i © BCU Cluj RESTAURAREA CRITICEI LITERARE DE PAMFIL ŞEIC.ARU HXISTĂ o abundentă producţie literară. Valoarea ei nu o discutăm. Există şi unpu-blic cititor, evident cu un gust şovăelnlc dar cu o curiozitate proaspătă. Lipseşte insă elementul pasional care dă accent de vigoare, un ritm şi o culoare de intensă viaţă, unei epoci literare. Nu lipsesc revistele, în paginile cărora circulă toate ideile şi ni se înfăţişează toate formele de artă; — ceia ce se resimte puternic este absenţa criticei. Se poate spune fără exagerare: critica literară a decedat. Nu vom socoti agitaţia în permanent cadru de ridicol a d-lui Mihalache Dragomi-rescu, mai mult decât este; adică pitoreasca parodie a unui maiorescianism epigonic, filtrat prin ţesătura de cânepă a unui creer nevoiaş. Iar d. Ibrăileanu singurul cu netăgăduit gust, cu pasiune de literatură, cu o cultură multiplă şi vastă, şi cu o autoritate mârâită doar de câţiva necăjiţi ai cafenelei bucureştene, nu se pronunţă asupra cărţilor actuale, decât accidental şi sibilin. Un critic literar însă, înfăţişând o concepţie de artă, militând o normă de judecată estetică, în perspectiva căreia e valorificată întreaga producţie literară, un critic în ritmul timpului, şi un critic al generaţiei actuale de scriitori, zadarnic îl căutăm. Volumele apar, tânjesc în vitrina librăriei, uneori chiar satisfac curiozitatea lectorilor, dar nu pot stârni altceva decât recenzia unui confrate în care străbate mai întotdeauna prietenia literară. Adică speranţa echivalentului de recunoştinţă care va înflori în paginile altei reviste, sub aceiaş formă de recenzie căldidcă, parfumată şi bleguţă. S’ar bănui de către un cercetător grăbit, că viaţa literară la noi se desfăşoară după toate normele stabilite cu o aspră ironie, de Fernand Divoire în a sa „Strategie litteraire". Dar nu e o strategie învăţată, codificată, disciplinată. E numai instinctivă. Spiritul de turmă organizat de la sine. Complesenţele care obligă reciprocitatea, nedrepte ignorări sau sumare şi supărătoare recenzii, suplinesc critica literară după cum filmul de cinematograf suplineşte romanul din care a fost extras. Revistele nu măresc nici pasiunea literară a cititorilor, nici nu le orientează priceperea. In schimb, înlesnesc însă o superficialitate prielnică oricărui fabricant de volume, lansate cu îndrăzneală şi strecurate în vitrină cu toată seducţia mărfurilor de bazar. Absenţa acestei critice literare determină o păgubitoare tăcere în jurul unor talente 313 © BCU Cluj tinere, pentru care un rând autorizat, pe chiar de nedreaptă judecată— ar p un stimulent serios. Zădarnic am căuta care sînt graniple despărţitoare între reviste, întru cât înfăţişează fiecare o unitate de concepţii militate în limita unei sigure discipline de judecată literară: aceiaşi scriitori deplează aproape pe toate Coperple cu aceiaş compensaţie de recenzii măgulitoare. Un vast armistiţiu domină viata literară. In atmosfera aceasta de calm. indiferenţă şi politeţă cu reciprocitate, tocmai elementele mai puţin conturate, moluştele literare, pot naviga mai îndepărtat, dat pind absenţa furtunilor; a disputelor între o revistă şi alta, întru apărarea unor crezuri bine hotărnicite şi pasionate. Revistele au devenit astfel buletine săptămânale ori lunare ale unor talente care se salută între ele cu toată politeţa exagerată de mandarini epineji, ca şi cum nu ar jî fost supeientă lipsa de criteriu critic a ziarelor, cu „rubrică literară" menită să întreţină cotidian existenţa efemeră a eftimiilor. Problema s’ar p cuvenit pusă cu atât mai îngrijitor revistelor, cu cât disproporţia de tiraj faţă de gazete, le Indică răspicat că pot p uşor suplinite de aşa intitulatele pagini culturale. Când cititorul nu găseşte în revistă alt ton, altă îngrijire a scrisului şi altă scrupulozitate de informare, decât acea oferită in pagina ori în rubricile „culturale" ale ziarelor, de ce nu s’ar mărgini numai la ziare? Ce găseşte mai mult şi mai bun într’o revistă ? Recenzia a devenit un apş scris cu relativ mai multă grijă stilistică; nu stabileşte o valoare literară dar alimentează un vag prestigiu şi întreţine circulaţia numelui. In laudele unanime cu care s’a deprins, irascibilitatea scriitorului explodează de câte ori obiectiv ai îndrăzni să vorbeşti altfel de cât în perpetuă stare extatică. Când toţi criticii literari au sbierat utilizând întreaga gamă a admiraţiei până la poza extatică a viţelului la poarta nouă, socotind «Tpebaida» d-lui Victor Ef-timiu drept unul din cele mai formidabile succese literare ale veacului, a cărei originalitate depăşeşte „Tpebaida" lui Racine, cum mai poate apela cititorul la judecata criticului pentru a-1 ajutora în iniţierea literară ? «Omul îndemânatic la toate realităţile vieţii, îl vedem printre noi, la fiecare pas. El este bun la toate şi în toate- Hre o supleţă şi o uşurinţă care uimeşte. Face exact ceia ce a hotărât să facă, nimic nu opreşte ca viaţa să-i.pe prudentă şi întocmită ca şi lucrările Iui. Lipsit de emoţii reale, el svârle cu uşurinţă mingea elastică a cuvintelor fericite. El îşi mânueşte afacerile ca literatura şi redijează literatura ca şi afacerile. Poate să exerciteze, indiferent, o operă de artă sau de critică. Ştie un număr de cuvinte pe care Ie poate mânui pentru a da aparenţa pasiunei, melancoliei, gravităţei, erudiţiei şi entuziasmului- Dar el nu are decât veleităţile acestor lucruri şi le bănueşte mai mult de cât le simte, le respiră de departe ca vagi parfumuri necunoscute. El ştie locul potrivit al cuvântului şi al sentimentului. Urcă de la gramatică spre operă în loc să deschidă de la inspiraţie la stil. Ştie să confecţioneze totul cu un gust vulgar şi drăguţ, şi poate cizela totul. Este omul de litere»... Evocarea aceasta cu amănunţimi şi cruzimi de ironie, nu e de acum. Datează de prin 1834 şi a scris-o Hlfred de Vigny în prefaţa de la Chatterton. ' Exemplarul descris acum aproape un veac, circulă însă şi acum în abundente ediţii, ca biletele de bancă fără acoperirea obligatorie de aur. Poate mai mult chiar decât pe • timpul lui Vigny. Meşteşugar al scrisului şi plasator îndemânatic al propriului său prestigiu, omul de litere, găseşte în revistde literare îngăduinţa complice a nulităţii sale în grăbită ascensiune. Odată prestigiul stabilit prin tenace repeţire, prin vânturarea continuă a aceluiaş şi aceluiaş nume însoţit de aceleaşi şi aceleaşi elogioase epitete, zădarnic va încerca cineva să-l supună unei severe verificări. Căci domnul crescut ca o ciupercă la umbra tutulor complezenţelor, trăeşte acum înfipt în opinia naivă a cititorilor îngrăşată cu gunoiul recenziilor. De aceia restaurarea criticei literare se impune spre a elimina negustoria de maculatură versificată ori neversificată,. şi pentru a da un fior de viaţă, o sevă nouă revistelor transformate prea mult în călduţe şi primitoare case de rendez-vous şi de „lansare" literară. © BCU Cluj BALADA SFÂNTULUI BLESTEMAT ■ ' DE ” LUCIAN BLAGA ■ . .. . pentru Qigi care rai-a spus poi/estea despre fetele ce-au îndrăgit balaurul Pe cal, turnat în oţele Sfântul Gpeorgpe caută semne de drum, — şi în vânt se oglindeşte pe rând în ape sfinte şi rele. Când numai umbră, când numai om, binecuvânta pânea pe câmpuri binecuvânta vinul pe dealuri, loveşte pinteni de pom. Mai tare strânge frâul de per, Fâlfâie peste şapte potare sălbaticul, cer. Subt planete galbene şi fără de lege se opreşte şi nu înţelege : calul şi-a pierdut potcoava de trei ori, pe urma lui copacii rămân cu cuiburi goale subsuori. Pe cal, turnat în oţele Sfântul Gbeorgbe caută semne de drum — şi în vânt se oglindeşte pe rând în ape spnte şi rele. ■ ' 315 . © BCU Cluj Lângă fântâna surdă secată de fulger o fată îi iese în drum: Sfântule, cum să ţi-o spun? Nu numai odată ai şters cu năframa lacrimi de paseri — şi-ai vindecat şopârle ce şi-au pierdut odjii şi culorile. Sfântule, de ce te urăsc toate surorile? Sfântule, mai departe nu te duce, că toate fecioarele în sate şi pe livezi te blestemă cu oase puse în cruce să ţi se frângă suliţa în solzii verzi, aureola — cerc de aur în fântâna de balaur să ţi-o perzi. Intoarce-te, întoarce-te, pe alte ţărmuri să răsuni — cunoscătorule : de zodii, salamandre şi furtuni. Dar înalt ca de jertfă un fum Sfântul Gbeorgbe porneşte iar. Calul e rug călător aprins de fecioare pe drum. NECUNOSCUTA VERSIUNE A SINUCIDERII LUI SERIOŞCA DE AL. O. ŢEODOREANU Multe lacrimi amare a vărsat Vera Feodorowna Ciupcin, blondă vaporoasă şi plină de farmec slav, pe mormândul proaspăt al nefericitului Serioşca- Şi fierbinţi- Fire simţitoare până la Ijisterie, fragedul Serioşca, javră niţoasă de apartament şi unic supravieţuitor al unei ilustre familii întemeiată de Nădejde Grigoriewna şi Petru al Ul-Iea, pereche originară din Ţarscoe-Selo, cunoscută şi admirată de întreg fyigţdiful petrogradian şi moscovit şi obţinută după multe abile demersuri de către o mătuşă a Verei Feodorovna de la o Doamnă de onoare a Ţarinei-Mame, din ideală şi supra-cânească dragoste pentru stăpâna sa, în seara zilei de 9 Septembrie 1923, s'a sinucis, aruncându-se pe fereastră de la etajul al IV-lea al hotelului Majestic din Bucureşti. Actul acesta disperat, e cel dintâi de-asemenea natură, cunoscut în lumea canină. El contrazice multe teorii savante şi îndelung verificate experimental. De aceia, la răspândirea lui, mulţi au zâmbit cu neîncredere. Dar Vera Feodorowna Ciupcin, Va văzut cu ochi ei. Prin urmare, îndoială asupra autenticităţii nu poate fi. Printre hohote şi leşinuri povestea ea reporterilor veniţi s’o intervieveze, cum a decurs nenorocirea. Chiar dacă s’ar fi ştiut complet nevinovată şi încă firea ei excesivă ar fi făcut-o inconsolabilă. Dar aşal In fine, iată faptele. Serioşca era un câne susceptibil şi foarte comprehensiv- Moştenind aptitudini excepţionale de la auguştii săi înaintaşi, pravoslavnici şi imperiali, Serioşca se născuse aproape dresat gata. (Aux clpens bien nes la valeur n’atend pas le nombre des annees). De când împlinise Serioşca şapte luni, Vera Feodorovna nu-şi amintea să-l mai fi lovit vreodată. Serioşca înţelegea la perfecţie mai multe limbi şi executa fără ezitare tot ce i se comanda. Dacă ar fi putut vorbi, Serioşca ar fi ajuns desigur, pe lângă un acrobat de frunte şi un filolog vestit. Sluj Serioşca 1 Şi Serioşca se ridica în două picioare cu limba într’o parte şi urechile ciulite. Serioşca, le mouchoir de Monsieurl 317 © BCU Cluj Şi Serioşca se căţăra la buzunarul musafirului, scoţându-i batista. Purtzelbaum, Serioşca 1 Şi Serioşca se da peste cap. Ş’apoi, câtă delicateţă şi sinceritate în sentimentele lui! Plângea Vera Feodorowna? Serioşca plângea şi el! Râdea Vera Feodorowna? Serioşca sărea prin casă răscolind tot. Iar când se întâmpla, foarte rar dealminteri, să greşească şi el (ca omul), şi-l dojenea Vera Feodorowna ameninţându-1 cu degetul, Serioşca băga repede coada între picioare şi câte-o zi întreagă şedea ascuns. Nu avea Serioşca decât un singur cusur: lătra! Cânele care latră nu muşcă — zice proverbul. Dar proverbul minte, deoarece Serioşca muşca. Se înţelege că asta nu poate constitui un cusur pentru un căţeluş atât de mic şi atât de drăgălaş, mai ales că Serioşca nu muşca decât factorii poştali şi oamenii răii îmbrăcaţi (cu foarte mici excepţii, când nu era provocat), lucru care ştiindu-se mai dinainte era uşor de evitat. Veţi spune atunci' dar ce câne nu latră? Ei bine, asta înseamnă că nu l’aţi auzit lătrând pe Serioşca. Pentru te miri ce, de multe ori aşa, din senin, lătra Serioşca ceasuri întregi. Şi lasă că avea glasul piţigăiat şi strident, dar când se punea Serioşca pe lătrat, cam greu să-l calmezi. Pentru cel mai neînsemnat pretext Serioşca lătra de obicei zece minute fără întrerupere şi cel puţin încă zece cu pauze şi mârâeli, la intervale capricioase. Acest mic dezavantaj cântăreşte desigur multişor în balanţa calităţilor şi defectelor unui căţel de odaie. Cu toate acestea pentru nimic în lume nu s’ar fi despărţit de el Vera Feodorowna. De câtăva vreme însă, în urma contactului cu alţi câni, stricaţi şi de josnică extracţie, Serioşca, atât de cazanier până atunci, contractase obiceiul prost de a umbla fugar. Aşa mic cum era şi cocolit cum fusese, pentru berbantlâcuri aventuri, înfrunta Serioşca cele mai mari primejdii şi intemperiile cele mai grozave. Iar preferinţele lui amoroase erau din cele mai extravagante. N a urmărit el odată, în văzul tuturor şi cu propunerile cele mai licenţioase, până sub gangul clubului „Tinerimea", o căţea St. Bernard, aşa cum un epure de mosc ar urmări o măgăriţă? Vera Feodorowna şi-a amintit de „La găante“ a lui Baudelaire şi, şi-a zis că poate Serioşca, nevinovată victimă a cine ştie căror îndepărtaţi strămoşi, nu e decât iresponzabilul purtător al unei tare ancestrale. Dar la gândul că Serioşca e un degenerat, un decadent şi poate un simbolist, Vera Feo-şi-a simţit ocljii umezii. De-atunci însă, avu mai multă indulgenţă pentru precocile lui aberaţii. Nu mai mobiliza tot personalul hotelului pentru a-1 căuta şi nici nu mai promitea bacşişuri fabuloase aducătorului. II aştepta resemnată. Iar când se întorcea Serioşca din escapadele lui galante, plouat, plin de noroi şi de muşcături, îşi dădea se vede şi el seamă că greşise, căci totdeauna sosea cu capul în pământ şi se retrăgea ruşinat sub canapea. Vera Feodorowna îl îmbăia şi’n timp ce-i făcea morală c’o voce pe Care numai pentru el o întrebuinţa, Serioşca scâncea ca un copii. In ziua catastrofei însă, Serioşca pusese vârf neregulilor vieţii lui dezordonate. Vera Feodorowna se pieptăna. Serioşca sgrepţăna uşa ctjelălăind, aşa cum fusese deprins să facă atunci când dorea să i se dea drumul afară. Puţin după eşirea lui, Viorica (o fetiţă de vre-o cinci ani a portarului, căreia Vera Feodorovna îi dădea zilnic bomboane) intră buzna în odaie: — Conifă, Coniţă, — zicea ea, trăgând-o de baînă pe Vera Feodorowna — veniţi să-l vedeţi pe Selioca. Se zoacă de-a tlenu cu Bombiţa pe colidol! Bombiţa era o căţeluşă ordinară şi cu foarte rele purtări, pripăşită, nu se ştie cum, în Ijotel. ^ _ Vera Feodorowna, înveselită de candoarea fetiţei a râs din toată inima, fiind dispusă să erte şi da data aceasta. Dar tocmai atunci scoborau scările doi ofiţeri, care în loc să se facă a nu vedea, aşa cum cele mai elementare reguli de bună cuviinţă o cer, găsiră oportun să plaseze glume cu totul nesărate, relativ la faptul acesta neînsemnat şi banal în fond. Purtarea lor grobiană scljimbă starea sufletească a Verei Feodorowna, întâi în explicabilă jenă, apoi într’o adevărată furie în contra vinovatului, Adus pe sus în odaie, _ Serioşca primi o corecţie din cele mai energice. Era prea mult pentru caracterul lui! ^ Cu toate acestea, dacă pe urmă l’ar fi alintat, dacă i-ar fi vorbit, poate că Serioşca ar fi uitat de umilinţa la care a fost supus şi cljiar de supărarea pe care o pricinuise jubitei sale stăpâne. 