© BCU Cluj GÂNDIREA ROMA C H I A M Ă DE EMANOIL BUCUŢA ~ Lh biserica Or San Micljele, cu firide afară pline de sfinţi cari ies parcă din ziduri ca să spue slava artiştilor sculptori, iar înăuntru cu tabernacolul lui Orcagna peste ale cărui figuri şi flori de marmoră, cioplite pe când se pregătea descălecatul al doilea al Moldovei, un băeţel plimbă în semiîntuneric o lampă mică stranie, citim pe vechea uşă un afiş de conferinţe religioase. Ne însemnăm una, peste două săptămâni, despre încercările de unire între sfânta biserică apuseană, trupul văzut al lui Hristos, şi biserica răsăriteană. Conferenţiarul e Magri, o faimă a amvonului. Florenţa are strălucite amintiri ale acelui sinod din 1439 care, după atâtea veacuri dela dezbinare, adusese în sfârşit la locul lor, în sfintele ţâţâne, cele două aripi ale uşilor împărăteşti din casa lui Isus. Un Paleolog trecuse călare, în alaiul lui bizantin de fir, pe sub măgurile dela Fiesole şi dela San Miniato către Santa Maria Novella, unde trebuiau puse grele semnături pe un pergament de împăcare. Turcii băteau tot mai des la porţile Constantinopolului. Biblioteca Laurenziană păstrează azi sub sticlă documentul acela temut, scris dea-stânga în latineasca vremii, iar deadreapta în elineasca bizantină. Dreptunghiuri de marmoră albă în ramă de piatră cenuşie căptuşesc sânul de sală unde stă, aşezate de acelaş Michelangelo care, alături, în capela Medicişilor, le-a pus după un desen asemă-nă!or adăpost Nopţii lui şi Gânditorului sub coif deasupra trecerii orelor- In vitrine de jur împrejur sunt întâele tipărituri, de sfântă scriptură şi de scris păgân, ale Italiei din apropierea lui o mie cinci sute- Documentul îşi arată, legate cu o pecete de aur şi alta de plumb, multe şi răsunătoare semnături, ca un cântec de clopote dintr’un vârf de 33 © BCU Cluj turn. Roşie şi mai tremurândă decât toate se dosebeşte aceea a bătrânului patriarh- Era hotărît în cer să-i fie cea din urmă. El odihneşte sub o lespede a bisericii unde se urzise şubreda unire. împăratul s'a dus şi, după el, şi cetatea lui Constantin, sub apele scăpate din stă-vilar ale istoriei. Unii din episcopii strânşi aici, dintre cari nu lipsea nici vreun vlădică dela Dunăre, strigau, mai apoi, pe străzile bătute cu ghiulele de marmoră de Mahomet Cuceritorul, că mai bine se închină păgânului decât Papei, iar alţii ridicau tot norodul şi popimea săracă, de cei din urmă botezaţi, a stepelor şi pădurilor Rusiei. Chipul celui mai dârz licăreşte sub pietre scumpe şi în sfinţenie, pe zidurile bisericii ruseşti din Florenţa. - El s'a întors aici după secole, sub cupolele mici moscovite şi sub smalţul verde al acoperişului repezit, s’a întors ca o înfruntare şi ca o nouă mărturisire. Italienii, !n schimb, îi îna ţă în faţă visul de artă, care se isprăveşte între trandafirii şi îngerii Raiului, din frescele capelei palatului Riccardi. Benozzo Gozzoli fusese însărcinat să-i împodobească pereţii. Şi atunci a avut gândul să zugrăvească mersul spre Betleem al Magilor, într’un decor şi cu personagii florentine care să închipue un fapt vecbiu pe acel timp abia de câţiva ani şi viu încă în toate minţile. Faptul era strălucitul alaiu, cu un împărat bizantin, un patriarh şi cu atâţia trimişi, de Vavilon sau de Tebaidă, ai tainicului Răsărit în el, când la Florenţa, cu tot atâtea socoteli politice cât religioase, cele două biserici creştine se făcuseră iară una, ca în zilele apostolilor şi ale mucenicilor. Merge şi acum, pe drumuri de pini şi de chiparoşi, lumea aceea în care bucuria de viaţă a Renaşterii născânde, amesteca într’o glumă sfântă oameni şi vremuri. Iată râpile dela Fiesole şi biserica romană dela San Miniato al Monte, cu cerbi şi lei, în locul potecilor arse ale Palestinei, şi iată pe Cosim, cu toată curtea luî, de unde nu lipseşte nici pictorul, pe Lorenzo tânăr, pe Ion Paleologu, pe Patriarhul constantinopoli-tan, iată într’un vălmăşag pe urma caravanelor cu arapi, pe Pico della Mirandola, pe Poliziano, pe Ficino, peAlberti, în rosturile lui Melchior, ale lui Valtazar, ale lui Gaşpar şi ale însoţitorilor lor de legendă asiatică la un început de Nou Testament. Caii sforăe sub curelăria lor lucrată, şoimii sfâşie iepuri, copiii-de-casă, cu o mână în şold şi cu cealaltă ţinând subţire din două vârfuri de deget catarama cu pietre scumpe a cingă-torii, caută la privitori în linişte. Şi umblă de patru veacuri şi jumătate! Ieslea, care părea după deal, s’a depărtat. Cuviosul Magri, în conferinţa lui, vrea s’o arate din nou aproape şi că steaua s’a oprit în sfârşit în cer. Numai o răspântie, şi ea are să li se descopere drumeţilor. Magri stă înaintea noastră înalt şi strâns in rasa neagră de mătase. Vorba îi curge uşoară, dar n’are nimic de predică şi nici din uscăciunea, cu citate şi afirmaţii, academică. însuşirea ei de căpetenie ar p lipsa de strălucire. Faptele trăesc prin sine şi căldura izbucneşte dinăuntru, fără bătaia pe nicovală sau gâfâitul de foaie al retorismului. Abia duhul prea mare de pace, care scade voit atât de controversate puncte de interpretare şi de dogmă, dacă dă de gol intenţia şi şcoala iezuită. Dar omul priveşte mai puţin, şi el însuş scoate statornic în faţă problema. Glasul de-aici e numai cântecul unei ţevi dintr’o monumentală orgă, la care un meşter nevăzut, cu trei coroane puse una peste alta, potriveşte melodia şi tăriile. In aceeaş clipă, în alte oraşe cu campanile ale Italiei, în congregaţii depărtate de sub cercul polar sau în mici comunităţi siriene, la acelaş semn, mădulare mai umile sau mai de vază ale bisericii Sfântului Petru, pun în linie argumente asemănătoare. Scopul urmărit e în deadreptul legătură şi cu noi. Faţă de douăsute de milioane de mahomedani, de alte sute de milioane de budişti, şintoişti şi câte credinţe mai sunt, cele şasesute de milioane de creştini alcătuesc numai o treime din populaţia pământului. Această treime nu e cel puţin ea una şi nedespărţită- Alături de biserica Romei se ridică, duşmănind-o, biserica răsăriteană sau biserica lui Lutber. Vremea noastră caută să apropie din nou ceeace nu trebuia să se rupă. Intre Apus şi Răsărit deosebirile de dogmă sunt neînsemnate. Despre întâetatea Papei, recunoscută într’un anumit înţeles încă de mult, s’ar putea uşor sta de vorbă. Purcederea Sfântului Duh şi dela Fiul, nu mai e un nod fără deslegare. Prin Purgator trec şi sufletele Răsăritenilor, fără ca ei să vrea să-i dea acest nume, dar nu înaintea unui nume s’ar putea opri cele două biserici cu sutele lor de milioane de credincioşi, cu miile de biserici, cu sutele de sfinţi şi cu zece veacuri de cultură, când ar porni, sub binecuvântarea de sus, una către alta. Azima sau aluatul dospit la împărtăşanie, nu ri- dică nici ele, la o mai apropiată şi iubitoare cercetare, stavile înţelegerii. Ceeace desparte în adevăr e amintirea trecutului şi e cultura deosebită, prin izvoare şi dezvoltări de azi, deoparte şi de alta. Biserica răsăriteană a încremenit în formele ei vechi şi n a mai putut da nimic peste ele. O dovadă e lipsa de însuşiri misionare şi de prozelitism. Roma singură a plecat cu crucea în mână printre necredincioşii Asiei şi ai Americii, unde a întâlnit mai târziu luterani răsfoind şi răstălmăcind Evanghelia, sau trimişi ai altor secte, dar nici odată Răsăriteni. Aceştia s’au zăvorit în bisericile lor naţionale ajunse biserici de Stat şi împrumutând punctele de vedere înguste, sau simpatiile şi antipatiile vremelnice ale acelor State. Bizanţul s a dărâmat a două oară, în ruini mai mari decât cele turceşti. Dar vremurile, care au dezbinat, tot ele azi îmblânzesc legăturile. Cel mai puternic stâlp al ortodoxiei s’a înecat deodată subt ochii noştri în valurile unei revoluţii politice. Biserica rusă, singura care mai dădea în Răsărit vlăstari de mucenici şi de doctrină sfântă, a fost izbită în căpeteniile, în alcătuirea şi în credincioşii ei. Mulţi s’au risipit, cei râmaşi acasă luptă în două organizaţii vrăşmaşe, minţile caută împrejur neajutorate. Câte un vlădică sau mitropolit poposeşte la sânul Romei, şi, ca mai de mult Soloviov, nu vede altă scăpare pentru suflet şi pentru lume decât aici. Iar Roma însăş se umple de un foc nou şi se strădueşte pe toate căile să fie de folos, prin toţi slujitorii şi prietenii ei, în Rusia nouă, sau în Europa şi aiurea, ori unde au căzut sfărâmături ale vecijei Rusii. Congrese au fost chemate, ca acela cu atât de îmbucurătoare rezultate, dela Belgrad, sau altele se pun la cale, care au să hotărască chiar despre o unire, fie deocamdată şi numai a bisericii ruse cu biserica romană. La unul din acestea din urmă au fost poftite toate bisericile ortodoxe, şi prin urmare şi cea românească. Zilele Florenţei Medicişilor deta 1439 au să învie iară, fără împărat bizantin şi cu un biet patriarh pe drumuri, între alţi patriarhi sub mitre prea noui. O câştigare a Rusiei pravoslavnice ar aduce cu sine sau alipirea şi a celorlalte fragmente ortodoxe sau co-borîrea lor la însemnătatea unor biserici armene sau copte- Ortodoxismul voevodal n’a fost niciodată la o răspântie mai mare, dacă rugăciunile poruncite de Papa pentru biserica rusă şi mai ales acţiunea dusă din umbră de el pentru o contopire ar găsi ascultare. Dezgrădinat în rosturile lui internaţionale şi rămas înăuntru tot fără stâlpul de foc al unei credinţe vii şi zămislitoare de fapte de meditaţie ale cugetătorilor sau de îndurare ale schimnicilor şi evanghelizatoriior, el ar apune fără strălucire, abia aurind vreun contur de străveche mănăstire. Sinoadele se adună cu pădurea lor de cârji. Cupola Sfântului Petru se aprinde din mii de candele. Icoanele pornesc pe drumuri. Roma ciornă- Vremurile fcer pază în turnuri înalte- . / VERSURI DE Al. A. BUSOICEANU DIMINEAŢĂ * ■ > PrOASPATĂ, clară dimineaţă abia născută. Desculţ, strivesc în iarbă boabe vii de rouă Şi cu braţe mari mă ’ntind spre soare. îmi desfac toţi nervii, asemeni unor ramuri, să-i respir adânc căldura şi s’o sorb în mine toată. Şi cum mă ’nfig în ţmma înrourată, Mi se pare că sunt ca un copac puternic şi învoit Şi îmi ascult departe inima cum bate ’n măruntaiele pământului. Atunci, simt sufletu-mi cum creşte ’n soare Şi cum crapă ca un mugur năpădit de sevă, Şi simt cum cântă primăvara ’n mine, neastâmpărată şi voioasă, Ca o ceată de prieteni tineri ce vin de departe dimineaţa Infrăţindu-şi cântecul cu revărsarea zorilor. . . ' 36 . © BCU Cluj CÂNTEC PENTRU FAPTE MARI . Prietenului Radu Vulpe ^>1 HCUM, că altă primăvară a ’nflorit, Rfară şi în noi, Şi sevă proaspătă svâcneşte în trunchiul pomilor şi ’n trupurile noastre tinere, Glteşte-te de fapte mari — cu braţele, cu sufletul, cu gândul le vom face — Găteşte-te de ’ndelungate, nemaiauzite fapte mari, Şi să pornim! Ori unde!