalizare, după cum şi în viaţa practică, el îi pretinde să se apropie de tipic. Intr’o lume în care vieaţa de societate era bunul cel mai mare, nici nu putea să se întâmple altfel. Vieaţa de societate cere doar convenţii, categorii care să permită o uşoară identificare şi să mijlocească luarea unei atitudini sigure de sine; ea vrea să se desfăşoare pe un teren îngrijit, cu poteci bine stabilite, conducând către scopuri cunoscute mai dinainte. Ce se întâmplă dar când omul nu mai trăeşte pentru ochii lumii sau când năzueşte numai s’o minuneze şi s’o revolte? Sau excentricul din mascarada romantică trece şl în literatură, întruchipând aşa numitul „caracter de excepţie" sau apare omul iraţional, cu massa bogată şi contradictorie a individualităţii sale. Din aceste motive, romantismul poate p judecat ca un produs al singurătăţii omului în lume, indiferent dacă această singurătate este autentică şi fatală sau voită şi provocată sau artipcială şi simulată. Numai că în această deosebită calitate a singurătăţii stă şi deosebirea dintre feluritele genuri ale romantismului, care — se ştie — desvoltă o întinsă curbă între impostură şi tragism. © BCU Cluj C R O N I C I IDEI, OAMENI & FAPTE P A N-E U R O P A Pan' EUROPA e o împreunare de nume c!u care încearcă de doi, trei ani să ne deprindă urechia un cugetător vienez, d. R. N. Coudenhove Kalergi. Omul e cunoscut la noi şi a fost amintit în reviste pentru părerile propriu zise, iar dela o tribună chiar cu un citat neaşteptat în sprijinul expresionismului! Moda îngădue şi mai negândite lucruri. Un Coudenhove era guvernatorul Boemiei spre sfârşitul Habsburgilor şi trece prin tratativele fără rezultat şi fără sinceritate din ultimele pagini ale memoriilor lui Masaryk. Volumul, cu acest titlu de geografie politică, a stârnit, a doua zi după războiu, o vâlvă aproape asemenea cu a Mitteleuropei lui Naumann, în ajun. Atât că aici filozofia politică folosind mai mult dialectica păstrează un ton general pacifist, pe când dincolo, economismul încântat de sine se făcea năvalnic şi imperialist. Cartea mai veche s’a scufundat foarte repede în războiu şi teoriile ei au mai răsunat câtva timp în articole polemice de ziar despre răspunderile marelui cataclism; cartea mai nouă a dat naştere la o mişcare în curs. Toate mijloacele propagandei au fost puse în slujba acestei mişcări. De curând d. Coudenhove Kalergi, care a vorbit la Berlin, Roma, Varşovia, Viena şi Praga, a făcut un turneu şi în America. Statele Unite sunt mai pregătite chiar decât Europa să înţeleagă şi poate să finanţeze o atare idee. Păcat că, după cele scrise despre Basarabia, o conferinţă la Bucureşti pare azi mai puţin probabilă. S’a înjghebat apoi o editură, Pan-Eu-ropa Verlag, cu sediul la Viena şi Lipsea. Ea a împrăştiat în lume o adevărată literatură pan-europeană, de cărţi, reviste şi manifeste. D. Coudenhove Kalergi e la al treilea al său volum, după Pan-Europa şi Criza concepţiei de viaţă: Idealismul practic. Altă lucrare, Etica şi Hiper-etica, a fost luată de editură asupră-şi, iar alt Coudenhove Kalergi, contele doctor Heinrich, îşi ŞI BASARABIA publică tot acolo, cu o prefaţă şi o încheere a iniţiatorului, Fiinţa antisemitismului. Clădirea se înalţă cat după cat. Şi în sfârşit, pe lângă fierberea de opinie hrănită de articole în ziare, de cărţi şi de conferinţe, o asociaţie, „Uniunea pan-europeană“, încearcă să toarne această organizare ideală în tiparele unei organizări practice. Un Pan-European e azi un om care poartă o cocardă — soare galben tăiat de o cruce roşie— de un şiling austriac, şi plăteşte o cotizaţie anuală de un şiling şi jumătate. Mâine s’ar putea să fie cetăţeanul unei alte aşezări, mai fericite, a lumii. Nu degeaba în pădurile şi smârcurile Vin-dobonei îşi medita gândurile de pace, cu ochii la focurile Marcomanilor din faţă, împăratul roman de-acum aproape