& m •

                         Imprimat legal.
GÂNDIREA
                                  ANUL IV No. 13-13
'flirt
CÂND I REA
       BISERICA VIE
              DE
      TUDOR ARGHEZI
     In ultimul timp s’a repetat în presa periodică un atac la prestigiul Bisericii şi al lui Dumnezeu. El s’a produs cu regularitate oridecâte ori s’a reîntors din străinătate câte un grup de ingineri, medici sau filosofi, amatori de presă şi literatură, febrili în a se manifesta în timpul care precede o numire la un post important. Anticamera profesională a carierii face într’adevăr nervoşi pe candidaţi şi aceşti viitori apărători blajini ai aşezărilor bugetare, se răzbună pe miniştrii înjurând pe Dumnezeu şi blestemă Statul şi Societăţile pe acţiuni subt forma nevinovatei Biserici-Nevroza durează rareori câteva luni iar atunci când figurile ei gimnastice continuă să treacă peste soroace, este semn că tinerii sau n’au avut protecţii suficiente ca să se plaseze în placididate sau că, înscrişi în ştate provizoriu, au fost congediaţi şi solicită un al doitea loc. Biserica e mai înţeleaptă: ea primeşte şi tămâia cădelniţii şi smirna ce se aruncă, bulgări, în catapetesme. Pipăitul aceluia care le ia ca să le sfarme de-asupra jarului înviat sau ca să dea cu ele în icoane, rămâne deopotrivă de parfumat.
     Bacalaureatul, licenţa şi doctoratul sau măcar presa cotidiană gânditoare provoacă după timp şi vârstă — şi după numărul ciorapului şi al pălăriei —şi desvoltă o sensibilitate agresivă şi o fracţiune, din când în când, de liberi cugetători, aşa zişi. Pentrucă ştiinţa, graţie puterii de viziune a ochiului, sporită printr’un cristal montat în tub, a permis organului să zărescă în spaţiu mai departe, un punct care se găsea existând înaintea lentilii, judecata triumfătoare jubilează că a descoperit şi universul restrâns în atomi, bacterii şi spermatozoizi, pare demonstrat şi demn de un dispreţ superior. Dar apa mărilor rămâne sărată şi amară şi ’n vârful acului cu care vrei să o guşti.
     De multe ori cultura e o puericultură. Iluzii crâncene scapără înfumurate din căpă-ţâna unui chibrit fosforos tras pe zidul catedralei, în colţul căreia îţi aprinzi într’o seară de beţie ţigarea, Cu maşinile aduse din Frankentljal se înmulţesc exemplarele unui manuscris românesc şi cu tipare franceze, trimise prin poştă abonatului din strada Ţepeş-Vodă, se zămisleşte manuscrisul. Dnii tineri ortodocşi devin liberi cugetători pentru că iubesc o călăreaţă de circ protestantă ori că s’au căsătorit cu o musulmană sau israelită. conştiinţa lor cerându-le o stare civilă sufletească.
     R fi liber-cugetător nu însemnează nici a fi liber nici a cugeta, adică nici a te aşeza dintr’o dată la răspântia bulevardelor ideilor cu intenţia următoare: Suspendaţi circulaţia căci am început să cuget. R cugeta e una din cele mai comune acţiuni ale individului, care conţine într’însul tot atâtea mişcări cîte şi cugetări. Singur omul care se roagă face
      altceva de cât obicinuita corespondenţă inconştientă dinlrfe oglindire şl aci: cei cari cugetă prelungeşte experienţa, măsoară un drum parcurs, numără crisantemele rupte, pune în coşuri oseminte.
          Şi. făcând suma cifrelor înregistrate precis în arhivele remaniate ale cunoştiinţei, cugetarea rămâne ca un valet în uniformă strălucită, cu spadă în şold, la porţile mari ale presimţirii.
          îln tânăr cu buza rasă neted subt nas, se prezintă odinioară cu bărbuţă, cu favorite sau numai cu cotleţi, când cu lavalieră, când cu beregata asudată de un fular înfăşurat în jurul grumazului de câte două ori. Fotografiile de azi ca şi portretele în ulei de mai de mult, înfăţişează pe păreţii caselor din Bucureşti un tip universal de European, Care călătorind s’a şi îmbrăcat. Omul din păr şi din costum e acelaş, unanim şi solidar. Băiatul care se întoarce din străinătăţi sau din Universitate, a crezut în veac, ca şi cel de azi, că vine mai deştept şi mai mintos. „Imbecil" e-o insultă adresată celor rămaşi acasă, la Gâeşti. Datinile de lângă secere şi furcă sunt strecurate printr’un ciur ascuţit. Clăbucul polemicilor din urmă, privitoare la Biserică şi Dumnezeu, a mai fost clăbuc. De astădată însă negarea, contradictorie sau afirmativă, găseşte în jurul Bisericii, pe lângă pietrile cu inscripţii şi ologi, o seamă de oameni într’altfel pregătiţi decât înaintaşii lor, ca să o verifice — şi nu s’ar putea povesti cum şi pentru ce se face, dar ţârcovnicii lui Dumnezeu s’a ales a fi mai înzestraţi decât amiralii pe uscat ai liberii-cugetări. Hceştia izbesc cu bastonul şi ceialalţi primesc în stâlpi.
          Poate că pe Dumnezeu, cercetat în interiorul lumii cu cele mai nuanţate raze reflectoare ale bănuielilor noastre mistice, nu-1 vom ajunge niciodată mai mult decât ne permite lumina lor melancolică şi difuză. Dar Biserica eo realitate existentă, care.şi-a menţinut individualitatea ei ciudată, de insulă de refugiu, şi împotriva „cugetării" şi împotriva tuturor organizaţiunilor şi instituţiilor sociale definite şi rigide. Biserica şi învăţătura ei tăgăduiesc zi cu zi şi fapt cu fapt toate principiile care tind la mecanizarea vieţii sociale— şi legiuitorii o suportă, împăraţii o cinstesc, statele o conservă. Războiul ar fi voit să facă din Biserică un auxiliar; ultimul războiu de totală exterminare, a căutat să şi-o asocieze—şi nu a isbutit. In rugăciunile patriei primejduite a încăput pretutindeni iertarea adversarului. Când în urma asasinului escortat la aşafod, calcă preotul care-1 asistă, prezenţa acestuia este protestarea Bisericii că justiţia omului nu este bună. Când preotul şopteşte în altar rugăciunea „pentru cei ce călătoresc pe ape şi pentru cei din temniţi" Biserica îndreaptă justiţia socială şi o refuză. Când duhovnicul ascultă spovedania, Biserica spune că şi glasul vinovatului trebue auzit şi înţeles. Biserica propagă îndoiala în semeni şi anulează hotărârile lor. Fiecare clopotniţă e un monument de dreptate, mai presus de justiţia profesională. Un mare număr de păcate civile sunt inexistente criteriului bisericesc. Biserica a impus această noţiune: aşteptarea.
          Alungat, prigonit, omul găseşte în Biserică sprijinul fiinţei lui morale, pe care presa cotidiană şi ^ebdomadară şi catedrele de sociologie şi Ştiinţe Naturale sunt neputincioase să il acorde. Nici Poşta, nici ministerul Industriei, nici Căile ferate nu-1 vor primi: tramvaiul liberei cugetări transportă numai pe plătitori. Biserica îl primeşte oricând şi oricine ar fi el, în mijlocul veacurilor şi mucenicilor ei, care nu se sfiiesc să-şi facă o datorie din a-1 pofti la cina de taină '
          Cineva tăgăduia influenţa socială a Bisericii: ea este covârşitoare.
          De Paşti, cel puţin, cititorul are mângâierea să o vădească şi într’o revistă de literatură independentă.                                                       '
© BCU Cluj
Xilografie de D-na M. D.
ÎNCEPUT de primăvară
                                  de
                             LUCIAN BLAGA
    SeMNE verzi subt şovăiri solare ieşi soro să vezi.
    Un sbor abia gljicit se înseamnă cu funingine de paseri pe cer.
    Munţii sunt încă plini de amintiri de zăpadă dar elementele sunt moi şi calde 'n adâncimi.
                                  347
© BCU Cluj
     In murmur de serafic sobor trestii înalte îşi cântă adevărul întârziat lângă ogor.
     Popi negri vestind sub pământuri soarele cu fluere greerii umblă până în pragul sicrielor şi-acolo mor.
     Vaca-zeiţă — spre un destin de lapte priveşte în gol. Inele în jurul ei s’au adunat să se închine reptile.
     Florile sunt aşa că în potire le poţi turna uloiu, pentru oracole s’aprinzi în ele foc îndoielnic de feştile.
     Pe-aici - afară de oraş şi ieri am fost
     să iscodim învierile în faţa porţilor.
     îndrăzneşte soro. R\) soro să nu suspini.
     Intr’o singură zi
     mugurii şi iarba au crescut
     repede ca unghiile şi părul morţilor.
Xi log rafie de D-na M. D,
   Am strâns mlădiţe verzi din şeapte lunci, Le-am ars, şi-am pus cărbunii ca descântec, Hai, vraciule, în oală să’i arunci;
   Ce’mi stai la colţ cu mâinile pe pântec Din buze doar bolborosind porunci?
   Pe vatră fierbe apa în ceaun Şi sfârâe untura în tigae,
   □n vreasc de soc şi altul de alun Rruncă ’n foc să vezi în vâlvătae De sunt întreg la minte ori nebun.
   Sub ţest de-abia mai miaună motanul L-ai pus la copt pe semne!... Eu îl las! Desprind din panoplie iataganul Şi desemnez pe duşumea un ceas:
   Tic-tac se-aude, martor mi-e tavanul.
   Dar nu vrea flacăra să’mi facă placul Şi cessu ’mi spune c’o să mor curând,
   Iar ţestul când îl salt cu ciobârnacul Sub el găsesc motanul, —- sta torcând Şi’n faţa mea din foc răsare dracul.
© BCU Cluj
Xiloyrafie de D-m M. I>.
 MINUNEA TEOCTISTEI LESVIANCA
                                         DE
                                 MIHAIL SADOVEANU
    Se află în Marea Egee un ostrov cu numele Păros. In vecţ)i vremuri acest loc s’a fost pustiit, şi pe el nu mai vieţuiau oameni, ci numai fiare. Iar din trecerea oamenilor pe acest pământ al mării, rămăsese o biserică zidită în numele Prea Curatei Maici a lui Dumnezeu. Şi sta acest lăcaş al Domnului singur subt cer şi în pustie şi ’ntre apele Mării.
    S’a întâmplat în cele vecţ)i zile că nişte vânători de pe coastă, din muntele Elvece, s’au suit într’o corabie şi s’au dus în ostrovul cel pustiu ca să vâneze cerbi şi căprioare sălbatice, căci în pădurile Şi ţjudagurile singurătăţii fiarele se ’rimulţiseră şi ţjâladuiau în voie.
    Ajungând acolo, vânătorii au lăsat corabia în ancoră şi-au intrat în ostrov, cu arcurile şi cu câinii. Ci ’ntre dânşii găsindu-se unul Ioan, temător de Dumnezeu, care întâiu de toate cugeta să se îngrijească de sufletul său, — acesta s’a despărţit de tovarăşi şi umbla singur prin pustie până ce-a dat de lăcaşul Domnului într’o vălcică, între dumbrăvi de sicomori. Intrând în biserică, ca un neştiitor de carte ce se afla, a prins a se ruga, după putinţa lui şi după cât ştia, smerindu-se şi cugetând la lumina învăţăturii lui Hristos.
    Pe când sta astfel în genunchi, în faţa altarului, dunga de soare care pătrundea prin ferestrele înguste mutându-se, a lucit într'un ocţjiu de apă adunată într’un stei mic de piatră, între lespezile din faţă-i: Privind mai cu luare-aminte, a zărit în apa aceia
350
limpede şi o grămăgioară de grăunte din planla care se cţjiamă iliotropion. Şi omul a cugetat în sine cu mirare: „Plante de acestea am văzut în drumul meu prin ostrov pretutindeni, prin câmpii şi ’n poeni. Trebuie să se găsească în singurătăţile acestea un rob al lui Dumnezeu care le-a adus aici şi se ţjrâneşte cu ele“.
     Cugetând astfel s’a rădicat şi a ieşit din sfânta biserică, căci vremea era târzie. Luându-se după lătratul cânilor sa apropiat de tovarăşii săi vânători şi s’a întâlnit cu ei, petrecând în ostrovul acela mai multe zile, şi vânând cerbi şi căprioare cât au vroit. Iar în ceasul când se ’ntorceau din pustie la corabie, înpovăraţi cu mult vânat, smeritul Ioan iarăşi s’a despărţit de tovarăşi şi a venit la biserică, să fie singur cu Dumnezeu şi să se roage, iar în cugetul lui avea şi o nădejde ascunsă că poate va vedea acolo pre robul Ini Dumnezeu cel ce muiase grăuntele de iliotropion în      apă.
     Pe când se ruga, stând în mijlocul bisericii, i s’a năzărit în dreapta sfintei mese ca o ceaţă înfiorată de vânt; şi, privind mai cu luare-aminte, a văzut o mreajă de painjen din boltă până la lespezi; iar după mreaja aceia deasă se clătina o umbră nelămurită. In lumina de amurg a bisericii nu putea înţelege ce este; şi-a păşit ca să rupă ţesătura de painjen. Ci îndată a auzit un glas plin de spaimă şi ’ntristare:     „Stăi, omule, şi  nu
te apropia de mine, căci mă ruşinez, fiind femee goală
     Auzind acel glas, vânătorul s’a cutremurat şi s’a întors să fugă; puterea spaimei îl ţintuia însă pe loc, îi tremurau picioarele şi părul din cap i se făcuse ca spinii. Viindu-şi cu toate acestea în sine, a îndrăznit a întreba: „Cine eşti tu cel ce grăeşti şi cum vieţu-ieşti în această pustie ?“
     Şi iarăşi a auzit cuvânt de după mreaja de painjen: „Rogu-te, om a lui Dumnezeu aruncă-mi o Ijaină; şi după ce-mi voi acoperi goliciunea, dacă Dumnezeu îmi va îngădui’ îţi voiu spune ce vrei să ştii“.
     Iar vânătorul, trăgând de pe el ljaina de de-asupra, a lăsat-o pe lespezile de piatră şi a ieşit din biserică. A aşteptat puţin afară, privind spre cerul albastru şi spre Marea, şi când a socotit că femeia aceia s’a îmbrăcat cu l^aina lui, s’a întors subt naos. Şi apropiindu-se, a văzut-o în locul unde era şi mai înainte. Şi a cunoscut o fiinţă care nu mai avea asemănare de om. Trupul ei, numai piele şi oase, părea a! unei moarte. Obrazul negru, încununat cu pâr alb, cu ocljii adânc cufundaţi şi plini de întuneric, părea ieşit din pământ. Răsuflarea-i era puţină şi glasul moale. O arătare ca aceasta văzând vânătorul s’a umplut iarăşi de spaimă şi, căzând pe piatră, şi-a plecat fruntea şi cerea dela umbră binecuvântare, fără s’o privească. Iar ea întorcându se spre Răsărit şi-a rădicat manile subţiri şi se ruga. Insă vânătorul nu putea să-i audă cuvintele. Ajungea până la el glasul rugăciunii numai ca un murmur lin, suind spre Dumnezeu.
     Târziu, întorcându-se spre vânătorul Ioan, a zis:
     „Omule, Dumnezeu să te miluiască. Spune pentru care pricină ai venit în această pustie ?
     —        Am venit, răspunse Ioan, cu tovarăşi la vânătoare şi am nimerit în casa aceasta a Domnului.
     —        Cel a-Tot-Puternic a îndreptat spre mine paşii tăi, a grăit iar femeia. Deaceia îţi voiu mărturisi întâmplările vieţii mele. Află deci, a urmat ea, că patria mea este Lesvia şi m’ara născut în cetatea Mitimna, iar numele meu este Teoctisla. încă de pe când eram copilă, am rămas orfană de părinţi, iar rudeniile mele m’au dat într’o mănăstire de fecioare şi-am fost îmbrăcată în cljip călugăresc. Când eram de optsprezece ani, în ziua unui praznic al învierii luî Hristos, am luat binecuvântare ca să ies din mănăstire la un sat, nu departe, spre a cerceta pe o soră a mea care trăia acolo cu bărbatul său, şi-am rămas sara la dânşii. Iar la miez de noapte au năvălit asupra ţinutului Ismailitenii cărora le era căpitenie Nisir cel vestit întru răutate. Sfărmând totul, ca furtuna, au robit satele şi m’au robit şi pe mine împreună cu alţii. Apoi, fărându-se ziuă, ne-au dus la corăbiile lor, au ridicat pânzele şi-am plutit pe mare. Către amurg corăbiile necredincioşilor au ajuns la ostrov. Scoţând pe robi la ţărm, le luau sama, puindu-le preţ spre a vedea ce foloase vor putea trage vânzându-i. Fiind scoasă şi eu între ceilalţi prinşi, am văzut aproape o luncă şi m’am îndreptat întâiu domol spre ea. Apoi îndrăznind, am început a fugi cât puteam de iute şi cât m’ajutau puterile. La vederea aceasta, păgânii au prins a scoate răcnete şi s’au luat în goană după mine alungându-mă ca să mă vâneze ca pe-o fiară. Fugiam pe cărări întortocţ)iate şi Dumnezeu binevoia să mă acopere şi să mă apere de mâinile celor ce mă vânau. Am pătruns adânc în lăuntrul ostrovului, fugind cu răsuflarea înecată. Mi-am sângerat picioarele în spinării şi pietre colţuroase şi-aţn căzut în-
© BC
tr’un târziu, îmbrăţişind pământul, şi s’a umplut de sânge ţărâna sub mine. Hm petrecut astfel noaptea întreagă în mari dureri şi, când s’a luminat dimineaţa, am rădicat ochii, am văzut cerul albastru şi-am mulţumit Iui Dumnezeu că m’a păzit curată, că să mor mai bine fecioară in pustia aceasta decât să trăiesc în mijlocul lumii necurate, pierzân-du-mi curăţia lui Hristos. înţelegând că păgânii s’au dus dela ţărmul ostrovului, m-am umplut de mare bucurie şi-am uitat de durerile trupului. Şi am rămas de-atuncea singură aici şi trăesc de treizeci şi şase de ani în singurătatea aceasta. Hici mă îndestulez cu seminţe de iliotropion; dar mai ales cu cuvântul lui Dumnezeu. Cântările şi rugăciunile pe care le-am deprins în mănăstirea copilăriei până astăzi nu le-am uitat şi cu ele mă mângâiu şi-mi ţjrănesc sufletul. Iar haina mea în scurtă vreme s’a rupt şi-am rămas goală, numai mila lui Dumnezeu având-o acoperemânt»...
     Rcestea vorbind Teoctista, şi-a ridicat iar mâinile spre cer, închizându-şi fruntea spre veşnica milă. Intorcându-se într’un târziu spre vânător a zis iar:
     «Iată, omule, acum ştii tot, cer însă dela tine un lucru. Dumnezeu vrea ca la anul viitor să vii iar la vânătoare, în ostrov, cu soţii tăi. Şi când vei veni, să iei într’un vas curat o părticică din prea curatele şi de viaţă făcătoarele taine, şi să mi le-aduci aici,— pentrucă de când vieţuiesc în pustie nu m’am învrednicit a mă împărtăşi din sfintele daruri. Şi-acum mergi cu bine la tovarăşii tăi şi nu spune nimănui niţnic din ce-ai auzit“.
     Vânătorul a ascultat până la capăt cuvântul ei şi i-a făgăduit că-1 va urma întocmai. Rpoi înct)inându-se acelei statornice luptătoare a lui Hristos, a primit dela ea binecuvântare, a ieşit şi s’a întors la ţărm cu sufletul veselit de minunea văzută. Hcolo şi-a găsit soţii, care-1 aşteptau şi erau trişti c’a zăbovit, căci socoteau că s’a rătăcit prin ascunzişurile ostrovului. El i-a îmbrăţişat şi-a intrat în corabie, şi nu le-a spus nimic din ceiace i se întâmplase, păstrând în el taina ca o piatră scumpă.
     R aşteptat apoi Ioan Vânătorul să treacă un an; şi sfătuindu-se cu tovarăşii lui, au hotărât să meargă iarăşi la ostrovul Păros să vâneze fiare. Şi ajungând în ziua hotărâtă, cu mare bucurie a intrat în corabie, având la sine într’o cutioară curată, o părticică din prea curatele taine, luate de la un preot, precum îi poruncise fericita Teoctista.
     îndată ce-a cobotât la ţărmul ostrovului, s’a dus cu Dumnezeieştele taine la biserica idn singurătate având cu el şi câţiva tovarăşi, care însă nu ştiau nimic- Hu găsit biserica goală şi pustie şi zăbovind acolo puţin, s'au întors înspre corabie. Ioan însă, bănuind pricina pentru care  nu găsise pe fericita roabă  a lui Dumnezeu, a aşteptat prilej să   se
poată despărţi iară  de soţii săi şi s’a întors cu grăbire spre biserică, singur.
     Intrând cu sfială, a văzut iar mreaja de painjen şi steiul cu apă limpede şi umbra Teoctistei în acelaşi loc-
     «Binecuvântează-mă, fericită fecioară, a zis el îngenunchind; şi iartă-mă că te am căutat întâiu cu tovarăşi mei. Iată, ţi-am adus ce mi-ai poruncit!
     — Omule, a răspuns fecioara plângând, nu se cuvine să îngenunchi, căci ai asupra ta nepreţuitele taine
     Şi păşind spre   vânător, l-a prins de tyaină şi l-a ridicat de jos. Hpoi, primind cutia
sfântă, a căzut pe lespezi ţinând-o înaintea ei,   în palme, şi vărsa lacrimi suspinând  cu
umilinţă:
     «Acum slobozeşte pe roaba ta, stăpâne, pentrucă am primit iertarea: şi de-acum mă voiu duce unde va hotărâ bunătatea poruncei tale».
     După aceste cuvinte a urmat a sta îndelung îngenucţjiată şi buzele ei uscate îi murmurau cântările sufletului.
     Hpoi şi-a întors oclpii adânciţi spre vânător şi-a zis:
     «Frate, lasă-mă cu Dumnezeu şi întoarce-te la soţii tăi»...
     Hscultându-i iarăşi cuvântul, omul a părăsit biserica şi s’a întâlnit cu tovarăşii săi, la vânătoare de fiare în pădurile ostrovului înainte de-a pleca, însă, inima iarăşi i s’a umplut de dor şi, despărţindu-se pe furiş dintre vânători, a venit iarăşi la biserică să ceară binecuvântare dela fecioara cea singuratică.
     Intrând, n-a mai văzut lumina ochiului de apă. Şi umbra din dosul perdelei de painjen rămase neclintită subt privirile sale.                   .
, R îndrăznit atunci să cheme:
     «Unde eşti, fericită Teoctistă?»
     Nu i-a răspuns nimeni.
352
                                                 ©
      Năşind spre colţul ştiut, s’a oprit tresărind cu înfricoşare, fecioara stă întinsă pe lespezi, neclintită şi dreaptă, cu faţa spre boltă, cu oepii deschişi, cu mânile pe piept, înţelegând că sufletul ei nu mai este acolo, vânătorul şi-a plecat spre ea fruntea, udând cu lacrimi sfintele moaşte.
      Ridicându-se, s’a grăbit înspre prietenii săi. I-a găsit la ţărm gata să ridice ancora şi Ie-a povestit ca pe-o taină dumnezeiască întâmplarea lui şi viaţa Teoctistei Lesvianca Aflând minunea, vânătorii aceia s’au rădicat cu toţii părăsind corabia şi-au grăbit înspre biserica din pustie. Au pătruns în lăuntru cu înfrângere şi spală, dar în umbră, după mreaja ruptă de painjen, n’au mai găsit trupul fericitei. Cu mirare şi spaimă au ieşit afară căutând pretutindeni, dar nu l-au găsit nici în câmpia din preajmă, nici în dumbravă, şi nicăiri subt cer, între ţărmurii ostrovului.
Xilografie de D-nz JK. V.