318 © BCU Cluj Asta îşi reproşează Vera Feodorowna să nu fi înfeles. Dar Serioşca s’a dus glonţ sub canapea şi din motive pe care nu e locul să le amintim, Vera Feodorowna a uitat de el. Văzându-se dispreţuit şi ignorat într’atâla, Serioşca n’a mai putut suferi. Câteva ore mai târziu Vera Feodorowna a deschis geamul, ca să mai iasă fumul de tutun (mai bine nu-1 deschidea!). Profitând de această primă ocazie ce i se oferea, in faţa ei, Serioşca s’a aruncat în stradă, strivindu-şi craniul de trotuar. * • tu * - Resturile pământeşti ale sărmanului Serioşca au fost puse într'o cutie de abanos şi înhumate sub un bătrân molift, în grădina unei prietene milostive. . ' , # iii ■ Fel de fel de svonuri circulau asupra extraordinarului sfârşit al lui Serioşca. Nu era teatru, restaurant la modă sau reuniune mondenă în care faptul acesta să nu pe comentat în felurite feluri. Majoritatea, lipsită de imaginaţie pleda pentru simplul accident. Unii, înarmaţi cu adevărul ştiinţificeşte valabil că omul e singurul animal care cu voinţă îşi pune capăt zilelor, opinau că Serioşca era alcoolic şi că numai aceasta poate explica fapta lui. Şi ce-i drept, printr’o perversiune foarte rară la câni, Serioşca avea pentru bomboanele cu rom o adevărată pasiune. Când înghiţea cantitate mai mare, -se punea într’o stare de ebrietate, cu atât mai regretabilă la vârsta lui, cu cât era invariabil monotonă. Sunt câni, care, în stare de beţie fac acte fantastice. Serioşca nu- El se lăsa pe picioarele de dinapoi şi vâslind cu cele dinainte, se târâia pe covor ca pe gfyiaţă, urlând pe-aceiaşi notă, până cădea frânt. Dar Vera Feodorowna îşi amintea foarte bine că Serioşca nu mâncase nici o bomboană în ziua fatală. Alţii, cu prefăcută scandalizare îşi şopteau la urecţje detalii picante lipsite de orice temei. E timp deci să amintim oarecare împrejurări auxiliare, din care nici Vera Feodorowna nici restul lumii nu cunosc decât ceeace nu interesează deloc problema în discuţie. * _ ■ - & * ■ Exact în camera suprapusă aceleia a Verei Feodorowna Ciupcin, locuia tânărul Alexandru A. A. Alexandrescu, unicul vlăstar al domnului Alexandru A. Alexaridrescu, proprietarul unui prosper comerţ de coloniale şi delicatese» în Alexandria. Pentru a se deosebi de spiritualul său părinte care îşi imprimase cărţi de vizită cu inscripţia: „Alexandru A. Alexandrescu pur şi simplu", tânărul Alexandrescu, student în anul al IlI-lea la facultatea de litere a Universităţii din Bucureşti, iscălea: „Alexandru A. A. Alexandrescu Alexandria8. Pe Vera Feodorowna a cunoscut-o întâmplător într’o seară în „l)al“-ul ijotelului. Tânărul Alexandrescu venea direct dela „Bodega Mircea" unde se încurcase de dimineaţă, dela aperitive. Mirosea a vin dela distanţă, ca un escadron de cazaci. Aceasta avu darul să înduioşeze pe Vera Feodorowna, făcând-o să atribue cine ştie ce decepţii şi conflicte sufleteşti tânărului student şi aminiindu-i totodată de superbul Nicfufa Miljai-lovici Ignatenko, fostul ei logodnic, căzut vitejeşte pe câmpul de onoare, în fruntea ciolovecilorde sub comanda sa. Au vorbit despre Tolstoi, Dostojewski şi Leonid Andreew. Tânărul Alexandrescu s’a oferit să împrumute cărţi Verei Feodorowna. Vera Feodorowna l’a invitat la ceai. Pe-atunci, bietul Serioşca sugea încă biberon şi era instalat în anticameră, într’un paner pe care se putea ceti: „Moet & Cljandon“. Din faşă încă Serioşca i-a arătat tânărului Alexandru Alexandrovici Alexandrescu Alexandria (cum îi plăcea Verei Feodorowna să-l numească), o francă aversiune, care n’a făcut decât să se accentueze cu vârsta. Instinctul lui ascuţit de animal fidel presimţea 1) Pluralul Iui ciolcvec (om) nu e cidoveci. Dar Ruşii, când scriu româneşte, nu greşesc şi ei la fel? 319 © BCU Cluj un rival. Trecuseră totuşi mai bine de două luni de când Alexandru, să-i zicem (flindcă-i place Verei Feodorowna) Alexandrovici venea regulat la ceaiurile Verei Feodorowna* fără ca nimic incorect să p modificai raporturile lor strict intelectuale. Dealtfel Alexandru fllexandiovici mei nu avusese îmâ prilejul sa se găsească singur cu Vera Feodorowna in odaia ei. La ceaiuri.e ia care era poftit se aflau totdeauna şi alţi invitaţi, dintre care un bătrân diplomat, un comandor din ministerul de rasboi şi-un pictor constructivism nu lipseau niciodată Intr o seară însă. băiatul dela ascensor înrrână Iui Alexandru Alexandrovici un bilet redactat în termenii cei mai amabili, din partea Verei Feodorowna. care îi ruga, „numai în cazul că nu are ceva mai bun de făcut", să se scoboare până la ea, aducând şi ceva versuri Cu vagi aprehensiuni în care nu îndrăsnea să creadă şi cu câteva volume subţioară, Alexandru Alexandrovici bătu la uşa Verei Feodorowna. Vera Feodorowna îl aştepta Intr’o elegantă «robe de ctjambre» albastră, din cel mai colant «crepe de Chine» cu motive japoneze. Din pantofii cu ornamentaţii «vieil or* aceiaşi culoare, piciorul răsărea rotunjindu-se ca o răsturnată tulpină vie, a unei bizare pori artipciale, de sidef prin transparenţa de matasă a ciorapului. Au băut „Grand Marnier, cordon rouge8 şi-au vorbit literatură. Vera Feodorowna vroia să asculte versuri. Sa întins pe divan cu ochii închişi, iar Alexandru Alexandrovici, pe taburetul liliputan dela căpătâiul ei, cetea. Enormul «abat-jour» verde cu franjuri mari cât frunzele de palmier ii acoperea în întregime capul, ca o coroană a unui copac de feerie, luminat de-un astru electric. Sticia se golise aproape Alexandru Alexandrovici declama cu multă căldură şi cu multe greşeli de pronunţie „Green“ de Paul Verlaine. Vera Feodorowna se sculă de-odată cu părul despletit şi căzând la genunchii tânărului, îl întrebă cu lacrimi în ochi: — Există Dumnezeu? După primele clipe de ezitare şi perplexitate, Alexandru Alexandrovici găsi nimerit să astupe cu gura lui buzele care îi puneau într’o atât de dificilă postură intelectuală. Dar în minutul acela Serioşca începu să latre cu frenezie, repezindu-se la el. Vera Feodorowna îl luă în braţe, încuindu-1 în odaia de baie, unde îi mutase panerul. Intorcându se cu paşi de somnambulă se opri în faţa lui Alexandru Alexandrovici şi luându-i mânile îl fixă ca o halucinată: — Mă iubeşti tu oare cu adevărat, Alexandru Alexandrovici? — Ca nimic alt pe lume, Vera Feodorowna! Voi s’o îmbrăţişeze, dar cu un gest care nu admite replică, Vera Feodorowna îl opri. După ce stinse lumina, îl duse de mână în fata icoanelor aşezate în colţul din dreapta patului. Ingenunchiară amândoi, jurând că nu vor muri decât împreună. Până la sosirea acestui termin incert, începură imediat prin a trăi precum mai sus s’a scris că au jurat să moară. Sfântul Pavel îi binecuvânta din cui, ridicând deasupra-le degete de argint, şi în chiar momentul în care azistenţa cerească devenea inutilă, Sfântul Petru însuşi stânse candela, cu suflarea lui divină. * * * Nouă luni de zile de dragoste exaltată trecură ca o singură noapte. In oceanul de voluptăţi în care fără întrerupere înotase, Alexandru Alexandrovici ar fi voit să se insuleze. Obosise. Ca un ţărm înflorit, plin de necunoscut şi făgăduinţi îi eşi înainte Fifi Dulinge, cantatrice sărbătorită de şapte ori pe săptămână Ia Alhamhra şi veche prietenă a Verei Feodorowna. Când a găsit-o pentru prima oară în odaia Verei Feodorowna, Alexandru Alexandrovici şi-a ascuns emoţia puternică pe care a resimţit-o, într’o ceremonioasă închinăciune. Prezentările făcute, înaintă să sărute mâna ce i se întindea. Dar Fifi Duliuge ţinea în braţe pe Serioşca. In zăpăceala lui Alexandru Alexandrovici nu-1 văzuse. La primul lătrat, fără să-şi de-a seama ce face, abandonă în aer mâna aceea mică, fină şi albă ca frişca, dându-se ca la exerciţiile de scrimă, un pas înapoi. Trebue să fi fost foarte comic, de vreme ce fermecătoarea pariziană nu-şi maî putea opri râsul. In cele zece minute cât a mai durat vizita, i-a fost cu neputinţă să se reabiliteze. Zadarnic pândea un moment prielnic pentru a plasa cuvinte de spirit sau un compliment meşteşugit. 320 ■ © BCU Cluj Ii lipsea convingerea şi încrederea în sine. Vorbele cădeau în vid Când avea de făcut o frază mai lungă, se încurca şi bâlbâia A sfârşit prin a rămâne taciturn şi posac, ca într'un salon de dantist. Noua venită ii arătă o indiferenţă plină de răceală Răceala ei avu efectul clasic al răcelei pusă în faţa pasiunilor născânde. Cârd s’a ridicat Fifi Dulinge să plece Alexandru Alexandrovici îşi simţea sufletul clocotind în urma ei, ca trena de spumă pe care o lasă navele în mers. Vera Feodorowna a ieşit s’o conducă până la scară Se auzea şoptind şi chicotind pe coridor. Era sigur că râd de el— Al)' Serioşca, Serioşca, mult ai să-mi mai stai în cale, netrebnică dihanie? * ' * * In cele două săptămâni următoare, Alexandru Alexandrovici şi-a dat toate silinţele să câştige simpatia lui Serioşca. Degeaba! Il lua în braţe, îl alinta. îi făcea jucării din gogoloşi de pârtie, îi aducea boamboane cu rom Timp pierdut! Tot ce putuse obţine era ca după câteva minute de ingenioasă tactică şi strategie să-l facă să nu-1 mai latre. De două ori Serioşca a dat cl)iar din coadâ şi s’a gudurat. Era maximum. R doua zi însă Serioşca uita tot. Lipsa de memorie sau poate (cine ştie?;, făţărnicia lui Serioşca îl făceau să rateze toate intrările faţă de Fiţi Dulinge. Ajunsese să umble sărind prin casă, să întoarcă speriat capul in mijlocul unei conversaţii, când Serioşca mârâia prin somn, să strige brusc marş! când se mişca o mobilă. Frica lui de Serioşca ajunsese subiectual de predilecţie al zeflemelelor volubilei şi glumeţei franceze. Văzând că nu merge cu binele, Alexandru Alexandrovici s’a Ijotărât să schimbe metoda, căutând să se impue prin teroare. De câte ori eşea în oraş Vera Feodorowna fără Serioşca. Alexandru Alexandrovici se strecura ca un fur în odaia ei şi-l bătea cu sălbăticie. Văzând că nici asta nu foloseşte la nimic s’a gândit la torturi rafinate. Câte n’a încercat ! L’a înţepat cu acul de cravată, i-a turnat pe gât chinină şi ulei de recin, i-a presurat pe spinare praf de s<ărpinat, Fa picurat ceară roşie pe labe, l’a injectat cu serum anti tetanic. Toate aaroşaia!