— înainte, la apus, la răsărit! E pretutindeni loc. Pământul n’are margini. Iar cui pământul nu-i e de ajuns, îi stă deschis cu înstelate căi lactee - Universul! Faptele mari nu le poate nimeni măsura cu metrul Faptele mari nu se 'ndeplinesc decât în Univers. Puternici! Liberi! Fără grija nimănui, şi fără grija noastră. Vom porni cântând peste coclaurii pământului — fără bedeker, fără călăuză, fără tyarţă. Harta noastră — câmpul, apele, pădurile, spinările de dealuri ale zării, cerul înstelat şi sufletu ’nstelat, Pe ţ)arta noastră nimeni nu se poate rătăci şi nimeni nu va căuta în zadar, căci drumurile marilor drumeţi toate suat scrise în ea. Fii gata! Mâine ’n zori lumea va fi a noastră! Vom porni din răsărit, cu soarele, Vom merge năzdrăvan, cu el, deacurmezişul, — peste ape, peste văi, peste ogoarele însemânţate proaspăt, In amieze tot cu el vom poposi unde-om găsi mai naltă cumpăna şi umbra mai întunecată, Şi ’n amurg îi vom eşi înainte drept pe muchia dealurilor, unde buza cerului, se apleacă rumenă şi caldă peste buza lumii. Cum vom mai cfnui boţeşte după el, la scăpătat, când de pe dealuri umbra trupurilor ni se va întinde până ’n văi! Cu braţe mari vom putea face atuncea semne lumii întregi! La nesfârşit! La nesfârşit! Pământul n’are margini. Şi fiecare palmă de pământ pe care o calci cu talpa, e a ta — şi e o faptă mare! NOAPTE. LINIŞTE ADÂNCĂ. STELE. Noapte. Linişte adâncă Stele. Dormi? Vino să veghezi cu mine! Nu ne ştie nimeni, şi cu umbrele amestecaţi, vom asculta în tăcere somnul lumii. Te-ai gândit? Nu sunt atâtea stele câte suflete se odihnesc acum. Şi nu vor p atâtea stele câţi sunt toţi cei ce-şi aşteaptă, fiecare steaua lui. Noaptea îi învăluie însă pe toţi deopotrivă, îi leagănă, îi adoarme la olaltă, şi-i mângâie: „îşi va avea fiecare steaua lui!" îşi va avea fiecare steaua lui? — Şi tu, şi eu, şi omul care doarme acum cu pieptul apăsat de griji, şi femeea părăsită ce se ’ntoarce acum prin somn oftând, şi bolnavul, şi copilul palid cu ochii mari ce ne privea atât de trist azi dimineaţă, şi soldatul care doarme întins pe câmp, cu braţul căpătâi, visând că se întoarce acasă, şi nebunul, şi ocnaşu ’n colivia lui de piatră, îşi va avea fiecare steaua lui? Şi va rămâne o stea şi. pentru cel din urmă om, la care nu ne mai gândim nici noi acum? Noaptea e înaltă,' şi sub faldurii ei de întuneric somnul tuturor adie ca un cântec. Nespus de duios!. Tu îl auzi? Auzi ce gânduri mari melodioase trec prin flautele de argint ale văzduhului? Dormi? Nu ştii ce aripă de înger îmi atinge fruntea! Nu vezi steaua ce se stinge acum căzând! Dormi! Pentru tine, pentru mine o fi?... MOARTEA UNUI PASAGER DE ION MINULESCU OdOMBRE-a zugrăvit pe cer Cu nori de-argint, de plumb şi de oţel, Tavanul unei cameri de Ijotel In care s’a ’npuşcat un pasager. Miroase-a igrasie... Din tavan Bucăţi de tencuială ’ncep să cadă... Octombre ’şi varsă ploaia rece ’n stradă Si pasageru ’şi spală rana în lighean... In vârful unui plop, o cioară— • Sau pălăria neagră din cuier R pasagerului ce-a vrut să moară — întreabă vântul: — Cât mai e până la cer? Si după câte-va minute de tăcere, Porneşte ’n sbor, din plopul desfrunzit Spre cimitirul din apropiere... Probabil, pasagerul a murit. © BCU Cluj LALELE DE ION PILLAT Lui Adrian Maniu De pe podele urcă valuri moi De umbră şi pe masă se întind. Oglinda’şi limpezeşte iazul mort Intr’un izvor cu seara cristalin. Lumina sboară vie peste geam Hmurgul din afară le-a uitat Lalelele ce galbene mai ard In sfeşnicul subţirelui patjar. Potirul nou al florilor e pumn închis uşor pe câte-un licurici. . Potirul lor de porţelan acum îşi strânge ’n umbre focul licărit. Lalelele stinse din odae fug. Oglinda ’n apa morţilor le ia. Năluca lor în vis rămâne fum — Rşa doresc şi“ sufletu-mi să stea. NOAPTEA TURCĂ DE . PAUL MORAND Orient -EXPRESUL ţâra în noapte publicul său tri-săptămânal. In totdeauna acelaş. Croitoresele franceze şi modistele, mai puţin bătrâne, se întorceau la Constantinopol din călătorie după articole proaspete: la Laroclje, parfumul Parisului se risipi, în vreme ce apăreau miresmele tari ale orientului: trandafirul şi lămâia pipărată Eemeile dela Maternitate moţăiau pe culuoar cu şase prunci bălani care nu vor mai cunoaşte, înainte de Bombay, leagănul. Ofiţerii de stat-major, cu cpipie de poliţie, măsurau peronul în timpul Ijaltelor, cu pasul lor scurt, întins şi autoritar. Francezii cu atâtea decoraţii încât nu li se mai vede inima. Englezii dormeau până târziu şi fluerând, ocupau lavabourile până ce sfârşiau provizia de apă şi şervetele. In sfârşit familiile de evrei spanioli din Salonic, în drum îndărăt dela Vicljy unde pieliţa li se luminase, stăteau lungite ţoală ziua, tolănite în paină pe paturile desfăcute sub sticlele de cpianti, care se legănau atârnate de lampa electrică. Pe urmă totul adormi în cântecul osiilor acompaniat de casta-netele de oţel. Se auziră sforăituri. Se auziră pumni isbind în masonul pereţilor pentru a alunga ploşniţile. Conductorul odihnea pe culuoar, deasupra unei perne ticsite de lei, lire, dinari, drahme şi lire turceşti de contrabandă, ducând cu el de altfel, sub tunica de alpaga, în mici pârtioare împăturite, pietre scumpe. Trenul deşteptă gări elveţiene, in stil gotic, ale căror vitralii tremurară Simplonul, dădu vreme de douăzeci şi nouă de minute audiţia unei mari simfonii de per, pe urmă, pe stăvilare, am trecut culturile de orez din Piemont, până la o staţie care sfârşea în nimic, într’o mare cisternă de umbră, de tăcere: Veneţia. Dimineaţa un crivăţ de zinc cosi porumburile de pe şesul croat- Serbia se anunţă cu porcii ei, vărgaţi negru şi alb ca painele de sport, devorând într’o groapă scheletul unui vagon prăvălit din care nu 41 © BCU Cluj mai rămăsese decât rotile şi semnalul de alarmă. Schimbarăm fluvii după alte fluvii, trecând peste baragii flexibile ca răchita, pe când alături răsăreau picioarele vechiului pod decapitat în retrageri. La Vinkopje, Românii în catifea, fură desprinşi de tren, în noaptea îngheţată. După Sofia, casele purtau ardei întinşi la uscat asemeni viţei sălbatece. Luminate de răsăritul soarelui, arate de boi, câmpiile bulgare înfăţişau o simbolică prosperitate, ca pe vignetele mărcilor poştale sau pe dosul monedelor. In fine, după ce am străbătut deşertul Traciei, sub un cer înstelat dar unde ochii, deprinşi cu constelaţiile Occidentului, căutau în deşert steaua polară, ne mai recunoscând Carul Mic, caie la marginea zării aproape de pământ, urma de aslă dală o cale terestră; înlr’o deschizătură a zidului bizantin, Marea de Marmara se lărgi. * ❖ * Vaporul nu pleca decât a doua-zi şi îmi rămânea să petrec o noapte în oraş. Hotelul era nesuferit, populat cu figuri blegi, guri moi, nasuri grase, bărbii fugind îndărăt, pleoape de clătite afumate, ochii tăioşi de Pera. Orchestra pornea ca un foc de armă, cântând valsuri* divanelor din fumoar, acoperite cu falşe covoare de Buchăra, lămpilor de moschee făcute din sticle de sifon, statului major grec, palicarilor anglomani, plini de galoane de aur şi de păr negru. Mi s’a recomandat pentru masă, restaurantele ruseşti Se apau, după alegere, o jumătate de duzină proaspăt deschise de refugiaţii din sud, unde serveau doamne. Hm ales, în fundul unui culoar, pe Strada Mare din Pera, restaurantul Feodor. La al doilea etaj, o încăpere joasă: un smoc de fum, de sgomot şi de alcool în care curentul de aer al noilor veniţi scobea curioase caverne, se apa suspendat, la înălţimea capetelor, despărţind orizontal sala. In tavan erau lămpi albastre şi viorii, pe ziduri, zugrăvite în frescă de un artist rus, se plimba sub palmieri stilizaţi, toată nobleţă Moscovei împodobită cu un fes derizoriu. Femeile dansau în sunetul unei orchestre de maimuţe, întovărăşite de violoncelul unui urs alb in caschetă şi în bluză-Deasupra fumului plutea capul patronului, ex-regizorul teatrului din Kiev. Hmintea chipul lui Chaliapin aşa cum putuse p văzut din lojă, la Covent Garden, cântând Marsei-leza, cu paharul în mână, la ultima sa reprezentaţie din 29 Iulie 1914, şi prin statura lui, evoca Rusia aşa cum e înfăţişată lângă Munte-Negru, în Hlmanahul Hachette. Sub acoperişul impalpabil, toată societatea se îndeletnicea cu băutura: câţiva englezi, câţiva cetăţeni din Pera, dar mai cu seamă Ruşi. Stăpâna casei, dansatoare în baletul imperial, înfiptă în glacialitatea unei mantăli de hermină, cu un colier de perle roze la gât, primea la intrare. O orchestră românească, arunca deasupra capetelor, ca un dulce lasso, ciardaşuri. Chelneriţele erau aşezate la mese, puţin obicinuite să stea în picioare. Duceau farfuriile, dădeau ordine şi le primeau cu o distincţie blândă care dovedea că erau femei de condiţie. Puteai surprinde ici colo, la ele, o siguranţă, un cuvânt precis sau redat cu eleganţă, un gest pe care eşti deprins să-l vezi făcut slugarnic şi care atrăgea îndată atenţia. La o masă apropiată, muşterii beau o şampanie grecească, care sbătută în sticlă în timpul călătoriei pe apă, arunca dopul în tavan, cu o detunătură teribilă. O cutie de tablă, înaltă de o palmă şi plină de icre negre, era singura mâncare a mesei- Un ofiţer înăbuşit de o barbă nerasă de zece zile, purtând insigneie comandamentului prinse cu ace la un pardisiu pe talie, era sărbătorit de oameni uzaţi, calici şi fastuoşi ca nişte bancheri fugiţi după bancrută, în vreme ce o foarte frumoasă doamnă, cu pârul creţ, purtând în urechi o ghindă de aur care atârna până pe umeri, punea sare în găleata cu ghiaţă. Pe urmă o doamnă decoltată, cu spatele întors spuse într'o franţuzească curată: „Şi acum, ce-o să mâncăm?“ cu atâta autoritate încât am luat-o drept gazdă. Dar după ce s’a hotărât felul ales, în loc să cheme, scoase din buzunar un carnet şi cu un creion legat la centură cu o sfoară, se puse să scrie comanda. Era astfel în aceiaşi vreme invitata şi servitoarea. Când se ridică dela masă, înpingând scaunul pentru a merge la bucătărie şi se întoarse cu faţa spre mine: — Hna Valentinovria, vous ici! Bonjour, rosti dânsa, cu oarecare emfază. Iată o curioasă întâlnire. De când la Constantinopol ? — De două zile. In zadar ridica glasul la ultimele cuvinte ale frazei, nici o mirare nu. părea că trăeşte în ea. Părea, ca odinioară pe peronul hotelului, că mă aşteaptă pentru o plimbare, cu bastonul sub braţ, punându-şi mânuşile, alungând câinele cu o lovitură de picior. 