CANDIREA © BCU Cluj GÂNDIREA LA ULTIMA MARGINE DE ION DARIE 1'OVARĂŞUL meu se răsuci în trăsură, şi spuse: — Par’că e oraşul lui Neculai Manea... Pe aci, ghicesc pe undeva umbra Iui Radianu. Nu era un târg moldovenesc, ca acel unde şi-a situat Miljail Sadoveanu teribila dramă provincială. Troiţe de piatră la colţul uliţilor mărginaşe, femeile de ţară cu port împărătesc, munţii apropiaţi cu cremenea sură şi fără cununa brazilor, ne purtau prin alt peisagiu decât al Moldovei, dar ştiam că nu e şi alt peisagiu spiritual. Lângă apele Bistriţei ori lângă Argeş, viaţa somnoroasă a târgurilor se împotmoleşte identic. Aiurea, în alt oraş vecin, acum doi ani, la o masă de scriitori, un tânăr se ridicase şi ne cuvântase desnădăjduit, ca sbaterea ultimă din aripi a pasărilor înainte de a-şi da mica lor suflare: — Se întreba cineva unde se ascund păsările să moară— Vă întrebaţi unde dispare tot tineretul plin de neastâmpăr, de proecte, viaţa care lărmueşte pe culoarele facultăţilor, trei-patru ani— Ne găsiţi aci 1 Cenuşa ne acopere. Veniţi din când în când să ne chemaţi la viaţă!— In ochii tânărului am văzut coborînd o ceaţă opacă, cum se lasă perdea pe ochii răciţi. Mi-am amintit cuvintele de atunci, le-am împărtăşit tovarăşului de drum. Ne gândeam pe urmă la viaţa altor oraşe de provincie; acelea unde se simţea Rodenbach în exil, oraşele crud zugrăvite de Flaubert şi Maupassant, acele din care te desmeticeşti ca dintr'un vis 289 © BCU Cluj râu, unde se petrece „Duelul8 lui Cuprln şi „Duelul" lui Celjov, unde rânjeşte „Diavolul meschin" al lui Sologub, unde mor copleşiţi de tragicul cotidian eroii lui Ârţîbaşev, la ultima margine a guberniilor. Pe acestea le recunoaştem, am trecut pe acolo Graţia însă, a acelor oraşe unde idilic şi sentimental se îndrăgesc tinerii lui Hndre Tţieuriet ori ai lui Henri de Regnier, ne e cu desăvârşire străină. „Bătrânii" lui Gârleanu au fost un basm. Nu ni-i amintim. Nu i-am văzut, flu fost romanţă de chitară, din trecut, peste un trivial prezent şi mediocru. Poate de-abia desluşim ceva aevea în „Fantomele" lui Dimitrie flngtjel. Dar Iaşii n’au fost un oraş de provincie, şi încă nu sunt. Copitele cailor, ţăcăneau mărunt în praful străzii, ca într’o zi de primăvară, înainte de Paşti. In văgăunile munţilor apropiaţi se vedeau încă vine albe de zăpadă. Tăcerea neclintită avea ceva din pregătirea misterioasă a pământului, când după o noapte de ploaie caldă, a doua zi trebuie să izbucnească mugurii, iar caişii să pună în peisagiul firav şi străveziu ţjoljotul florilor trandafirii. Era o primăvară amăgitoare. O vedeam, o presimţeam mai mult, cu simţurile ascuţite de citadini, fiindcă în urmă cu cinci ceasuri, lăsasem Capitala unde afli că e primăvară numai când ciorba de miel la restaurant e în scădere şi când pisicile moarte şi aruncate în stradă, conservate în cursul iernei prin congelare, încep a se descompune şi duhoresc. flei legile veşnice după care se rotesc anotimpurile şi creşte din pământ viaţa, sunt mai apropiate şi mai tangibile. In forfota noastră urbană le-am uitat. Cotul se face acolo de către om, din om, pentru om. flei casa cu cerdac, pitită sub blocurile de stâncă, e provizorie locuinţa de furnică lângă eternitate. Eşti mai mic, te găseşti mai neînsemnat— dar cu cât eşti mai liber şi mai tare! înţeleg frenezia nebună, a copiilor din vecini, dela etajul al cincilea, care întâia oară când au ieşit la câmp şi-au scufundat capul în iarbă: âu îmbrăţişat planeta. Descopereau din instinct secretul tăriei lui flnteu. Prietenul meu de drum e vorbăreţ. R uitat că adineaori câta cu ocb» casa lui Neculai Manea, vedea furişându-se lângă pereţii unei cârciumi umbra cu oct)i sticloşi a pierdutului Radianu. Visează o minune. O adevărată campanie pentru salvarea oraşelor. Ne găseşte cljiar o vină că întârziem. E o dezertare dela datorie. Hscult. — înţelegi, oraşul plăteşte prea scump, păcatul de a fi fost o creaţie hibridă, artificială, parazitară în viaţa noastră. E adevărat, nu s’a născut dintr’o nevoie organică. Erau sate mai mari: câteva dregătorii, câteva curţi boereşti, câţiva negustori, o zi de târg. Viaţa cea adevărata era Ia sat oraşul era consumator, n’a creiat decât ceeace avem mai odios, mahalaua: eroii lui Caragiale... Dar există o lume dinainte sacrificată: în casa aceasta, în cea de alături. Cei cari prind aripi sboară, evadează, descopăr că viaţa are alt sens decât orele de birou, alt preţ decât al ouălor pe piaţă, altă voluptate decât mausul dela M-me Ionescu şi vinul porpr dela cârciuma lui Domnu Nae: „La respect general". Dar ceilalţi cari rămân? Gândeşti ce tragedie e mediocritatea fără conştiinţa mediocrităţii? Viaţa mescljinizată, automatizată, o glumă care circulă cinci ani, proporţiile de eveniment ale unei numiri de secretar la Primărie, un vals nou cântat de fanfara dela grădina publică, mutarea unui căpitan care-a avut o aventură amoroasă— Ţăranul e priveligiat, e simplu, firesc, adaptat şi conform cu mediul; orizontul lui e limitat dar limpede, se simte acasă la el de două mii de ani R răsturnat brazda, a aruncat boabele, aşteaptă ploaia — participă la un mister al natureî, o ajută, tot ce aşteaptă, aşteaptă acum dela ea. Lupta lui pentru existenţă e grandioasă şi cu elemente tari, care când te domină nu te umilesc, când te înfrâng nu te desonorează. Hei, jumătate trăiesc viaţa osândiţilor din temniţele engleze: învârt o roată care nu poartă nimic, o muncă al cărei folos şi sfârşit nu se vede- Ghicesc câte un rătăcit; a descins cu o tinerească dorinţă de a se realiza omeneşte; un dascăl de şcoală, un tinerel avocat ori medic, acele pasări ascunse aci să moară. S’ar părea că e o conspiraţie. Ocijii scormonitori îi cercetează paşii: când se culcă şi de ce nu se culcă, ce urmăreşte neînscriindu-se în cutare partid, cu cine va vota, cu cine e rudă, ce vină tăinuită poartă de s’a refugiat aci. Dacă în doi ani nu s’a netezit tiparului comun, e un om pierdut. Un om care nu se supune tuturor ritualurilor provinciale: mausul de la Madame Ionescu, porfirul de la „Respect general", tablele de la „Cafe central", consfătuire de la unul din cei patru ori • cinci fruntaşi ai celor patru ori cinci partide, e ostracizat Virtutea e adesea, cljiar pentru cel virtuos, o povară. înainte de a se p plictisit norodul .Hienei de veşnicul epitet „cel drept" atribuit lui Hristide, se va p săturat şi „Hristide cel drept" să se ştie numit tot astfel şi numai astfel. Iaiă unde se ascund păsările să moară şi cum mor. Totuşi de aci văzută cl)iar, ce dar nepreţuit viaţa! Planeta vine ea la tine, nu-ţi îngăduie s’o ignori, ţi se oferă cu toate gândurile care se sbat, conştiinţele care se torturează, născocirile care ţi se dăruesc. Mă jucam eri, într’o casă, vorbind, cu o scoică de sidef ciudat răsucită şi cu minunate irizaţii trandafirii. Ascultam cântecul încfyis in gl)ioc care murmura ca o tălăzuire de ocean: era o scoică din oceanul Indian. O clipă gândul fugi acolo, risipite asociaţii de idei îmbrăţişară lucruri care-mi păreau cu puţin înainte îndepărtate; nu este un privelegiu al veacului nostru acela de a avea permanenta conştiinţă a planetei pe care trăim? Grecii lui Socrate nu îndrăzneau să admită că soarele e ceva mai mare de cât Peloponezul, şi cel care a spus-o întâi, cu greii a scăpat de exil. Cetăţeanul din casa de aci, şi din aceasta de alături, nu e cu nimic mai presus de grecul gata să trimită în exil, pentru impietate, un îndrăzneţ care a ofensat Peloponezul cu asemenea absurde comparaţii. Problemele vieţii nu se pun aci de cât în imediata lor utilizare: un interes, o schimbare de preţ, o avansare în slujbă, câte-va acte derivate din instinctele principale; iubire şi foame. Dincolo neantul cel mai desăvârşit, şi ostilitate pentru acel care vine să turbure tiţjna cu o istorie, ca cea a Peloponezului bunăoară. îmi pare că văd oameni atinşi de o mare nefericire, jefuiţi de un bun, deposedaţi de un privilegiu — acel care ne-a ridicat din peşteri, pe două labe, să privim cerul. Am trecut acum doi ani, câte-va zile după voi. Se mai vorbea încă despre cartea unuia, cuvântarea altuia — cljiar câte-va volume fuseseră scuturate din praful librăriilor şi cercetate. Era o curiozitate sgândărită din afară în lăuntru. Câtă-va vreme au prins curaj puţinii ostracizaţi ai oraşului: un profesor, o societate a câtorva studenţi. Pe urmă toate s’au uitat; am intrat în normal, societatea şi-a închis dulapul cu cărţi necercetate, au venit evenimente mai însemnate: s’a schimbat prefectul, şi-a rupt un picior nevasta procurorului... Vă spun de aceia că e o datorie să coborîţi mai des, odată pe an cel puţin şi măcar cinci şase ani în şir. Suflaţi peste ninsoarea de cenuşă care se aşterne şi îngroapă... Aci, unde tânjeşte madame Bovarg şi nătâng raţionalizează apoticarul Homais. Astfel vorbi tovarăşul meu de drum. Iar seara se aşeză Ia masa de maus, la M-me lonescu şi nu s’a mai ridicat până la patru. r SANIE PESTE ZAPADA VEACURILOR,-GÂND!... Sanie peste zăpada veacurilor, — Gând! — Când lupii nopţii mi-or p smuls, urlând, Din cuibu-ţi trupul sângerând, Ce-o mai rămâne văii din sufletu-mi flămând In aşternutul tău arzând.... Sanie-fantomă — Gând?!... Sanie peste zăpada veacurilor, — Gând!... In depărtări s'aud ai morţii lupi urlând... Ii simt, îi văd prin ceaţă căutând, Oprindu-se din când în când Şi ’ntinderile nesfârşite ascultând.... Iar noaptea cade tot mai neagră, tot mai grea In urma şi ’naintea ta, In sufletul şi carnea mea, Pe visu-mi şi pe sângele-mi de rând, — Sanie peste zăpada veacurilor, — Gând!... DE A. COTRUŞ © BCU Cluj FÂGÂDUINTI DIN FLĂCĂRI DE LUCIAN BLAGA ZORIND zăreşti prin gene tovarăşi fără popas, încurând buciumă de intrare în şetre, în fântânile negre de păcură şi’n morile albe ce macină pietre. Vieţile ni le săltăm în pas peste bietele ape şi marile stânci. Privegtyitori îneacă pădurile în argint de glas — aşa de se mai schimbă în cântec desamăgirile noastre purtate prin amurguri adânci. Din stufăriş cu flăcări rotitoare făgăduitu-ni-s’au fabrici lângă