“ Apoi, cât o ţinea gura: Bravo Fifi, brrravooo! Alexandru Alexandrovici se enervase. Ceru socoteala. Vera Feodorowna vroia s’o vadă pe Fifi. O conduse până la culise şi se întoarse singur la Ijotel. Lăsă răspuns portarului să spue că nu-i acasă orcui ar întreba de el. Ajuns în odaie se desbrăcă şi se vâră în pat. Se svârcolea când pe-o parte, când pe alta. Cu neputinţă să inctjidă ocţjii. Un ceas bătuse trei. Deschise geamul şi rămase acolo sprijinit de pervaz. De jos din stradă se auzeau glasuri de cheflii strigându-se şi, din când în când, cauciucurile automobilelor care treceau în goană pe Calea Victoriei, sfârâind pe pavaj. Deodată o limuzină elegantă intră în pasajul hotelului, oprindu-se la poartă, N’a apucat să vadă decât pe Vera Feodorowna scoborându-se şi o clipă numai capul ştrengăresc al lui Fifi Dulinge sărutându-şi prietena la despărţire. Portiera se închise cu sgomot şi maşina care trepida pe loc în sbârnâiala motorului dispăru lunecând lin în „marclje arriere*. Vera Feodorowna îşi eterna cânele care ataca de front cauciucurile. Serioşca! Serioşca! Idi suda! Serioşca! Serioşca! Iar Serioşca! Şi pentru întâia dată în sufletul imaculat al lui Alexandru Alexandrovici, gândul ucigaş înflori ca o garoafă roşie. ^ ' * * După un somn scurt şi agitat se trezi mai obosit de cum se culcase. Era în dimineaţa zilei de 9 Septembrie 1923. Se îmbrăcă în grabă, pregătindu-se să se ducă la Universitate, unde avea de achitat taxele pentru ultimele examene. Aruncându-şi od>ii pe fereastră zări pe Fifi Dulinge în «tailleur» gri, îndreptându-se sprinţară spre ţ)otel Cu aceiaşi grabă cu care se îmbrăcase îşi scoase tyaina cam demodată pe care o pusese, pentru a o schimba cu una nouă, de-o tăetură impecabilă şi din cel mai ia modă co-wercot. Cât ai clipi din oclji ajunsese la uşa Verei Feodorowna, încţjeindu-şi cu febrilitate ultimii nasturi. Vera Feodorowna ieşise în oraş. Fifi Dulinge se pregătea să-i scrie un bilet. Alexandru Alexandrovici gândea să dea atacul decisiv, cu orice risc. O declaraţie de amor de mult pregătită în colaborare cu Georges Dupont, dansator la «Alcazar» urma să fie debitată cu vervă şi însufleţire. Dar la primii paşi pe care îi riscă Fip Du~ lînge, Serioşca se repezi de sub pat şi-i rupse pantalonul, făcându-i drept de-asupra gljetei o fâşie care spânzura peste, ca limba unui căţel de pâslă. Totul era perdut. Fip Dulinge, ca de obicei, murea de râs. îşi luă ziua bună dela ea şi după ce schimbă din nou costumul, porni de-adreptul la «Bodega Mircea» unde bău ferm. Mai multe rânduri de amici plecară ciupiţi de-abinelea, lăsându-1 intransigent şi activ pe poziţie. Când a cerut socoteala însera. Avea de plătit mai multe sticle de «Bragtjină» băute cu amicii şi douăsprezece piperminturi cu gljeaţă de care se folosise personal. 322 © BCU Cluj Prin aburii verzi ai alcoolului, strada ii apărea fantasmagorică, oamenii mecanici Se mişcau sacadat, acţionaţi parcă de şuruburi şi rotiţi- Lung, slab şi puţin adus din umeri. Alexandru Alexandrovici se strecura prin mulţime în zig-zaguri simetrice, ca un spectru Ijilar- Găsise planul infernal pe care peste puţin avea să-l pue în aplicare. Intre timp, Serioşca fusese surprins pe culoar în flagrant delict de destrăbălare exi-biţionistă şi încasase corecţia pomenită. Alexandru Alexandrovici intră în odaia lui. Spionând geamul Verei FeodorOwna observă deodată, după cum se şi aştepta, capul lui Serioşca eşind dintre două ghiveciuri. Cu ajutorul unui pr de aţă neagră scoborâ o bucăţică de friptură până la nasul victimei. Lacom şi nebănuind nimic; Serioşca se repezi cu labele de dinainte în friptură. Dar aţa, cu mult prea subţire pentru a susţine greutatea s’a rupt, lăsând pe bietul Se-rioşca să vie de-a tumba de-alungul celor patru etaje. Din cauza luminei slăbite şi a unei uşoare miopii, Vera Feodorowna n’a văzut aţa Acei ce vor căuta acestei povestiri alte intenţii decât acele ce reiese clar din expunerea de faţă, se înşeală. Nici prin gând nu ne-a trecut să arătăm alegoric că de multe ori „adevărul istoric" e suspendat de-un pr invizibil. De-asemeni, departe de noi gândul de-a ironiza cumva interpretarea romantică a Yerei Feodorowna Ciupcin. N’am voit decât să mai aducem o versiune, pe lângă acele atât de interesante, privitoare la faptul acesta extraordinar sau divers (cum vrei să-l iei). Xftoffrafie originală de O-na D. M. © BCU I S’H ’necat un om In iazul Ce cu iarba se’ntretae, Pe sfârşite arde gazul Noaptea intră în odae. Umbra ei de plumb se lasă Pe oraş, ca o povară, Şi în liniştea din casă Sare-o strună la vioară: Nani, trup mâncat de boală, Nu mai geme, gură mică, Ocbii tăi, cuptor de smoală, Pleoapa nu şi-o mai ridică. ÎI Copilul meu s’a’nbolnăvit aseară, Cu el un lanţ întreg s’ar întrerupe, Scântei din vatră’mi n’au să mai răsară, In coji funinginea din bo^ se rupe. Vânjos din vrajbă sufletu’mi se-adâpă Şi florile gândirilor rodesc, Strămoşii morţi se zvârcolesc în groapă Şi răzvrătiţi prin glasul meu vorbesc, 324 © BCU Cluj Dar, cum mai toţi au locuit prin grote, Hrănindu-se din blid, luptând cu parul, Eu n'am să cânt ca prinţii după note Ci’n cremene-am să scapăr cu amnarul. Limfatici prinţi, strălucitori sub strae, Voi toţi uitaţi când freamătă cetatea, Că dintr’o iesle de coceni şi pae Hristos a cucerit eternitatea. III Nani, trup mâncat de boală, Nu mai geme, gură mică, Ochii tăi, cuptor de smoală, Pleoapa nu şi o mai ridică. Sângele trimis în tine De străbunii din păduri, Sufietu’ţi de-abia ’i mai ţine, Şi de-abia îl mai înduri ; Mâinile îţi cad de-alungul Pieptului nevinovat, Moartea ’şi pregăteşte strungul, Corbii aripile ’şi bat. Nani, trup mâncat de boală, Nu mai geme, gură mică, Ochii tăi, cuptor de smoală, Pleoapa nu şi-o mai ridică. Fără apă e cişmeaua, Cade ciutura ’n fântână, De sub streşini cucumeaua Cu 'ntunerecul se ’ngână, Ce tresari? — E doar halatul fttârnat pe zid la uşe, R trosnit pe semne patul Ori cărbunii din cenuşe, Nani, trup mâncat de boală, Nu mai geme. gură mică, Ochii tăi, cuptor de smoală, Pleoapa nu şi-o mai ridică. 325 -La vecină -arde podul -Şi ea doarme în odae, Nimeni nu desleagă nodul Ştreangului, ce strâns ne tae, Trec strigoii cu colinda Tot mai des de-o săptămână, Eri, luând din cui oglinda, — Spartă mi-a căzut din mână, IV Merg paseri grup Să’şi lase ’n piuă Fulgi smulşi din trup, Se face ziuă. Oraşul plin De ritm şi muncă, . ... . ■ Nisipul fin In vânt l-aruncă. , Hidosul gâde Pierdut e 'n ceaţă, Copilul râde De dimineaţă. Strămoşii pică Iar în sicrie, Toţi, — fără frică De insomnie. - - - MINIATURI DE . ZAHARIA STANCU CULES Un cuc se strigă singur In livezi Rz\, călăuză, ni-i poteca verde Spre lunca unde au eşit cirezi In iarbă soarele să le desmierde. Sprinţară, fâlfâi manile uşor Şi le îngropi în grâul înspicat Trudindu-te ’n căuşul lor, în zori, Să scuturi ceru'n spice lăcrămat. PUIUL Cu ciripiri sfioase vii din ian Unde-ai găsit un cuib şi-un pui golaş. 11 porţi în palmă, — abia e cât un ban. Ţi-e milă şi în iarba crudă-î Iaşi. In cuibul cald al mânii tale mici Mi-e sufletul un pui plăpând şi mic. Şoim de va creşte, — o să-fi aducă aici Din lanurile cerului un spic, 327 INEL DE IARBĂ Cu’n fir de iarbă degetul mi-1 legi Să am, asemeni ţie, un inel. Ridici sprâncenile şi nu ’nţelegi Ce dor mi-a odrăslit în gând din el, — Că ’n ocbii mei te uiţi adânc, deodată, Şi cum îmi prinzi obrazul turburat Te depărtezi de mine bujoratâ Cu capul greu către pământ plecat. AMFORA Tu pleci zâmbind, cu amfora pe umăr De bolbotine să despoi grădina. Vreau pe cărare urmele să ţi număr Dar ca o apă ţi le-a şters lumina. Cum mergi cu mâna prinsă ’n şoldul plin In amforă cu gândul meu te scbimb Şi-aş vrea să te ridic şi să te ţin Pe braţe, şi prin soare să te plimb. © BCU Cluj RĂZBOIUL STEGULEŢELOR Fragment din Cap. IV al romanului „Întunecare11 DE CEZAR PETRESCU — GhiORGHIO Sân Micloş! — Ghiorghio Sân Micloş... — Cic Seredal — ...csereda... — Sepsi Sân Giorgi f... — -psi Sân Giorgi Da. Pe urmă? — Kezdo Vasarhely... Dură tăcere. Mana cu steguleţul de pârtie căută în zadar pe hartă. — E un nume itiposibd! Cum ai zis, te rog? — Kezdo Vasarljely. Cu K şi cu Y. Cred că e între Cic Sereda şi Sepsi Sân Giorgi... — Nu! Imoosibil.. Nu 1 găsesc. Luminiţa Vardaru îşi ridică pieptul de pe harta prinsă în mesuţâ cu ţinte galbene. Era îmbrăcată în haina albă de infirmieră, cu capul înfăşurat în legătoarea de olandă cu mica cruciuliţă de sânge pe frunte- Aruncă în cutia de carton steguleţele tricolore şi luă din mâna lui Radu Comşa f.,i e ultimilor comunicate, să le citească singură. Intr’adevâr comunicatul armatei de Nord aşa scria: Kezdo Vasarhely cu K şi cu Y. — Ce nume stropşite. Doamne!— Zici că e regiune secuiascâ... Ce fel de ţipi ori fi şi secuii ăştia?... Luminiţa se întoarse la hartă şi de astădată descoperi oraşul imediat; era mai citeţ şi mai mare scris de cât se aşteptase. înfipse steguleţul şi privi acum cu încântare oştirea ei de ace. Pe harta cu vine albastre, însemnând râurile şerpuite printre omizile cafenii însemnând munţii, steguleţele roş. galben şi albastru, arătau ca tot atâtea minuscule fanioane frontul mult dincolo de hotar Armatele, acolo străbătuseră în miez de noapte defilee, între stânci cu umbra umedă şi repezi şuvoaie de munte; îngropaserâ morţi la margini înalte de codru, în marşuri istovitoare ridicau culmi şi coborau văi necunoscute de unde neaşteptat începea să secere o mitralieră; convoaie scârţâiau pe şosele şi brancarde cu răniţi rămâneau în urmă, oameni halucinaţi de nesomn şi oboseală păşeau cu praful lipit de sudoare, cu ochii adânciţi în orbite şi cu ploapele aloe: umerii încovoiaţi de greutatea sacilor şi de povara armelor la fiecare popas erau mai durrroşi. totul de desfăşura precipitat, în a^ară de orice firesc. între spaimă şi nebuneşti episoade de deşartă bravură aci pe harta netedă şi nouă, steguleţele de hârtie se plimbau desfăşurând un războiu amuzant şi geometric. 329 © BCU Cluj Luminiţa puse capacul cutiei de carton şi scutură acele înlăunţru. — Radule, trebuie să-mi mai aduci altele- Sînt sigură că în două trei zile n’or să ne mai ajungă. îşi înodă mai strâns cingătoarea peste mijlocul fainei albe, şi îngropându-şi mâinile în buzunările largi, se răsuci în călcâie ca o slujnicuţă în şorţ nou. — Nu e aşa că-mi vine bine?... • Radu Comşa, scufundat în jilţ, picior peste picior, o îmbrăţişă cu privirea. Costumul de infirmieră o prindea minunat. Dar ca s'o necăjească repetă exclamaţia Tantei Laura, când o văzuse apărând întâia oară în acest travesti: Admirabil! O adevărată soră de caritate de operetă. Luminiţa Vardaru făcu ceia ce numea ea ,.bot“. Adică strânse buzele îmbufnată, cu o mutră pe care o ştia din oglindă că nu e defel disgraţioasă, ba dimpotrivă. — Te rog! Ai putea să fii cel puţin mai original în spirite. — Dar nici nu m’am gândit să fac spirite. E o simplă constatare! o necăji mai departe Comşa, cu ipocrită nevinovăţie. — Frumoasă constatare! dădu din umeri Luminiţa, trecând prin faţa oglinzei şi cercetându-se din treacăt, cu o uşoară nelinişte. Imaginea mlădioasă din oglindă însă o asigură. Ce spuneau ei? Era o foarte simpatică soră de caritate! Puse în braţele lui Radu Comşa un vraf de ziare şi-i făcu o reveranţă: — Fiindcă nu-ţi plac aşa, mă duc să mă fac „civilă"... Peste o jumătate de oră au să fie toţi aci. Nu vreau să mai fiu subiect de glume. Dacă doreşti ceva, suni! Butonul ştii unde e... arată nasturele de porţelan lângă draperia uşei. Pa! Paşii Luminiţei se auziră depărtându-se într’o cameră, pe urmă în alta, pe urmă de loc. Radu Comşa dădu drumul ziarelor, jos pe covor, alături de jilţ, şi rămase privind prin uşa larg deschisă, afară, în grădina cu trandafirii legaţi cu sfoară galbenă de tei, lângă stâlpişorii văpsiţi verde închis. Era în bolul casei lui Alexandru Vardaru, după ceasurile şase. Soarele de sfârşit de August, răsfira printre frunze raze domoale cu o melancolică presimţire de toamnă. Pluteau uşori funigei albi, legănându-se în lumina oblică. O vrabie ciripi cenuşie pe scările peronului şi ciupi o gâză nevăzută. Pe sub teii aleeii, dincolo de vergelele de fier ale grilajului, întorcându-se dinspre capătul Şoselei, trecu o femee cu capul ascuns de o umbrelă albastră. Mergea încet, singură, şi o clipă Radu Comşa tresări: îi păru că recunoaşte mersul şi trupul Zoei Vezbianu. Dar femeea opri o trăsură goală şi se urcă închizând umbrela. Era o necunoscută: o femee în vârstă, cu părul alb — cum o putuse asemui cu Zoe? De altfel, de ce a tresărit ? Acum trei zile a întâlnit-o neaşteptat în faţă, în plină Calea Victoriei, încât n’a mai putut-o ocoli. A salutat-o, şi Zoe i-a răspuns cu surâsul din totdeauna, caşi cum nimic nu s’ar fi întâmplat. Ce însemna într’adevăr măruntul lor episod, în precipitarea de evenimente care-i târau pe toţi, nimeni nu putea spune încotro? Radu Comşa îşi schimbă piciorul amorţit. Cu degetele răsucea un canaf de la braţul jilţului, cuprinzând în gânduri nehotărâte aceste întâmplări care s’au petrecut în mai puţin de două săptămâni. A treia zi după ce fuseseră afişate ordinele de mobilizare, se înfăţişase la minister, îşi dădea bine seamă acum; Alexandru Vardaru avusese toată dreptatea. De la birou, Onisfor Sacbelarie plecase, toate lucrările se încurcau întrerupte, era nevoie de muncă de o lună cel puţin, să fie restabilite aşa cum cereau împrejurările cele noui. La Minister, căutase îndelung, dintr'un culuoar pe altul, să descopere serviciul unde-1 îndrepta ordinul mobilizării. — Trebuie se fie la Domnul Ispaşiu ! se dăduse cu părerea o dactilografă cu buzele foarte roşii şi cu mâneci de lustrin negru, trecând eu un teanc de hârtii la semnat. A doua uşă, la stânga! Domnul Ispaşiu avea o figură slăbănoagă şi prelungită într’o bărbiţă roşcată, către care păreau că se preling în jos toate trăsăturile amărîte. Citi hârtia scobindu-se în creştet cu un vârf de creion, întorcând’o pe o faţă şi pe alta, pe urmă i-o întinse îndărăt, ţinând-o depărtat, cu două degete, ca ferindu-se de o atingere impură. — De unde vrei să ştiu eu, domnule, unde-o mai p şi serviciul ăsta ? Au înpinţat atâtea că nu ne mai cunoaştem ministerul.., Aci e un haos, domnule, un haos ! sevăetă domnul Ispaşiu aruncând o privire gălbue şi bolnavă împrejur, peste dosarele şi hârtiile 330 © BCU Cluj clădite din toate părţile pe birou, în dosul cărora făptura lui puţină se mişca asfixiată, ca şoarecii sub globurile aparatelor de laborator de unde se pompează aerul- Uşi