42 © BCU Cluj — Sânt refugiata, spuse întinzând mâinele deschise cu o înfăţişare de săracă pe drumuri de opstprezece luni şi aci din primăvara trecută. Cât despre D-ta, D-ta îmi pari că te ţii foarte bine cu picioarele în gîjete şi cu gtjetele pe pământ. Kle mele sânt cârpite cu tablă şi cu şireturi de piele de oaie. Theotocopovli mai există oare pe strada Fontaine? Ii datoresc şi acum o sută treizeci de perechi. — Dar explică-mi. — Nu se explică, spune Tutşef: „Nu se înţelege Rusia cu raţiunea, nu poţi decât să crezi în Rusia“! „Totuşi, se poate povesti. Kr trebui pentru aceasta să laşi masa la care stai, căci nu intră în serviciul meu. Kici se ocupă de D-ta Contesa Strakof." — Marica, vorbi dânsa unei femei brune, rumene, cu gâtul strâns într'o bluză neagră, permite-mi să duc la masa mea pe unul din clienţii tăi, care e o vecţje cunoştinţă dela Biarits şi pe care ţi-1 prezint. Contesa Strakof se şterse cu şorţul şi-mi întinse o mână fină, împodobită la degetul mare cu un briliant, şi pe care am sărutat-o îndată. Era în obiceiul restaurantului. ' Hm luat o masă. Km spus atunci Knei că bucuria de a o revedea îmi era imensă şi că eram tot atât de îndrăgostit ca întotdeauna de dânsa, dar ea m’a certat că abuzez de nefericirea în care se află. — Grăbit, sensual şi serios, ca toţi francezii. Pasiune şi siguranţă ; dar duios de zeflemişti cu toţii, şi cu atâta spirit! N’au mai dat firană de aceasta de cinci ani ţjoitului meu, adăogă, lovindu-şi braţul cu mânerul cuţitului Se ridică, fiindcă un ofiţer englez cerea socoteala. — S’ar spune că n’aţi făcut toată viaţa de cât lucrul ăsta... — Sunt o căprioară rusească. Popor de nebuni, ne învăţăm cu toate şi la sfârşit descurajăm toţi magii imbecili. Nu închidem pumnul şi nu încleştăm fălcile pentru a boxa dumnezeii, ca Englezii, nu acceptăm, ca voi, destinul cu inteligenţă şi ranchiună. îndrăgostiţi de lux, preferăm să mergem în marile restaurante ca servitori decât să nu intrăm de loc K servi e plictisitor, dar nu mai mult decât a fi servit şi decât să dansezi în fiecare seară la Hotel du Palais. — Dulce amintire. Kpril 1914. Furtuna pe stânca Fecioarei şi valurile care se înălţau până la apartamentul din colţ, pe care îl ocupaţi cu Mama D-voastră Cum o mai duce contesa? — K murit de tifos anul trecut, în lazaretul turcesc din Insula Prinţilor. Treizeci şi cinci din Familia mea s’audus. Km pierdut tot; ctjiar independenţa şi viaţa lângă natura care consolează de tot; n’am pentru distracţie de cât nefericirea, un sprijin real la drept vorbind, şi care, împreună cu distracţia tovarăşilor mei, creiază în juru-mi o zarvă nebună şi tristă ce-mi îngăduie să sfârşesc ziua.. Mai este încă goana după gândaci şi lectura zilnică a listelor de sinucişi. Dar aceasta n’are nici un interes. La Mobilizare ne-am retras la moşia noastră din Permenikoj, în gubernia Tulei, o clădire văruită alb sub un acoperiş verde. Lucrul moşiei, vânători de ierunci, pansamente, lectură; noaptea afară în zăpadă, în mestecăni, focuri mari şi sgomot de cai. Revoluţia n’a schimbat nimic. Soldaţii se întorc de pe front în struguri pe acoperişurile vagoanelor. Cei care n’au fost sdrobiţi de tunele şi-au împărţit pământurile noastre. Kbia 1918 s’au stricat lucrurile. Efectele revoluţiei sunt ca ale trăsnetului, capricioase. Cu toate că frate-meu era ofiţer în gardă, n’am fost maltratate, eu şi mama, în vreme ce la cinci verste mai departe, prinţul Samarin care e aci şi la care stau, îşi vedea nepoata îngropată de vie şi nepotul sfâşiat cu furculiţele... într’o dimineaţă, dezertorii conduşi de un adjutant al armatei roşii ne-au cerut să intre la Permenikoj. Sar din pat, iau colierul de perle şi îl arunc în cenuşa sobei. îmi ascund inelele mele şi ale mamei în pudră— „Kna Valentinovna, bine voiţi să-mi daţi toată argintăria şi banii pe care-i aveţi. Mă supun. — „Juraţi pe icoane că aţi dat tot ce aveţi. Km jurat. —-„Daţi-mi acum toate juvaerele. Km depus în căciulă toate bijuteriile mărunte, brăţări, diademe de strass. —„Juraţi că aţi dat tot ce aveţi. Eram gata să jur. Dar adjutantul mă privea. Km întors oct)ii. 43 © — „Sânt la Muntele de Pietate, am spus. „El surâse şi nu mai stărui. —„Mă crezi că în clipa aceia, singura desnădejde era că îi lăsasem să ia ţimbala mea de copil, o ţimbală de smalţ cu un Kremlin de email alb pe fond albastru şi micile linguriţi franceze? —„N’aş putea să capăt dela bunătatea voastră, am spus.cu curaj, ţimbala şi micile linguriţi franceze? Adjutantul mi le-a înapoiat, îmi sărută mâna, nu înainte de a-mi fi scos din index un caloşon de smaragd şi se retrase cu politeţă. O lună mai târziu, ţinutul era străbătut de companii de fugari care se retrăgeau înaintea cehoslovacilor. Devastau totul în trecere In două ceasuri a trebuit să părăsim tot. De atunci toate locurile ne au fost inaccesibile, toate întâlnirile duşmane. N’am cunoscut decât o singură bucurie care să nu fie mediocră: a fost intrarea lui Denichin în Kiew- Ce spectacol! Cazacii defilând în ordine pe cai lustruiţi; se împărţea făină, oraşul era pavoazat, chiar şi Polonezii refugiaţi cântau, marinarii cântau din armonică; în ziua aceia am crezut într’adevăr Rusia eliberată. De atunci lipsa de disciplină, desordinea, dificultăţile... dindărătul frontului.. Ce să mai spun? Aşa se întâmplă întotdeauna la noi. - Wrangtjel? — Adevărat. Dar n'are bani. Frate-meu care serveşte în armata lui n’are decât 10 000 ruble pe zi. Cum să trăeşti cu asta? N’are cisme şi mănâncă ceapă crudă. Ştefan Bazarof, ofiţerul acela la masa căruia supam când ai intrat, era colonel în regimentul Preobrajenclji. A fost spălător de vase la Yalta. Cu toate cartuşierele de argint cizelat şi pumnalele cu mâner de topaz, n’are cămaşe şi poartă uniforma deadreptul pe piele. Am rămas la Odesa până la intrarea bolşevicilor, pe urmă un crucişător englez ne-a dus până în insula Principilor. Am căzut bolnavă de tifoidă şi eram să mor. „Nu mai avem nimic. Mi-a rămas această rublă veche de argint, spânzurată la gât cu o panglică. Anastasia, care vorbeşte douăsprezece limbi şi e diplomată a Institutului de filologie din Moscova, vinde chibrituri americane. Nu m’am culcat încerşafuri de doi ani. Spunea cuvintele acestea pe un ton plângător dar convenţional, şi nici o amintire dureroasă nu părea că o chinuie. Părea cljiar în unele clipe, că e fericită pindcă s’a putut achita de această datorie mistică. Orchestra juca Phi-Phl Scufundat în propria sa armonie, cel cu prima vioară, ca pe jumătate înecat, înălţa capul pentru a se menţine o clipă deasupra sunetelor. — Aveţi chintă regală şi mai ezitaţi? Jucători ştirbi, în anteree, trânteau cărţile ca lovituri de secure. Ana îmi aduse un compotier de fructe, şi în picioare înaintea mea, ciugulind strugurii continuă: — Ceia ce-ţi povestesc pare romantic. Dar totul în Rusia e romantic, chiar bucuria, chiar plictisul. Totul e magnetism. Femeile mai adaogă încă la aceasta. Sânt amestecate în războiu, în spionaj, în afaceri. Trăesc în trenuri lângă generali, în cabinetele miniştrilor, în păduri, în temniţe, pe puvii şi nu intervin, ca francezele, pentru ca să aducă încă mai mult bun simţ şi economie în existenţa bărbaţilor. Acolo unde ajungem, totul . devine extrem. Iată Constantinopolul: mizeria e de necrezut, risipa mai nebună decât ori când: se bea, se trişează, se ia morfină, se moare şi se fac afaceri cu o îndemânare şi cu o reacredinţă, care minunează chiar pe cei din Pera. Am născocit, pentru a o încuraja, sfârşitul regimului actual— Da, făcu dânsa, ne vom întoarce poate într’o zi în Rusia, poate. Cuvântul acesta atât de dulce căpăta la dânsa o intonaţie mătăsoasă, îndepărtată. Nu împovăra viitorul, dar îl sublinia cu o apăsare abia simţită, după cum brazii albaştrii înseamnă dunga orizontului, şi creia un miraj de care nu se lăsa înşelată. Termeni» concreţi, ei înşişi, îndurau această uimitoare schimbare pe care le-o întipăreşte buzele ruseşti; devenind ca umbre ale adevărului îşi pierdeau toată puterea. Iţi venea să te temi că tot ce-a povestit nu s’a întâmplat. Uluitor fel de a vorbi, în care gramatica însăşi, în loc să fixeze cuvintele le liberează şi cuprinde mai multe trecuturi, din ce în ce mai alături de realitate, unde ziua de eri chiar, sfârşeşte prin a fi pusă la îndoială. — Poate... Cuvântul acesta îl rostea, când ne întorceam seara, dealungul râului Adour, atunci când cu părul în vânt conducea un 100 H. P. Fiat să ne frângă gâtul, ca o troică. Era logodită cu Wladimir Yermoloff pe care nu-1 iubea, dar care îi trimitea poeme scrise cu sângele lui. I-am cerut să mă ia de bărbat, „va trebui să aştepţi, spunea ea, va veni ceasul. Orice lucru este cu putinţă, fiindcă poartă în el germenele contrariului." O regăseam aşa cum era atunci, încercuită de un farmec în care te aflai îndată prins, dar care înceta la câţiva paşi de dânsa. Intrai în privirea ei ca într'o baie; şi ocţ)ii ei aveau culoarea apei unde înotătorul vede fundul la o sută de braţe de ţărmr Rş fi părăsit totul s’o urmez, când a isbucnit războiul. — Hna, ştii că m’am însurat?... Şi copii... Rm descoperit în ocljii ei ceva tulbure care mi-a amintit petele din smaragde. Ca orientalele când sânt fixate, întoarse capul. — N’ai înfăţişarea unui tată de familie. Toată viaţa, cred că vei păstra figura aceasta de copil... Vezi că aveam dreptate şi că fără mine, ai găsit fericirea! — Dar inima mi-e sgâriată de crestături, ca un briceag vecljiu de ţăran. Ce pot să fac pentru D-ta, Hna? • — Nimic, merci. N’am nevoie de nimic. Câştig îndestul ca să mi pot răscumpăra blana. E la un jidov. Când am s’o capăt îndărăt, am să am cu ce merge la Paris cu trenul, care e mai puţin scump decât vaporul. Parisul e ţinta noastră, a tutulor, nu eaşa? — Nu-mi îngădui să-ţi împrumut banii de drum? — Ii am. Prinţul Samarin mi-a amanetat blana fără să mă întrebe, într’o seară, ca să aibă cu ce bea. Şi se află cusute în căptuşeală, trei obligaţii ale oraşului Paris, de câte o mie de franci fiecare, pe care nu le-aş mai vedea nici odată dacă reclam 'poliţiei. — Haidem îndată să scoatem blana. Hm luat informaţii. Dugheana nu se închidea decât după miezul nopţii. Rămânea deschisă până când intrau în radă cele din urmă vase, care aduceau fiecare clienţi, gata să-şi amaneteze vre’un lucru ca să capete suta de franci pentru un pat până la ziuă. Rbia la unu după miezul nopţii suna stingerea poruncită de înalţii comisari. Hna căpătă îngăduială să plece din restaurant. Orchestra cânta o melodie plângătoare şi din ce în ce mai domoală, ca vocile unei trupe care se îndepărtează. Toţi clienţii repetau în cor. Haosul farfuriilor, scrumul ţigărilor cu carton lung, aruncate pe feţele de masă, paharele răsturnate, pisicile de Hngora rătăcind dela o masă ta alta, ventilatoarele vânturând un aer viţiat, suspinele pianuluC toată această miză în scenă de desfrâu, dispărea înaintea cântecului grav al glasurilor ruseşti care se înălţau spre tavan ca o rugăciune de exil. — Rusia nu poate să piară, făcu