râuri sfinte, rugăciuni de clopote să ni se pară fapta mânilor între motoare. Făgăduitu-ni-s’au pentru ierburile ţării de şapte ori şaptezeci de mii de turme sunătoare. Făgăduitu-ni-s’a patrie în care de bucurie să se scuture mieii, făgăduitu-ni-s’au prunduri de ape cu peşti asemănători prin tăcere cu zeii. Pe-aici vrăbiile şi şerpii sunt albi de ciment, cum albi suntem şi noi de făina stihiilor de piatră. Trupuri fără răsvrătiri şi fără ţipet suferim cu crini în gură silnicia din Egipet. In fiecare tufă de spini cerul vorbeşte cu văpaie de vatră, dar nimeni nu se mai opreşte s’aseulte lung vorbitoarele flăcări — numai câni rămân în urmă, speriaţi le latră. IATĂ, A SUNAT CEASUL! - FRAGMENT DIN ROMANUL „ÎNTUNECARE* CAP. III § 4 - DE CEZAR PETRESCU 15 August 1916. Neagră Luminiţă, .AlŞ vrea atâtea să-ţi scriu dîntr’odată, că uite, nu ştiu de unde să ’ncep. Şi nici nu mai sunt sigură acum, dacă scrisoarea te mai poate găsi la Sinaia, ori n’are să facă drumul la Bucureşti ori la ţară, la Posada, după cum erau proectele tale. Are să-ţi aducă în acest caz ştiri învechite, şi nici o pagubă dacă se va pierde pe drum. Lunea trecută am fost şi eu cu Papă la Bucureşti, pentru nişte lucrări care întârziau la Credit. Am stat aproape tot timpul singură, la Ijotel, în afară de mesele pe care le luam împreună lâ restaurant şi de două seri, una la Şosea şi alta la Oteteleşanu, unde se juca o revistă foarte decoltată, de ne-a fost ruşine că mai venisem, dar ne era şi ruşine să plecăm. Am crezut un moment că în trecere dela Constanţa la Sinaia, mai sunteţi în Bucureşti, şi am fost pe la voi. Am luat o trăsură şi cum mergeam întâia oară singură într’o birjă, mi se părea că toată lumea pe Calea Victoriei, se uită la mine. Cum vezi, m’am provincializat de tot, ca mătuşile mele care au o sumă de obiceiuri pazecişioptişte, s’au speriat acum două săptămâni şi mi-au făcut o morală teribilă fiindcă au descoperit în camera mea câteva ţigări şi un roman de Gyp: Pierrette, de altfel o prostie. La voi nu era decât servitoarea, dela care am aflat că sunteţi la Sinaia şi că domnul Vardaru e singur în oraş. L-a căutat şi Papă, să-l roage să intervie la Credit, dar a 294 fost cu neputinţă să-l descopere- Marţi, în Piaţa Teatrului, l’am văzut pe domnul Radu Comşa- M’am îndreptat să-i ţin calea, foarte veselă şi zâmbitoare; eram bucuroasă să aflu veşti dela tine şi mă gândeam că-i fac un serviciu lui Papă, aflându-i unde-1 poate găsi pe domnul Vardaru. Dar nu m-a recunoscut şi a trecut mai departe, aşa că am rămas cu o figură stupidă în stradă, cu toate că mi-am luat aerul că zâmbesc altcuiva, de mai departe. Era cu un domn blond, distins la figură, şi care trecea printre lume cu privirea absentă şi elegiacă. Domnul Comşa mi s’a părut mai înalt par’că decât anul trecut când l’am cunoscut la tine; şi aşa pârlit de soare ca un californian, semăna cu Henri Owen din filmele din Los Hngelos (Nu zâmbi; provincia, cu singura distracţie cinematograful, mă sileşte să-mi culeg rezervele de impresii dela Patfle şi Gaumont). Dacă şi tu te-ai mai înegrit încă la mare, îmi închipui ce trebuie să pi! Numai gflioc îţi mai lipseşte, aşa cum ne-am fotografiat în travesti, după balul nostru dela şcoală, în carnavalul de acum trei ani- Insfârşit ce să-ţi spun, m’am plictisit mai rău ca la noi, la Roman, şi am citit în camera dela flotei în patru zile, trei romane şi un vraf de reviste ilustrate. îmi părea rău acum că nu m’am interesat unde s’a mutat Ilenuţa Colceag, deşi n’am fost cine ştie ce prietene în şcoală. Hm căutat în cartea de telefon a flotelului— ştii că tatăl ei e medic cu multă clientelă — dar n’am dat peste noua lor adresă. In schimb m’am întâlnit cu Eliza noastră, cu Elise Hlgiu, care s’a măritat anul trecut cu unul din fraţii Negulescu, aviatorii. Eşeau dela Jeana d’Hrc, când m’am lovit cu ea faţă în faţă. Ne-am sărutat în stradă, era cu bărbatul ei, mi l’a prezintat. tln tip scurt şi cam gras, n'are de loc mutră de aviator şi tot timpul cât am vorbit a stat mut, răsucind între degete o cravaşă cu mâner de metal. De ce i-o fl trebuind cravaşă în aviaţie, n’am putut să-mi explic! Biata Eliza a slăbit mult Ia figură şi s’a urâţit rău, cu pete pe obraz ca bolnavii de ficat. Hre să aibă un copil peste două luni, se cunoaşte dela cincizeci de paşi, cu toate că şi-a făcut rocflii largi să ascundă. Nu pot înţelege cum poate eşi cineva pe stradă, în situcţia ei. Mi s’ar părea că toţi ocpii se opresc la mine... Ne-am adus aminte de nebuniile noastre, de grevele şi scandalurile dela ora de latină, de fluturii de pârtie pe care-i acăţam de coada jachetei, Iui domnul Caramfll-Clempuş; orchestra vagneriană din ora doamnei Savel, însfârşit o mie şi una de nebun’i, pe cari într’adevăr astăzi mă mir că le-am putut trăi vreodată. Eliza protesta acum că ar fl fost ea capul drăciilor şi parcă-i era ruşine de toate nostimadele care-o făcuse celebră şi iubită în toată şcoala. Hviatorul ei asculta foarte plictisit, uitându-se la firmele magazinelor. Cred că le-o fl învăţat pe de rost, pe rază de o sută de metri. M’am întors la flotei foarte indispusă. Mă gândeam ce face viaţa din noi, dacă şi dintr’o fată veselă, cu inteligenţa şi drăgălăşia Elizei, nu rămâne într’un an de mariaj, de cât o doamnă care atrage atenţia trecătorilor cu talia ei voluminoasă şi apare păzită pe stradă, de un domn anost şi monosilabic, cu cravaşă de jocfleu. Hcasă, la Roman, când am ajuns, după fluruiala, căldurile şi praful din Bucureşti, mi s’a părut un rai, grădina noastră cu nucii şi aleele de trandafiri. Şi acum, dragă Luminiţo, să-ţi scriu şi cum ne-a găsit pe noi mobilizarea, în astă seară. Nu ştim cum va fl căzut vestea aiurea, dar în casa noastră par’că venise un faire-part de înmormântare. Papă s’a întors din oraş negru ca pământul. In vara asta ne-a bătut piatra Ia moşie. Nu eram asiguraţi: au fost doi ani răi unul după altul. Papă, lăsător cum e, s’a gândit la economie. Recolta din anul acesta, ceva mai bună, i se părea însfârşit o compensare pentru cei doi ani dezastruoşi şi nu se mai aştepta să ne mai încerce Dumnezeu, cu o nouă pacoste. Spera să aranjeze în câteva zile toate cu Creditul—acum cine ştie când o să se mai poată face ceva! Pe deasupra, mai angajase să vândă ce bruma mai avem strâns în flambare din alţi ani; grâul şi secara pe care se încăpăţâna să nu le dea unor negustori nemţi, unui oarecare doctor Mayer, foarte arogant şi prusac. Hcum însfârşit îl convinseserăm, noi copiii, şi încfleiase contract; începuse să încarce în gară—şi intrăm în război, şi tocmai cu Nemţii! Hlţii mai prudenţi şi mai pricepuţi în afacere au luat acompto, sau cfliar preţul pe jumătate din pâinea vândută, aşa că n’au ce pierde. Ba cfliar le convine. Dar noi am rămas cum e mai rău. Frate-meu, Camil, de când s’a întors dela Paris nu face nimic: joacă doar cărţi la Club aşteptând să se poată întoarce să-şi termine doctoratul, şi fireşte, viaţa şi cărţile costă bani. Bărbatul Emiliei —sora mea cea mai mare, ai cărei ocfli îţi plăceau atâta şi spuneai că seamănă cu Fa- 295 © BCU Cluj biola —e de un an concentrat, şi toată advocătura lui a rămas baltă. Insfârşit numai pricini de întristare şi griji în toate părţile. La masă, Papă abia a gustat de două trei ori din mâncare. Toţi tăceam. Camil, ca întotdeauna seara, nu era la masă; mănâncă în oraş cu prietenii, zice că la Club, însă Dumnezeu îl ştie pe unde umblă. Dar mai era un loc de mult gol, şi fără să ne spunem, gândul nostru al tuturor, se învârtea împrejur, cum sunt atrase albinele de farfuria unde au fost fructe. E locul lui Todiriţă, frate-meu,' cu un an mai mic, chemat de trei luni, la rigiment, prin apropierea Bacăului. Pentru el războiul înseamnă ceva mai precis şi mai apropiat decât pentru noi toţi. Bănuesc că şi Maman şi Papă, simţeau acum o mustrare. Nu ştiu de ce Todiriţă a fost întotdeauna aşa, mai prigonit în familie. Poate pindcă e mai liniştit, şi şi-a văzut întotdeauna de învăţătura lui, fără să ceară prea multe de acasă, unde toţi socoteau prese să se intereseze mai mult de Camil, care e mofturos şl pe care niciodată nu-1 mai satisface nimic. Acum ne gândeam cu toţii la cel plecat. Dar ce mai puteam face? Maman era plânsă. Atunci ne-am dat seama cât a înălbit în ultimii doi ani... După masă, am stăruit de Papă şi Maman să ieşim puţin în oraş. Eram şi curioasă să văd ce impresie a făcut in oraş vestea războiului; dar îmi închipuiam pe urmă că mişcarea şi aerul au să le facă bine şi să le alunge gândurile urîte. Şi am avut dreptate. In oraş era o nemaipomenită perbere. Cânta în faţa gradinei publice o muzică militară. Un grup de liceeni veneau nu ştiu de unde şi se duceau nu ştiu unde, purtând un steag şi cântând imnul lui Iosif. Toate luminile aprinse la ferestre, drapele scoase afară, opţeri şi soldaţi mulţi. Pe o masă, înaintea cinematografului, un student, feciorul preotului de pe strada noastră, rostea o cuvântare. Lumea l-a luat pe sus şi l-a purtat cântând şi strigând cu o vitejie, de-ai p zis că sunt cu toţii gata să treacă peste un sfert de ceas Carpaţii. După el, se urcă pe masă, cine crezi? Camil al nostru. M’a apucat aşa un fel frică şi de ruşine. Ce-are să vorbească despre războiu, el, care stă toată ziua la Club, şi şi-a petrecut viaţa la pension în Elveţia şi pe urmă neîntrerupt, la Paris, numai noi ştim cu câte sacrificii? Ei bine, a vorbit scurt şi foarte frumos, ceva mişcător de-a izbucnit mulţimea întro nebunie de urale. Lui Papă îi tremura mâna sub braţul meu, şi în loc să se supere, cum mă aşteptam, şi-a făcut loc în primul rând şi l-a sărutat cu ochii în lacrimi, deşi de două săptămâni, aproape nu-şi vorbeau, pindcă apase despre o poliţă ori aşa ceva, iscălită fără ştirea lui. Pe urmă, când a venit o doamnă, nevasta unui colonel să-i ceară o chetă pentru o secţie de Crucea roşie pe care au improvizat-o cucoanele in entuziasmul primului moment, Papă a scos toţi banii din buzunar, trei mii de lei; el care se plângea că la Bucureşti, cu drumul nostru cu tot, cheltuise prea mult o mie. Acasă, l-am găsit aşteptându-ne la scară, pe Moş Pintilie, o slugă veche de-a noastră, dela moşie. Venise cu nişte lucruri dela ţară: unt, păsări, etc. Apase şi el de războiu- Are un ginere şi doi feciori concentraţi. Ne spune, clătinând pletele sure de tot: — Iacă, duduiţă dragă, tot ni-o scris băietul cel mai nic, de-o lună să-i trimitem zăce lei şi nu ne-am învrednicit. Acu mă apucă aşa, o jăle... Cine ştie dacă-1 mai agiung banii noştri — pe unde i-or mâna oştirea!... Aceasta era şi un fel de mustrare târzie, cum simţisem şi noi fără să ne mărturisim pentru Todiriţă, in timpul mesei. Pe Moş Pintilie, se vede însă că îl rodea grozav problema, căci după un timp de gândire m’a întrebat: — Mata ce crezi, Duduiţă, oare să-i mai trimetem? Moş Pintilie spune: „noi, trimetem, ne învrednicim8 cu pluralul maiestăţii, ca „Noi, Ferdinand I, Rege al României...8 I-am luat adresa feciorului Ia rigiment, să-i trimit 20—30 lei. — Dar despre război, ce crezi moş Pintilie? — întreb, — ce zici? — Apoi noi ce să zîcem, Duduiţă dragă ? Cică neamul nostru de când îi el, tot în războaie o dus-o şi n’o mai pierit. Amu se chiamă că sîntem în mâna Domnului!