se deschideau şi se închideau fără întrerupere; funcţionarii şi oamenii de serviciu cărau alte hârtii şi alte dosare— Ionescule, i-a vezi tu ce e cu ordinul domnului I Apăsă pe „domnul8 şi „domnului", ca să păstreze o distanţă bine precizată, între ei şeful unui serviciu împovărat*de importante lucrări şi streinul care se plimba pe vremea aceasta cu „ordine", ştia el cu ce fel de „ordine8— Ionescu, luă şi el hârtia şi o citi cu luare aminte. Se scobi cu coada condeiului după ureche—se vedea că în tot biroul, după exemplul şefului, perplexitatea se manifesta prir. actul scărpinatului — o întoarse pe o parte şi pe alta, deschise un sertar ca şi cum de acolo avea să ţâşnească ideia luminătoare, îl închise desamăgit, şi era gata să-i dea ordinul îndărăt, când se dumiri: . — Să vedem la domnul Bârzotescu ! Dânsul are un serviciu nou... Poftiţi după mine ' II purtă pe o sală lungă la dreapta, pe urmă la stânga, pe urmă coborî două scări şi făcu din nou la dreapta şi iar la stânga- Radu Comşa îşi spunea câ. n’are să mai nimerească nici odată să facă drumul îndărăt, prin acest labirint. La o uşă cu o inscripţie nouă cu prea frumoase caractere gotice pe un carton spânzurat cu şnur, călăuza se opri: — Intraţi aci 1 Cu domnul Bârzotescu o să vă înţelegeţi imediat. Nu e ciufut ca al nostru... Nene Iliuţă, ia’n vezi dumneata 1 îl dădu pe seama unui moşneguţ, apărut din pământ şi sugând un capăt de ţigară care-i frigea degetele. Intr’adevăr, domnul Bârzotescu părea să nu pe ciufut de loc. Foarte gras, cu părul sur tuns cu maşina şi cu mustăţi groase şi albe. răsucite cu oarecare pretenţie de ştren-gărie, domnul Bârzotescu părea fericit la culme de tot ce vedea şi auzia. Citi ordinul dintr o aruncătură de ochi şi îl puse sub o placă de sticlă neagră. îşi frecă cu mare mulţumire, mâinele bondoace care ieşeau din manşetele tari şi rotunde : — Bravo 1 Perfect 1 Ne adunăm, ne adunăm! Radu Comşa întrebă care-i vor fi atribuţiile viitoare. Despre aceasta domnul Bârzotescu nu ştia încă nimic. — înţelegi, drăguţă, acum abia ne organizăm! Aşteptăm un maior... Bravo ! Perfect! Are să pe un serviciu foarte important, şi cu mine sînt sigur că or să meargă lucrurile strună. Fumezi ? îi întinse o tabachere mare de piele, unde se aflau rânduite cu siguranţă, cel puţin o jumătate de cutie de ţigări. Radu Comşa mărturisi că nu fumează de cât rar. Dar luă o ţigară să nu refuze un om atât de amabil ca viitorui şef. Domnul Bârzotescu aprinse ua chibrit şi-i oferi foc. Destăinui: — Mi-a vorbit, domnul deputat Vardaru despre dumneata. Spunea să te am în grijă, că eşti un tânăr distins. Bravo ! Perfect! Ehei, dacă primea dornnu Verdaru să pe secretarul nostru general, altfel ar p mers lucrurile. Bravo ! Perfect! Dar merg bine drăguţă; să ştii de la mine că merg bine şi aşa. Bravo ! Perfect! Să te prezint acum colegilor... Domnul Bârzotescu îşi mişcă cu mare bunăvoinţă trupul gras până la uşa de alături; deschizând-o îl împinse pe Radu Comşa înlăuntru şi după aceia astupă în urmă intrarea cu tot corpul voluminos. Zâmbea foarte fericit, îmbrăţişând cu privirea pe cei din cameră, ca un părinte care-şi admiră copii: — Bravo 1 Perfect 1 Să vă prezint copii, pe domnul Radu Comşa. Să ştiţi de la mine ; un tânăr foarte distins! Bravo ! Perfect 1 Radu Comşa strânse mâinile celor din cameră. Erau trei- Fumau şi citeau ziare- Doi, erau pguri necunoscute. De unul singur îşi amintea că îl întâlnea adeseori pe stradă, Ia Capşa, la teatru, în sfârşit „tip8 de Calea Victoriei. Ii rămăsese pxată pgura, pindcă văzută din faţă observase că părea îndestul de simpatică, pe când din profil, arăta o bărbie fugind îndărăt, ca un propl de peşte, neliniştitor şi dezagreabil. Domnul Bârzotescu se retrase în biroul său, bravo! perfect! şi Radu Comşa rămase cu noii camarazi. Nimeni nu putea da nici o lămurire asupra serviciului. Erau mobilizaţi acolo, fără îndoială după mari şi grele stăruinp, şi asta era în depnitiv tot ce-i interesă. Mai departe, lucrurile rămânea să le „organizeze" maiorul când o veni, şi şeful care se arăta băiat bun: bravo! pefect 1 Maiorul sosi abia după trei zile. De atunci tot organizează. E vorba de un birou 331 \ © BCU Cluj statistic, de repartizare, centralizare, etc-, etc. In camera mică, s au centralizat şi distribuit la mese, deocamdată şapte camarazi care fumează, citesc ziare, comentează miş-câriie depe front şi după două-trei ore, se împrăştie fiecare la treburile lor. Domnul Bârzotescu e Insă deplin fericit. îşi freacă mâinile grase şi oferă tuturor, cunoscuţi şi necunoscuţi, ţigări din tabacberea groasă de piele: — Bravo! Perfect! Ne organizăm, ne organizăm! In lumea aceasta Radu Comşa nu se simte la îndemână. Glumele lor, judecata uşoară, optimismul de oameni feriţi care socotesc războiul o cumpănă numai pentru cei mulţi, dincolo de persoanele lor sacre şi inviolabile, îl fac complice la o faptă care-i râcâie inima. îndată ce va termina lucrările la biroul lui Alexandru Vardaru şi al său, va renunţa singur la toată siguranţa şi confortul, care i-au căzut din senin, fără să le caute. Dar aceasta nu se va întâmpla decât peste câteva săptămâni. Lucrurile la biroul lor merg mai greu decât Ia al domnului Bârzotescu- Domnişoara Betty nu mai dovedeşte la maşina de scris. Alexandru Vardaru, după ce şi-a adus familia dela Sinaia e numai pe drumuri; când în Ialomiţa, când în Moldova, luptând să scape de recbiziţii recolta şi vitele de pe moşii, să organizeze culesul, treerul şi arăturile de toamnă, cu braţele puţine câte se mai pot afla în satele deşarte. A făcut parte dreaptă: jumătate din recoltă a pus’o la dispoziţia armatei. A mai dăruit pe urmă, fără nicio plată, grâul şi secara pentru care primise banii dela domnul Carol Mayer şi nu apucaseră să fie predate. Era astfel cu sufletul liniştit. Dădea războiului tot ce-i putea da. Dar când a fost vorba să-i se ridice caii cei mai buni de muncă, vitele şi carele pentru convoaie, a ţinut piept tuturor ordinelor. Domnişoara Betty a bătut pe clapele Yostului, multe întâmpinări diferitelor servicii de ministere, de unde pârtiile ieşeau cu rezoluţiile gata în 24 ore şi mergeau să apere gospodăriile Vardarilor, primejduite... In câteva zile, Capitala luase o înfăţişare necunoscută. Mulţimea străzilor era împestriţată de uniforme nouă; regimente plecau, excadroane de cavalerie se înşirau spre gări bătând cu copite de per, cadenţat şi sonor, granitul pavajului. După bucuria nedumerită şi înfrigurată din cele dintâi ceasuri, se destinsese altă bucurie, mai calmă şi mai sigură. Evenimentul zilei fu o apariţie nouă: comunicatul. Oameni care nu se cunoşteau îşi vorbeau înaintea foilor lipite pe zid, îşi strângeau mâinile destăinuind veşti „sigure** despre care comunicatul din prudenţă, nu vorbea încă. Fiecare ştia o noutate senzaţională: trupele se aflau mult mai departe de cum arăta oficialitatea, în două săptămâni au să bată la porţile Budapestei. Prin Rusia porniseră regimente franceze şi engleze- O jumătate milion de ruşi, stau gata să năvălească în Maramureş S’au trimis României trei dirijabile şi câteva escadrile de avioane, dela Salonic. Austrii a cerut pace. Dar nu vrea nici Anglia nici Vodă, şi nu vrea nici poporul. Pe urmă apăru Zepelinul. Luminile ascunse, ferestrele astupate, trăsurile şi maşinile cu felinarele acoperite de foiţe albastre, nopţile bâjbâind la lumina palidă a stelelor, pe străzi devenite deodată necunoscute şi misterioase de unde apărea neaşteptat o umbră ameninţătoare: „Stinge domnule, ţigara!“; fâşiile proectoarelor plimbându-se pe cer în căutarea dibaniei aeriane, clopotele Mitropoliei sunând alarma, mugetul sirenei dela Arsenal, toate dădeau existenţei un farmec nou, senzaţional, pitoresc, o atmosferă ireală şi factice, de teatru Pe urmă, în plină ferbere de bravură, când comunicatele de Nord erau atât de generoase 'Turtucaia! Automobilele şi camioanele rechiziţionate într’o jumătate de zi. Fiaturile crucii roşii cu perdelele albe cenuşii, străbătând mute şi repezi străzile spre barierele de sud. Svo-nuri grele, ocl)i căutând cu nerăbdare comunicatul care devenea laconic, mulţimea tăcută. cu bucuria ucisă pe feţe, neîndurându-se să se culeagă acasă... Alexandru Vardaru îi liniştise pe toţi ai Iui. Comandantul armatei depe frontul Do-brogei îşi răsese la Club. de această panică absurdă şi fără temei: - Mais c’est notre Verdun, moncber! Qui s’y frotte s’y piquel _ Treceau printre zidurile de curioşi opriţi pe margenea trotuoarelor, cele dintâi convoaie de prizonieri din Ardeal: austriaci şi unguri în fumuriile lor uniforme sdrenţnite, cu feţele palide şi ţepoase de barba de câteva zile, cu privirea opacă şi cu mersul lâlâu de turmă Dar tot atunci îşi făcură apariţia şî altfel de convoaie, care-au strâns deodată inimile, ş;-au făcut trecătorii să meargă lăcrimând singuri pe străzi Soldaţi din regiy mentele Turtucaiei. cu braţele în fâşii albe prin care strâbătea roşul sângelui, oameni care nu puteau da nici o lămurire purtând în ocbi vedenii de spaimă, în cuvinte nele- gate» pomenind despre ceva plin de groază care sa petrecut acolo: carne pisată de tun» oameni şi cai aruncaţi în Dunăre. Radu Comşa încercase să smulgă o ştire mai limpede dela un asemenea om. Soldatul privi cu nelinişte spre locul, unde dincolo de ziduri şi câmpuri, se afla iadul de unde scăpase. Era negricios, pipernicit, fără nimic eroic in înfăţişare- Nasturii dela tunică îi erau smulşi, capela prea mare pentru capul cât un fruct chircit, îi cădea peste urechi de trebuia s’o ridice mereu de un colţ, în sus. Nu se Uita în ociji când vorbea-Privirea îi căuta în lături, ca la câinii bătuţi care dau târcoale în preajma maidanelor. Nu ştia să spună nici cum a scăpat, nici cum a ajuns aci, nici unde-i este regimentul. Se dădea din umbră mai la soare, şi se vedea bine că lumina călduţă era pentru dânsul o mare fericire, pe care o căuta cu lăcomie. 11 muncea o singură teamă* —■ Puşca, zău că n'am lepădat-o, domnule l Mi-a luat-o domnu Sublocotinent. Zice: înainte, băieţi! şi-mi trage puşca din mână. Pe urmă nu l-am mai văzut. Dac’o murit, acuma cum mai dau ieu samă de puşcă? — Dar nemţi, erau mulţi? îl întrebase Radu Comşa. Omul căută cu ocţjiî un copac ori dincolo de grilajuri o pajişte de iarbă, fiindcă voia să spună „câtă frunză şi iarbă". Nu văzu însă decât ziduri şi asfalt. Socoti de prisos să se folosească de vorba lui de toate zilele cu un târgovâţ- Răspunse scurt: — Mulţi, domnule! — Ei, câţi? Două, trei divizii? Un corp? — D’apoi cine-a stat să-i numere, domnule! — Şi bulgari, turci, erau? — Or fi fost ei şi bulgari. Parcă cine-i cunoaşte! — Ei, dar spune-mi şi mie cum a fost luptai... — Apoi, cum să pe? Ne-au atacat ei întâi şi i-am răspins. Pe urmă, cinci zile tot Intr’on atac ne-au ţinut şi noi tot i-am răspins, şi când nu i-am mai putut răspinge, ne-o bătut. Ne-o bătut şi ne-o alungat în Dunăre, şi-or pierit ai noştri, vai de mama lor... Aceasta era toată povestea soldatului de la Turtucaia. Radu Comşa îl vede şi acum, cu urechile blegite de capela prea largă, cu obrazul de culoarea Ijumei, cu dâre de sudoare prelinsă, cu ocljii căutând neliniştit în lături, Avea o jumătate de pâine neagră într’un sac de pânză, între nişte rufe cu matricolă neagră-O scoase, şi aşezat pe marginea de piatră a unui grilaj, începu să muşte din ca, fără grabă, indiferent la vânturarea trecătorilor la deal şi la vale. — Nu-i fi ştiind dumneata, vre’o fântână pe aproape? _ Omul de la Turtucaia, se aştepta poate să găsească în Bucureşti, o fântână cu cumpănă, ca la el acasă. S’a întors în ziua aceia cu un mare deşert în gânduri. Se lămurea bine: războiul nu mai era o simplă expediţie cu riscuri neînsemnate. Şi el de acolo lipsea. In puterea unui ordin pe care nu l-a căutat el; dar lipsea. Gândul îi dădea târcoale. II alunga şi se întorcea iarăşi, furiş, împietindu-se în tot ce făcea în fiecare ceas; când mergea pe stradă, acasă când citea în gazetă comunicatul, în mijlocul unei discuţii în care îşi întrerupea deodată firul şi rămânea cu mâna în aer. Trebuia să sfârşească. In trei patru săptămâni să pună toate în în bună ordine, să găsească în locul lui un om care să-l înlocuiască în toate afacerile biroului «Alexandru Vardaru & Radu Comşa». Aceasta pentru stima pe care şi-o purta lai însuşi... Luminiţa se apropie în vârful picioarelor, pe la spate, şi-i acoperi ocţjii cu palmele. Radu Comşa îi desfăcu mâineie şi îi sărută vârful degetelor. _ îşi schimbase o rochie cafenie, cu bluză albă cu guler ca la cămăşile bărbăteşti şi cu o fundă îngustă de mătase, care-i dădea înfăţişare de şcolăriţă. împinse pe rotiţe un jâlţ, şi aşezându-se, îşi sprijini între spătar şi spate, un puf moale şi altă perniţă, sub ceafă. Fiutură un plic: — la să-mi spui te rog, cu ce domn te plimbai acum vre’o douăzeci de zile pe Calea Victoriei ? Ce domn atât de distins, şi cu privirea elegiacă. încât trece prin îmbulzeala de la douăsprezece ca printr’un parc deşert L. Radu Comşa o privi nedumerit. — El da, un domn blond şi se pare complectamente absent de pe planeta noastră!.. Radu tot nu înţelegea nimic. * 333 © BCU Cluj Luminiţa fiueră un tril, în muchia plicului şi pe urmă isbucni în râs. — Când păci faci ocljii ăştia stupizi, numai cu Henri Owen nu sameni! — Dar nici nu vreau să seamăn cu orice imbecili... Cine mai e şi ăsta ? se miră Comşa. — Cum imbecil I exclamă indignată Luminiţa. Henri Owen, te rog, eroul californian spaima bandiţilor din Los Angelos !... Bine înţeles, bandiţi de cinema... Radu Comşa înţelese că îi plăteşte poliţa de adineori, când o asemuise cu o soră de caritate de operetă. De aceia nu răspunse şi îşi privi cu înzistenţă vârful pantofului. . Luminiţa desfăcu scrisoarea din plic şi îşi aruncă ocijii pe câteva rânduri. — De altfel, aceasta nu e părerea mea. O spune o foarte inteligentă domnişoară; păcat că prea poetică şi sentimentală- Radu strânse din umeri. — Să-i fie de bine! O domnişoară care se delectează la cinematograf!.. îmi închipui de ce calitate poetică trebuie să fie.. — Pardon! nu-mi vorbi aşa despre prietenele mele! lungi Luminiţa, ceia ce numea ea „bot“. Mai ales când ele îmi vorbesc bine de tine, şi tu, drept recompensă, te porţi nepoliticos-Iţi vine în stradă săţi-se adreseze şi te faci că nu o cunoşti!