© BCU Cluj P.96 CAM) I REA COPACUL DIN ASFALT DE CEZAR PEŢRESCU 'N/'ECINĂTATEA zidurilor cu peisagiul cubist de granit, i-au împrumutat o înfăţişare minerală. Praful împroşcat în spirale de roţile vehiculelor, funinginea furnalelor ninsă negru, au sclerozat pe încetul trunchiul crescut pentru boltă umedă de pădure, nu pentru cer parcelat cu reţele de sârmă. Copacul din asfalt, contorsionează braţe carbonizate. Lângă perete parodiază o sgribuleafă de cerşitor. Imploră viaţa disgraţios şi meschin. E declasat. Nimic nu mai aminteşte superbul mister vegetal, care în fiecare primăvară primeneşte din seva adâncurilor, o tinereţe fragilă pentru frunze străvezii de acuarelă. Copacul din asfalt e captiv şi trist. Prezenţa lui e abstractă. Lângă stâlpul de schijă, pare şi el neînsufleţit, fabricat într’o uzină cu roţi, supape, biele şi curele de transmisiune, pentru cine ştie ce obscură utilitate edilitară. La picioare, un dreptunghiu lat de cinci palme şi lung de şapte, tăiat în asfalt, lasă într’adevăr desvelită ţărâna. Cin pământ scorojit ca o epidermă crăpată de pelagros, peste; care măturoiul automat al municipiului a aruncat bucăţi murdare de vată, beţe de chibrituri, capete de ţigară, sfori de cânepă şi coji. E un miracol că dedesubt, o rădăcină tenace s’a ramficat flămândă şi însetată, să sugă din scoarţa planetei suc de viaţă. Totuşi în fiecare April, dă frunze transparente, mici inimi care palpită bolnav, într’un soare el însuşi convalescent. Atunci şi citadinii observă câteva zile că e viu, şi îşi amintesc cu romanţioasă nostalgie că undeva, aproape, au înverzit codrii, sburdă mioare pe pajişti şi berze au sosit să-şi clempăne ciocul lung şi să dormiteze într’un picior proaspăt văpsit, în coada bălţilor cu ochiuri de apă şi cu săbii elastice de papură. Pe urmă frunzele, sub praf, par iarăş de cenuşe. Copacul din 1 \ © BCU Cluj asfalt mimetic şi automat ia din nou înfăţişarea granitului, a moluzului şi a coxului. Când se aprinde becul de deasupra, frunzele sînt artificiale, decupate în zinc albăstriu. E de mirare că vântul nu se destramă cu sunet metalic în ornamentul acesta pe îndelete şi cu de la sine voie stilizat, pentru decorul urban, lucrat din daltă, mistrie, scripete şi fire electrizate. De scoarţa aspră, s’a rezemat într’o seară un beţiv. Cânta singur, scuipa, pe urmă s’a dat doi paşi îndărăt şi cu mâinile la spate, cu pălăria pe ceafă, mormăind singur, a râs de prezenţa absurdă, Hbia atunci observa că e un copac şi că fiinţa lui acolo, e nelalocul ei, de prisos şi paradoxală. Hltădată, instinctiv s’au adăpostit sub iluzoria umbră de frunze, doi îndrăgostiţi în confidenţe: o ordonanţă şi o slujnică cu picioarele goale şi roşii, ţinându-se de mână ca într’o fotografie, „â la minut in cinci minute" pe tinichea, la bâlciu Dar copacul dintre ziduri de piatră şi piatră de caldarâm, atrage perzistent luarea aminte doar a câinilor vagabonzi Se opresc o clipă, ridică un picior pentru un gest dispreţuitor şi trec. • E barbarul adus sclav de legiunile din Tracia, să fie legat în metropolă de stâlp, scuipat şi pălmuit până la sângerarea gingiilor. Resignat, copacul din asfalt pare astfel că aşteaptă uneori — o minune, ori ce? Câte odată, din fereastra dela al doilea rând, îl privesc cu gânduri stupide. Hcum şaizeci de ani în pădurile Cambodgelui, o misiune desgropa un oraş inundat de oceanul vegetal. Fabuloasa Hngkoră, cu monumente şi piramide, cu temple şi elefanţi de piatră, fusese înecată de liane şi rădăcini. înaintea ochilor uimiţi ai misiunei înarmată cu târnăcoape şi aparate fotografice, se desfăşurară vestigiile unei civilizaţii de prodigioasă antichitate. Oamenii zidiseră piatră peste piatră, scobiseră in granit episoade din minu-nele zeilor aziatici cu oclji oblici, burtă rotundă şi o sută de mâini, şi înregistraseră în arhiva de blocuri, amintiri brave, dintr’o istorie care n’a mai lăsat nici un alt document. Se iubiseră oameni acolo, în alte veacuri, se sfâşiaseră pentru toate încântătoarele deşertăciuni, amare şi aspre, care fac din viaţă o chinuire totuşi divină. Deasupra celorlalţi contemporani, poporul dispărut dovedise o superioritate subtilă şi vană. Iubise arta şi înfrumuseţase decorul cotidian, cu cea mai grandioasă aglomerare de ziduri sculptate pe care au cunoscut-o veacurile, Hcum despre oamenii şi regii aceia nu se mai ştia nimic. Inscripţiile vorbeau o limbă nedeslegată. Basoreliefurile arătau monarhi şi căpitani fără nume.-Dănţuitoarele de granit curbau unghiile ascuţite pentru amanţi de milenii putrezi. Lunecau şopârle verzi printre lespezi şi mugea un bivol tâmp, într’un bazen cu apă mucedă. Legendele îi confundau pe cei ce trăiseră şi cetatea lor, cu acele poveşti care există oriunde, despre oraşe scufundate în mijlocul lacurilor, de unde în nopţi cu lună, încep să se tânguie argintiu clopotniţe nevăzute. Oceanul vegetal înaintase şi înecase. Victorios înfăţişa triumful unui regn, biologi -ceşte inferior, asupra celui dotat cu creer şi sentiment. Şi nu era singura revanşă. Planeta e presărată de ruinele fostelor cetăţi, peste care s’a aşternut pământ şi-au înfipt rădăcini copacii, au năpădit ierburi târâtoare, s’au acăţat liane. Când ciclul unei civilizaţii e închis şi oraşul se pustieşte, un plug scrie cu fierul inscripţia funerară deasupra, o mână bătătorită de plugar aruncă sămânţa şi mormântul devine fertil. Gândeam privind de sus, creştetul posomorât al copacului din astfalt, că sub înfăţişarea resignată dospeşte poate siguranţa acestei revanşe. Şi zidurile cu toată masivitatea lor mi s’au părut deodată clătinate, ca acele împrejmuiri de cetăţi cari se surpă singure la goarna judecăţii din urmă. * Hm un prieten, care e mai mult prietenul acestui copac. Când intră în cameră, îşr svârle pălăria şi se aşează la fereastră, cu coatele rezemate de pervaz, să-i privească frunzele prăfuite. E şi dânsul venit dintr’o patrie a pădurilor: se simte aci desrădăcinaL se declasează. Iată, îşi regăseşte tovarăşul!.. Poate tăcând îşi vorbesc o limbă numai de ei înţeleaisă. Când au sfârşit, se întoarce şi-mi grăeşte şi mie, despre literatură şi artă. (Vă spuneam, că se declasează). In tot ce-mi rosteşte, se afirmă la spate prezenţa capacului din astfalt. Simte şi judecă prin el. Poate e de aceia paradoxal uneori, altă dată comun până ia banalitate. (Hdevărurile vieţii sânt când foarte paradoxale, când banale extrem). Şi tot 2 © BCU de aceia glăsueşte sentinţe de primitiv nedomesticit, pentru care tradiţia e tot atât de sigură ca instinctul. Se deosibeşte de ceilalţi confiaţi — din fauna cafenelei—fiindcă judecă arta oarecum sub specie aeternitatis. Preferă succesului antpume gloria postumă. Cum n’a scris nici n’a zugrăvit vreodată, judecă aspru scrisul şi zugrăvitul altora. Ca un matematic care recunoaşte în armonia sunetelor legea numerilor, caută în operă părticica de veşnicie viabilă, ca şi cum mulţi ar fi acei care scriu ori zugrăvesc pentru ea, nu pentru aprobarea ori epatarea ori scandalizarea contemporanilor. Rosteşte gânduri risipite. Le-am însemnat pe foi de pârtie; Le transcriu cum sânt. Iată: *. . Putinţa de a fi firesc nu e dată oricui. Trebuie să fii foarte simplu ori să fi fost • foarte complicat, pentru a redeveni simplu. Trebuie să fi suferit de asfixia culturei artificiale pentru a aspira din nou la viaţa autentică şi elementară. „Să ardem cărţile, ca să descoperim viaţa!“ a spus-o de câteva ori Gide. Şi toţi discipolii lui; francezi, nemţi sau de aci, din ţinuturile piperporeene, fac cu frenezie caz de acest îndemn. Dar pentru aceasta trebuie să fi fost asfixiat într’adevăr. de cultură, nu s’o p frunzărit din broşurile de vulgarizare şi din antologii. Există în tot curentul „nou“ cu diferitele lui porecle trecătoare dela un sezon Ia altul, ceva din epatarea provincialului, din admiraţia de gură cască pentru dandy şi lumea mare, o fanfaronadă cftină de zuluşi care-şi pun pene de struţ la clac şi merg în pielea goală cu pantop de lac, făcând în legea lor, parizianism pe o plajă africană. Animalele cavernelor îşi pierd văzul fiindcă nu se mai servesc de ocpi. Cunosc poeţi şi pictori care tot aşa şi l-au pierdut, pindcă s’au desvăţat să privescă direct viaţa. Viaţa aceasta care e împinsă de un entuziasm interior, de un fior dionisiac, de voluptatea de a simţi, de a respira, de a pipăi, de a dori, de a face eforturi. Substanţa lumei nu e inteligenţa, ci activitatea, voinţa cum o numeşte Scpopenpauer. Dar împotriva celor ce crede dânsul, acţiunea nu e suferinţă, ci fericire. Silogismul lui sună: a trăi e a acţiona, orice efort e penibil, deci viaţa e rea Dar principiul vieţii degajă bucurie, căci orice funcţiun^*în exerciţiu e sursă de plăcere. Redă-mi pe pârtie ori pe pânză această voluptate de a trăi, epiar când e voluptate dureroasă. Dar vie şi autentică. Fără exagerări şi fără căutarea cazurilor speciale. Arfa nu e patologie. Fiecare dintre noi suntem un fragment sensibil al unei pinţi eterne eternitatea e cotidiană. Dă-mi fragmentul de eternitate din cotidianul meu. Fă să descopăr ceiace era în mine şi nu presimţeam. Dar nu-mi da teorii de artă. Nu mă interesează. Sânt construcţii logice, nu viaţa. Dinamismul vieţii nu poate fi ucis de mecanismul unui concept. Arta nu e teorie, e intuiţie. Intelectualizând sentimentele le storci de seva lor creatoare. Gândirea solidipcă ceiace atinge. ‘ Viaţa e curgere, mobilitate, creştere simfonică — aşa cum atât de frumos o numeşte Tancred de Visan. Viaţa e continuă. Gândirea nu are acelaş ritm cu viaţa, nu o poate urmări în toate drumurile ei sinuoase, în toate înfundăturile, în labirintul ei complex. Gândirea contractează, comprimă, condensează. Ucide vjaţa. Arta trebuie să restabilească continuitatea vieţii, întreruptă, paralizată de abstracţiile intelectualiştilor şi a filozofilor raţionalişti. Artistul trebuie să ne facă a simţi ceiace nu ne poate face să înţelegem. Căci frumosul nu aparţine lucrurilor, nu e un fapt pzic, o realitate în afară de noi. Este o stare supetească. E proecţia obiectului asupra interiorului meu. Pot descrie o pădure: notez culori, forme, le compun şi le descompun, dar redau o pădure exterioară. Artei îi cer să mi-o facă sensibilă, să o amestece cu supetul meu prin acea comunicare panteistă care ne identipcă cu sufletul ei. Şi aci se deschide veşnica problemă a artei: expresivitatea- Truda dea face sentimentul comunicabil. Problema în care s’au izbit toate generaţiile, într’un ritm din ce în ce mai accelerat. „ * ’ Cuvântul e un aparat abstractor care fixează mişcările şi transformă . în semne viaţa conştiinţei. îndată ce pătrund în interiorul realităţii vii, expresia ori cât de rafinată şi subtilă ar fi. transformă eul dinamic în eu static, opreşte curgerea conştiinţei şi schimbă sursa fluentă a emoţiilor în bloc cristalizat, rece şi dur. Căci nu sânt cuvinte xare să exprime direct senzaţiile cele mai elementare, numai prin ele însăşi. Şi iată problema stilului. Cuvintele nu sânt numai semne intelectuale. Evoacă imagini şi au un sunet. Se adresează sensibilităţii vizuale şi auditive- Frazele nu lucrează asupra noastră numai în construcţia lor logică, ci şi ca tablouri şi simfonii. Prin scris exprim totodată intelectualul şi sensualul: stilul constă în gruparea cuvintelor aşa ca sensul lor să fie amplificat, accentuat, nuanţat şi prelungit de muzica şi plasticitatea frazei. H fi artist, înseamnă a creia această formă sensibilă. Un şef de orchestră care citeşte tăcut o partitură, nu poate afirma că aude interior sunetul fiecărui instrument; dar fiecare notă evocă în el direct sentimentul pe care l’ar provoca sunetul reprezintat prin semnul negru scris pe portativ. Simboliştii voiau să exploateze puterea muzicală a cuvintelor; arta modernistă cearcă a da exact senzaţiile directe ale contururilor, volumelor şi culorilor. Străduinţa care trece dincolo de bagatelele tuturor revistelor mai mult ori mai puţin integrale; ce au discredidat aci, în acest Bucureşti, prin parodie, adevărata dramă a creaţiei- Citesc manifestele, dar nu văd opera. La simbolişti opera preţuia mai mult decât teoriile; la actuali teoria e superioară operii. Urmăresc un manifest; admirabil joc al inteligenţei. Dar opera - ce sărăcie! Fiindcă lipseşte acel divin furor poeticus, Ie beau desordre al lui Boileau. E dezordine voită, teoretizată, îndoctrinată. Delir rece. flrta a fost redusă la combinaţii de legi impersonale, construcţii de anarhie logică şi abstractă. (Nu poţi deosebi o poezie de alta şi un tablou de altul; a schimba semnăturile e un prea uşor joc). Nu se trece dela mecanism la viaţă, la un automatism al artei. Spui: cocktail, bar, tramvai, cremă lion noir, gară, ridiche, cuţit, restaurant—iată viziunea unui oraş cosmopolit! Merţi! Este exact îngrămădirea de gunoaie, chibrituri, vată, capete de ţigări dela rădăcina copacului din asfalt. * 9 . ' Iată o reţetă: Constantinopol caic cataif hotel Tokatlian muezin Lisabona ftvenida Palace Hotel eau de Portugal Stresa Lac Majeur Regina Palace Hotel Prix reduit direction Suisse Hix-les-Bains Grand Hotel D’Hlbion Parc Tennis Garage Tel. 020 gara Montparnase Bonsoir petite Mărie Roma Eden Hotel dans Ies couloirs du Vatican sfânta fecioară Maria Boje Ţâre Krani Pigeon voie! Compania de transporturi aeriene . Sport sbor parasol pilot Hparatul Morane-Saulnier, motor Hispano 180 C. V. Hu revoir Lance l’helice Şi aşa mai departe... Se poate citi oricând într’o revistă din Bucureşti, din Zagreb, Paris, Viena, Praga ori Varşovia. Viziune simultaneistă, surrealistă, cosmopolită, sincronică, etc. etc. Dar e plăsmuită din cuvintele unei singure pagine — a şasea, de publicitate — a unui ziar parizian: simple reclame de hoteluri, fabrici de avioane, magazine de covoare orientale şi paste dentrifice. Minunat ideal de artă pentru care ţi se cere să fii gângav şi atins de paralizie generală, pe lângă ignoranţa care se epatează de vocabular exotic. E o disociare a poeziei, nu intuitivă, ci reglementată de un manifest. (In fiecare primăvară de alt manifest). Bătălia sc dă în jurul tradiţiei. E un conflict care de mai bine de o sută de ani renaşte din propria-i cenuşă. Conflictul între formă şi suflet. Scriţi cuvintele cu majuscule : Formă şi Suflet. Unii acuză literatura de odinioară că nu mai satisface Sufletul modern, alţii acuză Sufletul modern că nu se supune canoanelor Formei de odinioară. Discuţie absurdă? Nu, fiindcă materializează opoziţia între două spirite ireductibile. Dar nu cum s’ar părea, opoziţia între spiritul retrograd şi spiritul progresiv, între optimismul îndrăgostit de viitor şi pesimismul îndrăgostit de trecut, între spiritul naţional şi acel care se dă cu totul influenţelor streine. E numai discuţia între diletant şi tehnician. Spiritul modernist e diletant. R rupt cadrele, forma a devenit liberă, arta tinde spre disoluţie, adică spre propria ei negare; a deschis porţile neantului, e mărturisirea neputinţei de a creia fără materie, de a reface sinceritatea pură fără nici un artificiu. 