şaptesprezece secole. Sunt gânduri care se reiau şi vetre pe glob, predestinate. Pan-Europa e numai potrivită să ridice nenumărate îndoeli. Cea mai grea e că ea nu se poate realiza decât ca parte a unui sistem, şi odată eu el. Acel sistem înseamnă o nouă grupare a continentelor, care s’ar uni şi s’ar sfărâma după criterii economice şi politice în grupuri ciudate, ca într’o hartă geologică unde ar apărea şi formaţiile de punţi sau de ruperi ale altor ere. Ce putere să scuture caleidoscopul lumii, ca să iasă a c.astă figură? Propaganda d-lui Coudenhove Kalergi, cu argumentele ei dialectice? Ne temem că n’ajunge! Alături de Pan-Europa cu 25,6 milioane de km şi 431 milioane locuitori ar trebui să stea, în hotare apărate de convenţii internaţionale, Pan-America cu 30,2 milioane km. şi 202 milioane locuitori, Asia răsăriteană cu 11,7 milioane km. şi 408 milioane locuitori, Rusia cu 22 milioane km. şi 145 milioane locuitori şi Brita-nia cu 36,3 milioane km. şi 454 milioane locuitori, din Canada şi Africa, prin India până în Australia, o adevărată închegare supra şi intercontinentală. Câte probleme nu se ascund îndărătul fiecăreia din aceste formule, probleme zi cu zi tot 28 © BCU mai anevoe amânate şi pe care orice început de raţională stabilizare, cum ar fi cel propus, le-ar face să explodeze? Şi lăsând deoparte sistemul ca întreg, Pan-Europa însăşi, privită în sine, nu convinge câtuş de puţin. De splendida izolare a Angliei se vorbeşte mai de mult, iar propunerile geografilor ca marginile Europei să fie aceleaşi cu ale Rusiei dinspre Apus, au deşteptat la vremea lor un interes de curiozitate, fără valoare practică nici chiar în cuprinsul ştiinţei propriu zise. Harta desenată şi confederaţia de State creiată pe aceste vechi date de d. Coudenhove Kalergi nu se tin. Europa fără Anglia, în a cărei orbită politică şi spirituală trăeşte, şi fără Rusia, cu care se află într’o perioadă de intcrcirculatie multiplă şi vioae, poate fi foarte bine Pan-Europa, dar nu mai e Europa. Apoi, în Europa actuală dăinuesc de zeci de ani câteva colectivisme de caracter mistic şi cultural politic, mult mai puternice decât ideea Pan-Europei, care le disprefueşte. De pildă, Panslavismul, fost până mai ieri Panru-sism, şi a cărui capitală vrea să fie la Varşovia sau la Plaga; teritoriul ar începe dela vulcanii Kameiatkei. Singur Pan-Germanismul rămâne in picioare şi ar precumpăni, prin conştiinţa de grup şi prin număr, în orice Pan-Europă viitoare. Şi de ce ne-ar trebui spiritul Vienei, apăsată încă de orizontul ei habsburgic şi germanic, odată ce avem spiritul Genevei? De ce, dacă e vorba de organizare internaţională, Pan-Europa, care încă nu e, şi nu Societatea Naţiunilor, care de bine, de rău e? Am început să scriem însă cu o intenţie mult mai modestă şi vrem să ne menţinem la ea. Cele de până acum sunt numai o introducere, nu o controversă. In ce legătură poate veni Basarabia cu Pan-Europa? In revista sa „Pan-Europa“, care cercetează de Ia număr la număr situaţia internaţională în lumina nouei formule, d. Coudenhove Kalergi vorbeşte pe larg despre chestiunea Basarabiei. Aceasta în legătură cu hotarul ruso-european. Hotarul cu pricina ar avea într’un loc o spărtură. Această spărtură s’ar chema Basarabia. Rusia n’a recunoscut niciodată latura de aici a graniţei. Ea priveşte Basarabia ca ocupată şi nu ca anexată, iar Prutul ca hotarul său de drept fată de România. Atâta vreme cât tiue deosebirea aceasta de vederi şi cele două puteri nu se învoesc, Basarabia rămâne cea mai aprigă primejdie pentru pacea europeană. O trecere peste Nistru a trupelor roşii ar aduce nu numai un războiu ruso-român, ci un nou războiu european. De aceea problema Basarabiei nu poate fi privită ca interesând numai Rusia şi România. Deslegarea e foarte grea pentrucă nici una din ţări nu vrea să dea îndărăt şi ambele ar avea oarecare drepturi