— , ■—Atunci e o prietenă cam... Radu Comşa nu-şi sfârşi cuvântul, înlocuindu-1 cu un semn din degete care arăta cât de puţină consideraţie simţea el pentru inteligenţa şi poezia acestei prietene necunoscute a Luminiţei. Şi adăogă: — Când m'am prefăcut eu că nu cunosc pe cineva? Luminiţa citi din scrisoare: — „Marţi in piaţa Teatrului, l-am văzut pe domnul Radu Comşa. M’am îndreptat să-i ţin calea, foarte veselă şi zâmbitoare, eram bucuroasă să aflu veşti dela tine— Dar nu m’a recunoscut şi a trecut mai departe, aşa că am rămas cu o figură stupidă în stradă, cu toate că mi-am luat aerul că zâmbesc altcuiva, de mâi departe"-. Ce zici ia aceasta? Scrie negru pe alb! îl privi Luminiţa cu ocţ)ii oblici, care se făceau înguşti de râs ca ocljii de pisică. ^ — M’o fi confundat cu Henri Owen al dumisale! spuse dispreţuitor Radu Comşa, I)otărându-se în aceiaşi vreme să vadă la cea dintâi ocazie, ce mutră are acest erou de film. — Vezi cum eşti! îl mustră Luminiţa. Scrisoarea e de la Elena Bilbor, o fată foarte gentilă, pe care ai cunoscut-o anul trecut, la noi. Cljiar aci, în Ijol. îmi amintesc acum perfect! Stătea pe divan în colţul ăsta, când ai intrat tu. Te cunoşteam puţin atunci, şi după ce ai plecat am vorbit de tine. Aşa cum vorbesc fetele abia scăpate din pension despre domnii care seamănă cu eroii de film— îmi păreai un tip cam ţepos, şi dacă nu mă înşel m’am exprimat cljiar foarte puţin favorabil despre mutra dumneavoastră-, Radu Comşa îşi aminti într’adevăr acum prietena Luminiţei, pe care o cunoscuse aci, dar nu-şi amintea s’o fi mai întâlnit vre’odată de atunci. — Când asta? întrebă. Marţi, în săptămâna dinaintea mobilizării... Şi eram cu un tip elegiac?. îşi numără în gând prietenii şi cunoscuţii cu înfăţişarea care să frapeze domnişoarele poetice şi sentimentale. Titel Iliescu, nu putea fi. ÎI întâlnise abia în ziua mobilizării. Altul? Deodată îşi aminti şi râse: — Asta e nostimă! Marţi dimineaţa, înaintea mobilizării, m’am întâlnit pe Calea Victoriei, numai cu Măinescu. Era maljmur. Toată noaptea jucase cărţi. Scuturat până la ultima centimă. Ce-o fi găsit la el, prietena ta, absent şi elegiac? E tipul cel mai sec şi mai feroce cu putinţă... De altfel, nici nu ştiu ce trăeşte— Puţin pospai de lectură, un doctorat neisprăvit la Paris, o epocă misterioasă în Elveţia şi pe plajele de Sud ale Franţei... Dar încă odată mă întreb, de unde i-o fi găsit domnişoara Bilbor privirea elegiacă? La el, care toată vremea e numai „combinaţii" în cap şi expediente— Radu Comşa îl vedea înainte pe Scarlat Măinescu, cu fainele întotdeauna după ultimul jurnal, în tovărăşia unor femei foarte spoite, tolănit în muscal spre şosea după chefuri şi partide norocoase de cărţi, sau în zilele de gljină, căutând de la uşa restaurantelor, un prieten la masa căruia să se invite. Şi asta îi putea da aerul unui om absent de la cele pământeşti ? Nu poate felicita pe Elena Bilbor, pentru intuiţia ei psî-cologică. 3M I © BCU Cluj Zâmbi amintindu-şi că la despărţire Scarlat Măinescu îl tapase cu doi poli. Probabil că de aceia avea aerul atât de elegiac. Se gândea cum să-l atace. — De ce zâmbeşti? îl întrebă Luminiţa aşezând scrisoarea în plic. — Mă gândesc că Bucureştii mişună de o sumă de indivizi, pe care nu-i ştim de unde vin, cine sunt, cu ce trăesc— Şi care la un moment dat pot părea domnişoarelor poetice şi sentimentale, coborâţi din cine ştie ce câmpii elizee... Luminiţa nu păru prea convinsă de aceste reflecţii. Scrisoarea din mână îi adusese şi ei o tristeţe: gândurile prietenei despre soarta lor, fosta camaradă întâlnită pe stradă cu aviatorul ei scund şi cu cravaşcă de jokeu, cu apropiata-i maternitate, de care n’avea de ce să fie în mijlocul lumei mândră- Ce face viaţa din noi? Dar cu Radu Comşa, nu putea fi decât fericită. Are atâta siguranţă!.. Se ridică, apropiindu-se de el, prîvindu-1 în ocl?i, caşi cum ar fi putut să-i descifreze ceva tăinuit. — Radule! — Ce?.. — Nimic. Sînt ceasuri când mă îndoesc de tot. Hş vrea să mă ameţesc- flm nevoie să-mi spui ca unui copil, poveşti care să mă adoarmă.. Radu îi prinse mâna, o sărută şi-i trecu cealaltă mână după mijloc, cu o mişcare ■ înceată şi sigură, de uriaş care cuprinde o vietate fragilă. Luminiţa se desfăcu. Se lăsa întuneric, şi de umbră se temea. Răsuci butonul. Se aprinse numai un bec, cu lumina învelită într’o capsulă de mătase viorie. I © Xilografie . de D-na D, M. IN AŞTEPTARE AMÂNDOI DE THOMAS HARDY In româneşte de Dr. Pr. Se uită steaua jos La mine. — Hei, ce zici? Tu colo, eu aici. Cum ne-a fost scris. Ce faci? Ce ai de gând să faci? Răspund: Pe câte ştiu Aştept şi eu să fiu Cu timpul altul. — Tocmai Acelaş lucru eu Iţi spun, îl fac şi eu. © BCU Cluj C R O N I C I IDEI, OAMENI & FAPTE MASARYK T« G. Masaryk, preşedintele statului cehoslovac a împlinit 75 de ani, vârstă care prinde aşa de dine pe un înţelept de legende. In Europa sunt de sigur foarte puţine ziarele cari să nu fi scris un rând cu ocazia aceasta despre gânditorul, luptătorul şi înţeleptul om de stat. ■ Prager Presse» i-a închinat un număr monumental, în care personalităţi ca Beneş, Foerster, Miliukov, Seton-Watson vorbesc—unii din amintire cu prundiş încă neaşezat, alţii din cunoaşterea ce ţi-o dau cărţile omului sărbătorit — despre isprăvile în faptă şi gând ale aceiui ca nimenea altul îndreptăţit să treacă vecinie viu în legenda unui popor Citim aci despre omul Masaryk, odată aşa de frumos numit, «programul viu al naţiunii sale» ca despre un vrednic urmaş al reformatorilor cehi cari ştiau aşa de no-t»il să împreune, în aceeaşi tresărire de conştiinţă, gestul şi ideea. Citim aci despre plecarea în străinătate a lui Masaryk în cei dintâi an al universalei încăierări — ca să pregătească revoluţia ce avea să destrame ţesătura multicoloră a imperiului babs-burgic. E o uimire a auzului s’asculţi planul, desfăşurat până în cel mai mic amănunt, al viitorului stat cehoslovac — încă din anul 1914. Masaryk socotea cu toate posibilităţile şi înainte de a pleca în Italia s’a îngrijit să dicteze docentului Beneş până şi salutul ce trebuia acesta să-l publice în ziarul «Cas » în cazul când Ruşii ar fi ocupat Praga. De altfel Masaryk nu prea crezuse în rezistenţa rusească. El, care a scris cartea de dimensiuni impunătoare despre mişcările filozofice şi religioase din Rusia, prevăzuse destul de limpede catastrofa, tot aşa cum prevăzuse alături de lordul de tragic sfârşit Kitcbener durata războiului. Activitatea lui Masaryk in ţările aliate, in Anglia, în America şi mai apoi în Rusia uimeşte prin consecvenţă şi invincibilă credinţă. Situaţia reală din împărăţia aus -troungară era cu desăvârşire necunoscută în străinătate Că in cele din urmă cugetele s’au trezit se datoreşte în cea mai mare parte stăruinţei minunate a acestui om de cerească substanţă, care nu şi-a greşit niciodată drumul. Gânditor, Masaryk e un «realist» cu ochii aşa de mult îndreptaţi spre pământul nevoilor umane par’că n'&r JP văzut niciodată pe Dumnezeu, dar ca ora e un «moralist» cu atâtea scrupule par’că ar crede numai în Dumnezeu şi în nimic altceva In fotografii îi vezi nu arare ori călare trecând în revistă tânăra gâşte (întrebuinţată se pare mai mult pentru tăierea pădurilor şi croirea de drumuri decât pentru viitoarea îndeletniciri războinice) — şx în bibliotecă. Fiindcă bătrânul preşedinte, întrupare a unui vecbiu vis platonic, — munceşte încă şi astăzi. Ba, astăzi deabia găseşte liniştea să-şi scrie cea mai însemnată operă, despre „ Dostoievskypentru care cele două volume cu titlu «Zur riissiscben Gescbicbts-und Reli-gionspbilosopbie» n'au fost decât introducerea larg arcuită a unei catedrale. «Realistul» Masaryk n’a găsit o problemă mai interesantă decât aceea a personalităţii lui Dostoievski, misticul, apocalipticul Se pare că sufletul are înrudiri pe cari trupul nici nu le visează. MANIFESTELE LgCRURILE cele mai frumoase ce le-a produs literatura futuristă par a fi manifestele lor. Citam: «Declarăm că strălucirea lumei s’a îmbogăţit cu o frumuseţe nouă: cu frumuseţea iuţelii Un automobil împachetat cu ţevi mari, ce par şerpi cu răsuflarea explosivă, un automobil urlător, ce pare a alerga pe cartuşe, e mai frumos decât triumful dela Samotrake*. „Vom slăvi războiul, singura igienă a lumii — militarismul, patriotismul, gestul distrugător al anarhiştilor, gândurile frumoase, cari ucid, şi dispreţul femeii“. In acelaş manifest şe vorbeşte despre «luni electrice» şi despre „fabrici atârnate de nori prin firele lor de fum8. Şi-apoi : «Cei mai bătrâni intre noi au treizeci de ani, ne vom putea prin urmare împlini datoria cel puţin zece ani. Când vom fi de patruzeci de ani, cei mai tineri şi mai viteji vor avea libertatea şă ne arunce în coş ca manuscripte fără folos. De departe ne vor ieşi în drum jucând în ritmul uşor al întâielor lor poezii». Am putea continua înşirarea defrân- 337 © BCU Cluj turl în adevăr frumoase — dintr’un singur manifest. (De când a fost scris acest manifest au trecut cel puţin zece ani, dar după cum suntem informaţi Ma-rinetti a fost foarte mâhnit de înfrângerea ce a trebuit s’o sufere la Viena în discuţiile sale cu cercul iui Ludovic Kassak. Marinetti nu vrea cu nici un preţ să fie aruncat în coşul de vechituri). Sau citiţi manifestul mai recent al suprarealismului — să vedeţi cât de frumos descrie Andre Breton procesul de creare din inconştient lipsit de controlul raţiunii. Obiceiul manifestelor literare şi artistice, datează dacă nu ne înşelăm de pe vremea întâilor romantici. Ei au adus în evoluţia liniştită a artelor elementul revoluţionar, materia explozibilă, care de atunci se aprinde tot cam la 15 ani. Manifeste au aruncat pe pieţe — dacă nu chiar în formă de manifeste, atunci în formă de program — pe rând naturaliştii, impresioniştii, cubiştii, expresioniştii, dadaiştii.Romanticii au introdus «conştientul)) în creaţia artistică; până la ei, deşi în creaţia clasicilor de pildă se amesteca mai multele- C Ă R ' l.MtJ Rebreanu : „Trei Nuvele1', Editura „Cul-furi Naţională"... D. Liviu Rebreanu e azi stăpânul unuia dintre cele mai frumoase nume ale literaturii româneşti. Cinstea a fost însă agonisită cu îndelungă şi grea trudă a spiritului, Arar scriitor care să fi răzbătut, măi răbdător şi vânjos, pământurile aspre ale indiferenţei obşteşti. „Ion“ a crescut, astfel, mult deasupra unei izolate izbânzi personale. înseamnă — alături de 6 viguroasă afirmare imediată — o meritată reabilitare. Aceia a cititorului român. Romanul d-lui Rebreanu a fărâmat consacrata lege a chinuitei infiltrări lente în public a lucrului scris : în răstimpul scurt de aproape un an, o ediţie întreagă s’a epuizat. E un succes cu tâlc. El se ridică mai presus de orice altă consacrare oficială ori preţuire zgomotoasă. Cineva îl lămuria atunci ca fiind, în bună parte, datorit lumei noui, pe care o aducea în literatură. Negreşit se păcătuia : încercarea de a se prinde larga izbândă a Iui „Ion“, în chinga aceasta, strâmtă şi firavă, cădea alături de adevăr. Desigur, peisagiu 1 de viaţă zugrăvit era nou. Nu însă atât de nou. Fragmentar barim, îl întâlnisem în scrisul părintelui Agârbiceanu. Dar, d. Rebreanu il prindea întreg, adânc şi trăind angrenat într’un complex de acţiuni şi atitudini, cu adevărat noui sub cerul nostru literar. Ca material, volumul „Trei Nuvele“ — recent tipărit de „Cultura Naţională" — continuă lumea din „Ion“; ca procedeu de înfiripare artistică e mai apropiat de celălalt roman, „Pădurea Spânzuraţilor". Nu legătura dintre om şi împrejurările din afară interesează. Ci ecoul lor supetesc : „Catastrofa" şi „Hora Morţii“ sunt simple teme — fără îndoială scrise mai demult: în vremea când d. Rebreanu nu schimbase nuvela pe roman — din în-seilarea cărora s’a desprins silueta, depnitiv cioplită, a lui Apostol Bologa. înrudit cu el este—mai cu osebire — David Pop, opfer în armata austriacă, eroul primei nuvele. Situaţiile uneori aproape se suprapun: la ambii, conflictul lăuntric se descurcă anevoios din nebuloasa aceloraş şovăieli, turburată ment raţional, procesul de alcătuire, de