1 „Lirismul — scrie unul dintre aceşti şefi de şcoală modernistă — este ceeace e sincer, în proces de naştere. Un efect oratoric e de o sută de ori mai puţin liric, decât parfumul unei roze în noapte. Sentimentul adânc, emoţia sinceră, ideia însăşi dacă e întovărăşită de propria ei mirare, sunt poezia. Tot restul este formulă, tot restul e literatură". Dar cu idei atât de juste şi poate indiscutabile, ce confuzie! Lirismul e o parte din artă. ftrta, după cum o indică numele, e o industrie umană. Parfumul rozei, lacul în asfinţit, sunt lirisme în stare latentă, nu poezie realizată, ftrta este o iluzie, un artificiu, o percepţie de al doilea grad. Niciodată nu va putea rivaliza cu realitatea a cărei percepţie directă poate da într'adevăr, spiritelor predestinate, impresia nobilă şi profundă, a unui cânt de privighetoare, a unui isvor în pădure, a unui crepuscul. Insă privighetoarea, isvorul, crepusculul, sunt realităţi în afară de noi — muzicantul, poetul, pictorul când mi le transpun în artă, sunt geniile creatoare care le transformă şi le umanizează. Şi iarăşi ne regăsim la conflictul dela început, între Formă şi Emoţie. Intre lirismul pur şi expresivitate. Disocierea formei din ultimii douăzeci de ani, prin ea însăşi a dus Ia saţietate. E aproape sigur că o întoarcere îndărăt va fi socotită într’o zi drept drumul cel mai nou şi mai îndrăzneţ. Se presimt unele simptome. Forma fixă a dovedit secrete nebănuite, comori îngropate, de care poeţii se îndepărtau până mai ieri cu oroare. Cazul lui Paul Valery. * Ciudată e însă situaţia literaturei şi artei faţă de marele public după acest proces de căutare a unor noui canoane. Deoparte arta s’a aristocratizat, toate revoluţiile artistice de patruzeci de ani au condus la rituri tot mai secrete şi mai rafinate. Dealtăparte arta populară coboară către spectacole care degradează sensibilitatea artistică. Plăcerile poporului: cinematograf, teatru, revistă, sport, ne întorc la panem et circenses. Moda alexandrinismului şi acea a jocurilor de circ au fost contemporane: sus o subtilitate ermetic rezervată iniţiaţilor, jos satisfacţia instinctelor primitiv estetice, amestecate cu cele mai josnice pasiuni. (La circ şi la curse, jumătate din public merge pentru pariuri, nu pentru frumuseţea spectacolului în" sine). Intre aceste două extreme, se cască abis. E un ceas primejdios acela în care artistul nu mai e iubit de popor şi plătind cu aceeaşi monedă, îl urăşte. Unitatea corpului social e distrusă- Rrtistul e paria. îşi verifică singur inutilitatea şi atunci rebel, creiază împotriva publicului, în dispreţul lui, în scandalizarea lui. * „Ce vanitate — spunea Pascal—această pictură, care provoacă admiraţie prin zugrăvirea unor lucruri al căror original nu-1 admirăm". E adevărat că două mere, trei nuci, o ceaşcă de cafea şi o cutie de chibrituri nu înfăţişează nimic sublim, în natură, pe şervetul unui colţ de masă. Dar prezenţa lor e îndestulă pentru a prileji un capodoperă. Tradusă pe pânză cu pensulă şi culori stoarse din tub, ne relevă misterul din ele, fiindcă artistul le-a adăogat un sentiment. Arta, indiferent de subiect, e pretext şi mijloc de comunicativitate între suflete. E vibraţia acelui efluviu impalpabil care se stabileşte între creator şi mine. Merele au putrezit, ceaşca e ştirbă, cutia de chibrituri e la gunoi, dar sentimentul ni s’a comunicat pentru totdeauna mie şi altora, la mii şi mii alţii, fie că a fost prin pensula lui Cezanne, Sion ori Pallady. E o îmbogăţire a sufletului uman. Un dar pe care Cezanne, Sion ori Pallady, îi fac copistului dela grefa secţiei a treia de tribunal, care n’ar fi descoperit astfel poezia din cele mai comune elemente cotidiane, şi al cărui suflet se deschide deodată unei simfonii adânci, grave şi până atunci nebănuite. Arta trebue să ne ajute a ne revela nouă înşine. Trăim o epocă stranie, în care poetul nu poate ridica ocljii fără a se lovi de ceiace se numeşte progresul ştiinţific. Cotidianul industrial îl copleşeşte. Autobuz, tramvai, ascensor; sub paşi şine, pe cer cabluri de sârmă, iar pământul scormonit în adâncuri: aruncat în această frenezie efervescentă, evident că nu poate rămâne insensibil pulsaţiilor de motoare, haosului urban, urletelor de trompă, sirene, clacksoane; împestriţelei de culori, vitezei enervante, spasmului de contururi mişcătoare. Există evident un pitoresc, sursă proaspătă şi nesăcătuită de inspiraţie. De ce însă acest delir al poeziei de autobuz, această adorare stupidă a telegrafului pentru că e telegraf şi această idolatrie a electricităţii ? Râdem de cafrul care se închină fulgerilor. Cunosc poeţi care se închină T. F. F. . Sensul modern al vieţii ? Dar mai întâi să descoperim sensul vieţii pur şi simplu. Fiecare epocă a fost modernă, dar poeţii nu s’au exaltat ca barbarii numai la înfăţişările superficiale şi exterioare. Ce-am spune de un poet care ar fi cântat cel dintâi tren cu aburi, telescopul, bicicleta ori ceasornicul Roscopf patent? . Sub aspectele superficiale există un fond stabil şi profund, pe care nu-1 schimbă de cât inapreciabil primenelele decorului şi ni-i lasă întregi şi accensibili tutulor, pe Homer Ronsard, pe Sljakespeare. Sufletul omenesc este cu o foarte slabă nuanţă acelaş, pe ţărmul Tibrului latin ca şi în sleepingcarul unui expres, rapid şi luxos, cântat de Morand ori Cocteau. Nu există răsturnare în artă, ci numai oscilaţiile unui pendul în căutarea sincerităţii lăuntrice acordate cu mediul exterior. Forma, expresivitatea, îşi caută ritmul timpului şi ritmul acesta are mişcări de pendul, fiindcă fiecare înaintare conţine în ea mişcarea de întoarcere. Curentele în artă au fost întotdeauna o reacţie împotriva unei forme stabilite; dar reacţia împotriva aceste forme noui când şi-a stabilit canoanele e iarăşi întoarcerea la forma de expresivitate de eri uzurpată. Cu o îmbogăţire de experienţă în plus, fără îndoială. Romantismul a fost elcovenţă, oratorie, răsvrătire împotriva cartesianismului rimat de Boileau, fiindcă Arta lui poetică nu era decât Discursul asupra metodei, versificat; pe urmă parnasienii au înfăţişat reacţia împotriva romantismului, adică întoarcerea la raţionalism; simbolismul e din nou reacţia în contra aceluiaşi raţionalism, adică iarăşi întoarcerea la romantism, cu adaos de lirism, sugestie şi inferioritate. Iar curentele de astăzi înfăţişează ultimele reacţii împotriva moştenirei simboliste. Orice curent nou cu reţetă nouă, îşi caută filiaţie într’o tradiţie veche. De fapt totul a mai fost. Toţi contemporanii trăesc într’o temperatură morală, cum o numeşte Taine. O direcţie într’o ramură se verifică în celelalte; orice manifestaţie e în corelaţie cu celelalte achiziţii ale epocii. Simbolismul francez coincide cu interpretarea metafizică a lui Bergson, cu metoda inducţiei a lui Poincare, cu teoriile lui Houssay în ştiinţele rjaturale. Există o influenţă reciprocă, cl)iar când se manifestă prin reacţie, căci şi reacţia e o influenţă. Cearcă să explicăm astfel fizionomia epocei,. cu toate aspectele ei contradictorii. Confuzia artei de după războiu e confuzia noastră morală, căutarea de noi înşine, dibuirea într’un labirint unde toate luminile de eri s’au stins. Insă ce e valabil pentru generaţia deasupra căreia apasă şapte tradiţii de la Villon până astăzi, să fie valabil oare tot în aceiaş măsură şi pentru poetul, futuristo-constructivist, fiul lui nenea Taclje arhivarul ori al lui Badea Ion, din cătunul Valea cu râpi? Te-a obosit atmosfera natală, şi cauţi originalitatea, unde? — la contimporanii de peste graniţă, cu care te simţi în aceiaşi temperatură morală. Observă însă, că până să împământeneşti tu,, aci, formula lor; ei au schimbat-o Ia dânşii acasă. Din exces de modernism eşti cu un anotimp în urmă. Temperatură morală, nu înseamnă să te pui tu în pat când Cocteau are febră. ic • Acest copac din asfalt, e chinuit, strâmb, lipsit de simplitate, stă fals aci — agonia lui n’are patetism, provoacă milă lipsită de generozitate, ca pentru cerşitorul bubos; arunci banul dar întorci capul să nu vezi pustulele. INtu era făcut pentru aceasta. Pentru ziduri, asfalt, coji, fum şi praf de măturoaie. S’a adaptat cum a putut. Pierzându-şi caracterul vegetal, splendoarea nativă. E impersonal, e tot ce vrei: mineral, fier, tinicljea — e cljiar şi copac, după ploaiea care înviorează frunzele şi i-le freamătă nostalgic, reminiscenţă din altă viaţă, instinct inutil transmis din germenele seminţei. Hi observat că unii înfloresc? Floarea e semânţa viitoare, „generaţia lui de mâine“ — cum s’ar rosti la un banchet de inaugurare de şcoală. La ce folos înfloreşte, pentru seminţi căzute în asfalt, măturate cu gunoiul? Generozitate a principiului vital, risipită steril. Compară-I cu poetul cutare, cu pictorul cutare. Interpretează prin el, epera lor, deci sufletul lor. Născuţi pentru altceva şi captivi aci; strâmbaţi, alteraţi, chirciţi, falsificaţi. Vezi că nu e nici un motiv de indignare, de nedumerire, de alarmă. Pădurea e dincolo. Peste barieră. Firească, întreagă, vie, împrospătată în fiecare anotimp, deci nouă în pecare anotimp, ca viaţa. Nu judeca pădurea după acest copac spasmodic de aci. Şi nici nu fi măcar cu dânsul crud. Este şi el, un strâmb erou de dramă biologică. Unii vor spune de dramă morală. Dar aceasta este prea trist grotească poveste. Cit: Tancred de Visan, Gourmont, R. de Souza, fllbert MockeI. Am văzut fapte multe şi grele spurcând lumina şi vântul, datini neînţelese şi jocuri de foc prin cetate. Goi, în lacuri verzi ca rugina de-araraă, am văzut oameni sărutând lebede argintate. Am văzut cu spaimă în faţa porţii dansatoare săltându-şi zăpezile pentru voievozi cu ungţjii mari — şi-am văzut preoţi în inuri îmbătându-şi cerşitorii cu vinul cu care-au fost spălaţi morţii. Am văzut femei arzându-şi sămânţa în flăcări, rostul lor asvârlit între două eternităţi ca o batjocură, sânii lor fructe coapte fără de lapte, răsuflarea lor omorând albine şi ierburi. Am văzut oaspeţi străvezii pe ţărmul sângelui : copii cari vor să se nască şi nu sunt primiţi, (dacă ţi-astupi urechile auzi prin sfere amara lor sete, murmurul surd la ferestrele lumii şi cântecul lor de uşurare când găsesc intrare- în pomi, în câni şi în paseri). Am auzit cuvinte multe şi grele spurcând lumina şi vântul. 8 © BCU Cluj h\), fii ai cetăţilor, voi credeţi că nimenea niciodată n’a văzut soarele şi că lumina curată e numai poveste. Întrebările voastre tulbură adâncimile, cu pietre răniţi ocljii fără răspuns ai fântânilor şi din tăcerile lor nu ghiciţi sfârşitul fără de veste. R\), fii ai cetăţilor, în orişice faptă voi tăgăduiţi pământului obârşia cerească. îngerii sosiţi cu prescuri nu i-aţi ospătat, aripile lor de praf nu le-aţi şters, ci i-aţi certat — din sânge smulgându-le penele, şi împodobiţi cu ele jucaţi, jucaţi în preajma galbenă a viţeilor blestemaţi. Şapte zile nu vor trece, şapte zile nu vor trece. Vai mie că trebuie s’aştept. Mi s’or cufunda în mare turmele de oi şi cărbunii de vatră. Mi-aud cânii din fundul de mare cum latră. Vai mie Doamne că trebuie să tac când mă despoi. Femeea mea se va face stâlp de sare privind înapoi. , A. E. H O U S M A N DIN ENGLEZEŞTE DE DRAGOŞ PROTOPOPESCU FIUL DULGHERULUI „ChRUŢH şi-a oprit călăul Tovarăşi dragi aci ne-om despărţi; Trăiţi nainte voi, eu oi muri Rămâneţi voi cu bine, eu —cu răul. ,,La tata acasă de-aş fi stat — Pe veci acelaş ucenic— Cu tesla-ar fi făcut de mic Din mine cel mai bun băiat. „Rş da acuma la rindea Spânzurătoarea altui ins, Nu să mă legăn pe a mea Pentru că răul l-am învins. Hcum m’atârnă iată, mut, Sub mine lumea ca să treacă, Cu pumni şi-ocări să mă petreacă — Din rău mai rău s’ar fi putut? De-un lemn eu spânzur în unire Cu doi flăcăi care-au furat, O soarta ne-a împreunat Deşi în unu-a fost iubire. io Tovarăşi, ori şi ce aţi face Cătăţi-vă de drum, priviţi La mine dar mă ocoliţi Şi lumea o lăsaţi în pace. Fugiţi de gândul nătărău Muriţi în cl)ip mai omenesc Cu bine deci, eu mă sfârşesc Şi o sfârşesc, vedeţi, cam rău... FLOAREA PĂCATULUI TrECEHM cu gândul plin de^mine Prelung pe căi sufla ’noptarea Şi spulbera pe măguri floarea Păcatelor Ijaine. Pe cei ce şi-au făcut de-a bună I ’ngroapă lumea la răspânte. Hcolo-un fel de mătrăgună Văzduhul prinde să’l descânte. Hm smuls-o noaptea, fără pic De soare’n ea, în zori albastră Era şi se ’nfigea voinic La pieptu-mi ca într’o fereastră: O floare bună ca un semn Şi ca un leac sosind în mine Dintr’un păcat cu vect)i îndemn Din cine ştie cine. Ţărână moartă ospitalieră Cu mine bună într’atât, Cum să-ţi întorc un dar decât Păstrându-ţi floarea la butonieră? FEMEIA DE CIOCOLATĂ DE GIB. I. MIHĂESCU - SFÂRŞIT - _ ' Un ţipăt lung, sfâşietor de fierăsttoaicâ, îl primi cu veselă surpriză, ca pe un prieten nemaivăzut de vreme multă. Negrişor îl ascultă cu adâncă luare aminte şi i se păru că stridenţa aceasta melalică se descompune dinlr’o înfinilate de sunete orbitor de strălucitoare, ca un tăciune lovit în jocuri de scântei. — Mă crezi domnişoară Eleonora, că dacă mai trăia el, nu mai trăiam eu... Negrişor sări ca ars dela fereastră. Cine vorbise? El privi speriat la cei doi, dar aceia cuvântau duşi în lumea povestirilor lor. Ei nu mai existau aici, căci ocţtii lor deveniseră extraordinar de mari şi ei se concentraseră în întregime în ocţ)ii aceia. Ei se dăduseră atât de mult unul ascultărei celuilalt, că par’că erau înlănţuiţi în cea mai impudică îmbrăţişare, iar Negrişor întoarse capul scârbit... - Spune drept Negrişor, te-ai fi aruncat? Cine, cine îi şoptea necontenit aceiaşi grozăvie? Negrişor văzu dinainte-i pe-un alt Negrişor stând în spaţiu, picior peste picior deasupra prâpastiei şi întiebându-1 calm: — Spune drept Negrişor, te-ai fi aruncat? Apoi Negrişorul visiune, păstrându-şi poziţia comodă se lăsă jos spre fundul abisului şi dispăru în urletul maşinei care încetă pentru un moment zarva ce făcea, ca să se audă căderea câtorva lemne aruncate în grămadă, răsunând sonor par’că măciuci de cioban, sfărâmându-se de pavaj. • 12 © BCU Cluj Iată căscătura zidurilor, crescute par’că din asfalt, desluşindu-se sub el; iată în spate strigoiul înviat, trăind; iată rânjetul învârtitor al ferestroaicei chemându-1! Oare ea l a crezut atuncia? Oare zâmbeşte acuma?.. Doamne, dar el nu va mai îndrăzni să se lase nici până la distanta aceia de câţiva milimetri de cădere!.. Aşa de repede s’au potrivit toate, aşa de repede... Numai ameţeala... ă da ameţeala... Dar unde-i şi ameţeala acela?.. Totuşi numai aceia poate fi singura scăpare., el se va aşeza până la o unghie departe de vârtejul gravitatei şi pe urmă va fi treaba ametelei! ...El încearcă să-şi alunece mai mult ceva, jumătatea superioară a trupului în afară, ca atunci, când curajul lui neaşteptat îl uluia pe el însuşi- Dar acum văzu cu descurajare că-şi freacă degeaba pântecul de privaz: poate cine ştie, s’a oprit mai sus câţiva milimetri sau poate chiar cu un centimetru întreg. De geaba se înşeală, degeaba îşi socoteşte cumpăneala ca pe răbojul ţifrat al unui cântar de precupet- Zadarnic, zadarnic! E atât de departe de prăbuşire! Şi de ameţeală nici vorbă! Şi ei râd cu atâta poftă în urma lui! Au priceput poate neljotărârea! ....şi dacă râd? — Ea ar trebui să-şi încljipue că acel care are drept să râdă e el, Negrişor; doar a ştiut s’o păcălească......... ...