Hna, când eşeam. Poate nefericirea îi plăsmuieşte în clipa aceasta un suflet nou, mai mare şi mai pur. Tinereţea noastră e secerată, dar copiii cresc. Priveşte Ruşii aceştia din Constantinopol, din Baku, din Viadivostoc, din Sakelin; la dânşii dragostea de ţară e nemărginită. Rr trebui puţin timp astăzi pentru a întemeia un imperiu puternic, mai puţin încă decât a fost nevoie pentru a-1 dărâma. Ceiace e astăzi în partea de jos a roţii va atinge mâine, po3te, punctul cel mai înalt. Nu uita aceasta la Paris... La urmă, nu, spuse dânsa luându-şi seama; nu cred în cuvintele mele. Totul trebuie să moară, dar trebuie, pentru ca totul să poată renaşte. Trebuia să coborîm la locuinţa Hnei ca să-şi ia chitanţa blănei şi paşaportul. Stătea în cartierele ticăloase ale portului. Hfară, noaptea era întunecată. Vântul Mărei Negre trecea prin Bosfor, ca un uriaş fluerat- Dealungul uliţelor, carabinieri italieni, jandarmi francezi, poliţia militară cu caschete roşii, părea că pândeşte la colţul caselor un răufăcător internaţional pe care nici o frontieră nu l-ar putea protegui. Pe măsură ce coboram, Ijidoase fetişcane, buljăvite de fard, cu cozile decolorate, cu rădăcina părului neagră, invitau trecătorii la Bar-nl dela Belle Crete. Uriaşe tramvaie aurii asemeni cutiilor de lac grăbiau gemând. Pe înălţimea vechiului turn genovez dela Galata, se auziau pârâind scânteele amiralităţii britanice. — Cine mi-ar fi spus, înainte de dejun, Rna, că m-aş putea găsi aici, aşa, cu D-ta? Mă gândeam adesea. Ştiam că am să te revăd odată... — Eu, nu. Mergeam pe străzi rău pavate, pline de gunoaie, unde se aflau cabarete greceşti cu drapelele aliate zugrăvite pe ferestre şi cu portretul lui Venizeloş, în costum de plantator şi cu ochelari negri, deasupra uşei. Pe trotuoare, turcii îşi beau cafeaua, cu tot vântul, tolăniţi pe veclji canapele care-şi pierdeau căiţii prin răni groaznic^ Sub lumina congelată a unui cinema, un afiş arăta o damă legată într’o maşină în plin sbor, şi care schimba viteza cu dinţii. In străzile unde se citea: „Stradă rezervată armatei franceze" orcljestro-fonul tuşea. Un dromader încărcat cu legume, asemeni unei punţi păroase, bara drumul cu picioarele răşchirate. Case turceşti din lemn de sicomor, satin cenuşiu, arătau cerului incediat acoperişuri scufundate. Hm întrat printr’o tindă într’o pivniţă unde trei persoane îşi luau masa. Eri încă, erau cei trei proprietari mai mari din toată Gubernia Tuia: prinţul Samarin şi cele două surori ale lui: Georgina şi Hninca, verele Hnei. Mirosea a alcool şi a silitră, şi peste asta, fada duhoare i;usească de caşmir şi de piele. Cele două bătrâne, doamne de onoare ale împărătesei Mame, purtau, prinse cu ace la corsaj, insignele ordinului Caterina. Creşteau epuri de casă sub pat, se închinau înclinând înaintea icoanelor bătrânele lor capete, pe care englezii le răseseră la Lemnos, din pricina păduchilor şi îşi luau masa în talgere ştirbe cu argintăria familiei salvate din naufragiu. In flacăra singurei lumânări care înfiptă într’o sticlă, lumina masa, arătau feţe palide, abrutizate de aventuri- - Vreau să mă întorc în Rusia, spunea una cu o insistenţă plângătoare— Nu poţi să te întorci, răspundea cealaltă. Hu să-ţi taie capul. Şi imita foarfecele cu mâinele încrucişate şi râdea. Prinţul Samarin îmi oferi un scaun cu afectarea unei mari nobleţi. Semăna cu un Sfânt Nicolae mobilizat, în tunica lungă de infanterie englezească, cu o mare rozetă a legiunei de onoare Ia butonieră. — Poftim, domnule, cred că luaţi un ceai cu noi. Regret că nu vă pot oferi un Napoleon fin. I-am aflat îndată toată povestea. Când a murit împăratul Hlexandru, Samarin părăsi Curtea şi se însură cu o bigotă foarte bogată. Puţină vreme după nuntă, se prefăcu foarte credincios şi propuse nevestei să intre amândoi în călugărie, după ce s’au făcut moştenitori reciproci, ceiace ea primi. Când uşile mânăstirei se închiseră după dânsa, Samarin ieşi din mănăstirea lui, unde avusese grijă să nu făcă nici un legământ, făcu să-i vină pe calea judecăţii toată averea neveste-sei şi porni la Paris unde petrecu douăzeci de ani în desfrâu. Ruinat se întoarse la Tuia şi trăi pe spinarea surorilor, la ţară. —- Parisul e tot aşa de ,,pschutt‘‘, tot aşa de ,,vlan“ domnule? mă întrebă el. Şi se mai spune tot aşa? Hm aflat că tonul îl dau jidanii Hţi văzut unde ne-au dus?Mi-am dat demisia dela Jockeyînziua când s’a ales baronul Gustav. Frumoase vremuri domnule. Samovarul Hlexandru al doilea cu armele lui Samarin cânta. — Frumoase vremuri. Loteria artelor decorative, circul Molier, victoria Fifinei la 5 Iunie 1886 la Huteiul, balul animalelor la prinţesa de Sagan. Eu eram în şoarecele alb. D. de Germiny, în maimuţă, era straşnic. Şi arătându-mi asistenţa, Massa îmi spunea: „Demi-castors et peaux de luxe". Căci avea un spirit drăcesc. Hna se pregătea de plecare, dar moşneagul mă ţinea de un nasture, îmi sufla romul în faţă. — Pardon domnule, n’aş vrea să crezi că un Samarin se mulţumeşte cu această primire. Trebue să vii la Kolovsckaia, la moşiile noastre. N’o să întârziem mult până ne-vom întoarce. Hm să vă ofer să beţi din Tokayul meu pe care mi l-a dat împăratul Frantz Iosef, am să vă ofer să vânaţi sitarii mei de China, fasanii mei de Semmering şi aveţi să vedeţi cerbii mei care sânt crescuţi cu lapte de femee. — Vreau să mă întorc în Rusia, începu din nou bătrâna pe care aceste amintiri o exaltau. Şi cealaltă, cu mâinele foarfece şi cu monotonia de nebună. — Hu să ţi taie capul Georgina; au să-ţi tae capul. Hm urcat din nou către Pera, cu Hna la braţ, aşa cum apărea la fiecare cincizeci de metri, la câte un stâlp de lumină, foarte palidă sub pălărie de pânză ceruită de unde ieşeau două tufe de păr roşu încârlionţat; slăbită în rochia de jerseu negru pe care n’o ascundea îndestul o manta de praf. Era într’adevăr nepăsare sau dorinţa de a nu provoca mila, ceia ce-i ascundea tot chinul? Sau această datorie venea dela mulţimea şi durata acestor suferinţi şi ale celor la care fusese martoră? Hş fi vrut să mă consacru ei, să-mi întârzii plecarea şi să o împac cu destinul. Dar dânsa părea că nu vrea să vadăîmblânzindu-i-se soarta şi dacă făceam o aluzie, mă loveam de o hotărâre tăinuită şi din ce în ce mai neclintită. Negustori, treceau, purtând coşuri luminoase, pline de struguri, pe care o lumânare pusă la mijloc, prin trasparenţâ. îi rumenea. La Tunel o dugheană aspira către ea mulţimea străzii. — Hei e biroul presei ruse. făcu Rna- Şi iată harta frontului Wrangbel- Luminată de o lampă electrică, o hartă a Rusiei sudice, se vedea străbătuiă de un fir de lână care mergea prin Eiisabetgrad, Lozovaia, Slaviausc, liberând Crimeia, porturile de grâu. cele dintâi pământuri negre, minele— Trebuesă avem încredere, spuse Rna, şi să nu abandonaţi pe Wrangbel. Priveşte la toţi aceştia de aci, trăesc din această aşteptare— Faci elogiul speranţei şi nu vrei să o accepţi singură, Rna. Intr’o suflare: . - Pentru mine s’a sfârşit, spuse- Ruşii, în grupuri, vorbeau citind depeşile, discutând sosirea pacheboturilor din Crimeia. Toţi împreună se aplecaseră peste marginea acestei prăpăstii fără fund care e Rusia roşie, de unde nu străbat decât strigăte, lovituri de armă, pocnituri de biciu şi niciodată nici o noutate despre aceia care au rămas închişi, nici o nădejde- In noaptea târzie, rămâneau acolo, din lipsă de altceva de făcut, calici şi ca întotdeauna, noctambuli, în stranii deghizări, în neînchipuite porturi. Intelectuali cu părul lipit de lip, în papuci turceşti, continuându-şi sofismele în dosul ochelarilor de fer: om îndoelnic, menaj slav, fără sex, fără vârstă, cu tocuri înalte, haine cenuşii cârpite la genuchl urmaţi de un câine de rasă, un king Charles de o mie de livre, vorbeau cu glasuri de birjari ruseşti; pe urmă uniforme, dacă se poate spune-Lăncieri în bluze şi pălării de pae; infanterie cu insignele regimentului cusute pe gulerul de catifea al unei redingote, un general în costum de ciclist cu crucea sfântului Gheorghe, dând braţul unei bătrâne; coloneii cu gâtul strâns într’un fular de mătase neagră, vindeau „Gazeta Sevastopolului". Şi aproape cu o figură orientală pe care nu se descifra nici plictiseala, nici nerăbdarea, nici tristeţă, nimic decât o nemărginilă plictiseală. Lângă biroul presei, Ia intrarea în pasagiu- ne-am oprit înaintea dughenei unde se citea pe o bucată de americă Polack's oriental Stores. Salon de mode. Qrand choix d'objets de luxe exportes de Rusie- închideau- Ne-am strecurat sub oblonul de fier pe jumătate lăsat- In dosul unei tejghele, Polack şi copiii lui, cu păr de lână. cu ochi sângeraţi, îşi făceau inventarul la lumina unei lămpi cu gaz. Unul verifica sumele dale în cursul zilei pe argintărie, tablouri, dantele, covoare, rufe, rochii de seară, biete sdrenţe roze ofilite, care se vedeau atârnând în umbră In fund, erau blănuri spânzurate tabloul unei uriaşe întoarceri dela vânătoare şi noroc- Hermine îngălbenite, zibeline roase şi întunecate şi mai ales acele blăni bărbăteşti de o greutate şi un aspect de care occidentul n’are idee- Rna sfârşi prin a-şi căpăta blana de lutru- Căptuşala nu era descusută şi hârtiile de valoare se aflau. Ochii i se muiară. — Rş vrea să-ţi mulţumesc şi totuşi nu pot să mă consolez că-ţi datoresc un serviciu— Ri încredere Rna- Dacă mergi la Paris, prietenii mei te vor ajuta. Şi te vei duce să vezi pe nevasta mea, adăogai surâzând; veţi vorbi despre mine amândouă, ca în romanele ruseşti. — Voi merge la Paris numai pentru mine singură, spuse Rna. Va fi o bucurie ultimă. Căci iată, şi arătă deasupra Cornului de aur, dincolo de Bosfor şi de mare, drumul pe care l-a urmat ca să vină, nici odată nu mă voi întoarce acolo- N’am să-mi mai văd niciodată ţara- Chiar dacă aş putea, n’aş mai face-o, fiindcă nimic nu mai poate supravieţui vieţii mele de altădată. Sânt tânără, dar nu prea tânără şi cunosc greutatea cuvintelor. Fiindcă pleci în orient şi eşti prietenul meu, poţi să-ţi mărturisesc, că îţi spun acum un adio. La Paris voi coborî la hotelul din Quai Voltaire, fiindcă Luvrul e întra-devăr împărătesc către orele cinci, la sfârşitul toamnei: voi regula câteva afaceri de familie; voi vedea biserica din strada Petru cel Mare, unde am fost botezată. R doua săptămână după sosirea mea, voi fi aproape fără nici un ban. In clipa aceia socotesc să mă spânzur şi să sfârşesc cu aceste tristeţi prea cunoscute. Nădăjduiesc că vei gândi la mine aşa cum gândesc eu la D-ta- Rdio. Mă îndepărtă cu blândeţe şi numai o clipă făcu o pată, mai întunecată decât noaptea. (în româneşte de CEZAR PETRESCG). 