asupra acelui pământ, dar Europa n’ar trebui să în-gădue ca această situaţie nelimpede să ducă la un războiu, iar până atunci să spânzure ca o sabie a lui Damocles asupra ursitei sale. Deslegarea paşnică a chestiunii Basarabiei ar fi cu putinţă numai pe calea unui compromis. S’ar putea merge înapoi până la graniţa din 1878, prin care s’ar fi dat «partea de miazănoapte Rusiei, şi cea de miazăzi României. Ca prej al Basarabiei de miazăzi, România ar putea să se lipsească de tezaurul pierdut în Rusia în timpul războiului. O altă putinţă ar fi despăgubirea Rusiei pţintr’un mare împrumut internaţional. Chiar o asemenea jertfă ar costa Europa mai puţin decât o primejdie de ani şi un nou războiu. Pentru creiarea Pan-Europei chestiunea basarabeană alcătueşte deopotrivă o grea problemă. Căci Europa nu poate garanta graniţa Nistrului câtă vreme n’o garantează Rusia. Ea n’ar putea să schimbe războiul latent dintre România şi Rusia într’o stare de războiu ruso-european. Nici n’ar putea pretinde un tinut la care Rusia n’a renunţat niciodată, şi care, după concepţia de drept rusă, ar fi o parte integrantă din uniunea Sovietelor. Pentrucă un scop de căpetenie al politicii externe paneuropene ar trebui să fie păstrarea paşnicelor şi bunelor legături cu singurul vecin de uscat, Rusia. In împrejurările de azi Pan-Europa ar putea aşa dar să intervie pentru o regulare în folosul României a problemei, dar până atunci n’ar putea să-i garanteze decât graniţa Prutului şi nu a Nistrului; ceeace ar fi însă tot una cu o pof-tire făcută Rusiei să ocupe Basarabia. Pe de altă parte, regularea paşnică a graniţei ar fi în cel mai mare interes al României. Ar fi catastrofal pentru o fără să creeze o Alsacie-Lo-renă şi s’o apere împotriva unui vecin cu un teritoriu de o sută de ori mai mare decât al său. De câteva săptămâni Marea Putere Japonia a evacuat fără pierdere de prestigiu valoroasa şi foarte însemnata din punct de vedere strategic insulă Sacalin de Miazănoapte, pe care o ţinuse ocupată tot atât de mult cât şi România Basarabia. A făcut-o de bunăvoe, cu toate drepturile istorice asupra acestui pământ, pentrucă nici această bogată insulă nu putea trage în cumpănă cât pacea şi prietenia cu Rusia. Poate că această faptă de înţelepciune politică şi departe văzătoare n’are să rămână fără urmări asupra politicii basarabene a României şi a Europei. Căci nu s’ar putea în destul atrage luarea aminte că acest gol în pacea lumii, ar a-meninfa în fiece clipă Europa cu distrugerea. Incheerea nu poate fi decât că deslegarea problemei basarabene e o cerinţă esenţială şi grabnică a Pan-Europei şi a păcii europene. Am urmărit foarte de aproape şi pe alocuri am redat chiar întocmai gândirea d-lui Coudenhove Kalergi. In acest mic fragment ea e preţioasă atât ca păreri, cât şi ca argumentare. Cei vechi aveau o vorbă, că leul se cunoaşte după ghiară. Dialectica vieneză e isteafă, dar nu e leonină. Intâiu, ea nu stăpâneşte faptele, ceeace e îngrijitor pentru cine s’a încins la o aşa de înfricoşată ispravă. La noi ştiu şi copiii de şcoală primară că la 1878 Rusia ne-a luat partea le Basarabie căpătată de noi prin voinţa Paterilor după războiul Crirneii, iar nu că atunci ar fi avut loc vreo împărţire în două prin bună învoială, nimerită să fie azi biată pildă. Dar chiar zicândn-i altfel acestei rieştiinţe, acea dialectică iat’c că trece peste sau ignorează chiar tâlcul unor fapte. Rusier nu-i este de-o linie de hotar prin mijlocul Bugeacului, peste văile sărate cu sate de Găgăuţi, de Bulgari, de Tătari, de Germani şi de Francezi, caracteristică şi naturală poate numai pentru Pan-Europa ca vrednică frontieră continentală, ci ea vrea Basarabia întreagă. O vrea dârj, cu orice primejdie, arătând astfel un interes ascuns mult mai de seamă decât cel mărturisit. In înţelesul acesta chestia Basarabiei e într’adevăr mai mult decât 29 © Mimai