--Cum a p voia Celui de sus... După aceste scurte aprecieri asupra situaţiei, Moş Pintilie s’a dus să discute mai în libertate războiul, cu vizitiul şi celelalte slugi, la bucătărie Vre’un ceas, m’am plimbat singură în grădina noastră, care-i foarte mare şi cu tupşuri sălbatece. M’am gândit la multe, multe, Luminiţo; Cum îmi lipseai tu, să stăm acum cu sufletele aproape!... M’am urcai târziu în casă. în camera lui Maman, uşa întredeschisă. Am împins-o încetişor Maman în genunchi. înaintea icoanei, cu candelele aprinse, se ruga, poate plângea... fltn ieşit fără sâ simtă. Lui Maman îi e jenă faţă de noi, de apucăturile ei bisericoase. Dar acum o înţelegeam prea bine, şi cât îmi era de dureros, că nu pot şi eu îngenunclfla cu dânsa, la o icoană, sub o candelă... Acum am terminat de scris, dragă Luminiţă, şi dela fereastră, din iatacul meu, privesc sus o stea. Poate în clipa aceasta şi privirea ta e chemată de dânsa. Aşa gândul nostru se întâlneşte prin noapte. E Venus, ştii steaua pe care o priveam amândouă, cu coatele amorţite pe marginea ferestrei, în dormitor, după ce adormea M-lle Rocţje. Toate mi se par atât de departe, Luminiţo, atât de departe! Şi nu ştiu de ce-mi vine să plâng. Mă gândesc la frate-meu. Oare şi el va fl ridicat ocţfli spre steaua aceasta în astă noapte? Şi câţi trebuie să fl fost în ţară, astăzi ca mine, cu ocţjii la cer? Şi atâtea mame, şi surori care plâng... Dincolo de noi, pe urmă, în toată lumea, atâţia şi atâţia care se ucid... Se cumpără atât de scump fericirea?... E foarte târziu, toţi dorm, poate numai acolo unde a început războiul se petrece ceva înflorător. Dar aci toţi dorm, e o mare tăcere şi îmi vine, nu ştiu de ce Luminiţo, îmi vine să plâng. Iţi sărut ocţ)ii drăcoşi, ELENA. T H O M A S H A R D Y ■ D!N ENGLEZEŞTE_DE DRAGOŞ PROTOPOPESCU COPILULUI CE'VA SĂ VIE ! Nu bate inimă pitită, — opreşte-te Deşi îţi face clipa semn, gândeşte-te Să dormi adânc Pân’ia oblânc Ursita ne-a cuprins de griji şi gemeri Din cântec stafiile vremei toarnă temeri. . 11 „ ' Ascultă o teacă; viaţa urcă şi coboară, Stau gata ’n noi urări şi râsete să moară Nădejdi se scurg, da — Hu fost credinţi cândva? Iubirile, înfiorările au aţipit Şi n’ai să le trezeşti tu, fiindcă ai sosit. 298 O, de mai auzi tu, rod al pântecului, înainte de 'suplinirile descântecului Şi de ai putea să vii Sau nu, printre cei vii, Ţi=aş spune atâtea despre mine Că repede te-ai lepăda şi tu de tine. Zadarnic. Nu-s în stare-un semn Mai bun să-ţi fac, fiinţă fără ’ndemn, Un semn ce să-ţi destăinue Puţin din ce nu dăinue; Veni-vei deci, cu paşi tăcuţi în larmă Sub ceruri care trăsnete şi neamuri farmă. V Un colţ retras să-ţi pot găsi, cu drag Rş încerca pe-o râpă de meleag Ce nu cunoaşte lacrima Şi unde tace patima. C: ; Dar slab sânt ca şi tine. Biet odor, Şi soarta ta e taina tuturor. ' Vi ' ■ ' Da, trebuie să vii. Şi ce i mai rău, B’n noi un duţ) aşa de-aprins şi nătărău Că ’ncep’acum ct)iar eu Să-ţi făuresc un empireu De fericiri, şi în tine spun pe nume La vise-aşa cum n’a mai fost pe lume. ■ (Din voi. Paşi un A Prfestmţ) VERSURI DE SANDU TUDOR IDILĂ AUTOMNALĂ După-amiaza unei triste duminici de toamnă. Pe bulevard, sub castanii singuratici şi goi, In galbenul frunzelor paşii ne’nseamnă oboseala bolnavă ce mocneşte In noi. Cu-un aer a mort făptura-ţi ciudată din şolduri firave stingher mlădiază; şi-a hainei neagră mâtase’ngheţată ne’mparte flori ce’n trup frigurează. Şi cum cu tăceri purtăm presimţiri de frig ce ne-apropie strâns pe-amândoi, privind la mâinile-ţi slabe, subţiri, idila îmi pare c’o’mpart cu’n strigoi. Digul pătrunde adânca tăcere până departe In larguri de mare. Singurătatea tainic mă cere. Creşte din umbre turnul de far de-mi pare un monstru odisiac ce’n noapte îşi joacă ochiul de jar clipindu-mi surâsuri şirete de vrac. Valuri-omăt se sfarmă în boare, malul de piatră în urlet izbesc şi’aţâţat de gustul de sare digul mă’ndeamnă să pribegesc. DIGUL de seară pogoară în zare. 300 Icoană (secolul XVD) A plouat într’una săptămâna toată. Din hudiţa strimtă, în colţ pe maidan, s’a oprit în taină, la dosita poartă, din spatele culei, un galben rădvan. Uşurel şi sprinten se pogoară’ndată, un boer de oaste, un tânăr curtean. Iconirea feţei în plete ’ncadrată, zugrăveşte’n fugă un surâs viclean. Hre aer mândru de cuceritor; şi grăbit şi-aşează faldul straelor. Poartă într’o parte înclinat uşor, latâ’n fund căciulă sură de sobol Ţintuită’n frunte pana de cocor, arcueşte falnic tremurând domol. Zvelt i se arată în zăbun-azur, talia tăiată fără de cusur. Strâns în cingătoare lată cu paftale, aninat i-atârnă cu un lanţ de zale în teacă de piele paloşul curbat, cu plăsle albe de sidef lucrat, şi’n cute bogate strânse de bârneţ se revarsă agale şalvarii lui creţi. haim pe potecă, pe după pereţi, tot păşind în vârfuri bălţile de ploi, în ciubote roşii cu turetce moi, face-un pas nainte, altul înapoi, şi-şi scutură vârful atins de noroi, danţând cu-eleganţă mândră de cotoi. Cu inelul bate de trei ori în poartă. In ceardac domniţa surâzând s'arată. Un argat deschide ca şi'n alte ori, şi-a rămas la culă până din spre zori, c'a plouat iar strună-numa’n ciuda lor. UNDE SUNT COCORII LUI IBYCUS? Umbra 'nserării ca o zdreanţă murdari mânjeşte bulevardul în galben de-agonie. Desmetic un apaş al toamnei, înfundat sub şapca de pâslă şi bluza de vară cu gulerul până’n urechi ridicat colindă tristeţea ca o stafie. 301 Şi cum năuc în zare priveşte ciotorosul decor al castanilor goi, un strănut aiurea, îl răbufneşte din cauza mirosului putred de foi; miros greu dospit şi bolnav ridicat după ploaie de zefirul jilav. Hpoi, tuşeşte lung şi uscat, se opreşte scuipă'njurând cu o mutră posacă, şi ’ncearcă ’ngţjeţat o ţigară să-şi facă, o ţigară dintr’un colţ de jurnal. In urmă aprinde, fumează, priveşte iară bâigui, visează un lucru banal, şi fredonează romanţa ibovnicii lui închisă de mult în spital. Deodată amuţeşte din cântec. In reflexul ud de trotuoar, recunoaşte cum vine rotund, boereşte un pântec. Şi’nvineţitul lui cljip ca de moaşte eu’n gest sub cozoroc se arată şi-o clipă sclipeşte tiptil un briceag. Deodată în noapte, vag, străpunge un strigăt în slavă. Străjerii din posturi aleargă în grabă Lanternele însă n’au mai aflat de cât o pată de sânge ’ncl)egat, un petec de Ijaină şi încă o taină de deslegat. Xtlografie de B*n& H > © BCU Cluj C R O N I C I IDEI, OAMENI & FAPTE /„REALITATEA" SuNT acum cinci-zeci de ani, fiind însărcinat să le dau tinerilor de la liceu! «Mateiu Basarab» lecţiuni de filosofie, m’am pus pe muncă să-mi pregătesc aşa zisul curs. Când vorba e adecă să luminezi pe alţii, nu e destul să ştii carte, ci ai să te mai şi dumireşti ce anume poţi să le spui celor adunaţi să te asculte şi mai ales cum să-ţi dai pe faţă ştiinţa învăţasem din cărţi nemţeşti ceeace ştiam şi aveam să-mi predau ştiinţa’n româneşte, iar gândirile ce’n mintea Românului se leagă de vorbele româneşti, nu se potriveau de loc cu cele legate de vorbele nemţeşti. Era—înainte de toate—că nu li se pot face lecţiuni de psihologie ori de logică celor ce nu sunt bine ţ dumiriţi asupra noţiunii ce se leagă de vorba «rea! litote» şi m’am încredinţat, că’n româneşte nu există | expresiune adevărată pentru noţiunea aceasta. Noi puţinii, care ne-am îndulcit învăţând carte prin şcoli străine, ne-am deprins, ce-i drept, cu vorba «realitate» şi ne-am sporit comoara de gândiri cu noţiunea ce'n mintea altora se leagă de ea; milioanele de Români neaoşi nu ştiu însă ce va să zică irealitate» şi asfel în mintea lor nu se leagă nimic de vorba aceasta. Aveam deci să caut vorba, de care se foloseşte Românul în loc de irealitate», şi să-mi dau seamă de înţelesul ce'n mintea tuturora să leagă de ea. Vorba aceasta e fără îndoială iaievea», după felul de a gândi al Românului cele ireale» sunt in * aievea». Noi cei dumiriţi asupra limbii româneşti ştim însă că e mare deosebire între ceeace gândim când zicem irealitate> şi ceeace spunem când zicem în «aievea». „Realitate* e ceeace într’un fel oare-care este ori dăinueşte, ceeace intră în fiinţă ori trece fie cţ>iar şi numai pe o clipă prin fiinţă,, iar în «aievea» e ceeace se iveşte—chiar şi numai părând a fi, dar nu e «’ntr'aiurea», nici vis, nici închipuire, nici plăzmuire, nici vedenie. Pentin mulţimea celor îndrumaţi spre superpcia-litate ceeace e «realitate» e şi în «aievea» şi ceea ce e ’maievea» e irealitate». Puţini cititori ai acestor lămuriri date de mine sunt însă oameni, care-şi dau seamă, că o mulţime din cele «reale» nu sunt ROMÂNEASCĂ în «aievea» şi o mulţime din cele ce ni se aratâ în «aievea» nu sunt «realităţi». Presiunea atmosferică efâră îndoială o «realitate» dar în «aievea» nu este, că nu se dă nici IntEun fel pe faţă; noi oamenii n’o simţim de loc. Mai vârtos „realitate“ e mişcarea pământului, dar în «aievea» deasemenea nu e. Sunt