47 BIOGRAFIA MEA PENTRU UN PRIETEN " DE LUCIAN BLAGA ChND şi unde m’am născut? Nu ştiu prietene, nu ştiu. Dar ştiu că lumea e o cântare cu care cerul adoarme copiii şi ţine treji înţelepţii până la sfârşit. Astfel şi viaţa mea ia înfăţişeri jucăuşe . câteodată zâmbesc, câteodată urăsc. Câteodată spun vorbe cari nu mă cuprind,....... câteodată iubesc lucruri cari nu-mi răspund . Spre isprăvi viitoare încă n’am descţjis privirile, de umblat umblu ca fiecare — când vinovat pe coperişele iadului, când fără păcat pe muntele cu crini. Câteodată fac schimb de taine cu strămoşii poporul spălat de ape subt pietre. In fiecare seară ascult povara sângelui în mine cum se tot revarsă dintr’un trecut mai vecl)i decât luna. Trăiesc împrăştiat între pânea de zi şi odihna de noapte, prisonier ademenit şi înfricat de rostul orizontal al somnului veşnic. Mai departe prietene nu întreba, căci iată mi-ar fi uşor să-ţi spun că înţeleg obârşiile planetare şi cljeia furtunilor, dar cerc înzadar să-ţi spun cuvântul ce-aş vrea să-l spun, cuvântul împotriva mea, singurul, singurul, cel din urmă adevărat cuvânt. © BCU Cluj SBUCIUM DE V. CIOCÂLTEU I Ch ’ntr’o câmpie arsă şi încinsă Din care apa a fugit învinsă, In care pică iarba ofilită Şi ’n care ouăle ca într’o plită Se coc în praf plesnind,— ca într’o câmpie Cu stârvuri date morţei chezăşie, Din care fuge vântu ’nspăimântat Că frunza, cea din urmă s’a uscat, Ca ’ntr’o câmpie de nisip şi foc Cu palmierii frânţi dela mijloc, Cu roci ce frig ca piatra din cuptoare Cu nopţi ca ziua de dogorâtoare Cu struţi bolnavi ce peste ’ntins se duc Şi cad trăsniţi în creştet de zăpuc, Ca ’ntr'o câmpie ’n care ’i otrăvit Şi cerul şi văzduhul, — te-am iubit 49 © BCU Cluj Secase seva sufletului veşted Privirea ta mă dogorâ în creştet, Ca un copac sub ropotul de grindeni Setos te respiram de pretutindeni: Purtam prin cârciumi pline de soldaţi Cbaotici ocţ)i în creer scufundaţi Şi ’n cântecul de dible şi ţimbal lnfiptă’mi stai în gând ca un pumnal!... II Mă roade gândul, zilele mă rod, Izbeşte timpu ’n mine ca ’ntr’o casă Cu zidul rupt, cu tencuiala roasă, Sub ţigle viespii mişună în pod. Au fost cândva ospeţe în odăi, Dar toate’s prăfuite—acum şi mute, Arcuşele zac frânte pe-alăute Iar ocf)ii mei sunt tot mai mici şi răi. Vre-o brazdă nouă dacă trag cu plugul Prin ţarinele sufletului stors, Vin alţii să culeagă pentru tors: M’aleg cu mirişti doar din tot belşugul. Şi tot mai tare mâ apasă plumbul; De atâta mişelie sunt sătul, Mă simt pustiu şi gol ca un pătul Din care ţjoţii au furat porumbul. III Ca lucrând sub diabolică poruncă Şi cu vorba şi cu od)ii mă omoară, Otrăvitele săgeţi ce mi le-aruncă Fiecare vorbă spusă le măsoară. Cine ştie dacă mâine n o să plângă Când la poartă’i nici poştaşul n’o să vină!... Ca sub trăsnet cade ’n râpă să se frângă Bradul falnic când îl tai din rădăcină. Repezitele vârtejuri de secure Aşchii rupte—aruncă ’n aer,—şi de-aceea Au fugit toţi zeii casei spre pădure Şi-a rămas în trupu’i fraged doar femeea. 50 IV Mi-e pleoapa ciuruită de alice Şi în urechi îmi ţârâe un greer, Ce cobe ’ncearcă liniştea să’mi strice Cu izbituri de cioc în ocţ)i şi ’n creer? Pe răni un roi de muşte se scoboară, Hcopăr zbârnăitul lor c’un muget. Inşfăc şervetul şi le dau afară Să-mi ardă iarăş candela în cuget. Un şarpe unsuros cu pielea arsă De-am strâns la sân, tot el e înţeleptul: Prin şeapte limbi de foc veninu’şi varsă Şi neîndurător îmi roade pieptul; In van 1 afum cu frunze de tutun, Şi-a cuibărit culcuş de baştină, Nici să’l amort nu pot, nici să’l înburi Şi nici să’l izgonesc în mlaştină. Dar nu mai simt subtila lui otravă In miezul viu al găunoasei l)ârci, Că’mi colcăe în trup topită lavă: Vulcan de viespi, de scorpii şi năpârci Ce ’nfumegat irumpe în afară Cu zburături din nevoiaşa’mi cuşcă, Nu’mi pasă că un şarpe mă ’npresoară Căci fără vlagă creerul îmi muşcă. © BCU Cluj ÎNCEP DIN MUNTE PLOILE... . de SANDU TUDOR IVIuNTELE pleşuv, împietritul sihastru, din aburirea slăvilor ’şi-a ’nfăşurat stana, cu vecernicu-i vâlnic albastru. Şi dintr’o poiană în miezul dumbrăvilor spre văzduhul plutind aiureală, un pândar de pe gorganu-i de strajă . dondăne domol dintr’un dulnic de vişin o patriarhală de vrajă. Şi ’n murgul serii ce ’ntârzie, vitele mugesc spre ceţoasa văilor depărtare o presimţire de belşugă bucurie, scuturând din tălăngi cu-o lungă ’nfrigurâre. Şi din cremenea de steiuri prăpăstioase, un fulger a scăpărat cu ’n amnar nevăzut şi-acu tună, rostogolind peste podul inseratului cer presimţiri reci de furtună. Vitele printre celini se ascund răsleţite. In vârful de gorgan: boarul de frică se ’nseamnă cu-o cruce îngenunchind pentru rugă, din spate grăbit îşi ridică . neagra şi păroasa lui glugă, şi privind mohorîrea norilor ce curg, cu-o spaimă sfântă şopteşte: Doamne, Doamne, încep ploile, ploile noului belşug! © BCU Cluj C R O N I C I IDEI, OAMENI & FAPTE SĂRBĂTOAREA CĂRŢII EA FLORENŢA InTR’O piaţă florentină, largă destul ca să încapă fără să se simtă, un arc de triumf şi o veche poartă a cetăţii, fâlfâe de câteva zile, steaguri. Fâlfâe la marginea de sus a porticelor, care de patru laturi întind in linie înalte deschizături trase cu compasul Renaşterii şi întind zbor de porumbiei. E pentru ochiul năvălit de Soare, acelaş fâlfâit, al pânzelor multiculore, sclave cuiului şi sforei, şi al aripilor cu ape de sidef, liberate şi cochete Pe un steag roşu se înfioară, ca de o zbârlire a pielei scorţoase, elefantul alb al Siamului. Crucea albă a Savoei se frânge într’o adiere, alături de crucea albă a Elveţiei. Crucea de două ori suprapusă a Marei Britanii bate numai dintr’un colţ al câmpului ei albastru, pe când tricolorul cu negru al Germaniei şi tricolorul cu alb al Franţei se scutură , cu furie. In această Curte de steaguri, ca nişte trimişi aerieni şi coloraţi de ţări mai de aproape şi mai de poveste, de subt ecuator şi dela cercurile polare, de pe unde a pornit cu galbene corăbii prin mările varehului Columb sau n’au pătruns decât romancierii exotici, iată-1 şi pe-al României! Mai la o parte, şoimul de argint al Poloniei clatină din zimţul penei a douăsprezecea dela aripă, iar leul cehoslovac îşi încearcă ghiarele labei ridicate, supărător, ca într’o mătase care fâşie şi i le încurcă •în scămoşala ei. Pe deasupra, stelele albe ale Statelor Unite şi crinii roşii ai Florenţei! E garda de onoare dela intrarea Expoziţiei internaţionale a cărţii. România se găseşte în palatul cel mare al editurii italiene, cu Polonia şi Anglia în faţă. Celelalte ţări străine sunt toate în pavilioanele din curte. Lumina cade liniştit, din tavanul aproape întreg de sticlă, slăbit de o pânză albă. Seara, un rând des de lumini electrice o încadrează într’un gherghef strălucitor. Deschizătura puternică a două uşi lasă de două părţi trecătorii şi privirile. Pe una, dintr'o sală lăturalnică, se văd încă de departe, colecţiile «Culturii Naţionale» mărginite în stânga de Academia Română iar în dreapta de Institutul Social Român şi înflorite la mijloc de hărţile Institutului geografic al armatei şi de cărţile de artă puse în vitrină. In rama de marmură roşie a celeilalte răsar, dintr’o sală centrală, cele patru pupitre ale «Cărţii Româneşti», închise ca într’o galerie de stampele ei de grigoreşti visători în ciobani tolăniţi pe plaiuri şi în fete strânse în tulpan, sau de verona pierduţi prin zăvoaele primăvăratice. O. adiere de ţară se revarsă în atmosferă. O friză care merge de jur împrejurul sălii, la o înălţime destul de mare, pentruca amănuntele şi caracterul fragmentar de epizoade rupte, să se şteargă, prinde pe vizitatorul, intrat în sfârşit, în hora istoriei patriei, dela descălecarea traiană a podului lui Apolo-dor până în viforul bătăliilor din zilele noastre. Iar unul din colţuri, cu un divan românesc peste care cade pseudoperetele unui covor geometric, desăvârşeşte acea atmosferă. Chenare sau iniţiale de cap de rând şi motive de copertă se dovedesc treceri deadreptul, prin aplicare la tipar şi la carte a jocului de ac din ii sau a alesăturilor din fote şi ţesături grele de lână, ale ţărancelor de prin văile Carpaţilor. Meşteşugul lui Gutenberg, unul şi acelaş în liniile mari, a căpătat o culoare naţională. Dintre toţi oaspeţii cari au intrat, tocmai o regină de departe, cernită toată, a deosebit mai limpede această însuşire şi a întârziat mai cu dragoste asupra ei. Ea a trecut dela dulap la dulap, umplând pauzele cu reflecţii despre carte şi a ascultat cu 53 © BCU Cluj înţelegere critică, lămuririle. Reflecţii şi lămuriri, le transcriem aici. Ele sunt ca un text de călăuză, subt ale cărei litere stă în filigrană albăstrue o stemă regală. începând dela uşa sălii din mijtoc, întâmpină publicaţiile oficiale. Apar de sub geam, jos în vitrină, cărţile cu mult aur de mozaic şi icoane bizantine sau cu domni îmbrăcaţi în ijaina de cavaleri an-gevini, tipărite de Comisia Monumentelor istorice. Mai sus se văd odoarele dela Secu, în fotografiile care uimesc prin limpezime şi tărie de negru şi alb, ale inginerului Stelian Petrescu. O preocupare cu totul de altfel arată, deasupra lor, cărţile pentru lucrători şi buletinul Ministerului Muncii, Alte ministere se înşiră alături şi, încbeindu-le, produsele grafice ale Monitorului Oficial. Urmează pupitrele «Culturii Naţionale». Unul e acoperit de cărţile de artă, altul de cele de literatură originală, al treilea de cele de ştiinţă şi cel din urmă de traduceri. Micul grup se opreşte. Regina întreabă şi-şi spune părerile. Cartea s'a adunat pe aceste locuri din douăzeci de ţări, în tot fastul ei tebnic, dar şi cu întreaga însemnare simbolică. E o întrunire de mari gânditori tăcuţi şi abstracţi, în forma făcută şi cu desăvârşire omenească, a scrisului. Ei se caută din ocinii transpuşi ai titlurilor şi-şi vorbesc din lirnba de corespondenţe şi taină a literei. Un peisaj se poate proiecta în toată lumina lui într'o apă sau se poate silueta într’un Apus cu umbre tot mai lungi. Frunzişul şi Marea cântă, iar privighetoarea ţine, cu viersul ei, în loc stelele. Goticul e o schiţă de piatră pe marginea unei păduri în freamăt. O femee s’a desbrâcat de bae şi iată Venera Medicişilor! Pictură, muzică, arhitectură, sculptură,— arte de imitaţie, cu modelul neajuns şi altul decât ele însele. Un biet singur simţ, calea pe care ajung la noi. Luptând să se păstreze globale, neasociate cu nimic şi în afară de orice analiză, care le-ar dizolva în elemente străine. Oglindind natura şi înţelese tot ca ea, deadreptul, pretutindeni. încântare spontană şi totaiă. Năzuinţă de unitate sufletească şi de primitivism... Cartea, care e un precipitat al scrisului, precum scrisul e un precipitat al gândului, are altă fiinţă. E în acest desen, care ia ca model cugetarea însăş, dar apare în acelaş timp model şi realizare, pentru că niciodată