Şi-o aminteşte limpede, când îi asculta discursul macabru: îl privea lung, neîncrezător, apoi numai decât ochii i s'au înveselit şi întreaga ei înfăţişare părea a cuiva ce încearcă să-şi dea aere serioase ascultând pe un copil. O, ea n’a crezut nimic! Şi acum ei râd. Şi ea-1 vede deasupra abisului şi nu-1 strigă. O, sufletul ei e cu mult mai negru decât corpul: ce minune de culoare trebue să aibă sufletul acela, ce reflexe de întunerec, ce jocuri de unde din Stgx... aşa ca în ochii grei... ...sau poate aşi uitat? O asta da., asta desigur! Ei râd cu totul de altceva acum şi el.. Doamne, Doamne, ce-i mai trece prin cap!.. Ea a uitat complect toate fantasmagoriile lui sinistre; iar acum văzându-1 la fereastră, îl crede că-şi face obiceiul. Ea a uitat, a uitat! Cine ştie dece râd ei acum cu atâta veselie? ----a uitat pentru că a luat totul drept glumă, sau pentru că acum e nepăsătoare, dacă el îşi va sparge capul de trotoar sau nu? — Nepăsătoare, o femee care era gata să se dea? Asta nu. Cu siguranţă nu! Cu si-gu-ran-ţă... Şi dacă râd atâta de sgomotos? Şi dacă figurile li sunt întoarse spre el, cum le şi simte după râs. Pentru că aşteaptă ca el să se prăvale? Nu desigur, ei aşteaptă numai primul gest al lui; şi îndată amândoi îl vor apuca de picioare. Asta este; ea vrea numai să vadă, primul avânt la dânsul, hotărârea, adevărul. Modreanu are desigur consemnul; la prima svâcnitură, Modreanu îl va şi apuca, îl va reţine vietei şi-l va reţine Leonorei.. iar lui însuşi îşi va iscăli exilul, căci această unică svâcnîre ar fi unica dovadă... . Curajul celui dintâi avânt .. Dar unde-i acela? Unde-i... căci dacă Modreanu se repede cu o secundă mai târziu, cu un sfert de secundă, cu o cât de mică infinitate de timp... Modreanu e prea pervers pentru a nu.... Tiptil, Negrişor aruncă ochii înapoi spre dânşii... Ii credea înlănţuiţi, pierduţi în convorbirea lor, dar îi surprinde urmărindu-1 în mişcările lui. Leonora cu figura contractată şi fixă, cu ochii luminoşi — totuşi par’că stăpânind brusc o mişcare a gurei, căci buzele încă îi tremură, deşi sunt strânse exagerat. Modreanu îl priveşte încruntat şi vrăşmaş. Iar mâna i-a rămas suspendată în aer, cu degetele răşchirate în dreptul frunţei, ca acel care vrea să arate convorbitorului că în juru-le se află un nebun. Negrişor îi surprinde astfel şi ochii lui varsă mânii- Şi ceilalţi nu-i suferă ochii şi-i pleacă pe-ai lor în jos. Şi Modreanu lasă să i cadă moale, mâna învinsă- A înţăles acum! Pentru ei: el e nebunul! Săritul din minţi. Tot ce-a făcut, şi tot ce-a spus până acum e sdruncinul unui creer bolnav. Bine, fie! E nebunul! Dar nebunul din esenţa cea rară! Neînţălesul pentru puterea înţălegerei unui Modreanu! Dar pe care Leonora îl va înţălege acum; îndată şi cumplit se va cutremura în faţa marei revelaţiuni. Celălalt nici odată, nici odată, nu va îndrăzni să facă marea nebunie! Sărmanul Modreanu, câtă nestăpânită ură în ochii lui! Cum îl înţălege Negrişor! Cum se înţălege pe el însuşi — înţelegându-1. Cum se vede la rându-i privindu-1 la fel de duşmănos. Cum se vede primind cu bucurie condensată în lacrămi vestea morţii lui! Cum îl vede, repezindu-se la fereastră şi ascultând înfiorat, tresărind în lacrimi de bucurie, la auzul bufnetului sec, ca un lemn svârlit în grămadă de mecanicul ferestroaicei! Iar domnişoara Leonora ştergându-i lacrămile. aşa cum prietenii i-au lăudat lacrămile lui atunci... Sărmanul Modreanu, cum l-a privit, când a pătruns încoace, ce privire ascuţită 13 © BCU Cluj n’a înfipt în sufletele lor! Cu ce ochi de groază n’a învăluit şoldurile şi sânii Leonorei, abia ascunse de unica ei pudoare, capotul cu inscripţii.. Negrişor îl priveşte cu sinceră compătimire; cu nemărginită iertare pe femeia de ciocolată. Cum ? flsta a fost singura dorinţă a vieţei lui ? Cum, el n’a putut să fie agitat de alte visuri, de alte idealuri? Negrişor îşi deapănă în minte toată viaţa. Şi nu vede decât femei de diferite culori şi mărimi, înşirate pe-o aţă, ca nişte păpuşi de zahăr. încolo pustiu! Şi totul se îneacă în fumul greu al unui laborator de cofetărie. In ceaţa tot mai groasă i se pare că forfotesc turci murdari, cu picioarele desculţe, noduroase, nespălaţi de săptămâni, triviali, frământând coca dulciurilor greţoase. Cin dispreţ nemărginit i se desemnează pe buze; atâta nehotărâre, atâtea laşităţi, atâta sbucium să treci pragul halviţăriei acesteia, să ieşi afară în aerul liber, curat! Ei ţin ocţjii plecaţi şi nu îndrăznesc să-i ridice la dânsul. Negrişor îşi ia rămas bun dela ea, odihnindu-şi puţin ochii, înainte de plecarea în negura definitivă, în nuanţa închisă a pielei catifelate. Ce isvor de noapte, în pielea asta, care desigur radiază amurgul începător ce-i înconjoară, radiază noaptea ce va să vie, radiază noaptea eternă în care va intra el, nesăturatul... O sărută în gând pe pleoapele lăsate şi pe puntul acela de sbucium din gât. Se mai opreşte puţin şi asupra lui Modreanu. El stă cu ochii încă plecaţi ca un vinovat. Ii vine să-l mângâe şi să-l îmbărbăteze. Se poate găsi vre-o vină copilului care vrea să mănânce singur dulciul preferat?. Pe când acolo în fund este duritatea trotoarului; pârâitul aspru de oase, deşteptarea din beţia asta de zahăr topit. E -viaţa, adevărată viaţa de o clipă, dar adevărată., căci însângerat el va trăi în ochii ei, poate numai o singură clipă, dar va trăi, o va poseda o clipă, îi va poseda sufletul care pentru celălalt va rămâne o taină în turnul de ciocolată. O va poseda el, însângeratul. O va avea întreagă, până’n ultima moleculă răvăşită-O clipă, clipa pârâitului oaselor: sinteza tuturor plăcerilor. Ochii lui au pornit acum înainte în fundul prăpăstiei. Căruţa ferestroaicei aşteaptă, s’a potolit- Ceilalţi doi aşteaptă tăcuţi, potoliţi. Inima ei trebue să ticăe... un milimetru, doi... Ce tăcere, tot oraşul tace şi aşteaptă,.. încă un milimetru., şi încă unul... cerul par’căs'a lăsat în jos, jos de tot-., ce frumos, ce dumnezeesc moment... cum i se umplu nările de viaţă, cum i se umple sufletul de viaţă, ca de instinct sexual... acolo, în fund ea... încă un milimetru-, a... acum acul balanţei este la mijloc... îşi lasă mâinile şi capul în jos... nici o mişcare... ce beţie... par’că i se urcă sângele la cap... sau nu, cade— sau nu— e alcool - e beat... ameţeala... clipa...... Momentele acelea îi vin în minte lui Negrişor cu spaimă şi admiraţie. R isbutit să trăiască într’adevăr, ceia ce obişnuia să trăiască atât de des in închipuire. R alunecat peste privaz şi deodată s’a oprit. Şi nu cu un milimetru, doi, sau mai mulţi, dincolo de puntul de cumpănă al corpului. Dinpotrivă: cu un decimetru, doi sau mai mulţi. Privazul îi apăsa şi-i zdrobea genunchii cu toate că privazul era dedesupt; mijlocul se rupsese şi capul şi trupul, cu braţele moi atârnau în jos ca la un Crist despironit. Precis nu-şi aduce nici el aminte, cum a fost; căci era complect stăpânit de ameţeală şi urechile îi vâjîiau. Totuşi a simţit când a fost brusc oprit din cădere şi atunci s’a deşteptat. Cin picior i-era strâns într’un nod ţeapăn, iar de celălalt trăgea ţeapăn cineva. Când s’a pomenit înapoi, înăuntru, după ce camera s’a învârtit în juru-i de patru ori într’o parte şi de trei ori în cealaltă parte, s’a desmeticit deabînelea. Glesna dreaptă i-era sugrumata de firetul draperiei roşu şi gros, cât o frânghie- Nodul era făcut meşteşugit ca pentru unul care vrea să se spânzure; cum se întinde puţin firetul, cum se strângea laţul. De celălalt picior îl trăseseră voiniceşte Modreanu şi Leonora, care se tăvăleau de râs în jurul lui. Legat încă de picior ca un întemniţat de ghiulea, Negrişor îi privea crunt. S’ar fi aşteptat la ceva mai mult din partea lor: cel puţin respectul cuvenit unui om care înfruntase moartea. Dar Modreanu se prăpădea de râs; Negrişor îl înţălese: el vrea să bagatelizeze un gest atât de mare, pe care n’ar fi fost niciodată în stare să-t facă şi cu care vai! cine ştie dacă şi el, Negrişor se va mai întâlni. Leonora, râdea şi ea desigur; dar mai mult asmuţită de râsul lui Modreanu. Ochii ci lăcrămoşi râdeau chiar mai mult decât elipsa perfectă şi nestatornică a celor două şiraguri de dinţi: dar în profunzimea pupilelor, Negrişor ceti o spaimă mută, care-1 încântă peste seamăn. Hbia acum văzu şi pieptul bombat cum i se sbătea fricos, şi-i fu teamă ca’n sbaterea aceasta 14 © BCU să nu rupă minunata piele catifelată. Sânii pe care-i sărutase cu două ceasuri mai in-nainte! Sbuciumul acesta l-au fi făcut să sară în sus de bucurie, să sărute pe Modreanu care-1 legase de-un picior şi-l apucase de celălalt, să sărute pe Leonora care, în fundul pupilelor ei, i se da însfârşit mută de spaimă, mută de admiraţie în faţa forţei de necrezut. Insă solemnitatea mementului trebuia restabilită. Negrişor începu să privească prin cameră, clipicind din ochi şi eşi, fără a emite decât sunete guturale, şovăind şi împleticindu-se ca un om beat. In urma lui răsună până departe pe scară râsul nemaipomenit de vesel al lui Mo-dreanu. Negrişor coborî repede treptele, fugind de el ca de o fantomă. Râse totuşi în gând, amintindu-şi nodul firetului, pe care Modreanu, crezând că-1 leagă în jurul piciorului lui Negrişor şi-l legase în jurul propriului său gât. — El nu e făcut să înţăleagă toate acestea, cu toată inteligenţa lui de suprafaţă! Când talpa se lăsă de pe ultima treaptă pe asfaltul dur pe care trebuia să se afle sdrobit, Negrişor se cutremură: — De ce m’au lăsat ei să cobor singur, fără să le fie teamă că mă arunc peste rampa scărei? Cineva îl strigă: Modreanu. Cei doi apăruseră în cadrul ferestrei şi-l urmăreau cu hohotele lor, prin vagile cercuri tremurătoare de lumină din jurul felinarelor, care se aprindeau. Negrişor nu întoarse capul. Căci ochii i-erau furaţi de scheletul ferestroaicei, părăsit în negura care se lăsa pale, pale, ca întunecate duhuri de păsări. Era o biată căruţă ca ori care altele, cârpită şi hodorogită. Ceva jalnic care se desprindea din mogâl-deaţa ei. După cum jalnic îşi muta acum picioarele Negrişor spre casa îndepărtată. Căci se lămurise: Nemernicul o va convinge că eu am simţit. Sau chiar cine ştie, că am descoperit şi nodul firetului în jurul piciorului, când am întors capul. O... Modreanu. Negrişor a primit cu ură şi desgust anunţul de nuntă — şi nu s’a dus. Cei doi au pornit apoi într’o scurtă călătorie, dar nici la înnapoierea lor nu s’a grăbit să-i vadă. Leonora l’a chemat de mai multe ori cu bileţelele ei colorate, tăiate de liniile bizare ale scrisului lungueţ. El Ie-a cetit cu ură, dar nici odată n’a răspuns. Căci în toate era politeţă şi banalitate. Şi glumă. Numai glumă. Dar nici cea mai mică aluzie la grozava îndrăsneală, la strivitoarea ei înfrângere. Modreanu deci isbândise. Caraghioslâcul Iui a fost mai tare. Şi-a îmbibat cu această stupidă clownerie tragicul momentului aceluia, pe care numai el, Negrişor, singur pe lumea asta, îl revede atât de frumos, atât de înalt, atât de uimitor! Şi lacrămi după lacrămi izvorăsc din negrul ochilor mari- Dar veninul teribilului nenoroc, a crescut pe încetul atât de mare, că în ultima vreme se simte neputincios să-l mai strângă în suflet. Rtât de aproape îi vine necurmat în minte, penultimul minut şi ultimul, alunecarea, visiunea aceia clară, bunătatea, extasul, ameţeala; că i se pare o mână grosolană de hoţ aceia care s’a întins, să-i răpească frumuseţea temutei fapte şi să lase în locu-i meschinăria unei isprăvi de circ. Căci Doamne, aici sta grozăvia: un lucru atât de preţios, pierdut, furat, se va mai găsi el cândva?... vreodată?... Şi gândului acestuia care-1 sfâşia, Negrişor nu mai fu în stare să-i reziste. Porni la Leonora. Ea va trebui să plătească pentru celălalt; ea va trebui să înţăleagă adevărul. Va trebui! Dar cum, cum va pătrunde adevărul în capul mic de ciocolată ? - In lipsa bărbatului eî, plecat într’una din călătoriile ocupaţiunei lui rătăcitoare, Leonora l’a primit cu mare avânt de bucurie, l-a mustrat amarnic pentru surghiunul lui prostesc şi l-a mustrat şi mai amarnic pentru spaima ce a făcut-o să tragă. — Spune drept, aşa e că ai glumit? Creerii lui Negrişor au început să fiarbă. — Hşa e că ai văzut firetul în jurul gesnei?... Or cum tot e o îndrăsneală... o grozavă îndrăsneală!.. — Ral)!- Negrişor a scos un răget de fiară rănită. Şi n’a putut să bolborosească decât două silabe de troglodit. Ea l-a privit zâmbind şi l-a mângâiat cu blândeţe pe păr. — Te cred! i-a spus. , 15 © BCU Cluj — Nu-i adevăraţi a strigat el atunci din nou, lovind cu pumnul în masă... Nu crezi nimic... Şi lăcrimile obidei şi desnădejdei au dat iarăşi busna, acoperind de bunătatea obişnuită, mânia subită şi nefirească a ochilor. ■— Eu nu vreau mila nimănui,... eu vreau adevărul! Femeia de ciocolată a isbucnit atunci iarăşi in râsul ei nestăpânit, atât de nestăpânit că de data asta pale de întunerec şi lumină s’au gonit brusc pe tonul de-un contrast aşa de demonic cu strania bucurie. Negrişor simţea cum imensul edificiu se clatină; aştepta să-şi recapete cumpănirea pentru a sări din locu-i, a sparge uşa, a năvăli afară, a sări treptele câte şase,.... Dar statuia de ciocolată încă sguduită de râsul fără răgaz, îl înlănţui cu braţele pe după gât şi i se strecură cu mişcări de şarpe pe genunchi-— Rltă dată să nu mai faci glume copilăreşti!.. S’ar putea întâmpla să se întoarcă în serios. Şi înainte ca să clipească, buzele ei se strânseră într’ale lui, ca dcuă puişoare de întraripata lor mamă; iar ochii îi fugiră departe. ----La celălalt desigur, gândi Negrişor— şi o înălţă cu lăcomie la pieptu-i şi muşcă lacom dintr’ânsa, ca un copil dintr’un dar de ciocolată- © BCU IN NOAPTE DE V. CIOCÂLTEU Cu sânii veştezi lângă cruce îşi lasă prada necrofilul, In trup miros din trupu’i duce, Scufundă ’n candelă fitilul ' Iubita’şi lasă lângă cruce Şi piere ’n noapte necrofilul. Ch un burete ne absoarbe tmmaL. In casele de bulgări mulţi încap; Cădea-va pururi pe oraşe bruma Dar tot vulcanul vieţei de acuma Va zace’n gropi cu fyârci în loc de cap. Ţărână, tu, cu firele de praf Inprăştiate din belşug în aer, Din ziduri cazi desprinsă de zugraf Te-aşezi grămezi pe cărţile în vraf, Dar viaţa ’n vânt te spulberă din caer, Tu, firul ei nu poţi să’l întrerupi: Vânjos şi-a ’nfipt în tine rădăcina Şi’n grunjuri ct)iar de-ar fi să te surupi Izvoarele tu n’o să i le-astupi, . Vor curge’n veci ca apa şi lumina. Hcelaş,soare ’şi va plimba pe cer Topitu’i disc aprins, aceiaşi lună, Cu ocfiii mici de stele care pier In nopţile’i de vegfye şi mister Pe cort de azur un talger o să pună, 17 © BCU Cluj Aceiaşi munţi în zare’şi vor propti Semeţi, grămada lor de roci şi peşteri, Aceleaşi fălci din colţi vor clămpăni, Ci numai noi sub lespezi vom dormi Având tovarăşi vii doar viermii meşteri. * * * Pământul zboară ’n întunerec Şi sforăe prin mii de guri, Pe drumu’i fără cotituri îşi toarce visul lui cljimeric Necunoscut în întuneric. Electric, ori cu lumânări Oraşele clipesc din geamuri Şi licurici se-anină ’n ramuri, Luceşte fosfor pe cărări In licăriri de lumânări. Cu fâlfâiri de aripi moarte Fug liliecii ’nspăimântaţi, Iar chiparoşii stau plecaţi, Se 'nclină crucile ’ntr’o parte Cu braţe putrede şi moarte. Din copca zidului de piatră Greoae lespezi se desprind, Scheletele ’n sicriu se’ntind îşi lasă cărnurile ’n vatră Şi ies din casele de piatră Şi roagă noaptea ce se duce S aducă ziua în mormânt, Cu tivgi pătate de pământ Se-aşează triste lângă cruce Şi albe ’n noaptea ce se duce... C R O N IC I IDEI, OAMENI & FAPTE A. E. HOUSMAN De fllfred Edward Housman (n. 1859) Voltaire ar fi spus ca despre Sbakespeare, că e un barbar beat. Cine ar gbici într’adevăr într’ânsul pe «savantul desăvârşit» profesor de Literatura latină ia University College din Londra? Prin poesiile sale, care abia dacă trec dincolo de patru strofe, un ciocan pare că loveşte într’una într’o nicovală de lemn. De multe ori lemnul a servit unei spânzurători şi ceiace loveşte în el e un mort care se bălăbăneşte. Moartea într’adevăr, prin spânzurătoare sau sinucidere, moartea prin accident e leitmotivul unei poesii aproape monomane. Rm zice, traducând în valori româneşti, un fel de lirism bacovian, de o melancolie însă omeneşte sănătoasă şi potenţat cu vigoarea animală—Ia nu ştiu a câtea putere—a lui Rrgbezi 1... In ultima decadă a veacului trecut, şcoala estetă a lui Walter Pater şi Wilde cu W. B Yeast, flrtbur Sgmons, Lîonel Jobson, Russell. Davidson dela Rbgmers’ Club se căsnea spre o formă nouă. Mai ales spre un nou om. El apărea pentru moment în persoana vreunui Irlandez ca Stepben Phillips, de o faimă caducă sau în gloria înceată a sub lunarului Yeast. Estetismul cel nou trebuia însă, pe lângă un suflet anti-victorian, duşman de moarte al convenţionalului şi prosaismului moral să-şi arate făptura pământeană, un trup făcut din altceva decât ocbii în vid şi extazul unui bine cunoscut punt ventral. • R sărit atunci, departe de Irlandezii bârfei, din glia districtului care îi poartă numele : Shropshire Lad (Flăcăul din Sbropsbire)—1869, un volumel de vreo 100 de poesioare, cât un calendar de buzunar cu flăcăiandri şi surate, ibovnice, recruţi şi dezertori, şi cu o spuză de nume proprii de care poetul făcea caz ca şi bardul din edele eroice de altădată şi care nu erau de astădată decât. Bredon, Ludlow, Severn. Sbrewsbury, Rose Harland. Fred, Wrekin, Wenlock Edge, Teme, Chin, Maurice, Terence, nume de cătune, râuri şi ţărani. Yenea vorba în ele câteodată şi de Isus dar ca şi iniţialele ideei, iniţiala sfântă cobora şi devenea litera de rând a vreunui biet ucenic din sat fiu de tezlar, aşa precum Cain şi flbel deveneau din nou plugari. In scbimb moartea grămădea nori de apocalips peste frumosul district din marginea ţărei Galilor şi tragedia vieţei plutea pe aripa frântă a baladei scandinave. Focuri care au încins dealuri pe malul Severn-ului, tineri de ţară care se despart, tineri care îşi împlântă cuţitul unu ’ntr’altul, ciobani care dela turma păzită ’n clar de lună se clatină acuma în ştreang, un înecat, o mireasă care se duce la biserică singură «în sunetul unui singur clopot cu bocet şi fără să-şi aştepte mirele» strigoi ce-şi caută odibnă, sau simpli voinici «omorându-şi din prag trădătorul oaspe, sufletul ce n’ar fi trebuit să nască», toată drama câmpenească trăia într’unvers adânc şi câmpătat, liber, scurt şi cald ca o respirare din rărunchi. Barbar, poetul adulmecă sânge şi obsedat de un pumnal şi un piept