© BCU
                  DUMINECĂ
                            DE
                       ZAHARIA STANCU
               DoAR pe cer sânt doi trei uli de pradă.
               Am plecat alături amândoi Să găsim pe câmpuri azăvadă Dorurilor mugurite ’n noi.
               Drumurile se ascund şi fug Să ajungă zarea, uşurele Tu-mi vorbeşti de drumurile mele Şi mă arde vorba ta pe rug.
               Bănui că mi-e cţjipul întristat Tremuri în lumină gene lungi Apoi taci şi cerci cu mânile s’alungi Soarele bogat ce ne-a ’mbrăcat.
      '      354
© BCU Cluj
                     Rupi un fir de grâu neînflorit Răsuceşti inele degetelor moi timbre mari s’au zămislit în noi Şi-aripi de răcoare au fâlfâit.
                     Soarele a prins să ne desbrace Singur de lumina dăruită.
                     Dar în gânduri ne-a rămas pitită Luminiţa care nu dă pace.
                     Şi când clopotul ne cfuamă ’n târg, Noi purtăm prin crengi de înserare Sufletele noastre bune şi amare Ca o roadă abia dată ’n pârg.
   NECULAI MILEŞCU
               FRAGMENT
                 DE
            TIBERIU MOŞOIU
         PrECOM va fi voia Măriei-Tale, se vor rândui toate!
     Visternicul Iorgaclji tăcu şi plecă privirea în pământ. De pe jilţul, pe care şedea. Vasile Vodă tresări mânios.
     — Voia mea? Ţara e prădată şi oamenii bejiniţi. Iaşii şi curţile domneşti scrum— Neprietenul e acum puternic. El cere şi noi trebue să dăm de sârg, ca să ne ferim de alte cumpene mai grele. Cu daruri bogate nu se mulţumeşte, nu e mulţumit nici cu jacul. Vrea încuscrire. Neam de slugi, cu pofte de înălţare! Ţi-e uşor Visternice să sfătueşti împotrivirea, dar unde e folosul şi care sunt mijloacele? Să facem jalbă la împărăţie? Vizirul are să mustre pe Han, iar nouă ni va trimite vorbă, să fim fără grijă. Hanul va răspunde că îşi răsplăteşte paguba dela Brâtuleni. Şi cât noi vom sta de scrisori, poardele lui Colga Sultan şi Cazacii vor prăda şi ce-a mai rămas neprădat şi vor nimici şi ce-a mai rămas nenimicit, până spre potarul muntenesc şi până spre codrii Neamţului.
     Te poţi apoi, încrede în vorba cuiva ? Doar din pricina viclenelor cărţi de prietenie ale lui Sebir Gâzi Hga, rătăcim acum prin codrii, ca fiarele strâmtorate de gonaci. Vorbeşti de bănuieli la Turci, Visternice? Ştiu eu să-mi aşez lucrurile despre ei. Noi trebue să mântuim ţara de Cazaci şi de Tătari. Cu sila nu-i putem goni, fiindcă suntem nevolnici şi fără de nici o gătire Cu viclenie se cade să purcedem. Făgăduinţa smulsă nu-i îndatorire. Pe Calga Sultan îl vom molcomi cu daruri: câteva blăni de sobol, câteva tipsii de aur, câteva pungi de bani şi ameninţarea unei jeluiri la împărăţie, unde ştie că am încă prieteni puternici. Cu el e lesne de isprăvit. Dar Hmil nu-i sub ascultarea Împărăţiei şi are destulă tărie şi singur. Dacă nebunul Cazac vrea încuscrire, de ce să nu-1 amăgim cu ea ? împrejurările He pe o zi pe alta, se schimbă şi mâine, când eu voiu fi de-asupra, altfel ne va fl vorba!..
                                            356
                                                                          © BCU Cluj
     Boerii de sfat se uitară unii la alţii, nedumiriţi. Vorbele lui Vodă îi uimiseră peste măsură. II ştiau aspru şi uşor la mânie, mândru şi neînduplecat. Răspunsese cu semeţie soliei Mârzagului trimis de Sultan şi de Halmer.ul căzâcesc. Grăise aspru ca un biruitor cu solul învinsului. Visternicul Iorgacţii, sfătuitor totdeauna ascultat, se rostise cu tărie împotriva unei înrudiri, care după socotinţa tuturor eră o scădere a cinstei casei domneşti. învoirea Domnitorului la o asemenea orânduire a lucrurilor li se păruse la început peste putinţă şi cu jale se gândiseră la pieirea ţării şi a lor. Nimeni n’ar fi îndrăsnit să sfătuiască, sau măcar să rostească o vorbă despre cele, pe cari Domnul însuşi le botă-rîse, deşi toţi simţiau că numai astfel scăparea poate veni. Cu toţii răsuflară mai lesne. Că va isbuti viclenia sau că nunta lui Timuş, feciorul Hatmanului, cu Domniţa Ruxanda se va face într’adevăr, eră pentru ei lucru neînsemnat. Puteau nădăjdui întoarcerea grabnică pe la casele părăsite şi primejduite Pe nimeni dintre ei nu-1 mai aştepta soarta lui Ştefan Murguleţ cel ucis la Cernăuţi, în clip groaznic. De pe feţe pieri întunecarea grijei şi unele se întinseră într’un început de zâmbet bucuros. La umilinţa îndurată nimeni nu se mai gândea şi tuturor lucrul li se păru atât de firesc, încât nici unul nu socoti de cuviinţă să-şi ascundă veselia.
     Domnu se întoarse în jîlţ şi rosti cu silă:
     —   Are careva dintre boeri altceva de spus?
     —        Părerea Domnului e ljotărîtoare, grăi repede Ciogolea Vel Spătar. Boerii încuviinţară din cap. Doar Visternicul tăcu încruntat, cljinuind între degetele osoase şi galbene un ciucure dela cabaniţa îmblănită.
     ■— Atunci solia să se pregătească de purces, zise iar Vodă.
     —   Pe cine hotărăşte Măria Ta, să meargă? întrebă Gţ)ica, Vornicul de Ţarş de jos.
     —        La Calga Sultan mergi cljiar Domnia-Ta, Vornice, iar la Hmil, Vel spătarul Ciogolea. Plecaţi amândoi odată. Vă însoţeşte Boj, căpitanul de lefecii şi dintre feciorii de boerii, cei pe cari îi veţi alege. Vreau ca solia să pe măreaţă. îmbrăcaţi ţ)aine scumpe şi încălecaţi povodnici domneşti. De daruri şi de rânduirea lor, va îngriji Visternicul. Şi acum sfatul e isprăvit!
     Boerii se închinară şi eşiră pe rând din cort. Nu rămase cu Domnitorul decât George Hatmanul, fratele său şi credinciosul pisar Catnarski. Cu ei amândoi Vasile Vodă tăinui îndelung.
     Poiana largă, în care Domnul şi boierii îşi rânduiseră întâmplătoarele lor aşezări de bejenari, forfotia de mulţime pestriţă. Printre curtenii şi slugile boereşti se amestecau târgoveţi, care nu mai încăpuseră între zidurile ocrotitoare ale mănăstirilor şi luaseră calea codrului. Se ridicaseră corturi, sau adăposturi de crengi şi de frunze şi printre copaci erau nenumărate cară de povară pline cu tot ce se putuse strânge în graba plecării, de prin casele lăsate pustii. Era o larmă neîntreruptă de glasuri, cari se amestecau într’un Iqwzt, ce scădea, sau se înălţa ca o volbură. Cu toţii aşteptau ljotărîrea sfatului, care începuse de mult şi înşelau timpul cu vorba, Un dărăban, dintre cei scăpaţi din curţile domneşti povestea unei cete de ascultători, despre pârjolul târgului.
     —        Erau Tătari şi Cazaci cât frunză în codrul Căpotescilor şi din ceas în ceas le sporea numărul. Şi noi priviam dela metereze, cum alergau pâlcuri, cu suliţile în vânt. Şi dacă am văzut că se îndeseşte mulţimea lor, am socotit între noi, că nu-i cljip de împotrivire şi am botărît a lăsare curtea de cum se va face noapte. Dar pe când eşiam tiptil pe poarta dinspre Baljlui, s’a aprins târgul din patru părţi odată. A cătat atunci să ne grăbim ca să nu bage de seamă duşmanul de plecarea noastră. Ne depărtam şi din urmă ne ajungea dogoarea focului şi flăcări roşii îşi jucau limbile în noapte. Se aprinseseră multe curţi boiereşti şi dugbiene şi pojarul se întindea repede să cuprindă Curtea domnească. Hm trecut prin apa tinoasă a Baljluiului şi am tăiat spre Socola din vale, încet şi cu fereală. Dar tot a oblicit o ceată de Tătari de plecarea noastră şi până spre Bârnova ne-au tot gonit, însă nu tare, că ne-am apărat din foc, cu străşnicie şi am şi ucis cu focul câţi-va, iar când am ajuns la marginea codrului, ne-au lăsat Tătarii, că n’au îndrăznit să pătrundă mai adânc printre copaci. Şi aşa am Ijălăduit până aici. Doar vreo doi s’au rătăcit se vede, s’aU au căzut prinşi, de n'au sosit nici până acuma. Dar oraşul socotesc că a ars cu totul, doar mănăstirile de n’or fi scăpat, că erau şi oameni cu sineţe închişi în ele, de nu s’au putut apropia Tătarii, iar Cazacii n’au vrut să strice sfintele locaşuri.
     —   Asta neapărat! Cazacii tot creştini ca noi sunt, întări unul dintre aşcţiltători,
                                                           357
© BCU Cluj
     Trecu a ceată de boerii tineri îmbrăcaţi în haine bogate. Unul. dintre ei povestea o istorie glumeaţă şi ceilalţi râdeau în răstimpuri. Un slujitor cărunt rosti cu obidă către un târgoveţ rotund la faţă şi la pântec, care sta aşezat lângă el, pe un buştean răsturnat:
     —   Cum vor mai fi aflând timp de veselire într’o cumpănă ca aceasta?
     —        N’au de ce se îngriji, rosti celălalt cu pătrundere, averile li sunt la adăpost şi până la ei n’a ajuns pârjolul. Cazacii şi Tătarii le-au stricat doar rostul petrecerei, îşi caută şi ei alta, unde pot şi cum pot.
     Dinspre cortul domnesc, aşezat în capătul poenii se iscă un svon de glasuri. Lefecii şi darabanii, care erau de strajă feriră în lături şi boerii de sfat ieşiră unul câte unul şi se îndreptară spre corturile lor. Visternicul Iorgacbi mergea încruntat alături de frate-său, Toma Vornicul. Logofătul George Ştefan trecu mândru, cu o urmă de zâmbet îndoielnic pe faţă, trecură şi Logofătul Todiraşcu şi Ureche Vornicul şi Gbica Vornicul Ţării de jos. Toţi năşeau tăcuţi şi cu chipurile îngândurate- Spătarul Ciogolea făcu semn lui Boj căpitanul de lefecii, să-l urmeze şi spuse în treacăt câteva cuvinte lui Neculai Buţjuş, care se desprinsese din mulţime şi-i eşise înainte.
     începuse să amurgească, doar oamenii se împrăştiau cu greu, tălmăcind în chipuri felurile botărîrea sfatului, pe care n’o cunoşteau decât din vorbele aruncate în trecere, de câţiva din cei cari fuseseră faţă.
     In jurul focurilor larma dură îndelung. Hpoi sunetul glasurilor se potoli cu încetul şi pe rând se stinseră şi focurile. Doar în cortul domnesc şi în acel al Visternicului Iorgacbi mai stăruia lumina. Pădurea hui de pocnetul îndepărtat a unei sineţe. Hpoi tăcerea pluti peste poiană. Se mai auziau doar răsufletele rare ale vitelor, culcate pe lângă care şi svonul domol în frunzişul pădurii.
     De-asupra Socolei poposiră. In vale se iviseră întâile străji căzăceşti. Rămaseră câtva timp tăcuţi, înălţaţi în scări. Priveau spre forfota din taberile aruncate pe malul Baţ)-luiului şi mai departe spre dărâmăturile târgului, dintre care numai mănăstirile răsăreau întregi- Căpitanul Boj îşi îndemnă calul şi se alătură celor doi boeri din frunte.
     —        Plec înainte, cu puţini slujitori, să vestesc straja de sosirea soliei. Mi-e teamă de vre-o înşelăciune. Vornicul încuviinţă şi căpitanul se depărtă în treapăd, urmat de trei ostaşi.
     Hşteptară un răstimp fără vorbe, cuprinşi de gânduri felurite. Soarele de amiazi dogoria puternic şi caii stau nemişcaţi, toropiţi de căldură.
     Din zori călăriseră cu scurte popasuri pe drumurile cotite prin codrul Căpoteştilor. Fiecare nădăjduise că focul va fi cruţat locul care îi fusese drag şi în care petrecuse clipe de bucurie. Dar întreg oraşul nu mai era decât morman de dărâmături, cari fumegau. Pe câţiva îi năpădi jalea. Stau tăcuţi pe cai. cu capetele plecate şi cu feţe amărâte. Pe alţii îi cuprinsese un fel de pornire mânioasă, la vederea duşmanului apropiat. Vre-o doi se treziră înţepeniţi în scări, strângând în mâini străjile împodobite ale săbiilor. Şte-făniţă Paharnicul îşi împinse calul înainte:
     —   Cu sabia ar trebui să le plătim câinilor!               ,
     Vornicul Gbica întoarse capul şi grăi domol:
     —        Ciudată e firea Moldoveanului, pururea e pornit la harţă- Noi suntem soli şi săbiile le purtăm doar pentru podoabă.
     —        Hu fost vremuri, când în ţara aceasta se plătia duşmanului dobândă cu tăiuşul paloşului, răspunse cu ciudă Paharnicul.
     —   Pe atunci altfel erau împrejurările, zise iar Gbica.
     —   Şi altfel oamenii, grăi liniştit Milescu.
     Se priviră unii pe alţi. Simfiau toţi, cu amărăciune, cât de zădarnice sunt vitejeştile avânturi.
     Căpitanul Boj se întorcea însoţit de un Cazac bunduc, încălecat pe un cal mărunt. Lângă ceata boerului se opriră şi streinul îşi duse mâna la căciula înaltă şi buboasă, în chip de bun găsit.
     —        Sotnicul Hlioşa, începu Boj. spune, că solia a fost vestită şi e aşteptată. Putem merge fără grijă, până la Ţuţora. Poruncă s a dat pretutindeni. Cazacul întări spusele, mormăind de câteva ori, da.
     —   înţelegi moldoveneşte ?, 11 întrebă pe leşeşte Spătarul Ciogolea.
     —        Da. Hm fost trei ani în slujba starostelui dela Cameniţa, şi dese ori treceam Nistrul, la Hotin.
358
© BCU Cluj
       — Atunci putem purcede, zise Vornicul.
       —       Eu am poruncă să vă însoţesc, cu ceata mea, până în tabără. Tătarii nu ascultă totdeauna de Mârzacii lor şi nu se ştie, ce se poate întâmpla.
       Se urniră încet In vale sub zidurile Mănăstirii făcură un scurt popas. Hrăniră şi adăpară repede caii şi cu frâiele petrecute pe sub braţ luară şi călăreţii câte puţin din merinde. Sotnia lui Alioşa îi aştepta. Pe drumul de sub colnicele acoperite cu vii, ce se întind până spre îngustul şes al Prutului, merseră întins. Doar la vadul Jijiei se mai opriră câtva. Soarele era încă sus, când sosiră la Ţuţora.
  . înainte li se arătă furnicarea taberiior. Corturile tătăreşti erau aşezate în vaje spre lunca Prutului, iar Cazacii tăbărau pe Vlamnic.
       Se despărţiră în două. Vornicul Ghica se îndreptă spre locul unde erau Tătarii, urmat de câţi-va boeri tineri, iar Spătarul Ciogolea coti spre tabăra căzăcească însoţit de Boj, căpitanul de lefecii, de Neculai Buhuş, de Paharnicul Ştefâniţa şi de Milescu. Câte douăzeci de slujitori însoţeau carele cu daruri.
       Nu rostiseră o vorbă la despărţire, dar câţiva îşi strânseseră o clipă mâinile, cy mai multă tărie, decât de obiceiu.
       La poarta taberei Sotnicul Alioşa, care călărise tot drumul în fruntea cetei, îşi luă rămas bun. Trecură pe lângă străzile cari păzeau şanţul şi printre două şiruri de Cazaci, cari se înghesuiau să privească trecerea boerilor şi să se minuneze de bogăţia veşmintelor şi de frumuseţea cailor. In locul larg de dinaintea cortului Hatmanului, descăle-cară. Un pisar al lui Chmielinscki îi întâmpină şi urmat de el Ciogolea intră în cort. Ceilalţi încredinţară caii, slujitorilor şi rămaseră la intrare. Mulţimea Cazacilor, cari se strânseseră să vadă solia sporia, şi cercul din jurul boerilor se strângea mereu. Paharnicul Ştefăniţă şopti îngrijat iui Milescu:
       —  Oare ce au de gând?
       —  Au venit să privească un lucru, care li se pare vrednic de văzut! răspunse acesta.
       —  Dacă se atinge vre-unul de mine îi crăp capul cu sabia, zise iar Paharnicul.
       Din mulţime se desprinsese un Cazac uriaş, şi vestit pentru puterea lui. Se lăuda
  că opreşte un cal, dacă-i prinde picioarele dinapoi. Mulţi îl văzuseră încovoind o bucată de fier, până când făcea din ea potcoavă. La mânie era groaznic şi toţi îl ştiau cumplit în mânuirea săbiei.
       Cu mâinile îndesate în buzunarile adânci ale şalvarilor şi cu căciula dată pe ceafă se propti în faţa boerilor.
       Ii măsură pe rând şi se întoarse râzând către tovarăşi.
       —       Frumoase veşminte si mândre arme! Păcat, că n’are cine să le poarte în soare. Moldovenii sunt ca sobolii. Cu meşteşug trebuie să-i scoţi din vizuină, ca să i poţi jupui de blană.
       Ceilalţi râseră, cu hohot prelung. Mulţumit, Cazacul se întoarse iar spre boeri. Alături de Milescu, Paharnicul Ştefăniţă clocotia. De câteva ori duse mâna la sabie, dar celălalt îl apucă strâns de braţ şi-i şopti poruncitor, să se liniştească.
       —       Parcă sunt legaţi de săbii, ca să să nu-i ia vântul! Râsul isbucni ca un tunet-Sotnicul se apropie de Milescu. Acesta asculta liniştit batjocura, cu mâinile împreunate pe straja săbiei limgi şi drepte.
       —       Frumos junghier ai pane. Nu mi-1 dărueşti mie? întinse mâna să apuce pumnalul, cu mâner de fildeş, pe care boerul îl purta prins la brâu, cu un lanţ de aur.
       —       Te rog depărtează-te puţin, grăi leşeşte Moldoveanul. Nu pot suferi duhoarea de rachiu prost
       Cazacul se înfurie.
       —  II dai de nevoie, dacă nu vrei de voie!
       Vru să smucească şi să rupă legătura care ţinea jnnghierul. Milescu se feri puţin în lături, repezi înainte pumnul strâns şi trăsni pe Cazac între ochi- Namila se clătină şi duse mâna Ia faţă. Apoi cu răcnet groasnic îşi smulse sabia din teacă şi năvăli. Tânărul boer îşi trăsese şi el sabia şi-l aştepta nemişcat şi cu faţa liniştită. Doar ochii îi sclipeau ciudat. Fiarele zăngăniră scurt. Milescu nu clinti, dar cu o mişcare îndămâ-natecă întinse braţul înainte şi lovi pe sotnic peste faţă cu vârful săbiei. Turbat de sângele, care-i curgea din rana adâncă, sotnicul se repezi iar, cu atâta furie, încât străjile săbilor se loviră, Milescu îşi răsuci pumnul şi sabia Cazacului sbură la trei paşi. Sprinten, Moldoveanul puse piciorul pe ea.
359
                                     ©
      Un murmur greu se ridică din mulţimea, care tălăzuia ca bătută de vânt. Dar sgomotul amuţi de odată. In pragul cortului, apăruse statura voinică a lui Cl)mielinscki. In spatele lui se ivi şi cljipul spăimântat al Spătarului Ciogolea.
      —   Ce s’a întâmplat? întrebă aspru Hatmanul.
      Nimeni nu răspunse.
      —       O glumă cinstite Hatman, rosti cu glas limpede Milescu. Hm învăţat, pe unul dintre oamenii tăi, cum să se poarte cu solii.
      Bătrânul polcovnic Nosac păşi înainte şi grăi.
      —   Boerul moldobean a avut dreptate. Sotnicul Sergiu s’a purtat, ca un ticălos.
       - Să-l lege numai decât şi să-i dea o sută de beţe, Ijotărî scurt Hatmanul. Solia trebue cinstită- Câţiva Cazaci se apropiară şi înconjurară pe sotnic, care sta obidit şi îşi ştergea cu mâneca, sângele de pe faţă.
      Hatmanul intră în cort. Polcovnicul se apropie de Milescu şi îi întinse mâna.
      —       E minunat lucrul ce ai făcut. Lui Sergljie Feodorovici, nimeni nu putea să-i stea împotrivă la lupta cu sabia. Mulţi şleatjtici vestiţi şi-au aflat de mâna Iui, peirea. Dar să te fereşti de el, că e om pismaş şi orb la mânie. E în stare să te ucidă în cortul Hatmanului, ca să şi spele ruşinea.
      —       De răsbunarea omului mânios, nu mi-e teamă. Numai viclenia ucide şi de ea nu te poţi feri.
      Cei trei boeri moldoveni se apropiară şi ei. Erau încă uluiţi de repeziciunea cu care se petrecuse lupta. Căpitanul Boj grăi cu însufleţire:
      —   Strajnică lovitură. Par’că eşti fermecat, boerule.
      Ceilalţi doi îmbrăţişară pe Milescu, fără vorbe.
      Inserarea începuse să se lase peste tabără. Polcovnicul Nosac îi pofti pe toţi patru să găzduiască la el peste noapte. Boerii primiră cu mulţumire şi în cortul larg sfatul se prelungi până târziu. Un slujitor aducea în răstimpuri un alt ulcior plin cu mied parfumat. La despărţire polcovnicul le spuse.
      —   Să n’aveţi nici o grăjă. Hm rânduit pază de oameni siguri.
      —   Mulţumim pentru osteneală. Dar primejdie nu ne ameninţă-
      Intrară glumind, în cort, însă după plecarea polcovnicului, căpitanul Boj îşi luă sabia şi făcu un ocol pe afară, apoi se aşeză de straje. Şi pe rând, boerii vegţ)iază, până la ivirea zorilor.
©
■3
PEŞTII ROŞI
                                        DE
                                    ION PILLAT
AmGRGUL suflă aur verde ’n geam — Un pom cu foi de foc e un mărgean.
Sub pavăza tomnaticului ram Se-aprinde somnul apei din. borcan.
In cercul luminosului cleştar.
Trei peşti de aur roşu s'au lăsat — închipuind pe-al zărilor botar Trei pasări într’un sbor îndepărtat.
La nesfârşit de sticlă se lovesc -In străveziul aer ca ’ntr’un zid-Şi raza evantaiului ceresc,
Stropind luciri, o ’ncbid şi o deschid...
Şi’n geamul de penumbră fumuriu,
Când apa înnoptează până’n fund,
Trei raze, logodind argintul viu,
In colb muiat de lună, se ascund.
a
© BCU Cluj
  FEMEIA DE CIOCOLATĂ
                                               DE
                              GIB. I. MiHĂESCU
     I RĂPASTIA aceia înporătoare avea pentru Negrişor ceva magnetic. De câte ori vizita pe domnişoara Eieonora, simţea par’că o nevoe stranie să se apropie de fereastră şi să-şi lase jumătatea superioară a corpului deasupra abisului. Atunci un drăcuşor începea să-l gâdile sub tălpi şi-l făcea să salte când pe una, când pe alta. Uneori se ţinea numai într’un deget de picior, iar mâinile împreunate îi cădeau dealungui zidului, de par’că ar p fost gata să se arunce înnot.
