CANDIREA ANUL IV No. 8 © BCU Cluj CÂND I REA V I E ARAMA şi gândul, în cele mai limpezi înţelesuri ale acestor cuvinte des terfelite—nădăjduim să treacă în veşnicia unei statui. E încă odată vorba să se ridice o icoană de aramă, întru preaslăvi-rea Lui Miţjail Eminescu, pentru care nu e încă zidit nici un templu în târgul bisericuţelor literare. Nădăjduim izbândă, în măsura în care El este înţeles şi iubit. Din negură de vremi — de unde îi plăcea lui să cţ)ieme — djiemăm sufletu-i nu pentru ca să troneze într’o meritată aurire, ci ca să pe încă un îndemn în bântuirea supetelor noastre. îmbărbătare în suferinţă, smerenie în izbândă şi sămânţă purtătoare de rod, în cele mai curate zămisliri ale închipuirii. Din negura de vremi, îl cpiemăm dintre stele. Fjamal în portul dunărean, însuPeţitor al unei trupe de comedianţi rătăcitoare peste Carpaţi, sărac şi plin de nădejdi, mare şi fără deşertăciuni bătut de soartă cu un mănuncpiu de trandafiri ce i-au înppt ghimpii în frunte şi-au desfoiat catifelate rubine în nemurire, pribeag în ţara în care a fost singurul împărat al slovei, purtând din colţ în colţ de hotare un geamandan înţesat de cărţi roase de şoareci, o pătură plină de ploşniţe şi o imaginaţie roind luceferi strălucitori ca lacrima.. / Statuia celui mare de ieri şi de întotdeauna, nu-L va turbura în somnul veşniciei peste care salcâmul îşi scutură însfârşit Poarea de ar- gint sau salcia îşi plânge jalea aurie. In singurătatea Lui, va rămâne acelaş — înalt şi sfânt, bun şi trist — dar pentru cei de azi şi de mâine, pentru noi trecătorii, va fi chipul Lui, loc de reculegere şi de îngenunchere; iar dacă vom şti să ne închinăm bine, ne va dă acea fericire tăcută, curată, cu care orice om se înapoiază după o rugăciune unde şi-a curăţat sufletul. Cel căruia astăzi îi dorim icoană curată şi-a găsit de mult liniştea adevărată; anii înainte încă de a închegă un veac, au prăbuşit în juru-i toate vanele glorii, iar chipul Lui creşte după moarte tot mai mult şi pentru totdeauna. El este astăzi mai mare încă decât a fost ieri. Şi îl înţelegem mai mult. împărăţiile trăesc nu numai prin hotarele lor, prin marfa pe care o exportă, prin grâul care îmbuibă silozurile şi prin sondele din care ţâşneşte păcura, nu numai prin valuta care-i o poleire, ci prin gânditorii lor. Hceasta este întâietatea Eladei de odinioară şi a Franţei de acum. Eminescu e întâietatea noastră. E timpul să-L rechemăm prin aramă între noi. Cântecul Lui ne-a învăţat să iubim, aşa cum legănatul mamei ne-a dat în pruncie, ocrotirea blajină şi ne-a învăţat cel dintâi zâmbet luminei. Icoana Lui făurită în aramă, va să ne fie o întărire sufletească, la picioarele căreia să lepădăm deşertăciuni, spovăduindu-ne îndoelile, ali-nându-ne înfrângerile şi pornindu-ne împuternicite avânturile. Icoana Lui e o nevoie a noastră şi e o nevoie a vremilor de azi. Să ne închinăm la lumina Lui ca la vatra unui foc binefăcător, să rămânem în umbra Lui ca lângă un falnic stejar şi să ne îndestulăm la isvorul Lui, de câte ori e secetă. Gd. © BCU Clu PEISAGIU TRANSCENDENT DE LUCIAN BLAGA Oocoşi apocaliptici tot strigă tot strigă din sate româneşti, Fântânile nopţii deschid ocl)ii şi-ascultă întunecatele veşti. Paseri ca nişte îngeri de apă marea pe ţărmuri aduce. Pe mal—cu tămâie în păr Isus sângerează lăuntric din cele şapte cuvinte de pe cruce. Din păduri de somn şi alte negre locuri dobitoace crescute’n furtuni ies furişate să bea apă moartă din scocuri. Arde cu păreri de valuri pământul îmbrăcat în grâu. Aripi cu sunet de legendă s’abat înspăimântate peste râu. Vântul a dat în pădure să rupă crengi şi coarne de cerbi. Clopote sau poate sicriile cântă subt iarbă cu miile. © BCU Cluj ‘finrîTrr^ rrrrrr* wr** Desene de I. Oileanti L ft \J i u L E- SMÂRCURILE DIN SERKO DE TEODOR SCORŢESCU InTR’O SERRÂ inginerul Reval care în tinereţe cutreerase lumea, ne povesti această istorie: — Petrecusem şase luni nesfârşite în Rusia, în ţinutul Kirgţpzilor, să prelungesc drumul de fier în inima stepelor. Lucrul odată sfârşit, am luat drumul Odesei unde trebuia să prind un vapor pentru Marsilia. Km coborît la Klasnotar să scljimb trenul. Mi s’a spus că în urma nu ştiu cărui accident, plecarea trenului meu eră amânată tocmai pe a doua zi, la unsprezece seara. Fără îndoială, nimeni dintre voi nu cunoaşte Klasnotarul. E un biet târguşor, bătrân, uitat... Casele joase, cenuşii, afumate de vreme, se oglindeau în apele turburi ale Volgăi, care înainte de a se vărsă, aproape, în Marea Caspică, se lărgeau nemăsurat. Eră pe la sfârşitul lui Septemvrie. In dimineaţa sosirei mele ploua de o săptămână, după cum îmi spuse birjarul pe care-1 luasem dela gară. La botei, mi-au dat o cameră mare, întunecoasă, cu miros de mucigai; am petrecut o zi nesfârşită privind pe fereastră colţul^ uliţei, pe unde nimeni nu trecea, şi unde ardea, cljiar în miezul zilei, lumina posomorită a unei lanterne. Târgul părea neînsufleţit; nu se auzea decât ploaia, şuruitul apei care gâlgâiâ pe acoperişuri, pe stradă, pretutindeni... Aveam impresia că apa, încetul cu încetul, măcinase viaţa oraşului din care nu mai rămânea decât scheletul să primească această scăldătoare funebră... Noroc că puteam plecă a doua zi! Seara am adormit de vreme. M’am trezit cu o tresărire, pe la unp după miezul nopţii. O mâţă, mieunâ, mieunâ desnădăjduit undeva, aproape, în stradă\de bună seamă. Âm încercat să încţjid din nou ocţ)ii: cu neputinţă. V 228 © BCU Cluj Hm înţeles îndată că pentru a-mi regăsi somnul, trebuiâ să cobor, să deschid uşa pisi-cei uitate pe trotuar. Dar la cel dintâi pas pe care l-am făcut afară, am rămas uimit. Nii mai plouă; cerul eră limpede; lumina lunci înfăşură burgul tăcut într’o ceaţă albăstruie. Hm căutat pe jos: nici o pisică. Ochiuri de apă sticleau printre lespezi. — Batiuşca! şopti cineva, în ruseşte. In stradă, la câţiva paşi de mine, la stânga, zării un om care făceâ temenele slugarnice. Eră un ovreiu bătrân, aşâ cum întâlneşti la fiecare pas, în cartierele evreeşti din oraşele Rusiei. Deşirat, bărbos, înfăşurat într’un caftan unsuros, în cap cu căciula cu margeni de blană, de unde perciuni răsuciţi atârnau lucioşi. . — H trecut ploaia, începu vorba, Barin a ieşit! Barin vrea să se plimbe... Eşisem să scap o pisică... dar unde naiba intrase? —• Când eşti tânăr, nopţile-s foarte lungi.. Barin e străin, nu cunoaşte oraşul... Htâta vreme cât Jupân Şloim va trăi — se arătă singur cu degetul spre inimă —nimeni, nici un boier nu se va plânge că s’a plictisit la Klasnotar! Pe urmă se apropie de mine şi îmi oferi să mă ducă în casa lui, unde se găseau cinci fete tinere, „frumoase ca nopţile de varăem pe scaun, Ia piciorul patului. Rase e în pat, îşi plimbă neliniştită mâinile pe plapumă). flflSE (singură) Nu mai vine Doamne — şi lungu-i să tot aştept . Atâtea să-i spui — şi n’am pe nimeni să-l eterne iară... Zoreşte timpul — neliniştea mă jungţjie în piept Să fi ştiut maică — nu erai aşa aspră cu el odinioară. PEER GYNT (intrând) Bună seara! RR SE Slavă cerului 1 —Insfârşit Ai venit dragul mamii, dar cum ai îndrăznit ? Aici viaţa ta e ’n primejdie. PEER GYNT De viaţă nu’mi pasă! Trebuia să viu — şi iată-mă acasă. AflSE O să’i pe ruşine vecinei că nu nădăjduia. — O să pot pleca în pace! PEER GYNT Să pleci? Ce vorbă e asta, să pleci când viu încoace? ARSE Ei Peer, mi s’apropie sfârşitul—sfârşit e traiul meu !... 234 © BCU Cluj PEER GYNT (păşind neliniştit prin odaie) Hait—descărcasem povara, veneam să răsuflu şi eu Şi iacă! spune mamă, simţi mâini şi picioarele că’ngţnaţă? flflSE Da Peer — să-mi închizi tu ocljii, când n’am să mai fiu în viaţă. Să-mi câţi un coşciug cum se cade, uitasem că nu mi-1 poţi lua. PEER GYNT Ia taci! Ce vorbe sunt astea! — mai e timp, mai putem visa,.. RRSE Da, da (privind odaia) tot au luat răii, n’a rămas decât ce priveşti PEER GYNT (strâmbându-se) flşa e, eu port vina, la ce mi'o mai aminteşti? RRSE Tu, vina? Nici-odată! Răul l’a făcut afurisita băutură, Erai ameţit, băiete! Nu ştiai ce faci — ţi-o făcură — D’apoi zborul pe cerb, şi el te zdruncinase... PEER GYNT ? E, lasă pe altădată poveştile dureroase. (şezând pe pat) Hcum să vorbim măicuţă, fără sânge rău, să vorbim... Ia uită-te, mâţă bătrână — tot aici se culcă, poftim! flflSE Ce urât se văita aznoapte — simţise sfârşitul meu! PEER GYNT (schimbă vorba) Mai bine’mi spune mamă, prin sat, ce mai e nou? RRSE Ia, se vorbeşte de o fată, ce se uită spre munte cu dor PEER GYNT (întrerupe cu vioiciune) Da mirele, mirele mamă, îi trecu supărarea uşor? RRSE (urmează) Părinţii ei plâng şi acuma, şi-amar de-a surda îşi fac. Zău Peer, pentru dorul fetei — nu ştii tu oare vre’un leac? PEER GYNT Ce face potcovarul? Intreabă-mă numele fetei! RRSE Dec, scârbă de potcovar 1 235 PEER GYNT Să vorbim altele iar ; Să nu ne facem obidă. Ci spune-mi nu vrei să bei? Ce scurt e patul — arată — e patul meu, eljei — Eram atunci de-o şchioapă, şedeai la căpătâi. M’adormeai în cântece — seara. M’acopereai întâi Cţ)effiându-mi blajină somnul, cu cântece de-altădată. HRSE Iţi aduci aminte şi asta! Când la drum era al tău tată Atunci, ţii minte... podeaua — ziceam că e gbieţuş Şi plapuma pe scânduri o târâm la săniuş. PEER GYNT Da vizitiul pe capră — măicuţo l’ai uitat? ARSE Venea cotoiul vecinei. — Cum să’l uit, cotoiul tărcat 1 PEER GYNT Pe urmă. pornea calea lungă, Spre palatul lui Soare Răsare — Peste ţări, peste mări să i ajungă, Hcolo între lună şi soare! Ca bici aveai tu băţul, ce’l ţineai în dulap încuiat. ARSE Eu stăm aşezezată în scaun, în colţ la piciorul de pat. PEER GYNT Da, da, şi ’n răstimpuri, băţu din mână scăpai. Te ’ntorceai către mine cu grije, „nu ţi-e frig" ? mereu întrebai Să te păzească cerul — oricât mai fi certat Ştiam că ţii la mine.—De ce gemi? RRSE De statul în pat. Mi-a amorţit spinarea — şi mă doare culcuşul cel tare. PEER GYNT fli răbdare, lungeşte-te acuma să-ţi mut căpătâiul. Oare, acum stai mai bine? RRSE (neliniştită) Nu, Peer, nu stau, voi pleca Tu să pleci? PEER GYNT ARSE Da, aşa îmi e voia, şi trebue să plec îndată. 236 PEER GYNT Eî asta! Invc!cşte-tc bine, mă sui pe capră—-iată, Porneşte iar povestea - aşa ca’n altădată. erse Mai bine deschide dulapul, pe raftu de sus găseşte Cea Carte de rugăciune — că sufletul meu se grăbeşte. . PEER GYNT In palatul lui Soare Răsare. Împăratul cel strălucit A chemat musafiri la serbare! aasE Spune Peer, şi pe noi ne-a poftit? PEER GYNT Şi pe noi, vezi bine, măicuţă! Di-i cailor când strig! (trece o sfoară prin răzimătoarea scaunului pe care doarme pisica. Ia un băţ se aşează la colţul patului) Să mergem ca vântu sau ca gându? Măicuţă nu ţi-e frig? HflSE Ce clopote răsună? PEER GYN <* Căpestrele au clopoţei. rrse , Ce sunet dogit! PEER GYNT Că acuma, urcăm un podiş cu polei. RRSE Mi-e frică. Şueră vântul! PEER GYNT Sunt brazii ce freamătă’n vale N’ai grije mamă! RRSE Acuma, ce scânteie’n cale? De unde vine lumina? PEER GYNT Din ferestre, dela palat Nu-i auzi — dănţuind ? RRSE Acuma ? 