vânjos, ca în ball-ul unei căpetenii de hoarde pirate, lira lui susură o apologie a crimei. Era desigur sufletul primar dintr’un astfel de lirism condensat, ceiace căutau fără să găsească esteţii dela Rbgmers’ Club. flşa se face că 1896. anul Flăcăului din Shropshire e, mai mult decât al lor, anul de naştere al poesiei engleze de azi. N’a fost liric englez modern care să-şi fi înrâurit mai mult contemporanii O sută de cântece, ca un mănunchi de sulcină, a fost de ajuns să umple un salon întreg şi până azi mireasma lui stărue la trupeşi poeţi, nu alţii decât: W. Davies, John Dvinkwatir, Edward Sbanks, Freeman. Bullen... Caracteristic pentru această vigoare e că dela 1896 poetul n’a mai dat nimic. Fratele lui Laurence Housman autorul misterului Belhleem şi al autoarei Iui Werewolf, Miss Clemence Housman, a lăsat gloria literară mai ales pe seama celui dintâi şi cu nesincbisirea unui bard popular, n’a vrut să ştie că un vers scăpat parecă din greşeală se multiplică în urmă-i. . Hcum trei ani a mai dat, e drept, din acelaş 19 © BCU pirit de distracţie un volumior la fel, pe care îl vrea cel din urmă: Last Poems (Grant Richards, 1923). Flăcăii revin în mintea vârstnicului profesor universitar şi, printre câteva poesii de război, aceeaşi moarte care sună din clopotniţă, condamnatului ce va vedea ora 8 şi nu ora 9, sau fiului netrebnic sau dezertorului, înveselită cu vreun epitalam pentru logodna cu pământul sau o oprire la poarta Iadului. Această simfonie în negru ne aduce aminte de Hardy. Melancolic, Housman nu e însă un pesimist. Păgân, el rămâne tânăr şi vânjos ca Ia vârsta când şi-a scris mai toate poemele şi o concepţie epică, dinamică a vieţei nu ideologismul static, îl mişcă printre flăcăii lui, pentru care răul şi binele nu e o antiteză filosofică ci unul şi acelaş lucru : vieaţa. Că vieaţa aceasta vorbeşte deapururi mai convingătoare prin gura morţei nu e durerea ci o simplă constatare a poetului. Şi fatalismul lui devine în loc de postulat, înţelepciune: Aşa dar fiindcă lumea are încă __ Bine de ajuns, dar mai mult rău ' Şi fiindcă soare, lună, rabdă Noroc odată, caznă totdeauna, Le-oi lua şi eu pe toate ca un înţelept Şi m’oi deda cu răul nu cu binele! Aceiaşi înţelepciune îl face să-şi râdă de nemurire, să nu pronunţe niciodată cuvântul umanitate şi să scrie: Isus şi alţi zei cu literă mică.,. Ori, vei sul acestea de sus adesea citat e refrenul întregei poesii a lui Housman.Cu acest refren poetul ajunge la împăcare şi mai ales la acea dispoziţie ţărănească făcută din şagă şi copilăroasă nepăsare, care lipseşte la Hardy şi face din Housman un sănătos. Râsul lui nu e rânjet, satira crudă la care trebue să ajungă autorul Satirelor de circumstanţă e la dânsul umor. Să mai adăogăm acea trăire în aerul liber al unui ţinut de ferme şi lăptarii, plimbare în capul şi cu pieptul gol sub un cer de eglogă şi înţelegem de ce flăcăul din Sbropsflire ajunge la idila tragică. El a mişcat o, pe un petec câmpenesc, din acelaş energetism al vieţei simple şi instinct al dramei sumai e cu care cântăreţul scandinav îşi plimba eroii lui pe mare. Era vânt acolo şi val sărat. Sânt nori aici care fac soarele mai înfricoşător. Dar şi într’o parte şi în alta: patima bravă. Forma se cerea aceiaşi. Primar, Housman e un autor de baladă, rotundă, desăvârşită, curgătoare de melodie şi putere, singulară apoi şi monotonă ca o stâncă ce se luminează nou numai cu valul care o izbeşte. E desigur acest vitalism ceiace a convirs la Housman şi a arătat într’ânsul, unor poeţi ai ideei şi «sufletului» cu orice preţ, pe scaldul vieţei dela ţară; DRAGOŞ PROTOPOPESCU LITERATURA POPULARĂ ISVOR DE ÎNALTĂ LITERATURĂ In fruntea numărului dela 15 Aprilie, d. N. Iorga tipăreşte în «Mercure de France» un studiu asupra literature populare ca isvor al literaturei culte. E vorba bine înţeles în toată măsura, de raportul între literatura noastră populară şi literatura noastră cultă. Şi e vorba de altă literatură populară, decât acea culeasă de folcloriştii preocupaţi numai de notaţiile expresiilor locale, de sensul cuvintelor şi de elementele care se supun ori nu cutărei re-gule. «N’aş sfătui niciodată un tânăr scriitor să se adreseze literaturei în proză sau în versuri pe care filologii le înţeleg după pofta lor: dar într’o ţară, care a păstrat, de n’ar fi decât în provincie, toată frăgezimea inspiraţiei populare, adică dintr’o ţară unde nu bântuie şcoala primară, acest teribil instrument destructiv al calităţilor native care deschid inima frumuseţii şi adevărului, care banalizează omul, care creiază fiinţi atât de asemănătoare intre ele încât totalitatea lor nu mai seamănă cu nimic, într’o ţară, unde şcoala primară n’a îndeplinit această operă pe care o judec dăunătoare aptitudi-nei de a recunoaşte şi a reda frumuseţea, aş recomanda oricărui tânăr scriitor să se adreseze mai întâi literaturei populare înţeleasă în acest sens». Literatura această populară, nu e miracolul unei creaţii poetice eşită din „sufletul naţional". E o operă creiată de un singur om şi adoptată de toţi. O carte, bună ori rea, odată tipărită îşi găseşte loc intr’o bibliotecă, unde îşi va găsi cândva şi curiosul care să-i cerceteze o informaţie ori un argument, fără nimic de a face cu valoarea estetică a operei, narativă ori poetică. Dar pentru ca o operă nescrisă să se păstreze, trebuie să cuprindă unul din elementele semnificative ale massei care o adoptă, fiindcă în massa populară nu te individualizezi de parti-pris, ca în clasele superioare. Literatura populară a răsărit dintr'un singur suflet care reprezintă în acelaş timp masa. Trebuie să fie în gustul tutulor. Şi ceilalţi nu fac numai să o conserve; o transformă după ritmul general. Literatura populară este „un produit en marcfle“ Nu e un produs definit, fixat. E dimpotrivă o materie extrem de delicată şi fluidă, în transformare dela un individ la altui şi dela un moment la altul. Acelaş povestitor nu ţi va repovesti la fel basmul de eri, fiindcă ceva s’a schimbat în propriul său suflet şi acest ceva se răsfrânge şi în opera al cărui păzitor şi element de transmisie e în aceiaş vreme. D. Iorga, împotriva opiniei comune admisă la noi acasă, socoate că întâiul povestitor român inspirat din literatura populară — întâiul prin abundenţă şi adâncime — e Ion Slavici. Ion Creangă e deabia în al doilea rând. Pe urmă e subliniată influenţa literaturei populare asupra lui Eminescu. Amintind originea, probabil dacă, a doinei, aseamănă cuvântul cu daina, cântecul de durere al Lituanienilor, popor vecfliu din preajma Balticei a cărui limbă foarte vocalizată, trebuie să se asemene mult cu pierdutul grai dac. In concluzie, d. Iorga enumeră printre scriitorii influenţaţi de literatura populară, pe Coşbuc, inspirat din poesia mai puţin sentimentală, mai puţin delicată, mai energică şi mai realistă, a Transilvaniei; pe Iosif care a găsit o notă mai dulce şi mai simplă în această poezie şi pe Ion Agârbi-ceanu. „care a scos din viaţa poporului, tot aşa ca din graiul popular, din lumea ideilor, din sentimentele care alcătuiesc poezia populară tot ce putea sluji unei opere de o abundenţă, de o bogăţie şi o intimitate puţin obicinuită". Miflail Sadoveanu nu e amintit nici în treacăt, 20 © nici Hogaş, nici 0. Carp. Să nu f! datorat aceştia nimic literaturei populare? Câteva nume, mai multe ori mai puţine, nu adaogă nimic la complecta ignoranţă a bunilor noştri foşti aliaţi, întrucât priveşte literatura moldovalal)ilor. Numele proprii n’au nici o însemnătate câtă vreme nu se fixează în amin- tire printr’o operă tălmăcită. Dar pentru cei dă acasă, lista incomplectă a d-!ui Iorga, are altă semnificaţie. E punerea sub tierem.a neprietenilor, cărora nu li se rosteşte numele. Şi o regretăm, nu pentru Mitjail Sadoveanu, Fjogaş ori O. Carp... „MAESTRE, BAGI DE SEAMĂ?11 Am asistat la examenele conservatorului şi am văzut, şi am auzit acolo, mulţi tineri plini de talent real şi însufleţiţi de focul sacru. Prea mulţi chiar. Şi în ochii lor am zărit îndârjirea drumeţului, hotărât să ajungă la capătul drumului cu orice preţ. Unde vor intra aceştia? Pe ce scene? Căci scenele Capitalei gem de actori iar numărul teatrelor bucureştene se află tocmai în cumpăna dreaptă cu trebuinţele spectatorilor. Ce să ne facem cu atâtea talente, unde să le plasăm ?... Aşa se întreba, nu de mult, un autor dramatic cu succes..', la spectatori, sincer speriat de această îngrijorătoare problemă. Nu mai putem prididi talentele. E o pacoste care s’a desluşit la orizont si care creşte covârşitor. Ce ne vom face ? Ce ne vom face? Remediul îl indica tot spăimântatul profet: să se pună barieră la uşa conservatorulni! Sau tăblie: ocupat! Sau: numerus clausus. Pe cei existenţi să-i dea din 3 în 3 afară. Iar examene de intrare să fie tot la cinci, cinci ani; adică până nu iese o serie din şcoală, să nu intre alta. Remediul acesta nu era pus în glumă: o ironie la adresa Statului nepăsător în faţa desvoltării artistice îmbucurătoare a românilor. O, nu: autorul exclamaţiilor de mai sus era sincer afectat de prăpădul ce se anunţă. Şi părea întristat de soarta bietelor talente, care nu-şi vor găsi întrebuinţare. Nu înclina deloc să creadă, nici măcar să-şi închipuie, că şi cele cinci teatre din Bucureşti ar putea fi puţin premenite, ba chiar aerisite, că bătrânii actori cari au drept la odihnă, trebuesc înlocuiţi cu talente care să merite moştenirea gloriei lor, că nu e exclus ca gustul artistic al publicului bucureştean, să crească şi deci - in raport cu el--să mai fie nevoe de un al şaselea, sau de un al şaptelea teatru Nu-şi amintea apoi că mai sunt teatre, prin marele oraşe ale provinciei şi că astfel de teatre se înmulţesc: eri la Brăila, azi la Severin, mâine cine ştie unde; că în provincie circulă atru-pamente de cabotini certaţi complect cu cea mai elementară noţiune de artă şi cari pervertesc complect gustul public, îl împiedecă să se desvolte, îl ucid. Sigur că astfel de cabotini, întorşi în Capitală, vor vorbi cu nemărginit dispreţ de provincia im- becilă care n'a ştiut să le aprecieze talentele. Dar din ceeace ni se vesteşte că ar cuprinde azi conservatorul între zidurile lui, se va putea recruta oştirea cea adevărată, pentru cucerirea provinciei. Lupta va fi grea poate 1 Căci prin dărâmăturile încă fumegânde lăsate de haimanalele artei, cu greu se vor săpa tranşee Insă se vor săpa. Şi gloria va fi a acelora, nu numai care vor şti să dea dovezi de vitejie, dar a acelora care vor şti să rabde şi să reziste. Procesul s’a mai petrecut cu Bucureştiul —şi a durat lupta decenii. Şi izbânda a venit Provincia e infinit mai vastă: şi cu cât e mai virgină, cu atât faima exploratorului va fi mai mare. Să poftească deci Columbii şi Marco Polii artei româneşti. Iar autorul dramatic cu succes răsunător în marele public n are decât să-şi rumege spaima înainte. Căci din jurnalele acelea unde a văzut «atât talent real» că a rămas îngrozit, se pregăteşte ceva şi mai înspăimântător. Se pregăteşte pregătirea marelui public, care face succesele răsunătoare. Se făureşte şi se câleşte gustul şi spiritul critic. Se toarnă marele indicator, care va arăta cu braţe impunătoaie de metal: «Pe aici e drumul...» Iar din uriaşul furnal, care aruncă spăimântătoare trâmbe de foc în spaţiu, porneşte tot mai vuitor cortegiul lucrătorilor. E nu numai coloana năvalnică a actorilor,— maestre cu succese eftinel-care se apropie şi care—recunoaşte sincer! nu te pune atât pe gânduri, căci cu ea n’ai decât în clin, nu şi în mânecă! . Dar e coloana tapajoasă a poeţi or, maestre; e coloana grea şi compactă a prozatorilor în armuri de gladiatori; e coloana autorilor dramatici, care la arme noui întrebuinţează spirit nou de luptă, maestre, şi nu îmbracă pe Sophocle în fracul d-lui Soare,—şi mai e coloana sălbatecă a reţiarilor acelora cari învârtesc deasupra capului sinistrele turbinci ale morţei şi ameninţă groaznic cu tridentul lui Neptun! E ceata desmăţată — cum le spui d-ta creiatorul, la Capşa, cu puţin dispreţ în colţ de buze—a pamfletarilor, maestre! R celor care critică şi dărîmă tot ce nu-i pe temelii solide. Şi vor fi mulţi şi vor avea talent «Real» maestre .. Ce ne facem? Căci iată, avangarda a şi apărut la orizont şi înaintează.. înaintează .. G. STEGARU. OMAGIUL LUI JACQUES RIVIERE JâCQOES Riviere îşi zidise însfărşit un adăpost pentru o lungă şedere. Pentru a»şi aduna din risipă fructul meditaţiilor. Pentru prieteni. Se numea „La Nouveile Revue Franţaise", Era adăpostul la care Visase, care luase ceva din personalitatea lui, ca acele case ce împrumută pe încetul fizionomia stăpânului. Flecare ungher: un tablou atârnat într’un cui, o carte pe un colţ de masă, oala cu pori şi perdeaua dală in lături să lase liberă năvala soarelui - toate mărturisesc un supet în permanenţă prezent. Poartă pecetea su= râsului şi neliniştilor unui singur cm. Sunt făcute ca el să se regăsească în ele. In oglinda prinsă în ţinte pluteşte fluid schiţarea aceluiaş gest familiar şi în ziduri încă, o reminiscenţă din ecoul aceluiaş glas. Sentiment burghez, dar etern. Instinct de proprietate. Odihnă. Port sigur de refugiu unde să-şi coboare ancora, nava bântuită de toate furtunile, rătăcită pe toate oceanele Şi când toate au fost finite, când viaţa pentru 21 © care ţi-ai zidit adăpost putea însfârşit să se des-făşure sub o stea mai calmă -pânză neagră la uşă. Degetul morţii cljemându-te spre lumea adăpostului veşnic. Casa în care abia începeai să trăeşti, împodobită cernit pentru funerarii. Prietenii aşteptaţi pentru viaţă, păşind în vârful picioarelor să nu-ţi turbure solemnitatea morţii. E povestea lui Jacques Riviere. Şi e dureroasă tot atât cât acest număr de pios omagiu, pe care La Nouvelle Revue Frangaise, îl închină omului care şi-a dat viaţa, dându-i viaţă. E ultima oară când amfitrionul revistei cu scoarţele albe şi titlurile negre şi roşii, îşi adună oaspeţii in juru-i. De astădată pentru o mută festivitate. Niciodată un om — un om tânăr care a participat loaial şi fără nici o rezervă, cu tot focul la toate convulsiile unei generaţii — n’a întâmpinat atât de unanim semn de iubire. E o recompensă posthumă. Moartea fireşte, rămâne insensibilă lacrimilor, oricât de sincere şi nemângâiate, din urmă. Dar este pentru cei rămaşi, dincolo de durere, o înseninare. Aceea de a se fi regăsit cu toţii, mulţi şi buni, în jurul catafalcului cu flori mortuare: mai mulţi şi mai buni decât se ştiau. Din toate familiile literare: tradiţionalişti dela L’Action Franţaise şi modernişti dela revistele bulevardiere, catolici ca Mauriac ori Gheon şi umanitarişti ca Duhamel; un Paul Valerg şi un Marcel Arland, Gide şi Cocteau, Boglesve şi Drieu La Rochelle; peste cincizeci de scriitori francezi şi peste douăzeci de streini, şi-au trimis din Sviţera şi de peste ocean, din Italia şi din ţările nordice, glasul lor mâhnit pentru acest ultim omagiu. „Şi amicii lui, de ceva mai de departe, îl priveau din toate puterile, se priveau între ei, se uneau între ei, nu ştiu dacă în rugăciune, în speranţă ori numai în teroare, dar sentimentul care-1 înconjura pe Jacques şi îl asista în suferinţa celor din urmă zile, a fost unul din cele mai puternice pe care le-am văzut schimbându-se între oameni” (Copeau). Omagiul e pentru om şi pentru directorul tipări-turei care înseamnă un moment în viaţa spirituală a Franţei şi a Europei. A împăca susceptibilităţile din toate sufletele ulcerate care mişună în preajma tiparului, a căuta floarea divină şi rară în sufletul începătorului care-ţi bate sfios ori impertinent în uşă, a descoperi echilibrul şi coloana vertebrală a unei generaţii convulsionată de toate neliniştile, a strânge sub scoarţele unei tipărituri tot ceeace exprimă fizionomia unei epoci, când ieşti abia trecut de treizeci de ani, nu era nici uşor nici nu se putea împlini fără durere. Se cerea aproape un miracol. Miracolul acesta l-a săvârşit Jacques Riviere, cu preţul renunţării la propria sa operă, căci sertarului i-au rămas numai proecte. Găsim aceste rânduri sub semnătura unui prieten care n’a făcut niciodată literatură: A. Saint-Leger Leger, şi care-şi mustra camaradul că-şi risipeşte pentru atât numai, viaţa: „...O seară de ceaţă populată de oameni, într’un mare port puvial al Franţei, de mult, l’am