româneasca şi treime apărată cu puteri mai mari decât ale micului, nostru Stat. O vrea neapărat, cu toate că s’a lipsit de tot litoralul baltic şi de atâta Polonie şi Rusie Albă şi cu toate că prin starea sălbatică, de stepă kirghiză, în care a lăsat-o, nu departe de ce era în 1812 la anexare, a vădit cum nu se putea mai limpede cât îndrăgea acest pământ — pentru că-i trebue Dunărea! A nu şti sau a dosi această răscunoscută pornire, făcând, stângaciu sau nesincer, o propunere care îşi bate joc de amândouă părţile, apare ca încă una din trăsăturile dialecticii vienezc. In afară că o asemenea linie ar lăsa dincolo de ţară tocmai ceeace, mai viu şi mai actual decât dreptul istoric, descopere Basarabia ca a noastră: aproape întreaga populaţie românească dintre Nistru şi Prut. Aceeaş dialectică foloseşte cu putere concluzi-vă analogia. Odată ea sperie lumea cu vestea că România ar fi făurit o Alsacie-Lorenă rusă din fosta gubernie lăsată de împărăteştii şi vremelnicii ei cotropitori în analfabetism şi fără kilometru de şosea, care fusese totdeauna până în toiul războaelor napoleoniene o biată parte din trupul Moldovei călcat de toate hordele, cu ben-dere de piatră păgâne la vadurile Nistrului. Numai decât apoi ni se pune înainte evacuarea Sa-oalinului de Miazănoapte de către Japonia, ocupat cam tot atâta vreme şi cam tot de pe atunci ca şi Basarabia. Sacalinul şi Basarabia! Partea de ostrov locuită de câţiva ocnaşi şi Basarabia cu istoria ei, cu mănosul pământ, cu cele aproape trei jnilioane de locuitori! Dacă şi celelalte argumente pe care e clădită Pan-Euro-pa vor avea tăria şi înţelepciunea acestuia?! Transcriem din marele Seydlitz, ultima ediţie, pagina 435: „Sacalinul. Insulă între paralelele Hamburgului şi Triestului, lungă de 950 km. Are la Miazănoapte conifere, dar şi mesteacăn! şi stejari; la Miazăzi creşte cartoful, grânele şi chiar plante subtropicale. Vremea mereu neguroasă şi vara caldă şi scurtă înlesnesc desvolta-rca ierburilor şi a pădurilor. însemnate sunt zăcămintele de cărbuni. Partea dela Miazăzi de paralela 50 aparţine iară, dela 1905, Japonezilor, cari cu ea stăpânesc strâmtoarea La Perouse. Ei trag aici foloase din prinsul peştelui, pentru hrană şi îngrăşământ, şi şi-au sporit eu mult veniturile prin exploatarea nesecatelor zăcăminte de cărbuni şi petrol, pe când partea de Miazănoapte rusă e lăsată în părăsire şi, de când s’a oprit trimeterea puşcăriaşilor, a ajuns aproape lipsită de fiinţă omenească". Şi iată cum singura piedică, sau cea mai de seamă, la alcătuirea Pan-Europei ar fi să fim noi! Iară ar fi să ni se dea rosturi de mare cinste, ca acelea medievale, de strajă şi de punte la pragul Răsăritului, şi iară, ca atunci, să ne jertfim pentru ceilalţi. Câtă vreme trebue să jucăm pe ultimul venit personagiu într’o fabulă cu lei şi alte fiare bolnave de ciumă? Nu poate să mai facă şi altcineva pe bunul .măgar al lui La Fon-taine, care trebue să moară pentrucă a mâncat un fir de iarbă? Şi un fir ele iarbă din propria livadă? Atitudinea noastră în asemenea .împrejurări poate fi faţă de Pan-Europa îndoită. Ne-o întemeiem fără să mai înşirăm argumente, care sunt tot atâtea drepturi şi nu îngădue să ne mai întoarcem la vreun compromis în problema Basarabiei, privită ca deslegată pentru noi, ci rămânând în atmosfera dialectică a lucrării, prilej al acestor prea multe rânduri. Sau o primim acea Pan-Europă, cu formule pacifiste şi cocardă, şi atunci nu ne-am învoi nici în ruptul capului să mai lăsăm, împuţinând-o tocmai noi, fie şi o părticică din teritoriul ei continentului politic vecin. Am fi, exageraţi cum sunt neofiţii mai Pan-Europeni decât Pan-Europa. Adică: Basarabia întreagă! Sau n’o primim, trimiţând-o la plimbare, şi atunci, fireşte, rostul de împăciuitori ai Rusiei ca să se poată naşte o nouă societate a naţiunilor de pecete mai mult germanică şi