plăsmuire, de întruchipare era mai firesc, mai dintr’o singură revărsare, mai instinctiv. Romanticii o spun însă lămurit că procesul de creaţie trebue să fie instinctiv — conştient, involuntar — voluntar. Voinţa e deci acceptată ca factor determinant in procesul de plăsmuire artistică ; aceasta e revoluţia romanticilor ale cărei roade le simţim încă şi astăzi, şi al cărei vizibil simptom e lansarea de manifeste. Dacă romantismul a dispărut, voinţa acceptată de el ca factor în creaţia artistică — a rămas — înoitoare şi aprinzătoare de veşnice revoluţii. Conştientul pare a p în continuă creştere în paguba inconştientului, ceeace a făcut pe unii gânditori să vorbească despre complecta decadenţă a artelor. (Părerea nu e şi a noastră). Programele devin tot mai frumoase, dar tot mai puţin împlinesc ceeace făgăduiesc ; inconştientul, care incontestabil stă la temelia creaţiei, nu poate să ţină pas cu diferenţiarea conştiinţei, iată pentru ce credem că mâne vom auzi un manifest împotriva manifestelor. L B Ţ I L E amar de sentimentul pururi treaz al datoriei, aşezat acolo — la răscrucea drumurilor supetului — ca o strajă, necruţătoare şi vrăjmaşă. Pe alocuri, însăşi amănuntele exterioare coincid. Neapărat, Apostol Bologa este mai bogat şi matur zidit: întinsul romanului deschide în jurul lui un cerc de fapte şi împrejurări mult mai plin,-în vreme ce cadrul mai strâns al nuvelei cere amănunte şi acţiuni mai simple. ' Trierea esenţei caracteristice a noturei şi ştiinţa ponderii construcţiei, care fac marea artă, se dovedesc a p pe de-antregul în puterile d-lui Liviu Rebreanu : sfârşitul „ Catastrofei" — prin tragicul uman al situaţiei limpezit în împăcarea senină a morţii — este poate mai izbutit ca deslegarea de cele pământeşti a lui Bologa, în „Pădurea Spânzuraţilor" : „David se uită la opţerul cu barbă, lung, duios. Ar p vrut să zică o vorbă, dar simţia că nu mai are glas. Se minună când totuş îşi auzi vocea : — Datoria... Dar în clipa aceia opţerul bărbos întinse revolverul asupra lui David şi i-1 descarcă în piept". «Cadavrul se rostogoli şi rămase cu faţa în sus, cu mâinile răşchirate, ca un răstignit. Figura zdrobită parcă mai avea un zâmbet amar, iar ochii holbaţi priviau spre cer miraţi, întrebători şi totuş mulţumiţi. In mâna stângă scrisoarea mototolită era muiată de sânge. Lupta trecu înainte. David Pop era singur. Pământul scormonit de ghiulele parcă se potrivia să-i facă culcuş bun, iar soarele milos îl săruta pe ochii mari, minunaţi, pe obrajii însângeraţi, pe gura strâmbă, pe toată faţa scofâlcită. Şi zâmbetul mortului răspundea acuma parcă mai umilit, mai necăjit: — Frate... Român...". Nuvela din mijlocul volumului : „Jţic Ştrul, dezertor— care a prilejuit d-lui Lovinescu un articol sau o serie, nu ne amintim — a stârnit o bătăioasă discuţie şi în presă : câţiva publicişti au subliniat, trăgând întunecate concluzii, îndrăzneala d-lui Liviu Rebreanu de a pune, în lumina scrisului, un ofiţer cu opinii antisemite, care sileşte pe soldatul evreu erou, Iţic Ştrul, să dezerteze. Fireşte, 338 © BCU ii-sa răspuns : teama — ca nu cumva eternitatea să surprindă un ofiţer român Intr’o asemenea barbară postură ori ca nuvela d-lui Rebreanu să ajungă material de ponegrire a românilor la o viitoare conferinţă a „drepturilor omului" — era nejustificată. Şi cu bună dreptate. Nu atitudinea individului trebuia să preocupe. Ci redarea ei literară. Dealminteri, în-pricinatul este cu totul în afara nuvelei, care îşi situează precis acţiunea numai între santinelă şi erou: procesul omenesc aci se dezbate. Singura vină a d-lui Rebreanu ar fi fost de a nu p ştiut să-l descrie. Ea se dovedeşte însă greu de susţinut: observaţia, apoi meşteşugul literar al conducerii şi însufleţirii acestui omenesc, acoperă de departe cp iar fapta pe nedrept încriminatului opţer şi dă — celor trei nuvele ale cărţii — pbrele lucrului desăvârşit realizat... Alexandru Rally.- „Studente“. Editura „Ramuri", ' ’raiova... Titlul cărţii d-lui Rally preţuieşte singur cât un întreg roman al cuiva din trustul Ef tiraiu. El consacră versurile succesului imediat şi zgomotos : „Studente"- le sale, vor trece din mână în mână, asemeni cărţilor poştale ilustrate vândute cu menţiunea discret». Nu va p fost, poate, tocmai aceasta intenţia d-lui Rally. Volumul poartă o dedicaţie. E un nume fe-menin. Poezia capătă, deci — din capul locului — un caracter oarecum intim : indiscreţia poetului ar fi ertată, numai dacă ea s’ar schimba în artă. Dar, dintre arte, autorul nu are decât arta de a p indiscret. De-alungul multor pagini lectorul se simte stânjenit. Nu e însă vina lui, dacă e silit să citească uneori conpdenţe de felul acestora : „Schiţează un surâs şi dintr’odată Bat nările, un freamăt o cuprinde Iar albul ochilor întreg se-arată. — Şi ’n vreme ce profesorul aprinde Lumină din lumină — adevărată Ea-şi muşcă pumnul aprig şi se ’ntinde". sau.: ■ Iubirea Ce te cpinueşte Se zbuciumă şi’n mine-acum Cum tu iubeşti ca toată lumea Nici eu nu te iubesc altcum". ori (într’o poezie intitulată „Feciorie"): Şi sfărâmi surâzând. Pecetea de pe plicuri In urmă rămânând Sângele ’n picuri"... Pentru publicul, priceput şi aşezat, cartea d-lui Hi. Rally înseamnă prelungirea în vers a literaturii de sub prma: «Niger & comp.». După decesul op-cial al d-lui Mircea Rădulescu, puţini o mai încercaseră în cţjip atât de izbutit. Socotisem, prin urmare, genul istovit şi demult demodat. Cetitorul de azi nu-1 mai vrea. Deasemeni, nici viaţa universitară nu-şi merita discreditul: destulă pulă au zvârlit asupra ei broşurile, cu oamenii scofâlciţi şi neţăsălaţi de pe copertă, semnate: Ionescu, etc... D. Rally a redus peidelbergul universitar bucu-reştean la caricatura lipsită de orice artă, înfăţişând într'un vers — cu purităţi de ritm şi grai — ca acesta: „Şi-mi sare ’n cârcă ’n spate", studenţi şi studente, după calapodul următor : «Ieri m'am plimbat şi eu pe înserate Cu doi colegi de universitate: Cu un măgar ignar şi-o slută stultă»... Din pricinile acestea, volumul „Studente* al d-lui Alexandru Rally, e sortit să alcătuiască numai deliciul desăvârşit al liceieniior imberbi şi octogenarilor, total senilizaţi. Ei vor regreta însă dureros un lucru : lipsa pgurilor explicative în text. Negreşit, d. Rally va remedia lacuna: a doua ediţie, va p revăzută, adnotată şi—mai ales - ilustrată. Mateiu Ion Caragiale; „Remember“. Editura „Cultura Naţională"... Eleganta plachetă a d-lui Mateiu Ion Caragiale a fost pripit clasată ca povestire fantastică: conţinutul celor patruzeci de pagini' ale ei, este departe dea îndritui în vre-un chip o atare judecată literară. Nu e o construcţie ireală — sprijinită de un gând metapzic — verosimilă numai prin caracterul el. Nici o viziune ocultă. Literatura noastră hu cunoaşte încă realizări de acest gen : fantasticul popular chiar, rămâne închis numai în taineţele puţinelor poveşti bune, pe care le ştim; straniul lor însă n’a slujit ca material de inspiraţie nici unui spirit creator. „Remember" e numai un fapt poetic. O temă pe care se clădeşte sumar o fărâmă de anecdotă, tratată însă cu întreg arsenalul procedeelor poetice curente. Noutatea stă în a p izbutit să dilueze — cu o rară discreţie — contururile unei întâmplări diverse, nu în fantastic, ci în amănunt poetic : „Remember ? — da, preşte, că n’am să uit; dar, cum anii tulbură unele din amintirile vechi, făcându-le să plutească aburite la hotarul dintre realitate şi închipuire, dacă soarta mă va hărăzi cu viaţă lungă, într’un târziu are să-mi pară poate că toată această întâmplare trăită, a fost un vis sau vre-o istorie citită ori auzită undeva, cândva de mult“... Maniera de a trata tema d-lui Matei Caragiale şe apropie astfel oarecum de arta lui Wilde, al cărui fantastic e mai mult-literar decât supranatural. înrudirea e, fireşte, depărtată. Dar — mai presus de orice — „Remember" e scris cu o desăvârşită limpezime de stil. Fraza e tăiată cu savanta pricepere a unui vechi meşter faur: în această privinţă, d, Mateiu Ion Caragiale se dovedeşte cu adevărat a p vrednic mădular din cel mai iscusit preţuitor al sensului şi înfăţişării cuvântului, pe care l-am avut noi... AL. BĂDAUŢA © CRONICA ARTISTICA L L A D Y P A JTIENUMELE multora dintre artiştii români ai generaţiei mai vechi ce ar fi trebuit să ajungă acum ia o culme adesvoltării ei individuale, a fost clădit pe un mit cu totul neîntemeiat, lansat de aşa numitele „bune legături", şi de un spirit uşor asimilabil pentru tot ce putea fi numit searbăd şi eftin. Artistul căuta să-şi câştige stima unei societăţi care habar n’avea şi nu are de sinceritatea expresiei artistice şi care astăzi încă admiră floricelele „maeştrilor" ce nu vor exista niciodată în istoria artei româneşti. Cine mai crede că domnii Verona, Grant, Băncilă şi alţii de felul domnului Kimon Logbi sunt artişti, cine intră la cutare expoziţie recentă a cutărui „maestru" ajuns la convingerea că va vedea lucrările unui artist mai însemnat, se înşeală amarnic. Vina n o are, în privinţa aceasta, numai acea societate care cumpără orice lucrare dulceagă pecetluită cu un nume cunoscut, ci mai cu seamă presa, care a ignorat cu desăvârşire acest domeniu, fără de care nu ne mai putem închipui astăzi o creştere radicală, concepută in sensul adevărat şi înalt al cuvântului. Astăzi încă, analfabeţi într’ale artelor plastice laudă, divinizează, taie şi spânzură tot ce le vine în cale. Ei înjură cubismul nu fiindcă sunt împotriva acestui curent, ci pentru că nu pricep ce rost ar putea să aibă o asemenea tendinţă abstractă întocmai cum n’au ştiut niciodată pentruce Rembrandt şi Mem-ling, Griinewald şi Durer au fost numiţi pictori mari, pentru ce Petraşcu, Palladg şi Iser trebuesc consideraţi printre cei mai de seamă pictori români în viaţă. Situaţia picturii noastre e, într’adevăr, destul de îmbucurătoare. Supărătoare rămâne însă mentalitatea mucegăită a atâtor dascăli şi scribi care şi-au umflat capul cu o mie de noţiuni fără să simtă că în pictura naivă a atâtor zugravi de firme trăeşte de zece ori mai multă intuiţie ca în toate pânzele domnului Verona. („Fericiţi sunt somnoroşii, căci în curând vor aţipiI" Fericiţi acei ce-au admirat cu faţa înseninată atâtea monstruozităţi sinistre, căci neştiinţa lor fără de margini va fi, de sigur, răsplătită într'altă lume!) Intre atâţia meşteşugari sterili şi pervertiţi în nesfârşita lor înşirare de compromisuri şi concesiuni faţă de „bunele legături" sau faţă de surâsul unei coconiţe admiratoare, între artiştii noştri cei mai serioşi preocupaţi de întâietatea formei sau a atmosferei, marele pictor Palladg apare ca un fenomen oarecum bizar şi cu totul neobişnuit, dar totodată nespus de valoros. Nu, acestui suflet curat nu-i vom da titlul de maestru sau de meşter, care se potriveşte mai bine pentru cei care nu uită niciodată meşteşugul. Şi nici nu-1 vom compara ca alţi artişti valoroşi, de care nu ne va fi ruşine niciodată. E un caz aparte ce nu ar merita să ocupe o singură pagină, ci mai mult: un capitol întreg, o monografie. Existenţa acestui caz se identifică cu realizarea nebănuit de liberă, nebănuit de sinceră a unui mare complex de expresie, prinsă în predominarea absolutistă a culorilor. Cu o nepăsare suverană care nu vrea să ştie de concesiuni, de compromisuri şi nici de îmbinarea prea meşteşugită a mijloacelor, domnul Paladg nu întreabă de sudoarea muncii şi nici de intenţii. Numai înfăţi- şarea rezultatului poate avea un sens. Şi e în atât de neobişnuită măsură pictor, adică o individualitate ce se exprimă în culori, încât întreaga viaţă de toate zilele, fiecare peticei de natură se preface în jurul ocţjilor lui în pictură. „Totul din jurul nostru e pictură",-mi-a spus odată domnul Palladg,— şi-i compătimesc cu sinceritate pe sărmanii sculptori, care trebue sâ'şi combine mai întâi ceva, pentru ca să poată realiza o operă de artă". Această observaţie are poate un caracter unilateral, dar e cât se poate de semnificativă pentru întreaga concepţie artistică. căreia nu-i pasă decât de armonizarea valorilor de culoare, care se mulţumeşte de cele mai multe ori cu redarea câtorva lucruri cât se poate de obişnuite, dar nebănuit de preţioase pentru închegarea unei melodii ce se compune din mii de nuanţe de cenuşiuri, din nuanţe verzi, portocalii, galbene sau roze. Dar tocmai fiindcă expresia «melodie de culori» a fost întrebuinţată de atâtea ori în sensul protivnic acestor cuvinte, ne grăbim să mai adâogăm aci, că domnul Palladg e un fel de muzicant al culorii, în arta căruia inspiraţia, predominarea intuiţiei ocupa un loc mult mai mare decât în realizările atâtor alţi pictori valoroşi. Căci în cazul domnului Palladg nu poate p vorba de acel «foc sacru», luat par că cu chirie de toţi albanezii picturii româneşti. Şi dacă chiar unele lucrări ale acestui pictor ne aduc întrucâtva aminte de spiritul decadent al literaturii franceze de pe la sfârşitul secolului trecut, putem totuşi afirma că ele conţin şi destule elemente care nu presupun numai un incomparabil simţ pentru fineţea nuanţelor ce leagă atmosfera, ci şi curăţenia neatinsă a unei firi oscilatoare între mentalitatea izolatoare a