237 . © BCU PEER GYNF Sân’ Pietru, la uşe plecat Pofteşte pe oaspeţi să intre! ARSE Şi nu-i mânios ? PEER GYNT Ba zâmbeşte, Ia uite’l cu paharul ce I plin, te îmbie: pofteşte! flrtSE Dă vin ? Poate dă şi dulceaţă ? PEER GYNT O tavă cu acadele. Iar popa, răposatu, Ie face la toţii cafele. RRSE Ei Doamne, şi pe popa, te gândeai să-l mai întâlneşti? PEER GYNT Te bucuri măicuţă de popa, că ai cu cin’ să vorbeşti! RRSE - Vai, se cade să viu Ia serbare, ’s doar o babă bătrână PEER GYNT Hei căişorii, mai iute, uitata-ţi cine vă mână! RRSE Ia numai seama băiete — nu rătăcim noi oare? PEER GYNT Cum crezi una ca asta — sântem doar, pe drumul cel mare RRSE Mă ţine iar sfârşeala, deantregu-am istovit. PEER GYNT Nu vezi ce-a rămas din cale. îndată am şi sosit! RRSE Incljid mai bine ocinii — măncrcd în tine orbeşte. PEER GYNT Dii iepele mele sirepe Să vă văd alergând iepureşte, Cruce să-şi facă drumeţii Când Ggnt îşi duce măicuţa. He, ce mai zici Sân Petre Ne laşi să tragem căruţa? 238 Doar noi opri-o pe mama Hcu să între ’n rai Că nu cred în toată grădina Alt suflet mai sfânt să ai. De mine nu e vorbă Nu mă primeşti? — nu mă ’ndoi! Dau bice — strâng din tjăţuri Şi întorc iar oiştea ’napoi— Dragă maica mea biată Hm necăjit-o mereu _ Mă iartă Sfinte Petre Şi griji, să n’o ducă greu . Că bunii pe lumea noastră In felul ei sunt — ştii bine .. Păzea, Dumnezeu tatăl Se uită acum la tine. (ameniţător) Portarule — deschide! Când vezi că mama vine. (râde, priveşte spre mama lui) Hcu, acu, alt cântec (îngrijit) De ce mă priveşti cu ocfău ’npietrit Tu nu mai auzi măicuţă — ’s băiatul tău iubit! (atinge cu băgare de seamă fruntea şi mâinile flasei) Htât a fost. Hcuma să mân la ’napoiat Iţi mulţumesc măicuţă, că m'ai lovit şi m’ai mângâiat Şi-acu şi tu mulţumeşte-mi — că pân’ la sfârşit te-am purtat. . KHRI (vecina intră) Tu eşti Peer. De-acum totul se schimbă. Ce-adânc a şi adormit Hi zice privind-o, ai zice... ai zice... PEER GYNT . Taci, a murit! (vecina plânge lângă trupul bătrânei. Ggnt trece prin odaie în lung şi lat) PEER GYNT Vegţ)iaz-o — vezi să aibă înmormântarea omenească Cât despre mine o şterg ca ei să nu mă găsească! KHRI Te duci departe? PEER GYNT Departe. Mă duc departe foarte, Mă duc la mare! KHRI Hcolo ? PEER GYNT Hcolo. Şi mai departe. © BCU Cluj IATÂ, A SUNAT CEASUL! - FRAGMENT DE ROMAN CAP. III § 2 -DE CEZAR PETRESCU ZoE Vezbianu ocoli pe drumul cel mai lung spre casă. Când isbise portiţa de per a grilajului, o pornire de plâns îi înecase suparea. _ Şovăise, nepotărîtâ încotro să-şi îndrepte paşii. Servitoarea lui Comşa, rezemată de stâlp, cu colţul barizului în gură, o măsurase de jos în sus, abia ferindu-se în lături. Ordonanţa, care pălăvrăgea cu un capăt de ţigară lipit pe buza de jos, se plecase la urechea bucovinencei şi-i şoptise ceva, chicotind. Şi slugile îşi îngăduiau s’o judece'... Simţi că roşeşte şi-i fu ciudă că roşeşte. Era singură, o înăbuşea mâpnirea; acasă o aştepta un om grosolan şi morăcănos pe care îl ura; şi trebuia să pară nepăsătoare, să zâmbească prese. îşi aminti că a uitat să dea cu pudră şi deschise punguliţa de mătase unde era încrustată oglinda, cercetându-şi obrazul din mers. Nimic nu se cunoştea. Ocpii doar, purtau cearcăne mai viorii. îşi îndesă pălăria mai adânc. Cin domn, cu baine cenuşii-lăptoase, cu mustaţa cuceritoare, îşi încetini paşii, privind-o obraznic. Ce uitătură murdară avea, care desbracă şi se târâie pe trup, ca o atingere vâscoasă de melc!... Toate privirile lor sunt desgustătoare şi fără ruşine,.. Cum îi urăşte!... Trecătorul făcu repede un ocol; în colţul străzii îi eşi în cale şi se opri s’o aştepte, netezindu-şi mustaţa năclăiată de brilantină. Era pudrat ca o femee, cu trăsăturile vulgare, de cruprier ori de gravură de pe pereţii frizeriilor. Se uita pe sub pălăria de pai, răsucind un beţişor de trestie între degete şi umpându-şi pieptul, cu Poare roşie la butonieră. Zoe Vezbianu trecu sub privire cu buzele strânse, cu impresia că păşeşte goală la un examen umilitor. Cum de pot îndrăzni?... Hre ceva de femee pierdută, de-şi îngăduie cel dintâi venit s’o murdărească aşa cu ocpiadele?... Paşii băteau uşor asfaltul, iar femeia în tjaină de mătase, cu cercuri galbene şi negre, trecea în lumina aurie de amurg, tremurându-şi cele două pre subţiri ale penei de la pălărie asemeni antenelor de insectă; luneca vedenie uşoară şi plăcută, fără grijă şi fără suferinţă Nimic nu se răsfrângea afară, din epinuirea dinlăuntru Purta capul sus. puţin dat pe spate, ca să poată privi sub borurile prea joase ale pălăriei; legăna elastic trupul strâns în mănuşa fainei; curâse cu cea mai isbutită graţie unei pereepi cunoscute care o salută dintr’o trăsură de casă.. Hşa e desigur viaţa tutulor femeilor pierdute: 240 făţărnicie şi minciună, Rcum două ore era desbrăcatăîn casa unui strein, a unui strein care o alunga, şi acum se sileşte să zâmbească celor care dacă ar bănui!... Reuşi are să mintă acasă, bărbatului, tutulorl- Cea dintâi greşală a fost grea, după o luptă— Celelalte vor veni singure. Ştie bine acum, că vor veni singure —e atât de strein şi de pustiu în casa ei!... Rit domn, bătrân şi cănit, o urmări cu ocţjii rotunzi şi umezi, cu gene rare şi alburii, ca ochii de porc. Poartă oare un stigmat toate femeile pierdute, de cţ)iamă asupra lor cu atâta siguranţă privirea bărbaţilor?-.. Şi ea poartă un stigmat — muşcătura lui Radu pe rotundul umărului... Cum îi vine să-i mai spună oare, chiar în gând, pe nume: Radu ? .. El nu mai e decât domnul Comşa, ea doamna Vezbianu... Cât de ciudat va fi când se vor întâlni mâine, în lume!... Cum îl urăşte— Hceasta a fost tot. O dorinţă animalică, după care s’au privit amândoi duşmănos şi cu desgust. încetini paşii înaintea casei. Servitorul stropea grădina: apa împroşca rece marmora statuetelor, firile legănate de trandafir, drumuşoarele cu nisip galben. Era o clădire cumpărată de Sofron Vezbianu, dela un proprietar scăpătat, în anul când cumpărase cu aceiaşi bani de proaspăt înavuţit, tinereţea Zoiei Racliş, abia eşită de pe băncile pensionului. Fiecare mobilă, cel mai neînsemnat Iucruşor, fusese ales de , mâna ei, atunci când crezuse că aşa va uita tovărăşia omului păros şi vulgar, cu care avea să-şi poarte viaţa. Rcum toate îi păreau hidoase, nesuferite şi de prisos. Sună. Urcă scările de marmoră şi intră deadreptul în camera ei, aruncând gentuliţa, pălăria, mănuşile, la întâmplare, împrăştiate pe jilţuri şi pe divan. — Coniţă, v’a întrebat boerul de două orii o întâmpină fata din casă, tipărindu-şi şorţul alb cu chenar de dantelă şi arătând cu capul spre camera de alături— Zice să servim masa imediat ce veniţi— Pleacă în oraş!— continuă, aşezând la locul lor, din obiceiu, toate uneltele cu plasele de argint, răvăşite pe mesuţa de toaletă. — Şi?... întrebă distrat Zoe, care nu ascultase. — Altceva nimic. V’a adus pălăriile dela Madam Valda! îşi aminti fata cu un fel de mândrie pentru luxul stăpânei, desfăcând capacul unei cutii albe şi răsucind pe pumnul îndoit, o pălărie cafenie, eu pene dese şi date pe spate, ca o coafură indiană. Zoe Vezbianu apucă pălăria de vârful penelor şi o aruncă în cutie fără să o privească. — Lasă aceasta... Te poţi duce. Rşteaptă să sun— Fata nu se clinti- . — Coniţă— — N'ai plecat? se întoarse Zoe din uşa şifonierei larg deschisă. — Coniţă... Ştii mata că avem războiu?— Cu nemţii! răsuflă cu o mare şi bucuroasă uşurare fata din casă, care avea o veche duşmănie cu toate nemţoaicele vecine, guvernante. — Cine ţi-a mai vârît în cap prostiile astea? Hait’ pleacă!— — Zău, coniţă! Scrie ’n jurnale— — Să le fle de bine... De când ai început să discuţi politică cu mine? — Credeam— — Să nu crezi nimic. Ri plecat? — Iaca plec! închise încetişor uşa, desamăgită de puţinul efect al ştirei senzaţionale. Zoe Vezbianu se trânti în jâlţ, răsucind pe gânduri o pilă de unghii- Ii trebuia acum o hotărîre dureroasă să-şi schimbe haina. Rr fl vrut să plângă şi era prea târziu: în trup simţea un deşert şi un nod i se oprise în piept... Cum va fiind această domnişoară Vardaru ?— Ce brutal s’a repezit Radu să-i smulgă fotografia... ,,La revedere!— — La revedere!" Rşa sfârşesc oare toate iubirile care păreau că vor dura o veşnicie? La uşa de alături, în camera lui Sofron Vezbianu, se auzi un foşnet. — Zoe! chemă un glas subţire ca o aţă. . — Da... — Zoico! — Rm răspuns: da! aruncă pila de unghii pe marmora mesei. — Deranjeazâ-te, rogu-te! — Ce pofteşti ? se ridică în silă, şi deschise uşa. In prag, Sofron Vezbianu, cu cămaşa proaspăt călcată şi scrobită, in cap, se chinuia să vâre braţele în mâneci. Era în papuci şi în ciorapi, cu jartierele pe picioarele păroase şi cu tot restul trupului, gros şi burtos, înghiţit în cămaşă ca într’un sac; umblând aşa orb prin casă şi gesticulând în mâneci ca o sperietoare în lanuri. 241 © BCU Cluj — Deschee-mi, te rog, nasturii... Firi-ar al dracului de spălătoreasă! se plânse glasul piţigăiat din cămaşă. Zoe îi desfăcu nasturii. — Dacă n’ai grijă să-i deschei întâi!... Ce-i de vină spălătoreasă? Sofron Vezbianu scoase prin deschizătură, capul chel şi negricios, cu urme de vărsat pe nasul rotund ca o mură, când începe a se învineţi- ' — Credeam că mă sufoc, Zoico! gâfâi. — Te-am rugat de o mie de ori să nu-mi mai spui Zoico! Mă chiamă Zoe, şi atât. Zoica e numele spâlătoresei... —• Scuzaţi! îşi ceru iertare batjocoritor Sofron Vezbianu1... Scuzaţi, Zoica o chiamă pare-mi-se şi pe soru-mea şi nu-i spălătoreasă... Zoe, vru să spună că într’adevăr, sora lui Sofron nu e spălătoreasă, e nevasta unui amploiat de mişcare, ceiace înseamnă desigur în lumea de hamali de unde a pornit neamul Vezbianilor, un titlu de înaltă nobleţe. Dar se opri. Privi împrejur în cameră. O răscoală sălbatecă. Cutia de gulere răsturnată, şuroaie de apă pe jos, un prosop aruncat în picioare, o pereche de pantaloni încălecaţi pe spătarul unui scaun, o ţigară fumându se singură pe marginea unei măsuţe scumpe. O luă să o arunce, dar Sofron Vezbianu i-o desprinse din mână, ducând-o la gură cu degetele scurte şi păroase făcute cupă, cum fumează şcolarii pe ascuns ori rândaşii. — Pardon! Mai am două fumuri... Trase două fumuri până la carton şi aruncă restul într’un vas de Gale. —• Pentru Dumnezeu! imploră Zoe, te-am rugat de o mie de ori să nu mai arunci ţigările, unde-apuci. E un vas de preţ şi e un obiceiu oribil, ca la han. Ţigările lui Sofron Vezbianu îşi sfârşeau existenta pe coltul meselor, arzând fetele, lepădate pe scoarţele cărţilor, aruncate în cutii, în glastre de flori, în vase, oriunde înafară de scrumiere. — E un vas de preţ., un vas de pref! repetă Sofron Vezbianu, căutând ceva şi aruncând lucrurile din cale... Te cred! Hsta nu era nevoie să mi-o spui... Ştiu eu cât costă, că doar pe mine mă costă... Se plecă într’un genunchiu, şi cu un papuc exploră tenebrele de sub pat, svârli un teanc de ziare, deschise două sertare, trânti uşa dela dulapul cu haine. —■ Ce