     Numai domnişoara Eieonora putea să-l scoată din cadrul ferestrei. 11 găsea îndoit pe priebici şi 1 trăgea înnapoi. De Ia un timp îl mustra, doar că apuca să pornească într’acolo şi atunci el se mulţumea să arunce o privire furişă golului, pe care de data asta nu avea prilejul să-l adulmece până la fund. Domnişoara Eieonora cljiar se cam supăra: „Dar lasă odată frate, fereastra aceia în pace. Ai să-ţi rupi gâtul de asfalt"! Iar el zâmbea cu afectată modestie: „Eu nu cad în prăpastie, decât dacă vreau!"
     Şi când erau musafiri la dânsa, domnişoara Eieonora eterna pe Negrişor dela fereastră-Afară numai când printre aceştia se întâmpla să pe Modreanu.
     Lucru curios, Modreanu era mai scund, mai slab, cljiar pipernicit şi nici n’avea o pgură cu adevărat frumoasă, aşa cum era a lui Negrişor,—cu pieliţa de pldeş, cu părul cenuşiu şi cu umbra verzue a mustăţei rase, sub nas. Modreanu avea, e drept, un cap bărbătesc, însă era aşezat pe umeri şi trup de copil- Până şi ocljii lui mari şi melancolici păreau de copil. Insă avea o gură cam largă, încovoiată circomflex pe bărbie şi o limbă lungă şi ascuţită ca de cameleon. Lui Negrişor i se părea un arc c’o săgeată. Vorbea pe-un ton galeş care nu putea p decât prefăcut.
363
© BCU Cluj
      Când cineva nu-i împărtăşea părerile sau îl întrerupea, vârful Umbei lungi se repezea ca un ac de tăun. Qu multe lucruri văzute şi nevăzute compara Negrişor, gura şi limba aceia! El nu putea înţătege cum toţi ascultătorii se prăpădeau de râs, când Modreanu lua la rând pe vre-unul dintranşii, cu toate că nimeni nu scăpa de vârful săgeţilor lui-Pentru Negrişor însă săgeţile acestea nu erau muiate în nici un fel de duh-
      Dar domnişoarei Eleonora îi plăcea mult să-l asculte şi uita atunci cu totul pe Negrişor care se bălăbănea cu burta pe parmalâcul ferestrei, ca un călăreţ dela circuri, pe spinarea unui cal în goană ameţitoare.
      Intr’o zi fiind la fereastră-căci domnişoara Eleonora era preocupată de Modreanu -Negrişor descoperi în fundul abisului dreptunghiular şi astfaltat, un fierăstrău mecanic, care ţipa sfâşietor. Cin motor bufnea Ia răstimpuri egale prin râsupăloare, iar oameni cu mâneci sumese până deasupra coatelor ridicau bârnele, groase şi le aşezau pe planşelă; împingându-le treptat spre o roată ce se învârtea atât de repede, că nu se putea vedea dintr ansa decât cercul pe care-1 descria. Lemnele erau făcute bucăţi cât ai clipi cu ochii, iar dedesubt movila de făină creştea ca la moară. Lucrul era interesant de văzut; însă ce nu putea suferi Negrişor, era ţipătul acela metalic şi asurzitor pe care-1 scotea tăe-toarea, ori de câte ori vre-un lemn era apropiat de cercul fatal. Mai ales îl necăjea până la furie, nesimţirea lemnelor care erau duse rând pe rând la supliciu: în locul ţipătului lor îndreptăţit de victime, ţipa însuşi călăul.
      Negrişor privea uimit la voracitatea Molochului metalic. Şi cum i se întâmpla totdeauna când vedea ceva nou şi isbitor, închipuirea Iui se şi grăbi să-l pună Jegat buştean, pe scândura teribilei maşine. Muşchii feţei zadarnic i se forţau să dea drum strigătelor, căci o făşie solid legată îi astupa gura. In schimb la vederea mutrei lui speriate, înnainte de a-1 apuca în colţi, fierestroaia se puse să urle de bucurie strident, înfricoşetor.
      Negrişor se scutură de groază, însă tocmai atunci, motorul începu să păcănească din ce în ce mai rar, apoi când se potoli, roata se mai dădu peste cap de câteva ori, şi arătându-şi dinţii lungi şi ascuţiţi ca ai mistreţului, rămase nemişcată, sinistră ca un rânjet imobil.
      Liberat de închipuire, Negrişor o contempla din înălţime cu îngrozită luare aminte. De câte ori nu văzuse el până acum astfel de ferestrae; însă nici odată nu-i venise în gând să rămână dinnainte-le, ca acei gură casCă de jos, cari strânşi grămadă urmăreau cum bicepsele lucrătorilor se contractau, ridicând o trupină.
      Trupina se lăsa greu, par’că împotrivindu-se; însă cu forţe îndoite, cu mari strigăte de obidă tăetorii o aşezară pe eşafod, ţinând-o voiniceşte să nu scape cruntei pedepse. Motorul prinse să păcăne din nou, iar oribila roată cu dinţi porni să chirăe cu sălbatecă veselie, pătrunzând crudă în măruntaele lemnului.
      Pentru întâia oară în viaţa lui Negrişor plecă înfiorat dela fereastră. Dacă nu s’ar fi întâmplat în casă Modreanu, retragerea lui grabnică ar fi fost socotită ca un eveniment de seamă şi ar fi fost primită cu mari aclamaţii, flşa însă, aproape neobservat, el se strecură din salonaşul domnişoarei Eleonora şi porni ca de obicei când era întristat, pe drumuri lungi şi încâlcite de mahalale depărtate.
      Un gând amarnic îl obseda de când cu priveliştea fierăstroaei. De atunci el nu mai fusese la domnişoara Eleonora şi hotărâse să nu se mai ducă. Iar, în nesfârşitele plimbări la marginea oraşului, îi plăcea să vadă în închipuire pe Modreanu, legat butuc dinnaintea dinţilor de metal. Ii plăceau mult ochii lui de copil, acum bulbucaţi de groază şi limba lui de reptilă jucându-se ca un guşter în gură şi chirâind îngrozitor. Negrişor admiră de sus, cu corpul cobiliţă pe prichiciu. Iar domnişoara Eleonora îi dă necontenit zor: „Fugi frate de acolo, că ai să-ţi rupi gâtul'1.
      Insă gura lui lărgită de plăcere se strânge acum şi faţa i-a îngălbenit. Modreanu chirăe aşa de fioros că ţipetele ajung până la Eleonora. El chiar strigă: „Eleonora! Eleonora!", iar Negrişor priveşte speriat la ea şi numai când îi vede capul palid, umbrit de pălălaia neagră-cafenie a părului creţ şi vălmăşit, urmărind cu luare aminte împunsăturile acului în pânza fină, întinsă pe gherghef; numai atunci işi recapătă curajul.
; Hh, lucrătorii aceia cu mânecile sumese şi cu braţe ca nişte capete de odgoane! Ce mai aşteaptă nemernicii?..
      — Dar cine ţipă acolo aşa de grozav? întrebă Eleonora.
     Iar el...
     —   Ia nimic... un copil a fost lovit de altul... Nu-i interesant...
     —   Atunci ce stai acolo?..
     Lucrătorii ăştia se întrec cu gluma; ei au înconjurat eşafodul şi stau în juru-i negri şi râzând ca nişte inchizitori şi par’că se îmbătă de strigătele celui legat; Doamne de Modreanu, râd oare, sau de el, Negrişor, de nu mai încep?..
     —    Frate, cine cljirăe aşa?... par’că m’ar striga pe mine- .
     Ah, în sfârşit; motorul a început. Mai tare, mai tare motorule! Motorul bufneşte înfundat şi chirăiturile lui Modreanu sunt sorbite de bufnituri... Dar iată maşina îşi ia avânt şi urletul ei sinistru porneşte triumfător. Ochii lui Modreanu s’au umflat să se spargă iar limba de şearpe, deodată a început să se întindă, aşa cum ar creşte O floate vrăjită; se întinde, se întinde; acum a ajuns la etajul al II lea—
     Lucrătorii speriaţi împing buşteanul; cţjirăitul celui legat se csntopeşte cu chirăitul maşinei şi Negrişor răsuflă de uşurare. Limba începe să scadă. Insă iată, roata şi-a încetinit mersul; câţiva dinţi i-au sărit; Modreanu a scos o mână din legături... Ce trup afurisit!—
     Lucrătorii împing din greu, şi roata ţipă acum de durere. Şi abia se învârte, abia pătrunde în corpul de fier; din când în când îi sare câte-un colţ.
     —    Eleonora, Eleonora?...
     —    Cine mă strigă?...
     —    Nimic, o părere...
     Braţele împing cu desnădejde şi s’au contractat mai rău ca faţa lui Modreanu— Negrişor închide ochii; oamenii strigă şi asudă: ă... ruuup... roata ţipă - motorul nu se lasă... Modreanu geme din ce în ce mai sugrumat. Negrişor deschide ochii; din Modreanu n’a mai rămas decât două bucăţi de lemn: motorul s’a stricat, roata şi-a pierdut jumătate din dinţi, lucrătorii s’au lăsat jos unul lângă altul pe bordura trotuarului cu capul în palme, cu coatele pe genunchi, abătuţi şi desnădăjduiţi.
     —    Eleonora, domnişoară Eleonora, vino să vezi—
     Ah— ce clipă- Ce clipă de miracol biblic- să-i strige Eleonorei: El numai este, el numai este, el a murit, uite-1, uite-1 în două—
     Păr, că era un semn, căci necontenit închipuirea aceasta barocă îi venea în minte-După ea pleca într’una, dis de dimineaţă până’n faptul serei, prin mahalale întortochiate şi chiar dincolo de ele, pe câmpuri; căci numai pe-acolo o găsea. Prietenii nu-1 mai văzuseră de mult, domnişoara Eleonora la fel. Ea întrebase pe toţi despre dânsul, dar nimeni nu ştiuse să dea vre un răspuns.
     Aşa că fu ca o adevărată isbucnire de bucurie când tovarăşii de petreceri şi de viaţă, se treziră cu el printre dânşii, într’un bun miez de ziuă:
     —        Negrişor! Negrişor! Fiule rătăcit!— S’a reîntors!— E al nostru— Tăiaţi viţelul cel gras—
     Mai bine de un sfert de oră, ei se grăbiră cu întrebările, desghiocându-1, din toate chietoarele şi învârtindu-1 în toate chipurile.
     In cele din urmă îi împărtăşiră noutatea cea mare. Adică ei nu i-au spus nimic dela dânşii, aşa încât să crezi în vre-o păcăleală de prost gust sau în orice altă şotie, pregătită dinnainte—
     Dimpotrivă, Saghin a pronunţat lămurit aceste cuvinte:
     —    Credeam că v’am pierdut pe amândoi?
     —    Cum pe amândoi?
     —    Pe tine şi pe Modreanu.
     —    Nu înţăleg.
     —    Cum, nu ştii că Modreanu a dispărut?
     —    A dispărut?
     —    De trei zile—
     —    De trei—
     —         L’am căutat acasă, la birou, în toate părţile şi nimic. Iar aseară un cadavru a foşt “'găsit în Dumbravă.
     —    Insă este aşa de ciopârţit, aşa de scrilejit că nu se cunoaşte nimic dintrânsuL
După statură totuşi...                       '
                                                           364
© BCU
     —   Cum serios, tu n’ai ştiut într’âdevăr nimic?..-
     Lui Negrişor îi fu frică... De o săptămână el însuşi n’a mai dat oci)i cu nimeni... şi a fost şi prin Dumbravă. Dar par’că Moruneanu îi gţjici gândul..
     —        R fost prins şi ucigaşul, care a mărturisit totul.... N are idee cine a fost asasinatul, iar hainele şi lucrurile i le-a aruncat în râu, oprindu-şi doar banii. Corpul mortului fiind greu, s’a mulţumit să-l scrilejască numai pentru a zădărnici orice căutare....
     Ochii lui Negrişor se umplură de lacrămi. R\)... semnele!,.. Pentru întâia oară în viaţa lui, înţelegea ce va să zică norocul, bucuria, dusă până la beţie, la paroxism.
     Iar prietenii fură nespus de mişcaţi în faţa acestor lăcrâmi spontane. Şi porniră cu toţii la morgă, ca să vadă cadavrul.
     Găsi pe domnişoara Eleonora cu bărbia sprijinită în podul palmei micuţe, cu privirea rătăcită. Figura i-era trasă şi pierdută. Paliditatea feţei brune îi da o înfăţişare cu totul străină.
     —   Va să zică ai aflat şi dumneata, domnişoară...
     Ea-i răspunse printr’un gemăt uşor, care însoţi o vagă înclinare a capului.
     Şi deodată Negrişor îşi simţi picioarele deslipindu-se de pământ, ca şi când le-ar fi împins cineva de sub scânduri şi le-ar fi aţâţat la joc, gâdilându-le şi deodată îşi simţi omuşorul dând sălbatec să strige, să chirâe, să hohotească; iar mâinile, frânte din coate erau gata să se ridice în sus şi degetele să pocnească tactul.
   ' ftbia se putea ţine să nu profaneze minunata durere a domnişoarei Eleonora. Vai ce strălucire avea în ochi când era tristă, vai ce mari gene avea, par’că-i creşteau odată cu durerea! Ii venea sâ-i cadă în genunchi şi să-i spună, s’o roage:
     —   O, nu mai fi aşa tristă, nu mai fi aşa frumoasă, pentru el...
     In clipa aceia, din cauza tăcerei, Negrişor profită de timp, pentru a se închipui el jelit, pentru a o închipui cu o‘ strălucire încă o dată mai puternică în ochi, cu gene încă o dată mai mari, din cauza lui numai, din cauza dispariţiunei lui enigmatice din mijlocul prietenilor şi al oraşului.
     Ea îşi şterse pe furiş două lacrămi şi atunci el începu să vorbească. Se mira singur, cum putea să cuvînteze atât de domol şi atât de înţălept. Rostea lucruri aşa de cuminţi, aşa de la locul lor, că şi dânsa îl privea cu ochi mari, tot aşa de cuminţi. II privea cu atâta luare aminte, că par’că-i vedea cuvintele, ieşindu-i din gură şi luând forma noţiunei pe care o exprimau. Şi multă vreme îl ascultă domnişoara Eleonora. Pe urmă plecă şi se întoarse a doua zi. Şi e drept — avu o mică tresărire înnainte de a lăsa ciocănuşul
degetului pe uşă:... dacă s’ar pomeni cu........? O, gândurile ăştia au uneori opriri aşa
de curioase!
     Insă uşa se deschise, el in!ră, se aşeză la locul lui. Mai erau şi alţi musafiri şi cu toţii îl ascultară iarăşi cu multă luare aminte, cu largi încuviinţări, cu exclamaţii de aprobare. Domnişoara Eleonora îşi ridica din când în când capul de pe gherghef, ca să-l fixeze cu ochii negrii, strălucitori.
     R treia zi veni iarăşi şi astfel multe zile in şir. O teamă tot rămăsese în sufletu-i. Insă când se vedea singur, cu dânsa (oricine putea să fie, afară de el) se simţea atât de fericit, o pace atât de moale îi învelea sufletul, un sânge atât de curat îi alerga prin vine, că-şi simţea gândirea primenită de ori ce otravă şi tot ce spunea era aşa de curat, aşa de primenit; aşa de aerisitor, că toţii îl ascultau şi-l aprobau şi toţi nu înţelegeau cum omul acesta, care mai până deunăzi se da de-a ţmpa pe ferestre, putea să rostească astfel de adevăruri.
     La fereastră nu se mai ducea: nici nu privea intr’acolo măcar. Numai arare, când ţipătul vre-unei maşini de tăiat lemne, se urca până la dânşii fulgerător şi strident, se cutremura ca de-o amintire urâtă şi se grăbea să închidă geamurile, pentru ca domnişoara Leonora, să-i audă mai bine cuvintele. Urletul maşinei se sdrobea atunci de geamuri şi înăuntru nu venia decât un ecou înnăbuşit şi depărtat. Dar încetul cu încetul urechile par’că se deprindeau, sau par’că ele înşi-le îşi lărgeau pavilioanele, ca şi când sgomotul care le îngrozea, le-ar fi deşteptat o curiozitate amarnică; pentru că în cele din urmă chiar cu ferestrele închise ţipătul metalic, devenea tot atât de puternic, tot atât de sfâşietor şi atunci întreba.speriat;-Pe unde a buşnit sgomotul ăsta domnişoară Eleonora? Rr fi dorit atunci să înfunde ferestrele cu toate perinele şi cu toate covoarele care se găseau
înnăuntru; dar nu voia să arăte prin nimic domnişoarei Leonora că urletul lugubru i-ar aduce aminte o viziune atât de neagră. Domnişoarei Leonora i se făcea cald şi deschidea fereastra. Şi atunci cârâitul fierăstroaiei pătrundea înnăuntru ca un şuer de obuz ce cade aproape, şi se desfăcea în urechile lui ca o ploaie de ascuţişuri lungi şi junghietoare.
      Dar afară de acest sgomot, nimic nu le turbura pacea. El admira covorul uriaş din părete în care pe-un fond verzui, doi trandafiri uriaşi roşii şi alţi mai mulţi şi mai mici, galbeni, îşi arătau strălucirea, de par’că ar fi fost ţesuţi chiar cu stamine de roze naturale. In colţul opus, un alt covor uriaş acoperea doi păreţi; doi lei negri şi fioroşi se sărutau pe-un fond roşu drept la intersecţia păreţilor. Sub covor era un divan scund şi încăpător, acoperit tot de un covor, roşu cu multe şi felurite desemnuri geometrice, prin care se plimbau berze mici, cafenii. Pe divanul acesta surprinsese el odată pe domnişoara Eleonora numai în cămaşă. Braţele albe şi pline s’au ridicat atunci speriate pânâ n dreptul ochilor ce se rostogoleau în dosul degetelor răşchirate, ca două păsări speriate într’o colivie. Părul negru cu reflexe castanii aşa de închise că par’câ era de ciocolată, căzuse în repeziciunea mişcărei şi-i acoperise de tot un număr rotund, cum Negrişor nu mai văzuse în viaţa lui. In schimţ) celălalt umăr şi gropiţa dela gât rămăseseră în toată goliciunea lor smeadă; Negrişor le vedea pentru întâia oară căci domnişoara Leonora avea obiceiul hainelor cu mâneci şi cu guler, care se ridică până sub bărbie.
      Toate, el le-a văzut într’o clipă, numai decât apoi s’a întors singur cu spatele; însă ochii s au isbit atunci de oglinzile mari din celelalte trei colţuri precum şi de cele mici care se lăsau prinse de funte albastre printre tablourile nenumărate. Ori unde se întorcea se împiedica de imaginea ei strălucitoare. Domnişoara Leonora părea că nu şi-a pierdut cumpătul, şi aruncase pe dânsa un capot portocaliu, pe care litere negre turceşti recomandau cine ştie ce precepte morale. Insă îndată mânecile largi căzură pe umeri, căci mâinile potriveau acum părul şi se arătau în întregimea frumuseţei lor, desvâluind gropiţele umbrite dela subţiori; pe când despicătura dela piept, descoperea agitată ca un mare ochi în clipituri viclene, şenţuleţul dintre cele două rădăcini tremurătoare ale sânilor.
      —        Pardon, pardon! se încurca în scuze şi în oglinzi Negrişor, închizând ochii de atâta minunăţii şi oprindu-i în sfârşit pe marea bibliotecă de nuc lustruit cu geamuri uriaşe... Pardon... mi-aţi spus să intru şi eu am intrat...
      —   Hm crezut că e... Hmelia; o aşteptam...
      Dar şi prin geamurile atât de curate de par’că erau proaspete ca apa, ale bibliotecarului, se puteau vedea privelişti fără seamăn; un picior înfăşurat în ciorap transparent, pe care tivul capotului încurcat într o cataramă de jartieră îl desgolea până deasupra genunchiului; un sân roz şi obraznic, ce-şi vâra pe furiş sfârcul prin despicătură, profitând de faptul că domnişoara Eleonora îşi dăduse capul pe spate, şi-şi clătiră părul, pentru ca firele să se aşeze drepte, înnainte de a le împleti; robustul contur al spatelui cabrat, când ea se plecă spre a-şi acoperi piciorul.
      Pe vremea când descoperise aceste comori, Modreanu era în plină izbândă şi din curiositata nebună de a şti dacă şi el fusese orbit de strălucirea lor şi — Doamne unde mai duc şi svăpăiatele de îndoeli! — şi dacă nu cumva chiar el, Modreanu, era să fie mult aşteptata domnişoara Hmelia, se născuse în sufletul lui Negrişor ura aceia de moarte, pentru care se felicita acum de bine ce a ştiut s’o ţină ascunsă tot timpul......
      Privind acelaşi decor, în înserarea aceasta de August, în clipe când aripi negre de uriaşi lilieci invizibili, pâlpâe greoaie prin ferestrele larg deschise; când oglinzile devin nedesluşite şi misterioase, de par’că trăesc; când domnişoara Leonora se contopeşte cu umbra necontenit crescândă, care i-a şi mâncat vestmintele negre lâsându-i doar figura, ce pluteşte în spaţiu ca un cheruvim; când de afară nu pătrunde nici un ţipăt speriat de fierăstroaică; Negrişor îşi aminteşte cu multă plăcere de ziua, cum ii zicea el „a comorilor11. Atunci a rămas cu ea de vorbă până seara târziu, fără ca vre-un Modreanu să-l supere şi fără ca vre-un animal mecanic să ţipe prin ferestre.
      I s’a părut curios numai că n’a venit nici acea domnişoara Hmelia, pe care Eleonora o aştepta cu prea multă ardoare, ba chiar se necăjea din clipă în clipă mai mult, că nu vine.
      Dar de atunci a trecut mult; domnişoara Hmelia poată să vină sau să nu vină; însă Modreanu, nu va mai veni niciodată:
                                                          366
© BCU
       f^ără doar şl poate, câ ea mă socoteşte nebuni—îşi spuse Megrîşor dimineaţa, fnaînte de a sări din pat, când îşi aminti straniul dialog din ajun. Şi o ruşine arzătoare îi cuprinse. Toate vorbele pe care le spusese şi pe care ea nu le crezuse, cu siguranţă că nu le crezuse! i se întorceau acum în cap, lovindu-1 ca nişte pietre, una mai tare decât alta. Răsunau atât de tare în golul capului că le confunda cu goliciunea-i matinală şi ruşinat trase pătura peste dânsul, ca şi când domnişoara Eleonora ar fi fost de faţă să-l vadă-
       Multă vreme îşi rumegă gândurile cu ochii deschişi în întunerecul de sub plapomă, luând fiecare cuvânt în parte din cele ce rostise şi întrebându-se cam ce-ar fi putut ea înţâlege dintr’ânsele. Crâmpee din convorbire îi rămăsese, întregi în memorie:
       —        ....Uite, îţi spun, îţi jur... o zi dacă mai trăia Modreanu, o singură zi... ah> acum dacă ar fi aici şi ai vedea...
       —   Sărmanul...
       —        Sărmanul... adică el care a murit întâmplător fără nici o voinţă şi fără nici o desnădejde..
       Aci, înveselită domnişoara Eleonora dăduse drum râsului cristalin...
       —   Vai, nostim eşti... •
       — De sigur nostim ■— şi Negrişor se plimba atât de agitat şi bălăbănea aşa de nervos din mâini — nostim desigur! Dumneata nu crezi nimic... dumitale ţi se pare că citeşti un roman, dumneata nu ştii că mâi există şi nebuni de aceia, aşa ca mine....
       Ea-1 privea cu ochi măriţi peste fire şi el se plimba din ce în ce mai furios. Şi ochii ei deveneau din ce în ce mai strălucitori, par’că se topeau privindu-1 şi pe buze îi creştea un zâmbet nou, necunoscut...
       —        ...Asta este! sau mă crede nebun sau nu mă crede deloc! conchise deodată sărind de sub plapomă şi pornind înfuriat la spălător.