multe, de tot multe «realităţile», care nu ni-se arată în «aievea». Muncă mereu încordată şi nesfârşită bătaie de cap s’a cerut, pentru-ca să născocim uneltele optice ori acustice, care ne ajută să vedem ori să auzim ceeace fără de ele e pentru noi caşi-când n'ar fi, şi iar alte unelte am născocit pentru-ca electricitatea să se dea pe faţă ici într’un fel, colo într’altul. Tot aşa curcubeul, apele morţilor ori aurora boreală sunt în „aievea» fără-ca să pe irealităţi» şi e plină lumea de lucruri în «aievea», care n’au fiinţă reală. Apropiindu-ne ’n drumul nostru de un teiu înflorit, uleiul volatil ce se revarsă din florile de teiu pătrunde în nasul nostru şi simţim plăcutul miros al acelor pori. Fiziologii ne’ncredinţeazâ că greşesc cei ce iau mirosul acela drept însuşire a porii. Ceeace simţim noi ca miros nu e nici uleiul volatil, nici combinaţiunea chimică, pe care el o produce în nasul nostru, ci efectul produs de aceasta în nervii olfactici ai noştri. Mirosul nu e ceva real, \ o însuşire a porii, ci un resultat al funcţiunii ner-\ voase, ceva ce nu numai ni se pare, ci ni se arată \în aievea. Tot atât de învederat e, că gustul portocalei, aşa cum îl simţim noi, nu e o însuşire a portocalei, ci resultatul perturbaţiunii chimice ivite’n nervii gustativi ai noştri. Trecând in întunecimea nopţii peste o câmpie întinsă, nu se iveşte nimic împrejurul nostru. Deodată însă ia oarecare depărtare se produce o descărcare electrică, şi peste puţin, vedem fulgerul şi’n urmă auzim tunetul. Atât fulgerul, cât şi tunetul sunt efecte ale stărilor produse de descărcarea electrică'n nervii noştri, optici şi'n cei acustici, şi noi nici n’am vedea, nici n’am auzi nimic daca descărcarea electrică s’ar p produs la prea mare depărtare. După felul de a gândi al Românului, cele ce se desfăşură împrejurul nostru sunt în «aievea» numai 304 © în virtutea efectelor ce produc în sistemul nostru nervos, şl gândirea omenească purcede numai din cele ce ni se arată în aievea, iar ceeace nu se iveşte nu e nici cum, n’are fiinţă, e caşi când n’ar fi. Gând, fie noţiune, fie idee, e numai ivirea, pe care o luăm aminte ori ne-o aducem aminte, rămăşiţa aşa ziselor senzaţiuni. De oare ce fiziologii deosebesc cinci feluri de nervi sensitivi, ne-am deprins a deosebi şi cinci feluri de simţuri. Mai avem însă şi simţul muşchilor, prin care ne dăm seamă despre greutatea corpurilor, simţul calorie şi simţul intern. N’am ajuns încă, pecât ştiu eu, să ne dumirim, care anume sunt nervii, prin mijlocirea cărora ne dăm seamă dacă un lucru oare care e greu ori uşor, cald ori rece. Mai bine dumiriţi nu suntem nici asupra nervilor, care ne ajută să simţim propriile noastre stări trupeşti ori sufleteştii Ni-e însă mai presus de toată îndoiala, că nici cele ce se petrec în lumea ce ne’ncongiură, nici propriile, noastre stări trupeşti ori sufleteşti nu ie luăm aminte decât dacă ele produc perturbaţiuni în nervii noştri. Nu însă ori-şi-ce perturbaţiune nervoasă i se impune luării aminte. Nu simţim nici bătăile propriei noastre inimi, nici svâcnirea sângelui ce se varsă prin trupul nostru. . întreaga funcţionare normal continuată a organelor {noastre trupeşti se petrece fără de ştirea noastră. ■Simţim, adecă luăm aminte numai diferenţele ce se ivesc, abaterile de la funcţionarea normală: dacă inima bate mai tare ori mai slab decât de obiceiu, dacă sângele e prea năvalnic ori prea potolit, dacă vre-unul dintre organe se precipită ori se opreşte'n funcţionarea lui. Tot astfel, din lumea ce ne’nconjură, luăm aminte ,/numai diferenţele: ceeace e constant, mereu la fel, ] ni-e ca §i,când n’ar fi de loc. In aievea ni se impun I au cele ce sunt, nici cele ce se petrec intrând în ,\ fiinţă ori trecând prin fiinţă, ci numai diferenţele ce M se ivesc în starea nervilor noştri. In aievea ni se arată lucrurile şi dacă, fiind dife-î renţele prea mici, ne ajutăm cu unelte acustice, { optice ori electrice, şi microscopul ori analisa spec-| trală scoate la iveală numai cele ce în adevăr sunt. Diferenţe se pot ivi’n starea nervilor noştri şi’n somn, în urma unei stări mai mult ori mai puţin bolnăvicioase, cum e ^ipohondria, fiind hipnotisaţi ori căzând în extaz ca aşa zisele medii spiritiste. In asemenea cazuri aiurim, visăm, avem vedenii, lucrurile ni se arată ca'n aievea, nu însă în aievea, Lumină cu desăvârşire viuă ni se revarsă deci asupra vieţii sufleteşti după-ce ne-am dat seamă, că pe aşa zisul ecran al cinematografului lucrurile ni Se arată în aievea, iar nu ca’n aievea. Ori şi cât ne-am sbate, nu ne rămâne’n cele din urmă decât să admitem, că cele desfăşurate’n film sunt lucruri în adevăr petrecute. /"Voind să reproducă’n alţii stările sale sufleteşti, 'autorul a plăsmuit cele ce’n gândul lui trebuia să Ie spună pentru-ca ei să gândească şi să simtă ceea ce dânsul voeşte. On om priceput într’ale cinematografiei îşi încl)i-puieşte pe temeiul acestei plăsmuiri până’n cele mai mici amănunte scenariul. Până aci toate sunt numai gândite. Marele măiestru, ursitorul filmului, ia asupra sa sarcina de a ni Ie arăta toate în aievea. A lui faptă e filmul, prin care ajungem să vedem Ia Bucureşti cele ce s’au petrecut fie’n Germania ori în Franţa, fie’n Rusia, în Italia, ori în Anglia, fie chiar în America Chiar mai mult decât atât. Regisorul alege vederile, decorul, costumele şi şi actorii. El hotăreşte mişcările, grupările, gusturile şi mimica celor intraţi în scenă. EI dispune de aparat şi de operator şi regulează lumina după bunul lui plac, iar obiectivul aparatului şi placa ori pelicula fotografică sunt mai sensibile decât retina celui mai ager ochiu omenesc. E deci peste putinţă să vedem cu ochii noştri atât de amănunţit cum lucrurile se ivesc pe ecran, şi nici unul dintre genurile de artă nu se poate ridica la aceiaş înălţime ca cinematograful sub stăpânirea regisorului măiestru. - _ După felul de a gândi al Românului, care nu are"] vorbă adequată pentru „realitate*. cele desfăşurate j în lumea ce ne’nconjură sunt de o potrivă cu j cinematograful, au pentru noi fiinţă numai dacă şi [ cum ni se arată’n aievea. ' * ' * * Toate aceste sunt rezultate ale analisei ce făceam —sunt acum cinci-zeci de ani—asupra noţiunii ce’n mintea Românului se leagă de vorba „aievea*, care stă’n legătură strânsă cu multe vorbe din limba românească. Rezultatele acestea nu se potriviau cu vederile mele de mai nainte. Eram deci, fireşte, frământat de vii nedumiriri şi nu mai puteam să scap de temerea ca nu cum-va să fi pornit pe o cale greşită. Ori şi unde mă aflam şi ori şi ce făceam, eram nevoit să mă gândesc la aceste, ca să scap cât mai curând_ de’ndoielile ce mă chinuiau. După câteva luni del zile însă guvernul s’a retras şi mi-am dat şi eu di- * misiunea. Spre altele dar şi iară şi iară-şi spre altele am fost nevoit să-mi îndreptez gândirea, deşi nici odată n’am perdut nădejdea, că mai curând ori mai târziu voi găsi răgaz spre a mă dumeri în deplin. Au trecut însă anii şi zecile de ani, şi iată-mă ajuns să mă tem, că n’o să mai am parte de asemenea răgaz şi să mă mângâiu cu nădejdea, că între azi numeroşii dascăli mai tineri se va ivi mai , ici, mai colo, câte unul, care va duce mai departe ■ scrutările, pe care mie nu mi-a fost dat decât să încerc a le face. x Intre multele milioane de Români, care au luat parte la plămădirea limbii româneşti, au fost mulţi oameni înţelepţi, a căror înţelepciune s’a păstrat în înţelesul ce se leagă de vorbele, de care ne folosim cu toţii—în virtutea deprinderii. Nu se cere decât oare care bun simţ pentru-ca să-ţi dai seamă despre zăpăceala ce se produce’n capete când te foloseşti de vorbe streine alăturea de cele româneşti fără ca să-ţi fi dat silinţa de a lămuri înţelesul fie-căreia din aceste vorbe. Sunt deci încredinţat, că nu unul, nici câţi-va, ci mulţi dintre cei ce le vor fi citit acestea vor fi stăpâniţi de îndemnul de a porni pe calea, din care pe mine nevoile vieţii m’au silit să mă abat. Vorba e să ne dumirim, dacă e ori nu e şi o gândire românească. IO AN SLAVICI © JACQUES RIVIERE 97IV[erse credincios până la această lizieră unde urma lui se pierde, unde rămân, mai mult decât pentru ca să-l plâng, să mi-1 închipui; îşi frânse fără un cuvânt firava sa armură, acest corp pe care l-a obosit întovărăşindu-ne câtva timp, de bine de rău, să vorbească şi să sufere cu noi; dar această armură era atât de delicată încât nu vom mai regăsi din ea nimic. „Spirit sfios dar fără teamă, s’a adâncit in lumea care domnise întotdeauna peste gândirea lui şi nu încetase să-i formeze orizontul... Trebue să ne gândim la el, întotdeauna, ca la unul izbăvit.. „Dar cum să ajungem pe drumul teribil unde ne-a fugit, dincolo de nemărginitul abis al morţii, acest suflet care ne-a trecut prin mâini ca o umbră visătoare şi temerară ?" Jacques Riviere a murit; rândurile acestea scrise anul trecut în minunata introducere la „Miracles*, volumul postum al lui Alain-Fournier, capătă astăzi altă adâncime. O umbră a mers să caute dincolo altă umbră. Se va vorbi şi despre Riviere ca despre un «izbăvit?» La treizeci şi opt de ani, când cinci ţi i-a luat războiul, opera împlinită e numai o prefaţă la cea care mâine avea să vină. Jacques Riviere n’a scris decât această prefaţă. Un roman închinat lui Proust: „Aimde“, subtil, discret, o spovedanie sufletească. Un volum de studii.