ieşită diri-tr’o vatră de înţelegere a problemei naţionalităţilor şi a păcii lumii, cum s’a făcut cunoscută în istorie Viena, nu ne priveşte. Aşa dar: Basarabia întreagă! Intr’un caz şi în celălalt sorţul nostru e să rămânem cum suntem. Şi, ajungând odată să vorbim în sfârşit cu poporul rus, peste potentaţii lui, ţari bizantini sau comisari sovietici, nu se poate să nu ne înţelegem, pentrucă dreptul nostru să nu mai stea, ca astăzi, sub gurile de tun şi înaintea copitelor călărimii cazace, sau în meandrele binevoitoare ale dialecticii vieneze. EMANOIL BUCUfA MODERNIZAREA LUI PLUTARH 1 AUL BOURGET căutând să-şi dea un răspuns la întrebarea, logică de altfel ce-a determinat pe Taine să încerce în l’Etienne Mayran, genul ropianului, conchidea că romancierului i sc prind mai uşor calităţile de artist decât criticului. De ce oare un critic nu ar fi ademenit să transforme o monografie într’un roman? Imagi-naţi-vă că Renan ar fi transformat studiul său asupra împăratului filozof Marc-Aureliu într’un roman. Criticul filozofic şi istoricul n’ar fi renunţat la nimic, în schimb conturul cugetării ultimului filozof păgân—coloană de marmkrră singuratecă uitată între umile bordee — în mijlocul dibuirilor creştinismului primitiv ar fi căpătat mai mult relief plastic, drama unei sensibilităţi s’ar fi mutat.de pe planul abstract în cel a- nimat. Dacă după cum spune Albert Thibaudct „adevăratul roman este ca o autobiografie a posibilului", de ce biografia unei existenţi excepţionale nu ar putea fi un punct de plecare, un stimulent pentru imaginaţia unui scriitor? Tangenţial această problemă şi-a pus’o Albert Thibaudet vorbind de posibilităţile de realizare ale romanului intelectualului („Le liseur de Ro-mans“). „Un artist face concurenţă stării civile care înregistrează oamenii, el nu face concurenţă registrului divin în care el însuşi este înscris şi în care se înmatriculează geniile. Nu numai un geniu nu poate să creeze un geniu imaginar, dar nu isbuteşte chiar să reconsti-tue prin roman, să facă un om de geniu real sa 30 © BCU fetrăiască direct. Cei mai mari scriitori ni secolului al XIX au încercat să pună în picioare o figură a lui Napoleon: nici Htigo, nici Yigny, nici Tolstoi n’au făcut o concurentă serioasă stării civile clin Ajaccio. Explicaţia sumară pe care o dă Thibaudet (mai mult o concluzie decât o demonstraţie) este: „romanul geniului nu este capabil să susţină concurenta naturii, singură capabilă de a creia genii. „Şi romanul inteligentei nu este capabil de a face concurentă criticei*1. lată însă că editura Pion, a început să-şi publice din seria „Le Roman des grandes existen-ces“ primul volum „La Prodigieuse vie d’IIonore de Balzac" de Rene Benjamin. In „Revue Ilebdo-madaire*' Louis Latzarus publică „romanul existenţei lui Rivarol" iar severul critic Henri Massis odată cu răspunsul pe care îl pregăteşte lui Oswald Spengler profetul declinului occidentului, lucrează şi romanul existenţii lui Pascal. In bună parte forma romanului o determină cititorul, cum determină eflorescenta unui gen literar şi reduce la inexistentă alt gen. Pasiunea pură de literatură s’a întretăiat cu necesitatea de a se informa; studiile istorice impun nu numai o pregătire prealabilă, o disciplină a inteligenţii dar şi o mai aspră concentrare intelectuală, iar o monografie se străbate cu mult mai anevoios ca un roman, de aci a răsărit gândul acestui gen literar oarecum bastard, din încrucişarea criticei literare cu romanul. Chiar dacă un scriitor n’ar avea însuşiri excepţionale de evocare a unei atmosfere morale, de plasticizare a unor împrejurări, de sugerare a unei vieţii de o tumultoasă exuberantă, totuşi va reda mult mai viu, mult mai intelibigil, imponderabilul ce a marcat o existenţă excepţională. Criticul este obligat să dea la oparte amănuntul pitoresc, mişcarea, accentul plastic al unei vieţi, pentru a