       ....Când eşi însă gătit afară, când aerul dimineţei şi veselia oraşului îl primiră cu murmur de bună voinţă, cumpăna gândurilor se aplecă în partea cealaltă. Dece m’a chemat atunci astăzi după masă? şi de ce aseară stăruia aşa să rămân?
       —   O mai stai te rog... te rog...
       —   Nu ! plec! Eu când spun ceva... (Pe aceste din urmă cuvinte, apăsase cu mult înţăles)
       —        Bine, atunci du-te. Astă seară însă, este ultima oară, când îţi mai dau voe să fii rău cu mine. Şi mâine, te rog vino mai de vreme. Abia vii şi pleci. Ce înseamnă asta?
       El o privise cu ochi uimiţi, îngrozit. Pentru nimic în lume nu-şi putea crede urechilor ...
       —   Şi eri de ce nai venit?
       — Asta să nu se mai întâmple!
       Da, da, da... asta e! Din două una: sau ea a crezut în întregime ce i-am spus, sau a crezut numai pe jumătate şi vrea să-şi întărească de tot convingerea.
       Mâ rog... dacă ar fi luat drept tirade de romane proaste, cele ce-i spuneam eu, în cazul acesta... mă rog, stăi să vedem;... în cazul acesta nu m’ar fi chemat... Doar ea ştie că eu veneam şi aşa... De ce a inzistat că să nu mai întârzii şi să nu mai scap vre’o zi! Dece, de ce? Asta este, s'a terminat.. Unei femei orice îi poate scăpa afară de accentul sincerităţei... Ea m’a crezut!
       Condus de acest raţionament, Negrişor făcea paşi rari şi săltaţi prin mulţimea tro-toarului, saluta în dreapta şi’n stânga, zâmbea cuceritor deasupra întregei mase de capete.
       Strada se desfăşura dinaintea lui plină de soare, parfumul ce-1 răspândeau fetele, curgea par’că prin şanţuri: jamboanele, atârnate la uşile băcăniilor şi lăzile cu icre roşii, cu scrumbii afumate şi cu brânză îi dau impresia belşugului şi a fericirei generale, sgomotul străzei, zumzet de albine; costelivii cai ai birjarilor, la fel cu minunatul cal al lui Matei Corvin de colo, de pe soclu.
       ...Era cu o ceată de prieteni, rezămat de vergeaua galbenă a unei vitrine, când o văzu trecând într'un grup de fete; băeţii o salutară toţi cu gesturi largi, iar strada toată se întorcea după dânsa. Era într’un taior simplu, albastru şi ’n cap purta o pălărioară de catifea neagră cu borurile mari. înainta cu pasul ei regesc şi împărţea pretutindeni florile zâmbetului fără sfârşit. Când văzu pe Negrişor îi surâse atât de deosebit de ceilalţi, că toţi de faţă, după trecerea ei, întoarseră ochii la dânsul,
       Se despărţi atunci de prieteni ca să rămână singur cu sufletul lui şi se afundă în valul de trecători, căci ceva îl neliniştea, o întrebare vagă, care pe urmă i se înfipse precisă şi ascuţită ca uncui în mijlocul frunţei.
                                                          367
©
      —   Oare, spune drept Negrişor, te-ai p aruncat?                 ,      \    .   .
      Cum, prin urmare exista un grăunte de şovăire in adâncurile cugetului său! Şi el care crezuse cu toată sinceritatea, absolut tot ce spusese Leonorei! Cum! Cum ?.. O luă pe străzi dosnice, cu trecători rari şi se feri şi mai mult prin străduţe înguste şi întunecate, Sugrumate între dosurile de-o murdărie exemplară a uriaşelor edificii, ce-şi arăta faţadele mândre pe străzile principale. Se ferea astfel prin ulicioare din ce în ce mai meschine, ca unul ce-a descoperit o ruptură vizibilă a fainelor într’un loc nepotrivit şi se ascunde de marea mulţime gătită în tyaine de sărbătoare.,.
      O! şi el care era convins... cine, cine îi spuse acolo în adânc că n’ar fi avut curajul?
      Pentru a-i dovedi contrariul acelui cineva răutăcios din lăuntru, Negrişor dintr’un salt al imaginaţiei se şi văzu cocoţat cobiliţă pe ameţitorul privaz.
      In spate îşi închipuie pe cei doi. vorbind cu vorbe, vorbind şi mai mult cu surâsuri, vorbind şi mai mult cu ocţjii. Pentru ei Negrişor nu mai există. Şi pentru Negrişor altă Eleonora nu mai există. Asupra punctului acestuia nu mai încape întrebare. Şi pentru a-şi dovedi că nu mai încape vorbă, Negrişor îşi aminti de câte ori s’a încercat s'o înşele, să-i placă alta, de câte ori s’a forţat să-i placă alta. Unde, decât în poveşti, s’ar mai p putut găsi un păr de culoarea ciocolatei şi creţ şi moale tot ca ciocolata când se topeşte în gură şi lung până la glesne; un păr atât de abrundent că strâns în coc, părea coiful Minervei.... o femeie mândră e ceva mai mult decât una frumoasă... Şi părul acela răsfirat, împărţit cu el, ca un aşternut, amândoi înveliţi în părul acela... iar braţele goale împletite în jurul gâtului lui şi sânii sbătându-se ca două păsări prinse în această îmbrăţişare, în această strivire şi ochii, vagi picături de soare în funduri adânci de pădure. Ochii aceia închişi pe jumătate... şi trupul acela de atâtea ori avut în vis întins ca o coardă, tremurând ca o coardă... Cu câte alte corpuri aproape la fel n’a vrut să se amăgească în realitate; dar corpul văzut în vis, corpul ghicit doar prin cutele şi străveziul muselinurilor, corpul furat doar atât cât răsfrângerea unei mâneci sau o copcă neprinsă, sau un tiv agăţat lăsau să se fure, corpul acesta a fost mai tare...
      Şi toată minunea existând numai pentru Modreanu. Iar el, Negrişor alunecând milimetru, cu milimetru, tras de greutatea capului fierbând... Şi mai încape îndoială?.. Atunci, atunci de ce-a fugit alungat de spaima fierestroaei: De ce? De ce? încă o zi dacă mai venea la Eleonora...
      Negrişor surâse atât de sigur de sine şi atât de straniu, că dacă s’ar p văzut într’o oglindă, orice bănuială într’ânsul s’ar p topit ruşinată.
      —   Nici o îndoială; nici o îndoială...                                        y
      Dar în faţa acestei reci şi groaznice constatări, Negrişor se înduioşă.... Dumnezeu însă l’a dus departe, l’a ferit prin margini de oraş, departe de fierăstroaia cu dinţi ca pumnalele, ce-1 aştepta rânjind în fundul prăpăstiei spăimântătoare...
      Duioşia se mări şi mai mult, căci închipuirea lui şi-l arate sie însuşi, sdrobit de pavaj, sfâşiat de colţii de per. Iar Modreanu şi Eleonora cocoţaţi pe privazul ferestrei; el triumfător, ea îngrozită în faţa marei revelaţiuni. Căci abia atunci şi-ar p datseama ce supet a iubit-o şi cât a iubit o sufletul acesta, prefăcut pentru ea în ciosvârte ca orice vită de abator.
      Grozăvia perspectivei, fără voia lui îl făcu deodată să se cutremure lung, ca cuprins de spasm. — «Doamne, mai bine că nu sa întâmplat aşa!" Insă abia îi scăpă această mulţumire în lumina gândului, că din nou se sperie: Cu toate astea aş p făcut o... uite, uite... văd-, simt... cum aşi fi făcut-o-.
      Şi asigurările acestea, pe care şi le făcea, îi creştea şi mai mult îndoiala, îl goneau acum de singurătate, îl împingeau spre străzile centrale; inepuizabilul isvor de laşe şovăieli, să dispară, să se înnece în murmurul profund al oceanului de oameni. Şi-şi forţa necontenit închipuirea, încăpăţânându-se să se vadă alunecând milimetru cu milimetru...
      Nici în tainiţele gândului, Eleonora nu trebuia amăgită.
      După amiază, domnişoara Eleonora îl primi foarte de vreme, în capotul ei portocaliu, cu litere turceşti. Ea-i strigă să intre, trântită pe sofa, picior peste picior, însă picioarele erau acoperite până în vârful pantofilor de poala capotului, pe care genunchii strânşii o întindeau s'o rupă. In schimb braţele erau de tot goale cum sta răstignită cu palmele sub cap, în învălmăşeagul pârului, răspândit peste tot divanul şi încâlcit ca şi hieroglifele capotului. Cu părul ei de ciocolată, cu obrazul, cu braţele ei pline, cu gâtul şi tot ce se
                                                            .368
© BCU Cluj
vedea din nepotolitul piept, totul, totul de culoarea dulce a ciocolatei, Negrişor o privea lacom ca un copil o prăjitură; şi chiar o simţi topindu-i-se în gura cupidă de antropofag. Dar imaginea aceasta care-i dilata nobilul său simţimânt până la furia instinctului primitiv al foamei, i se păru prea prozaică şi o înlătură, cu toate că fără voia lui simţea pe cerul gurei, senzaţia dulce-amăruie a ciocolatei fine.
      Ea-i făcu semn şi el se aşeză alături de dânsa pe marginea canapelei; însă stătea cam stânjenit astfel şi după primul schimb de vorbe, îi ceru voe să se lase pe blana uriaşe cu cap de urs dela poala divanului. Ea-i încuvinţă şi el se întinse cât era de lung, în părul moale, al animalului nordic, la adăpost de puterea solară a ochilor ei, cari dela început se înfipseseră în privirile lui umile, cu atâta putere, par’că ar fi vrut să-i străbată în toate chipurile capul, ca acele raze misterioase de laborator.
      —   Hm... ea încă nu-i convinsă pe deplin....
      Şi-i fu frică de dânsa, Avea ceva de asasin în privirile care-i secau ochii; iar dorinţa nebună de a şti totul până la ultimul fir de mister, şi plăcerea aceia grozavă a femeiei de a vedea masculul sânge şi făşii de carne pentru ea, grozăvii pe care le citea în dosul frunţei uşor bombate, îl revoltă contra fabricantului aceluia de ciocolată care a putut să vâre şi simţiri în fantezia dulce de cofetărie.
      Ea se ridicase acum într’un cot şi-l privea surâzând, ca pe un câine uriaş, pe care-1 răsfăţa pentru că-1 ştia gata de moarte la cel mai mic semn; iar Negrişor se văzu reflectat în cercul mic de lumină al ochilor ei, minuscul cât o gânganie şi îmbrăcat chiar în blana dobitocului dedesupt.
      Ei bine, pe! îşi spuse el, în vreme ce ea îl întreba deocamdată lucruri banale. Ei bine pe...! primeşte să-i satisfacă şi capriciul ăsta... Insă înnainte... înnainte.. o...
      Şi-şi închipui tot trupul acela gol, întreg în faţa lui, înfăşurat de aceiaşi culoare înclpsă şi mistuitoare de pe pgură, sbătându-se, tot, în frigurile patimei fără saţ... Oh> culoarea aceasta nedefinită, palidul insezisabil, apele acestea brune care fug şi se alungă pe luciul pielei ca un joc de isvoare umbrite în misterioasa pace a nopţii. Şi-n urechi picură uşor, ca un zvon de zurgălăi de departe, clopoţelul biblicului verset: O, neagră sunt, dar frumoasă...
          Şi cum domnule Negrişor, numai atât, atât... numai astfel îţi petreci dumneata serile?...
      —         Ei bine domnişoară să sfârşim cu nimicurile, cu banalităţile... ştiu, ştiu unde vrei să ajungi; e inutil să rătăcim atât de departe de miezul convorbirei noastre... Iţi uşurez cu sarcina... Ei bine, da, primesc târgul...
      Şi rezemat într’o mână, el întinde solemn pe cealaltă în lături şi apasă cu palma deschisă în jos: primesc!
      Ochii ci se aprind de lumină, umerii obrajilor i se ridică, iar buzele se boţesc între două cute ce pornesc numaidecât dela rădăcinile nasului în jos. E atât de delicioasă când zâmbeşte că Negrişor îi iartă şi această cruzime...
      —   Care târg domnule Negrişor?
      —         Domnişoară, dar ca să mă chinui atâta... ce am făcut, să mă chinui atâta?.. Iţi spun: primesc... eşti satisfăcută?... primesc da... şi acum şi acum...
      Şi-aci vocea lui coborî uşor, stingându-se:
      —   ...însă în schimb, în schimb vreau—.
      Ochii ei îl privesc uimiţi, lung şi el şi-a ridicat capul şi-o priveşte la fel de uimit.
      Deodată ochii ei licăresc înţălegători. El se cutremură. Dar ea izbucneşte într’un râs atât de sfâşietor, atât de strident, că Negrişor rămâne încremenit... Când se potoleşte întru târziu, îi spune printre lăcrămi:
      —   Domnule Negrişor, ce tot vorbeşti acolo?— eu nu înţăleg nimic..
      A, atunci, îl crede nebun! Atunci ea se joacă pur şi simplu cu dânsul. Atunci tot ce i-a spus el, toate mărturisirile lui macabre, ea le-a luat drept fantezii de bărbier romantic, fantezii de prost gust, care o face să-l privească şi să-l îngădue lângă dânsa doar din milă şi obişnuinţă.
      Va să zică asta e tot ce-a putut ea ghici în sufletul lui, în tremurul atât de sincer al vocei lui? Va să zică nu crede, că el ar p în stare?..
      —   Nu înţălegi, domnişoară Eieonora, — sau vrei să spui că înţălegi greşit?...
      —         Dar pentru numele lui Dumnezeu, domnule Negrişor, ce ţi-am făcut de-mi asculţi eu atâta— nu ştiu cum să spun... mohoreală, cu atâta vrăşmâşie toate vorbele pele?
                                                           ,569
©
şi-mi răspunzi aşa de fără înţăles la ele... sigur că nu te înţăleg... Ei bine» spune dumneata atunci, ce vrei, ce vrei ca să întâleg, dar spune clar, răspicat...
      Al)a.. va să zică asta era! Vrea să i smulgă din nou legământul fatal, vrea să audă din _ nou cuvintele de moarte. Negrişor se cutremură, dar culoarea gâtului ei îl întunecă. Incljise ocljii şi iarăşi se cutremură — deastădată dinaintea vorbelor,pe care trebuia să le rostească. Părea că se vede în penultima clipă, aplecat peste abisul fără fund..............
      —   Ei ţjaideţi, spune odată ce vrei să înfăleg? Acum când te întreb, stai şi te gândeşti !
      Al)... femeie de ciocolată! Ei bine:
      —         Da domnişoară Leonora, aşa e. Adică dumneata ai întăles totul, însă numai un lucru n’ai înţăles şi anume: cât de sincer am fost... când... şi-ţi spun şi acum înc’odată...
      —   Ce?
      —   Că în schimbul unei... că în schimbul... că sunt gata să mă omor...
      El vorbea păstrând oct)ii încă închişi şi respira greoi. Ea-1 privi întâi speriată, apoi se porni deodată pe-un râs atât de violent, că lacrămile sbucniră brusc forţate par’că de puterea acestei isbucniri. Negrişor, jignit la culme, înegri aşa de mult, încât se transformase el însuşi înîr’o statue de ciocolată. Ea abia putea să-l vadă prin rouă genelor: din pieptul sbuciumat până la ^isterie, din gâtul prin care se alungau l)ol)otele fără putinţă de oprire, ea abia putu să scape silabă cu silabă.
          Cre...deam... cârmi... spui că... mă... iu...iu...beşti...
      Se ridicase într'un cot pe divan şi se forţă să se potolească, apăsându-şi inima cu mâna. Dar abia isbutea să tacă, că râsul ţâşnea iarăşi din adânc în trâmbe scurte.
      —   Ai fă...cut... o figură... o fig... ură... atât de... atât de. isbuti să spună printre
sbucnirile de râs...
      —         Cu siguranţă că mă crede nebun, conchise el. Şi cu toate că sta jos, simţi ca o slăbiciune, la glesne, o şovoială în tot corpul, o prăbuşire în întunecatul abis. Ameţeala aceia! întunecarea aceia subită a luminei gândului ca soarele eclipsat în plină zi. Ea dură o secundă, mai multe poate. Insă când oci}ii lui putură iarăşi să distingă, o bucurie de speriat, se desluşea venind din adâncul lor ca valurile îndepărtate ale unei mări în miniatură de atlas şcolar. Eleonora văzu aceste valuri atomice, împingându-se unul pe altul, spre ea, din adâncul negru şi indescifrabil al pupilelor şi se sperie la rându-i, iar râsul îi încetă de-odată.
      Gura lui Negrişor se intredescţjisese: cl)iar se mişca şoptind de mai multe ori acelaş cuvânt: al), ameţeala! în vreme ce ocţ)ii lui frământaţi de viscol, vărsau necontenit spre dânsa aceleaşi vălurele de stranie veselie. Aţ), ameţeala aceia! O recunoscu. Ii mai venise odată când sta îndoit pe cerceveaua ferestrei; când calcula: un milimetru, încă un milimetru şi încă unul... Şi sângele deodată a început să-i fiarbă 1 în cap, apoi n’a mai văzut, n’a mai auzit, n’a mai simţit nimic: o secundă, două sau trei, cine ştie! Insă în răstimpul ăsta — un milimetru să mai fi alunecat şi totul era gata. Un milimetru numai l’a despărţit de bordura ascuţită. Căci frâna voinţei, în secundele acelea, nu se mai strângea repede şi înfricoşată, pe povârnişul...
      —         Legilor lui Newton, conchise cu voce tare Negrişor, privind-o triumfător.. Acum era sigur de sine... acum putea primi târgul... acum, cl)iar din sufletul lui se risipise orice neîncredere. Voinţa lui putea să-l aşeze fără nici o şovăială la câţiva milimetri depărtare de moarte... ei bine se va aşeza la trei sau cl)iar la doi, apoi va închide ocl)ii. Şi ameţeala va veni dela sine... şi restul drumului de parcurs va fi treaba ei...
      —         Da domnişoară Eleonora sunt gata... ţi-am spus, dacă el mai trăia, atunci eu încetam să mai trăesc... Insă ai râs: ai crezut că astea sunt declamaţii proaste. Şi ştiu, curiozitatea, a căzut picătură, cu picătură, din bunele dumitale intenţii, a căzut acolo în looil acela din suflet unde sălăslueşte îndoiala; au căzut picăturile astea caustice una după alta şi ştiu acuma: este eternul şi inepuisabilul amor propriu femenin carete stăpâneşte: vrei să ştii: va p în stare un bărbat să facă acest gest suprem pentru mine?.. Ei bine domnişoară neagră, zeiţă a nopţei, eu îl voi face... acum... aici... pe loc... îţi spun că îl voi face... acum pe loc... pe loc...
      Şi repetă de mai multe ori „pe loc, pe loc“ dibuind în sufletul lui dacă mai întâlneşte vre-un grăunte de şovoială. Insă nu găsi nimic şi vocea i se încordă din nou.....
      —         Dar... înnainte... pi a mea... primesc de bună voe să fiu sclavul Cleopatrei, cu care te aseamănă atât de mult culoarea cu reflexuri nocturne ce te acopere... primesc
de bună voe şi eu însumi te rog... să pi Cleopatra... iar mâine în zori sau chiar astâ4-seară dacă vrei. , sclavul care a îndrăsnit... nu va mai trăi...
     Ii spuse toate acestea ferindu-i privirile, fixând bătaia din ce In ce mai agitată a unui punct de pe gâtul ei, care i se păru un ochi de isvor în amurg. Simţea necontenit căldura punctului aceluia agitat pe buzele lui, aşa că vorbele pe care le spuse, fură toate egal de sonore şi curseră toate una după alta, duse de-un sânge aşa de rece cum niciodată nu se aştepta să aibe. Insă abia sfârşi să le pronunţe că o ruşine groaznică îl cuprinse: nu era înspăimântat câtuşi de pnţin de ce oferea, dar îl înfricoşa îndrăsneala celor cerute în schimb...
     Domnişoara Eleonora tăcea...
     Atunci îndrăsni să ridice cu sfială privirea spre dânsa; o văzu fixându-1 cu oclji grozav de măriţi, pe care, se părea, că-i forţează şi mai mult să-i mărească, de par’că ar fi vrut să-l încapă cu totul în rotundul cuprinderei lor.
     —       Jur, jur, chiar astă-seară, gemu atunci Negrişor înecat cu totul în apa lor jucăuşă, de diamant drăcesc.
     Ea stăruia în tăcerea ei şi el îi primea astfel consimţământul.
     Şi din nou simţi prin oase şi prin şale ceva rece, iar pe ochi se puse un văl negru. Un crep prea străveziu ca să nu zărească totuşi prin el, sbuciumul punctului nepotolit depe gâtul de ciocolată.                          .
     O, dece nu-i spune ea acuma ca deunăzi: ajunge cu glumele macabre! Voi fi a ta şi fără o răscumpărare atât de grozavă! R început iarăşi să se îndoiască de i a venit un gând aşa de fără rost? Nu? Negrişor îşi ceteşte în suflet, ca într’o oglindă: nu va fi în stare să dea îndărăt! Dar dacă ea ar fi scăpat cuvântul mântuirei, atunci sărmanul Negrişor, o clipă ar fi înţăles şi el un sens al propriei sale vieţi! Pentru a ajunge la aceiaşi fericire, Modreanu n’ar fi avut nevoe să se prefacă în bucăţi! El însă.... O, numaî pentru nedreptatea asta se înduioşa acum, pentru ultima oară, nu sufletul lui pe care-1 simţi dârz şi hotărât, ci trupul acesta chipeş, pe care, i se păru, câ-1 şi aude pârâind.
     ... Insă ochii femeii de ciocolată crescuseră atât de nemăsurat, zâmbetul îi devenise atât de fix şi de straniu şi ieroglifele de pe capot atât de încâlcite, că acum era un idol indian, ce-şi aştepta ofranda sângeroasă. Doar. puntul ce se sbătea poruncitor, pe grumaz părea că mai trăeşte in imobilitatea de statuă; iar ocţ>ii vărsau efluvii negre, supranaturale...
     Capul lui Negrişor se lăsă moale pe piept, apoi deodată se îndreptă brusc, mâinile se întinseră, îi apucă umerii şi buzele Iui uscate supseră cu lăcomie isvoraşul neastâmpărat de viaţă, ce svâcnea sub pieliţă fină a gâtului. Eleonora dădu drumul unui gemăt uşor, şi nu ştiai e de plăcere, e de surpriză? Sărutul se continua la nesfârşit căci isvoraşul era nesecat; Negrişor nu îndrăsneâ să ridice ochii spre figura, pe care o simţea crispându-se de durerea voluptăţei. Pe el îl îmbăta acum doar straniul lichid ce-i fierbea în pieptul sdrobit de resistenţa şânilor pietroşi şi ascuţiţi, amintitori ai pietruitei prăpăstii. Era aşa de cald fluidul acela care-i crescuse în piept, că avea impresia sângelui ce a început să se prelingă pe muşchii străpunşi de ascuţişul sânilor de idol. Cu ma-socljic elan, Negrişor se pierdea tot mai mult în fatala înlănţuire. Corpui femeesc nu punea nici o împotrivire îndrăsnelilor tot mai mari, ale bărbatului care-1 încleştase. Când Negrişor avu curajul să înfrunte cu oebii figura zeiţei, ploapele ei căzură mari şi grele şi sufletul ascuns în dosul lor ii lăsă astfel deplină stăpânire asupra întregei statui de abanos- Mâna lui se furişă atunci tremurătoare prin despicătura capotului şi cei doi sâni căzură rând pe rând pradă gurei însetate. .. iar mâinile îndepărtau înnainte înfrigurate capotul cu toate preceptele lui încâlcite.... Ea strânse ocl)ii şi mai tare, braţele îl încolăciri ca doi şerpi calzi peste gât şi buzele ei se mişcară într’o bâiguială fără noimă...