unul n’a fost văzut fără altul, ceva straniu şi ocult. El se răsfrânge în noi şi inundă pe alţii, disociind, individualizând, stârnind analiza şi combinările, izvor de mişcare şi drum spre rafinament. Oglindeşte pe om şi se poate cu atât mai mult concentra în mărginirile de graiu, ale omului. Scrisul şi cartea rămân faţă de arte, ca filozofia faţă de ştiinţe: lucrând cu mijloace asemenea, dar depăşindu-le şi condiţionându-le. Un cântăreţ din Odisea, tradusă de Murnu, îşi ridică lira deasupra capului Foi de text stau deschise ca să se poată judeca puperea în pagină, caracterele, hârtia şi cerneala. Regina se apleacă peste literele de frontispiciu eline, subţiri şi felurite, ca un lucru de mătase cu şabac. încearcă o carte, o întoarce, o desdoae. Cartea caută azi simplul, solidul, sugestivul. Pe alocuri idealul a fost ajuns şi perfecţionările se fac numai în amănunt şi în suprafaţă. Dreptunghiul acesta (şi o mână cu degete inelate, puţin supte şi ca fildeşul, se Iasă pe o copertă gălbue), acest dreptunghiu de hârtie tipărită strânsă laolaltă, a fost trecut prin toate lucrările închipuite, până să dea volumul uşor, eu foaia o plăcere la pipăit, cu litera o ispită, cu cerneala unitară şi intensă, cu marginea albă, ca o ramă de linişte a ochilor, deschis fără trosnetul de cieiu, şi gătit cu scoarţe picturale, arhitectonice sau muzicale. Cartea râvneşte să câştige pentru ea şi prin înfăţişare, să aibă o preţuire proprie şi în sine, alături de cuprins, şi să întrupeze pornirea spre veşnicie a scrisului, luând o formă care s’o facă dragă şi păstrată. Ea capătă de fiece dată o personalitate şi lasă să se străvadă în aşezare, format sau alte potriveli grafice, lumea de idei deosebită, pe care, ca o arcă de cleştar, trebue s’o ţie şi s’o ducă. De multe ori acest echilibru clasic de interes poate fi întâlnit. Alteori mai sunt şovăeli, fie spre nesocotirea monahală a hainei, fie spre copleşirea bibliofilă a textului. In meşteşugul cărţii, la fel ca în al teatrului, puitorii in scenă, cari sunt aici, tipograful pentru hârtie şi presă de mână, ilustratorul pentru gravuri şi legătorul pentru îmbrăcăminte, îşi fac loc şi întrebuinţează numai ca prilej isprava de ştiinţă sau de artă, a minţii. Dar, după rafturile cu publicaţiile Academiei, în care stau la locul cel mai văzut, studii în legătură cu Italia, ca Leopardi e la Spagna de Ramiro Ortiz şi notele despre romanticii italieni ale lui Alex. Marcu, sau memorii de Capidan, comunicări de Iorga, Histria lui Pârvan; după felurimea de coperte a traducerilor «Culturii Naţionale», dela Un om sfârşit al lui Papini, Masca şi obrazul lui Cl)ia-relli, la Elemente de estetică ale Jui Croce; şi după deosebirile de format ale cărţilor de ştiinţă, Psihologia lui Rădulescu-Motru, alături de Istoria artelor de M. Siraionescu-Rîmniceanu şi de Histoire des Roumains a lui Iorga, se desface marele panou. Institutul geografic al armatei a ales şi a trimis aci hărţile lui cele mai caracteristice Sunt exemplare unice, de regiuni ca a Bucureştilor, urmărită pe meridian într’o fâşie care trece spre Miazăzi până în Bulgaria, iar la Miazănoapte până sub munţi, sau Valea Oltului dela vărsare până la cotul cel mare al Ţării Făgăraşului. Nu lipseşte ţinutul cunoscut prin faimă lumească, al Sinaei, nici celălalt, prin încleştare de ostaşi şi sânge, al Mărăşeştilor. Sunt colţuri de Moldovă cu mânăstiri, şi sunt colţuri de Dunăre cu pâpuriş şi cu bătae de lopeţi şi de aripi de bâtlani, la scări mari care ajută să recunoşti o poteca ştiută sau un pâlc de case într’un ostrov. Ca un omagiu se aşează între ele brâul lombard şi toscan al Italiei, lucrat de aceiaşi desenatori Iar peste tot acest păienjiniş de linii de nivel, de haşuri, de cerculeţe şi de puncte, care'sunt într'o imagine convenţională pământul de sub picioare ' şi comedia care se mişcă a lui Galileu, se întind în linie, continuare a frizei istorice oprite de panou, câţiva domni vechi, ca m dele de stampe oarecare, dar pline de un fior propriu, cu Regele şi Regina la mijloc, sub stema încadrată în tricolor. Regina de departe stă înaintea acestui perete al ţării, în tăcerea de o clipă a meditării Stampele negre ale Domnilor sunt după portrete de demult, Cantemir învăţatul, Mibaiu Vulcanicul ; Suveranii sunt coloraţi. Friza ne împresoară ca. nişte cartoane de.., studiu ale Marei Fresce cu principalele faze din. istoria Românilor, care la Bucureşti era să fie lucrată de Puvis de Cbavannes. Aici, unde a fost în sfârşit realizată, ea e în cea mai mare parte de Costin Petrescu. „Cultura Naţională" are, în două pupitre alăturate, secţia ei de literatură originală, strânsă, într’o privire de departe, în jurul flăcării tricolore a romanului lui Minulescu. Copertele alb-gălbui ale scriitorilor români clasici, colorale de copertele 54 © noui marmorate ale contimporanilor sau de albastrul, ţinut parcă într’o mănuşe de pergament, in fâşia aibă a cotorului dela poeziile lui Adrian Maniu, fac din acest colţ un popas înviorător intre atâtea cârţi. E aici, ca într'un alaiu de tournoi de pe o tapiţerie a marelui coridor dela Uffizi cavaleria sburdalnică şi mândră, toată literatura nouă,în realizările şi făgăduelile ei. Şi iată, inainte-i, sub baldachinul ei înalt, şi regina care poate să împartă răsplata, la fel cu regina măestritelor ţesături de Bruxelles, toată în negru. tlrmează aripa cărţilor de artă, cuLuchian al lui Cioflec lângă Arta ţărănească de Oprescu, vechia artă românească a d-nei Lamotescu-Ionescu în preajma monografiei Băncii Marmorosch Blank et Co., cu chenarele ei de aur peste o plasă de motive decorative bizantine şi lăsând neînecat numai ochiul de medalion cu vedenia bogăţiilor ţârii de pe fiecare pagină, şi, în şir mai departe, cu alte câte cărţi de factură asemănătoare a mai scos editura. După cum încheiase cu publicaţiile Academiei Române, „Cultura Naţională" are la ceastălaltă margine, volumele grave ale Institutului Social Român, întregindu şi astfel înaltul cadru academic şi de criterii proprii în editura românească. Ce vine acum, după lucrările atât de deosebite în peniţă şi litografie ale colonelului Păun dela Institutul geografic al armatei, e cât poate să se vadă aici din sufletul provinciilor liberate. Transilvania îşi trimite tipărimrile „Astrei", rezultat al multor decenii de activitate culturală pentru păstrarea unui popor sub stăpânire străină, şi trimite ca dovadă a ce face după întregire, puternicele publicaţii de istorie şi limbă, ale editurii „Ardealul" sau cărţile mai uşoare didactice şi călăuzele regionale, cum e aceea a Braşovului de Petit, dela «Unirea» din Braşov Bucovina stă în frunte cu Istoria Basarabiei de Nistor, şi cu alte cărţi, dela «Glasul Bucovinei« din Cernăuţi. «Cartea Românească» ia un întreg perete, cu un pupitru de cărţi de artă şi de legături originale, cu unul de cărţi de ştiinţă sau de cultură generală, cu altui de literatură şi cu al patrulea de cărţi didactice, povestiri pentru copii şi biblioteci de popularizare. Tabele statistice amănunţite şi intuitive dau o părere d;stui de măgulitoare despre puterea producţiei de cărţi din România. Editura a scos 263 în 1920, in 1 586.4:5 de exemplare, 465 în 2 629.209 de exemplare în anul următor, 552 in 4 712.859 de exemplare in celălalt, 467 în 3 889.350 de exemplare în 1923 şi 567 în 4 845 200 de exemplare anul trecut. Şi să se ţie seamă că e vorba, oricât ar fi ea de puternică şi furnizoare aproape exclusivă a şcolilor, de o singură casă de editură şi că cele 567 de unităţi bibliografice din 1924 ale «Cărţii Româneşti» nu înfăţişează decât nici o optime din numărul de peste 4.500 înregistrate în acelaş an de Academia română, potrivit legii depozitului legal. Chiar dacă la tiraj proporţia e departe să fie aceeaş, şi dacă pentru toate celelalte întreprinderi editoriale, mai mici sau mai mari, câte .are România, am pune la un loc o producţie nu-4nai egală, cele 10.000 000 de exemplare tipărite '/anual de noi, ar da o cifră aproape de necrezut. Polonia, cu o populaţie care întrece pe a noastră cu zece milioane şi cu o tradiţie şi aşezăminte de cultură scrisă mai vechi şi mai întinse, a tipărit în 1924, 17 milioane de exemplare. Luând ca punct de plecare statistica dela «Cartea Românească' nu ştiu dacă n’ar trebui să tragem încheierea că suferim de o supraproducţie a cărţii! In tot cazul am avea de ce fi mândri. O întrebare, care vine singură în faţa acestui întreg, de fabricat tipografic, dar şi de exponent al culturii unui popor, e aceasta: dacă rătăcirea noastră printre cărţi, chemătoare a atâtor ceasuri de singurătate şi de încântare, se face într’un târg sau într’o expoziţie ? Comitetul a vrut să-i aleagă un nume mai îmbietor pentru editori, şi s’ar părea că trebue să fim într’un târg, plin de forfota tranzacţiilor negustoreşti şi a încercătorilor internaţionali de marfă. Dar cartea, prin firea ei, şi prin organizarea de desfacere pe care această fire i-a dat-o, nu se aseamănă cu alte producte industriale moderne. O vitrină de mare librărie pune în cel mai umblat bulevard de oraş zi de zi tot ce editura proprie şi din patru, cinci ţări cu limbă cunoscută, are mai nou şi mai de vâlvă. Cataloage şi prospecte împărţite gratuit, aduc aproape oricui vrea listele publicaţiilor şi model de hârtie de tipar, de gravuri şi de cuprins, in cele câteva sau mai multe pagini trase anume în acest scop. E ca şi cum dela o fabrică de automobile s’ar putea trimite la mii de problematici clienţi, nu un album ilustrat, ci o roată şi o osie de probă, sau poate chiar motorul! Şi atunci târgul, gândit ca atare intră încet în făgaşe de expoziţie, mai plină de interes şi de folos, atât pentru editori cât şi pentru lume. Cartea nu e legată cu lanţ şi ascunsă în vitrină, şi nu aduce foaja de pergament miniaturată şi zugrăvită toată, dintr’un ev mediu de călugări, când caligrafia şi pictura puteau deschide porţile cerului. Ea se poate răsfoi în voe ca in orice librărie, şi se poate cumpăra. E cartea celor din urmă trei ani, cel puţin în deobşte. Altminteri s’ar întâmpla ca la fiecare trei ani vizitatorul să vadă aproape aceleaşi cărţi, afară de un mic adaus de noutăţi. Dar însăş inşirarea aceasta în grupe compacte, de sine stătătoare şi cât mai caracteristice, lărgeşte zarea. De unde era un scop, cartea ajunge un mijloc şi se subordonează, crescând în însemnătate. Apare, adusă de adunarea la un loc, statistica. Săli de maşini şi şcoli de tipografie umplu alte secţii unde procesul producţiei se poate urmări în feluritele lui trepte, dela cele mai tehnice până la cele mai omeneşti. Săptămâni de cultură, cu citire din opere sau conferinţe de personalităţi reprezentative, scriitorii cărţilor din rafturi