caufi, frate? nu mai putu răbda Zoe. — Pe dracu-1 caut! pufni omul ridicând din nou teancul de ziare- Casă e asta? Han! Hi spus bine că-e han- Cucoana se plimbă, vine la ora mesei: pune-fe masă, strânge-te masă!... — Cot nu mi-ai spus ce caufi! se sili Zoe să-şi păstreze calmul. — Bretelele le caut, cucoană! Nu vezi ce caut ? Zoe ridică pantalonii aruncaţi pe spătarul scaunului şi-i arătă bretelele atârnate. — Nu era simplu să începi de aici? Dezarmat, Sofron Vezbianu se scarpină în chelie. — Simplu! E uşor să zici simplu... La voi toate sunt simple... Mâncăm astăzi ori nu? Zoe trânti uşa fără să-i răspundă Bărbatul se plimba prin cameră, încheindu-şi nasturii şl bretelele, isbind cu picioarele în dreapta şi’n stânga obiectele din cale. Se uită dispreţuitor spre uşa închisă şi mormăi: ■— S a supărat cucoana. Hre nervi I Se aşeză în fata oglinzii şi înodă de câteva ori cravata, fără să izbutească. O aruncă şi trase din cutie alta. Sună servitoarea. — Strânge porcăriile d’aci! dădu ordin fetei, care se plecă şi începu să culeagă de jos gulerile aruncate, batistele, pălăria căzută cu gura în sus, ziarele stropite cu apă. Prin oglindă, trupul slujnicei se vedea sănătos şi plin, dereticând cu spor, apă-sându-şi o mână pe sân, din când în când, ca să-şi ridice deschizătura bluzei. Sofron Vezbianu îi urmărea prin sticlă mişcările şi simţea o dogoare încălzindu-i tâmplele. Când se apropie de dânsul, îi prinse între degete bărbia şi o privi în ochii verzi de pisică. Fata se feri roşie foc, uitându-se cu teamă spre uşa unde dincolo se afla Zoe. — Proasto! gâfâi bărbatul, răsucindu-i faţa mică şi albă, cu nasul în sus şi cu ochii vicleni. Proasto, de ce nu?... - Era a patra slujnică: pe celelalte Zoe le schimbase fiindcă îl surprindea pipăindu-le prin colţuri. 242 © BCU Cluj Când o mai strânse odată de sfârcul sânului de-i năvăliră lacrimi în oclji, fata deschise ca din întâmplare uşa dela camera dealături. Sofron Vezbianu se linişti, făcând un salt neaşteptat pentru greutatea lui, plantându-se din nou în faţa oglinzei să-şi lege cravata. Sfârşi repede şi coborî- In sofrageria înaltă şi mare, cu bufeturi grele şi cu o uriaşă masă ovală la mijloc, Zoe, în kimono cu ibişi albaştri şi trandafirii înşiraţi în procesiune peste un câmp cu flori violete, îl aştepta răsfoind o revista ilustrată. — Sunteţi gata? Ţî-ţî-ţî! Mare minune! se miră Sofron, despăturind şervetul. Ce-e întunericul ăsta, frate ?... Era aprinsă o singură lampă de masă, cu glob albastru, translucid, flşa, încăperea părea mai mică şi mai prietenoasă, cu ungherele ascunse în umbră. Sofron Vezbianu merse până la uşă şi răsuci butonul, aprinzând toate becurile candelabrului. Lumina scântee orbitoare şi prea vie, în cristale şi în tăvile de metal. Sala de mâncare avea două oglinzi mai înalte decât statul omului, fără ramă, în doi pereţi faţă în faţă. In ele se aprinseseră acum nenumăratele candelabre, în lanţ neîntrerupt, ca într’o nesfârşită sală unde la mese fără de capăt, aceiaşi Zoe Vezbianu, multiplicată în zeci şi zeci de exemplare, în Ijaina japoneză cu păsări albastre şi trandafirii peste câmpul liliachiu, privea îngândurată în 8lbul farfuriei, în faţa omului scurt, gros şi cu chelia în care lumina se răsfrângea ca într'un genuncţjiu luciu. - Rşa da 1 exclamă cu glasul lui excesiv de subţire pentru înfăţişarea-i rotundă de cantalup. Hşa dări... Ce-am ajuns să facem economie la lumină? Fata servea fără zgomot, cu paşii înăbuşiţi în lâna covorului. Sofron Vezbianu picură faţa de masă, îşi picură cămaşa şi o şterse cu miez de pâine Mesteca lacom, clefăind; presăra sare şi piper din belşug, înainte de a gusta. Vârî cuţitul în peşte- Zoe îi luă cuţitul din mână ca unui copil rău crescut şi i-1 puse alături pe scăunaşul de argint. Sofron îl apucă din nou: — Lasă-mă frate, cu mofturile sşte! flşa am învăţat să mănânc de când m’a făcut mama şi slavă Domnului, îmi merge! De ce-i cuţit? N’o să mănânc doar supa cu el!... Turnă vin, îl gâlgâi pe gât, plcscăi din limbă. împinse farfuria cu tort. — R se slăbi cu cofeturile. Niscai brânză! Fata alergă cu farfuriile de brânzeturi. Zoe frunzări din mâncare puţin şi fără poftă. Rămase privind uitat, la omul care mesteca alături, se scobea în dinţi, scuipând resturile în farfurie. Niciodată nu-şi vorbeau decât încrucişând cuvinte înţepătoare. II prindea ciupind slugile. Vorbea despre restul lumd cu dispreţ. Era grosolan şi scandalos de mulţumit de sine. Ce se petrecea în capul ţuguiat şi dincolo de ocljii mici şi unsuroşi, ca două măsline înfipte sub sprincene? Hverea şi-o adunase singur, era temut de tovarăşi, toţi spuneau că e priceput în întreprinderile lui numeroase; aşa dar nu era un imbecil cum îl judeca ea. Poate viaţa nu cere numaidecât să ştii când trebuie şi când nu, să te serveşti cu cuţitul, să nu clefăi şi să nu te stropeşti cu sosuri, să nu-ţi gljemueşli slugiie în unghere şi să nu vorbeşti ca lăptăreasa... Lângă omul acesta trebuia să-şi sfârşească viaţa, să îmbătrânească. Fără nici o zare. Ca o osândă. Se poate oare să nu caute aiurea o evadare din această vulgaritate?... Nu e un drept al ei-dreptul tinereţii ei oferite intacte şi pure, omului cu înfăţişarea de gâde?... Cum îi părea viaţa un dar ispititor şi divin, plin de toate făgăduelile şi voluptoasă ca o înserare de Hugust, atunci când rămânea gânditoare pe filele de roman, citite în dormitorul pensionului!... Toate au sfârşit aci- Fără nici o scăpare. Ca in visurile, când vrei să te trezeşti şi nu poţi... In oglinzile din cei doi pereţi, la nesfârşit se prelungeau perechea lor, înaintea feţelor cu albeaţă de zăpadă. Sofron Vezbianu sfârşi de mâncat şi îşi şterse gura cu tot şervetul, aruncându-1 peste pahare. — Şi ce ai rămas aşa pansivă? o întrebă, apucând-o de bărbie cum făcuse cu un ceas înainte, cu fata din casă. Zoe se scutură de silnica desmierdare. îşi aminti cuvintele fetei din casă şi întrebă: — E adevărat că avem mobilizare ? Bărbatul o privi uimit de atâta ignoranţă, imitându-i glasul: 243 © — E adevărat că avem mobilizare? Dar bine cucoană) pe ce lume trăeşti?... Urlă oraşul> şi dumneata par’că acum te-ai trezit din somn. Sigur că e mobilizare, stare de asediu, războiu, ce pofteşti!... Au vrut războiul: îl au acum. Să-i vedem!... Pierd jumătate de milion cât am de încasat dela nemţi, dar să-i vedem şi pe ceilalţi. Războiu, războiu— de doi ani nu mai puteam răsufla de viteji... Sofron Vezbianu furios, cu mâna tremurând, turnă vin în papar, îl răsturnă pe gât şi se ridică rostogolind scaunul. Strigă fata să-i aducă pălăria şi amintindu-şi că oricum, într’o zi ca aceasta istorică, nu se poate despărţi de nevastă ca întotdeauna, îşi ţuguie buzele unsuroase şi o sărută pe frunte, punându-i mâna pe umăr, acolo unde era semnul muşcăturei lui Radu Comşa — La revedere, micuţo! Nu lua şi tu toate aşa... Aşa sunt eu, nervos! înţelegi, o jumătate de milion... îşi aşeză pălăria pe sprinceană şi circulă pe picioarele scurte. Zoe privi cu ură spatele omului îndreptându-se spre uşă, cu ceafa groasă şi revărsată, cu un cerc din cpelie ieşind alb de sub pălăria de pai. îşi şterse apăsat cu batista locul sărutat. Aşa dar războiul!... Râse răutăcios. Să moară toţi! Cum îi urăşte pe toţi 1 Un sfârşit de lume n'ar înspi-mânta-o, nici nu s'ar înduioşa de soarta ei, a altora, a tuturor. Se ridică, şi în una din oglinzi, se apropie spre ea, în kimonoul cu pori violete şi cu ibişi albaştri şi trandaprii, altă Zoe, atât de aproape că răsuparea caldă aburi sticla, înnecându-le într’o ceaţă obrazul Şterse negura cu batista şi se cercetă cu luarea aminte a unei streine, în ocpii de culoarea porii de liliac. Cum putuse o clipă măcar, să dorească moartea tutulor? Să nu se înpoare de spaimă şi de bucurie? Aşa gândesc desigur femeile pierdute! Pentru ele nu e decât egoism, nesaţiul şi pe urmă desgustul cărnei... Privi neliniştită în adâncul oepilor- Aşa se privesc desigur, în oglindă, femeile pierdute! Umărul gol arăta semnul de dinţii puternici ai lui Radu Comşa. Aşa poartă desigur, stigmate impudice, trupul femeilor pierdute! ' In încăperea largă, cu toate luminile aprinse, printre dulapurile grele cu scânteeri de cristal şi metale, femeia plecată spre recele joc al oglinzei, îşi privea cu nelinişte şi încordare, ocpii în care se regăsea streină şi nedescifrată. Şi alte femei, fără număr, în pâine cu pori violete, cu procesiuni de ibişi albaştri şi roz, se plecau scormonindu-şi din oglindă în oglindă, genunile oepilor, dincolo de care se căsca o spaimă. 244 © C R O N I C I IDEI, OAMENI & FAPTE REFLEXII ASUPRA STILULUI INTERPRETAREA, ce se dă de obicei cunoscutei definiţii buffoniane a stilului ni s'a părut totdeauna puţin controlată la isvorul acesteea — şi prin urmare mult-puţin greşită. „Stilul e însuşi omul“—fraza se repetă din tată în fiu, ţi i se dă înţelesul ce i-1 poate da un profesor de stilistică, gramofon de definiţii ancestrale. Fireşte, stilul e omul, adaugă cu patimă esplicativă profesorul, adecă: stilul e expresia cea mai fidelă a felului de a fi, de a simţi şi de a găndi a unui om. Cum e omul aşa e şi stilul. Stilul e în funcţie de individualitatea omului, de ceeace are unic şi inimitabil.-—Interpretarea ce se dă definiţiei e deci individualistă, stilul e privit ca un produs caracteristic al omului ca individualitate unică în felul său Noi »1 ştiam însă pe Buffon un om de-o cultură clasică — în aceiaşi măsură un închinător la altarul măsurii, a echilibrului, a -tipicului.; rotunjit şi retuşat; îl ştiam un om care în fond era foarte departe de idealul individualist. Trebuia prin urmare recitit acel celebru discurs academic în care pronunţase faimoasa frază. Şi în adevăr—recitindu-1 te convingi că înţelesul ce-1 dăduse cuvintelor sale nu e deloc în concordanţă cu obşteasca tălmăcire. Când zicea că stilul e însuşi omul, el nu avea în vedere individul, ei un om «tipic», idealul clasic al omului — măsurat, echilibrat, raţional, limpede şi retuşat in toate asperităţile sale individuale. Sensul ce va trebui să-l dăm cuvintelor sale nu poate fi altul decât acesta: abia prin «stil» (adică prin stil clasic) omul devine adevărat om. Stilul face pe om—om «tipic», om ideal. Stilul e omul însuşi. Şi adevărat om era pentru un scriitor de cultură clasică numai omul cumpănit, raţional, format în sensul unui ideal colectiv, dar nu omul «original» «personal» «colţuros». Aceste lucruri odată stabilite, ne putem continua reflexiile. Definiţia stilului ca expresia cea mai fidelă sau ca produsul propriu al unei «originalităţii individuale» — e valabilă numai pentru perioade individualiste». In epoce clasice sau in perioade ce urmăresc ideale şi mai abstracte (mă gândesc la arta egipteană, bizantină, gotică) definiţia de măi înainte îşi pierde orice îndreptăţire. In aceste epoce stilul devine oarecum o forţă istorică, o realitate mai substanţială decât omul stingher: stilul colectiv subjugă pe insul izolat modelându-1 în sensul său. In aceste