     Cineva par’că bătu în uşă. El făcu o mişcare speriată îndreptându se din şale neîncrezător, ea un criminal, al cărui auz e lovit de o şoaptă îndoelnică o clipă înnaintea lovl-turei definitive. Ea păru că aude deasemea, stătu un moment nehotărâtă şi jumătate goală se agăţă de gâtu-i, trăgându-1 din nou peste dânsa: sst... nici un răspuns, or cine ar p... Se strânseră înnăbuşit şi el simţi chiar degetele ei dându-i ajutor să înlăture, ce mai rămăsese din preceptele coranului peste dânsa.
     —       Domnişoară Leonora! se auzi deafară ...Domnişoara Eleonora... Şi ciocănitul se porni din nou, întovoroşit de aceiaşi voce rugătoare şi insistentă.
                                                        37ţ
© BCU
  . Ei se priviră adânc în fundul ocbiior şi ea n’avu nici măcar puterea să-şi acopere trupul gol şi minunat ieşind din faldurile capotului, ca dintr’un trup de delfin. Căci vocea deafară îi spunea ceva înspăimântător şi nefiresc. Lui Negrişor de asemenea toată puterea înţălegerei i se concentrase în urechi- Acolo în timpane, bătea cineva încontinuu şi se ruga cu o voce, ce venea par’că de sub pământ...
      —   Deschide domnişoară Eleonora... ştiu că eşti acasă—
      Onde mai auzise el vocea asta? Era o voce atât de cunoscută şi care până aproape în ajun răsunase în mijlocul lor! Ea dădu atunci un ţipăt sfâşietor şi se ascunse speriată sub capotul ce-şi desfăşură iarăşi ca un papgrus, învăţăturile misterioase. Iar ţipătul ei făcu lumină în mintea lui ca o scântee frântă, străpungând norii de nelinişte şi intuneree ce începuseră din nou să se îngrămădească acolo: „Modreanu", şopti el abia auzit, dar ea făcu atunci o mişcare atât de brusc, de par’că i’ar p urlat cu glasul cel mai puternic, cuvântul cel mai îngrozitor.
      —        Domnişoară Eleonora.. ştiu că sunteţi acasă... Şi ciocănaşul degetului de schelet porni să lovească din nou lemnul sonor al uşei Eleonorei i se părea chiar că aude ghiare ca de câine, râcâind uşa sau un trup de oase repezindu-se într’ânsa, căzând fărâmate, apoi refăcându-se iarăşi în sinistra armură a morţei şi aruncându-se din nou răsbunător şi groasnic.
      Negrişor se propti să se ridice.
      —   Ce faci ? îi şopti ea apucându-1 de braţ şi înghemuindu-se într’ânsul. Ne va omorî...
      El o privi cu un surâs amarnic ..
      Cum o va omorî pe ea?... pe el da... căci pentru el a venit, numai pentru dânsul, să-i dea brânci în prăpastia de asfalt. O, şi cel puţin de-ar mai întârzia un minut, un singur minut...
      Şi pumnul bătea sarcastic în uşă.
      —   Vai de mîne, se poate să vă speriaţi aşa de un prieten...
      Dar cuvântul „prieten11 răsuna în urechile ei aşa de înfiorător, încât o undă nervoasă de friguri o cutremură violent.
      —        Nu-i răspunde, nu-i răspunde, şoptea ea rugător... Nu-i răspunde... Poate e de-ajuns o singură vorbă a noastră, ca să rămânem orbi, sau să ne rămână gura strâmbă...
      —        II vom lăsa atunci să plece? şopti Negrişor şi candelile nădejdei se aprinseră din nou în ochii lui...
      —   Desigur, desigur... şopti ea.
      Deafară vocea celui din mormânt venea bocitoare şi lor le părea un scâncet de câine. Iar pe faţa lui Negrişor răsărise lumina isbânzei. El o cotropi cu braţele lui vân-joase şi o răsturnă iarăşi pe divanul roşu întunecat; iar buzele căutară lacome punctul neastâmpărat de viaţa care se sbătea în gâtul de lebădă neagră.
      —   El va bate într'una la uşă şi noi într’una ne vom iubi...
      —   O nici odată, nici odată... el va sparge uşa atunci...
      —   Doar el nu ne ştie aici...
      —   El vede şi prin zid...
      —   El e o real-...
      Dar Negrişor nu îndrăzni să şoptească până la capăt groaznicul cuvânt. Ii fu teamă chiar numai de ceia ce pronunţase; însă scrâşnetul scăpat, îşi şi făcuse loc în urechile spăimântate ale Eleonorei, care înclină din cap cu neîncredere desnădăjduită. Când buzele lui se apropiară surâzând asigurător, îl răspinse uşor:
      —   Nici odată, nici odată....
      Afară strigoiul isbea în uşă şi striga necontenit:
      —   Nu vă speriaţi, nu te speria... Negrişor... Negrişor... doar eşti om în toată firea...
      Ochii ei se holbaseră: De unde ştie el? De unde ştie el? bolborosi ea scoasă din
fire. El vede prin zid...
      Negrişor o cerceta bănuitor, neînţălegând sigur dacă într’adevăr frica sau bucuria revederei îi dă acest delir.
      —        Dacă vrei să scăpăm de umbra asta, încercă el într’o doară, — strigă-i să se ducă, strigă-i că eşti a mea şi numai a mea, strigă-i te rog... te rog...
      —   Nici odată, nici odată... el va fi teribil...
■-v   - Vei vedea cum se va duce— se va mistui în aer.
      —   Va sparge uşa...
                                 mz
©
     Şi tremurând de par’că ar p eşit dintr'o bae îngheţată, ea se ridica într’un cot şi-i demonstră în şoapte
     —        Gândeşte-te el a venit tocmai... când eram gata să-ţi dăruesc ceia ce-i făgăduisem lui.... pentru ziua când a fost ucis...
     —   fttunci?
     —    Nici odată, nici odată ••• el va fi veşnic în mijlocul nostru... între noi...
     —    Htuncil...
     Negrişor se ridică. In mintea Iui numai era nici o îndoială că ea juca o scenetă, pe care o inventa capul de ciocolată.
     —    Ea mă crede imbecil...
     Şi cu călcătura tjotărâtă se îndreptă spre uşă. Ea se încolăci atunci pe divan ca un şarpe în jurul său însuşi, iar ocfyii urmăreau înebuniţi de surpriză, curajul lui Negrişor.
     Spectrul apăru; avea o pălărie de fetru moale pusă ştrengăreşte pe-o sprânceană; o uitase pe cap privind uimit la cei doi. Rvea ţjaine cadrilate de călătorie şi figura par’că mai arsă de soare şi mai obosită.
     —        Precum vedeţi viu din infern, spuse el, şi am venit să mă răsbun pe cei ce m’au ucis şi m’au îngropat...
     Şi apoi fixând pe Negrişor se porni într’un Ijoljot interminabil:
     —    Bine, Negrişor!... se poate.... să fii aşa slab de înger.... Bat eu de atâta vreme
şi să nu-mi răspundeţi... Spuneţi drept, aşa e că v’am speriat?
     Şi ocljii lui se înfigeau grozav de scormonitori în sufletele lor. Iar ţjol>oteIe care nu se mai opreau, răsunau atât de natural, că domnişoara Eleonora începu să râdă de asemenea. însuşi Negrişor se înveseli.
      Şi până târziu ei râseră câte-şi trei cu voe bună, aşezaţi în jurul mesei din mijloc. Iar când râsul începea să se ogoaie, unul dintr’ânşii isbucnea deodată mai tare şi numai decât ceilalţi doi îşi însufleţeau veselia. Râdeau necontenit fără să-şi spună o vorbă; cel din urmă, care aţâţă flacăra fu Negrişor, cu toate că în ocţ)ii lui se putea ceti o grijă adâncă. Sfârşi insă râsul cu o uşoară încruntătură a sprâncenelor ca omul care-şi aduce aminte că s’a dat cu gluma şi şi-a uitat treaba. Şi se apropie grăbit de fereastra larg deschisă—.
© BCU
    TRILOGIE FĂRĂ DEDICAŢIE
                            DE
                   ŞTEFAN I. NENI^ESCU I
          De-ATÂTH dragoste ce port în mine,
          Nimic nu mi-este drag:
          Răsar lumini şi mi se sting senine —
          Stea văduvă de prunc, irod şi mag.
          Răsar şi se rotesc, împrăştiate...
          Străin de slava lor,
          Pe cât mai vii sunt ele, mai curate,
          Pe-atâta sufăr, şi pe-atâta mor.
          Le zămislesc, şi rob al zămislirii,
          Mă ’mpiedic de un ciot;
          Ce văd în mine şi ’n lăuntrul firii,
          Pe drumul mare că ’nflori socot.
m
*
© BCU Cluj
               Şi mă rănesc, că ele-s orbitoare,
               Iar eu de mult sunt orb.
               Rtâtea raze dorm peste răzoare,
               Că vreau şi din ţărână să le sorb.
               Dau carnea mea, şi sunt flămând ca noaptea' Şi mă despreţuesc,
               Mi-e lumea proaspătă ca’n ziu’a şaptea,
               Mă amăgesc, să mă desamăgesc.
               Bolnav de sănătos, îmi e ruşine Că-s fără de botar —
               De-atâta dragoste ce port în mine,
               Sunt tot mai rău, mai rece, mai amar
                                      II
               S-au rătăcit pe câmpuri neguri, dese De freamătul de vânt s-a prins în ele. Invârtejit se sbate să se’nşele Că dânsul le-a cbemat, şi el le ţese.
               îmbracă mantii, flutură cordele,
               Şi râde, că nimic nu vrea să-i pese,
               Dar tremură ’n fioruri ne’nţelese,
               Pe care spartul râs le face grele.
               Tăcut, pripit, se pipăie în besnă,
               Destins de doruri, murmură a groază,
               Şi cade’mpleticindu-şi glesnă ’n glesnă.
               încearcă ’n băul muced care-1 suge,
               Daca-ar putea s-audă, sau să vază Cum boboteşte orb, şi ’n cercuri fuge.
                                      III
               Vreau să mă’nvăţ să mă subjug pe mine, Vreau să mă’nvăţ, iertând, să mă răsbun, Vreau să mă’nvăţ, să fiu mai rău, mai bun In răutatea mea, decât oricine.
               Vreau să mă’nvăţ vasal neruşinării,
               Să mă destăinui veşnic în minciuni,
               Să mă’nvesmânt în spini şi spurcăciuni,
               Tot mai curat, în ciuda întinării.
375
            Căci dăruind, sunt eu acel ce fură, ; .
            Şi ocrotind, sunt zis cel ocrotit,
            Călăuzesc, întruna rătăcit,
            Iar dragostea mi-e tălmăcită ’n ură.
            Vreau platoşa de-asprime şi ’ndurare*
            Vreau coif de fier sub care să m-ascund Ca un izvor sub gluga lui de prund, Răscumpărat prin demnă înşelare.
            Să fiu comoară străjuit de ştime,
            Să mă apropiu numai nevăzut,
            Tot născociri, ca ’ntreg să fiu crezut, Tăcând: un om — şi ’n vorbă: Omenime.
            Vreau să robesc şi mila mea deşeartă —
            De câte ori înving eu sunt înfrânt — Prieten tuturor, să fiu un cânt,
            Iubirea de-o slăveşte, dacă-i moartă.
            Vreau să mănvăţ cu închisoarea ’n tihnă; Mai singur ca oricând şi tot mai bun, Vreau să mă’nvăţ, iertând, să mă răsbun, Din sbucium vreau să’mi pregătesc odihnă.
Xilografie de D-na 'M. D,
3
© BCU Cluj
                      VERSURI
                                     DE
                                SANDU TUDOR
                 A NECHEZAT IN STEPĂ VESTEA PRIMĂVERII
   In capătul nopţii, prin borangicul limpezimii ’n câmpii pică argint din spuză de stele târzii.
   Şi din baerele uriaşului căuc al lumii ’n oditjnă Alba dimineţii cu pâcle de lapte creşte cu o lâncedă tiţjnă.
   Şi de pe straşini de cătune de lut răsleţite departe, pe bărăganul de ruginite şesuri deşarte, cocoşii
      cocoşii trâmbiţează cu ţipete roşii strălicărind 0 veste în besnele sparte.
   Şi prin mijirea păianjen, din Zorit,
      într’o margine cu bordee şi ţarcuri de vite, nălucă de vraje, un mânz alb s’a ivit.
   Cu peceţii de mici cornoase copite stă înfipt în negrul umed pământ,
      cu coamă de rouă şi maci sângeroşi de nări largi în vânt. Şi adulmecă ’n văzduţ) crudul de iarbă ce’n imaş mugurează. Şi primăvara
      primăvara toată din mânzul cel alb ascuţit şi tânăr necljează.
   Şi din ţarcuri sub ceaţă presărate ’n câmpii răspunde tot cuprinsul de stepă într’un prelung nechez de T)ergl)elii.
378
           PÂINEA NOASTRĂ CEA SPRE FIINŢĂ
             • PRINTRE pietre clădărind în cetăţi populate cazărmi, spitale şi tjornuri în fum, sau prin colb în convoi din cătune şi sate cu bordee gheboase cârduite pitic, dimineaţa, nămiaza sau seara târziu, prin orice-anotimp, prin orice barieră, iese încet câte-un uitat de bunic sau câte-o babă rămasă stingheră să-şi facă ultimul drum.
              Hodorogind în cosciug pe dricul de fer popasul şi-l ţin în câmpii de cimitire sub ursită de patra zarişti de cer.
              Şi bronzul în veşnica lui pomenire
                  dângănind din clopotniţe fără de tiţină,
                                                           -■ ţepeni îi poartă cu preoţi şi ciocli ~ pentru pogorârea în lut de odihnă.
              Cerşetori şi norod vin coadă pe jos
                  curios şi găman privind la cel mort.
              Ei par’că gândesc că ’n groapă, de mâine, pe piept cel cu mâinile ’n cleşte de os, va începe lânced să putrezească să ’ngraşe sub glie ţjolda să crească, şi ’n pâine să se dea zilnică pâine.
              Ei par’că gândesc cum pietrele în mori strămoşilor macină trupul de grâu, cum gurile-i mestecă ’n poftă din zori, şi până şi noaptea cum pruncii îi sug din ţâţa lăptoasă a mamelor lor, şi cum fiecare cilivă pe tabă, pomană de morţi va ajunge de alţii să fie mâncat cu-o foame bolnavă.
© BCU Cluj
              CE'ASORNICUL DE NISIP
                                        de L. B.
          TREBUIE să fie foarte greu să fii ora: numai D-zeu o singură dată a isbutit şă fie om desăvârşit.
                        ' _          * v
          Asistăm la o degradare continuă a spiritualităţii (religie, filozofie, metafizică) la simple valori artistice. Procesul seamănă cu al entropiei universale. Proces ireverzibil. Spiritualitatea prefăcută în valori artistice îşi pierde încetul pe încetul puterea de acţiune primară— păstrându-şi doar eficacitatea estetică.
                          . ’ * * ,
          Omul a făcut maşinile; dar uimirea i-a fost atât de stângace şi puterea de înţelegere atât de joasă, că mai de grabă a înclinat să vadă şi în sine o maşină, decât să creadă că şi maşinile au suflet.
                                        * ^ *
          Probabil în iubire fiecare se caută pe sine însuşi cu un sex contrar: de aceea în iubire vei căuta în veci fără să găseşti.
          In neştire totul se’ntâmplă. Şerpii îşi pun puii verzi între frunze şi nici nu privesc înapoi. Pomii scapă fapte de aur pe pământ, dar nici unul nu s_e apleacă sa Je ridice dacă au căzut în noroiu. Fără să-şi dea seama, fără iubire, fără cuvânt, fără durere, D-zeu face îngeri, cum ochiul face lacrimi.
© BCU Cluj
                   CATEDRALA
                                 DE
                           IOAN CIORĂNESCU
                    Păşesc în catedrala care sue Pe povârnişul alb de nori, la cer Şi simt ger alb de teamă că-mi încue Gând vinovat, cu lacăte de fier.
                    Ăl}, clopotul e-o inimă senină Cu sunete de sânge ’nvăluit.
                    Durează dig din datina divină Când dur dă domnul dangătu-i dogit.
                    Un preot — simt fără să-l văd — c’apare Cu-o cruce de argint coclit în stea. Trecut tăcut, mai tare 'n încetare, Tic-tac, o toacă tactul şi-l bătea.
                    Pe zid stau sfinţi cu arme ruginite Şi fulgi de var cari din vreme cad. Clipesc lin lumânări la rând clipite Şi un cor, isvor sonor, îşi sapă vad.
                    Hai, vino’n catedrala care sue Pe povârnişul alb de nori la cer,
                    Şi ai să te urci şi tu pe-o cărărue Spre ’mpărăţia visului stingher.
 C R O N IC I
      IDEI, OAMENI & FAPTE
              UN ROMAN FRANCO-ROMÂN
   y y LjE robe sans couture" — romanul d-lui Leon Thevenin, apărut în librăria „Editions de la vraie France11 se desfăşoară în România de după războiu, cu personagii care poartă nume româneşti ca mulţi dintre trecătorii de pe calea Victoriei. E chiar o preocupare extremă de a reda culoarea locală, prin evocarea mânăstirilor pe unde peregrinează eroii;, prin invocarea materialului din discuţiile cotidiane: cumpărări de acţiuni ale Redevenţei cu pui ori ale Băncii minelor; prin citarea opiniilor autorizate în chestiunea bisericească. întâlnim astfel numele d-lor Lupaş şi Vlad, Branişte şi Silviu Dragomir — eroii trăesc în mijlocul nostru, domiciliază pe Strada Cantacuzino ori pe Strada Serei, călătoresc la Iaşi, la Horezu, la Călimăneşti, la Ţigăneşti şi la Râm-nicu Vâlcea, se numesc Ileana, Zizî, Rodica, doctor Mavropol, discută şi fac afaceri, se iubesc şi se însoară, au opinii politice şi fac parte din partidele actuale, prezintate cu etichete îndestul de străvezii; însfârşit totul se petrece la noi acasă şi va să se petreacă întocmai ca la noi acasă. Intenţia autorului e mai mult de cât generoasă, judecând bine înţeles din punct românesc de vedere, aşa cum ar face plăcere serviciului de propagandă din Ministerul d-lui I. G Duca. .
   lată că un drumeţ francez,* care un răstimp a avut oarecare misiuni oficiale în România, se gândeşte să vorbească cititorului francez cu toată simpatia de cele ce a văzut şi înţeles diri viaţa de aci. Romanul d-lui Thevenin ar fi să constitue astfel o replică Ia romanul scris de compatriotul său, inefabilul domn Joubert; „Femmes sans pudeur „ cu subtitlul .moeurs roumâines*1, care a fost confiscat în 1923 şi făcea primă în piaţa Capitalei, vânzân-du-se pe sub mână, cu 4000 Iei exemplarul. Privind cu aceşti ochi opera d-lui Thevenin, îi datorăm toată recunoştinţa. Femeile sale, nu sânt fără pudoare şi nici bărbaţii adevăraţi bandiţi. Sînt poate chiar prea retuşaţi, de un fotograf afabil care mai rotunzeşte un nas şi mai încondeiază o sprinceană, spre deplina flatare a originalului.
   Olivier de Trezel, tânăr francez, catolic şi pregătind o teză de doctorat, se află reţinut în România de o succesiune a cărei rezolvare întârzie, ca atâtea alte lucruri la noi, patria amânărilor. In Bucureşti face cunoştinţi, leagă prietenii. Cu avocaţi şi oameni politici, cu domnişoare şi cu văduve. E căutat în cercurile elitei, flre chiar o scurtă aventură amo-
roasă, cu o Zizi oarecare — aceasta din familia femeilor fără pudoare care au iritat pana domnului joubert.
   Dar încolo, ce lume gentilă, şi ce oameni de treabă, şi ce femei cu amestec atrăgător de orientalism cu occidentalism! D. Thevenin ne tratează CU cele mai curtenitoare epitete. Ne simţim sincer jenaţi.
   Să revenim însă la Olivier de Trezel. La nunta prietenei sale, Rodica Dr. Mavropol, face cunoştinţă cu Ileana Soreanu, pictoriţă de mare talent şi fireşte frumoasă, inteligentă, cu ciudat suflet de resonantă slavă. împletind graţia femenină cu un spirit ascuţit de afaceri, etc , etc. Olivier de Trezel se îndrăgosteşte. Ileana Soreanu nu mai puţin. Ceva există însă deacurmezişul viitoarei fericiri, care altfel n ar întâmpina nici un obstacol. E deosebirea de confesiuni: Olivier de Trezel e catolic de veche şi neclintită tradiţie, Ileana Soreanu se simte ortodoxă de tot atât de veche şi neclintită tradjţie. Dramă. Pentru a se pătrunde mai bine de spiritul românesc şi pentru a învăţa să citească în sufletul Ilenei Soreanu, - după alte episoade de prisos să le consemnăm aci — Olivier pleacă întâi singur la Iaşi să vadă... biserica Trei Ierarhi, pe urmă pornesc împreună într’un pelerinagiu la mânăstireaŢigăneşti, la cimitirul ortodox din Bucureşti, la mănăstirile din Râmnic, la Curtea de Hrgeş, la mănăstirea dintr'un lemn, singur la Blaj pe când Ileana bătea drumul Bazargicului, apoi la Varatec împreună, la Bicaz şi de aci pe Bistriţa la vale, pe plută, ca într’o adevărată şi conştiincioasă Românie pitorească. Intre timp, discuţii cu înalţi prelaţi ortodoxi şi uniţi, întorc problema confesională pe toate părţile, cu argumente pentru şi contra.
   Incbeere:
   Pe Bistriţă, pe plută, Olivier vorbeşte la picioarele Ilenei Soreanu:
   — „In cântările religioase am înţeles mai deplin sufletul neamului tău. Le ascultam din Cerdacul Vara-tecului, cu ochii pierduţi în largile linii ale zării, pline de amintirile istoriei şi furnicând parecă de figurile spirituale ale trecutului. Glasurile se înălţau, calde de pasiune, înduioşate de tandreţă, sonore şi pure. Ele întindeau ca o perdea de aur în dosul tuturor gândurilor. îmi spuneau nădejdile ţării tale, neliniştile şi speranţele, durerile robiei şi aleluia eliberării. Şi aveam impresia că ţin tot sufletul
382
© BCU
naţiei tale într’o singură frază muzicală, cum se aude marea înlăuntrul unei scoici11.
   Astfel vorbi Olivier de Trezel, ca un adevărat prim amorez de roman care nu uită în acelaş timp să facă şi puţină propagandă pentru înfrăţirea franco-română — şi „Ileana regardait ă l’avant. Dejâ eiie ne vogait que la France".
   N'am vrea, nici cu o floare de stil, să ofensăm atât de neprecupeţita simpatie a d-lui Tijevenin pentru ţara românească. Romanul său e o Românie pitorească şi o tribună unde se discută toate problemele noastre după războiu: religioase, economice şi sociale, întâlnim şi incursiuni în trecutul istoric; e un roman didactic dacă se poate spune aşa; sub o formă romanescă defilează tot ce ar dori un birou de propagandă al d-!ui Duca să treacă pe sub ocinii apuseanului cu idei vagi şi eronate despre România.
   Dar ca evocare autentică de viaţă, ca suflu care
să anime personagiile, nu-1 putem asemui decât cu acele romane care la lectură au astăzi nu ştiu ce atmosferă bătrânească şi desuetă, precum „Brazi şi putregai" ai lui Nicolae Xenopol, romanele lui Traian Demetreşcu, romanele din tinereţea lui Duiliu Zamfirescu pe care nu le-a mai retipărit niciodată, sau chiar mai departe,, in trecut, ca Elenele Iui Dimi-trie Bolintineanu.    ’
   Bunele intenţii şi materialul documentar, apar covârşite şi sufocate, de convenţionalul figurilor care-şi gesticulează umbrele inanimate, alături de colcăirea vieţii celei vii. E o părere de rău cu atât mai mare, cu cât acei care nu înţeleg sau voit ne înjuriază puţinele noastre bunuri de acasă, o fac cu mai multă vervă şi deci pentru lector, cu mai mult interes.         ’
                                    .         c. p.