şi de pe pupitre cu cea mai mare trecere între cititori, se alătură târgului. Iar târgul, prin aceste adausuri, ca un corp care se îmbracă, după fiecare altă haină, se lămureşte în adevăratele atribute şi ornate şi iese la urmă, cu sceptru şi coroană, expoziţie, manifestare a culturii din toate ţările,etapă de civilizaţie, întrecere in cele bune între neamuri. Acelaş drum l-a mers şi târgul internaţional al cărţii, deschis din trei în trei ani la Florenţa. tln bun popas cere «Casa Şcoaleldr», cu cărţile ei numeroase, de muite categorii şi, mai ales, foarte ieftine. Nimic nu arată mai limpede câtă grijă cheltueşte Statul pentru răspândirea conştinţelor în mulţime, fie ea de şcolari, fie de cetăţeni în putere. Legiuni sunt lucrările de literatură, legiuni traducerile din clasici. Biblioteca pentiu popor sau de popularizarea ştiinţei, unde numele binecuvântat al lui I. Simionescu se întâlneşte ca o chezăşie, spune cu glasul ei adânc ce trebuinţe mari de cultură sunt la noi şi ce puteri s'au înmănuncbiat ca să Ie dea o deslegare. Statisticile bogate şi lucrate de tehnicieni şi de artişti, sunt o podoabă pentru sală şi un izvor de informare, lăcomit. Deastânga şi deadreapta intrării a doua, fac strajă, deoparte, Socec, cea mai veche firigă edi- 55 © BCU torială, cu două dulapuri de literatură, traduceri, oarecare ştiinţă şi cărţi de copii şi tinerime, iar, de cealaltă, un grup de edituri, mai de mult şi mai proaspete, mai de aproape sau mai de departe, când de un caracter, când de altul: «Ramuri» şi Suru, «Răsăritul» şi Steinberg, «Hanul Drumeţilor» şi Fundaţia Culturală Principele Carol. Toţi vor să-l vadă pe Iorga. Un franciscan minorit, cu piciorul gol în sandală şi cu rasa roşiatică strânsă de funie, cum 1 am văzut pe un zid din Assisi pe Sfântul Francisc ţinând cuvântarea către păsări, se desface dintre mai marii pământului şi întreabă de ce n’am expus într’o aripă anume a secţiei româneşti, opera lui lorga întreagă, dela început până azi? Regina caută pagini şi ilustraţii cunoscute în volumele tipărite de „Ramuri' pentru Gamber, Sunt vrute şi cărţile scoase din grija pentru cultură a prinţului Carol, la Fundaţie, şi călătorii împrejurul pământului sau exemplare din «Cartea Vremii», cu versurile de ţară veche şi de Moldovă ale lui Piiat, alături de xilografiile întunecate ca o ţundră tracă, ale lui Teodorescu-Sion, sunt privite cu luare aminte. De o latură şi de alta a pupitrului parcă-şi iau locul, chemaţi de suspinele poetului şi de cuţitaşul pictorului, cei doi Daci dela intrarea grădinii Boboli, încăciulaţi, înopincaţi, cu mâinile înainte, sub lanţuri pe care numai secolele le-au măcinat, şi în minte-nele de marmură roşie, grele ca robia lor dunăreană. Suntem aici cu tot trecutul nostru, Apoi Dacii pleacă şi pleacă şi regina, în grădini cu lămâii plini de poame din ghivecele fântânii lui Neptun, şi în tapiţerii flamande din coridoarele împăraţilor şi zeilor dela Offizi. Expoziţia română e înconjurată de pretutindeni de editura italiană cu cele mai bune case ale ei, dela tipografia bibliofilă Bodoni din Lugano, care e vorba să se mute la Florenţa, până la Bemporad, Treves, Mondadori, Giannini, Bottega di Poesia, Alinări, şi câte, din Florenţa, din Milan, din Roma sau de aiurea, mai îmbie, cu publicaţiile răsunătoare de clasici sau cu încercările de înoire şi de modernizare a tet>nicii cărţii, pe trecătorul indigen şi internaţional, prin decorativa şi bogata lor punere în scenă. Iată şi cartea care de doi ani încoace a avut cel mai mare noroc editorial. Se traduce acum în chineză şi autorul ei se plânge că dintre toate popoarele albe numai România n’are o traducere. E Storia di Cristo a lui Papini, întors la ieslea sfântă ca un paj, pe vremuri zburdalnic şi necredincios, din alaiul cu daruri de aur şi de tămâe al regilor magi O sală lungă adăposteşte expoziţia cărţii sfinte, catolice, de limbă mai ales italiană, franceză, germană şi engleză. In marele palat mai expun Polonia, într’un belşug de stampe şi covoare în boiuri aprinse, în care însă cartea se pierde aproape, ca un simplu element decorativ, şi Anglia, cu nenumărate dulapuri, uniformă şi solidă, ca volumele ei, toate legate, reci şi cu titluri poleite. Afară, în pavilioanele din curte, Franţa şi-a dichisit o sală în culori vii şi înflorite, ca o peşteră albastră a încântărilor pastorale, cu stalactite de cărţi, cu sidef sclipitor de stampă şi cu râzătoare zâne albe ale calcarului, mărgeanului şi mirezmelor ascunse. Germania, peste drum, stă aspră şi cenuşie ca oţelul, în dulapuri de sticlă pătrate, toate de aceleaşi dimensii, şi cu editorii fără număr aşezaţi după alfabet, în spaţii egale. Mai departe e Iugoslavia cu publicaţiile frumoase din Zagreb, şi ale editurii de artă «Cartea cea bună» dela Belgrad, Elveţia trilingvă, Cehoslovacia abia reprezentată, Statele Unite, cu câteva reviste şi publicaţii oficiale, Siamul în volume cu scris ciudat şi gravuri zugrăvite exotic, Venezuela cu un catalog şi Japonia cu o Japoneză în chimonou de vară şi ace lungi în pârul negru, şi cu câteva stampe de mari ca'igrafi şi miniaturişti ai depărtatelor ostroave. Prin marea ieşire a steagurilor se ajunge iară în piaţa cu portice, cu poarta San Gallo, singură păstrată din brâul de ziduri de odinioară, poate de spaima leilor ei, şi cu arcul de triumf din zile austriace. Arcul e destul de urît, dar Italienii n’au vrut să-l dărâme, ci i-au luat, cu o inscripţie de lămurire pe o albă placă de marmoră, caracterul ţanţoş şi vrăjmaş al robiei italiene. Acum, la unul din picioare, copii şi oameni mari stau, în potcoavă, în jurul unei cutii înalte de scânduri. La fereastra ei de sus perdeaua e trasă şi păpuşa de lemn a întâiului teatru al străzii îşi spune păţaniile, dintr’o muzicuţă răguşită. Se saltă, se izbeşte cu capul de rampă, joacă, ciocnindu-se în creştet, în sgomot de castaniete, de alt creştet, al altei păpuşe, de alt sex eri alte zdrenţe pestriţe, şi piere, în râsul de un sold al micilor şi marilor gură cască. Iar casa de lemn pleacă singură, pe picioare nevăzute, către altă răspântie. Pare şi ea, cum par şi măgurile cu chiparoşi şi campanile din zare, dela Fiesole, un chenar de mi-niaturist călugăr al secolilor de credinţă, cu peisagii sfinte şi cu scene vesele din popor, privit într’o aplecare peste o carte din expoziţie. Ochiul se ridică, nu crede, clipeşte şi îşi închipue să scape de urmărirea lor. Dar la urmă se împacă şi porneşte cu ele pe drumuri, de acum parte şi ele din viaţă, pe drumurile cu crini roşii abia îmbobociţi şi cu zbor de porumbiei de Maiu. ION ORDEANU ALECSANDRI SI SCRIITORII FRANCEZI 5 IsTORIA literară, voind să fixeze într’o formulă cât mai aproape de adevăr caracterele specifice ale mişcărei romantice de pretutindeni, nu uită să insiste niciodată asupra unuia din cele mai evidente : lărgirea inspiraţiei prin exotism. Nu este însă vorba doar de exotismul de cadru, ci şi de acela mai ascuns, corespunzător încetâţenirei unor teme de circulaţie universală, în cadrul unei date literaturi. Cosmopolitismul romanticilor derivă şi din uşurinţa adaptărilor dela literatură la literatură, în afara preocupărilor locale, în ciuda dreptului de autor. De aci şi multe din păcatele înaintaşilor noştri apropiaţi, nestânjeniţi întru nimic de perspectiva, uneori plicticoasă, a plagiatului. „ Astfel stând lucrurile, ne vom explica uşor ce mănos câmp de exploatare rămâne Romantismul european pentru cercetătorii de literaturi comparate. Ei nu scapă nici un prilej favorabil spre a se pune pe urma împrumuturilor literare, dela ţară la ţară, recunoscute ori întâmplătoare, contractate în decursul veacului trecut. Se poate spune că toate studiile asupra Romantismului, au la bază astfel de cercetări. Studiul pe care Mariinenchc, profesorul de lite- 56 © BCU raturâ spaniolă dela Sorbona, l'a închinat nu de mult «Spaniei Romanticilor francezi», se întâlneşte pe aceeaşi linie cu acela publicat de d l Charles Drouhet, profesorul nostru de literatură franceză, închinat lui Vasile Hlecsandri şi raporturilor dintre opera sa şi aceea a Romanticilor francezi. („Cultura Naţională" 1925,.. Biblioteca Universitară, pp. 310). Cartea D-lui Drouhet, îşi propune în primul rând să fixeze definitiv modelele franceze ale scriitorului moldovean şi să explice nu numai natura dar şi eficacitatea lor asupra producţiei alecsandriene. Ceeace Pompiliu Eliade şi mai ales Hpostolescu afirmaseră doar în treacăt şi nu totdeauna cu dreptate (doar ei au încercat din capul locului sinteza influenţei franceze asupra Romanticilor noştri, fără a avea la îndemână monografii pregătitoare), capătă astăzi consacrarea definitivă, prin sagacitatea şi rigurozitatea ştiinţifică a cercetărilor d-Iui Drouhet. Astfel de studii sunt totdeauna anevoioase, presupunând cunoaşterea aprofundată a ambelor literaturi puse faţă în faţă: lucru şi mai anevoios când e vorba de Romantism, dată fiind poli-grafomania reprezentanţilor săi. Greutăţile sporesc în cazul Romanticilor noştri: nu avem încă ediţia critică a operei lor, nu avem biografia lor studiată în amănunt, nu avem monografii închinate cel puţin celor mai de seamă dintre dânşii. Cu Hlecsandri stăm şi mai rău: manuscrisele lui au luat drumul Moscovei, în tovărăşia pânzelor lui Grigorescu D-l Drouhet însă le-a folosit în cea mai mare parte căci multe din capitolele studiului publicat astăzi, au apărut încă înainte de război prin diferite reviste, mai ales în „Viaţa Românească1. Cu toată notorietatea lor, aceste studii fragmentare se găseau greu; şi apoi, lipsea studiul inedit asupra dramelor în versuri ale lui Hlecsandri. Iată de ce socotim binevenită strângerea în volum a acestor studii, cu atât mai mult cu cât s’au adus unele modipcări şi s'au introdus unele întregiri de natură bibliografică. . Nu este un studiu care să ne satisfacă doar curiozitatea de-a şti cari anume scriitori francezi au fost într’o măsură mai mare admiraţi şi imitaţi de romanticul nostru: prin el şe fixează nebănuit de clar înclinările supeteşti şi intelectuale ale „bardului" în diferitele etape ale evoluţiei sale literare; se rotunjeşte personalitatea sa; se deduce chiar starea de spirit a societăţei romantice dela noi şi preocupările sale artistice; se veripcă în pne o serie de formule estetice oarecum consacrate prin uz, când este vorba de Hlecsandri. Hceastă lărgime de idei. constitue meritul de căpetenie al cărţei de faţă Ea ne este mărturisită de însuş autor în Prefaţă, dar cele cinci capitole lungi ale cărţei sale ne dovedesc din plin că acest criteriu n’a fost numai un deziderat. D-l Drouhet nu se mulţumeşte să indice şi să dovedească apropierile (lucru deloc uşor) ci explică din punct de vedere istoric, biografic