fixa ceiace este permanent, ceiace este un adaos la ideologia unui popor, de aceia evocarea criticului nu conţine decât elemente abstracte, opera şi creiatorul ei sunt fixaţi în formule aproape algebrice. Am putea spune că o monografie critică este o placă radiografică a unei mari existenţi şi de ce n’am mărturisi cu oarecare sinceritate, că preferim un portret oricât de nedibaciu realizat de un pictor mediocru chiar, unei admirabile plăci radiogra-fice? Mai bine ca orice studiu critic se apropie de acel vulcan al imaginaţiei „Le voyage de Sha-kespeare" al lui Leon Daudet, iar criza morală a franţei marcate în ceiace s’a grupat ca idealism-militant în jurul generalului Boulanger în romanul „L’Appel au soldat" de Barres, sau drama desonorantă a afacerii Panama, „prostituţia par- lamentarismului" în „f,curs Figures" iot de Barres. Posibilităţile de a prinde sensul unor împrejurări politice şi sociale sporesc la un romancier, care strămută schematica teoretică a înlăţuirii cauzelor şi efectelor în frământarea pasionată a unei povestiri. Mult mai viu, de o pildă, mi-a apărut Maurice Barres în romanul lui Rene Benjamin „Le solilo-que de Barres" decât în admirabilul studiu de vastă sinteză „La Yie de Maurice Barres" al lui Thibaudet. Spre ţinuturile tainice ale unei inteli-, genţi excepţionale poţi străbate mai uşor pe aleea înflorită a imaginaţiei, decât pe drumul arid al demonstraţiei. • Dacă „adevăratul roman este ca o autobiografie a posibililui" de ce o biografie n’ar fi romanul unei mari existenţi? Condiţiile sunt fireşte mai grele, căci libertatea de mişcare a imaginaţiei este limitată de materialul documentar, în loc de o preponderenţă a facultăţii inventive se cere o viguroasă intuiţie, o fidelitate de decor, o atmosferizare într’un mediu şi o epocă precisă, o entuziastă afinitate de temperament, iar romancierului trebue să i se îngemăneze criticul. Romanul „La Prodigieuse vie d’Honore de Balzac" aşa cum l-a realizat Rene Benjamin are multă mişcare, mult pitoresc, dar scris cu o grabă vinovată. Drama interioară, de un patetism epic i-a scăpat, iar fidelitatea decorului, element complimentai-, a mediului intelectual în care s’a risipit Balzac i-a lipsit; o monografie incomplee-tă dar mult mai vie, mult mai sugestivă. Şi între studiu] lui Brunetiere asupra lui Balzac şi romanul lui Rene Benjamin, mulţi vor prefera „La Vie Prodigieuse d’LIonore de Balzac" căci este o mai sigură cale spre înţelegerea lui Balzac pentru o inteligenţă mai puţin familiarizată cu pasiunea de abstractizare a criticei literare. Evident că monografia sub formă de roman î.şi dibueşte drumul, apare sub formă incomplectă. cu insuficienţe, cu scăderile inevitabile oricărui gen literar în formaţie. Dar în acest gen bastard va renaşte probabil romanul istoric, ca şi monografia, critica şi istoria literară. Pentru a-i da un prestigiu şi recunoaşterea de către critica oficială, îi trebue doar un talent cu strălucire de geniu, un Plutarh modernizat care în loc să evoce pe marii biruitori de armate, să evoace pe marii biruitori de idei. Poate că într’un viitor apropiat în loc de romanul vieţii doamnei de Bovary să preferim romanul vieţii lui Gustave Flaubert şi în loc de o concurenţă stării civile, romancierul să năzuiască la o concurenţă serioasă istoriei literare. PAMFIL ŞEICARU BUCURA DUMBRAVĂ Din adâncimi treze de oboseală scrâşnită şi de turburare stoarsă în zâmbet, poate să pară când şi când ciudat să vezi neturburarea puţin străină şi neoboseala puţin rece a altuia, dar poate să fie şi binefăcător, şi mai ales atunci când bănui că mai mult decât ceva firesc, este o disciplină şi o siguranţă de sine, o siguranţă luminoasă, nu atât întru ce este făcut şi împlinit, cât întru ce se va împlini şi se va face. Simţi şi desghioci atunci fiorul omenesc din plămada oarecum duşmană a nimicului zilnic, vezi pe celălalt, şi