                 IN AJUNUL EXPOZIŢIEI DELA FLORENŢA
   In vreme ce Papii şi Dogii şi Principii italieni se străduiau să înjghebeze o cruciată hotărâtoare înpotriva Turcilor care-şi lăţiseră semeţia de-a lungul Adriaticei; în vreme ce poeţii Renaşterei — Bioardo şi Ariosto dar mai ales Tasso —se arătau în aceeaşi măsură preocupaţi de «problema» orientală; cam pe la jumătatea veacului al XVI-lea, un călugăr oarecare zugrăvea pe uşile unor dulapuri din Palatul Vechi de ia Florenţa, harta tuturor ţârilor de care se putea interesa politica Medicilor. Pe una din aceste uşi se ceteşte „Schiavonia11: părţile noastre. Această hartă, călugărul o va fi isprăvit într’o după-amiază: câte-va creste de munţi, ceva oraşe în Moldova (calea înspre Polonia) o şerpuitură îngroşată spre Marea Neagră (Dunărea claselor noastre primare) şi... «Bulgaria; de-a dreapta şi de-a stânga ei, în lungul Munteniei
   Harta e aşa dar o mare pată albă. înfăţişează conştiinţa Apusului cult faţă de existenţa noastră, până mai ieri — alaltăeri, în pragul Romantismului. E prea puţin de atunci. Formăm încă obiect de studiu atractiv pentru publicul Occidental. Ni se închină «studii» şi «monografii» care, fără a fi sintetice, se închee în două trei duzini de pagini. De cele mai multe ori informate, dar stereotipe. Ele servesc fără îndoială—pentru precizarea unor fapte din istoria noastră, fie chiar şi din viaţanoastră actuală, dar rămân oare prin aceasta mai puţin jicnitoare pentru starea noastră de triburi încă neexplorate ?
   Se întunecă pata albă de pe harta călugărului florentin Se populează cu oraşele, cu târgurile noastre de care ni se leagă istoria. Intrăm în conştiinţa publicului mare din Apus — după cele optsprezece veacuri de medievaiism — alături de celelalte ţări din apropiere.                      w
   Dar nu intrăm prin voia noastră. El ne caută. Cu mai multă stăruinţă — se pare — publicul italian. Dovezile sporesc. Aproape nu mai poţi ţine la curent catastiful creditorilor noştri de acolo: zilnic se ivesc alţii noui, cu drepturi la recunoştinţa noastră.
   Surprindem astăzi unul şi nu-1 vom lăsa nerăsplătit : este Oscar Randi, autor al unui voluminos studiu asupra Jugoslaviei Economice, care ne consacră aproape 50 de pagini: La Romania antica e moderna (Roma, M. Carra, 1924). Nu-i scapă nimic: geografia, istoria, etnografia, limba, religia,
arta, tradiţiile, chestia minorităţilor etnice, economia, politica internă şi externă, cu un cuvânt nimic, informaţie precisă, clar expusă, de cele mai multe ori încălzită de-o devotată prietenie (mai ales acolo unde discuta situaţia noastră faţă de Unguri şi de Slavi). Monografia D-lui Randi (nestrăin de cercurile Ministerului de Externe Italian) dovedeşte în orice caz un fapt sigur: acela că intelectualitatea italiană în afară de cumpăna raporturilor noastre oficiale cu Italia — se interesează de noi; vrea să ne cunoască; ne apreciază; vrea să se împrietenească temeinic cu noi.
  Ii răspundem? In măsura în care ne interesăm de Italia, de arta şi literatura ei: cam prea puţin, cu toate că folosul nostru ar fi îndoit: şi diplomatic şi cultural.
  Cu atât va fi mai preţuită însă în Italia hotărârea ce s’a luat în ultima vreme ca ţara noastră să nu mai lipsească dela manifestaţiile artistice şi culturale internaţionale, de acolo. După tablourile expuse la Veneţia, ducem acum tipăriturile editorilor noştri la Florenţa.
  In vechea patrie a Renaşterei, îşi dau întâlnire, pe malurile Arnului, cărţile Afganistanului, ale Spaniei, ale Australiei, Franţei, ale tuturor ţărilor de pe glob cu cărţile noastre: dela «Cultura Naţională», «Cartea Românească», «Socec», «Casa Şcoalelor», ba chiar şi cu tipăriturile... oficialităţei noastre neculturale. Cu ce ochi se vor privi ele oare v Desigur nu mai răi decât acuma doi ani când s’a deschis Primul Târg internaţional al Cărţei şi când ne-a fost dat să culegem laude pentru parte din producţia noastră grafică dinaintea războiului. Căci astăzi nu stăm desigur mai rău.
  Rămâne o singură problemă de rezolvat: această Expoziţie florentină se va repeta din doi în doi ani şi nu va admite decât produsele acestui răstimp; tocmai ca să se stimuleze progresul artei grafice. Vor şti oare editorii noştri să realizeze îmbunătăţiri sensibile dela o expoziţie la alta ? De unde nu, România va trebui să-şi expună cărţile din deceniu în deceniu.
  Adăogăm în fine că, odată cu Expoziţia Cărţii dela Florenţa se va ţine acolo un Congres al Presei Latine şi un Congres al tuturor Editorilor din Europa şi de peste ocean
© BCU Cluj
           „ROMÂNUL E NĂSCUT POET”,.,
    Nu simplu prilej de variante : „românii e născut excroc“, „om poliţie„slujbaş“, etc Ci adevăr mare, cât un munte. A evadat din prefaţa strâmtă a unei cărţi şi s’a împânzit, larg, peste întreaga viaţă românească.
    Gazetele l’au purtat — în vântul drumurilor de fier—pe toate meleagurile ţârii. Filipicele electorale, încheiate patetic cu crâmpeie de versuri, l’au apropiat mulţimii. Barzi - neţesălaţi şi mistuiţi de iubiri imaginare — l’au suspinat, înflăcărat, sub balconul lunii. După „ţară eminamente agricolă“ e cuvântul cel mai popular...
    Suntem, deci, un neam de poeţi: făgăduim, admirăm, vorbim — despre orice şi nimic — cu încântări şi extazuri de epilepsie poetică. Toate înaltele idei ale vremii scapără în vorba noastră de fiecare zi şi minunatul rădvan al graiului le poartă, generos, pe îndelung bătătoritele drumuri ale preocupărilor publice.
    îmbrăţişăm strâns orice iniţiativă nouă. Năvile europeismului pot ancora — fără piedici şi teamă — la ospitalierele noastre limanuri: mărfurile din pântecul lor, vor fi încă trecute — cu mirare şi teme-neli — din mână în mână. Nesimţit însă, preţuirea lor pripită ne depărtează de noi iar răsfirarea în gânduri inutile şi lipsa unni precis punct de gravitaţie, ne rătăceşte de adevăratul nostru rost. Da : «românul e născut poet ». Adevărul a ajuns glumă !
    Dar gluma are - pentru vremile de azi — un tâlc întristător: suntem atât de poieţi în toate, că am uitat cl)îar de proprii-ne poeţi.
    Poposim lângă înţelesul amar al unui singur caz. Acel spre care ne poartă pasul ultimelor întâmplări: cazul Eminescu.
    E întâiul nostru poet mare, care ne-a sintetizat lăuntric şi naţional. Monumentul — care se urzise — trebuia să însemne mai mult decât un act de dreptate culturală. Semnificaţia lui ar fi depăşit, spiritual, liniile aspre ale chipului cioplit în piatră. Ar fi fost, în bună parte, o înfrăţire şi reabilitare a noastră: amândouă trebuitoare, faţă poetul care ne-a fixat în civilizaţia universală — sufleteşte şi artistic — neîntrecut până acum.
    Iniţiativa fusese, făgâduitor, primită: publicul a aplaudat, Maturul Corp cbiar — întinerit de entuziasmul obştesc — dăruise o oarecare parte din diurnă, presa însăşi se aprinse şi împodobise cu steguleţe de paradă, confecţionate din roşu, galben şi albastru cultural — după calapodul următor: «Datoria noastră este deplin lămurită. Acuma când conştiinţa obligaţiilor culturale a devenit mai limpede decât era în trecut; acuma când înţelegem că yiaţa naţională însăşi este o luptă de ofensivă ce trebuie în primul rând dusă pe câmpul cugetă-
rei, se cuvine a ne uni cu toţi în jurul unei idei şi unei potărâri: aceia de a ridica cât mai curând in România Mare, un monument aceluia care a apărat prin geniul său propriu toate drepturile şi toate revendicările morale ce un popor care dă lumei genii e în măsură să le aibe şi să le ceară ',..
   începutul se deschidea, aşa dar, încărcat de posibilităţi. Dar, temeinicia vechiului: „romanul e născut poet“, s’a afirmat încă odată, în curgerea timpului: obolul amăgitor al reprezentanţilor neamului a venit sărac, la fel se vor fi întors poate şi unele din listele răspândite în public, iar zgomotosul sprijin dela început al ziarelor s’a schimbat, cu vremea, in calmă şi vinovată indiferenţă de piatră. Fiindcă, cele câteva rânduri scrise, nu le puteau în nici un chip da dreptul de a socoti că şi-au îndeplinit fireasca lor datorie.
   Nu s’au alăturat decât aparent gestului purces din paginele „Cuvântului”: nici fapta aceasta — deschisă şi românească — n’a putut fi o punte peste inexplicabila ostilitate, care desparte prăpăstios o gazetă de alta. N’au subscris direct şi nici n’au deschis liste. Chipul lui Eminescu stăruie să rămână ciobit şi ros de timp, cum se află acum într’o umilă grădină publică provincială.
   Lucrul se cere, astfel, subliniat răspicat. Mai ales întru cât priveşte falşa apărare a unor ziare: mincinoasele văicăreli materiale — pe cari le aşează deasupra realităţii lor băneşti — trebuiesc smulse. Răsfoiască de pildă, cetitorul bilanţul recent al celui mai răspândit ziar de dimineaţă, pe care-1 avem. Va afla atunci, între alte lucruri interesante, cum se poate câştiga (negreşit: pe căi culturale!), numai într’un an, o sumă de trei ori mai mare decât capitalul iniţial al întreprinderii. Experienţa o mai poate repeta, dealminteri, dacă vrea. Va pricepe iarăşi, atunci limpede, pentruce «cutare» ziar refuză să vestească, fără plată, publicului apariţia unei reviste de însemnată valoare literară, de la laşi. Deasemeni, multe încă se vor pricepe...
                                                                         »!:
   Şi, totuş: vor continua să făgăduiască, admire şi vorbească despre orice şi nimic, cu încântări şi extazuri de adevărată epilepsie poetică — iar la întruniri, în auzul aiurit al lumii, filipici electorale se vor încheia cu:           -
          «De la Nistru pân’la Tisa Tot românul plânsu-mi-s’a»...
  Fiindcă, din moşi-strămoşi: poet /..
„românul e născut AL. BADAUŢA
               ANIM-A LIZA REA OMULUI'3
   SpARGÂND o veche tradiţie, reforma învăţământului a stârnit discuţii şi luarea aminte a opiniei publice. In loc de un proect pregătit în taină, discutat ocult şi impus pe urmă pasivităţii cu care societatea noastră primeşte „toate năpraznele tragice sau ghiduşe ale trecutului”, reforma care va cristaliza structura sufletească a generaţiilor ce vor să vină, s’a bucurat de un larg interes, chiar dincolo de cercul închis al specialiştilor. Am reţinut
cu deosebire discuţia în jurul învăţământului religios în cursul Primar. Ea a dat prilej să urmărim idede agere şi înţelegerea care depăşeşte obşteasca atmosferă somnoroasă a controverselor dascăli-ceşti, semnate cu un nume încă puţin cunoscut cititorilor. L’am întâlnit întâia dată in Ideea Europeană" cu prilejul discuţiilor în jurul reformei calendarului. D. Vasile BăncjIa, profespx . în Brăila, schiţa atunci meLţjzicgjKXRQ^M~TTostru în legă-
384
© BCU
   tură cu ortodoxismul. Nu mai era vorba de numărătoarea calendarului, pe care legiuitorul o schimba într’o bună zi după plac, fără o prealabilă pregătire, ci de credinţe cosmogonice ce scapă şi rezistă vremelnicelor reforme. Problema era astfel pu?ă sirb un ungţjiu mult mai cuprinzător de cum o înfăţişau articolele ocazionale care s’au vânturat vre-o două luni în presă. Făceam cunoştinţă cu o minte limpede, proaspătă şi mişcându-se tot atât. de .familiar în domeniul sistemelor filozofice cât şi al realităţilor cotidiane. De astâdată, d. Vasile Băncilă, în două articole din „Revista Generală a învăţământului", se opune ideii ca religia să fie predată de preot în cursul primar. Hrgumentarea e strânsă şi sprijinită pe obiecfiuni care se revarsă peste cadrul mărginit al discuţiilor pedagogice, menite să mucezească în filele netăiate ale revistelor de specialitate. Fără îndoiala cititorul nostru nu e deprins să urmărească aci, asemenea desba-teri, Vom rezista deci ispitei de a urmări punct cu punct, argumentele invocate pentru a menţine pre-• darea învăţământului religios în şcoala primară, în atribuţiile profesorului, în interesul atât al copilului cât şi al preotului.
      Desprindem numai paginile în care se arată într’o privire generală, procesul de disociare al sentimentului religios în societatea modernă:
^ «Omul în general e făcut ca să aibă înţelegerea T ştiinţifică ori înţelegerea religioasă, dar nu înţele-/ gerea filozofică. Dacă s’ar face o anchetă, ca să stabilească ce-şi reprezintă oamenii când pronunţă cuvântul „filozofie4', s’ar ajunge la rezultatele cele mai surprinzătoare. Deşi, într’un fel, fiecare om are plozofia lui şi deşi plozofia e o nevoe şi un cbin profund uman, totuşi spiritul, inteligenţa autentică plozofică e aşa de rară în natură, încât e aproape ceva neuman. Dar aceasta aduce inconveniente grave pentru soarta religiei, în epoca modernă. Când ştiinţa era în germene şi nu angaja perspective contradictorii în raport cu religia, nu era tot aşa. Astăzi deşi ştiinţa explică în fond puţin, e destul de înaintată pentru ca, dacă e lipsită de înţelegerea filozopcă, să fie păgubitoare religiei. Desigur, marii oameni de ştiinţă sunt, în zilele noastre, foarte modeşti şi nu aprmă nimic din ce e în afară de specialitatea lor. mergând chiar până acolo încât fac şi din aceasta un domeniu de verosimilitate pur formală şi condiţionată. Dar această modestie de atitudine, înaintea problemei adevărului ca atare, nu le-o dă ştiinţa lor ci spiritul filozofic. Când însă spiritul plosofic lipseşte, ştiinţa merge natural în contra religiei. Căci contradicţia nu e între religie II şi filozofie, ci între religie şi ştiinţă când aceasta H nu e înţeleasă plozofic. Astăzi, e adevărat, ştiinţa şi-a mărginit pretenţiile şi nu mai atacă religia Dar nu a fost întotdeauna aşa. In epoca modernă, atunci când ştiinţa pozitivă a luat primul mare avânt, de multe ori a negat religia şi nu odată a avut pretenţia s’o înlocuiască. Aceasta, pe deoparte, fiindcă oamenii de ştiinţă nu aveau suficientă educaţie filozopcă, pe dealta, pentrucă filozofia nu arătase încă ce e ştiinţa în fond. Dar dacă oamenii de ştiinţă azi au progresat ca atitudine, fie că înţeleg, fiilozopa, fie că, dintr’o teamă instinctivă ori din motive sociale, îi acceptă concluziile, deşi n’o înţeleg. Nu e tot aşa cu oamenii în general. Aceştia am spus că rămân Ia înţelegerea ştiinţifică. Ştiinţa le este accesibilă şi ea este în sensul logicei lor practice ori fenomeniste. E surprinzător ce uşor poţi pasiona până şi pe omul cel mai simplu, care neam de neamul lui n’a auzit nimic decât aprmaţii religioase ori de cultură poporală, pentru desvăluirea adevă-
rurilor geologice şi astronomice, de pildă. Ţăranul cel mai simplu e în stare să te descoasă mult timp, pe tema aceasta, de îndată ce ai apucat să-i mărturiseşti ceva. Pentrucă, încăodată, spiritul ştiinţific I e ceva absolut omenesc şi general, comun ome- I nesc —ceeace nu-i cu filozofia, care nu odată irită spiritul comun şi-şi atrage dispreţul ori ironia. Toate acestea înseamnă că oamenii în general au rămas ia nivelul unde se găsea ştiinţa în secolul ai optsprezecelea şi, în parte, în secolul următor. Oamenii I îşi apropie repede conţinutul ştiinţei, dar nu pot vvedea că şi ea e ceva relativ Dacă ar avea şi spirit filozofic, ar vedea că filozopa, Ie tolerează religia, le-o organizează ctjear, dacă o aveau în ctjip natural, sau le dă şi argumente practice pen-întârirea ei. Deaceea mulţi tineri, care se ridică până la înţelegerea ştiinţifică, renunţă la religie, dar, uneori, se întorc la ea dacă, în urma vârstei, capătă şi înţelegere filozopcă. Oamenii, în general însă neatingând decât foarte slab această ultimă fază, riscă să rămână la nivelul ştiinţei în conflict cu religia. Şi atunci lupta e directă între ştiinţă şi instinctul religios, o luptă pur cantitativă. Astăzi oamenii trag concluzii negative fără să bănuiască (cuminţenia înfiorată, la care filozofii au redus ştiinţa altădată atât de mândră şi de imperialistă. Ştiinţa fără plozofie e deci ceva periculos si tragedia e tocmai aici că oamenii înţeleg foarte uşor ştiinţa, dar nu filozofia. Iată de ce azi, de multe ori, plo-zofii sunt mai religioşi decât oameni comuni, cari au venit în contact cu ştiinţa.
    A doua cauză, din cele care ne preocupă mai pe larg, e viaţa exagerat de practică, de meticu-loasâ si_.de aferată,._a omului, modern. Felul modern de viaţă expropriază sufletul, nu-i dă răgaz să se reculeagă, să contemple, să adâncească intuiţii interioare. In locul ceremonialului religios de altădată,
I viaţa modernă impune un ceremonial laic, cotidian, (nervos, discotinu şi totuş angajant şi obositor. In epoca noastră omul e vecinie ocupat, fie de obligaţii profesionale, pe de obligaţii sociale mai largi, fie de atracţii senzaţionale variate. In aceste con-diţiuni, se înţelege că nu mai poate fi instalarea în direcţie religioasă a sufletului. Regimul modern, prin însăş economia vieţii lui, nu oferă un cadru ) potrivit vieţii religioase; el distruge ceeace este I de o importanţă enormă pentru religie: practica religioasă. Nu e nevoe să împrospătăm aici teorii psihologice pentru a sublinia valoarea practicei religioase. Prin urmare, cpear dacă sufletul simte nevoia trăirii fenomenului religios, viaţa modernă nu-i dă posibilitatea. Atât timp cât va dura înfrigurarea socială modernă, nu va fi condiţia obiectivă pentru întronarea unei noui religii ori pentru vechea religie. Contemplativitatea e prima condiţie a funcţionării vieţii religioase.
    O altă condiţie a existenţei religiei e ca omul să-^i^imtăJntr un fel nenorocirea pe pământ, fie că e vorba de nenorocirea metafizică, fie de nena-rocin_bipiogice propriu zise. Dar nu se poate tăgădui că ştiinţa modernă a mărit siguranţa şi curajul omului, înlăturând, dacă nu nenorocirile mari, tragice, legate de condiţia omului, dar majoritatea nenorocirilor mărunte, cari terorizau pe oamenii de altădată. Odinioară, oamenii aveau nevoie expresă de religie Ia fiece moment, fiindcă Ia fiece moment se ivea un neajuns, un impas, o nesiguranţă, contra cărora omul nu avea alt aliat decât pe Dumnezeu. Azi ştiinţa înlocueşte religia în acest domeniu de fapte mărunte şi cari totuş ţes viaţa noastră precară. Prin urmare, ocazia de a fi religios, de a-şi aduce aminte de religie, nu
585
© BCU
mai e aşa de frecventă pentru omul de azi ca odinioară. E adevărat, marile nenorociri aproape întotdeauna cheamă religia, dar nenorocirile de rasă sunt oricând aproape tot aşa de rare ca şi fericirile depline.
    Iată cum felul de înţelegere al omului în general | şi mai ales felul vieţii moderne, au dus la o scă-i dere a religiozităţii. Cultura modernă nu se poate spune că nu a făcut,şi crime; ele sunt impresionante pentru cine stă să le numere: una e scăderea fenomenului religios. Prin urmare s’a ajuns azi la acest rezultat absolut antiuman că, deşi religia e ceva intim naturii omului, totuş omul să fie făcut ireligios în practică. Omul, prin firea lui, e o fiinţă. || religioasă, dar condiţiunile moderne îi împiedică! Hdesvoltarea şi manifestarea în această direcţie.' Lucrul e cu atât mai grav cu cât şi primitivii au
viaţă religioasă şi viaţă metafizică, care în totdeauna colorează viaţa religioasă — şi tocmai oamenii moderni să fie lipsiţi de această înaltă manifestare a spiritului omenesc! Hvem deci de a face, din acest punct de vedere, cu o animalizare a omului, fiindcă viaţa modernă îi obstruiază viaţa metafizică şi religioasă, deşi, după natură, e capabil de ele. Instinctul în general există, dar în practică e caşi când n’ar exista. Omul azi nu mai e, de multe ori, nici religios, nici antireligios, nici tolerant şi nici dogmatic, ci pur şi simplu nu mai există din punct de vedere religios, flvem deaface aici cu un fenomen analog cu diminuarea sentimentului pentru natură ori cu pervertirea simţului estetic: nu că omul modern nu e capabil virtual de aceste sentimente, dar regimul modern j_ le -înlătură...ori le denaturează».
                 O OFENSIVA ÎMPOTRIVA LUI DOSTOIEVSCHI
    PE când Gide şi Suares nu contenesc în Franţa, a îndemna cititorul să plece ochii pe marginea infernului unde contorsionate balucinează umbrele eroilor lui Dostoievscbi, pe când o casă de editură pariziană tipăreşte întâia dată o ediţie complectă a Fraţilor Karamazof şi făgădueşte altele, iar Germania întreagă îşi caută pe drumurile Rusiei cale spre înţelepciunile Indiei, în acelaş occident se pregăteşte reacţia. Semnale nu s’au dat dintr’o singură parte şi de către oameni de a doua mână intelectuală. Nu ne-am oprit la ele. fiindcă au fost îndestul vânturate de revistele franceze cu mare răspândire în publicul românesc. Şi pe urmă prea mult se întemeiau pe dogmatism â la Massis sau se sprijineau pe alocurea, pe considerente politice, care n’au ce căuta în literatura. Dar întâlnim în revista Iui Eugene Montfort, „LesMarges1, câteva însemnări asupra lui Dostoievscbi şi cu acest prilej asupra întregei literaturi ruseşti, legitimând în îndestulă măsură reacţia occidentului faţă de această literatură spasmodică şi pagelantă E un punct de vedere care interesează, dacă nu pentru altceva, măcar prin procesul măsurilor de apărare pe care şi le ia organismul moral al occidentului ameninţat de pagelul răsăritean.
    In însemnările sale din «Les Marges», DenisSau-rat, subliniază că ceiace separă Rusia şi flsia de Europa, e înainte de toate concepţia morală diferită. S’au spus atâtea platitudini asupra moralei, încât occidentul e îndemnat să o dispreţuiască. Dar o are în oase. Oricare ar p la suprafaţă aspectul unei literaturi apusene, dedesubt se descopăr pre-sente şi intacte forţele morale ori moralizatrice. Sub înfăţişarea degajată şi disociantă a lui flnatole France, sgâriind mai adânc, dai peste straturile solide ale unei neclintite şi permanente moralităţi: onoare, loialitate, amiciţie, iată măsurile cu care judecă toate.