- Baudelaire, Claudel, Gide; Wagner, Musorscky; Ingres, Cezanne, Gauguin. O carte de captivitate în Germania, unde a fixat cu luciditate, fără ură şi fără indulgenţă, figura temnicerilor de atunci. Câte-va studii în revista al cărei director era, încă neadunate în volum. Şi aiât. Rămâne de cealaltă parte să atârne toată activitatea de la „Nouvelle Revue Francaise“, din-care a făcut tribuna sufletească a unei generaţii, în căutare de sine; generaţia răstignită la intersecţia a două epoci, una încă nelichidată, cealaltă încă in devenire. Cu câtă conştiinţă, cu ce discretă subtilitate, cu câte scrupule şi-a împlinit misiunea de şef spiritual al generaţiei sale, o spun chiar acei cu care, pe tărâmul ideilor, a fost în vrămăşie, ca Henri Massis. Lipsit de dogmatism, nu aplica vieţii, nici artei, o formulă în care să le înghesuie, ci aştepta ca viaţa şi arta să-şi tâlcuiască singure semnificaţia. El numai se pleca să Ie descifreze „O fiinţă vie nu se poate exprima dintr’odată: se desvoltă, se corijă; dacă există vre’o variaţie în spusele mele, trebuia să le înregistrezi, nu să încerci a le reduce" — îşi mustra prieteneşte pe Henri Massis, acum cinci luni, într’o scrisoare deschisă. Şi mai departe: „Mă ridic, mă împotrivesc obiceiului luat în literatură de a concepe o morală a parte, de a o pune mai întâi ca o schemă abstractă şi de a porni de Ia calificările sale pentru a explora materialul psihologic. Cu toţii am abuzat, noi cei dintâi, de cuvintele : inocenţă, perversitate, monstruozitate. Sînt valori pentru oamenii tineri. Pe măsură ce înaintezi în vârstă, e un lucru care înaintează către noi, care ni se arată cu mult mai de aproape, şi în care, ca într’un astru ce coboară prin sufletul telescopului, începi a nu mai recunoaşte tot ceia ce vedeai: e viaţa. In acest moment, cel care a fost dăruit pentru roman se simte copleşit de o considerabilă prudenţă. Vede fiinţi aproape de el, care trăesc, care se mişcă, şi gândeşte: mai întâi să le înţeleg, pe urmă să le zugrăvesc! „Dacă e cucerit, dacă poate fi copleşit de admiraţie fără să ştfe dece, dacă e înlănţuit, dacă iubeşte, atunci să treacă la zugrăvirea ei... Să se străduie a face ceva închegat, fluid, numeros C8 viaţa. Să imite pe Dumnezeu, care a creiat omul înaintea păcatului'...“ De această scrupulozitate a fost condusă şi opera şi viaţa lui Jacques Riviere. Dincolo de orice vanitate şi de orice făţărnicie, el îşi urmărea procesul de formaţie supetească, cu toate dibuelile şi toate contrazicerile, fiindcă prin el se ajuta să înţeleagă pe ceilalţi din generaţia sa şi să descifreze orientarea celor ce vor să vină „La Nouvelle Revue Francaise" nu s’a slujit de mumii, n’a luat fiinţă pentru a pregăti cuiva un jîlţ la Academie. Jacques Riviere cerea vieţii şi conştiinţei altceva De aceia în paginile sale străbate până Ia crispaţie dureroasă, chinul întrebărilor la care căuta răspuns — şi la care căutare a chemat şi pe alţii, alături. 1. D. FICŢIUNILE SPAŢIULUI0 TEOR1A relativităţii şi-arată neprevăzutele roade. Un învăţat gânditor E. Bartbels publică într’o foarte serioasă revistă de specialitate un studiu în care ajunge la rezultate mai sensaţionale chiar decât cele ce a făcut celebritatea de actor de cinematograf a lui Einstein. Toată astronomia dela Galilei şi Copernic încoace se vede dintr’odată pusă în faţa unui mare semn de întrebare. Utilizând pentru muritorii de rând inaccesibile concepte de ale ultrageometriei, Bartbels socoteşte cu un vast aparat matematic mărimea universului, imaginat de astă dată nu în spaţiul infinit, omogen, euclidic, cu care suntem obişnuiţi din şcoală, ci într’un spaţiu de-o anumită curbatură. Şi deodată toate perspectivele cosmice cari făceau încântarea adolescenţei noastre, se prăbuşesc. Distanţele de trilioane de kilometri, milioanele de ani de lumină fac loc unor măsuri pe cari aproape şi închipuirea omenească le poate — imagina. Diametrul drept liniar al universului n’ar fi mai mare decât 40.C0O km. (scrie patruzeci de mii de km). Cam atât cât şcolarii trebuiau până acum să-şi închipuie, ca să vadă aievea lungit ca un şarpe în faţa lor, ecvatorul globului terestru. Toate datele astronomice organizate din nou în acest spaţiu limitat şi curbat îşi schimbă monumentala înfăţişare ce da aripi îndrăznelilor omeneşti. Stelele fără deosebire ar fi cu mult mai mici decât pământul, iar pământul însuşi un fel de perete de despărţire în spaţiul cosmic, o ciudată despărţitoare în formă de disc. Astronomia matematic construită în spaţiul curbat al lui Bartbels reaminteşte foarte de aproape concepţia antică despre lume. — Acest nou tablou cosmic în sine surprinzător, devine tot atât de interesant prin reflexiile filozofice ce le trezeşte. Matematiciani romantici (Labatschewski, Bolgai, Gauss) creiau alături de geometria lui Euclid (considerată ca geometrie a realităţii) alte geometrii imaginare, tot atât de logic legate în ele înşile ca şi modelul clasic. Henri Poincare arăta apoi elegant 306 © BCU Cl şi convingător că sunt posibile infinit de multe geometrii: înfăţişarea fiecăreia atârnă de felul cum se modifică postulatul convenţional al lui Euclid. Geometria lui Euclid ar fi numai cea mai comodă, dar nu singura posibilă. Einstein a făcut un însemnat pas mai departe: Spaţiul universal nu e omogen, euclidic, ci un spaţiu cu curbaturi (noduri) în jurul marilor centre de gravitaţie, şi în întregime deasemenea de-o anumită curbatură. Neeuclidicul, care pentru romantici era o simplă posibilitate, îşi găseşte astfel o aplicare reală. Iar acum în urmă Bartpels încearcă să coordoneze datele empirice ale astronomiei într’un spaţiu de-o structură ultrageometrică. Problema în veci neistovită mai are şi o altă lăture, pur filosofică. După Kant, spaţiul euclidic era o simplă condiţie subiectivă a sensualităţii („subjektive Bedingung der Sinnlicţ)keit“), o formă pe care spiritul omenesc o impune lumii date. El mai susţinea că despre spaţiul acesta nu se poate vorbi decât din punctul de vedere al omului, în vreme ce „despre alte pinţe gânditoare nu se poate şti dacă sunt legaţi de aceleaşi condiţii". iKritik der reinen Vernunft, § 3.). Marele interpret al lui Kant. Vaipinger adaugă: „{După Kant) spaţiul e subiectiv iar existenţa obiectivă necunoscută. Dovezile kantiane în privinţa aceasta sunt insuficiente: singurul argument hotă- rîtor e următorul: spaţiul e o construcţie imaginară subiectivă pindcă e plin de contradicţii: e o însuşire a tuturor picţiunilor veritabile să cuprindă contradicţii... Construcţia imaginară a spaţiului a inventat-o spiritul pentru ca în el să orânduiască procesele date, masa cartică şi contradictorie a sen-saţiilor". (Pljilosoppie des Als ob, pag. 75). Pentru Kantiani şi neokantiani spaţiul e o construcţie subiectivă generai omenească. Sunt gânditori cari subiectivizează şi mai mult ideea de spaţiu. După Spengler — spaţiul omogen, infinit, e o creaţiune esclusivă a omului apusean, a spiritului faustesc, o creaţiune nu general omenească, ci istoric condiţionată. Spaţiul tridimensional infinit ar fi o parte integrantă a mitului apusean. Oamenii altor culturi şi-au creiat cu totul alt mit despre spaţiu. Dacă Bartpels a isbutit să organizeze datele empiripe ale fizicei şi astronomiei în alt spaţiu decât-cei omogen, infinit, euclidic - teza ficţionismuiui câştigă un nou sprijin, poate decisiv. De altă parte se^ pare că Fizica ce-şi umbla până acum drumul său desconsiderând filosofia, e pe cale să se dizolve, să se prefacă în teorie a cunoaşterii. Aceasta ar fl şi concluzia la care voiam să ajungem prin reflexiile de faţă. L. B. INTRE TRECUT SAU VIITOR Cu prilejul celor două volume ale „Istoriei civilzaţiei române moderne" de E. Lovinescu d-lui Lovinescu tinde să arate în primul rând că tradiţionalismul şi misticismul naţional e o atitudine greşită şi periculoasă, în al doilea rând, •că „România modernă este datorită exclusiv influenţei apusene”. Dacă această tendinţă e în legătură cu convingerea d-sale că în ce-1 priveşte se apă pe calea cea bună, nu putem şti, dar tendinţa e vădită. Altfel, o metodă i s’ar fi impus, dela început, d-lul ' Lovinescu: dat pind numărul mare şi persistenţa curentelor sau manifestărilor de reacţiune contra imitaţiei apusene sau a celor de intensipcare a tradiţionalismului, a misticismului naţional sau a popo-, ranismului, D-sa ar p trebuit, cred, să studieze aceste fenomene ca perfect motivate, îndreptăţite, prin însăşi puterea şi însemnătatea lor, pentru a ni le explică şi a le defini. D-sa găseşte, e drept o explicaţie : Supetul nostru evoluează pe când formele, instituţiile şi elementele noastre de civilizaţie modernă au fost introduse pe cale revoluţionară, aşâ că supetul ar p rămas de fapt in urmă, idee care nu poate avea decât o valoare metaforică. Pe de altă parte, d. Lovinescu, urmăreşte, paralel, demonstrarea unei legi generale, după d-sa : ideile preced factorii materiali în transformarea societăţilor: In acest caz, ideile trăind în supete, România modernă e creată pe cale evolutivă, e creată de supete, iar acele supete evoluând, să zicem, mai accelerai sub inpuenţa ideilor europene, nu rămân mai puţin o emanaţie a mediului lor de activitate solidară prin veacuri. Aşâ că ne apar prea îndreptăţite protestările făcute, în numele purităţii şi armoniei caracterului specipc al neamului împotriva falşei adaptări la cultura sau ia civilizaţia apuseană, de spiritele cele mai distinse din epoca noastră mai nouă (Maiorescu, Eminescu, Caragiale, forga...) Era natural deasemenea să se caute un fond de adevăr, de originalitate şi un îndreptar, precum şi un corectiv în supetul popular al ţăranului sau al clasei mijlocii ţărăneşti, destul de evoluate şi păstrând şi urmele unei origiui nobile şi achiziţiile supeteşti din cursul evoluţiei neamului românesc, ceeace formează, în totul, individualitatea etnică şi morală, ethosai nostru. Această străduinţă, după caracterul pur, e justipcată nu numai în sine dar şi prin exponenţii săi, produsele cele mai evoluate şi mai conştiente ale neamului. In orice caz, rămâne că supetele se modipcă evolutiv cum o spune şi d. Lovinescu, dar d-sa doreşte, se pare, revoluţia şi în acest domeniu, de oarece crede că întorcându-ne spre trecut sau reînviindu-1 în conştiinţele noastre, nu vom găsi decât elemente inferioare, falşe şi în orice caz primejdioase pentru adaptarea noastră Ia civilizaţia occidentală, pentru progresul nostru Dar tocmai ceeace formează ba- ; f zele regenerării noastre moderne, se apă în forţele active, conştiente ale trecutului. Faptului de a-şi p simţit graniţele precise etnice, în romanitate, în ortodoxism şi în tradiţii sau instituţii străvechi, datoreşte poporul român că a conservat şi întărit, apărând