văzut înaintând întâia dată;: - — Jacques Riviere, e numele tău, ce ai să faci din viaţa ta de om?.., Cred că n’ai .să te consacri vieţii literare?... ' — Trebuie. Vezi bine... Nu e nevoie să mă priveşti atât de fix... O seară de ceaţă populată cu oameni, în celălalt oraş pe care îl iubea şi unde avea să moară; l-am revăzut, acum un an : — Jacques Riviere, ascultă-mă! Gândeşte la lu- crurile spuse acum un ceas. Şi acum ce-ai să faci din această a doua parte a vieţii tale? In strada frecventată de oameni incomplect încarnaţi, unde el singur căuta să-şi înţepenească pasul, se opri un moment, alături de mine, ca să privească toată această nelămurită ceaţă. Şi-mi era de pe acum dureros să suport, sub privirea mea, această privire de om viu. Am văzut atunci lucrul acela care atârna la capătul braţului drept; o servietă de piele galbenă, cu curea, grea de manuscrise. Şi pe urmă m’a lăsat, şi în ceaţa Parisului l-am văzut îndepărtându-se, împovărat de această pârtie a altora». Ca şi Pegug, alt jertfit altora, ar fi putut spune: Şi mie mi-ar plăcea să urzesc nuvele, povestiri* romane, dialoguri, poeme ori drame! Dar se simţea îndatorat să ducă la capăt un destin mai puţin capricios. Nu-şi mai aparţinea. Niciodată nu s’a mai crezut stăpân pe timpul lui, deslegat de prele care-1 legau de contimporani. Exista totuşi în acest tânăr subtil şi în continuă vibrare, materialul supetesc din care să urzească o operă, rară, inedită, pură şi trainică, aşa cum o vestea singurul său roman: Aimee. I s’ar p părut însă o defecţiune să părăsească teancul de manuscrise ale altora, truda obscură de pecare zi pentru a descifra orientarea unei generaţii, drumul ei tulbure şi întortocpiat. Tovarăşul sacrificiului cotidian, Jeân Paulpan, secretarul de redacţie, schiţează câteva proecte din acelea pe care Riviere nu avea să le realizeze nici odată, el care veghea cu un scrupul dureros de conştiinţă la realizările altora. In ultimul an, scria prietenilor: «Am impresia, că intru însfârşit în stăpânirea de mine însumi». Şi mai departe: «Un calm încântător se întinde peste toate gândurile mele. In curând Massis nu va mai găsi nici o urmă în mine din neliniştea pe care a stigmatizat-o». Jacques Riviere, în delirul celor din urmă zile, de câteva ori a rostit prietenilor, ridicându-se pe jumătate în patul de boală: «Posed însfârşit descoperirea pe care o căutam. Sunt salvat! Lumea aceea obscură care trebuie redată prin mijloacele cele mai ordinare. «Nu viaţa exterioară, dar principiul, supui... Toate celulele în lucrul lor». Această descoperire pe care o căuta, pe care o găsise însfârşit, n’avea să-i mai folosească pentru nimic. A luat-o cu dânsul în lumea fără întoarcere. Şi e astfel una din pierderile ireparabile ale lite-raturei franceze. Fiindcă Jacques Riviere a fost mai mult decât un creator de artă care nu şi-a putut desăvârşi opera; era un om. (Sunt atât de puţini scriitori şi artişti, oameni!) ■ Viaţa lui Riviere, dela primele dibuiri ale conştiinţei, până la cei treizeci şi nouă de ani, când l-a surprins moartea, a fost o necurmată criză. Sub curajul timid, se ascundea căutarea de sine. «Dascălii mei - spunea — sunt Descartes, Racine, Marivaux, Ingres, adică acei care refuză umbra». Nu putea suporta umbra lăuntrică, ascunzişurile insondabile din propriul lui suflet; cu tenacitate şi aproape cruzime se scormonea în adânc, să alunge fantasmele nehotărîte pe care le purtăm fiecare cu noi, în noi, ignorându-le. Duhuri care ne posedă. Lui Mauriac, îi scria: „Je suis effrogablement autonome!" Nu suporta nici © tutelă spirituală, nici o lege impusă, nici o influenţă. Crizele religioase, una în 1903, alta după doisprezece ani, înfăţişează această căutare interioară — care s’a încheiat cu cele din urmă zile ale vieţii, când după ce a plecat 22 © BCU duhovnicul de la patul de moarte, i-a îngăduit să exclame: „Maintenant, je suis sauve ’miraculeu-sement! Maintenant, je suis comme Dostoievscki!» E iluminarea care îndjee logic, ca o povestire de morală creştină, viaţa celui care a făcut apologia sincerităţii către tine însuţi. Să recitim articolul care poartă acest titlu. E de-o importanţă extremă, fiindcă cuprinde în sâmbure toate problemele care-au stăpânitcreerul lui Riviere. Sinceritatea — scria el — nu este „abandonarea jie însuţi, o pantă plăcută, accesul complesent facilităţii interioare, ci un perpetuu efort pentru a creia sufletul aşa cum e“. Aşa cum e, nu cum trebuie să fie! A fi cinstit nu înseamnă a nu avea de cât gânduri care pot fi spuse ; dar a fi sincer înseamnă a avea toate gândurile. Omul cinstit nu ignoră nimic din ceia ce cuprinde sufletul său, dar n’a pierdut asupra lui autoritatea legitimă, şi face din el, ce vrea. După zece luni, într’un articol la Foi, ne arăta aceasta sinceritate pledând pentru credinţă: „Supranaturalul, nu-1 găsesc numai la capătul raţionamentelor mele, dar il văd, e evident pentru mine; urmăresc eu ochii evenimentele sale tainice... Căci prin imaginaţie înaintez într'adevăr în adâncimea lucrurilor... Ea mă face să văd imortalitatea sufletului meu. Şi Dumnezeu de asemeni, îmi e revelat direct, cade sub simţul imaginaţiei . Ce pot cântări obiecţiile inteligenţei, atunci când îndoiala ne e înfăţişată ca «cea dintâi formă pe care o îmbracă gândirea, cea mai comodă, cea mai leneşă» ? Dar atunci abia apare adevăratul obstacol: „Nu o obiecţiune, nu o nelămurire a raţiunei mele, ci imposibilitatea de a dori să fiu altfel... E pasiunea cunoaşterei care mă animă, singura într’adevăr impie. Spiritul de ştiinţă, acest suflu fără iubire, acest sfat arzător: Învaţă despre tine tot ce poţi şti!“ Oscilarea aceasta, străduinţa dureroasă de a se orienta sub cele două stele polare sub care dibuiesc spiritele contemporane: credinţa şi ştiinţa, este toată drama morală a lui Jacques Riviere. Faţă de ceilalţi contemporani, are superioritatea de a fi rămas întotdeauna sincer, sincer faţă de el, în toate căutările, indoelile, desamăgirile şi elanurile, Atât de sincer, nativ, încât într’o scrisoare veche, din 1906, către Aiain Fournier, făcea procesul Iui Laforgue — Pierrot Fumiste — fiindcă îl găsea lipsit de sinceritate, inconsecvent cu sine însuşi: „într’adevăr nu merita atâta oboseală să-ţi baţi joc o viaţă întreagă de toate urîciunele comunului şi cu deosebire ale femeilor, pentru a te extazia înaintea celei dintâi principese ori împărătese, care-ţi dă o cameră cu baldachin, slugi şi lenjerie curată. Şi pe urmă aceste ieremiade asupra sorţii lui şi asupra meselor!.., De la oricare altul m’ar fi înduioşat. De la Laforgue nu. îln satiric n’are drept să se plângă“. Şi iată acum, pentru încheere, de la un mort, aceste două reflecţii asupra morţii. Sînt din două epoce ale vieţei, distanţate cu unsprezece ani. Cea dintâi e într’o scrisoare, de la 1904, când avea 18 ani, către prietenul Andre Waltz, bolnav desnă-dăjduit: „Bietule, bietule prieten, nu-ţi poţi închipui câtă durere îmi faci... Scrisoarea aceia nu pot să cred că ai scris-o în deplina lumină a conştiinţei tale, cu tot sângele rece pe care il efectezi... Cum, fără o rătăcire înspăimântătoare a cugetării, cum poţi găsi firesc tot ceiace e potrivnic vieţii? Cum poţi să accepţi moartea prematură de care te crezi ameninţat? Această viaţă pe care o socoţi absurdă farandolă, nu-şi are raţiunea ei, fiindcă există?.. Ascultă puţin. Iţi spun cel mai adevărat adevăr din viaţa mea. Cred cu fermitate că dacă vrei din toate puterile, cu tot curajul, cu toată credinţa, să nu mori; se poate prelungi aceasta viaţă precară, care lăsată la ea însuşi s’ar abandona somnului din care nu mai este deşteptare... O, te rog, nu părăsi aceasta încredere nici o clipă în viaţă. Dacă accepţi moartea, dacă o aştepţi, va veni... Şi poţi tu să ştii, profet, dacă mâine când va fi lângă tine, venită cu paşi de umbră şi zicându-ţi «Ei bine ?»; poţi să ştii dacă nu cumva carnea ta va avea o oribilă revoltă şi că nu vei avea un strigăt să sfâşie inima ?“ Cea de a doua meditaţie, e extrasă din jurnalul de captivitate în Germania, la 18 Martie 1915: „Eri seară, făcându-mi rugăciunea lângă baracă, pe un clar de lună minunat — cea dintâi seară caldă a anului; oprindu-mă, în răstimpuri, ascultam încet pinii sub un vânt imperceptibil — încercam să-mi închipui că am să mor, pentru a vedea ce-aş gândi, pentru a vedea unde am ajuns. In unele clipe isbuteam aproape. Şi ce simţeam atunci, ei bine! nu sînt mulţumit. Nu e încă aceasta. E încă aceiaşi panică ce m’a cuprins la 24 1). Nu ştiu încă să mă înfăţişez înaintea morţii, să merg întru întâmpinarea ei cu tot ce am. Dacă ar trebui să o îndur în această clipă, de sigur că n’aş muri decât prin forţa ei, decât prin fapt, nu prin consimţământ. îmi amintesc cum în acele momente pe care le credeam cele din urmă, la 24, eram diminuat, părăsit de tot ce exista mai bun şi mai important în mine; cu decenţă şi decizie. „Şi astăzi dimineaţă, mergând, gândeam: cât de bun este Dumnezeu că m’a supus acestei cumpene de încercare, că mi-a procurat această repetiţie a morţii! Dar acum trebuie să o folosesc. Nu e timp de pierdut. Chiar dacă ar fi să trăiesc încă multă vreme. Trebuie să mă pregătesc a muri întreg, cu gândul la toţi ai mei Ia locul lor, cu o lepădare sinceră a tuturor păcatelor. A nu muri în debandadă, a nu mă lăsa surprins pe la spate. Înţeleg acum ce înseamnă aceia „faire une bonne mort* Şi cât de odihnitor e să te rogi pentru a obţine aceasta !... Ceia ce vreau să isbutesc, nu e o moarte impasibilă, o moarte romană — «împăratul trebuie să moară în picioare» — ci dimpotrivă, o moarte sensibilă, ştiind tot ce cuprinde în ea, unde sufletul să nu se lase sdrobit de soarta fizică, întocmai ca acel care se pitulează în dosul unei uşi. O moarte unde nimic să nu fie uitat.... Toate aceste gânduri nu sânt triste de loc. «In timp ce le purtam în mine astăzi dimineaţă, eram în bucuria cea mai liniştită, cea mai odihnită, participam la toată această înăbuşită primăvară pe care o simţeam în jurul meu şi în toată puterea ei. N’am fost niciodată mai puţin abătut. A muri e întotdeauna teribil. Dar aceasta poate să nu fie oribil, dacă ştii să o accepţi. Şi e ceeace observam întâia dată. Şi e ceeace mă reconforta straniu». Iar după această «repetiţie», iată cum l-a găsit moartea cea adevărată, cea fără întoarcere, cea pentru care se socotea însfârşit pregătit — şi cum o zugrăveşte cu o dureroasă frumuseţe Marcel Jouhandeau: «M’am aflat lângă el: căldura celei din urmă suflări rătăcea încă în camera surprinsă că nu-1 mai aude respirând. Grupuri de prieteni plângeau, ici şi colo, muţi. Andre Lhote, printre lacrimile !) 24 August 1914, ziua când Jacques Riviere a fost făcut prisonier, la lupta din Eton. A fost internat la Koenigsbiirk, pe urmă încercând să evadeze e prins aproape de frontieră şi închis în câmpul de represalii din Hulsberg. 23 © BCU dâre scandau mâhnirea, încerca să fixeze pe hârtie expresia nespusă. Eu însu-mi, Toată noaptea care a urmat, am urmărit această imagine în misterul ei, printre fiorile invizibile şi lumina orbitoare care o locuia, excortată de o multitudine de mâini şl da cljipuri plecate, tot atât de atente unele şi solemne altele, ca in «înmormântarea contelui de Orgaz» şi cred că am surprins la colţul acestei guri pe care am văzut-o întotdeauna tristă, contractată, care se destinsese, însfârşit eliberată, în- tr’un surâs mai arzător decât tăcerea. Capul împinS îndărăt, pe umăr, într’un gest de extaz, tot trupul redus la proporţiile unei umbre, care, sculate, ar fi mers în vârful picioarelor, întinderea ireală a degetelor translucide mai albe decât albul şi ridicate de entusiasm la înălţimea buzelor; trădau nu ştiu ce clan al privirei resorbite, căreia îi urmăreai, fără s’o vezi, dincolo de spaţiu şi de timp, curba infinită*. i. d. CĂRŢILE Hortenzia Papadat-Bengescu: „Romani Provincială“. Editura „Cultura Naţionala"... a Dragostea e o idealizare a realităţii, adică o falsificare a ei; divinizare de o clipă mereu pieritoare şi totuş eternă, minciună vinovată şi de atâtea ori blagoslovită; cel mai fecund stimulent uman. Cu rost primordial în destinele lumii şi de o esenţă profund etică, dar amorală în literatură. Toate iubirile sunt îngăduite, singure amorurile literare nu. Şi, mâi ales, amorurile criticei Mărind ori numai denaturând, ele înşeală îndoit. Pe scriitor şi pe cetitor. Rău, în aceiaş măsură, dăunător amândorura: pe cetitor îl dezorientează iar pe scriitor îl mână, adesea, pe alte căi decât jcele normale talentului său; critica are deci, aspra datorie de a-şi păstra inima nevătămată de săgeţile vicleanului Bros al preferinţelor... . * De curând apărută, „Romanţa Provinciala“ a d-nei H. P.-Bengescu —păstrând aproape aceleaşi calităţi şi defecte, ca in precedentele, volume —aduce iarăşi vechea şi învrăjbită discuţie a stilului autoarei. Făcând scut peste valoarea lui, împotriva nedumeririlor şi încriminărilor obşteşti, d. Lovinescu decretase această bulă critică la adresa „diletantismului'1 ; „La lumina principiului relativităţii prin raportare la fond, problema stilului d-nei H. P. Bengescu se rezolvă dela sine. Abundenţa de senzaţii, dar, mai ales, puterea de incisiune a observaţiei iau la această scriitoare proporfiuni ce-i condiţionează şi forma. Pletoric prin exces de adjective, supărător prin abuz de neologisme, obscur prin îngrămădirea noţiunilor, pendant prin ştiin-ţism şi exuberant prin lirism — stiiuld nei H. P -B. poate fi lipsit de calităţile obişnuite ale clarităţii şi sobrietăţii; raportat însă la bogăţia fondului şi la ritmul sujîetesc, e nu numai un stil necesar ci şi unul perfect, prin armonie şi echilibru intern*... Dacă — asupra: „excesului de adjective", „abuzului de neologisme", „obscurităţii" şi -pedantismului" — cetitorul era de acord cu d. Lovinescu, în ce priveşte însă perfecţia unui asemenea stil — chiar prin raportarea lui la bogăţia fondului — opiniile se despart pe căi potrivnice, tot in baza unui principiu literar, simplu şi elementar: dezordinea conţinutului nu implică deloc dezordinea stilului. Dimpotrivă. Oricât de îmbelşugat ar fi materialul lăuntric, stilul şi anecdota, sunt mijloace de disciplinare. In drumul spre exterior, senzaţiile şl întregul element sufletesc al scrisului, e triat şi ordonat. Nu prelungit stufos şi încâlcit. E diferenţa dintre artă primitivă şi arta mare.. Ea implică însă prezenţa, permanent activă, a unei clare conştiinţi artistice: filtru prin care şivoiul „ritmului sufletesc"—la care se referă d. Lovinescu — se curăţă de mâlul întunecat al obscurităţii şi subiectivismului, împiedicându-1 să se realizeze „pletoric" sau „supărător". . Altminteri, alcătuirea frazei — deşi simţit terminată — se revarsă stufos în afară sub svâcnitoa-rele apăsări interioare ori se continuă nefiresc în adaosuri care depărtează şi reduc zările sensului, nimicin.du-1 câteodată chiar în crâmpeie — cu platitudini şi preciziuni de proces vorbal — ca acesta: «Pe timpul războiului mondial, după pacea României din 1918 la Bucureşti, vream să luăm unul din. puţinele, din rarele vagoane electrice care deserviau toate nevoile oraşului, lipsit de orice vehicul. De prisos să spui că aceste vagoane erau în permanenţă supraîncărcate şi că era miraculos cum oamenii, chiar împinşi de egoismul intereselor, puteau totuş reuşi să rezolve problema unei mase compacte de cinci ori mai mare ca numărul normal de pasageri. Urcatul, scoborâtul..» etc., etc... Altădată, lectorul îşi scrijâle răbdarea de fragmente — cu avânturi de dizertafie didactică — în felul următor: «elasticele acestea minunate ale muşchilor, de a căror perfecţie tot progresul invenţiilor umane nu se apropie în cele mai ingenioase fabricaţii, aceste fibre subţiri, ţesute între ele fragil, au la nevoie rezistenţa oţelului» — ş. a. m, d.