copilăriei şi seninătatea bătrâneţii. De aceia arta domnului Palladg nu poate fi numitâ nici puternică, nici pătrunsă de seva pământului, nici robustă, în înţelesul foarte obişnuit al cuvintelor. Nu e o pictură propriu zis bărbătească şi nici românească. Uneori are chiar un caracter fe-menin, ce ne aduce mai curând aminte de Chopiti decât de Baci), de Musset şi de VerJaine şi de La-forgue, de Forain, de Gugs, de Degas, de Toulouse-Lautrec, dar mai ales de Henri Matisse, pe care domnul Palladg îl crede cel mai de seamă pictor al timpului nostru. Părerea aceasta despre prietenul său Matisse nu rămâne o simplă calificare în ce priveşte calitatea unui fel de picturi. E un cre-zământ, o religie artistică. Şi rămâne o părere izvorâtă organică din fondul preocupărilor artistice ale pictorului nostru, din evoluţia intuiţei lui. Fiindcă nu se poate spune că Palladg ar fi fost influenţat de pictura Iui Matisse. Nu 1 Mai lesne s’ar putea afirma că între arta acestor doi pictori există o profundă înrudire interioară, că în arta lor găsim une-ori un substrat sufletesc comun. Dar pictura lui Matisse e şi mai legată de vitalitate, pe când aceia a domnului Palladg se îndepărtează chiar uneori de firea concretă, numai pentru ca să poată îmbrăţişa o întreagă polifonie de culori. Pictura domnului Palladg e deci totodată mai romantică. Compoziţia, concepută în înţelesul clasic al cuvântului nu l’a preocupat niciodată pe pictorul nostru, care a pornit întotdeauna de Ia impresia coloristică a unui fragment luat din întregul naturii. Nu masseie 340 © BCU predominante, nu elementele de formă au fost compuse. Dar, uneori, de sigur, cele de culoare. Şi tocmai de aceea arta pictorului Pallady nu trebue confundată cu realizările tipice ale curentului impresionist. Veşnic obsedat de sufletul culorii, artistul nu vedea în formă decât un fel de umbră elementară şi necesară, aruncată de închegarea nuanţelor colorate. Nu’i atribuie niciodată un scop principal, hotărâtor. Uneori a neglijat-o chiar intenţionat, pentru a arăta cât de fanatic poate fi în ce priveşte alăturarea câtorva culori. Ca şi Henri Matisse şi Marquet, Charles Guerin, Flandrin şi Desvalliăres, individualităţi atât de diferite, domnul Palladg e un elev al lui Gustave Moreau. Arta pictorului român denotă însă în mai toată întregimea ei că domnul Palladg n’a fost un elev prea ascultător şi că a negat chiar de la început destule valori propagate cu îndârjire de profesorul tui. De Matisse însă, care e mai în vârstă decât pictorul nostru, şi de Marquet, se simţea legat chiar prin temperamentul său ce recţiona atât de uşor, prinzând esenţialul culorii, fără să se ocupe însă de detaliul peisagiului, pe care Marquet îl tratează într’un mod şi mai sumar ca domnul Palladg. Nu am putea spune însă că Marquet dispune de o sensibilitate şi mai mare ca domnul Palladg, cu toate că adânceşte perspectiva mai mult, notând adâncimea cu câteva valori contrastânde. Pictura artistului român rotunjeşte forma cu câteva sumare lovituri de penel, astfel că s’ar putea spune chiar că păstrează caracterul proaspăt şi fugitiv al schiţei. Culoarea uşor întinsă şi mată ne aduce de cele mai multe ori aminte de pastel. Despre o pastă nu se poate pomeni in cazul acesta. Şi, de sigur, că tocmai factura aceasta pastelată înseamnă întrucâtva apropierea faţa de arta dife-renţată a lui Degas. Dar Degas şi Gugs, în cea mai mare măsură însă Toulouse-Lautrec, au fost un fel de judecători ai timpului lor. Ei deseori pictau «moravuri», astfel că şi înfăţişarea femeii nu se rezuma numai la impresia de culoare. Toulouse-Lautrec putea fi chiar sensual, pe când domnul Palladg a pictat nudurile cele mai îndepărtate de sensualitate, pe care le-am văzut vre’odată. Nudurile acestea, trântite pe culoarea ofilită a unei canapele indicate cu câteva trăsături de penel sunt văzute cu aceiaşi ochi şi cu aceiaşi intenţie de realizare artistică, ca şi întreg interiorul din care fac parte: ca o perină, o pălărie, o floare, un evantaiu. Şi milicul acesta e, ne-apărat, puţin decadent Praful de pe aceste mobile, flori şi evantaiuri n'a mai fost şters de mult. Praful cenuşiu leagă culorile între ele: portocaliul străveziu cu verdele pal, un galben destrămat în o mie de nuanţe cu un roşu aprins. Sub pojghiţa prafului culorile sunt un fel de pietre preţioase. Din cauza aceasta reproducerile negre se îndepărtează nespus de mult de înfăţişarea fluidă a originalelor minunate. Carnaţia trupurilor se topeşte în atmosfera colorată ce le înconjoară, culoarea dinamică fâlfâe uneori ca un steag, totul se reduce la inspiraţie, uităm chiar că culorile au fost purificate de o individualitate şi că pentru aceste realizări era nevoedeun oarecare meşteşug, de pensule, de culori ce au fost stoarse din tuburi de plumb. Qşu-rinţa lucrurilor, străvezia lor sau chipul lor cretos ca substanţă, răsuflarea atât de firească a atmosferei, toate astea parcă nu se pot desvolta şi mai mult. Încotro? Cu ajutorul acastei reduceri a mijloacelor, multe naturi moarte sunt aduse la ultima lor posibilitate de expresie. Pare chiar că evoluţia viitoare a pictorului va putea cu greu să-şi câştige domeniuri noui. Dar credinţa aceasta am avut-o poate şi acum doi ani, şi totuşi sensibilitatea pictorului a devenit şi mai suverană* stilul său s'a cristalizat şi mai intens, ba în anul trecut încă ta „Salonul oficial*, am avut o surpriză destul de neaşteptată. Fireşte, nu ne-am gândit nici noi la o întoarcere radicală, la un început neu. In arta d-lui Palladg stilul e omul însuşi. Nu e un costum de carnaval, un vas cu ajutorul căruia se fac experienţe chimice. Şi e foarte firesc să menţionăm că tocmai de la acest pictor nu ne v’om aştepta niciodată la salturi mortale sau chiar mai mici. In pictura aceasta trecerile se fac încet şi organic. Ea eo plantă care are şi frunze şi flori şi roade coapte. Frunzele ca şi roadele cresc însă din esenţa aceiuiaş spirit. La «Salonul oficial», nudul cel mare, expus de domnul Pallady a fost bucata cea mai senzaţională, cu toate că nici basarabenii şi nici cubiştii n’au fost uitaţi. O massă marc de carnaţie era susţinută numai prin câteva indicaţiuni de rotunjime, de câteva culori. Şi nudul acesta în picioare nu pierdea nimic din soliditatea iui, din volumul lui. In tot tabicul nu era nimic disparat, nici o valoare stingheră. De la domnul Palladg ne aşteptasem la un format mai mic. Cine cunoaşte câteva lucrări mai vechi ale pictorului nostru, ştie că în evoluţia artei lui au existat destule etape. Dar pe când alţii sunt Ia douăzeci de ani «oameni de geniu», la treizeci, «oameni de talent» şi la patruzeci de ani «maeştri» şi fabricanţi de lanoiină colorată şi de şerbeturi, suveranitatea şi mentalitatea interpretării acestui pictor a crescut necontenit cu anii lăsaţi în urmă. (Şi tocmai de aceia, cred, că face parte dintre puţinii, care au de spus mult şi care ia şaizeci şi Ia şaptezeci de ani încă se desvoltă. Memento: Corot, Degas, Re-noir, Monet, Rodin, Bourdelle). Evoluţia se poate uşor circumscrie cu ajutorul câtorva lucrări cunoscute. Astfel pânza cea mare din sala românească a muzeului Simu e mult mai puţin picturală ca lucrările mai noui. Găsim însă în ea predilecţia pentru nesfârşitele game de cenu-şiuri, din care se desprind câteva culori ritmice, întreaga lucrare e concepută oarecum decorativă şi e foarte statică. Tot astfel şi nudul din colecţia domnului GrOnberg-Ruieta. Culorile sunt aci şi mai stinse. Verdele-albăstriu al arborilor din fond nu ne face să ne gândim la coloristul Palladg, astfel cum îl cunoaştem de la 1919 încoace. Dar aci ca şi, în şi mai largă măsură, în lucrările de acum vre-o zece ani, din colecţia Bogdan-Piteşti, factura a devenit mult mai picturală, mai uşoară, uneori chiar destrămată. Culoarea sparge forma, devine dinamică şi nu mai e în slujba tonalităţii de lumină. In primele expoziţii ale grupării „Arta Română*, domnul Palladg a expus mai ales naturi moarte şi nuduri, care uimeau din prima clipă, fiindcă pictorul respecta tot mai puţin legile perspectivei. Ba, părea chiar că pictura aceasta neglija intenţionat proporţiile şi perspectiva, pentru a atribui o greutate şi mai mare ritmului produs de câteva culori simple. Astfel câte un tablou într'o ramă albă ne înfăţişa câteva poame şi legume trântite pe o masă strâmbă, de abia indicată prin câteva linii de penel, astfel esenţa spirituală a planurilor de culoare ne părea uneori destul de aspră. Pictorul nu s’a mulţumit însă cu această concepţie. Acum desena mai larg conturul nudurilor; liniile frânte se pierdeau în fineţea nuanţelor subtilizate până Ia extrem. (Mă gândesc la un nud monumental, reprodus într’un număr al revistei „Flacăra11 din anul 1922 şi la un altul pe care l’a redat o pagină a „Gândirii41). Expoziţia domnului Palladg de acum doi ani a 341 © BCU fost un eveniment de seamă în viaţa artistică, Această expoziţie, în care erau înşirate tot felul de lucrări extrem de diferenţate în ce priveşte stilizarea ritmică a culorii ne-a dat siguranţa că opera acestui pictor, neînvins de nici o cătuşă a vieţii, nu va fi uitată niciodată. Pe lângă minunatele nuduri şi interioare se puteau vedea aci colţuri din Paris, — şi aceste vederi îl apropiau pe pictorul român in amintirea noastră de Marquet — râul cenuşiu al marelui oraş, arbori aplecaţi de toamnă, ziduri în amurg sau îndepărtate într’un văl de ceaţă. Vederile astea aveau un caracter mult mai monocrom de cât cele din ţară. Uneori nu găseam în ele decât mii de cenuşiuri ce prinseseră în mijlocul lor gama unui verde stins şi un roz sau un liliachiu. Şi totuşi, în ce priveşte nuanţarea, erau mici minuni. Dar tendinţa cea mai limpede a picturii domnului Pallady ne-o înfăţişau porile şi naturile moarte, in care gradarea culorii ajunsese la o culme indiscutabilă. Caracterul de pastel se păstrase ca odinioară, însă transparenţa suavă a culorilor nu mai putea p întrecută. Ca o ninsoare fragedă, culorile acoperiseră de-abia cartoanele. O viaţă izolată, desprinsă de greutatea ceasurilor crude, se cristalizase în Pori şi în lucruri foarte obişnuite, al căror imn pictoral îl cânta în culori. Cine nu înţelege acest imn, nu ştie ce e artă şi cât de nesfârşite sunt domeniile ei. De-atunci arta domnului Pallady a rămas, în fond, aceiaş. Din câteva planuri sumare se desprinde forma, nuanţele răsupă, tremură în lumina ce se revarsă prin fereastra unui atelier parisian. E atâta nepăsare în arta aceasta, care nu vrea să ştie de soliditatea meşteşugului, pindcă e numai şi numai rodul unei inspiraţii nespus de diferenţiate, altminteri rare-ori întâlnită. Şi fiindcă uneori pictura marelui artist român capătă un caracter cam steno-grapc, pensula se transformă parcă într’un fel de floretă. Pictorul Palladg trece peste aceleaşi trotoare bucureştene, bătătorite de paşii noştrii. Cel ce scrie aceste rânduri ştie însă că pentru realizarea unei flori vibrande în culori şi în soare, astfel cum o întâlnim în tablourile acestui pictor, e nevoe de mult mai multă intensitate decât pentru acoperirea paginilor cu vorbe, ce nu se pot apropia de arta lui. Căci în cazul acesta, ca şi altădată, cuvintele rămân şterpe, poate chiar de prisos. Domnul Palladg nu are nici un monument, el se plimbă între noî, vorbeşte cu noi. Şi e unul din aceia care veşnic rămân copii. Dar faţă de misiunea lui, luminată de meledia culorilor, şi noi avem o misiune, o datorie. Să n’o uităm! OSCAR WALTER C1SEK DRAMA ŞI TEAT BĂRBIERUL DIN SEVILA de P. CARON DE BEAUMARCHAIS U L A şi opera lui Beaumarchais ar putea fi considerate ca rezumând în ele caractere esenţiale ale dramei însăşi, aşa cum ne-am deprins astăzi să o înţelegem: o eliberare socială, şi o severă construcţie intelectuală în aceiaş timp. Monarhia era în vremea aceea o casă de păianjen cu un centru absolut. Beaumarchais s-a complăcut o viaţă întreagă să rupă sau să încurce firele sociale, riscându-şi în iureşele acestea prin arabescurile severe ale epocei, propriile sale aripi. Pe cont propriu şi în miniatură el a realizat revoluţia cu mult înaintea anilor sângeroşi. E un preludiu. Prin atitudini e un romantic. Succesul cel mare l-a desprins din cuiul înalt de unde, după anumite rituri clasice, urma să cadă numai pe frunţi laborioase, - cu „Memoriile11 sale. Dar pentru un echilibru, pentru o reabilitare de care simţea atâta nevoie în viaţa sa aventuroasă, care l-a mânat în anumite clipe până la marginea si-tuaţiunilor riscate, el simţea să acest succes trebuie să circule cât mai intens prin societatea turburată de viaţa Iui, simţea că opera trebuie sâ-i atragă simpatiile—prima formă—nevinovată în aparenţă— subt care o întreagă aşezare socială îşi anunţă prefacerile, îngăduind şi aplaudând germenul dezagregării sale. Trecând succesul acesta asupra pieselor Beaumarchais e cel dintâi luptător al revoluţiei franceze, care reuşeşte să smulgă Iq lumina rampei, monarhiei ultimilor Ludovici propriul ei verdict de acuzare. Arta sa, din drame, o moşteneşte dela înaintaşi, Moliere în primul rând, neuitând însă şi învăţă- turile mai nouă ale lui Diderot. De la el, Beaumarchais, ştie şi urmându-1 realizează, o egalizare a condiţiilor sociale, pe