perioade omul e un produs al stilului şi nu stilul al omului. Individualitatea artistică nu mai e decât un moment fără importanţă ca «individualitate dar de-o simboliică măreţie ca organ viu prin care se realizează un «stil*. Inversiunea aceasta a raportului dintre om şi ştii e un fapt istoric de netăgăduit. Nu trebuie să ne gândim decât la stilul cel mai apropiat de noi, la cel bizan tin. Convenţia tacită şi de multeori aproape inconştientă ce stă la temelia altor stiluri, apare aici limpede formulată. Sinodul ecumenic dela Nicea hotăra pentru câteva veacuri cadrul în care trebuiau să emuleze artiştii: Non este imaginum structura pictorum inventio sed ecclesiale catholicae probata legistatio et traditio. Pictorului i se cerea supunere oarbă unei învoieli colective. «Stilul» devine opera unui spirit unitar ce străbate pe artişti intocmai ca pe episcopii întruniţi într’un sinod să hotărască o dogmă. Celce nu se supune inspiraţiei comune e pur şi simplu dat afară din sinod sau alungat cu afurisiri drăceşti din împărăţia artei. Astfel votul dat pentru o dogmă va fi unanim, iar un perete acoperit cu mozaicuri nu va supăra ochiul prin abateri neroade dela canon. L. B. LĂMURIRI PENTRU ACELAŞ RAŢIONALIST XSECÂND peste injurioasele calificative Ia adresa mea cu care d. M. Ralea îşi susţine teza în „Cuvântul liber" din 17 Ianuarie 1925, şi înainte de a-i da lămuririle necesare asupra unor greşeli fundamentale, care-i scad prestigiul de colaborator al marei revistei de la Iaşi „Viaţa Românească*, facem încă odată observaţia următoare, că tinerii care studiază la Paris aduc de acolo, unii: un papuc de curtizană, cum de mult se exprimase marele poet al românismului Mihail Eminescu, alţii: lumină in 245 © BCU cap şi smerenie în suflet. D. Raiea: Haos în minte şi injurii pe limbă. Fiindcă dacă Sorbona ar fi însemnat ceva în viaţa lui intelectuală, nu ar fi scris cu atâta grabă erori, cari au reuşit să uimească şi pe cei mai puţin ştiutori de căite, şi injurii, care au indignat în ultimul timp multă lume. Scrie d. Raiea: „acei cari dispreţuesc Rusia pentru misticismul bolşevicoadoră pentru cel pravoslavnic11. D. Raiea iar se atinge de Rusia; iar afirmă lucruri care nu se pot învăţa la Paris. Ce însemnează misticismul bolşevic ? In Rusia n’a existat niciodată misticism bolşevic. N’a existat mai ales, cum ar fi trebuit să se exprime d Raiea, ca să spună ceia ce vrea, bolşevism mistic; există însă acolo şi misticism şi bolşevism. Dar a lega împreună aceste cuvinte înseamnă a nu le şti nici înţelesul teoretic, şi nici a le cunoaşte în realitatea rusească, Ar fi foarte bine ca d. Raiea, fiindcă are gust de vorbit despre Rusia, să se adreseze domnului Dr. Cazacu şi domnului C. Stere, de la laşi. Domniile lor, cunoscători buni ai realităţilor ruseşti, ii vor da lămuririle necesare, ori de câte ori d. Raiea va face cinste Rusiei de a vorbi despre ea. Iar dacă atât d. Cazacu cât şi d. C. Stere se vor intimida de a face lecţii asupra unei terra incognita — cum este Rusia şi toate chestiunile ei pentru d. Raiea — atunci, mă însărcinez eu, pentru mai marea luminare a tânărului raţionalist, să-l plimb pe întinderea unui veac şi mai bine în viaţa intelectuală rusească, în subsolul revoluţionar, în vrafurile de broşuri, în toate certele vieţii politice şi sociale, atât de interesantă şi atât de instructivă. Şi atunci d. Raiea nu va mai împerechea cuvinte — misticism bolşevic, sau bolşevism mistic, — şi va şti care doctrină socială şi chiar socialistă în Rusia cuprinde elemente mistice, dece bolşevismul, fiind o numire accidentală pe care o parte din social-democraţia rusească, cea mai consequent-marxistă, deci cea mai ideo-logic-materialistă, şi-a dat-o în August 1903 la al doilea congres al partidului social-democrat, ca să se deosibească de cealaltă fracţie care se numi menşevică. Fracţia bolşevică era fracţia lui Lenin, ijcea mai marxistă, deci cea mai antimistică. Bolşevism mistic (nu misticism bolşevic, cum se exprimă d. Raiea) este egal cu marxism mistic. Cine ar îndrăzni din cei cari ţin condeiul in mână să afirme, fără frica de a se compromite pe o viaţă întreagă, că marxismul conţine în concepţia lui, în sistematizarea lui, in practica şi în viziunea sa măcar un singur procent de misticism, când el nu este decât o straşnică învăţătură despre lucrurile numai materiale, care nu aminteşte şi nu admite sufletul omenesc în care se petrec lucrurile mistice ? Peste această confuzie a d-lui Raiea, fac o mărturisire: nu dispreţuesc, ci deplâng pe poporul rus pentru urgia raţionalistă de care sufere, una dintre formele căreia este şi marxismul, şi-l ador, cum spune d. Raiea, pentru misticismul lui pravoslavnic. Căci dacă a fost o forţă — o forţă a cărei imensă acţiune mintea omenească nu o poate închipui — care a prăbuşit revoluţia materialistă şi ateismul raţionaliştilor marxişti, a fost anume credinţa pravoslavnică a poporului, credinţa în mistica putere a sfintei cruci, pe care — domnule Raiea, am fost martor — toţi dracii din lumea aceasta, strânşi în nefericita Rusie, nu au putut o clinti. Ce cutremurător exemplu: ieşirea din iad a poporului rus se face pe căile şi pe cărările peste cari îşi aruncă lumina sa mistică, neînvinsa Cruce a creştinismului pravoslavnic.. Spune mai departe d. Raiea: „încântaţi că au găsit aiurea o nouă măimuţăreală, au inventat ,de toutes pieces* ortodoxismul român. Aceasta o afirmă în anul de Ia naşterea lui Hristos 1925, d. Raiea. Iată că ortodoxismul român e inventat de câţiva maimuţoi. Trăesc în România din Mai 1922. In toamna aceluiaşi an s’a înapoiat din Viena d. Nichifor Crainic. Nu ştiu în ce ţară a maimuţărit păr. Gala Gaiaction. Ne-am strâns cu toţii şi am inventat ortodoxismul român: eu am adus din Rusia elementul obscurantist; d. N. Crainic — rigiditatea dogmatică a Iui şi păr. Gala Gaiaction — elementul pasional. Până atunci, poporul romăm n’a ştiut ce e ortodoxismul. Iar astăzi dacă-1 cunoaşte - e datorită nouă. Până la noi — din timpurile lui Traian, decând dacoromânii au început a se plămădi şi a deveni popor român, el a trăit probabil cu „De rerum natura* a lui Lucreţiu, cu „Metamorfosele* lui Ovidiu, (poate şi cu „Ars amandi11 a lui); cu «‘Poetica» lui Aristotel,cu „Republica* lui Platon. Mai târziu: cu obscenităţile ce Ie găsim în „Mandragora* lui Maccbiaveli şi în Decameronul Iui Bacaccio. Iar când au început să năvălească turcii în principatele române, domnitorii români, cunoscători perfecţi ai determinizmului cartezian, care a făcut posibil progresul tehnic, au construit tunurile din lemn de cireş cu care au înscris în istoria poporiui român atâtea nemuritoare victorii. De ortodoxie, de biserică, de cruce — românii n’au avut nici o idee. Fără Euclide şi Des-cartes — poporul românesc n’ar fi existat. Şi iată că venitn noi acum să-I turburăm cu ortodoxism şi cu alte maimuţării! Lăsăm d. Raiea gloria unui asemenea raţionament. Nu cunosc o operă de cugetare românească, plutind în veacuri, ca atâtea opere de gândire ale popoarelor apusene. Poporul român n’avut timp să se gândească Ia legile de gravitaţie universală, să descopere stele, să caute a patra dimensiune, să-şi bată mintea cu quadratura cercului. Istoria nu i-a dat răgaz. Dar nu cunosc în schimb nici un alt popor din cele ce au fost şi cele ce sunt, să fi înfăptuit minunea pe care a înfăptuit-o, în ciuda tuturor rafinateţelor raţionaliste, poporul român. însăşi istoria lui este minunea Iui cea mare. Istoria poporului român este istoria credinţei sale strămoşeşti. Strălucesc popoarele prin artă şi prin ştiinţă — poporul român a uimit veacurile cu credinţa sa. Ce este românismul istoric? Iată formula lui: naţionalitate 4-ortodoxie = lege. Nu lege în sensul pravilei juridice, nu lex, ci legea strămoşească — o sinteză conştientă a două puteri cu care a trăit sufletul lui 19 veacuri : conştiinţa naţionalităţii, deosibindu-1 ca român de celelalte naţiuni, care veneau sau treceau peste el, şi conştiinţa credinţei sale, pe care o socotea infailibilă, fără de care nu se putea concepe fiindcă s’ar p simţit despicat în două. La român ca la nimeni altul, nu poţi trage linia de despărţire între sentimentul de naţionalitate şi sentimentul de religie. Legea lui cuprinde si pe una şi pe alta. Dacă istoria unui popor e, după Marx, istoria luptelor de clasă în sânul unuia şi aceluiaşi popor, dacă după sociologii naţionalişti ea este lupta între naţiuni, istoria poporului român este lupta lui cu alte popoare pentru lege: adică pentru naţionalism -4- ortodoxie. Mi se pare, Ştefan cel Mare a fost numit cavaler al Creştlnitaţii, de către un papă uimit de sensul luptelor domnitorului român. Cum poţi să afirmi atunci ateismul popular al românilor când istoria Iui nu este decât istoria religiozităţii sale? Cine şi pentru manifestarea cărei simţiri a bătut în pământ acele umile şi misterioase troiţe — ne mai 246 © BCU vorbind de atâtea biserici—pe care le-am întâlnit de la Hotin şi până în Munţii apuseni, cine alt decât aceiaş românime, care ca şi troiţele roase de ploi şi bătute de vânturi — stă, stă cu îndârjire pe acest pământ, primind dela ele porunci, adevăruri şi nădejdi? Şi a fi un intelectual nu însemnează a nega cu cita-ţiuni din autori străini realităţile naţiunii tale, ci înseamnă a-ţi arunca sonda minţii în inima istoriei neamului tău, a prinde cu sufletul şi a înţelege cu inima şoaptele ce ţi le trimit veacurile trecute în care s’a desfăşurat naţiunea ta, şi a le rosti, evlavios şi smerit, în fiecare dimineaţă şi în fiecare seară, ca pe nişte sfinte ectenii liturgice. Dacă credinţa în Dumnezeu şi în Hristos este o absurditate - cea mai mare absurditate este istoria neamului românesc. Fie însă binecuvântată acum şi pururea şi în vecii vecilor, aceasta sublimă absurditate, care în timp de* 19 veacuri a păstrat în mijlocul a o sută şi nouăsprezece posibilităţi de pieire, pe un popor care după toate metoadele raţionaliste ar fi trebuit de mult să se scufunde în noaptea istoriei. D. Ralea afirmă: „Nouă ne trebuesc valori clare, sigure, controlabile". O valoare mai clară, mai sigură, mai controlabilă chiar decât valorile lui Euclid şi determinismul cartesian este ortodoxia poporului român — este cum am spus istoria lui întreagă. Credinţa în Dumnezeu este după d. Ralea „nevoia de a se băga la un stăpân. Omul liber poate trăi singur; sclavului îi trebuie veşnic un despot care să-l pălmuiască. Şi divinitatea e un stăpân comod, care satisface nevoia, fără să facă insuportabilă experienţa". Aşa vorbeşte omul de la Sorbona! Hş putea cita numele a o sută din cei mai mari oameni de ştiinţă, — oameni de ştiinţă, nu tineri citiţi — cari au simţit nevoia de a se băga la stăpân, la stăpânul stăpânilor, Dumnezeu, ca să găsească în Dumnezeire nu lanţuri, şi nu robie, ci suprema libertate, suprema eliberare. Să amintesc de Leibnitz > Dar Faradag? Faraday era un obscurantist? Chimist şi fizician englez el a însemnat ceva în ştiinţă: a descoperit curenţii de inducţie, datorită cărora a fost introdusă lumina electrică în viaţa practică şi s au construit motoarele electrice; a descoperit legea descompunerilor chimice în electrolisă; a descoperit legea diamagnetismului; a descoperit legea acţiunii magneţilor asupra luminii polarizate. De ce Faraday simţea nevoia să-şi ia pălăria din cap în faţa studenţilor pronunţând numele lui Dumnezeu? Pascal era ilustru matematician, fizician şi fiilozof. , Primele propoziţii ale geometriei lui Euclid au fost regăsite, la vârsta de 12 ani, de el. Tratatul lui despre secţiunile conice, scris la 16 ani uimise pe Descartes. Lui Pascal se datoreşte descoperirea legilor greutăţii aerului şi ale echilibrului licidelor, calculul probabilităţilor, presa hidraulică, etc. Era deci un tânăr mai prodigios decât d. Ralea! Şi a crezut şi el în Dumnezeu, în Hristos şi — pare mi se chiar în infailibilitatea papii. Nu nevoia de a fi pălmuiţi de un stăpân comod, ci nevoia de a găsi şi încredinţarea că vor găsi suprema libertate, pe care o găseşte un suflet credincios şi smerit şi o minte autentic savantă, în Dumnezeu, o libertate pe care niciodată nu o va cunoaşte d. M. Ralea, simplul colaborator al revistei „Viaţa Românească* de la Iaşi. * * * Şi acum să ne veripcăm. Trăeşte în Bucureşti, în nevoi, în muncă şi în cugetare, un tânăr plozof român, care după ce a studiat biologia, sociologia şi matematicile superioare, a scris: „nie Logistik als Versuch einer neuen Begrundung der Vtathe-matika. Mie, care ştiu cu greutate tabla înmulţirii şi cele patru modeste operaţiuni ale aritmeticei, nu-mi spune nimic aceasta straşnică teză de ştiinţă. Universitatea din Bucureşti însă e mulţumită şi poate pe drept onorată să-l numere în rândul profesorilor săi. învăţatul român îmi povestea mai deunăzi: — Stăm de vorbă cu uu oare care raţionalist. Şi fiindcă veni vorba de credinţă, mă întrebă: „Cum, crezi în învierea lui Hristos, tu, un om învăţat? — Da, cred că Hristos a înviat. — Cum, tu, un om de ştiinţă crezi în învierea lui Hristos? — Da, cred că Hristos a înviat. — Bine, dar asta e iraţional. — Se poate, dar eu cred că Hristos a înviat". Aşa a răspuns învăţatul român, care a studiat biologia, pzica, matematicile superioare. Pe stradă mă gândeam- cum poţi să înţelegi cu raţiunea învierea lui Hristos, fără să nu înebuneşti. Sau ce altceva eşti decât un nebun, dacă poţi nega o minune care stă în centrul culturii şi civilizaţii seculare ale omenirii ? Iar de la capătul ţării — din Cernăuţi, — primesc o scrisoare a părintelui C. Morariu. In ea citesc: „am acum 71 de ani şi nu sunt vrednic să mulţumesc Atotputernicului că mi-a lăsat vederea ca să pot ceti şi scrie câte ceva, unica mângâiere ce mi-a mai rămas. După convingerea mea cea mai intimă, pentru noi românii nu există o nenorocire mai mare decât 1) nepăsarea totală a mai tuturor intelectualilor noştri de sfânta lege creştinească şi copilăreasca lor alergare după toate înşelăciunile raţionaliste, 2) lipsa bisericii celei vii din aproape întreg trupul nostru naţional. Toate păcatele, de cari e cuprins acum sufletul neamului. îşi au izvorul în nenorocirea aceasta. Doar nu cetim în zadar că „unde sunt mulţi necredincioşi, multe păcate se fac. Călăuzit o viaţă întreagă de Duhul Domnului, eu am putut exclama în mijlocul tuturor prigonirilor vrăjmaşe ce s’au descărcat asupra mea: Dumnezeule, ce nespus de mândră e lumea Ta, când Tu eşti inima şi sufletul omului şi cât de uşor e de purtat aiu -ici jugul vieţii. Dacă fiecare frate român ar ajunge să fie pătruns de înţelesul exclamării citate, atunci de bună seamă, n’ar fi pe lume alt popor mai fericit decât al nostru, nici altă ţară mai frumoasă şi mai fericită decât ţara noastră!" Când în afirmarea unei credinţe stau alături de unul din cei mai remarcabili învăţaţi români şi când am binecuvântarea unui bătrân cărturar — care o viaţă întreagă a tinut în mână Crucea şi condeiul — îmi îngădui să cred că sunt pe calea cea dreaptă. G. M. IVANOV. © BCU Cluj CĂRŢILE Ion Minulescn: «Roşu, Galben şi Albastru», Roman. Editura «Cultura Naţională Amintirea chinuitoare a războiului — care întunecase un răstimp limpezimea zărilor sufleteşti — se iroseşte nesimţit. Literatura nu l-a cunoscut decât neînsemnat şi fragmentar. Pricina e negreşit, uşor de lămurit. Oricât ar fi de legitimat logic, războiul rămâne totuş antiartistic. Perspectiva timpului, care sâ-i macine contururile aspre, se dovedeşte cu totul neîndestulătoare. Poetizarea întârzie. Dominat de maşinism şi neputând - ca altădată — preaslăvi ceia ce era fapt omenesc mai întâi, de îndată ce împrejurările au îngăduit-o, insul l'a ignorat cu toată voia, Redus Ia hazard, tactică şi armament, războiul şi-a pierdut pe dea’ntregul înfăţişarea eroică; bărbăţia s’a istovit inutil în faţă sârmelor ghimpate. Lipsind, deci, temeiul creator al avântului epic: participarea divinităţii - ca la antici — ori biruinţa efortului pur omenesc — ca mai târziu — războiul modern s’a închis în notura de fapt divers sau în neputincioasă indignare umanitaristă... «Roşu, Galben şi Albastru> nu are însă niciunul din caracterele acestea. Deşi fără tăgadă o carte de război. Nu însă în sensul prim al cuvântului: cele mai mult de două sute pagini ale volumului d-!ui Ion Minulescu, n'au decât firave puncte de contactau el.Războiul n’a modificat nimic supeteşte. Nici în traiul de fiecare zi. O singură schimbare mai de seamă: Bucureştii se înlocuiesc cu iaşii, încolo, viaţa e aceiaş; datorie, bodegă, femeie. Sau invers. După cum e întunerec ori lumină. Neapărat, de fiecare s’a achitat eroul cum a putut: datoria la cenzură, femeia soră de caritate, bodega ca pe front. Toate sumar. Tot aşa de sumar ca motivările de atitudini: «când voiu fi satul, îmi voiu permite luxul să fin şi eu e/ou. Am să contribui probabil şl eu cu câteva răncuH în cărţile de cetire ale elevilor din clasele primare. Voia avea funeralii naţionale şl copiii eroilor de azi, vor rămâne repetenţi dacă nu-mi vor şti biografia. Până atunci însă nu dau pole nimănui să atenteze la libertatea laşităţii mele de a voi să trăiesc. Nu vreau să mă gândesc încă la formula eroismului cu care voiu emoţiona până şi pe antreprenorii de pompe funebre. Doresc să am nevoie de ea cât mai târziu posibil şi dacă se poate chiar la „calendele greceşti*». Sau motivări sentimentale: «Lot.ty e o femeie ideală. Eu o iubesc fiindcă e caldă şi dulce ca o ciaşcă dc şocolată cu fnşco»; şi, în alt loc: «Ce femele delicioasă e Lotty. Eu o iubesc fiindcă e caldă şi dulce ca o chiflă rumenă, abia scoasă din cuptor». Acţiunea se desfăşură simplu şi strâns : la Bucureşti Lottg, în drum spre laşi Jenny, iar în capitala Moldovei Tatiana. Pretutindeni se simte ritmul precipitat al vremilor. Deaceia poate oamenii din cartea d-lui Minulescu sunt reduşi numai la linie şi gest. Cine se mai poate cerceta lăuntric ? Scos, astfel, din cercul împrejurărilor, romanul «Roşu, Galben şi Albastru» e ca toate cărţile anului trecut. Adică nu e roman. Ci o înşirare de cronică. Deasupra ei stăruie însă, strivitor, preocuparea pentru interesant şi bizar. Nu pentru obiectivitate şi adâncire sufletească. E o slăbiciune mai veche a d-lui Minulescu Din pricina ei, inşii şi faptele — dintre marginile cărţii — îşi definesc o valoare omenească redusă, pe care greul veşmânt literar, lucrat chiar cu artă, nu o poate împlini ori ascunde... IoNFotis «Spre necunoscut». Editura, „Cultura Naţională“. înainte de a tipări «Spre Necunoscut», d. Ion Foţi ne era cunoscut prin foiletoanele din „Viitorul" şi traducerile din clasici, minunate prin limba în care erau redate. Nu putem preţui, totuşi, la fel volumul său de versuri, cu toate mărturiile „prefeţei“ pe care însuşi a scris o volumului: «Pornit-au aceste poeme din cele mai tainice ascunzişuri ale sufletului, din necesitatea izvorului care izbucneşte ne Bit din stâncă Sunt floarea imaculată a absolutei obrect\vităţi sufleteşti. Sunt ca o esenţă». etc. etc. Străduinţele sale pentru poezia de ideie şi versul înflorat sever, sunt onorabile. Dar. se întâmplă în poemele sale ca ideia să se rătăcească de multe cri în întorsături de labirint şi versul -rămas fără sprijinul umerilor ei - îşi prăbuşeşte bolţile în obscurităţi şi confuziuni. O pildă: „A tomul Trăiau sub bolta viselor de-argint Ai nopţii fii, stăpânii peste astre. Sub, ei, de-asupra lor. plutiau dezastre; Bucăţi din sori, sclipiri de mărgăiint, Se legănau in spaţiu, ’n drag alint, Sub baldachinul stelelor sihastre. Cuprinde ce-l ce-i gând şi Infinit Lumina ce se ’neacă ’n întuneric. Din tronu-i sumbru, tainic şi feeric, Privirea ’n lumi, departe-i; a stârnit Nepotolitul dor nemărginit Să zboare ’n jurui furtunos şi sferic. Visarea pierde-se ’n necunoscut. Visarea măndr'a gândului splendoare. Necunoscutul fioros apare. Călare stând pe-al besnei vajnic scut“. Se reţin dintr’odată — între altele - două noutăţi : înainte de a se fi înjghebat ordinea planetară exista «baldabinul stelelor sihastre» şi apoi: „necunoscutul fioros- călăreşte pe un scut. D’acapo. Exemplele se pot înmulţi.. Georcse Vâlsan: «Povestea unei Tinereţi» Editura «Cultura Naţională» Pentru trecătorii grăbiţi prin faţa vitrinei scrisului ultimilor ani. autorul „Poveştii unei Tinereţi" e un nume încă neîntâlnit. Dl George Vâlsan nu e totuş un necunoscut. Aparţine însă unei generaţii mai vechi. Aceia deasupra căreia şi-au încrucişat — ca nişte spezi, 248 © BCU entuziasmul şi indignarea — cele două zeităţi vrăjmaşe : d. N. Iorga şi H Sanielevici Duşmănia nu s’a potolit, pare se, nici azi: din vreme ’n vreme, căpetenia „curentului noua mai repede spre locurile luptei de altădată o zvârlitură dârză de praştie ; şi dacă, în pofida mărturiilor recente, nici literatura d-lui Panait istrate nu-i va p adus alinul visatului tip de literatură clasică proletară — care să vindece rana hulitului poporanism — cartea d-lui Vâlsan va p prilejul unei noui cruciande până la «Crâşma lui Moş Pree.au, unde se vor sparge iar geamurile. Se va săvârşi aceiaşi greşeală, ca acum două decenii: nesocotirea oricăror legi de evoluţie literară şi cercarea încătuşării unui organism viu în tipare plăsmuite după realităţi, streine desfăşurării normale a vieţii noastre sufleteşti. Se vor spune şi răspunde lucruri demult ştiute, Prezenţa semănătorismuiui— fntr’o vreme de răspântie — nu însemna nimic îngrijorător pentru destinele noastre literare. Un gen are legile iui permanente de viabilitate şi evoluţie. Ele nesocotesc orice intervenţie din afară: împotriva tuturor pronosticurilor făcute, d. Sadoveanu n'a dispărut din literatură, iar firul legăturii cu elementele specifice de grai, Ioc şi suflet - pe care se străduia s’o înjghebeze semănătorismul — s’a continuat; clopotul protector de sticlă al clasicismului— sub care fusesem cu grijă acoperiţi — s’a spart demult. Dar d. Sanielevici refuză orice experienţă, S’a zăvorit înlăuntrul unui anume fel de a nu vedea şl nu