te vezi pe tine, te întâlneşti şi te împaci, şi abia în clipa despărţirii înţelegi, şi tu şi celălalt, că poate a fost mai puţină despărţire, sau că despărţirile nu au fost de fel, tocmai fiindcă de amândouă părţile a fost primită ca un lucru 31 © dela sine înţeles, şi chiar prin aceasta schimbată în punte subţire de graţie şi de prietenie, peste deosebirile felurite şi de gând. Aşa li se întâmpla unora dintre cei cari mai bine au cunoscut-o, şi mie printre aceştia. Şi poate, pentrueă Bucura Dumbravă ca nimeni era meşteră în isvodirea curcubeelor acelora, i-a fost dat să se odihnească de veci la Port Said, loc sterp, însă desnădăjduit de prea mult soare, loc de trecere, însă răspântie a trei continente, f-a fost dat s-o acopere pământul acela ars, fiindcă ars de avânt stăpânit până la contrazicere îi era sufletul, i-a fost dat să se coboare în pământul acela de răspântie, fiindcă frăţia şi înfrăţirea pe care o dorea mai mult ca orice, este răspântie solară de doruri, i-a fost să se oprească pentru totdeauna în aşternutul pământului aceluia de popas trecător pe drum spre alte ţări, ca să însemne lămurit cu moartea, că viaţa i-a fost în întregime râvnă de împletire omenească, întru teozofie credea nerăbdarea ei, iar întru creştinătate, liniştea ei. Ca un prinos trecerii s’a oprit în lumină de miazăzi, Bucura Dumbravă, când se întorcea tocmai cu gândul să se înpletească şi altfel decât sufleteşte cu pământul ţării sale adoptive. Intre brazi, pe picior de munte, la Bran, hotă-rîse să-şi clădească aşezarea ultimilor săi ani, pe care şi-i dorea mai răsplini de muncă decât oricând, mai rodnici şi mai împăcaţi. Nădăjduia să se întoarcă iarăş la literatură, pe care din pricina teozofiei aproape o părăsise. Şi nădăjduia să facă aceasta la umba munţilor îndrăgiţi de dânsa, îndrăgiţi într’atâta şi înţeleşi în-tr’atâta în viaţa lor românească, încât atunci când a fost să scrie una dintre cele mai minunate cărţi ale sale — Cartea Munţilor — pe ro- mâneşte şi cu uşurinţă a scris-o deadreptul. Ar fi cules iarăş, cu paşii ei mărunţi, măcieşii aprinşi, ghiuţura şi omărdarul, pe bârnele prăvălite, ar fi zâmbit iarăşi o încredere, din înălţimi, peste lupta şi desamăgirea care nu isbutea, în aerul argintiu de albastru al culmilor, să fie amară şi apăsătoare. Ar fi râs iarăş râsul ei copilăresc, de bucurie puţin deprinsă dinadins, ar fi călcat iarăş locuri pe care dânsa le botezase, şi care de toţi sunt numite astăzi aşa cum le-a numit, povestind un basm ad hoc, sau urmându-le dânsa în fluturare de simbol, căci Bucura Dumbravă da nume colţurilor celor mai dragi ei, întocmai cum şi muntele i-a dat nume, masivul Regatul, care închide între stânci nestemate ie-zărului Bucura. Asemeni iezărului aceluia, şi dânsa dori să fie limpede şi înaltă oglindă, dori şi a fost, cel puţin în dorul ei, liniştit sus. Dori să oglindească, şi fu o clipă numai, anemirea, şi pentrueă de departe îşi luase numele, departe îi credea izvoarele, dincolo de mări, ca în legende. Şi i-a fost dat, în călătoria sa în India, oprită la întoarcere ca un fragment de legendă, să cunoască pe Ra-bindranath Tagore, pe un reformator social discipol al lui Gnndlii, şi pe Gandhi însuşi, cel căruia i se spune Mahotma, cum şi noi prietenii îi spuneam, pe jumătate în glumă, dânşii: Mahatina, în surâsul ei măgulit şi puţin supărat. Dar izvoarele omenirii, cărora se dăruise în avântul său, numai în ideal şi numai în râvnă pot fi atinse. Şi de aceea un izvor îi va fi monumentul, o fântână rece şi limpede, într’o poiană, la Peştera Ialomicioarei, şi o troiţă lângă o fântână, a Bucurei, a Bucuriei, pe care ar învia scrisă lozinca ei: Dă-ne Doamne foc nestins! ŞTEFAN I. NENIŢESCU SUPRAREALISM ŞI RĂSBOIU CIVIB CÎ!LARTe a dispărut, îi succede La guerre civile, cu excluderea lui Barbusse ca prea puţin şi vag comunist şi cu sprijinul suprarealiştilor: Louis Aragon, Andre Breton, Ph. Soupault etc. Cel din urmă număr al revistei alcătuită odinioară de gruparea Clarte, cuprinde o lungă spovedanie — sau mai degrabă exhibarea rufelor murdare în plin public. E şi o recapitulare interesantă pentru istoricul aspiraţiilor şi înfrângerilor intelectuale de după războiu. Primele manifeste ale grupului Clarte, lansate în April şi Septembrie 1919 au întâmpinat pretutindeni bună primire. Era firesc. Se nădăjduia atunci într’o netezire a asprimilor dintre neamuri, zorile unei epoci generoase de împăciuire şi primenire sufletească. Primii aderenţi se nitmeau Anatole France, Charles Richet, Charles Gide, Antoine, Saint-Georges de Bouhelier, Ernest-Charles, Henri Beraud, P. J. Jouve, Gaston Yidal, Pierre Ifamp, Paul Fort, Maurice Magre, J. II. Rosny, Duhamel. Se vorbea atunci de o „internaţională a gândirei”. A urmat ziarul Clarte, ca buletin al grupării, cu scurt succes în curând înăbuşit de indiferenţa generală; apoi transformarea gazetei în revistă de „cultură proletară", hibrid amestec de doctrină şi de programe, de agitaţie şi ameninţări, de vulgarizare marxistă şi adeseori birou de inserţie al comunicatelor dela Moscova. Barbusse s’a retras încă din 1922 din conducerea revistei, lucru tăinuit de care s’a mirat foarte „însuşi Lunaciarschi aflând după trei ani", şi s’a retras făcând reproş camarazilor că sub a lor conducere „Clarte nu urni are îndestul de mare alură, nu s’a pus îndestul de sus, nu conduce mişcarea generală a spiritelor cu destulă amploare, ci s’a mulţumit prea uşor să fie o mică revistă comunistă". Vechii aderenţi s’au desprins de mişcare unii demisionând, alţii numai desin-teresându-se şi refuzând a răspunde la convocări. La această criză suprarealiştii s’au oferit să întărească rândurile, deşi, după propria lor mărturisire: „revoluţia s’a ■ îndepărtat pentru multă vreme de pământul european. Burghezia e încă odată chit, cu o cârpeală. „...Cât despre noi, ce ne este permis să întrevedem altceva decât de a lucra cu înverşunare la nimicirea facultăţilor spirituale ale burgheziei, ale spiritului burghez, sub orice formă s’ar înfăţişa? La această destrucţie nemiloasă a unei clase dominante, vom întrebuinţa puţinele rari forţe intelectuale revoluţionare, care mai pot fi adunate în această ţară”. E o mărturisire de înfrângere şi totuşi, pentru a nu ştiu câtea oară, o declaraţie de luptă. Mai ciudată e însă calea pe care suprarealiştii au ajuns la comunism. Să povestim acest pitoresc episod. La 2 Iulie 1925, admiratorii poetului Saint-Pol 32 © BCU Roux te Magnifique, au oferit la Closerie des Genets, un banchet pentru a-i sărbători întoarcerea la Paris, după o lipsă de douăzeci de ani. Printre conmesenii iluştri, se aflau — cum spune un cronicar — suorarealişti de toate naţiile şi chiar francezi. Iată un frumos prilej pentru a face să se vorbească de programul lor estetic. Sub cuvânt că au o răfuială cu Rachildo, au spart farfuriile şi paharele, într’un scandal indescriptibil — aşa cum se cuvine la sărbătorirea unui blând, mândru şi discret poet ca Saint-Pol Roux. Cu câteva zile înainte Paul Claudel spusese unui redactor al ziarului Secolo: „Cât despre mişcările actuale, nici una nu poate duce la o adevărată renovaţie ori creaţie. Nici dadaismul, nici suorarealismul, care au un singur sens pederastic". Lâ care suprarealiştii au răspuns cu cinism şi violenţă. „Dorim din toată puterea ca revoluţiile, războaiele şi insurecţiile coloniale să neantizeze civilizaţia occidentală, a cărei vermină dumneata o aperi până în Orient. Profităm de această oca-ziune pentru a ne desolidariza public de tot ce este francez în cuvinte şi acţiune". SCRIITORII Incertitudinea politică, viăguiaia economică fără un elixir de reînvigorare, crizele morale derivând de aci absorb toate preocupările, chiar ale celor care altă dată s’ar fi isgonit de hună voie