şi psihologic de ce poetul nostru s’a adresat, de exemplu, în anumite momente unui poet francez şi nu altuia, de ce din opera unui anumit romantic l’a atras o anumita lăture şi nu alta. Repetăm: aceasta rămâne partea cea mai personală a lucrărei sale. latâ-1 pe Hlecsandri poet liric. Lamartine este idolul juneţei sale,, din timpul primei şederi la Paris. Dar care Lamartine? Hcela al „Meditaţiilor", al „Lacului" mai ales, plin de efuziuni sentimentale şi de idilă amoroasă, este epoca iubirei pentru Elena Negri!, cântăreţul Graziellei şi al Elvirei; de celălalt Lamartine Hlee- sandri s’a dezinteresat chiar şi în epoca maturi-tăţei sale artistice. Dar alături de Lamartine, Victor Hugo şi TMo-phile Cautier. Şi în cazul acestora, fljecsandri n’a căutat să reţină ceeace era adevărată artă în opera lor, ci a împrumutat mai ales procedee şi elemente de cadru exotic: îl lasă rece culegeri ca «Cbâti-ments» ori «Contemplations», îl entuziazmează în schimb „Orientalele şi Baladele". Dar admiraţia şi inpuenţa lui Hugo apare şi mai vădită în producţia epică a poetului nostru; temele, situaţiile, personagiile, descrierea cadrului, procedeele de compoziţie, chiar şi unele corespondenţe verbale, dovedesc că Hlecsandri epic n’a pierdut o clipă din vedere „Legenda Veacurilor", cu toate că a izbutit să „naţionalizeze" aceste elemente împrumutate. Trecând la producţia sa dramatică, autorul cercetează aproape toate comediile, vodevilurile şi piesele lui Hlecsandri, reuşind să precizeze însemnătatea şi câtimea modelelor franceze, precum şi partea personală care i se cuvine lui Hlecsandri ca localizaţor, spre a ajunge la concluzia că „în repertoriul francez se află aproape toate izvoarele de care el s’a servit pentru alcătuirea dramelor şi comediilor sale* ip. 144). Ni se dă astfel prilejul să retrăim repertoriul teatrului românesc şi francez totodată, de acum o sută de ani: dela «Cucoana Chiriţa», «Lipitorile satelor», «Boieri şi Ciocoi», la Picard, Maillot, Scribe, Ch. Bataille ori Emile Âugier şi, iarăşi, Victor Hugo (căruia i se adresă mai ales în ultima perioadă, aceea a dramelor istorice în versuri). In concluzie, ca să alcătuiască un repertor naţional, Hlecsandri n’a şovăit să se adreseze vode-viliştilor de bulevarde, astăzi cu totul şi de toţi uitaţi; n’a şovăit să ia ca model chiar farse de rând. S’a arătat în schimb mai atent atunci când era vorba de producţiile pe cari punea mai mare preţ: poezia epică, lirică şi dramele în versuri. Cu toate acestea, urmărind scrierile Romanticilor francezi, Hlecsandri nu s’a oprit asupra acelora cu adevărat superioare ci s’a lăsat atras mai ales de cele ce purtau pecetia caducă a momentului. „Sensibilitatea lui Hlecsandri, lesne mişcată şi vie, adânceşte puţin şi nu se frământă mult" (p. 304) —„Este o imaginaţie potolită şi cumpătată, iubitoare de rânduială şi, ca şi sensibilitatea lui, plină de măsură şi de tact" — „Hlecsandri n’avea temperament romantic, dar moda literară, admira-ţiunile şi ideile generaţiei sale îi impuneau să scrie versuri sau să compună drame ce nu răspundeau dispoziţiunilor intime ale firii sale" (304j. Hm încercat astfel, pe cât ne-a fost cu putinţă, să desprindem câte-va din ideile călăuzitoare ale studiului d-lui Drouhet, care pe lângă precizia informaţiei istorice şi bogăţia materialului bibliografie, se remarcă prin îmbinarea analizei literare (dusă până Ia analogii de elemente melodice şi consonanţe), cu sinteza întregitoare. Căci d-l Drouhet nu se mulţumeşte să stabilească analogii şi să descopere izvoare nebănuite ci dă caracterizări estetice, atât asupra modelelor cât, şi mai ales, asupra operilor romanticului moldovean. Lucrarea sa trece astfel dir.colo de sfera studiilor propriu-zise de literatură comparată şi multe din concluziile la care ajunge ar trebui să fie introduse in manualele curente de literatură românească: s’ar pune astfel în circulaţie formule mai adevărate cu privire la producţia atât de variată şi pe nedrept învinuită a lui Vasile Hlecsandri. ALEXANDRU MARCU 57 © BCU SAINT-SIMON, SEMĂNĂTORUL DE IDEI L,A 19 Mai 1825, odată cu aprinsul luminilor, după asfinţit, a murit la Paris, Rue de Faubourg Montmartre, Claude-Henri de Rouvroy, comte de Saint-Simon. împlinise şaizeci şi cinci de ani; după o viaţă febrilă şi neobosită de studiu şi de activitate directă în realitate, până la ultimul ceas nu şi-a pierdut luciditatea. Ca Socrat a închis ochii vorbind cu prietenii: «Amintiţi-vă—i-a fost ultimul cuvânt— că pentru a face ceva mare trebuesă fii pasionat!» Privită astăzi, după o sută de ani, această viaţă de dezordine înspăimântă iar presimţirile sale uimesc. In acelaş timp realist şi himeric, calculator şi vizionar, observator lucid şi profet halucinat, a ştiut să discearnă încă dela isvoarele lor nelămurite, principalele curente de idei care au inundat de atunci lumea. A pregătit socialismul, a anunţat Societatea Naţiunilor, a propovăduit cultul ştiinţei, a grăbit avântul industrial care într’un veac avea să schimbe faţa lumei: poate fi socotit în aceeaşi vreme bunicul pozitivismui — întrucât Auguste Comte, elevul său e socotit părintele pozitivismului şi poate p numărat şi printre înaintaşii necreş-tinismului şi al tuturor reformelor pentru care chestiunea socială e mai întâi o chestiune morală şi religia singurul principiu fertil al himericei împăcări generale. Iar pe lângă acestea, om de afaceri, agiator sub marea Revoluţie, mecenate şi desfrânat sub Directorat; pe urmă dela o zi pe alta, calic fără adăpost, copist la muntele de Pietate, pensionar al propriului săn servitor—care minune 1 nu numai că l-a întreţinut dar i-a şi tipărit o carte pe socoteala lui; şi apoi piosof vagabond, student la cincizeci de ani, pamfletar politic şi jurnalist, şef de sectă şi câte încă altele.. Dacă Balzac l-ar p cunoscut, ce personagiu unic şi grandios ar fi zugrăvit pe acest contur al realităţii. „Stima pentru mine însumi a crescut în măsura în care făceam fapte care păgubeau reputaţiei mele. Nebunia nu e altceva decât o extremă exaltare supremă şi e indispensabilă pentru a săvârşi fapte într’adevăr mari '. Cărţile lui—după cum unele miroase a cerneală tipograpcă-ele transpiră febră. N’a fost nici odată Capabil să pună ordine în concepţii, să elaboreze o doctrină coherentă. Era un geniu explosiv. Prin scris, ca prin supapă, ţâşneau ideile ca aburii; bune şi rele, minunate şi insignitiante, logice şi absurde. Ştiinţa îl fascina. Multă vreme şi-a închipuit că va p un al doilea Descartes. In prima lui scriere «Scrisorile unui locuitor din Geneva» propunea o reformă socială bazată pe legea lui Newton. Şi in măsura în care se pasionează pentru astronomie face cercetări în domeniul psichologiei, pe urmă în istorie. Prevede că psicologia trebue să devină o «ştiinţă pozitivă», dar aceasta numai ca primă etapă, pe urmă va veni rândul moralei, al politicei şi al religiei însăşi La gândul că spiritul positiv se va întinde din om în om, Saint-Simon se inpăcărează şi exclamă: «In acea epocă, toţi savanţii de frunte vor p membrii clerului». Iată una din expresiile visului său 1 li trebuia un cler alcătuit din savanţi şi dela acest gând n’a renunţat nici oda'ă în toate părerile lui schimbătoare. Ceeace reproşa creştinismului era inferioritatea actuală a clerului, altă dată îndrumător ai supetelor. Pe toate glasurile aduce laude serviciilor aduse de Biserică în Evul mediu; din nefericire, după al cincisprezecelea veac, clerul s’a lăsat distanţat de laici, şi dacă mai reprezintă încă o mare forţă morală şi-a pierdut şi autoritatea. Fiindcă preoţii sunt ignoranţi, să se facă savanţii preoţi; dacă religia e împietrită, să descopere ştiinţa mijloacele de împrospătare şi isvorul de viaţă. Toate acestea în nădejdea vârstei de aur al cărei program, Saint-Simon îl expune într’o serie de publicaţii care se eşalonează dela 1818 la 1825: Industria, Politica, Organizatorul, Sistemul industrial, Catechismul industriaşilor, Opinii literare, plo-sopce şi industriale, Noul Creştinism. „Totul prin industrie, totul pentru ea“—aşa suna epigraful primei broşuri. Franţa după douăzeci de ani de răsboae avea nevoe să-şi restabilească pnan-ţele şi să-şi învioreze puterile. Nu putea ajunge la aceasta decât printr’o religie a muncii. Nici odată Saint-Simon n’a uitat că politica, morala şi religia sunt trei aspecte inseparabile ale aceleiaşi realităţi, realitatea socială. Recunoaşte. opera Revoluţiei dar o găseşte incomplectă fiindcă dacă a dărâmat un regim găunos şi caduc, n’a ştiut să construiască nimic solid. Nu cu idei metafizice de libertate şi egalitate se poate resolvi problema socială. Egalitatea îi pare un cuvânt deşert: «Credeţi că e destul să fiţi alegători pentru a avea darul descoperirilor în chimie?» Acestor inconsistente «drepturi ale omului» Saint-Simon substitue drepturile productorului. Dar către sfârşitul vieţii se întoarce la vechile percepte ale evangheliei, pentru a pune temeliile Noului Creştinism : «Cei dintâi,creştini au întemeiat morala generală proclamând, atât în colibe cât şi în palate, principiul sacru. Toţi oamenii trebue să se socotească fraţi, să se iubească şi să se ajute unii pe alţii. „Au trecut mai bine de optsprezece veacuri de când acest principiu fundamental a fost răspândit în lume şi din această epocâ începând, toate cercetările oamenilor de geniu n’au isbutit să descopere un principiu superior prin generalitatea ori precizia sa, celui propăvăduit de întemeietorul creştinismului. Şi as spune mai mult, când societatea a pierdut din vedere acest principiu a căzut imediat sub jugul Cesarilor, adică sub imperiul forţei fizice, pe care principiul creştin o subordona forţei intelectuale». Acesta i-a fost ultimul cuvânt. După douăzeci de ani de studii, meditaţii şi dibueli, după ce a căutat singur în ştiinţă secretul fericirei, după ce a implorat savanţii să coopereze la această mare operă, după ce a încercat să galvanizeze industriaşii şi capitalismul, a sfârşit prin a face apel la iubire şi la milostivenie şi prin a cere spiritului religios să grăbească progresul social printr'un Creştinism regenerat. E o încheere a vieţii cu tâlc, ca atâtea altele, a * atâtor copii prodigi, care după toate rătăcirile, s’au întors la fântâna creştină de sub troiţă să soarbă apa răcoritoare pentru sufietul uscat de arşiţile tutulor pierzaniilor şi îndoelilor. © BCU PASCAL ŞI DESCARTES De doi ani, de când Franţa a sărbătorit al treilea centenar al lui Pascal, e o adevărată efluo-rescenţă a literaturei pascaliene. Ceva însă mai mult decât o modă legată de un eveniment actual şi efemer. E accentuarea unui curent continuu de cercetări, publicaţii şi comentarii, ramificate din rădăcina Port-R