cu dârzie, forme politice, Statele dunărene, expresii mărginite, fragmentare ale Daciei romanizate în mijlocul Barbarilor sau mai târziu ale unor naţiuni şi State eterogene mai puternice. Păstrarea) independenţei Munteniei şi Moldovei în cursul veacurilor are tot atâta însemnătate pentru ceeace j suntem ca şi unirea de la 1859. Deasemenea, ideia romanităţii şi a unităţii neamului apată în cronicari precum şi conştiinţa ortodoxă comună (aceasta mai limitat) formează bazele indiscutabile ale renaşterii culturale unitare a poporului român din sec. al XIX-lea.Nue deci vorba de ceeace datorim, ca obligaţie morală, trecutului sau viitorului, ci e vorba de cunoaşterea adâncă şi interpretarea integrală a ceeace suntem, adică a ceeace am fost şi probabil vom p. De altfel, chiar d. Lovinescu considerând istori- 307 © BCU eeşte ideea unirii, o găseşte mai veche decât momentul european al acestui act, o recunoaşte acolo unde e voinţă a noastră, autonomă, originală, deci străveche, dela sine dată sau dezvoltată în fiinţa şi trăirea noastră specifică. La fel se poate procedă şi cu celelalte manifestări europene ale regenerării noastre şi aceasta ne duce la conştiinţa în continuitate şi în evoluţie a neamului. însuşi d. Lovi-nescu remarcă faptul că în politica externă, conducătorii noşfri au ştiut totdeauna să-şi încadreze politica lor în marea politică evolutivă (deci cea care aveâ şanse de succes) a Europei. (La fel scriâ d. Vintilă Brătianu într’un articol din „Democraţia" Noemb. Dec. 1924). Dar acesta e un fenomen continuu în cursul istoriei noastre şi în ce mă priveşte cred că e o manifestare activă şi conştientă a noastră, este adică politica naturală a micilor State sau naţiuni care, neputând fi imperialistă şi neputând p decât apărarea contra imperialismului, trebuiă să pe naţională. (îndrăznesc să recomand pentru aceasta cartea mea care va apăreâ zilele acestea: „Politica externă a celor3 principate în anii 1683— 83). Iată un element de originalitate pe care s’a bazat desigur toată veinţa noastră de independenţă, de ridicare la nivelul Europei, de viaţă de sine stătătoare şi originală Iată legătura indisolubilă cu trecutul, care explică dece voinţa de a ne regăsi autonomia şi originalitatea supetcască în trecut este egală cu voinţa de a p la înălţimea „Europei luminate". D-l Lovinescfl mai aprmă că nu se poate luă revoluţia lui I udor Vladimirescu drept punct de plecare al revoluţiei sociale în veacul al XlX-lea. In orice caz, între acea revoluţie de ţărani şi evoluţia chestiei agrare şi a poporanismului e o afinitate care nu poate p trecută cu vederea. Iată încă o legătură organică, o evoluţie de faptavândrădăcinile într’un moment original românesc, Avea dreptate, cred, prinţul Brâncoveanu, unul din cei mai mari proprietari dinainte de expropiere, când la congresul internaţional de apărare a proprietăţii dela Paris din anul trecut, a aprmat că expropierea este un fapt original românesc, deci datorit, în ce priveşte esenţa Iui, evoluţiei româneşti. (Vezi „Argus" din 2 Ian. 1925). A. D Xenopol, ca să nu mai dau alte exempie, a urmărit, schematic e drept, linia evoluţiei chestiei ţărăneşti, care s’a încheiat cu expropierea, ca fenomen interior, până la origini, într’un studiu apărut postum în „Arhiva Socială". Din toate acestea reiese nu numai că întoarcerea! la supetul naţional e necesară, dar mai ales că singură cunoaşterea precum şi interpretarea amănunţită, profundă, integrală a trecutului nostru ne poate da o justă idee despre marea prefacere din sec. al XlX-lea. VIRGIL ZABOROVSK1 CRONICA LITERARA THOMAS HARDY Din o „Antologie a poeţilor englezi de azitt în preparaţie T HO MAS Hardy (1840) pe care poeţii englezi de azi, poeţii georgieni, şi-l pun în frunte fără să-l şi revendice, e un caz răzleţ, în literatura Iumei. Nu cunoaştem, în scrisul zilelor de eri şi azi, un mare romancier care să fie, în acelaş timp şi un mare poet, a cărui, cej puţin activitate şi faimă de prozator, să meargă paralel, şi să rărnînă alături de aceia de stihuitor. Ne aducem uşor aminte, marii romancieri francezi, dela Maupassant la Prevost şi dela France la Bourget au început cu versuri. Nu ştîm ce scriitor n’a făcut la fel. Dar era acea bine cunoscută şi inevitabilă dragoste dintîi a tinereţei. Curînd prosatorul dint’înşii a intervenit, dind afară pe poeţi, deabinelea Tînărul însă care la 16 ani intra ajutor Ia un preot-arhitect din Dorchester, de lingă satul său natal, în mîndrul ţinut al Dorsetului, începea la 20 să măsoare şi să deseneze în vederea restaurărei biserici din partea locului şi să aşterne pe hîrtieîn acelaş timp proză şi versuri. O medalie şi un premiu de arhitectură decernate de Londra în 1865, l-ar fi menţinut în profesie dacă, doi ani după aceia primul său roman The Poor Man and the faeiy. primit de editorul Chapman n’ar fi căzut şi în mîinele Jui Meredith. Acesta sfătueşte pe editor să respingă primitul manuscris; chemînd însă acasă pe un autor îl încurajează şi-i spune să scrie romane cu ceva mai multă acţiune. Cu mai multă acţiune? Las pe mine, îşi va fi surîs arhitectul. Şi lăsîndu-şi rigla şi luneta de nivel, a început să clădească în scris. N’a fost, într’adevăr, o mare schimbare. Fostul constructor de turle se hrănea cu ceva Shopen-hauer, Fjegel, întîmplâtor Kant, dar mai ales cu ideal grec. Să înceapă cu acesta îi făcea transiţia mai uşor. Setea de proză apoi a veacului victorian cum şi norocosul Farfrom the madding Crowd (1874) în a cărui anonimă publicare din Cornhill Magazine lumea credea ascunsă pe Qeorge Eliot, menţinu pe scriitor cu o serie de romane, tragice sau idilice, dar mai des arhitectonice. In acelaş timp amarul pesimi-m care întrecea tot mai mult cerul acestora, avea nevoe de izbucniri scurte şi atunci, fără să pubiice, scria nu mai puţin încă dela 1865 versuri abrupte ca cele din «Hap* : Dacă vreun zeu răsbunător mi-ar face semn De sus, rînjindu-mi: poamă a obidei Află că durerea ta-i extazul meu Că pierderea iubirei tale-i cîştigul mei mele in care «întâmplarea oarbă» acoperă soarele şi timpul face zaruri din gemetele noastre. Mai mult, în bună lege wordsworthiană, Hardy lua o artă drept cealaltă şi atunci îşi transforma poeziile în proză şi le închidea în romane aşa cum acestea, la rîndu-le, îşi cedau episoadele lirice—şi Tess, de pildă, prindea să se jelue în vers — sau descriptive, — şi Under the Greerrwood Tree se transpunea în ciclul cîmpenesc legat de Mellstock Quire. Am numit cu acest prilej cele două mari romane ale lui Hardy. pe cel idilic dela 1872, în care ttlersex, judeţul său natal apare în tot farmecul 308 © BCU feciorelnic dinaintea maşinisraului modern şi Tess of DuberviUe (lfc.91), povestea tragică a unei fete dela ţară sedusă de veşnicul nobil al ţinutului. The Returr of the Natire (>878), reuneşte idilicul cu tragicul, dîndu-ne unul din cele mai puternice caractere de femee ale romanului de azi, în Eustacia Vge, acest «material crud al unei divinităţi», care «ar fi făcut, cu puţină pregătire, figură bună pe Olimp». Cu Jude the Obscure (1895) ce pune, nu fără cinism, problema sexului, am citat ultimul mare roman din cele patru-spre-zece cu care Hardy rămîne în literatura engleză ca «pendant» al lui Mereditl} şi ca cel din urmă mare victorian. Aşa îl socotea şi Lionel Johnson cînd în «Clje Art of Cljomas Hardy» (1895) nici prin gînd nu-i trecea ca autorul său va înceta definitiv, peste trei ani, ca romancier şi, resprindu-şi proza cel mult în cîteva mănunchiuri de nuvele va scoate în curs de două zeci-şî-patru de ani (1898—19^2) nu mai puţin de zece volume de versuri. Negreşit seria o încep Wessex Poems scrise între 1865 şi 1879 dar apărute, afară de patru dintre ele, abia în 1898 şi plimbind printre ţăranii de multe ori Shopenhauerisaţi şi peste crîngurile din Wessex tragedia vieţei surprinsă în gesturi, ascunsă în .peisaje; apoi Poems of the Past and Prisent (1901), poate împreună cu poemele citate, cele mai bune ale lui Hardg. S’ar crede că e lichidarea unor socoteli din tinereţe. Dar anii 1904, 1906, 1903 readuc, în trei părţi, cea mai paradoxală şi printre cele mai mari poeme scrise în englezeşte The Dynasts «o dramă a războaelor napoleonice în 19 acte şi 130 de scene» —o piesă, are grije să ne asigure autorul, — «nu pentru scenă, ci pentru o reprezentaţie mintală, pur şi simplu». Piesa-din care fragmente chiar s’au jucat, iar episoade s’au publicat ca poeme aparte, e, în vers şi prosă, un genial leviatan, o împerechere fantastică de moralitate şi soţie medievală, ridicată cu un suflu tolstoian, la gradul de epopee şi adîncită cu acel patos Shakesperean care a creiat un Sir John Falstaff, un Enric V sau Richard II şi III. In jurul unei persoane - dealtfel numai pretext— «Voinţa Imanentă» — voinţa lui Schopenhauer, şi adevăratul protagonist al piesei—asistată de «Inteligenţe» şi «Spirite»—dintre care nu lipsesc Vîrsta şi Ironia — mişcă «manechinii cu ţîţîni de oase» cu nume bine cunoscute de: Napoleon, George III, Pitt, Neison, Lorzii, Camera Comunelor-o şedinţă a ei, ţine ca în realitate - ţăranii din Wessex, campaţi cu toţii pe fondul sîngeriu al războiului peste c.re final, Corul Milelor trage o cortină de umanitate: «Poate că Voinţa Imanentă, care nu cunoaşte nici binele nici răul va înţelege cîndva» — Concesie pe care şi-o face Fjardy sieşi. De fapt, toată poesia lui are ca refren o fatalitate oarbă, pe care conştiinţa noastră, un accident în timp, n’o stînjeneşte, nici afectează. «Crass Caşualg», întîmplarea nă-tîngâ, e legea universului, şi poetul care s’a izbit de ea dela primele versuri, din 1865, o va vedea rînjind şi in Satires of Circumstance, (1916)—printre cele mai crude lucruri scrise vreodată de un poet— Moments of Vision (1917) sau Late Lyrics and Eartier (1922). Cum se face că urmaşul răzeşilor chiaburi ce urcă prin guvernatorul Clement Le fjardy pînă’n secolul 15, sănătos întreg, de o vitalitate care nu cedează, şi înfundat dela vîrsta de 35 de ani, printre ţăranii lui, în dulcele şi odihnitorul Cflessex, pentru o viaţă de un cumpăt tulburat cel mult la conferirea vreunui ordin Pour le Mărite l)> e un aşa de mare obsedat al răului, ce a făcut dintr’un modest frate al gliei un mustrător de vieaţă şi femei, dintr'un patriarhal, un cinic, dintr’un visător, cel mai mare pesimist pe care îl cunoaşte poesia alături de Leopardi şi Vigny ? Ideia Shopenhauervană, pe care nu s'a sfiit să o pună şi invers, e desigur marele disolvant al unei făpturi predispuse la desamăgire, intr’o Anglie ca aceia care, prozaică şi omoritoare de suflet, producea protestele lui Carlyle şi aducea reacţia întineritoare a prerafaelitismului, dar se lasă, deocamdată, mai mult ca oricînd, bântuită de morbul filosofiei renunţătoare a Germanului. Ijardy înfăţişează procesul descompunerei de suflet prin meditaţie. Fraza lui Nietzscbe despre Dante : «poetisînd printre morminte» s’a repetat în legătură cu dînsul. Mai precis, o hamletizare nesfîr-şită în amurgurile din Dorset, pe şi cu cotul rezemat pe «Lumea ca voinţă şi reprezentare». Scoasă din tragicul de situaţie care ne-a dat o dramă elină, masivă de imagini, saturată de gînd, în forma ei abruptă, cu cîntecul ei svîcnit, substanţiala poesie al lui Hardy e fructul de cactus uscat şi negru, pocnind la răstimp de singurătate, pe gura de lavă a vieţei. *)■ DRAGOŞ PROTOPOPESCU 1) Despre solitarul poet mărturiseşte Lord Kitclje-ner, care e deţinător şi dînsul al ordinului conferit în Anglia numai la 8 persoane, că întreba odată:—Cine e Ijardy ăsta?