„. , ' Lipsit, astfel, de zăgazul precis al controlului artistic, materialul fărâmă cătuşele ponderei, dobândind faţa unei inestetice topografii stilistice. Din aceiaş pricină, însăş construcţia literară se resimte: toate situaţiile rămân pe un singur plan. Izbânda procedeului stendhalian — în a cărui matcă autoarea „Romanţei Provinciale“ stăruie — stătea tocmai în rânduirea datelor, intime ori exterioare, printr'un lămurit accent dramatic. D-na Bengescu îl reduce la patetic. Dar pateticul intensifică numai aparent: deşfăşurare prozodică a scrisului se consumă dela o pagină la alta, mocnit.,. Ca şi în „Femeia tn faţa oglinzii", noul volum — deşi operă de analiză — nu interesează decât redus sufleteşte. Amănuntul e uneori just, alteori interesant, dar niciodată comunicativ: rigiditatea — aproape agresivă — a scrisului d-nei Bengescu îi striveşte par’că miezul intre dinţii încleştaţi ai cuvintelor frazei. . * „Romanţa Provincialăridică la un nivel mai crescut de realizare, schiţa dela început — care dă chiar titlul cărţii - şi bucata dela sfârşitul volumului: «Scafandria*', poate cea mai reuşită prin 24 © BCU fixarea mersului lăuntric dela materialul fapt real la halucinaţie: de pe înălţimea uneia la cealaltă, bunăvoinţa cetitorului va trebui să fac însă un primejdios salt mortal peste o sumă de asperităţi şi co-borâşuri. Vina lor se împarte — negreşit egal - între o prea zgomotoasă dragoste literară a d lui Lovi-nescu şi între lipsa de control artistic a d-nei Bengescu. tZMIL Dorian; „De vorbă cu bălanul meu“. Editura „Cultura Naţională"... Geologul literar de mâine va desluşi precis în «literatura războiului» trei strate: unul alcătuit din însemnări pripite de un interes mai muît familiar decât literar, altul în aceiaşi măsură de preţ ca valoare documentară şi valoare literară’, iar al treilea, păstrând războiul numai ca simplă temă, — şi va înscri, negreşit, în pergamentele sale constatarea că: aceste trei strate au crescut perfect în ordinea geologică şi proporţiile determinate de perspectiva pe care vreme a aşezat-o, împăciuitor, între sensibilitatea omenească şi nucleul de foc al războiului. încleştarea obsesiei roşii a slăbit nesimţit şi sufletul şi-a redobândit ritmul respiraţiei normale. Fireasca reacţiune — a trecerei de la o extremă la alta—n'a întârziat. Ce fusese prilej de groază a devenit, ca o definitivă dovadă de eliberare a spiritului, aproape motiv de glumă sau ironie: ar fi începutul pe care l-a marcat Ia noi, cert, în proză „Roşu Galben şi Albastru"-1 d-lui Minulescu şi în poezie—numai ca intenţie—volumul d-lui Dorian... „De vorbă cu bălanul meu", e conceput ca un «■jurnal de campanie», în care preocuparea satirică a poetului, cearcă să acopere realitatea bâdă a războiului, într’un sprinten ton de voe bună. Nimic împotrivă. Libertăţile creatorului sunt fără capăt, ca drumurile pământului: numai puteri să aibe, să le străbată ! D. Dorian mutilizează însă realitatea şi nimiceş-teşte complect amănuntul poetic. Cartea întreagă nu cuprinde altceva decât proză aparent versificată uneori cu rimă, alteori cu ritm care schioapătă la fel cu mersul «bălanului». Iată, de pildă, cum încheie poetul o vizită regală într’un spital improvizat: «Când, după câteva minute, Vodă Păşi ’n spital proaspăt instalat, O soră da unui ţăran cam beat O doză de bicarbonat de sodă... Felicită pe toţi, iar la plecare, Ţinu o scurtă cuvântare, • Din care îţi redau acest final:» — «Scumpi camarazi, admir cât e de mare Devotamentul nostru ideal, ’ Deaceia eu închin acest pahar Pentru Serviciul sanitar»... . Nu facem dinasticism cum nu face d. Dorian artă, dar — oricât de generos în indulgenţă ar fi lectorul — nu va putea niciodată spune că versuri, ca acestea, aparţin poeziei Ori va, trece cu vederea confidenţe—de o natură, pare-se intimă—cum sunt acele care precizează legătura dintre poet şi ordonanţa sa: «El n’are o cultură generală In schimb, inteligenţă foarte vastă E ca şi cum ar fi nevastă!» S’au altele, cu totul personale: «De fapt eu sunt un ofiţer-catâr»... Astfel, deşi cartea se intitulează „De vorbă cu bălanul meu“, e totuş — de la început până la sfârşit-un monolog: mai mult un fel... «de vorbă cu mine însu-mi», scris pentru mai târziu, când omul va înţelege probabil şi glasul celorlalte vietăţi... AL. BADAUŢA CRONICA LITERARA ROMANTIERI ENGLEZI DE ASTĂZI ? - . - JOHN GALSWORTHY — . iNTR’ON fel sau altul romanţierii englezi Samuel Butler, Henry James şi George Moore au influenţat pe scriitorii de mai târziu Romanul dintâi al lui Galswortby e pătruns de o ironie asemuitoare cu aceea lui Butler, precum vădeşte însuşi titlul: The Island Pharisees, — Fariseii Insulei. Dick Shelton, eroul, se logodeşte cu o fată de neam, ai cărei părinţi găsesc nimerit, ca el să nu se mai vadă cu iubita vreo trei luni. pânăla data nunţii. In acest răstimp Shelton vine deadreptul în contact cu viaţa şi este amarnic izbit de societatea bună engleză: în toate manifestările o găseşte rânduită în caste de oameni foarte mulţumiţi de sine, prinşi lăuntrul unor convenţii, dincolo de cari tot ce se mişcă nu-i priveşte ; nici că se preocupă de partea întunecoasă a vieţii, gândirea însăşi fiind o strădanie zădarnică ce le strică liniştea com- fortului. Cu spiritu-i cercetător, de pătrundere satirică, Shelton ajunge mai la urmă s’o rupă şi cu logodnica sa, care, in strălucirea ochilor reci, îndepărtaţi, ascunde păcatele aceleaş societăţi. Vrednic de însemnat e faptul, că acest Dick Shelton aduce în multe privinţi cu autorul. S’a născut şi el englez de baştină, şi-a făcut şi el studiile în Oxford, a îmbrăţişat şi el puţină vreme avocatura, a călătorit şi el îndelung prin Egipt, Canada, Rusia, Austria. Deasemeni şi în laturea sufletească Galswortbg păstrează aceiaş rezervă caracteristică, dusă oarecum pânăla nepăsare — o nepăsare de sineşi, dar nu de alţii, având o milă nesfârşită pentru desmoşteniţi şi o pornire de răzvrătire, care se revarsă deadreptul, şi de aceea mai puţin artistic, în paginile lui Island Pharisees. Predomină aci tendinţa,~ anume convorbiri şi si- 25 © tuaţii par înadins ticluite, spre a prilejui satira. In acest roman, după vorba lui Shakespeare din Mac-beth, Galsworthy «şi-a desbărat pieptul de acel material primejdios ce-1 îngreuna pe suflet». Deşi slab, este caracteristic totuş, că ne dă - cum se întâmplă cu romanele dintâi ale multor scriitori— ne dă în treacăt câteva probleme, pe cari le va relua şi adânci mai târziu, Apoi ne mai înfăţişează şi pe Louis Ferrand, tipul vagabondului, ce are un deosebit rost în opera sa. Acesta rămâne în contrast izbitor şi neînlăturat cu mulţimea filistinilor: volnic de tot în lipsa-i desăvârşită, e ca o pasăre sălbatică, pe care n’o poţi îmblânzi. In zadar oamenii fără imaginaţie caută să-l prindă în mrejele strâmtelor teorii sociale: «Noi, zice vagabondul — mai lămurit fixat sub acelaş nume in piesa The. Pigeon a lui Galsworthy— noi, în cari tremură ceva, ca văpaea fără de linişte; noi aceştia, cari, trebue să avem în viaţa noastră mişcare, nu-i lăsăm a ne robi cu teoriile lor, că nu suntem ca dânşii — ei ar vrea să închidă însăşi viaţa.» ' Şi tocmai pindcă rămân în afara cercului prejudecăţilor, au şi o îndrăzneală de plozofic sarcasm ce şi-l împărtăşesc doar cu vreun scrintit la minte. Căci, de bună Samă, trebue să fii adesea un paria ori un zănatic, pentruca să vezi şi să proclami în graiu nestăpânit amarul nedreptăţilor şi ridicolului din lume. Aşa, în romanul cu titlul ironic de Fra-ternitg avem pe bătrânul Stone. Cunoscut profesor de ştiinţi naturale, în urma unei boli şi la vârsta de şeaptezeci de ani, se alege cu mania publicării unei cărţi asupra «Frăţiei Universale». .Şi retras, fără nici o atingere cu viaţa, scrie necontenit foi ce n’au sfârşit; iar dacă iese din odae, slab şi adus, cu părul argintiu, fie în parc să arunce fărâmituri la păsări şi să asculte printre copaci vântul, acelaş pentru toţi, pe aiuri — nu-şi mută gândul dela «Frăţia Universală», de care împarte crâmpee şi celor dimprejur. Astfel, spune într’un rând: «Fiecare din noi are o umbră în locurile acele, în străzile acele», cuvinte al căror înţeles se desprinde apoi din acţiunea romanului. Una din fiicele bătrânului e artistă şi roagă pe soţul ei. Hilary Dallison, să-i găsească în vederea unei pânze concepute, un model, care şi soseşte la timp: o fată de ţară, palidă, cu buzele întredeschise şi cu ochii de floare albastră sub genele negre, uitându-se par’că departe în viitor; însă, de nemâncată ce este, leşină colo dinaintea lui Hilary.. Acesta, cu supetu-i de scriitor, simte milă, îi poartă de grijă şi o pune să locuiască la o doamnă Hu-ghes, croitoreasa soţiei sale, într’una din acele străzi cu negre clădiri lâ fel, cu miros muced de umezeală, cu uşi deschise, înteţite de copii desculţi străzi la cari făcuse aluzie bătrânul Stone. In căsnicia mizeră de-aci, fata-model, fără voe, cu fru-museţea-i tânără, stârneşte oarecari neînţelegeri; dar lucrurile se încurcă şi mai vârtos la Hilary acasă, unde şi aşa relaţiile dintre bărbat şi soţie nu sunt pe cale bună. Trăiesc aparte, fiecare cu un zâmbet caracteristic de îngăduinţă. Intr’o scurtă scenă autorul ne luminează deplin asupra situaţiei. Hilarg, întorcându-se odată noaptea, după cină, văzu o lumină în odaea-i de culcare, ceeace era neobişnuit. Urcă şi întâlni pe nevastă-sa înăuntru: «Nu ştiu de ce am venit», zise ea. Hilarg nu găsi un răspuns mai bun decât: «îmi pare rău, că am luat masa în oraş». Ea întrebă : — S’a ridicat vântul? Odaea mea-i rece. — Da, vântul de miază-noapte. Stai aci. II prinse atunci de mână. Atingere-i caldă era turburătoare. — E frumos din parte-ţi, vorbi ea, să mă pofteşti; dar mai bine să nu încGpem ceeace nu putem continua. — Stai aci, zise iarăşi Hilarg, îngenuchind pe lângă scaunul ei. Şi începu a o săruta pe obraz, pe gât. Simţi şi sărutările ei în răspuns; şi o clipă fură prinşi întro fierbinte îmbrăţişare. Apoi ca printr’o consimţire, braţele căzură; ochii lor cău«-tară pieziş, ca ochii copiilor, cari s’au îndemnat unul pe altul să fure şi pe buzele lor un zâmbet slab, slab de tot, se ivi. Dar amândoi au idei înaintate de căsătorie. Şi când, în nepotrivirea lor, se văd neputincioşi a deştepta o iubire moartă, îşi caută fiecare de drum, fără niciun cuvânt greu de învinuire. Hilarg iea hotărârea să plece mai întâi, şi la urf timp se pare că va duce cu el şi pe fata-model, care treptat începe să simtă altceva decât o recunoştinţa prietenească faţă de dânsul. Odată se întâlnesc în parc şi stând alături pe o bancă, îşi zicea el în sine-şi: «Oare, ce gândea, că ar fi putut căpăta dela dânsul, această mică fiinţă.... Cerca oare să arunce o vrajă, prin adoraţia ei mută şi stăruitoare? Se întoarse şi privi; ea îşi pleacă îndată ochii Şi stătu neclintită ca un chip de piatră. In tot era alta: braţele mai libere, mai rotunde; răsufletul părea s’o fi mişcând mai adânc; ca'o floare de Iunie timpuriu se deschidea înaintea lui. Tăcerea ceea nefirească — despre ce putea fi vorba între dânşii? —îi trezi mai viu ca oricând în minte stavilele de clasă. Gândia numai, cum să nu fie ridicol. Şi dânsa îl poftea într’un chip straniu de inconştient şi delicat s’o priviască doar ca pe o femee, caşi cum şi-ar fi înlănţuit braţele tinere, pline, în jurul gâtului său, iar buzele pe jumătate închise ar fi şoptit chemarea veşnică a sexului». Dar la urmă tot conştiinţa osebirii de clasă birue, într’atâta că şi bietul Stone din afundul desnădejdii înalţă mâinile, strigând: «Mintea mi-este înourată. Mare Univers! Nu pot scrie. Nu mai pot desvălui semenilor mei, că toţi suntem una. Nu-s vrednic să mai stau aci. Ingă-due-mi să mă pierd în tine şi să mor!» Neisprăvită rămâge „Frăţia Universală11, pe când fata, deşi autorul n’o spune, ghicim că va ajunge caşi arătarea din tabloul intitulat „Umbra1*, căruia-i servise de model: o palidă figură puţin lămurită, cu mâinile întinse parcă de ruşine, cerând ceva, în lumina unui felinar de stradă. In Fraternity, Galsworthy pune faţă’n faţă două grupuri sociale cu tipuri felurite, opuse, şi le descrie precum sunt în realitatea lor tristă şi pe lângă arătarea neîmpăcării dintre clase-stând despărţiţi de un abis, bogaţi cu bogaţi şi săraci cu săraci— atinge într’un fel şi tema căsătoriei, pe care o redă cu deplin succes într’o serie de trei romane, scoase de curând într’un singur volum cu titlul Forsyte Saga. întâiul roman se cheamă The mari of Property, după porecla dată eroului, Soames Forsite, în care simţul proprietăţii se manifestă mai cu tărie. Intre multnle posesii, casă, tablouri, mobile, acţiuni, el numără şi pe soţia sa Irene, al cărei preţ e pe atât mai ridicat pe cât are şi darul unei frumuseţi rare. Greu fuse în adevăr, mult se căznise până s’o câştige; dar, odată luaţi prin căsătorie, dece nu s’ar închina deplin voinţei sale? Nu-i el bogat, nu-i cinstit de către toţi ? Că zemea mocneşte în sine-şi de urât, că râvneşte din suflet să iubească şi să fie iubită altcum decât prin stăpânirea silită a 26 © BCU trupului, nu iar trece lui nici prin gând. El ar zice cu dispreţ, că astea-s doar sentimente, şi sentimentele^ ca şerbi ce-ar trebui ţinuţi numai în butelii cu dopurile strâns închise. El este un Forsyte şi, ca toţi membrii familiei în trei generaţii, păstrează el şi spiritul înaltei burghezii: sigur de sine susţinător al instituţiilor sociale, evlavios faţă de prejudecăţi şi aparenţe - trăsături caracteristice, pe cari autorul ni le înfăţişează prin amănunte de pătrunzătoare intuiţie. Aşa, o nepoată, June, se logodeşte cu tânărul Bosinney. Acesta este un intrus în familia Forsyte : arhitect de profesie, iubitor de frumos, năzuind lâ ridicarea nivelului artei sale. Cu asemeena metehne nu se câştigă bani şi, ce-i mai grav, el nu ţine seamă de forme. Vă închipuiţi, la întâia vizită mătuşilor logodnicei sale, s’a pre-zintat cu o pălărie moale cenuşie — pălărie moale în loc de cilindru. Ceva^ extraordinar! Şi a mers zvoana între toţi ai familiei numeroare. Şi fiecare s’a întrebat: «Hei spune acum, m’aş fi dus eu cu aşa pălărie?» şi pecare şi-a răspuns: «Nu?. Şi unii cu mai multă imaginaţie au adăugat: „Niciodată nu ne-ar p trecut prin cap“. Cu un astfel de caracter şi cu farmecul tinereţii sale, Bosinney arhitectul e firesc să fi atras simpatia Irenei, mai ales de când Soames începe să-l folosească la zidirea unei case, înafară de Londra. Zi de zi acum luăm aminte la o apropiere tot mai caldă între Bosinney şi Irene. Odată se întoarce soţul acasă. „Ea şedea în colţul divanului şi avea cearcăne parcă de nesomn sub ochi El întrebă: — Cum se face că eşti acasă ? Aştepţi pe careva? — Da... adică nu în chip deosebit. — Pe cine? — Domnul Bosinney a spus, că poate să vină. — Bosinney ? Mai bine şi-ar căuta de treabă. La aceasta ea nu răspunse. — Hai, făcu Soames, să mergem prin magazine şi apoi în parc. — Nu vreau să ies, mă doare capul. — Decâteori vreau să faci ceva, te doare capul. Ţi-o prinde, bine să vii şi să stai sub copaci. Ea nu zise nimic. Soames păzi tăcere câteva clipe. . In sfârşit, zise: ' — Nu ştiu, ce idee ai de datoria unei soţii; niciodată n’am ştiut. . Nu se aştepta să răspundă, dar ea grăi: — Am cercat să-ţi fiu pe voe; nu-i greşeala mea de n’am putut să-mi pun toată inîma. — A cui greşeală e atunci? O privi pieziş. . — înainte de a ne lua, mi-ai făgăduit,, că-mi vei da libertatea, dacă n’ar fi un succes căsătoria noastră. Soames se încruntă: — Succes! mormăi el, ar fi un succes de te-ai purta cum se cade. — Am cercat, zise Irene. Mă laşi să plec? Soames îşi întoarse faţa. Turburat îşi găsi scă- păre în cuvinte de mânie: . — Să te las? Nu ştiu ce spui. Să te las? Cum pot să te las? Suntem căsătoriţi, nu-i aşa? Atunci, dece mai vorbeşti ?