scenă. Burghezia înainte de aş câştiga un drept ia existenţă prin căderea Bastiliei, dobândeşte acest drept prin teatrullui Beaumarchais, Atât „Bărbierul din Sevila“ cât şi „Nunta Iui Fi-garo“, de mai târziu—pentru a nu vorbi decât de cele mai cunoscute şi mai realizate piese ale sale— populează insule nouă în lumea eroilor teatrului francez de la acea epocă. Fabulele însă, sunt aproape vechi. De dincolo de MoJîăre, din comedia italiană, Beaumarchais împrumută teme prelucrate de nenumărate ori cum ar p în primul rând aceea din „Bărbierul din Scvila" : tutorele bătrân şi avar, doctorul Bartholo, care se îndrăgosteşte de propria sa pupilă, Rozina. Sufletele şi conflictele sunt însă nouă. Dacă Bartholo, rămâne încă prins in vechile tipare—în afară de câteva consideraţiuni generale al criticei vremei sale, elemente neorganizate toluş în creaţiunea care ni-1 înfăţişează, Rozina, psibologiceşte însemnează pasul făcut înainte de Beaumarchais, închizând în rolul său pe femee aşa cum o evoluase veacul al XVIII-a: superficială, prefăcută, puţintică la minte, cochetă şi — latură pe care o capătă hotărât tocmai în .Nunta lui Figaro“, femeea frământată de o anumită sexualitate, atât de bine ascunsă sub formula „galanteriei11. Această sexualitate e una ein problemele importante de psihologie la Beaumarchais. Din ea se crează—toată problema tratându-se numai în „Nunta lui Flgaro“, abia anunţându-se în «Bărbierul din 342 © BCU Sevila»—un personagiu caracteristic: pe pajul Cbe-rubin. Luate împreună, cele două lucrări prezintă foarte accentuată antiteza aceasta între bătrâneţe, doctorul Bartpolo deoparte, şi tinereţe Cherubin de cealaltă, cei doi poli între cari evoluează omenirea mijlocie şi normală, aş spune. In această eternă temă a dragostei, care se desfăşoară în teatrul lui Beaumarchais. • Aceasta pentru perechile înlănţuite, păţaniile şi psihologia lor. Rămâne însă un tip în afară de această viaţă, deşi parţial şi el i se angrenează odată : e Figaro. Şi el are o ascendenţă impunătoare dacă nu totdeauna onorabilă. Strămoşii îi trăiau în comedia latină, şi caiafele inventive ale teatrului italian şi molieresc i-au lăsat drept moştenire mai mult de cât 0 latură a spiritului. Dar şi cu Figaro, Beaumarchais trece dincolo de patrimoniul găsit. Figaro nu mai e un sclav inteligent, capul braţului solemn şi puternic al stăpânului său, dar sclav. El e descătuşat, din punct de vedere social. întreprinde meserii pe propriul său cont: trăeşte din versuri şi brici. Dacă-i dă o mână de ajutor unui nobil —- tot atât de dezarmat şi de lipsit de invenţiune şi iniţiativă, ea şi stăpânii lui Scapin de pildă — Contele de Almaviva, apoi Fi- garo face lucrul acesta numai dintr’un fel de generoasă dezinteresare, dintr’un fel de mijeală de umanitate, pusă în mişcare, în primul rând de în-duioşearea pe care o simte că se revarsă şi asupra lui din sentimentul cardinal al teatrului lui Beaumarchais : dragostea. Pe latura aceasta a rosturilor sociale independente, suport însă de ideologie mult mai abstractizat, trebuie căutată şi creaţiunea lui don Bazilio. Construcţia comediilor lui Beaumarchais e ingenioasă şi prin determinismul fiecărui amănunt, severă. «Bărbierul din Sevila» este încă încercarea unei mâini nu îndeajuns de sigure, care va şti să tragă liniile precise, desăvârşind genul, mai târziu, în «Nunta lui Figaro». Interpretarea Teatrului nostru Naţional, n’a răuşit să dea acestei comedii «spumante», direct moştenitoare a Comediei dell’Arte, toată viaţa ei. Ş'a căutat prea mult interpretare, părăsindu-se singura linie salvatoare : fantazia. Cred că Beaumarchais împreună cu Regnard, Marivaux şi Musset fac parte din familia autorilor dificili şi specifici, întru cât priveşte jocul, care vor rămâne întotdeauna mai mult ca ori care altă manifestaţie, un bun şi o izbândă a spiritului francez. ION MARIN SADOVEANU CRONICA MĂRUNTĂ Nici odată literatura n’a numărat mai multe romane ca acum. Nu numai literatura europeană, dar din India lui Tagore, din America lui Supervielle, din Africa negrului Rene Maran, volumele se îmbulzesc în vitrină, culeg premii, copleşesc cronicarul literar, îngropat sub piramida producţiei dintr’o singură săptămână. Totuşi se vorbeşte despre o criză a romanului ca gen. Pentru a o lămuri, a luat cuvântul, romancierul francez Edouard Estaunie, ales anul trecut la Academia Franceză. In conferinţa rostită la „Societe des conferences*, Estaunie a pus problema cu lipsa de pedanterie a unui om care ştie cum se scriu romanele, dar ştie că nimeni nu poate învăţa pe nimeni cum să scrie un roman. Ce este un roman? O povestire dând impresia unei istorii trăite şi care ne interesează. Definiţie simplă şi totuşi cea mai încăpătoare, cuprinzând şi cele două condiţii fundamentale fără de care romanul e prunc născut mort: impresia de viaţă şi interesul. Nu e deci chestiunea de nici o regulă de timp, de loc şi de subiect. Un singur lucru ceri tutulor romanelor din ori ce timp: viaţa dând personagiilor şi evenimentelor o realitate care să meargă până la halucinaţie, şi interesul care să nu-ţi îngăduie a arunca volumul după lectura primului capitol. Şi iată, că în conferinţa lui Estaunie după atâtea decenii, întâlnim aproape sub aceiaşi îmbrăcăminte, ideile lui Carageale, din acele minunate „Câte-va păreri* care preţuesc mai mult de cât un tratat de literatură. .Viaţa şi interesul nu se învaţă; sînt produse spontane, instinctive, ale unei facultăţi rezervate câtorva. Intre descoperirea unei intrigi curioase şi arta de a o reda într’o manieră romanescă, este exact distanţa care separă inertul de însufleţit (amintiţi-vă comparaţia lui Caragiale între gâză şi piramidă !> Nu putem şti de ce o materie e vie, nu putem de cât constată că e vie: tot astfel am căuta în deşert de ce cutare scriitor are darul de a scrie viu: îl are şi asta ajunge!... Darul — acesta e cuvântul just. Fără dar, nici o iscusinţă de meşteşug şi de reţetă, nu poate să dea unei persoane imaginare acea existenţă concretă care să ne fie mai prezentă de cât oamenii în carne şi oase, pe care îi întâlnim' în stradă. Minunea nu stă nici în precizia liniilor, nici în multipicitatea trăsăturilor, nici în racursiuri-savante: nu se învaţă, nici nu se imită*. 11 In concluzie, Estaunie găseşte că limita romanului s’a lărgit, ceia ce nu înseamnă anarhie ci un domeniul mai încăpător deschis creaţiei. Fiind viaţă, romanul e destinat să trăiască atât cât viaţa. Dacă o catastrofă, asemeni celei din veacul al patrulea ar prăbuşi toate cuceririle inteligenţei şi artei; dacă ar distruge chiar amintirea marilor opere literare de la Iliada încoace; puţinii supravieţuitori adunaţi pe ruinele şi cenuşa răcită, ar prinde să povestească istorii pasionante şi ca un porumbel eşit din arcă, romanul prin aceasta, ar renaşte. FaiMA universală, pe care premiul Nobel o acordă acelora, asupra cărora se abate atenţia sine-driului din Stocholm, e de multe ori prilej de uimire, pentru cei cari au ca singură posibilitate de informaţie literară, notele din periodicile franceze, sau numai concisele radiograme culturale, înghesuite între două ştiri diverse, pe a treia pagină a coti-dianelor. Celebritatea subită e câte odată, chiar îndemn pentru cercetarea operei, până în ajun necunoscute, iar numele încoronatului înfrumuseţează discuţia 343 © BCU dela cafenea, o săptămână încheiată. De premiaţii de acest soi, ai academiei nordice, se mai pomeneşte la moarte, cu amănunte biografice iuate din almanahuri şi consideraţii critice, tăiate din revistele apărute în epoca premierii. Karl Spiteler, cel din urmă mort, dintre cei consacraţi prin premiul universal, reprezintă mai ales un caz interesant prin unanimitatea recunoaşterei valorii unei excepţional de talentate munci, stăruitor împlinită ca un rit sacru, timp de o jumătate de veac. Cu puţine zile Înainte de sfârşit, apărea ultima carte a lui, o creiare din nou după pratruzeci şi cinci de ani, a operei, prin care trebuia să reînnoiască cu o minunată putere, o formă literară, care părea definitiv perimată. Dela „Prometbeu şi Epimetbeu® până la definitiva-! „Primăvară olimpică®, Spiteler împlineşte în treizeci de ani evoluţia literară, săvârşită de literaturile antice, în patru secole. Revolta elementară a tui Prometbeu, clamată puternic se domoleşte şi se topeşte la sfârşit, într’un imn al creaţiunei. întunecatul destin nu striveşte pe eroii noului epos, ca în tragediile antice. Lupta scurtă şi fără adâncime, duce la resemnare, la un sfârşit presimţit de cei predestinaţi să creieze în cadrul unei naturi de tinereţe primăvăratecă, antinomiile morale, cari vor fi rezolvate de suprema putere creiatoare. Pentru Spiteler viziunea artistică precisă a clasicilor e singura formă posibilă. Dar el e povestitorul soartei unei individualităţi. Romantismul, care în el a lăsat urme profunde, e atenuat de o intelectualitate cu mijloace de discernământ sigure. Cu tenacitatea curagioasă a isbutit să creieze în epoca noastră de perpetuă trepidaţie, senine epopei, asemenea acelora din epoci, de care nu ne putem aminti decât cu înduioşare. Dar peste liniştitele versuri se aşterne şi un reflex al preocupărilor şi îndoielilor vremiinoastre. Şi prin aceasta ne simţim mai aproape de Spiteler, decât de îndepărtaţii aezi greci. Nu umărul viitor va apăreâ dublu, la 15 April, ou numeroase suplimente artistice. IMPRIMERIA F0NDAŢIEI CULTURALE „PRINCIPELE CAR OL”, BUCUREŞTI e. 2824. CLIŞEELE M.4RYAN © BCU GĂKD1RUA © BCU Cluj © BCU Cluj gândi uf-: A lolo lini Vrnfc TU. PAI.I..UJ) © BCU Cluj Auto-portnt TU. PALLADY tiĂNDJRBA © BCU Cluj GÂNDIREA Lectură ■ TU. PALLADY © BCU Cluj (iÂNDJHBA TU. PALLADT ' Hm! © BCU Cluj T Redactori: Arturo Marpicati, Bruno Neri e Antonio Widmar Redazione e Amministrazione: Via Giosue Carducci 11, Fiume Abonamento per l’estero: Qn anno Lire 25.— REVISTA MENSILE Jg ^ REVISTA MENSILE LE CRAPOUILLOT Revistă pentru literatură şi artă Paris, 5. Place dela Sorbonne. LES MARGES Directeur Eugene Montfort. — Apare lunar. Abonamentul anual 22 franci. — Administraţia: Librairie de France 99, Bouievard Raspail. Redacţia: 5, Rue Cljaptal, Paris (IX-e). IL CONCILIO REVISTA MENSILE DI CULTURA E LETTERATURA ORGANO OFFICIALE DELL’ ISTITUTO INTERÎINIVERSITARIO ITALIANO Redazione e Amministrazione: FRANCO CAMPITELLI, Editore: FOLIGNO Abbonamento f Italia e Colonie L. 45 II Un fascicolo ( Italia e Colonie L. 4,50 annuo ţ Estero .... >70 11 separato 1 Estero .... „ 7.— CONTO CORRENTE E ASSEGNI POŞTALI N. 1-2577 A APĂRUT: A APĂRUT: NICHIFOR CRAINIC DARURILE PĂMÂNTULUI P O E Z I I UN VOLUM 200 PAGINI 15 LEI. — EDITURA «CARTEA ROMÂNEASCĂ» A APĂRUT : A APĂRUT: IONEL TEODOREANU ulija COPILĂRIEI UN VOLUM 154 PAGINI CARTONAT 30 LEI EDITURA CVLTVRA NAŢIONALĂ LE MONDE NOUVEAU Revistă pentru strângerea legăturilor sociale, economice, literare şi artistice între Franţa şi străinătate. Apare de 2 ori pe lună.—Abonamentul anual 50 francL—Paris, 42, Bouievard Raspail, Paris (7-îb). EXEffl-PLARUL LEI 15.— GÂNDIREA E X EM~ PLflRUL. LEI 15.— REDACTOR: CEZAR PETRESCU APARE LA 1 ŞI 15 ALE FIECĂREI LUNI SUB CONDUCEREA UNUI COMITET REDACŢIA: PALATUL SINDICATULUI ZIARIŞTILOR STR. CANTACUZINO No. 2, BUCUREŞTI PENTRU RECENZII ŞI ANUNŢAREA APARIŢIEI, CASELE DE EDITURĂ ŞI DOMNII AUTORI SUNT RUGAŢI A TRIMITE CÂTE DOUĂ EXEMPLARE. — MANUSCRISELE NEPUBLICATE SE ARD. CĂRŢILE ŞI MANUSCRISELE RUGĂM SĂ FIE ADRESATE REVISTEI STRADA CANTACUZINO No. 2. — BUCUREŞTI imimiiiiiiiiiiiiiiiimiiiiiiiiimiiiiiiiimiiiMiiiMiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiimiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiimiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiimiiimiiiiiiiiiiiiiimiiiiiii 15 15 MARTIE 1925 CUPRI RESTAURAREA CRITICEI LITE- RARE de Pamfll Şeicaru . \ . . 313 BALADA SFÂNTULUI BLESTEMAT de Lucian Blaga . . .315 NECUNOSCUTA VERSIUNE A SINUCIDERII LUI SERIOŞCA de Al. O. Teodoreanu ... ... 317 VEGHE de V. Ciocălteu.....324 MINIATURI de Zaharia Stancu -. 327 RĂZBOIUL STEGULEfELOS de Cezar Petrescu........... . 329 N S Q L: IDEI, OAMENI & FAPTE MASARYK ...............337 MANIFESTELE de L. B....337 CĂRŢILE de Al. Bădăuţă ... 3 CRONICA ARTISTICĂ PALLADY de Oscar Walter Cisek 340 DRAMA ŞI TEATRUL BĂRBIERUL DIN SEVILA de Ion ■ Marin Sadoveanu . . ..342 CRONICA MĂRUNTĂ . . 343 ILUSTRAŢII COPERTA : de Theodor Pallady. ■ ■ ■ IN SUPLIMENT: Reproduceri din Expoziţia Theodor Pallady. IN INTERIOR: Xilografie de D-na M. D., desene de Teodorescu Sion, Tonifa, Demian, etc. iiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiimiiiiiiriiiiiiiimiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiimmiiiiiiiiiniiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiimiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiriiiiiiimiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiHii ABONAMENTE: 1 AN, 300 LEI; 6 LUNI, 150 LEI. PENTRU INSTITUŢIUNI ŞI AUTORITĂŢI, 400 LEI ANUAL. IN STRĂINĂTATE: 400 LEI ANUAL. - INSERŢII ŞI RECLAME SE FAC LA ADMINISTRAŢIA REVISTEI ŞI LA TOATE AGENŢIILE DE PUBLICITATE ADMINISTRAŢIA: PALATUL SINDICATULUI ZIARIŞTILOR STR. CANTACUZINO No. 2, BUCUREŞTI EXEMPLARUL LEI 15.— GÂNDIREA EXE M-PLflRUL LEI 15.— © BCU