—Ia, unul care are şi el Ordre Pour le Merite, i s’a răspuns. *) Hap, God’s Education, Her Death and after, The two Rosalinds, A Sign Seeker, A Trampwo-man Tragedy, In the Crypted Way, The Phantom Horsewoman, A Sunday Morning, Where the picnic was, To an unborn pauper child şi—ultima bucată publicată — Waiting both sînt dintre cele mai bune poesii ale lui Hardy, de o factură care miră prin modernismul ei, dar a cărei mare noutate rămîne deapHruri sinceritatea. CRONICA PRIN E X Artiştii noştri tineri confundă de obiceiu maniera cu acea libertate interioară care se numeşte stil. Maniera rămâne o înjghebare din diferite forme lineare sau picturale lipsite de un conţinut intuitiv. Şi există maniere care ni se înfăţişează din prima clipă ca intenţii intelectuale, izolate de curentul ARTISTICA POZIŢII larg al vieţii şi altele ce ne apar ca un fel de sti căruia i-a pierit sufletul. Neapărat că artiştii de obiceiu nici nu ştiu când şi cum se îneacă în vre-o manieră, care nu se potriveşte nici temperamentului şi nici disciplinei lor de lucru. Astfel într’o bună zi ne pomenim cu expoziţii ce ne spun 309 © BCU că artiştii aceştia văd lumea prin ochelarii altora şi o văd greşit, o văd strâmbă, sucită, decolorată sau alcătuită din mii de piacarde. Nu vrem să afirmăm aci că placardul nu poate fi artă. Nu I Dar echilibrarea organică a culorilor stoarse din tuburi direct pe pânză nu cere mai puţină forţă interioară decât o armonizare impresionistă. Totul e uşor, când ai de spus ceva. Impresionismul ascundea însăşi mai bine apucăturile nesincere, putea fi un costum mai încăpător de carnaval. Şi ne-am gândit la toate astea, trecând în luna Februarie prin expoziţiile bucureştene. Fireşte că expoziţiile domnilor O. Han, Teodorescu-Sion şi Bunescu erau cuprinse de un alt spirit mai sever şi mai suveran. Expoziţia domnului Han a strâns pentru întâia oară ia olaltă toate lucrările artistului din ultimii ani. Aranjamentul expoziţiei a fost însuşi un exemplu în ce priveşte gustul cultivat şi echilibrarea volumurilor. Ultimele lucrări ale acestui sculptor cu însuşiri neîntâlnite încă în plastica aoastră sunt şi cele mai stabilizate în ritmul cantităţilor din care se compun. Totul câştigă un caracter statuar tipic, contopind detaliul suprafeţelor, fără a pierde din sensibilitate. Astfel şi expresia trupească e deseori transpusă într’un domeniu mai abstract. închegarea formelor mari cuprinde un spirit ce trece dincolo de lumea sensuală. Existenţa unei masse presupune organic pe cealaltă. Formele cresc în spaţiu, sunt foarte simplificate, monumentalizate şi au o nespus de viguroasă legătură arhitectonică. Domnul Han îşi clădeşte grupurile. Totuşi planurile nu se pot confunda niciodată, fiindcă sintetizarea suprafeţei plastice e în strânsă legătură cu întregul linear al compoziţiilor. Felul cum o formă extrem de simplă poate p pătrunsă de încordarea vieţii, fără a pierde ceva din elementutul constructiv, statuar, ni s’a înfăţişat în deosebi prin marele monument al lui M. Săulescu. In grupul .Sărutul» domnul Han ne-a dat o sinteză de planuri de o incontestabilă valoare pe lângă o compoziţie extrem de închegată, pe când grupul „Maternitatea" cu proporţiile sale atât de mari, schiţează întru cât-va de pe acum drumul spre care, poate, sculptorul Han se va îndrepta în viitor. Căci pe lângă acest grup, pe care şi sculptorul însuşi îl crede neterminat, toate celelalte par încă complicate. Expoziţia domnul Han a întărit încă odată convingerea tuturora care cred că sculptorul acesta, nespus de sever faţă de realizările sale, ar putea deveni un strălucit reprezentant al sculpturii româneşti. Am mai scris-o şi altădată: sculptorii însemnaţi se pot număra pe degete. Iar domnul Han e pe drumul cel mai bun. In sălile Ateneului, expun pe lângă obişnuiţii analfabeţi înexterminabiii, doamna Rodica Mar.iu-MOtzner şi domnii lorgulescu şi Ghiaţă. Arta doamnei Maniu-Mtttzner ni s’a arătat de data aceasta cu totul altfel ca în trecut, cu toate că n'am uitat încă frumoasa expoziţie de acum doi ani, din sala Mozart, care, neapărat, ne indi-dicase în caracterul dur al câtorva naturi moarte în uleiu o oscilare spre o manieră mai migăloasă, mai atentă faţă de detaliul plastic. Această atenţie faţă de bunul meşteşug, caracteristică pentru un pictor ca domnul Mfitzner, nu ne-a dat insă roadele pe care le-am fi putut aştepta de la netăgăduitul talent al artistei. Şi cu toate că nu vom afirma cu îndârjire că doamna Maniu-Mfltzner s’a rătăcit pe un drum greşit, ţinem totuşi să constatăm că temperamentul artistei s’a manifestat întotdeauna în realizări foarte valoroase, când putea să redea cu patine mijloace o impresie fugitivă, dar proaspătă. Şi din punctul acesta de vedere, doamna Maniu-Mfltzner a fost neapărat o rară impresionistă, căreia îi pria cel mai bine aerul liber. Până şi aqua-relele artistei sunt aztăzi mai conturate, mai strânse în culoare, mai stinse şi mai puţin vii. Doamrta Maniu-Mfltzner confundă chiar simplicitatea cu lipsa de culoare din naturile moarte expuse. Lucrărilor acestora Ie lipseşte o respiraţie mai adâncă, pe care ara găsit-o întotdeauna în aquarelele tinereşti de acum cinci sau şase ani. Pe atunci nuanţarea frumoaselor valori de culoare însemna un stil. Astăzi culorile au devenit mai fricoase. Dar credem că expoziţia aceasta va rămâne în amintirea noastră numai ca reflexul unei crize puternice, învinsă de valoroasa artistă. Domnul P. lorgulescu are multă facilitate şi virtuozitate. Pictura d-sale are multe calităţi ce nu se pot contesta, li lipseşte însă sobrietatea necesară. Multe elemente predominante în pictura lui par mimai împrumutate, iar forţa culorilor aprinde uneori un războiu pe o singură pânză, ceace face şi ca soliditatea planurilor să sufere. Şi aci: mult mai multă manieră decât libertate. In câteva bucăţi însă culoarea se încheagă formal, construcţia policromă a peisagiilor e foarte firească. Pe lângă altele, însuşirile de portretist ale domnului Ior-gulescu nutrebuesc dispreţuite. Dimpotrivă! Păcat că felul de interpretare al acestui artist ne face mereu să credem că pictura lui n'a crescut din izolarea unei personalităţi, ci din intenţii cerebrale. De sigur că tânărul pictor nu şi-a dat încă seama că lucrările sale, devin astfel mai mult pestriţe, decât colorate într’un sens organic. Domnul Iorgu-lescu are foarte multe aptitudini care ne fac să credem că forţa culorii sale îşi va găsi un echilibru, ce ne va putea da şi realizări noui şi valoroase. Expoziţia domnului Ghiaţă e un contrast aproape diametral opus. Preocuparea de căpetenie a acestui pictor e realizarea luminii şi a atmosferei în peisagii hotărât colorate. Tonalitatea luminii face însă ca materia să sufere uneori mult în ce priveşte soliditatea, astfel că natura întreagă, prinsă într’o simplă gamă de culori, capătă un caracter nebulos. In alte lucrări însă atmosfera pluteşte ma gic de-asupra lucrărilor, astfel că avem în faţa noastră planuri şi culori ce se armonizează într’un fel cu totul deosebit. Atmosfera leagă parcă valorile de culoare. Iar culoarea e aspră şi fără luciu, aducându-ne uneori aminte de nuanţele de pastel. Şi expoziţia domnului Ghiaţă înseamnă mai mult pentru evoluţia pictorului, decât prin realizările ei. Dar, incontestabil, intenţiile artistului sunt sincere şi susţinute de un înnăscut simţământ pentru spiritul atmosferei. CSC/.R WALTER CISEK © BCU Cluj DRAMA ŞI TEATRUL „L U L U“ de FRANK WEDEKIND sufletele sterpe, anumite simpatii şi patimi, pentru unele părţi ale lumii, rămân viermueli ascunse, care mor odată cu omul. Câteva manii numai, in amintirea unor prieteni, şi atât. In adâncul plăsmuitorilor de lumi nouă însă, ele rodesc, şi din stratul lor putred, prin care trece un fir de viaţă, răsare cu vremea o altă lume. Hcesta este cazul lui Frank Wedekind. O putere nestăpânită l-a atras — înainte cu mult de-aşi clădi opera— în preajma circului. Simţea el, o substanţă înrudită sufletului său, in viaţa arenelor, în care fiarele plâng iar oameni urlă; in care caii au ceva din nobleţea şi frumuseţea oamenilor educaţi, după cum spuneao chemare care avea să-i deslege păinjinişul încurcat al sbuciumărilor, slmţimintelor şi gândurile sale. flni de zile Wedekind a călătorit cu circul Her-zog, în care îndeplinea funcţiunea de secretar şi cu circul Franconi, în care avea rolul de «obicinuit»— adică un domn într’o loje, servind clovnului să-şi lege replicile, în timpul unei scene jucate în arenă. Prietenii tinereţii i-au fost: mâncătorul de foc Rudinoff şi vestitul clovn