    Iar Dostoievscbi este tipicul reprezintant al Rusiei care n’a descoperit morala. Un primitiv al unei epoci de premoralism. Personagiile sale — ca şi autorul de altfel, după propriile spovedanii — rătăcesc îutr’un deşert interior fără nici un punct de reazăm. Rascolnicov din „Crimă şi Pedeapsă", pare a nu mai şti nici el Ia un moment dat dacă a săvârşit ori nu crima. Sau în «fraţii Karamazov»: sânt momente când simţi crima posibilă la oricare, la fllioşa sfântul, ca şi la brutele din jurul Iui. Punând alături această înfricoşată impresie a aces-
tor oameni cu imoralitatea lui Fielding bunăoară : cât de bine ştim că Tom Jones n’a comis şi nu va comite crima; şi cât de inocentă pare toată peb-livănia tânărului imbecil din «Rouge et Noir», alături de spnţenia lui fllioşa 1
   Spnţii lui Dostoievscbi («Idiotul», ce nume pentru un sfânt!) sânt fenomene de sfinţenie anormală,de halucinaţie şi de contradicţie, produse — după cum arată istoria — ale societăţilor încă neorganizate.
   Ei înfăţişează exasperarea dorinţei de ordine, inerentă omului, cbiar sălbatec. Ceiace caracterizează personagiile lui Dostoievscbi, brute ori sfinţi, e atrofia voinţei. Nu ştiu să reziste nici unei impulsii. Şi dacă se apă sub impulzia iertării şi a iubirii universale, devin un fel de pagele ale sfinţeniei, perzând tot sensul comun. Tot aşa după cum nu pot rezista impulsiei de a ucide o babă ori a viola o fetiţă. Monstruozitatea lor e de dureroasă inocenţă şi iresponsabilitate. Iată minunate subiecte şi tipuri care să uimească oamenii civilizaţi, trăind sub discipline cristalizate. Se poate obţine puternice impresii de îndrăzneală, de forţă, de adâncime. Insă ni se pun sub ocbi larve de umanitate, caractere neîmplinite, în dibuire după ele însăşi.
   Fără îndoială cărţile Iui Dostoievscbi au valoarea unor netăgăduite documente. Elene iniţiază în supetul rus. Numai prin ele Occidentul putea înţelege toată revoluţia din ultimii ani, şi atmosfera în care s’a pregătit, şi cauzele lăuntrice.
   Psicologia lui Dostoievscbi rămâne primul moment al psicologiei : cercetarea tipurilor psihologice neorganizate.
   E fără îndoială un geniu. Pătrunderea, intensitatea viziunei, toate iau proporţiile balucinării. Dar unui geniu complect în opera literară, care trebuie să pe un fel de judecată a timpului, a faptelor şi a oamenilor, i se cere desinteresare şi echilibru. Dos-toievcbi n’a avut nici, una. nici alta. Nu ştie să râdă. Caricaturile sale sînt crude şi rele. Ce înspăimântătoare viziune a vieţii 1
   Şi cât trebuie să pe de departe de adevăr! Căci niciodată natura omenească n’ar p putut să existe în asemenea condiţii. Rm fi sfârşit cu toţii pe rug, în casa de sănătate ori în ocne, cu toţi sfinţii şi poate tocmai din pricina atâtor sfinţi.
   Dostoievscbi a detronat pe Tolstoi din stima scriitorilor, E o nedreptate. Tolstoi e mai normal şi mai omenesc. E cu un prad deasupra lui Dostoievscbi, ca morală. Fe când personagiile lui Dosto-
386
© BCU
levscbi dibuie după o zare morală pălpâind Ia un orizont foarte îndepărtat, unde nu ştiu niciodată de vor ajunge; eroii lui Tolstoi au descoperit morala, sau cel puţin rudimentul moral pe care îl descoperea Europa occidentală acum câteva secole. Personagiile sale se sbat într’o căutare pe care occidentalul a uitat-o. Această adolescenţă sufletească, ca juvenilele ei entuziasme, îndoeli, reveniri şi lupte cu ispitele păcatului, dau toată savoarea şi noutatea operei lui Tolstoi, pe lângă formidabilul său geniu de a creia şi a mişca oamenii vii şi cu
aproximaţie normali, nu spectre gesticulând pe marginea nebuniei şi a crimei.
   Lumea lui Tolstoi e pământeană, a lui Dostoievscbi infernul. Dar şi unul şi altul înfăţişează pentru literatura rusă, trecutul.
   Prezentul a dat mai cu seamă epigoni ai amân-dorora, mai artişti, cu toată fineţa de decadenţă a epigonilor, dar fără prea mare exponent personal de creaţie. Âşa cel puţin o crede, alături cu aţâţi intelectuali ai occidentului, autorul însemnărilor din „Les Marges".                               j.
 CRONICA LITERARĂ
           VENEA O MOARĂ PE ŞIRET...
 '         Roman de MIHAIL SADOVEANU
   Na e multă vreme — abia să fi trecut o lună — de când întreba cineva ce povestiri ale tui Mibail Sadoveanu, ar fi mai potrivit de tradus în limba germană. M’am gândit între altele la Haia Sanis. Dar nu-mi aminteam volumul unde a fost tipărită.
   II întreb pe autor.
   Mibail Sadoveanu, trage din ţigară ca unul din mulţii săi eroi, îşi culege o clipă gândurile, dar nu-i dă de urmă:
   — Nu-mi aduc aminte... Trebuie să văd! In „Mormântul unui copil* nu-e; în „Bordeenii11 ştiu bine că nu-i... Poate în „Povestiri de seară11 ori în „Cântecul amintirei*, sau poate în...           .
   Şi aşa mai departe, Mibail Sadoveanu procedează prin eliminare, ca să descopere în care dintre cele patruzeci şi nu ştiu câte de volume, se află una din povestirile cele mai dramatice şi omeneşti din câte s’au scris în limba românească şi pe care a scris’o el. Desigur că mai repede şi mai fără şovăială şi-ar fi adus aminte câţi sitari a doborît, în cutare zi de toamnă, împreună cu Topârceanu, undeva, prin preajma laşilor.
   întâmplarea are însemnătate, atât cât ne ajută să măsurăm întinderea unei opere, care la patruzeci şi cinci de ani cuprinde aproape cât au tipărit toţi prozatorii noştri laolaltă. Şi Mibail Sadoveanu e abia la jumătatea drumului! Ne-a dovedit-o îndestul, acum doi ani, când „Oamenii din lună11 îl arătau împrospătat, până la mistificarea lectorului
   Fecunditatea pentru un prozator e una din virtuţile de căpetenie şi una din condiţiile de supravieţuire. Proza nu e un moment, o impresie, un accent de lirism — e o oglindă purtată deasupra epocei. Trebuie să cuprindă într’o vastă frescă; sensibilitatea, scormonire psicologică, peisagiu exterior şi peisaqiu spiritual, document istoric, moravuri, — tot complexul vieţii, aerisit, larg, viu şi nelimitat, ca viaţa însăşi,
   S'a spus că Mibail Sadoveanu e numai un liric şi descriptiv : un mare poet al Moldovei şi un pictor. Definiţie grăbită şi incomplectă, rămasă poate după impresia primelor volume. Căci descripţia n’a existat pentru ea însăşi; slujea doar că la nimeni altul la integrarea personagiului şi a conflictului dramatic în viaţă. In opera lui Sadoveanu natura participă, nu ca decor, ci ca element alături cu personagiile, făcând trup cu ele şi amestecându-se în viaţa lor, dictându-le gesturile şi luând parte la rezolvarea conflictelor.
   Când însă eroii au intrat în ziduri urbane, unde
viaţa se desfăşoară în altă perspectivă, sugrumată, elementul descriptiv al naturei a căzut de la sine. Eroii se ghemuiesc în ei înşişi. Un zid, o cameră, strada, o cafenea, masa de cărţii — cine mai observă cu luare-aminte aci rotaţia anotimpurilor şi cât se mai poate amesteca aci, în procesul stărilor sufleteşti, natura? Htunci, Mibail Sadoveanu ne-a dat «Oameni din Iună« si când spuneam mai sus că s’a împrospătat, exprimam o idee greşit. S’a conformat subiectului. A întrebuinţat mijloacele artistice adaptate mediului în care circulă eroii. De aci stilul precis, simplificat, desbrăcat de lirism şi de descriptiv, învăluit în acea blândă ironie care amintea' savoarea „Crimei lui Silvestru Bonard“, scrisă după cum se ştie de un parizian născut şi crescut în condiţii care l'au pus în contact doar cu natura din «Grădina plantelor») şi „Bois du Boulogne11.
   Stărui asupra acestor lucruri, fiindcă multă vreme Mibail Sadoveanu, a fost clasat nu ştiu de ce autoritate critică, drept povestitor osândit să nu poată evada din gen. Descriptivul şi lirismul erau un argument. Pentru roman se cere altceva, sau şi altceva: compoziţie, conflict dramatic, analiză sufletească, epic, poziţia obiectivă a autorului faţă de eroii şi de evenimentele al căror destin se află în mâna sa.                                        ,
   Când a scris „Oameni din lună11, Mibail Sadoveanu a replicat cu o ironică şi discretă cochetărie, criticei R arătat că viaţa oraşului n’a intrat decât în minimă parte în vasta sa operă numai fiindcă nu l-a interesat.
   Şi că atunci când l-a interesat, s’a putut mişca în acel mediu cu tot atâta îndemânare şi cu tot atâtea mijloace artistice, dar altele, adecvate, — cu câte ne-a purtat prin şesurile şi munţii Moldovei, prin târguşoarele de funcţionari şi evrei, prin bălţile Dunării, în toate peisagiile exterioare şi spirituale unde de patruzeci de ani şi-a petrecut viaţa.
   „Venea o moară pe Şiret...11 e romanul sfârşitului trecut de veac, când o clasă întreagă socială a sucombat realităţilor noui. E apusul clasei boereşti şi a conservatorismului — e înălţarea norodului care în formele politice avea să-şi găsească expresia actuală în liberalism, ţărănism, etc. Problema are astfel cel puţin două feţe: istorică şi sufletească.
   Stingerea unei clase nu e datorită numai realităţilor din afară. Există mai întâi o disociare lăuntrică, o slăbire a elementului vital care deprimă rezistenţa orggnică; e o perioadă de incubare după care isbucneşte boala, când toate barierele de apă-
387
© BCU
rare au fost minate subteran. Vecbea pătură boe-rească, în afară de justificările ei istorice şi politice dura printr’un puternic simţ de familie. Cât timp celuia aceasta a rezistat, o solidaritate interioară ţinea piept asalturilor din afară. Când familia s’a desagregat, au început renunţările. Subt desfăşurarea procesului istoric trebuie căutat procesul destrămării sufleteşti.
    In familia lui Alexandru Filoti Buciumanu, pieirea nu vine atât din pricina asalturilor date de lumea cea nouă. cu vecljilii şi avocaţii ei, cu samsarii şi răzăşii sgârciţi şi aprigi în cele băneşti. Rezistenţa morală e înfrântă de o pasiune care deschide prăpastie între tată şi fiu. Numai după aceia loviturile din afară vin să dărâme metereze pe cetăţi clătinate. Alexandru Filoti şi Costi, iubesc aceiaşi femee, pe fata morarului Chirilă. Aniţa — M-lle Anette. Ar fi poate util, prin această coincidenţă de subiecte şi prin altceva încă, să punem alături romanul lui Mibail Sadoveanu cu romanul lui Frangois Mauriac, apărut în acelaş timp: Le desert de l’amour. Intre Ragmond Courreges şi Paul Courreges, Maria Cross joacă aproximativ acelaş rol ca Aniţa între Alexandru şi Costi Filoti. Şi aci, slabele fire de solidaritate familiară se rup. Dar ceia ce dă toată - valoarea amândoror romane e situarea eroilor in mediul familiei, şi în ambianţa socială, cu amestecul ei de animozităţi şi de unitate, de dragoste şi de suspiciuni complexul acesta de care romancierii în genere fug. înfătişându-ne eroi celibatari, trăind în izolare, stăpâni şi responsabili numai de propriul lor destin. Franţois Mauriac, într’un scurt articol scris Ia apariţia romanului său,face apologia romancierului născut în provincie. Familia şi tradiţia fac aci din copil un embrion de conştiinţă: toate comprimările slujesc pentru a interioriza personalitatea, problemele de conştinţă se pun aci cu toate consecinţele şi dramatismul lor, altfel decât în marile Capitale unde individul se topeşte în massă, independenţa se capătă mai uşor prin relaxarea spiritului de erarbie, şi unde individualitatea e camuflată şi trucată după un singur tipar standardizat. Prin acest ocol in domeniul Iui Mauriac, mai lămurit se luminează încă priceperea largă cu care Mibail Sadoveanu urmăreşte destinul celor trei eroi principali : Alexandru Filoti, Costi şi Aniţa.
    Alexandru şi Costi Filoti, nu sînt tenori — eroii obicinuiţi ai romanelor, pe care nu-i ştim de unde vin şi cine le dictează actele; apar în scenă, îşi rostesc rolurile şi disoar. Ei fac parte dintr'o familie şi dintr’o clasă socială. Actele săvârşite de dânşii atrag după ele consecinţi care se răsfrâng dincolo de persoanele lor. Drama lor se întinde asupra unei pături sociale, şi ne ajută să explicăm prin identitate, un proces mai general, care din psicoloqic ia proporţii istorice. Prin prăbuşirea lui Alexandru şi Costi Filoti, putem interpreta descompunerea unei întregi categorii omeneşti. Romanul depăşeşte însemnătatea redusă şi îngrădită a unui caz izolat: intrigă romanescă.
    «Se aflau în scaunele cu spătare înalte, chipuri simpatice şi prietenoase, din zilele nebuniilor tinereţii, mai ales din auria vreme de la Paris, pe care, în asemenea împrejurări, toţi ii evocau melancolic ca pe a doua patrie. In anii aceia se legaseră şi prin idealuri şi visuri de regenerare a ţărişoarei lor orientale. Acum zâmbeau amiritindu-şi de atâtea planuri măreţe şi înţelegeau că aci e o lume. cu totul alta. Tinerii aşa de vioi, care făceau studii strălucite şi băteau pe occidentali în propriile lor şcoli, păreau obosiţi şi desamăgiţi îndată ce se întorceau acasă. Unii se îngrăşau Ia moşii, alţii îşi
cheltuiau banii în politică, alţii vegetau ca într’un fel de somn, visând sezonurile periodice când se puteau întoarce iar în lumea civilizată. Totuşi—se gândea Filoti—privind la prietenii lui cu zâmbetu-i obosit, la urmă ajung să înţeleagă că-i mai bine aşa, în situaţia de seniori feodali pe care au moştenit-o de la părinţi, decât în nivelarea obştească spre care tind burgheziile europene.. Cu toate acestea am putea face altceva .. murmură el; ceva mai bun...
   „.Am mai vorbit despre asta deseori., rosti el moale. Trebuie să ajungeţi Ia concluziile mele. Sîn-tem la amurgul veacului nostru".
   Sântem la amurgul veacului nostru!—iată suspinul de renunţare al lui Alexandru Filoti, în ziua când îşi sărbătorea patronul, festivitate tristă şi resignată ; şi ca să ne arate ce fir de ruinare lăuntrică roade ultima putere de rezistenţă a acestui tipic reprezentant de clasă, Mibail Sadoveanu ni-1 pune în acelaş timp, obsedat de ideia de a lăsa o clipă toată petrecerea şi toţi prietenii, pentru a trage o fugş de un ceas, la casa unde-1 aşteaptă Aniţa: „... să dau poruncă să înhame la paner... Trebuie s’o văd.. Mă întorc îndată...
   .Ştia că-i cu neputinţă să plece, cu toate acestea parcă aştepta, surâzând, să se întoarcă gândul acesta viclean, care-i desvăluia vedenii plăcute".
   Pe lângă fineţa acestui amănunt surprins în psi-cologia unui om trecut de jumătatea vieţii, deprins să-şi îngăduie toate capriciile şi aflat sub griseria cupelor de şampanie, obsesia care dă târcoale ca o muscă supărătoare boerului Filoti Bicinmann, caracterizează mai mult şi mai direct ca zece pagini de consideraţii psicologice â Ia Bourget, toată lunecarea lăuntrică a Buciumenilor. Problemele prele, de viaţă şi de moarte nu-1 ating pe Alexandru Filoti de cât din afară, le înlătură şi Ie acceptă cu resemnare: prezentă şi vie e numai juisarea clipei Iată contrastul cu omul nou, răzeşul Evghenie Ciornei, care vine în vagonul de clasa a treia, cu ochii de huhurez şi cu căciuliţa lui rotundă, cu haina de şiac şi cu creionul tocit cât un sâmbure de prună, cu care-şi face socotelile în carneţel. Acela nu mănâncă decât un covrig şi o bucată de brânză înfăşurată în jurnal, îşi face misterioasele socoteli din carnet Ia lumina păcătoasă a lampei cu ulei din vagonul de clasa treia; dar peirea Buciumenilor stă scrisă în foile lui soioase, ca într’o implacabilă carte a destinelor.
   Galeria personagiilor din «Venea o moară pe Şiret» e numeroasă şi multiplă. Oamenii nu sînt numai Costi, sau M-me Arnold, sau duduia Matilda sau Androne Brebu, sau Şapsa, sau Filip Nacovicî, sau Jean Cavalier şi atâtea alte personagii principale ori epizodice care se perindă trăind viaţă autentică nu literaturizată: — mai sînt şi personagii tipice unor anumite categorii omeneşti, cu triplă semnificaţie în roman: istorică, fiindcă ne dă oameni reprezentativi unei anumite epoce. socială pindcă sînt expresia unor anumite categorii sociale, şi psi-cologică, prin ceia ce au etern omenesc în ele
   Mibail Sadoveanu a scos această lume din rezer-voriul său de viaţă trăită, din experienţă directă, spre deosebire de literatura de laborator care ni se oferă îndeobşte şi care constă în ecvaţii psicologice, pe care autorul le rezolvă arbitrar, la masa de scris, depărtat de viaţă sau angrenat de o viaţă specială, cu unghiul optic diformat de preocupări profesionale. De aceia, ne opream mai sus, Ia apologia scriitorului născut şi trăit în cea dintâi parte a vieţii, în oraşele de provincie, cum o formula Francois Mauriac. Contactul acesta cu realităţile
388
© BCU
permanente, tirania mediului, observaţia omenească, constituie un nesăcătuit material de viaţă pe care romancierul o interpretează topind-o şi creind o a două oară în opera sa literară, după ce a experimentat-o cu trupul lui şi a văzut-o cu ochii lui: pe când scriitorul rupt prea timpuriu de viaţă de îndeletnicirile profesionale şi izolat într’un mediu de preocupări oarecum speciale, nu mai creiază decât artificial, după teme himerice şi cu material acomodat cutărui vremelnic curent literar. Toată grandoarea operei lui Tolstoi cu sutele de personagii din «Războiu cu Pace» şi din „Ana Karenin“ se întemeiază pe experienţa de viaţă, agitată şi trăită pentru viaţă, şi nu pentru literatură, de către apostolul dela lasnaia Poliana, înainte de a fi şi a se gândi să fie apostol. Iar toată antipatia pe care o întâmpină opera lui Oscar Wilde, cu tot talentul şi inteligenţa-i scăpărătoare, risipite cu atât de deşartă prodigalitate, îşi are pricina în absenţa totală dela viaţa autentică, în dispreţul paradoxal pentru firesc, etern şi omenesc, care făcea mai deunăzi pe Alaîn Gerbault, cel ce a străbătut pustiile Atlanticului singur cu o barcă, să-i arunce cărţile în ocean, a doua zi după o furtună.
   In liniile mari de mişcare ale romanului, Mibail Sadoveanu a pus la contribuţie experienţa sa de viaţă şi de amintiri, dintr’o epocă şi dintr’o circumscriere geografică, amândouă coincidând cu anii şi locul celei dintâi copilării şi adolescenţe.
  Âm auzit spunându-se câ astfel e prea mult Sadoveanu în cele 325 pagini. Dar vai de autorul pe care nu-1 regăseşti nici pe el, ci numai ecoul altora şi al teoriilor conglomerate haotic, nu pe capitole de viaţă, ci pe chestiuni psicologice de rezolvat! Există într’adevăr un gol. Intre Aniţa şi M-lle Anette e un hiatus. Nu azistăm la procesul sufletesc, care dintr’o fată de morar ne aduce sub ochi o vietate acum complicată în vestmintele ei târgoveţe, lectoare de cărţi unde urmăreşte drame imaginare pentru a-şi cataliza elementele propriei sale drame. Şi nu vedem nici faţa lăuntrică a.conflictului care trebuie să fi existat în sufletul lui Costi, când află că femeia pe care o iubeşte este întreţinuta părintelui său. Ni se dau numai rezultatele exterioare ale dramei, actele determinate de jocul intern al resorturilor psicologice. E acesta însă un material pentru alte două romane, conţinute în linia largă a celui de faţă. «Venea o moară pe Şiret» a fost să rămână înainte de toate documentul istoric şi de moravuri al unei epoce. Constituie şi o concluzie a unei părţi din vasta operă a lui Mibail Sadoveanu ; adunarea într’un mă-nunebiu a unui material risipit ori numai indicat în povestirile atâtor volume. Este in aceiaş curbă de evoluţie, trecerea lui Maupassant povestitorul Ia Maupassant romancierul.
                                                                                                    CRONICAR
      CĂRŢILE
   Ion pn/at: „satul meu“. Versuri, cil gravuri de I. Teodorescu-Sion. „Cartea Vremii1'...
   După îndelungi rătăciri şi căutări, inspiraţia d-lui Pillat şi-a aflat matca firească: din largile revărsări pe câmpuri improprii, ea nu păstrase — în penultimul volum de versuri — decât nevoia de a se realiza întins. De fapt, „Pe Argeş in Sus" cuprindea două mari poeme. Distincte, dar nu izolate. Intre ele se păstrau legături puternice. Ciclul „Flo-rica" însemna mai mult decât retrăirea lirică a copilăriei de altădată. Era contactul sufletesc cu strămoşii ; negreşit, cu un cerc strâmpt de strămoşi : limitat aproape numai Ia acei de cari poetul se simţia apropiat, prin pământească rudenie a familiei.
   Dar, drumul — coborâtor spre adânc — nu se isprăvea aci. El s’a pogorât către mai largi zări sufleteşti, în „Bătrânii''; din căminul obârşiei personale inspiraţia d-lui Pillat se prelungia, şi răsfira în întinsul trecutului obştesc; urcând pe Argeş în sus, poetul ajungea la culmile unde lutul familiar se spiritualiza în evocarea necuprinselor vremi şi vieţi bătrâneşti. Sprijinit pe un unitar şi susţinut ritm interior, ciclul „Bătrânii" poate fi judecat ca cel mai amplu şi egal poem din poezia noastră contemporană.
   Tot atât de unitar — ca procedeie de realizare şi conţinut — e recentul volum: „Satul meu". Ca şi ciclul „Florica ", poate fi socotit o singură poezie. Cu o diferenţă: nu evocarea vieţii — uneori cu profunzimi mistice — de odinioară, preocupă. Ci traiul azi, cu toate petele de prefaceri, cari l-au acoperit. D. Pillat le descrie cu o certă limpezime
sufletească, arar tulburată de unele accente de melancolie - cum de pildă (în poezia „Moş Gheorghe Jitarul") :
     „—Sân Pătre, moşule albit de soartă, Deschide poarta, lasă-mă în rai! —Amu, vezi, satul nu mai are poartă, In el, cucoane, poţi intra când vrai.
     Cei patru cai rio să-i struneşti, jitarul Să'ţi iasă ’n cale cu căciula ’n mâini Cu mine lumea şi-a pierdut hotarul — Boieri ’s duşi şi satu ’l fără câini"...
  Miezul sufletesc al lucrurilor e lăsat ascuns. Poetul vrea numai o imagină colectivă a satul de azi. Volumul s'ar putea împărţi în două: oameni şi locuri; rând pe rând, din paginele cărţii răsar: „Vlad Plugarul“, „Ilie Baciu“,„fon Pescarii„Şirul Lei ba", „Secretarul Primăriei“, „Florea Herghelegiul„Jol-dea contrabandistul", „Popa Breazu“.