“. Dar ea nu-i femeia să fie dusă în strune. Se fereşte din ce în ce de atingerea soţului, înctyzân-du-se cu cljeia, singură în odaea de culcare. L’ar părăsi negreşit, de n’ar ameninţa el pe arhitect cu un proces de câteva sute de lire peste suma convenită spre clădirea casei. Şi când de fapt Soames îndârjit îl dă în judecată, Irene pleacă. Dar chtar în seara ceea arhitectul e călcat de o trăsură pe o ceaţă grozavă din Londra; ba poate în desnădejde neştiind de fuga Irenei s’ar fi lăsat să fie călcat. Sdrobită ea, umilită, neavând încotro şi-întoarce capul, se înapoiază la soţul ei, ca o pasăre scăpată puţin din colivie şi iarăşi prinsă între graţii. Şi aşa, cu triumful omului proprietăţii se închee întâiul roman. In volumul următor aflăm de plecarea Irenei din casa soţului, care şi după trecerea de vreo doisprezece ani tot maî speră s’o recâştige. Şi face într’acest sens numeroase încercări zadarnice. Apoi se divorţează şi, suferind de lipsa unui pu căruia să-i poată lăsa averea, iea pe o Franceză cu mult prea tânără; pe când Irena la rându-i se remărită cu unul John, pictor, tot din familia Forsyte, dar prin excepţie de un caracter osebit şi potrivit cu al ei. Romanul din urmă are drept moto câteva rânduri din Romeo şi Juliet, de oarece, caşi în piesa lui Shakespeare, pe vlăstarele însoţitorii lui Soames cu a doua femee, şi a Irenei cu John, le mână soarta, nepăsătoare de ealculile omeneşti, la o neaşteptată iubire. In tremul viselor de albă tinereţe amândoi, şi fiica lui Soames şi băiatul Irenei, nici că bănuesc de trecutul neguros ce are să le împiedice fericirea. Treptat apoi li se desvălue taina Şi în mărturisirea de oprire ce o lasă John, soţul Irenei, înainte de moarte — fiului său, cetim intre altele: „Nu mă gândesc cu asprime la Soames Forsyte. Mi-a părut rău de el. După judecata lumei Irene fuse greşită, el în dreptul său. A iubit-o într’un fel: ii fuse proprietate. Aceasta-i idea ce avea de viaţă — de simţi-minte omeneşti şi de inimi—-proprietatea. Nu-i greşeala sa, aşa fuse născut.* Cuvintele sunt caracteristice pentru spiritul autorului însuşi Dela critica socială, dela tendinţa reformatoare, ce strică altor romane, el se ridică aci, în Foryte Saga, la o deplină contemplare imaginativă, cuprinzând în simpatia sa de artist şi pe oameni de felu lui Soames Forsyte; înţelege doar că sub egoismul lor strâmt şi rece, ale’căror jertfe sunt ei inşii, tremură totuş un supet în certe împrejurări. Aşa, când pe sfârşite Soames urcă la cimitir şi se apropie de cavoul hodinei, unde toţi ai familiei se mutaseră unul câte unul, când în tăcerea de solemnă reculegere sub copaci remâne de cugetă la viaţa din trecut, autorul ne spune aceste rânduri, cari şi închee Forsyte Saga ■■ «Şi numai un lucru în adevăr-îl turbura, stând acolo — dorul trist din supetul său — căci soarele era ca o vrajă pe obrazu-i şi pe nori şi pe foile de aur; vântul aşa de blând şi copacii aşa de verzi, şi secera lunei palide pe cer. Ar fi putut să doriască şi să doriască, şi nici-odată să nu capete, frumuseţea şi iubirea din lume!» Frumuseţea şi iubirea! Neputinţa atingerii lor aceasta şi alcătueşte fondul tragic al multor oameni, care te face să-i compătimeşti. îngrămădească ei oricâte bogăţii, urcă-se cât de sus pe scara socială, stăpâniască chiar întreg pământul, şi tot nu se pot bucura de suprema mângâiere a vieţiL frumuseţea şi iubirea, cari-s întrupate oarecum în fiinţa Irenei, una din cele mai înalte crea-ţiuni ale romanului englez contimporan. Faţa palidă, ochii dulci negri în contrast cu părul de ambră, buzele rumăn-voluptoase adiind parcă un parfum ca Porile, trupul mlădios — toate îţi dau 27 © impresia unei zeiţe din păgâni; îţi aduc înainte viziunea Elenei, chipul ei divin, care în cuvintele unui poet Elisabetan, «aruncase pe mare mii de corăbii şi mistuise turnurile Elionului». Nu-i om, tânăr ori bătrân, să nu cadă sub farmecul ei covârşitor; o cunoşti mai mult din reflexul turburător asupra altora, decât din ea însăşi; în puţine trăsături o descrie autorul, păstrându-i neatinsă taina de simbol, cum se şi cuvine unei creaţii artistice. Dealtminteri, simţul măsurii e în deobşte însuşirea lui Galswortby, deosebindu-1 de mulţi scriitori englezi. întâiul său roman fu dedicat doamnei Con-stance Garnett, drept recunoştinţă pentru traducerile din Turgenieff. Din romanţierul rus i-a venit şi cumpătarea stilului, asemuindu-se cu el şi prin largul umanitarism, lipsit însă de misticism, exprimat la Galswortby printr’o milă ironică şi o mai vădită tendinţă; numai că el nu discută ca Ber-nard Sbaw, nu propune leacuri şi reforme, ci dă o viziune a vieţii, care întrucât e întunecată de sisteme, prejudecăţi şi ipocrizii, firesc e să fie străbătută şi de o adâncă tristeţă. Nori de mâhnire până la o amară desnădejde apasă de multeori personagiile şi situaţiile lui Galswortby. Zice unul în Forsyte Saga: «Aţ>, dece ne naştem oare tineri ? Numai de ne-am naşte bătrâni şi de-am deveni tineri din an în an, am înţelege cum se petrec lucrurile şi ne-am desbăra de afurisita intoleranţă !» . Aiurea: «Aceasta-i marea descoperire a războiului. Toţi credeam că propăşim — acuma ştim că doar ne schimbăm.» „Ca nişte muşte prinse în pânzele subţiri şi prăfuite de păianjen, aşa se sbat oamenii în iţele firii lor proprii.“ Iar dinaintea trupului mort al arhitectului din roman spune cineva: «De unde vine, cum vine moartea? Neaşteptată răsturnare a tot ce fuse înainte un orb apus pe o cărare ce duce ........ unde? Neagră stingere a focului!.. Dreptate? N’a fost dreptate nici când pentru oameni fiindcă totdeauna au fost în întuneric!» Acesta-i pesimism, negreşit; dar sănătos, chemând şi îndemnând la iubire, la fărâmarea cătuşelor de ură. Şi nu-i fără înţeles faptul, ca tocmai Galswortby a fost să fie preşedintele lui P. E. N., întâia societate ce-ar vrea să strângă într’o frăţie intelectuală pe toţi scriitorii. Şi tot el e acela care a scris undeva: «Arta este singura formă de energie umană, care în adevăr lucrează pentru unire şi distruge stăvilarele dintre om şi om.» M. BEZA DRAMA ŞI TEATRUL „ISUS“ de d-1 N. IORGA IVIlSTERUL întitulat «Isus», care ni s’a prezintat de curând de către Teatrul Naţional, nu luptă pentru izbânda sa, ca oricare altă dramă. Rostul său trebuie căutat, în primul rând. în intenţii. E o icoană care urmăreşte o reîmpărtăşire cu un rr.it. Scena e un vremelnic popas pentru o idee ce nu caută să i se supună. Tiparul dramei dispare făcând loc unui cadru epic în cuprinsul căruia să se desfăşoare cupletele lirice. Spectacolul nu ajută, ci cere concentrarea. Un text atât de puţin tiranic era firesc să dea regisorului toate libertăţile. Iar de aceste libertăţi, d-1 Soare s’a folosit cu abilitate, ba câte odată, chiar cu adevărată inspiraţie. Astfel ideea de a-1 aduce pe Mântuitor în desfăşurarea piesei printrtin val de lumină care să închidă o scenă dramaticeste bine gradată, a creat unul dintre cele mai emoţionante momente ale spectacolului. De asemeni valorificarea luminelor în actul templului a fost de un rar meşteşug. Lumina mată din planul al doilea — deschizătura templului prin care se vedea poporul miscându-se după un anumit ritm—într’un contrast isbitor cu purpura din planul întâi, interiorul templului -a creat unul dintre cele mai frumoase tablouri scenice De altfel toată montarea s’a resimţit de această preocupare picturală. In interpretare, această piesă călcând legile dramei, n’a putut să dea frâu liber unei creaţiuni. Totuş din împletitura nenumeroaselor roluri, aproape toate episodice, s a putut desprinde puternica personalitate a d lui G. Ciprian, în rolul lui Iuda. D-1 Ciprian nu cunoaşte arabescul de suprafaţă. D-sa îşi nutreşte personagiul pe care îl încarnează, cu o circulaţie care urcă din adâncul operei în slujba căreia trece. Siluetele d-sale pot p câteodate greşite dar nu lipsite de substanţă. Când răuşeşte să intuiască rolul ajutat şi de acest minunat dar, ne înfăţişează impresionante creaţiuni. E cazul interpretării lui Iuda, din „Isus“. UN JOC PERICULOS de AUGUST STRINDBERG Na se ştie precis ce au vroit să dovedească organizatorii acestui spectacol: căStrindberg e un autor vesel?., că e şi el mare maestru al baclavalei dramatice?., că, în definitiv, bunăvoinţă, să fie şi să sfârşeşte odată şi povestea asta cu gogoriţa suedeză? etc... etc... 28 © BCU Aceste gânduri curate dar simple şi multe altele la fel, se pot găsi pentru nepribănirea publicului românesc, în spectacolul operat, dichisit, sclivisit care ni s-a dat de curând cu «Un joc periculos», Şi toată răspunderea cade numai asupra d-iui Soare, directorul de scenă al acestef greu încercate piese. D-l Soare taie textul: e un obicei vecljiu la d-sa care în loc să treacă, ia proporţii. Astfel din «Un joc periculos ... a tăiat un întreg personagiu: pe mama (Actul se petrece, deşi fără morţi, nebunii şi încleştate uri, tot într’o atmosferă strind-bergiană, adică în atmosfera aceia infernală de ură şi dragoste, bicefal monstruos care răsare ca o stemă autentică în cele din urmă scene din teatrul lui Strindberg; în scrâşniri desnădăjduite, în vidul acela de viaţă care ameţeşte şi inima şi creerul. Toţi: tatăl, fiul, nora, verişoara, prietenul sunt atinşi de aripa aceasta a tragicului adânc). Şi printre ei, o singură fiinţă cu carnea şi sufletul bune, liniştite şi proaste: mama: unitatea de măsură mijlocia omenească nepericuloasă nicî ei, nici altora Treapta de jos, în acestă piesă, de la care porneşte gradarea celorlalte, înfrăgezite de Striudberg, dar dureroase mamii, pofte şi svârcoliri sufleteşti ale personagiilor, e mama. Rolul mamei-o scenă numai—în economia generală a piesei îşi are o importanţă copleşitoare. Puţin romantic, antitezic, pe el prin contrastul său se clădeşte întreaga piesă, acolo unde e Strindberg şi unde interesează: pe planul din fund al evenimentelor, unde se pro-ectează sufletul de totdeauna al marelui Suedez. A tăia acest rol însemnează deadreptul a lua piesa din mâinile lui Strindberg, fiindcă fatal se va întâmpla ceiace s-a şi întâmplat: schiţele celor- lalte roluri, cari dau atmosfera nesprijinindu-se pe rolului mamei, rămân fără nicio putere, se pulverizează, şi când se mai adaogă şi intenţia vaudevi-lizării atât din partea regizorului cât şi a interpreţilor, atunci printr’o strălucită tect>nică, ce rămâne îl cauţi cu lupa pe Strinberg care totuşi se găseşte în textul nealterat al propriei sale piese. «Cin joc periculos» este un cap de operă mai ales din punct de vedere tecbnic E o neîntrecută virtuozitate, un joc de vrăjitor într’o rază de soare, un proverb a la Musset, dacă voiţi, scris de Strindberg, care ascunde în carnea cea mai dulce a unui fruct, o fibră amară. Strindberg—să se fi gângit la o farsă târzie, pen" tru România ? a scris subt această piesă : o comedie. Şi la teatrul nostru naţional gbiduşia a prins, căci s-a alergat după o distribuţie de comedie, Dar actorii încercaţi au simţit măsura: astfel d-l Ion Morţun punea o stavilă, fără voia d-sale cumplitului vaudevil—ca ritm—in care era silit să joace Cei tineri insă ne-au îngheţat: dintre ei femeile, iar dintre femei d-şoara Puia lonescu. Ce caută d-şoara lonescu în Strindberg ? (Farsor bătrân, ai scris comedie sub piesă!—a 1 dar s’o fi văzut!..) Crede d-şoara lonescu, că o gură mereu căscată exprimă o stare de suflet grozav de con-plicată? Şi mai crede tot d-sa că Sgârcirea dege-telui mic de Ia mâna dreaptă, traduce o patimă de neînvins ? D-şoara lonescu e o victimă a cinematografului Pentru o bună igenă artistică i-ar trebui interzisă frecventarea ecranului, după cum i-am impure şi D-lui Soare, drept penitenţă, lectura pe timpul vacanţei, a lui Rugsbroeck şi Boebme. „MITU BOERUL“ de d-nii DAN şi SFETESCU 1 EATRÎ1L Naţional din Bucureşti, prima scenă a României Mari, în dorinţa executării programului său pentru încurajarea literaturii originale, a avut cinstea să reprezinte seara de 8 Mai 192 - pentru prima oară, piesa «Mitu Boeru», 3 acte de d-nii c R 0 N ] [ c A Oi? împlinesc patru ani, de când a apărut la Cluj, în Mai 1921, cel dintâi număr al „Gândirei". Spuneam atunci, în cuvintele cu care porneam la drum : „începem această revistă, având din primul ceas înainte socotelile de tipar şi hârtie, şi conştiinţa, că primul rod va fi departe de tot de îmbogăţire. In Romănia-Mare, în care atâţia umblă după o pradă ori alta — mai trebuie să fie căi şi pentru ideal... Nu e în puterea noastră, a celor mici de azi, să păstrăm înălţimea celor mari cari au amuţit... Nu suntem noi cei chemaţi — înalţe-se alţii. „Drumul este deschis. Pentru cei scârbiţi de politică vană, pentru cei desamăgiţi de făgădueli şi teorii căzute dela primul sbor ca paserile cu aripile tăiate —„Găndirea“ vrea să fie un prieten. Drumul nostru va trece uneori şi prin naraginile pustii, dogorite de soare ameţitor—drumuri pline de praf lătrături de câini. Va trece şi pe sub asfinţituri şi Dan şi Sfetescu, cu d-nii Oprişor, Turculeţ şi Lascu în rolurile principale. Repertorul primei noastre scene sporeşte cu un număr „Moliere, Caragiale, Sbakespeare“... bănuim undeva, prin arhive, un raport oficial !... ION MARIN SADOVEANU MĂRUNTĂ răsărituri — şi poate şi sub acele nopţi fără luceferi, în care numai pulberea din calea robilor e lumină. „încă ceva. Mai e obiceiul ca atunci când închei această primă pagină, să arăţi un criteriu, un program de activitate fixă, un sistem după care întreg grupul va intra în bloc, în nemurire. Cu asemeni programe infailibile pierd şi jucătorii de ruletă şi au pierit şi multe reviste. „Nu ne-am strâns laolaltă să fim mai tari ca turmă. Pe drumul gândirii, fatal fiecare e răsl'eţ şi izolat. Drumul e deschis — altul pentru fiecare. Şi înţelegem a recunoaşte dela primul pas, că fiecare va ajunge acolo unde puterile sale sunt în stare să-l ducă. „Obicinuiţii drumeţi au traista cu merinde pentru ei. Scriitorii însă, ca şi în străvechiul vis biblic, trebuie să poarte pe frunte azimile din care paserile cerului şi flămânzii lumei vin şi pradă". 29 © BCU Acestea le rosteam . în Mai 1921. Le recitim astăzi cu oarecare melancolie. Poate fiindcă suntem cu patru ani de experienţă mai bătrâni. Multe nu f&-găduiam atunci, dar şi mai puţine am ţinut din ceeace ne făgăduisem noua înşine, şi nu împărtăşisem lectorului. Unii s’au rasleţit dintre noi. Alţii s’au adăogat la drum. Ne facem un bilanţ. Singurul e colecţia celor patru ani. Caute cititorul acolo, bunul şi răul pe care în patru ani i l-am putut da. Nouă ne rămâne satisfacerea singură, de a fi cercat cu sinceritate să lămurim formula de credinţă a unei generaţii. Că am isbutit ori nu, rămâne în judecata timpului. Şi poate acelor lătrături din drum, la care ne aşteptam şi de care n’am fost în patru ani, feriţi. Abonaţii din anul IV vor primi revista pană Ia 31 Decembrie 1925, adică până la împlinirea de douăzeci de numere, urmând ca dela această dată înainte, pentru mai multă uşurinţă a administraţiei, să concordăm anul nostru cu anul calendaristic. Rugăm abonaţii în întârziere să achite sumele rămase din urmă. Două numere apar pe hârtia de faţă, până la primirea comenzei de hârtie specială, făcută în străinătate. . 