flnatol Duroff. Cu Rudi-noff a ajuns până la Paris, unde — acesta era idealul lui Frank— dorea să se stabilească şi să facă meseria de croitor de dame. Mai târziu, când stabilit la MQncţjen, a început să-şi scrie dramele care aveau să aibă atât răsunet, din pasiunea lui pentru circ, Wedekind a desprins marioneta, personajul stilizat, mecanizat, tratat pe o singură latură, robit evenimentelor exterioare, singurul care putea înfăţişa pasiunea lui de amoral, nebună după moralitate. Cea dintâi lucrare — care rămâne şi cea mai desăvârşită a lui Wedekind— e „Deşteptarea Primăverii". Toată poezia vieţei sexuale ajunsă la conştiinţa de sine; toată iniţierea în misterul marei fericiri, învăluită in vălurile diafane şi multiple ale întregei Firi; toată simfonia simţurilor fragede şi a visului — încă— sunt cuprinse în această piesă! O violentă lirică a naturii străbate pe aci; zările sunt deschise; e o trecere prin peisagii — după cum s’a rostit atât de precis şi pitoresc Iulius B8b, care l-a înţeles atât de profund şi exact pe Wedekind. In această piesă, în care lumea e încă întinsă pentru personagiile wedekindiene, există un singur rol care poate fi considerat ca isvor al întregei opere ce va veni: Domnul mascat. (Lui, de altfel, îi e şi închinată, de către autor, „Deşteptarea Primăverii", o tragedie a copiilor). El reprezintă întreaga concepţie cinică a lui Wedekind despre viaţă, concepţie care, din întreaga erotică umană, crede numai în sexualitate şi care II izolează pe om în instinctele sale. După „Deşteptarea Primăverii", Wedekind e preocupat până la obsesie, numai de morală, morala burgheză dominantă, fireşte, cea cu şubrede temelii, aceea în numele căreia se comit toate ororile, cu condiţia îndeplinirei unor anumite formalităţi. Prin aceasta el intră în familia celebră a răsvrătiţilor din veacul al XIX, dărâmătorilor de idoli falşi şi mincinoşi, alături de Strindberg şi Shaw de la care a moştenit şi spiritualiceşte, iar nu numai o tehnică dramatică nouă. El crede că inima putregaiului moralei burgheze e făcută din pudoarea absurdă, subt paravanul căreia toate instinctele îşi dau frâu liber, cu care e acoperită, cu grije, problema sexuală. Şi de acea porneşte o revizuire. Căutătorul acesta înebunit, însetat de moral, dărâmă moralitatea — scutul sarbăd! El ridică «ziduri de fier» în jurul Domnului mascat, trunchiază lirica naturii din «Deşteptarea primăverii> precum şi orice tresărire lirică în general; taie toate punţile de evadări romantice şi zideşte cetatea groaznică a instinctului deslănţuit, îu vârful căreia stă scaunul judecăţilor supreme. De la copii el trece Ia oameni maturi. Cu ei se socoteşte. La circ, Wedekind a învăţat stima pentru animale şi dispreţul pentru oameni. Tot ce e fioros, abject şi primitiv la cele dintâi, el le trece la cei din urmă pe calea deschisă a instinctelor, care îi pune pe toţi pe un acelaş plan de egalitate. Tot la circ — şi aceasta priveşte tehnica lui dramatică — el a simţit, de Ia clovni şi acrobaţi, puterea gesturilor în serie de ritmuri, cu care construeşte marionetele sale, care îi înlesnesc şi îi mobilează arta şi anume: întâi îl fereşte şi îl îndepărtează de naturalism (în formula căruia materialul violent şi abject al Iui Wedekind ar deveni intolerabil pentru spectator): iar în al doilea rând îl îndepărtează de orice fel de lirică, de orice fel de tresărire a sufletului, păstrându-1 într’un cadru artificial, din care arzătoare, moralizatoare contra mor alo să ţâşnescă numai fronda. Iată cum ne apropiem de „Lulu". Piesa care se reprezintă cu atât succes la teatrul d-nei Marioara Voiculescu este o contopire din două alte piese ale lui Wedekind: „Duhul Pământului" şi «Cutia Pandorii». __ Şi ca acţiune şi ca personagii cele două lucrări se urmează una pe cealaltă. Prologul este acela al piesei „Duhul pământului". E spus de un îmblânzitor de fiare. El chiamă publicul să vadă menajeria întreagă — echivalentul instinctelor deslănţuite. Numărul de atracţie e Şarpele (Duhul pământului', Femeia — Eva, Mignon, Nellg, Lulu— sute de nume de am înşira, ce importă?.. E carnea lucioasă, apetisantă, tare şi anonimă care atrage şi disolvă în ea: tânăr, bătrân, bogat, sărac, geniu, cretin, poet, bancher — tot neamul nesfârşit al bărbatului — fiară care se omoară după femee. Lulu culeasă tot dintr'un circ de d-1 d-r SchSnn— director de mare cotidian berlinez — n'are părinţi. Se laudă doar cu Scbigolcl) - o moluscă abjectă. Despre origina iui Lulu ne rămâne idem unei zămisliri într'o mlaştină preistorică, călduţă, forfotind de viaţă ca un sân hidos, din care s’au născut monştrii. E frumoasă ca păcatul. Pentru ea moare Goli, Schvartz, Schon, Casti-Piani, Aiwa Schon şi contesa Geschvitz — lesbiana hermafrodită —. Pentru ea se nenoroceşte liceanul Hugenberg. E şarpele primitiv care înghite tot: lei, urşi, tigri şi maimuţe. Geschwitz stă cu abominabila ei patimă la periferia 311 © BCU paterei, de atracţie a lui Lulu. E ultima subliniere a blestemului ei. Tot ce poate avea un apetit sexual, e atras de acest puternic magnet al pierzării. Şi fiarele orbite de pofte cad pradă, pânăce mâna lui Dumnezeu trimete un cuţit exterminator. E Jack spintecătorul care cu o altă patimă — tot atât de desgustătoare, căci nici trăsnetul nu s’ar fi putut murdări nimicind cangrena aceasta — omoară pe Lulu şi pe contesa Gescţjwitz. ,Lulu“ e una din memorabilele socoteli ale unui răzvrătit cu legea moralei burgheze. Trebuie să mulţumim doamnei Voiculescu pentru iniţiativa şi curajul de a o fi reprezintat. Sub priceputa direcţiune de scenă a d-lui Soare, spectacolul acesta care sta pe o muchie de cuţit, şi de care atârna soarta unui întreg gen de teatru — şi nu din cele mai neînsemnate — pentru publicul românesc, a isbutit. Wedekind a declarat ani de zile - ani lungi de scandal şi de tăgăduire, nu a talentului său, dar a moralelor sale intenţii — că el nu e un naturalist— şi, fireşte, nici nu e. O interpretare naturalistă a lui «Lulu» ar fi provocat o cădere. Mâna abilă a directorului de scenă şi jocul inteligent al interpreţilor, joc de stil şi de intelectualizare, a deschis lui Wedekind un drum sigur şi liniştit, de la început. Socotim că d-na Voiculescu a realizat în „Lulu" unul dintre rolurile sale cele mai bune, de o artă din cea mai aleasă calitate. Ceilalţi interpreţi ai rolurilor principale să aibă o singură mândrie: că l-au înţeles şi l-au slujit, ia noi, pe Frank Wedekind. ION MARIN SADOVEANU RuGĂM inzistent abonaţii să ne achite sumele întârziate, pentru a ne da astfel putinţa apariţiei regulate. DiN cauza lipsei de spaţiu am fost nevoiţi să suprimăm în acest număr „Cronica Măruntă NuMĂRUL viilor va cuprinde in supliment reproduceri din Expoziţia d-lui Th. Pallady, care se deschide in cursul acestei luni. IMPRIMERIA FUNDAŢIEI CULTURALE „PRINCIPELE CAR OL", BUCUREŞTI c. 2278. CLIŞEELE MART AN © BCU REVISTA MENSILE REVISTA MENSILE DELTA Redactori: Arturo Marpicati, Bruno Neri e Antonio Widmar Redazione e Amministrazione: Via Giosue Carducci 11, Fiume Abonamento per restero: Un anno Lire 25.— LE CRAPOUILLOT Revistă pentru literatură şi artă Paris, 5. Place dela Sorbonne. LES MARGES Directeur Eugene Montfort. — Apare lunar. Abonamentul anual 22 franci. — Administraţia: Librairie de France 99, Boulevard Raspail. Redacţia: 5, Rue Gjaptal, Paris (IX-e). IL CONCILIO REVISTA MENSILE Dl CULTURA E LETTERATURA ORGflNO OFFICIALE DELL’ ISTITUTO INTERONIVERSITARIO ITALIANO Redazione e Amministrazione: FRANCO CAMPITELLI, Editore: FOLIGNO Abbonamento j Italia e Colonie L. 45 II Qn fascicolo ( Italia e Colonie L. 4,50 annuo ţ Estero . ...» 70 11 separato ( Estero . ... „ 7,— CONTO CORRENTE E ASSEGNI POŞTALI N. 1-2577 A APĂRUT: A APĂRQT: NICHIFOR CRAINIC DARURILE PĂMÂNTULUI P O E Z I I UN VOLUM 200 PAGINI 15 LEI. — EDITURA «CARTEA ROMÂNEASCA» A APĂRQT: A APĂRUT: IONEL TEODOREANU ULIŢA COPILĂRIEI UN VOLUM 154 PAGINI CARTONAT 30 LEI EDITURA CVLTVRA NAŢIONALĂ LE MONDE NOUVEAU Apare de 2 ori pe lună.—Abonamentul anual 50 franci.- Revistă pentru strângerea legăturilor sociale, economice, literare şi artistice între Franţa şi străinătate. Paris, 42, Boulevard Raspail, Paris (7-e). EXEMPLARUL LEI 15.— GÂNDIREA E X EM-PLflRUL LEI 15.— REDACTOR: CEZAR PETRESCU APARE LA 1 ŞI 15 ALE FIECĂREI LUNI SUB CONDUCEREA UNUI COMITET REDACŢIA: PALATUL SINDICATULUI ZIARIŞTILOR STR. CANTACUZINO No. 2, BUCUREŞTI PENTRU RECENZII ŞI ANUNŢAREA APARIŢIEI, CASELE DE EDITURA ŞI DOMNII AUTORI SUNT RUGAŢI A TRIMITE CATE DOUA EXEMPLARE. — MANUSCRISELE NEPUBLICATE SE ARD. CĂRŢILE ŞI MANUSCRISELE RUGAM SA FIE ADRESATE REVISTEI STRADA CANTACUZINO No. 2. — BUCUREŞTI 1 MARTIE 1925 CUPRINSUL: LA ULTIMA MARGINE de Ion Darie....................289 SANIE PESTE ZĂPADA VEACURILOR,-GÂND de A. Cotruş .292 FAGADUINp DIN FLĂCĂRI de Lucian Blaga.............293 IATA, a SUNAT CEASUL de Ce- sar Petrescu,............294 THOMAS HARDY versuri în româneşte de Dragoş Protopopescu 298 VERSURI de Sandu Tudor ... 300 IDEI, OAMENI & FAPTE REALITATEA ROMANEASCA de Io an Slavici..............304 JACQUES RIVIERE de /. D. . . . 306 FICŢIUNILE SPAŢIULUI de L. BL 306 INTRE TRECUT ŞI VIITOR de Vir- gil Zaborovsctii.........307 CRONICA LITERARA THOMAS HARDY de Dragoş Protopopescu ...............308 CRONICA ARTISTICA PRIN EXPOZIŢII de Oscar Walter Cisek....................309 DRAMA ŞI TEATRUL „LULU“ de Ion Marin Sadoveanu. 311 ILUSTRAŢII COPERTA Xilogrape de D-na M. D. IN INTERIOR: Xilogrape de D-na M. D., desene de Teodorescu Sion, Toniţa, Demian, etc. ................un......jL»>niiiiiiiiniiniii;iiiniiiiiniiiiniinnniniiiiuiiniiiitiiuiiiiiniiiiMHiiiiniiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiniinin ABONAMENTE: 1 AN, 300 LEI; 6 LUNI, 150 LEI. PENTRU INSTITUŢIUNI ŞI AUTORITĂŢI, 400 LEI ANUAL. IN STRĂINĂTATE: 400 LEI ANUAL. — INSERŢII ŞI RECLAME SE FAC LA ADMINISTRAŢIA REVISTEI ŞI LA TOATE AGENŢIILE DE PUBLICITATE ADMINISTRAŢIA: PALATUL SINDICATULUI ZIARIŞTILOR STR. CANTACUZINO No. 2, BUCUREŞTI EXEMPLARUL LEI 15.— GÂNDIREA EXEMPLARUL LEI 15.— © BCU