  Pe spaţiul îngust a opt versuri, d. I. Pillat a cercat să fixeze viaţa şi preocupările omeneşti de acum; în strofe — de un aparent prozaism — toţi s’au înfăţişat întregi, ca nişte mărunte dar autentice adevăruri rurale :
     „Sunt un plugar, mă chiamă Vlad Nicoară; Am faţa aspră şi tăiată ’n lemn.
     De satul meu mă leagă slrăns o sfoară De ţarină — şi sapa mea de lemn"
389
©
Sâii i
     „Sunt gospodar în satul meu Miorcani.
     Muiere, prunci, nevoi belşug: o casaşi floarea rea a soarelui de ani Pe zidu-i alb, o umbr-albastră lasă".
   Exemplele se pot înmulţi. D. Pillat nu idealizează. Poetizează numai: ceia ce înseamnă un serios câştig literar! Traduce — simplu şi în vers — realităţi. 0 întretăiere mistică a poietului cu obiectul nu se mai întâmplă. Dincolo de liniile volumului nu desluşeşti continuări spre anterioara viaţă patriarhală a satului. Amănuntul poetic păstrează — deplin şi nefalsificat — conturul real. Uneori poate prea aspru. Totdeauna însă, just.               '
   S’ar putea vorbi aproape de un obiectivism de ştiinţă poetică. El stăpâneşte şi dozează avântul inspiraţiei, a cărei sănătoasă vână se simte pulsând voinic pretutindeni. Niciodată ea nu sfărâmă echilibrul poeziei, pe care l-am putea numi: de document.
   „Satul meu“ mărturiseşte o matură virtuozitate poetică: însuşire, pe care numai o bună experienţă şi un şlefuit simţ literar, au putut-o face nepri-mejdioasă destinelor cărţii. Ea răscumpără de multe ori tonul câteodată prea epigramatic, prin natură, al unor poezii. Fereşte, totdeodată, volumul de manieră şi repetări.
   Oamenii satului trăiesc astfel, plin, cu toate amă-
DRAMA ŞI
râcîunile vieţii lor şi ale pămânfului. Tot aşa şî peisagiul înconjurător, natura. Oamenii se înfrăţesc cu ea mai mult prin profesie, decât sufleteşte
     „Pe câmpul alb ca foaia de hârtie,
     S'a zugrăvit ca ’ntr’un abecedar Un epure dând razna pe moşie Şi, fugărindu-i urma, un ogar...
     Şi-un vânător de lemn cu puşca verde Ca ’ntr’un album ochieşte fără ură —
     Şi puşca scoate fum, fum alb se pierde, Mânjind cu sânge negru o pictură"...
   Nu e o scădere. Ci numai un simplu fel de a vedea: identificarea justă a săteanului cu pământul, se creiază azi mai mult prin muncă, decât prin adoraţia dezinteresată. Hâlâduireain voie din poezia populară a încetat. Omul e ţintuit acum de o anume bucată de loc. Valorificarea ei nu se mai face, ca altădată, numai poetic. E o atitudine, mai precis: o concepţie a poetului — urmărită de-alungul cărţii — care se cere subliniată...
   Aşa dar: „Satul meu" e o izbutită monografie poetică, opera unui poet — desăvârşit şi bogat — al sufletului şi pământului românesc...
                                        AL. BAD.
TEATRUL
               UNCHIUL A VISAT... NEBUNIILE DRAGOSTEI
   /\STĂZI la două teatre bucureştene se’ncearcă să se râdă prin contagiune: la „Regina Maria" cu Unchiul a visat... iar la teatrul Naţional, de Nebuniile dragostei ale lui Regnard.
   Pe amândouă scenele, comedia face, cu răutate, piruete pe creştetele pleşuve ca o baletistă. Bătrâneţea hidoasă şi ridicolă lângă trup fraged de fecioară e etern aceiaşi, fie că bate lângă ea un suflet sbur-dalnic, pe că o inimă se împăinjineşte în melancolii.
   Doar starea lumească să schimbă.
   Unchiul care a visat e o jucărie din galantarul tragic al lui Dostoîewski, o jucărie remontată de Vollmoeler.
   Piesa seamănă cu ochiul sau cu conştiinţa omenească : are un singur punct de concentrare, pe prinţ. Restul se şterge în ceaţă. Fără îndoială că această siluetă a celui mai mare ramolit pe care l-am văzut vreodată, e de o limpezime de contur, de un neted supetesc cum numai un neîntrecut idiot sau o maşină în luciul oţelelor sale poate fi.
   încolo, însă, volute de fum în care se îneacă pinţa celorlalte pinţe. Şi după manechinul acesta — minunat stilizat de d-nul Maximilian — împăturit într’un gheroc ca oul de bibilică, aleargă o fată, sub biciul mamei.
   Totul se întinde subt ochii noştri ca într’o povestire— aceea a lui Dostoîevski —; nimic nu se rezolvă, din lipsă de invenţie dramatică —aceea a lui Vollmoeler.
   Aproape o lectură făcută de actori, în costume.
   Bătrânul aleargă după o fecioară îmbobocită la Regnard —căci e mai firesc şi râde şi autorul şi râdem şi noi de o posnă de care s-a râs dela facerea Lumii încoace.
   Noi râdem 1 — Rr fi trebuit să râdem, mai exact.
   Bătrânul e tutore, fata e pupilă, subreta e pos-naşe. Cavalerul viselor fetei e frumos şi sărac, valetul său inventiv.
   E o familie veche pe care o întâlnim la multe răspântii literare.
   Aci doar nebunia fetei e mai mare şi costumele mai multe, căci totul se rezolvă în travestiuri, şi joc mai larg al actoricescului meşteşug.
__ D-l Paul Guşti e un neîntrecut jucător de şah — în comedie. Doar piesele erau cam şterse. Unde e vina meşterului ? Frunziş crud, spumă de-o clipă, ploaie de vară, cetăţi de nor — uşoare fulguiri —, gând de femee, slabă ’nciudare de ruginit, glob fără ţăndări, de păpădie...
   Şi unde s-ar opri enumerarea aceasta, în gust romantic, pentru caracterizarea teatrului lui Regnard?
   Poate în Franţa unde s-ar întruchipa.
   Pe o oglindă pnă, când dansează în loc de păpuşi din foiţă de hârtie, soldaţi de plumb, e un mare pericol, pentru oglindă.
                                                                                                         ION MARIN SADOVEANU
©
      CRONICA
  Se găsesc încă printre cetitori vestigii din vremea când nu se ceteau cărţile româneşti, — vreau să spun romanele şi nuvelele româneşti—pentrucă eroii aveau nume neaoşe.          .
  Erau două grupuri mari şi bine, distincte de fobi ai acestor nume frumoase şi sonore: Ion, Miljai, Dumitru, Barbu, etc.
  Era pe deodaparte boerul —care în cele mai multe cazuri avea origină ciocoiască,— acesta nu putea în-ţălege pentrunimicînlume,cumTănase Scatiu putea p erou de roman. Hstfel de eroi în apus se chemau: julien, flrmand, Georgessau Duval, sau Habarrigue sau Beaucroupion sau Lepine sau cine ştie cum.
  Incbipuiţi-i pe aceştia din urmă, cu nume echivalente româneşti într’un roman autohton!
  Jir verii cam aşa: Popescu, Gbeorgbe, Butoi, Ilie, Târtiţâ (chiar iârtiţâ frumoasă, dacă ar p!) etc. Dacă am merge mai departe am ajunge la indecenţă. De altminteri nici n’am găsi printre numele româneşti atâtea expresii ocărătoare ca în franţuzeşte. Limba noastră e ceva mai cuviincioasă în privinţa aceasta decât a bine crescuţilor noştri veri primari întru ginta latină. Totuşi elitei noastre de dinnainte de răsboi, cuvântul Croupion îi suna la ureche ca o muzică divină Orice era produs românesc în domeniul literar nu putea să obţină din partea elitei româneşti decât cel mult un zâmbet de ironică îngăduinţă. Mi-amintesc, tocmai foiletam în tren, cartea apărută atunci, de curând, «Cântecul flmintireix: de M. Sadoveanu, în care se găsea şi puternica «Haia Sanis». Dela o gară de sat, se urcă în compartiment doi juni însurăţei — probabil odraslele proprietarului — în elegante costume de călătorie In vagon, dacă nu poţi să însăilezi un fir de conversaţie începi să spionezi mişcările vecinului, îi cântăreşti cu ochii bagajele, îi pipăi vizual, pântecul, robustimea, pulsul, scormoneşti cu aceiaşi ochi neastâmpăraţi teancul de ziare şi aştepţi cu înfrigurare, dacă are prostul obicei să ţină volumul îndoit, să iese puţin în coridor pentru a vedea ce ceteşte Vecinii mei cei tineri îmi zâmbiră cu simpatie, văzându-mă că cetesc o carte: însă când putură se distingă titlul galben, pe coperta albastră închis, schimbară repede o privire de compătimire. Şi par’că la comandă, scoaseră amândoi câte o carte dintTo plasă cu mărunţişuri, pe care le deschiseră în aşa fel ca lumina să bată plin pe scoarţe. Erau: «Maître des forges» şi «La comtesse Sarab» amândouă ale aceluiaş Obnet.
  O, reformă agrară, ce la timp ai venit!
  fll doilea grup e cu mult mai simpatic ca primul.
                                                    >
  ÂnHTOLE France este un mare scriitor? - se întreabă cu toată gravitatea Rene Jobannet într’o plachetă apărută în editura Pion-Nourrit.
  Iată pe scriitorul tuturor succeselor, pe scriitorul în care mulţi vedeau întrupându-se într’o superioară sinteză de artă, spuma spiritului francez, supus pentru a nu ştiu câtea oară unei aspre examinări critice.
  Rene Jobannet nu este un debutant, care să svârlă curiozităţii literare o carte îndrăsneaţă de isbutită atitudine pampetărească, ca printr’un gest de nerespectuoasă frondă să’şi îmbrâncească numele în actualitate.
  Cartea lui „Le principe des Nationalites" a fost premiată în 1920 de Hcademia franceză, iar volu»
MĂRUNTĂ
mul „Itineraires d’intellectuals“ a servit ca stimulent, lui Edouard Bertb pxându-i cadrul problemei pusă în „Guerre des Etats ou Guerre des classes“.
    Pentru evidenţiare să se compare cele două capitole „L’evolution de Georges Sorel” — Gerges So-rel entre Maurras et Lenine“ din partea doua a volumului „Itineraires d’Inteliectuels1' (1921) cu capitolul „Maurras ou Lenine" din volumul Eduard Bertb apărut la sfârşitul anului 1924 Deci ipoteza unei atitudini de singularizare spre a capta atenţia literară — tactică obişnuită la debutanţi—nu poate fi pusă în sarcina lui Rene Jobannet. Este dela sine înţeles că avem de aface cu o judecată — greşită poate — dar de o impresionantă sinceritate
    După o examinare sumară de o concentrată severitate Rene Jobannet conchide:
    «flnatole France? In pontică, un orb, un bipocrit, un laş.
    «flnatole France? In morală, un dărâmător, un neputincios, un sălbatec
    «flnatole France? In literatură, un bun „essaist0 însă de a doua mână. un imitator dar fără vioiciune».
    Dar această judecată literară nu-i aşa de singulară pe cât s’ar părea. Revista «Clarte» a comuniştilor francezi a avut o egală asprime faţa de flnatole France, iar Henri Massis în primul său volum de critici— «Jugements» — nu-i prea departe de Rene Jobannet.
    «flnatole France este unul dintre oamenii care au cetit mai mult Erudiţia sa pare universală! nu se află un scriitor oricât de mărunt pe care curiozitatea sa, să nu-1 fi vizitat. Şi dovezile sunt de necontestat că a trecut în cărţile sale o parte din biblioteca sa, aceasta, de altfel, cu tot atâta ingeniozitate cât şi îndemânare.»
    «Personagiile lui flnatole France sunt departe de viaţă şi de observaţia veridică. Pentru a dota o figură cu particularităţi vii, trebue în adevăr, o simpatie, o iubire, o pornire către fiinţe, sentimente şi înclinări care au lipsit totdeauna acestui moralist ironic şi pervers.»
    Evident că alături de aceste rechizitorii—în care predomină mai mult o concepţie etică decât o judecată literară -- nu lipseşte belşugul cărţilor admirative. E suficient să amintim placheta lui Maurras care este' o închinare entuziastă în faţa operei lui France spre a vedea că alături de judecăţile negative sunt şi judecăţile afirmative, emise cu toată autoritatea necesară.
    Dar formula îndoeliia fost aruncată: flnatole France este în adevăr un scriitor mare sau toţi suntem supuşi unei vaste sugestii colective ? Ce vor găsi cititorii care vor fi la anul 1875, acolo unde noi am respirat parfumul subtil al unei rafinate arte ?
    Care va fi corectivul timpului? Nu cumva flnatole France este numai o modă literară, care în perspectiva unei jumătăţi de veac va trece doar ca material util istoricilor evoluţiei gustului în artă?
    întrebările se îngrămădesc alimentând îndoiala sugerată de violentele pagini ale scriitorului Rene Jobannet.
    Terapeutica îndoelii ar p să-I recitim pe flnatole France, dar spontana voluptate s’a disociat în elemente contradictorii, paginile iubite odinioară stârnesc curiozităţi deplasate.
    «flnatole France este un mare scriitor?»
    Cine poate anticipa verdictul ce-1 va pronunţa anul 1975?
©
■AAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAS
                    UIIIIIIIHIII<l11IIIIMI!Illllllllllll!IIIIIIIIIIIIIIinillllll!llllll1HIIIIll!!llllllinillllHllllllHIIIIIIIinilMllillllMlllllHIII1l1Mllllli!ll1HMIMinMlllllllllllMIIIIIllţ=
◄
◄
◄
◄
◄
4
4
4
4 = 41 4i ◄ = ◄ | ◄ = 4 = 41
◄ I 4 = 4i
◄ 1 4i
◄ I 4 =
◄ I
◄ I 4 = 4 = 4 = 4 = 4 = 4i
◄ i 4 = 41
◄ 1 4§ 41 4§ 4§ ◄ = 4§ 4 = 4 = 4 = 4 = 4 = 41 4 =
◄ i
◄ E
◄ =
◄ E
◄ e
◄ =
◄ I
4 =
◄ I
◄ 1 4 = 4 = 4 = 41 4i 41 4 =
CINCI VOLUME DE TUDOR ARGHEZI
                                                                                                                                                                      ► ► ►
                                                                                                                                                                    = ► 1 ► = ► !► = ► I ► = ► = ► §► = ► !► = ► = ► §► = ► = ► !► !► = ► !► = ► !► §► = ► §► !► = ► = ► = ► 1 ► = ► = ► = ► §► = ► = ► = ► I ► = ► = ► !► §► §► !► = ► !► = ► I ► = ► = ► = ► = ► = ► !► = ►
                                                                                                                                                                    = ► !► !► i ► §► = ►
      _ !►
•4 EiiiiiiiiiiiimiiiiimiiiiiiiiiiiiiimiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiniiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiHiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiimiiiiiiimiiiiiiiiiiiiiHiiiir
o. 2887 - IMPBIMKBIA FUNDAŢIEI OUETURAER „PEINOIPELU CAR.0E".
   Scriitorul Tudor Hrgtyezi îşi începe tipărirea manuscriselor în volum.
   Prima serie de 5 volume va cuprinde următoarele lucrări: 3. Cuvinte potrivite, versuri publicate şi inedite.
   2.  Cartea' Femeii Frumoase, proză inedită.
   3.  Cartea Copiilor, povestiri inedite.
   4.    Cartea Câinilor, a Miţelor, a Oilor şi a Caprelor, studii inedite.
   5.  Amintirile Ierodiaconului Iosif, inedite.
   Volumele de mai sus vor fi tipărite exclusiv pentru subscriitori, într’un număr de exemplare egal cu numărul subscrierilor primite şi nu se vor găsi în comerţ:.
   Subscrierile pot fi făcute în trei feluri:
   1.   Subscriere la serie întreagă de 5 volume, plătită odată. Subscrii-torilor li se rezervă un tiraj special de amator, cu exemplare numerotate şi cu autograf.
   2.   Subscriere la seria întreagă de 5 volume, plătită în rate de câte 200 lei.
   Prima rată se plăteşte la subscriere. Subscriitorii se obligă să plătească rata următoare îndată după apariţie şi primirea volumului precedent.
   3. Subscrierile la primul volum: 200 lei plătiţi la subscriere.
   Tiparul volumelor va fi executat luxos sub unica îngrijire a autorului, care îşi ia angajamentul că nici o greşală de tipar nu se va strecura în text.
   Volumele vor fi livrate subscriitorilor la domiciliu, câte un volum la fiece trei luni, primul termen începând să curgă dela închiderea subscrierii, care va fi anunţată prin ziare.
   Subscrierile încep imediat trimiţîndu-se prin mandate poştale, scrisori de valoare, sau cecuri, pe adresa: T. Arghezi, 42 Bulevardul Elisabeta, Bucureşti. Cu întoarcerea curierului subscriitorilor li se vor trimite chitanţele justificative, în plic recomandat.
   Pentru evitarea surprizelor, autorul înştiinţează publicul că nu are nici un agent însărcinat cu încasarea subscrierilor. Autorul roagă însă prietenii şi cetitorii din toată ţara să facă propagandă pentru subscriere şi Ia rigoare, să le încaseze, trimiţând sumele plătite, la adresa de mai sus, cu desluşirile trebuincioase, pentru a li se trimite subscriitorilor chitanţele cuvenite.
©

© BCU Cluj



© BCU Cluj




© BCU Cluj
                                                                                                                                                                                             4

© BCU Cluj
© BCU Cluj
C. MEDREA
Ghiocel
© BCU Cluj
REVISTA MENSILE                 | J
       Redactori: Arturo Marpicati, Bruno Neri e Antonio Widraar Redazione e Amministrazlone: Via Giosu& Carducci 11, Flume Abonamento per l’estero: Un anno Lire 25.—
^ REVISTA MENSILE
LE CRAPOUILLOT
Revistă pentru literatură şi artă Paris, 5. Place dela Sorbonne.
LES MARGES
DIrecteur Eugene Montfort. — Apare lunar. Abonamentul anual 22 franci. — Administraţia: Librairie de France 99, Boulevard Raspail. Redacţia: 5, Rue Cijaptal, Paris (IX-e).
IL CONCILIO
REVISTA MENSILE DI CULTURA E LETTERATURA
ORGANO OFFICIALE DELL' ISTITUTO INTERGNIVERSITARIO ITALIANO
                         Redazione e Amministrazione: FRANCO CAMPITELLI, Editore: FOLIGNO
Abbonamento ( Italia e Colonie | L. 45 II Un fascicolo ( Italia e Colonie L. 4,50 annuo \ Estero . ...» 70              | ]     separato \ Estero.... „ 7. -
                                  CONTO CORRENTE E ASSEGNI POŞTALI N. 1-2577
A APĂRUT:                        A APĂRUT:
                   NICHIFOR CRAINIC
  DARURILE PĂMÂNTULUI
                      P O E Z I I
            UN VOLOM 200 PAGINI 15 LEI. — EDITURA «CARTEA ROMANEASCĂ»
A APĂRUT:                      A APĂRUT:
                  IONEL TEODOREANU
    ULIŢA COPILĂRIEI
         UN VOLUM 154 PAGINI CARTONAT 30 LEI EDITURA CVLTVRA NAŢIONALĂ
LE MONDE NOUVEAU
Apare de 2 ori pe lună.—Abonamentul anual 50 franci.
                                                                                                          Revistă pentru strângerea legăturilor sociale, economice, literare şi artistice între Franţa şi străinătate. Paris, 42, Boulevard Raspail, Paris (7-e).
EXEM. PLflRUL LEI 25. —
GÂNDIREA
E X EM-PLflRUL LEI 25 —
                                 REDACTOR: CEZAR PETRESCÎI APARE LA 1 ŞI 15 ALE FIECĂREI LUNI
                                                         SUB CONDUCEREA UNUI COMITET
                   REDACŢIA: PALATUL SINDICATULUI ZIARIŞTILOR STR. CANT AC UZ IN O No. 2, BUCUREŞTI
                   PENTRU RECENZII ŞI ANUNŢAREA APARIŢIEI, CASELE DE EDITURĂ ŞI DOMNII AUTORI SUNT RUGAŢI A TRIMITE CĂTE DOUĂ EXEMPLARE. — MANUSCRISELE NEPUBLICATE SE ARD CĂRŢILE ŞI MANUSCRISELE RUGĂM SĂ FIE ADRESATE REVISTEI STRADA CANTACUZ1NO No. 2. — BUCUREŞTI
niiiiiiiiimiiiimiiiiiiiiiiiiiiiiiii[iiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiuiiiiiiiii!!iiiiiiiiiiiiiiiiiiiniiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiniiiiiiiiiiiiiiiiiniiiiiiiiimiiiiiiiiiiiniiiiiinmiiiinniii!!iii
                         1-15 APRILIE 1925
                      CUPRINSUL:
BISERICA VIE de Tudor Arghezi 345 ÎNCEPUT DE PRIMĂVARĂ dc Lu-
  cian Blaga.....................347
MAGIE de V. Ciocâlteu............349
MINUNEA TEOC1ISTEI LES-VIANCA de Mihail Sadoveanu 350 DUMINECA de Zaharia Stancu . 354 NECULAI MILESCU de Tiberiu
  Moşoiu....................356
PEŞTII ROŞI de Ion Pillat ... 361 FEMEIA DE CIOCOLATĂ de Gib.
  1. Mihăescu...............362
TRILOGIE FĂRĂ DEDICAŢIE de
  Ştefan I. Neniţescu.......374
VERSURI de Sandu Tudor .... 378
CEASORNICUL DE NISIP de L. B. 380 CATEDRALA de loan Ciorănescu 381
                                                                           IDEI, OAMENI & FAPTE UN ROMAN FRANCO-ROMÂN de
  c- P...................
IN AJUNUL EXPOZIŢIEI DELA
  FLORENJA de a. m. ,....383
ROMÂNUL E NĂSCUT POET de
  Al. Băd................384
ANIMALIZAREA OMULUI.... 384 OFENSIVA ÎMPOTRIVA LUI DOS-TOIEVSCHl d ii. d........386
     CRONICA LITERARA
VENEA O MOARĂ PE ŞIRET,j
  de Cronicar............387
CĂRŢILE de Al. Bădăută ... 389
     DRAMA ŞI TEATRUL UNCHIUL A VISAT... NEBUNIILE DRAGOSTEI de Ion Marin Sadoveanu .................390
CRONICA MĂRUNTĂ ... 343
   382
ILUSTRAŢII
                     COPERTA : de Horaţiu Dimitriu, (gravură in lemn originală).
                     IN SUPLIMENT: Reproduceri după Horaţiu Dimitriu, Băieşu, Medrea, Ştefan Dimitrescu.
                     IN INTERIOR: Xilografie de D-na M. D., desene de Teodorescu Sion, Toniţa, Demian, etc.
iiHiiiiiiimiiimniiiiiiiiHiiiiiiiiiiiiiiiiiuiiiiniiuniiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiuiiiiiiiiiiniiiiiiiiHiiiiiiiiHiiiiiiiuiiiiiiiuiiiiiHiiiiiiiDiiiiiiuiiiniHiiiiiiiiiiiiiiiii
ABONAMENTE: 1 AN, 300 LEI; 6 LUNI, 150 LEI. PENTRU INSTITUŢIUNI ŞI AUTORITĂŢI, 400 LEI ANUAL. IN STRĂINĂTATE: 400 LEI ANUAL. — INSERŢII ŞI RECLAME SE FAC LA ADMINISTRAŢIA REVISTEI ŞI LA TOATE AGENŢIILE DE PUBLICITATE
                     ADMINISTRAŢIA: PALATUL SINDICATULUI ZIARIŞTILOR STR. CANTACUZINO No. 2, BUCUREŞTI
EXEMPLARUL LEI 25.—
GÂNDIREA
EXEMPLARUL LEI 25*
© BCU