înţelege: (induie poate să se păstreze curat de orice cunoştinţă nouă pentru marea zi când va da, literaturii universale, mult trâmbiţatul sistem al ,clasicismului de fier... Deaceia, nu ne-am mira — dacă ridicând din întâmplare storul de dispreţ lăsat peste cei „una sută cincizeci de neînsemnaţi scriitori români11 şi-ar da cu ochii de volumul d-lui Vâlsan - să îmbrace iar armura de cavaler fără frică. Mai cu osebire că ^Povestea unei Tinereţi» are toate cusururile şi însuşirile literaturii semănătoriste: —oameni simpli, trăind şi simţind aşa cum se trăia şi simţea acum douăzeci de ani. Pentru dragostea care se înfiripă între un tânăr cărturar şi fiica unui preot, într’un decor nefalşificat de ţară; ori pentru bucuria romantică a preţuirii vieţei câmpeneşti în dauna celei de oraş, cetitorul de azi nu poate avea decât zâmbete; «Alexandru şopti: — te doare capul? Ea ridică ochii dulci spre el. Făcu semn că nu. El se uită împrejur. Odică fugise înainte, printre râpe. O, măcar o clipă să alăture de pieptul lui capul acela scump! Insă abia atinse veşmântul umed de aerul serii, şi işî trase mâna. I-se păm o lipsă de evlavie. Româniţele se culcau la pământ sub pasul el. Trecea gânditoare. In umbra aceia răcoroasă parcă renăicuse înviorată ca o floare. Era copilul naturii, al pădurilor şi al livezilor de aici şi dacă ar fi îndrăznit să se apropie mat mult el, străinul, ar fi sărit natura să-şi apere copilul»!! Asemenea gânduri care ar putea fi socotite acum copilăreşti, se răscumpără însă — îmbelşugat - prin ritmul plin de sinceritate şi natural al scrisului. Larga revărsare descriptivă de pe alocuri se închide, deasemeni, uneori în crâmpeie de admirabilă notaţie; de pildă: «Natura pândeşte în jurul oraşelor, ea le asediază, aşteptând liniştită, răbdătoare, sigură de izbândă. îşi trimite şiruri de pomi pe bulevarde, invadează grădinile, ferestrele, şi cu încetul va cuceri pe rând oraşele«... ■ * . Cartea d-lui George Vâlsan e, astfel, mai mult decât pasul întârziat al unei literaturi care — deşi a păcătuit poate printr’un excluzivism cam îndărătnic-a fost, totuş, încărcată de prea multă hulă. Şi, fără îndoială: bunele ei rosturi n’o îndrituiau... AL. BĂDĂUŢA D. D. Pătrăşcanu; In faţa Naţiune/. Ed. Steinberg <-«■ fiul. Bucureşti. N’am ştiut că osul D-lui D. D. Pătrăşcanu e drept coborâtor din Veveriţă Postelnicul, acel carele vrut-a să răstoarne pe Alexandru Lăpuşneanu, împreună cu vornicul Maţoc şi cu Stroici, şi au pierit în ţara leşească. N'am ştiut-o aceasta, fiindcă nu citisem manifestul D-lui Pătrăşcanu către alegători de la 7 iunie 1918, şi fiindcă asemeni altor creştini care n’aveau nici o grabă pe acele vremi să uzeze de dreptul şi de obligaţia votului, nu ne interesa câtuşi de puţin vre o genealogie de fost ori viitor parlamentar, fie pomenită ea chiar în Arbondologia Moldovei. Dar mărturisim că de cele două ori trei ori, cât ne-a fost dat să vedem în adunarea deputaţilor de la laşi, pe autorul lui Timotheiu Mucenicul, l-am asemuit îndată cu o neastâpărată şi autentică veveriţă. Era o impresie curată şi imediată, ferită de suggestia arhondologiilor şi manifestelor electorale. D. Pătrăşcanu luneca cu sprinteneală păduratică de la o bancă la alta, se repezea către un vorbitor, se întorcea cu bărbiţa roşcată ca pămă-tuful veveriţei către un întrerupător, ridica picioarele peste spătarul scaunului din faţă, era însfârşit viu, nehodinit şi la dânsul acasă, ca un scuriolus printre crăngile pădurei, când aleargă cu o uimitoare agilitate pe puntea aeriană a crestelor de brad. Pe acea vreme, d. Patraşcanu era foarte iubit ori foarte urât. Din pricina acestui neastâmpăr şi din alte pricini încă. Astăzi e numai un om înlăturat, scris pe o listă neagră, atins de un soiu de capitis diminutio. Ca să explice atitudini de atunci şi să lămurească o situaţie de astăzi, d. Pătrăşcanu a adunat într’un volum cuvântările, articolele şi manifestele din 1917 şi i 918, înfăţişându-le lectorului cu o amănunţită tâlcuire a semnelor vremii. Astfel, a două oară, d. Pătrăşcanu apare în faţa naţiunei. Cartea sa e un document şi o pledoarie. E o carte dureroasă fiindcă ne deşteaptă în cuget amintirea unor timpuri dureroase şi fiindcă e şi spovedania unui suflet. E şi o carte îndrăzneaţă, fiindcă autorul, ştiind că va deslănţui noui furtuni asupra sa, sau că în cel mai fericit caz va fi acoperit de tăcere, se îndârjeşte să răscolească în trecut. In afară de orice discuţie, d. Pătrăşcanu se socoate un tare bun român. Nu o dovedeşte numai cu ar-hondologia lui Sion. (Sânt îndestui români tot atât, ori şi mai vechi şi totuşi mai puţin buni). A dovedit-o însă cu scrisul său românesc, căci a da literaturei ţării tale, cărţile pe care le-a dat autorul «Schiţelor şi Amintirilor», „Candidatului fără noroc“, e o faptă tot atât de românească măcar, cât un înfocat discurs patriotic; dar a dovedit-o şi cu unica protestare parlamentară împotriva păcii din Bucureşti, în şedinţa camerei de la 9 Iunie 1918, şi în cuvântările pentru apărarea Liceului Internat din Iaşi, asupra Iaşilor după războiul, asupra şcolilor bune care nu s’au înfăptuit, asupra reformei agrare. Toate stau mărturie înainte de orice, a unei bune 249 © credinţe şi a unei tării, care au înfruntat toate vrăşjmăşiiie cu seninătate şi neclintire. Iar după ani,d.Pătrăşcanuîşi întoarce ocpii îndărăt, se cercetează, işi cântăreşte faptele şi vorbele şi gândurile, şi din acel pelerinaj pe drumuri spinoase iese în faţa sa crescut şi întărit: «Căci dacă avem în vedere evenimentele de la războiu încoace care au dovedit in largă măsură că sistemul politic anti-rusesc nu este tocmai aşa de absurd cum pretindeau unii, iar pe de altă parte că el e împărtăşit astăzi din ce in ce cu mai multă vigoare cpiar de autorii alianţei ruso-române dela 4 August 1916 — atunci existenţa volumului de faţă cred că va fi îndreptăţită». Pentru a o justifica şi a justifica încă odată politica susţinută de autor, au luat loc în fruntea volumului acele tâlcuiri ale semnelor vremii, unde d, Patraşcanu din acuzat devine acuzator. Nu ne oprim, şi nu e locul să ne oprim în cadrul acestei reviste ţinută departe de politică, — la sănătatea ori justeja vederilor politice ale d-lui Pâtrăşcanu. Din toate erorile sale, una singură ne interesează, şi e cea mai grea. şi e acea la care ne surprinde că nu s a oprit ochiul ager al omului care atât de scormonitor a surprins în literatura sa, toate înşelăciunile şi strâmbătăţile sufletului omenesc. E drept, România de astăzi s’a înfăptuit într’o atmosferă de mare ticăloşie politică. Ca o floare rară şi de o mie de ori scumpă, a crescut din miasme şi din gunoaie. Dar este ca o floare roşie de sânge, prănită din atâta sânge. Pieptul cu orbire pus zid glonţului, a răscumpărat şi netrebniciile neutralităţii, şi contrabandele, şi târguelile de orice natură şi nesocotinţele politice:, şi rătăcirile ei, şi trenurile care lăsau răniţi şi cărau butoaie de vin, şi tot ce a fost întunecat, murdar şi greu de păcate. Atunci nu era de cât un singur fel de vedea limpede şi de a avea dreptate — acela care să nu facă mâna ce ţinea arma să şovăie. Atunci nu aveai nici un drept să ai altă dreptate, de cât acea pentru care luptau opt sute mii de oameni. A avea alta însemna a fi defetist. D. Pătrăşcanu numeşte pe Clemenceau şi Poincare „geniile re!e“, geniile bune ar fi atunci după D-sa Malvy şi Cai-llaux. Adică acei care ar fi uşurat biruinţa şi consolidarea pentru totdeauna, a lui Wiipelm II şi a militarismului prusac. Aci stă toată eroarea sistemului de cugetare, cu care d. Patraşcanu se înfăţişează a doua oară în faţa naţiunei. Ea apare limpede şi e susţinută cu toată logica, cu care îndeobşte se apără strălucit orice eroare. D. Pătrăşcanu a cugetat cum socotea şi socoate să poate cugeta cel mai bun român. Cinstea şi sinceritatea sa stau în afară de oii ce îndoială. Criticismul său a văzut greşeli şi păcate, pe care le-au văzut şi pentru care au suferit şi alţii. Dar când oştile se aflau la polare, nu aveai voie ca bun român să cugeţi altfel decât cu cugetul unanim. Orice contribuia că slăbească rezistenţa morală, însenina o vină cel puţin egalâ cu vina acelor care n’au îngrijit să dea armatei rezistenţa materială. Nu ideile, nu convingerile, nu învinuirile D-lui Patraşcanu sunt astfel discutabile. Ele în cea mai mare parte, sunt pline de adevăr, şi sunt dureri pentru care au lăcrimat mulţi ocpi şi au fost trimise la zadarnică pierzanie multe suflete. Dar timpul când au fost spuse aceste toate, atârnă greu. Era un ceas când toţi trebuia să tăcem, să închidem ocljii şi să ne astupăm urechile. O cerea legea războiului. Era un elementar axiom psihologic. D-nul Patraşcanu atunci a vorbit. Era un curaj şi voia să fie o faptă bună. Dar n’a fost decât un grăunte de îndoială mai mult, atunci când nu ne era îngăduită nici o îndoială. Dacă am putea uita acestea — şi cine le poate uita? — cartea d-lui Pătrăşcanu şi-ar p împlinit deplin rostul de mucenicească şi totuşi orgolioasă spovedanie, a unui om şi a unei atitudini. Am citit-o cu interes, pe alocuri cu strângerea de inimă a amintirilor trezite, ne-am lăsat convinşi nu odată de temeinicia revoltelor d-lui Pătrăşcanu, totuşi cartea ne scapă din mână. ION DARIE CRONICA ARTISTICA IOAN THEODORESCU-SION JL-rOPA ce curentul impressionist se înămolise în propriile sale dogme, care, fatal, trebuiau să ducă la sterilitate, pindcă personalităţile mari nu mai existau, iar contimporanii nu rămăseseră decât cu reţeta intelectualizată, o paite dintre pictorii mai tineri din Franţa ce nu se simţeau tentaţi de tendinţele transcedentaliste ale vremii, se îndreptau din nou spre domeniul construcţiei formale, neglijate de Impressionişti. Nu numai inpuenţa compoziţiilor construite ale lui Cezanne, dar şi reîntoarcerea Ia unele concepţii clasice, determină felul acestei arte noui, care, preşte, atribuia o importanţă deosebită ritmului formal, nu pictural, volumului bazat pe elemente lineare Neapărat că şi statica îşi făcea astfel tot mai mult Ioc pe pânzele pictorilor şi în concepţia realizărilor sculpturale. O altă mânuire mai îngiijită a penelului se impunea; culoarea deveni mai deasă si se rotunjea cu umbre mai puţin colorate, nuanţate deseori numai ca acele planuri de culoare locală, văzute în pictura Renaşterii. Bă- trânul Leonardo da Vinci devenea încă odată un ideal de realizare şi pindcă personalităţile nu se găsesc prea des în timpul nostru, o ceată întreagă de pictori diviniză mijloacele şi bunul meşteşug, tăbărând peste extremul opus al Impressionismului. In mulţimea aceasta, talentul matur şi sănătos al lui , nări Derain ni se înfăţişază ca o plantă, crescută dintr’o ţarină îmbelşugată, între pori de pârtie japoneză. Căci intelectualizarea preocupărilor zădărnicea de cele mai multeori o realizare organică, posibilă numai când intuiţia se resfrânge intens iu pecare faţetă a întregului artistic. Artişti neformaţi, se conplac întotdeauna în