5 În aceiaşi vreme, trei teatre pariziene joacă piesele lui Pirandello. Celebritatea sa foarte proaspătă, a străbătut şi în teatrele bucureştene. Nu există revistă, ziar, cronicar teatral ori literar care să nu-i fi pronunţat numele în ultimii doi ani. Dar ce putem şti despre Pirandello, după cele cinci-şase piese cunoscute în public, când se spune că a scris până acum vre’o cincizeci de opere teatrale ? E aproape nevoie să reconstituim întregimea operei duDă metoda Iul Cuvier; din câteva fragmente să deducem întregul. Şi se pare că n’ar fi prea greu. Teatrul său poartă pecetea unei familii unice. Pirandello a fost romancier şi nuvelist înainte de a fi autor dramatic. Lucru care se simte de la prima observare mai atentă a comediilor. Ceia ce e particular acestor comedii, e că se deschid toate punând spectatorul direct şi de la început într’o situaţie enigmatică şi complexă. Cund se ridică cortina, ne găsim în centrul intrigei; ceia ce nu intră în procedeele dramatice obicinuite, unde pregătirea scenei dominante se face prin savante preparaţii. • E metodă de romancier — şi de romancier oarecum poliţist. R te pune, pe tine cititor în mijlocul unui mister, a începe, cum s’ar putea spune de Ia mijloc, e procedeul familiar lui Conan Dogle, Mau-rice Leblanc, Gaston Leroux. R fost comisă o crimă în îmorejurări misterioase; trebuiesc căutaţi autorii şi determinate mobilele. Romanul ne duce de la obscur la lumină. Iar dacă ne amintim bine, sînt romancieri care au început de la sfârşit: la Fille Elisa începe prin procesul eroinei, la Dame Aux Camelias cu desgroparea moartei. Transpuse în teatru, aceste romane au fost răsturnate de la forma lor primitivă şi repuse în sensul lor, cronologic şi logic, natural. Pirrandello nu înţelege aceste concesii făcute genului. E drept că nu avem de a face cu mistere poliţieneşti. Ci cu mistere de sentiment. Primul act e întotdeauna curios, pitoresc, nou. Place. Reţine Se remarcă o vervă extrem de vioaie, dialogul e sprinten, misterul cucereşte spectatorul. Dar e o mare primejdie pentru autor să-şi înceapă toate piesele printr’un act întâi, bun. Riscă, să nu mai păstreze restului aceiaşi calitate. Şi se observă aceasta şi la Pirandello, care după primul foc de artificiu ne poartă spre un desnodământ pripit, de un interes medidcru, ori adeseori, contrar romancierilor poliţişti care îşi fac o datorie de onoare să justifice condiţiile misterului primitiv, refuză să arunce o lumină definitivă asupra problemelor deschise de tema sa. Pirandello nu vrea să iasă din enigmă. S’ar putea numi teatrul său, teatrul misterelor personalităţii. E un subiect şi o problemă. Dar pentru aceasta, procedeul cu toate succesele momentane e prea eftin şi străveziu. Poate deveni monoton. Probabil chiar că în întregimea operii lui Pirandello e monoton. Căci numai cinci piese cunoaştem, şi în toate cinci pune cu insistenţă în scenă, nebuni, quasinebuni şi maniaci. Puţini autori au zugrăvit şi analizat cu atâta tenacitate anomaliile inteligenţei sau ceia ce Ribot numea, bolile personalităţii. Nebunii lui Sbakespeare, ai lui Edgar Poe, ai Iui Ibsen sînt indivizi de o inflexibilă personalitate. S’ar putea spune chiar că exaltarea personalităţii, este în literatură una din formele cele mai curente în care se află reprezintată nebunia. Cu totul altfel la Pirandello. Şi aici e originalitatea sa dar poate fi, prin repeţire, şi o cauză de hibridism a operii. Nebunia în loc să-i folosească pentru a insista asupra caracterului esenţial al personagiului,îi slujeşte pentru a dizolva acest caracter. Sub stăpânirea puterilor infernale, personalitatea lor nu se adânceşte, nu se accentuiază; se evaporă, se pierde într’o înconşti-enţă. nebotărîtă. Dacă este acest fel de a înfăţişa nebunia o metodă mai exactă decât cealaltă, rămâne să o aprecieze un specialist alienist. Ceia ce e de reţinut e că Pirandello uzează în opera sa de procedee complect opuse mijloacelor literare clasice. ' ' , Din această pricină însă, Pirandello e obligat să comenteze, în ochii şi pentru înţelegerea spectatorului de pe scenă, ansamblul de fapte în care sînt amestecaţi protagoniştii piesei. Şi astfel asistăm la acest lucru ciudat: în toate piesele — piesele pe care le cunoaştem, cinci din cincizeci — un personagiu ori un grup de personagii în prada delirului acestui personagiu, acţionează după ordinele pe care le primeşte de la dânsul, iar restul persoanelor din piesă îşi trec timpul comentând actele personagiului acestuia ori-grupului de personagii. I se reproşa Odinioară lui Dumas că a introdus un raissonneur în fiecare piesă. Lui Pirandello i s’ar putea reproşa că a făcut din toate personagîile piesei — în afară, de unul, doi, sau trei eroi — o galerie de raisonneuri. Din trebuinţa aceasta de a comenta şi interpreta propria sa dramă, se recunoaşte romancierul. Dar pe când comentariul îşi găseşte în roman locul şi necesitatea, estetica scenei se acomodează mai puţin cu aceasta denaturare a însăşi sensului dramatic. Succesul lui Pirandello e european. Rămâne de văzut cât şl ce va supravieţui acestei febre, căci originalitatea, mai ales întemeiată pe cazuri spe-cials şi patolegice nu e întotdeanna garanţie şi de trăinicie. R * liEVIST.fi pentru desăvârşirea meşteşugului tipografic în România, «firta grafică» de la Craiova, a tipărit şi pentru anul acesta un almanah- Poate sluji, ca înfăţişare sub scoarţa frumos solid (şi credem ieftin) cartonată, ca dispoziţie interioară a textului cuprins în chenarul albastru al fiecărei pagini, ca execuţie precisă a gravurilor — spunem 30 © BCU că poate sluji, pildă multor asemenea tipărituri, care ieşite de sub teascurile unor ateliere mai mari decât acelea de la Craiova, nu dovedesc aceiaşi dragoste profesională. - Pe lângă partea calendaristică, Almanahul cuprinde un variat material de idei şi de informaţii despre trecutul tiparului aiurea şi la noi, despre progresele tehnice, despre situaţia cărţilor, sub semnăturile d-lor N. Iorga, I. Timuş, Em. Tătărăscu, Molin, etc. E astfel o carte plăcută şi folositoare. Drumul pe . care-1 deschide, alături cu puţinele ateliere grafice preocupate dejacurateţa tehnică, va scăpa tiparul românesc de urâţenia şi nepăsarea de acum. In afară de câteva tipografii ardelene, de cele două institute de la Craiova „Scrisul românesc11 şi „Ramuri", de «Cultura Naţională» diţi Bucureşti, puţine sînt atelierele stăpânite de această grijă a frumosului. Ele dovedesc o decădere â prezentului faţă de tradiţia vechilor tipărituri româneşti, ieşite odinioară din tiparniţile, Bâlgradului şi Sibiului transilvănean, Buzeului şi Târgoviştei, Snagovului de pe vremea Iui Brâncoveanu, Antim şi Mitrofan, tipografiilor moldovene de la laşi şi Mânăstirea Neamţului. Prin acest trecut al tiparului românesc în veacul al optsprezecelea ne poartă profesorul C. Fortunescu, adăogând textului, câteva reproduceri, ca titlul Triodului dela Buzău (1700), gravuri din Liturgbierul aceiuiaş Buzău, tipărit în preajma ace-luiaş an, etc. Iar altă călătorie în trecutul tiparului european, face d. Em. Tătărăscu, începând de Ia născocirea lui Gutenberg, care n’a făcut decât să aplice viclenia lui Agesilas, regele Spartei când scria în sens contrariu pe mână, cuvântul victoriei, pentru a-1 imprima pe ficatul victimei întru îmbărbătarea soldaţilor, arătând căzeiifăgăduiescizbânda bătăliei, până Ja editorii cărţilor rare şi scumpe, care duseseră arta grafică la o desăvârşire puţin atinsă şi astăzi, când perfecţionarea tehnică nu înseamnă de cele mai multe ori şi ascuţimea gustului. 2 L-ES Cabiers du Mois — publică sub titlul: „Chemările răsăritului", un volum de patru-sute de pagini. Savanţi, poeţi, romancieri, polemişti, teosofi, au colaborat la acest dosar al prezentelor orientări spirituale. S’ar putea spune că e cartea în care se citeşte mai desluşit ca oriunde conflictul celor două generaţii actuale. Scriitori născuţi în preajma anului 1870 se întorc din ce în ce mai vădit dela luminile răsăritului şi-i opun blocul european. Cei născuţi între anii 1890—1900, cer lumina acestui răsărit pentru a umaniza şi adânci civilizaţia europeană. Cea mai limpede punere a chestiunei e poate acea a lui Massis: «Am vrea ca coloquiul care se deschide între Orient şi Occident, în mijlocul desor-dinei planetei noastre, să slujească pentru a pregăti căile de împăcare cu creştinismul care singur poate reface umanitatea umană..» Nu e vorba ca Europa să abdice dela hegemonia sa spirituală. E vorba numai să renunţe la vanitatea care nu-i permite să înţeleagă, că sunt mai multe feluri de a gândi asupra vieţii şi a o accepta. Că există rase dincolo de hotarul ei, unde s’a ajuns la o concepţie asupra lumei, care-i poate sluji, îm-bogăţindu-i tezaurul' spiritual. Să ascultăm numai glasul lui Gandhy „Sunt un om care ştie ce-i lipsepte, care se înşeală şi nu şovăie niciodată să o mărturisească. O spun răspicat, că asemeni omului de ştiinţă, fac experienţe asupra unor anumite adevăruri eterne ale vieţii; dar nu pot pretinde să fiu un om de ştiinţă, fiindcă nu pot da nici o probă evidentă a exactitudinei ştiinţifice a metodelor mele nici asupra resultatelor tangibile ale experienţelor mele". Care european, din vanitosul vechiu continent ar îndrăzni să rostească aceste cuvinte sincere şi omeneşti, când ar şti că asemeni lui Gandhi, trei sute de milioane de oameni îl ascultă? : * AnDR£ Gide a început să-şi vândă cărţile. Prima licitaţie a avut loc sub conducerea librarului Eduard Champion şi s’a, închis cu un total de 71 000 franci. S’a făcut deci cam prea mult scandal numai pentru atât. Căci a fost un scandal parizian al sesonului Erau cărţi cu autografe, scrisori, manuscrise, dela mulţi prieteni care astăzi nu s’au mai arătat prietenii autorului lui Corydon. In prefaţa catalogului de vânzare, Gide explică lectorului, că multe dintre aceste cărţi «i-au rămas scumpe între toate atâta vreme cât nu trezeau în el decât amintiri de prietenie». Aceşti,amici de altădată; Pierre Louys, Francis Jammes, Henrg de Regnier, Maeteriinck, Klingsor, Montfort s’au separat de Gide. La licitaţie deci. Areci odată! E prietenia pusă la darabană. Andre Gide ştia altădată să se răsbune mai subtil şi mai spiritual. «Aux Gide, avec un silence de coeur, celui qui ne pourra oblier ce qu’ils furent—Francis Jammes» La licitaţie, Francis Jammes şi «le silence de coeur !» «A mon ami Andre Gide, inalterablement, Pierre Louys» La licitaţie, Pierre Louys! «A Andre Gide, en amitie fiidele, M. Maeteriinck». Arici odată, Maeteriinck şi amiciţia fidelă! E orăsbunare de curtizană bătrână, care-şi vinde cadourile amanţilor de odinio,ară după ce-a fost delăsată de ei. Şi un semn al timpului—al acestei epoci de după răsboiu, când multe sentimente vechi de când veacurile şi multe delicateţi si subtilităţi de inimă, par desuete. Epocă de brutalitate. Arici odată! u — Tomo, poet maori, născut şi trăit în Noua-Zelandă — iată încă o victimă a civilizaţiei europene, în celălalt capăt al planetei, la antipozi. In „Mercure de France" Lucien Bec, schiţează în câteva pagini, drama celui din urmă mare poet, al unei rase odinioară glorioasă şi acum stinsă de războiu şi de alcool. In munţii albaştri, ultimii supravieţuitori vor dormi curând somnul veşnic, şi în această agonie a rasei, natura ironică a vrut să dea Viaţă, printre osândiţii Ia pieire sigUră, unui autodidact genial. Obscur, nu i se cunoaşte data naşterii şi a morţii, vag situate între anii 1820 şi 1880. Ca şi pentru Homer, şapte sate îşi dispută onoarea de a-1 fi născut. Patriot îndârjit, şi-a petrecut viaţa luptând împotriva englezilor, pe care îi socotea barbari şi profanatori. O mică poezie, intitulată: în luntre, plină de. ritm şi elan, redă cu simplitate rezistenţa autohtonă în faţa „vrăjitorilor albi". Uit, uit! Săgeată luntreai Saltă printre şuvoaie Nu pot să mă mai prindă Sălbatecii dela antipozi tlit! Uit! Uit! 31 © flţ)! sângele-mi arde în vine, Ne-au pângărit munţii, Ne-au pângărit altarele Şi zeii acum ne-au chemat ' Să răzbunăm sângele ruşinei. Uit 1 Uit! Uit! Sboară luntre uşoară. Crainic al răzbunării mele neogoite. Dar U-Tomo, nu era poet dela marele cartier. Sentimentele războinice le-a plătit cu sângele lui. Rănit de mai multe ori, a refuzat să se lase îngrijit la ambulanţele englezeşti, preferând să-şi lege singur rănile, ascuns in văgăunile munţilor. Mai târziu, când revolta Maorilor a fost înăbuşită şi un guvernator general, iubitor al literaturei, l-a invitat la Auckland, oferindu-i o pensiune din partea guvernului englez, U-Tomo s’a ascuns mai adânc în brusă, trăind mizerabil şi dispreţuit de compatrioţi. Cu încetul şi abia mai târziu, după moarte, faima îi trece în Australia şi în India, unde criticul englez J. C. Dywers îi citi într’o zi, din pură întâmplare poesia Omul în revoltă, şi entuziasmat o comunică, împreună cu altele, câtorva scriitorii din Londra. Din 1910, până astă-zi, i s’au tradus în englezeşte câteva volume: Printre brazi, Singurătate, Cântecele lui U-Tomo, Glasul zeilor, Pletele încâlcite. Poezie impregnată de panteism, apropiat de al grecilor, căci şi la Maori zeii sunt personificarea forţelor naturale. Să vedem şi un cântec de iubire: O Tao-ti frumoasă ce-ai devenit oare ? Sunt foarte bătrân acum, sângele mi-e îngheţat, Nu voi mai luneca asemeni şarpelui în pădure Nu voi mai da târcoale în jurul colibei tale, Nu te-oi mai strânge în iarba înmiresmată Nu voi mai avea trupul care mi se împotriveşte Dar atât de puţin, când iubirea pătrunde în el. O frumoaselor de altă dată, porile unui neam războinic, Nu veţi mai asculta cântecele lui U-Tomo; Timpul curge, totul moare Şi virtutea şi vigoarea... Nu este un sfârşit tragic ? Iată un poet care face onoare umanităţii, poet minunat înzestrat pentru a exprima pasiunea, voinţa, spiritul întins ca o coardă de arc; poet dublat de un filosof, ridicân-du-se peste credinţele vulgare ale concetăţenilor şi creind, pentru el, o metapzica vie şi superbă. Acest poet e născut dintr’o rasă sălbatecă, din părinţi necunoscuţi, n’a gustat nimic din fructul civilizaţiei. Din toate puterile, cu toată energia, s’a împotrivit purtătorilor acestei civilizaţii. N’a vrut să asculte decât glasul pădurilor adânci, al munţilor albaştri, al puviilor năvalnice. Născut sălbatic a vrut să moară sălbatec. Şi acest sălbatec, pe jumătate gol, se dovedeşte din cărţile adunate şi traduse după moarte, drept unul dintre cei mai mari poeţi ai veacului XiX-lea, iar geniul puternic, neliniştit, filosofic, îl înrudeşte cu cei mai mari romantici ai Europei. Nu e un fapt straniu şi demonstraţia netăgăduită, că reguiele, studiile, canoanele, principiile de doctrină critică sunt deşarte şi că Spiritul creator, suflă unde vrea ? IMPRIMERIA FUNDAŢIEI CULTURALE „PRINCIPELE CAR OL”, BUCUREŞTI o. 2458. CLIŞEELE MARVAN © BCU Portret O. PETRAŞCU Case t&r&neşti g PETRAşcv GÂNDIREA © BCU Cluj Palat Vetieţlan G. PKTNAŞCU GÂNDIREA © BCU Cluj ■■■ Naturi moarti G' ™TRAŞCU Case la Ghloyyea O. PETRAŞCU GÂNDIREA © BCU Cluj Intrare la Arhorniarie gândirea Flori G. PETRAŞCU G. PETRAŞCU © BCU Cluj REVISTA MENSILE DELTA REVISTA MENSILE Redactori; Arturo Marpicati, Bruno Neri e Antonio Widraar Redazione c Amministrazione: Via Gîosue Carducci 11, Fiume Abonamento per Pesteror: Un anno Lire 25i — LE CRAPOUILLOT pcntruWm"”râ■*'ortS Paris, 5. Place deia Sorbonne. T ■* i t—v /i î-i p Directeur Eugene MontfOrt.— Apare lunar. Abonamentul | jVlAlVvJliîj anual 22 franci. — Administraţia: Librairie de France 99, Boulevard Raspail. Redacţia: 5, Rue Cljaptal, Paris (IX-e). Ţ Ţ * Ţ T Ţ Ţ S~\ REVISTA MENSILE DI 1 JL L U IN L 1 L 1 U CULTURA E LETTERATURA ORGANO OFFICIALE DELL’ IST1TUTO INTERîINIVERSITARlO ITALIANO Redazicme e Amministrazione: FRANCO CAMPITELLI, Editore: FOLIGNO Abbonâmento I Italia e Colonie L. 45 11 Un fascicolo f annuo I Estero .... » 70 II separato i CONTO CORRENTE E ASSEGNI POŞTALI N. 1-2577 A APARUT: A APARUT: IONEL TEODOREANU uliţa COPILĂRIEI GN VOLUM 154 PAGINI CARTONAT 30 LEI EDITURA CVLTVRA NAŢIONALA T 17 l\7rrMVTr\I7 71717 A T T Revistă Pentru strângerea Iegătu- I .r, IVlUINL/il INUU VHaU rilor sociale, economice,literare şi artistice între Franţa şi străinătate. Apare de 2 ori pe lună.—Abonamentul anual 50 franci.—Paris, 42, Boulevard Raspail, Paris (7-ej. EXEMPLARUL LEI 15.- GÂNDIREA EXEMPLARUL LEI' 15.-7 REDACTOR: CEZAR PETRESCU APARE LA 1 ŞI 15 ALE FIECĂREI LUNI . SUB CONDUCEREA UNUI COMITET • REDACŢIA: PALATUL SINDICATULUI ZIARIŞTILOR. STR. CANTACUZINO No. 2, BUCUREŞTI PENTRU RECENZII ŞI ANUNŢAREA APARIŢIEI, CASELE DE EDITURĂ ŞI DOMNII AUTORI SUNT" RUGAŢI A TRIMITE CĂTE DOUĂ EXEMPLARE. — MANUSCRISELE NEPUBLICATE SE ARD. CĂRŢILE ŞI, MANUSCRISELE RUGĂM SĂ FIE ADRESATE REVISTEI ‘ STRADA’ CANTACUZINO No. 2. — BUCUREŞTI ..............................................................uimii................................................................................. 15 15 MAI 1 9 2 5 C U P R i COPACUL DIN ASFALT de Cezgr Petrescu ........... 1 LOT de Lucian Plaga ........8 A. E. HOUŞMAN versuri traducere ‘ din Englezeşte de Drago-ş Pr'o- topopescu............... 10 FEMEIA DE CIOCOLATĂ de Gib. /. Mihăescu .............12 IN NOAPTE de V. Ciocălteu . . .17 IDEI, OAMENI & FAPTE A. E. HOQSMAN de Dragoş pro- topopescu . . . ......... 19 LITERATURA POPULARĂ. ISVOR DE ÎNALTĂ LII ERAI URĂ de i. d. . . ■. . -. . . -. ..... 20 N S U L: " \ MAESTRE, BAGI DE SEAMĂ ? de ' O. Stegaru . ... . . . . .' . ' 21 OMAGIUL LUI JACQUES RIVIERE • de ion .Darie...........21 CĂRŢILE de Al. Bâdăuţă . . . 24 CRONICA LITERARĂ ROMANŢIERIl ENGLEZI DE ASTĂZI: JOHN GALSWOR THY de ■ M. tteza .... . . . ... . 25 DRAMA ŞI TEATRUL „ISUS“, UN JOC PERICULOS, MITU BOERCIL de /ort Manii Sadoveanw 28 CRONICA MĂRUNTĂ . . • 29 ILUSTRAŢII COPERTA : de G. Petraşcu. SUPLIMEN r: 8 reproduceri din Expoziţia Petraşcu. DESENE IN INTERIOR, de Derulau, D-na M. D., Rodica Maniu, etc. ' ................................................ ABONAMENTE: 1 AN, 300 LEIs 6 LUNI, ISO LEL PENTRU INSTITUŢIUNI ŞI AUTORITĂŢI^ 100 LEI ANUAL. IN STRĂINĂTATE: 400 LEI ANUAL. - INSERŢII ŞI RECLAME SE FAC LA ADMINISTRAŢIA REVISTEI ŞI LA TOATE AGENŢIILE DE , PUBLICITATE ADMINISTRAŢIA: PALATUL SINDICATULUI ZIARIŞTILOR r STR. CANTACUZINO No. 2, BUCUREŞTI E X E M-PLARUL LEI 15.— GÂNDIREA - . * . . ■ EXEMPLARUL LEI 15.— © BCU