atitudini radicale, într'o ţinută de extremist. Din aceeaşi cauză cultul culorilor cât mai curate şi străvezii, dispăru tot mai mult. După mulţi ani, artiştii îşi aduseră iar aminte de negrul de pldeş şi de terra di Siena, căci idealul nu mai constă în predominarea absolută a valorilor de culoare ci în realizarea unui ccpilibru între o formă pnternică, viguroasă şi culoare. Şi în Ger- 250 © BCU mania, unde cei mai valoroşi dintre artiştii tineri trecură peste Expresionism şi ajunseră însfârşit după câteva ocoluri necesare, iar la materia simplă, cuvântul * volum» înseamnă un fel de program pentru o mică ceată de pictori, în fruntea cărora stă neapărat Max Unold, care încă dela 1921 încoace, pictează naturi moarte în care izolarea aspră şi patentată a volumului s’a închegat în efecte nebănuite. După destrămarea materiei în atmosferă, glorificată de Impressionism, reacţiunea aceasta nu era numai firească, dar şi necesară pentru recâştigarea unui teren pierdut, fără de care viitorul artelor plastice ar p trebuit să se lipsească de unul din cele mai elementare mijloace de realizare. In noua pictură românească, această reîntoarcere Ia idealul clasic, la formă şi construcţie ni se înfăţişează în deosebi în lucrările mai recente ale domnilor Tpeodorescu-Sion, Şirato şi Ştefan Dumitrescu. •pe când domnul O. Han e reprezentantul aceleaşi cauze în sculptura noastră. Reîntoarcerea aceasta la volum şi la construcţia .. compoziţiei a cerut însă multe jertfe, provenite tocmai din domeniul unei conştiinţe prea exagerate. Pictorul Tpeodorescu-Sion, însă, a învins în sine o criză nebănuit de periculoasă, care ar fi putut să-l târască atât de mult în preajma decorativului, în cât orice compoziţie s’ar fi înecat în elemente ornamentale, în loc să ne dea lărgimea şi respiraţia adâncă necesară monumentalizării. Nu se poate spune nici astăzi că cele mai valoroase compoziţii ale pictorului sunt totodată monumentale. Domină însă în ele un spirit puternic şi foarte cumpănit, astfel că figurile, atât de înrudite cu peisajul greu şi masiv din jurul lor, scot şi mai mult în relief ritmul linear al tablourilor, fără ca blocurile enorme de volum să le strivească. Peisajele acestea ale domnului Tpeodorescu-Sion au crescut din intenţii străine de arta plastică românească, dar în evoluţia lucrului său artistul a ştiut să transpună în eie atâtea ciudăţenii şi trăsături caracteristice ale pământului românesc, încât astăzi avem în faţa noastră primele comooziiii cu adevărat româneşti în pictura nouă. Şi aceasta tocmai fiindcă domnul Tl)eodorescu-Sion, care e cel mai desăvârşit virtuos al picturi noastre, a lăsat în urma sa toate mijloacele eftine de realizare, toate trucurile care apar de atâtea ori în faţa noastră când facilitatea de lucru a artistului se joacă cu culorile sau cu •câteva ritmuri lineare. (Un exemplu: Pericolul cel mai mare pentru arta domnului Tonitza sunt tendinţele ei spre decorativ. Astfel, în unele lucrări totul rămâne ornament colorat!) Pe de altă parte închegarea prea plastică a volumului a făcut loc unor concepţii mai picturale, ceeace ne spune că artistul a devenit mult mai independent faţă de cerinţele artistice ale zilei de eri şi de azi. Dela prima compoziţie a «Fântânei lui Manole» şi până la marele complex de compoziţii, expus de domnul Tbeo-dorescu-Sion în anul acesta, nu e numai un drum •spre limpezire, dar şi spre o oarecare suveranitate faţă de cele realizate. (Şi artele plastice româneşti au mai multă nevoe de o suveranitate nestânjenită, de subminarea unui intelect prea diferenţiat, decât de bunele intenţii a'e altora). Spiritul artistului acestuia intensificat, nebănuit de mult in lucrările din vremea din urmă, s‘a reîntors la asprimea dârză a pământului, fără a uita de vibraţiile culoarei în soare sau de influenţa atmosferei, ce se poate recunoaşte lesne în marinele sale de Balcic. Pictorul singur ne-a învăţat să presupunem ca fiecare din expoziţiile sale să ne ducă printr’un domeniu cu totul nou şi oarecum neaşteptat. Dar expoziţia din anul acesta conţine, cred un substrat , atât de caracteristic şi individual în ce priveşte unitatea organică între formă şi conţinutul ideologic, încât trebue să ne aşteptăm la o adâncire, nu la o schimbare sau o resfirare a acestor întreguri de simţământ, care pe viitor ar putea să crească chiar neobişnuit de mari. Arta pictorului acestuia al pământului românesc a evoluat dela suprafaţa plană determinată de perspectivă şi de lumină, la culoare, şi dela culoare la o întâietate a volumului care acum de abia şi-a găsit echilibrarea desăvârşită în închegarea ritmică a culorii. In privinţa aceasta, uneie din compoziţiile artistului înseamnă realizări foarte limpezi ce n'au nevoe nici de comentar nici de laude. In anul 1919 am văzut pentru întâia oară lucrări ale domnului Theodorescu-Sion, expuse într’o săliţă din strada Franklin. Erau tablouri în ulei care concentraseră par’că în planurile lor picturale ceva din întunecimea marelui război. Dar perspectiva şi lumina vorbeau par’că cuvântul cel mare. O sinceritate incontestabilă se află în căutarea unei expresii cât mai apropiate de pământul românesc. In expoziţia următoare din sala «Liedertafel» totul se cufunda în jocul culoarei care se desfăta în peisajii din Ardeal, prinse uneori par'că numai de dragul unor scrutări în adâncimea perspectivei. In naturile moarte, se simţea însă tot mai mult inpuenţa lui Cezanne, care se resfrângea limpede până şi în aranjamentul lucrurilor redate. Dar în fiecare natură moartă trăia şi un simţământ nespus de tare pentru bogăţia de culoare a masselor. Şi în tot belşugul încărcat al acestor fragmente concentrate din aspectul naturii, se desfătase o sensualitate ce ne aducea aminte de vechii meşteri pamanzi Fireşte că pictorul şi-a dat apoi seama că operile mari de artă nu se pot realiza numai cu virtuozitatea, cu mijloacele pe care le mânuia atât de uşor. Altminteri, esenţa formală îşi câştigase de-acum tot mai mult loc în lucrările sale. Compoziţia «La fântâna lui Manole» însemna în cazul acesta primul pas mai îndepărtat din domeniul trecutului. Dar nici Roma n’a fost clădită într’o zi. Compoziţia e un început de potecă, care s’a lărgit apoi, devenind un adevărat drum de ţară, o şosea prin peisajul românesc. Elementele lineare se încurcau fără voie, planurile, prea puţin simple, se războiau par’că aşişderea acelor conglomerate de imagini din unele versuri noui româneşti. Cpeodo-rescu-Sion găsise însfârşit o soluţie! Dar această soluţie încă nu se cristalizase şi se putea uşor confunda cu apucături mult mai eftine. In marea compoziţie ,.La isvorui troiţei", expusă in expoziţia „flrta Română" din primăvara anului trecut, iper-plasticitatea formelor se mai limpezise. Insă printre uriaşele construcţii de volum, figurile păreau încă frunze colorate; bolovanii de materie n’aveau destul aer, destulă lărgime în jurul lor. Admiţând cu lucrarea avea un merit cu totul deosebit, desimea şi greutatea volumului ne tăia de multeori respiraţia. Fapt era însă că o personalitate se lupta aci cu o concepţie, cu o criză, inexistentă pentru artişti ce se complac în variantele eftine ale câtorva culori. Sinceritatea a învins. Preocupările venite din afară au făcut loc unei atitudini mai suverane în ce priveşte închegarea formelor în culoare. Ne simţim foarte îndepărtaţi de superlativisme tinereşti, dar ţinem să spunem că domnul Cheodorescu-Sion, urmând evoluţia de până acum într’un mod organic şi sănătos, va fi, desigur, numărat printre cei mai mari pictori români. Planurile din compoziţiile noui au devenit mai 251 © BCU picturale, mai liniştite, iar elementele figurale au crescut mult faţă de peisaj. Gamele de culoare ale unei palete mai simple s’au mai diferenţiat şi au lăsat să pătrundă aer şi răsuflarea adâncă a munţilor in aceste compoziţii. Neapărat că unele fragmente din natură ni le am putea închipui cu mult mai colorate! (Dar această constatare nu trebue privită ca un criteriu). Peisajele din nouile compoziţii sunt întrucâtva eroice în sensul cel mai bun şi cel mai românesc al cuvântului. Sunt munţii României, presăraţi cu păduri întunecoase, cu stânci, cu bolovani, care ne vorbesc, când privim aceste complexuri închegate de viaţă. Ele înseamnă în pictura noastră cel mai opus contrast faţă de pânzele lui Grigorescu şi sunt totuşi atât de româneşti! Iar Românii din compoziţiile domnului Tbeodorescu-Sion au crescut ca plantele din aceste peisagii. Prin vinele lor curge sucul gliei româneşti, care altădată s’a prefăcut în legendele întunecoase ale munţilor noştri. în doine copleşite de asprimea pământului şi de toamnă. Astfel pictura meşterului nostru, care nu de geaba se trage din ţara Moţilor, a adăugat pe lângă altele şi o nouă latură de caracterizare celor ştiute despre pământul românesc DRAMA ŞI „B I Z dramă istorică în patru acte şi în ClOCOT de patimi şi perfide viermueli sub cu. pole şi mantii de aur, iluminate din când în când de trecerea unei femei sau a unui Arhanghel —• iată gândul zmâlţuit ce ne răsare în minte, când auzim vorbindu-se de Bizanţ Cetatea Bosforului a atras de mult pe literatori; de curând şi pe d-1 Mircea Rădulescu, prin două umbre, învălmăşite ca două caere, în paginile istoriei: .împărăteasa Teophano-Teopbana cum îi spune poetul nostru — şi marele general-împărat Nice-pbor Pbocas. Nu se poate lămuri, din piesă, intenţia autorului şi anume: vroit-a să evoace Bizanţul sau mai simplu, într’un cadru care să facă să i să ierte păcatele — cum s-a si întâmplat — să ţeasă numai obicinuită sa rogojină literară, cu viaţă de eroi ? E probabil că şi una şi alta. „Las’să fie şi d’asta“... e cuvântul pe care i-1 bănuim poetului la fiecare problemă pe care i-o punea tema de prelucrat, în clipele memorabile ale plăsmuirei. O sensibilitate uscată şi mizeră n-a putut simţi şi redă atmosferă; o inteligenţă debilă s a împleticit jalnic prin cele două volume ale lui Charles Diehl, şi astfel d-1 Mircea Rădulescu ne face impresia, în faţa Bizanţului, a unui biet sergent de oraş care vrea să oprească publicul, la o paradă, şi nu isbuteşte... Se îngrămădesc pe capul bietului poetastru fel de fel de lucruri grele, conflicte politice, religioase, patimi, misticism, orgii, urgii... şi dl. Rădulescu suflă din greu, transpiră şi vai! nu se lasă. Când ştie dumnealui că are ocazie să scrie versuri de amploarea acestora: „Fastuoasa bogăţie a emirilor nababi'1 „Legănată pe cămile, elefanţi şi cai arabi!' Domnul Theodorescu-Sion ne arată însă că n’a uitat nici puterea exuberantă a soarelui, nici peisajul scăldat în atmosferă caldă şi plină de vibraţii. Pei-sagiile sale din Balcic sunt tot atât de picturale şi îngrijit lucrate ca cele din trecut, iar naturile moarte îngrămădesc multă materie colorată, pe când florile, al căror fond ne rămâne deseori străin şi prea puţin echilibrat in întregul ritm de culoare, sunt roadele unei nepăsări, înclinată în unele cazuri chiar spre brutalitate. Cu toate astea, nu ne vom plânge de această brutalitate. Nepăsarea şi brutalitatea sun chezăşii pentru o ţinereţe fecundă, neînvinsă de privirile fricoase şi de compromisurile vremii. Atât de variată şi de pestriţă la prima vedere, arta domnului 1 beodorescu-Sion are totuşi un substrat sufletesc foarte unitar. Nu ştim ce se va întâmpla mâine, dar încă peste câţiva ani 1 Dacă însă arta acestui pictor al primelor compoziţii cu adevărat româneşti, va creşte în aceiaşi măsură ca până acum, timpul ne va da dreptate. OSCAR WALTER CISEK TEATRUL A N Ţ“ versuri, de MIRCEA RĂDULESCU sau că va spune lucruri care să stoarcă lacrimi şi pietrelor, într’o formă cu totul : nouă „Soarta rozelor e scurtă... Tinereţea trece iute...11 cum vrei, o Doamne, să nu cadă în ispită! Aşa dar, cum spuneam, pentru păcatele lor grele, ca o târzie pedeapsă, Pbocas şi feopbano au încăput pe mâna d-lui Mircea Rădulescu. Ca regentă, Teophano scapă prin Pbocas, de dragostea şi primejdia luilosefBringas. Teophano îl asociază pe Pbocas la domnie, dar generalul acesta ajuns împărat-asociat se îndrăgosteşte de Teophano şi exilează pe Ion Zimiskes iubitul „Bazilissei". Un complot se urzeşte; Pbocas e omorît şi Teophano vrea să se mărite—a treia oară—cu Ion — omo-rîtorul lui Pbocas. Patriarhul Poliect însă îi opreşte să intre în Sfânta Sofie, pe treptele căreia, Teophano părăsită de mişelul ion, se omoară. Teophano apare, din istorie, ca o femeie aprigă, ambiţioasă, gata la orice pentru a-şi păstră coroana şi nespus de frumoasă. Pbocas, văduv ascet, mistic, glorios în răsboaie, popular taciturn însă pătimaş. Când cade pradă dragostei sale târzii pentru Teo-pbano, calcă totul în picioare şi mai ales iscă un violent conflict între ei şi biserică, menit să-l piardă şi să alcătuiască la d-1 Rădulescu, în intenţie, conflictul piesei. Ce rămâne din toate acestea, în realizare? Cu privire Ia dramă, nimic. O serie de dialoguri revărsate care nu ciocnesc sufletele. Serii lungi de declaraţii versificate. Fiecare personagiu declară despre celalt că e în fel şi chip. Iar când cel aşteptat intră în scenă, în loc să se precizeze şi să trăiască, e apucat de o bruscă şi sarbădă vorbărie, ocolind cu grije tocmai ceeace ar avea de spus. 252 © BCU Despre Pi)ocas. de pildă, d-1 Rădulescu ştie că „e straniu, ca martirii de pe cruci" (?) (Sic ) Iar Bringas, căruia tot poetul îi şopteşte Ia ureche, ştie şi ei că e: „Un bărbat puternic, ager, sobru, unul din acei" „Care ştiu să mânuiască o politică dibace ' „Un fac-totum, căci nimica fără dânsul nu se face", „Un bărbat care cunoaşte mecanismul complicat" „HI Imperiului şi care învârteşte ’ntregul Stat;" „Un bărbat ce-administrează cu o rară iscusinţă '... Grozav bărbat! Dar să-l vedem pe Pljocas când intră în scenă. E un personagiu declarativ: „Nu ştiu ce-am de Ia o vreme„.., n’are preciziune psihologică: .Simt un fel de gol în suflet, simt un fel (de-amărăciune“ e poet mediocru: „Biblică grădină sfântă vreau să fii numai a mea" cam lăudăros: „Aprig sângele meu strigă după sângele tău cald* şi apucat de o subită imbecilitate când e stăpânit de un sentiment violent: nu mai poate găsi cuvinte nouă, şi repetă o aceaş expresiune: „Părăsit mă simt şi singur!.. Sufletul mi-e chinuit"... „Sufăr, sufăr, Atbanase"... sau „Gura, ochii, părul, toată eşti a mea, a mea, a meau... Dar Teophano ? Declarativă şi ea: „Uite, ard de nerăbdare... Trupul tot mi-1 simt [fierbinte" fără respect pentru bătrâneţe şi cam periferică ; „Ba nu zău. e caraghios!" „Să te târâi ca reptila, om la vârsta dumltaleu. „Şi să ţii în loc de predici cuvântări sentimentale", poate să aibă idei, dar n’are „conversaţie": „n’aş vrea totuşi să ne folosim pe loc" „De-o prea grabnică mânie, de-un asemenea mijloc11... „Şi politica cea bună, în asemenea momente" .Este de a nu recurge la mijloace violente". Dar Bringas ? O ! Bringas e un înţelept el ştie că : „Politica e bună pentru oameni de oţel !'■* şi că „Primejdia e această mare popularitate"... şi altele [muite. Şi vers cu vers, „Bizanţul" d-lui Mircea Rădulescu, se dospeşte şi creşte într’o matahală monstruoasă, în mijlocul unui maidan literar. Piesa e un morman amorf, făcut din resturi de idei şi simţăminte, redate în fraze pleoştite de conversaţie, curentă de bodegă, înşiruite grafic în versuri. A avut şi va avea vreodată ceva de spus d-1 Rădulescu pentru ca să-şi justifice locul său în literatura românească? Ne îndoim. Din recenta încercare la care singur s-a pus, reiese nu numai că nu simte nimic, că nu cugetă nimic, că nu vede nimic, dar că nu ştie să organizeze, nici dramatic, nici liric, un material luat din altă parte. Poetul care a cântat cândva „noaptea unui frac" şi emoţia pe care i-o dă soneria electrică, şi în „Bizanţ" îşi urmează aceaş cale: îi plac numai lucrurile care sclipesc şi Ie cântă cu o poză simplistă pentruca să „epateze" pe burghezul paşnic şi plătitor. In zadar teatrul Naţional a încercat să arunce peste acest prunc hidos al mediocrităţii înzorzonate o mantie de aur, căci n’a putut face dintr’un biet ţigănaş vânzător de ziare un porfirogenet! Deplângem soarta nemiloasă a actorului, care trebuie să-şi frământe creerul pentru a reţine proza — e cazul — d-lui Mircea Rădulescu. Şi totuş au luptat eroic d-na Maria Filotti şi d-nii Demetriad, Ion Petrescu, Duţulescu şi Ciprian. CÂNTĂREŢUL TRISTEŢEI SALE Tragi-comedie în 3 acte de OSSIP DYMOV O poveste : aceea a lui Ioşke, nebunul cântăreţ* al satului. Ioşke a iubit odată pe Scheine, fiica adoptivă a lui Madam Lurie şi a luptat cu berbantul Simiontschik, pe care Scheine îl iubea. Ioşke a câştigat la loterie şi i-a dat totul lui Scheine, al cărei soţ era cât pe aci să ajungă, şi era fericit, când deodată Scheine se aruncă în braţele lui Simiontschik. Şi Ioşke atunci a înebunit. Atât. Poveste tristă de dragoste, a unui tânăr şi anonim evreu din nesfârşita Rusie din care Ossip Dgmov — o femee — a ştiut să urzească o piesă de puternică acţiune interioară. Dar ceeace preţuim mai mult în spectacolele trupei din Vilna de la Ceatrul Central, este în primul rând realizarea ei. In această trupă există azi un actor de un foarte mare talent, dublat egal de un regisor de o rară fantazie şi pricepere. E vorba de d-1 losef Bulov. D-1 Bulov va deveni, sunt singur, un actor de care se va vorbi; azi e încă foarte tânăr. Cu mijloace, de o uimitoare simplicitate, cu o sensibilitate care se înfioară la cel mai mic accent, inteligent, măsurat, sigur, d-1 Bulov l-a interpretat pe Ioşke astfel încât a însufleţit şi a întrebuinţat toate cutele rolului, Apoi fiecare dintre actori a creat atmosfera, ple- când din şi converzând spre jocul d-lui Bulov. O singură latură a personagilui său o stiliza fiecare independent, pentru caracterizare: d-1 Weislitz în Berii, sacagiul d-na Braz în Scheine, d-na Lares în Hodeş, vânzătoarea de păsări, d-1 Ehren~Krantz în Shaike, coşarul, dând tot restul creaţiunei omogenităţii de interpretare. Rezultatul e o impresie de perfect echilibru, de neîntrecută dozare, pe care numai tradiţia unei descipline de fier, ca acea pe care a dat-o Stanislavski teatrului rusesc, o poate ajunge. Şi apoi mai e şi conştiinţa artistică a actorului, gravitatea şi convingerea cu care lucrează, care singure pot şlefui întratât un spectacol. Ritmul piesei însă rămâne meritul cel mare al d-lui Bulov, regisorul. Scena bucuriei colective şi primitive de pildă, din actul al doilea când i se anunţă lui Ioşke norocul unui mare câştig Ia loterie, precum şi scena cerşetorilor din actul al treilea, sunt atât de bine rotunjite, au atât conţinut şi ritm încât stau alături cu cele mai bune scene realizate de Copeau la fostul teatru de la „Vieux Columbier". De asemenea preciziunea şi jocul luminilor, într’un teatru atât de sărac, dovedesc că d-1 Bulov e un mare maestru în arta punerii în scenă. E un spectacol rar şi care merită toată atenţia şi lauda. ION MARIN SADOVEANU 253 CRONICA MĂRUNTĂ GhiMPOS ca un ariciu e cel din urmă număr al «Vieţii Româneşti». Şi ne place aşa, fiindcă nepăsarea cu care asculta fără să replice harţa junilor literatori şi sociologi crescuţi din pământ într’o noapte, părea multora o capitulare. Se spunea că revista de la Iaşi, nu răspunde fiindcă n’are ce răspunde, nu fiindcă n’are cui răspunde. A aşteptat aşa dar să-şi vadă adunaţi toţi „adversarii”, şi într’o defensivă generală, într’un singur număr şi în 16 pagini de Miscellanee,, Nicanor & Comp.» în care recunoaştem de astădată numai pe d Ibrăileanu; «Viaţa românească», răspunzând pe rând «Cuvântului liber», d-lor Ciaudian-Sanilevici, detractorilor lui Miţjail Sadoveanu, învinuirilor de ţărănism aduse de «Mişcarea literară», foloseşte acest prilej pentru a-şi face şi o recapitulare a trecutului. Astfel încă odată trec pe sub ochii lectorului, episoadele acelei lupte an de an, care a lăsat urme adânci în scrisul literar şi în cugetarea politică şi socială de la nouă sute şapte încoace. In pripeala cu care se dau astăzi brevete de descoperiri, invenţii şi genialităţi, această scuturare a prafului din arhivele scrisului dinainte de râsboiu, aşează la locul cuvenit şi opera 'capitală a d-lui Lovinescu, primită cu extaz de cercurile unde intelectualitatea se improvizează din grăbite frunzăreli ale broşurelor de vulgarizare Ne-am ferit să pomenim ceva aci despre cartea d-lui Lovinescu, fiindcă ne era penibil să discutăm originalitatea şi legile unei lucrări alcătuite din mucuri de idei, căzute de mult de la alţii. Că vor fi părut acestea ingenioase şi noui, celor care au trecut cu pălăria pe ceafă şi cu urechile astupate, pe lângă discuţiile nu prea dedemult ale revistelor româneşti, posibil şi firesc.. .Viaţa Românească* îşi împlineşte însă datoria de a aminti valoarea acestor noutăţi, ca deopildă constatarea că ortodoxismul a îmdiedicat poporul român de la îndeplinirea menirii lui în aceste părţi ale Europei; «descoperire» făcută înaintea d-lui Lovinescu de mulţi scriitori români de patruzeci de ani încoace, subliniată de d N. lorga în 914, adică acum douăzeci de ani, discutată şi în «Viaţa Românească» odinioară şi recunoscută chiar de un ortodox ca Nicbifor Crainic, într’un articol de acum câţiva ani, din Dacia ’; articol despre care fără îndoială au'orul avea cunoştinţă, fiindcă la timp l-a discutat, bine înţeles, verbal. Peste acestea, peste învinuirile de presupus reacţionarism aduse „Vieţii Româneşti» în uşurătatea cu care totul se decretează de şapte ani încoace, peste balivernele pline de suficienţă ale d-lui Ciaudian, peste gbiduşiile critice ale d-lui Mibalacbe Dragomirescu şi peste strâm-băciunea unui anumit fel de a judeca, al „Mişcării literare“, Miscelanea celui din urmă număr al „Vieţii Româneşti» trece ca un tavăluc greu şi ghimpos, de sub care n’am auzit alt răspuns decât orăcăitul broaştei călcate sub talpă. De la cinocefal la Anatole France, prin d. Sanielevici, — aşa ar fi fost firesc să se întituleze primul articol, nădăjduim dintr’o copioasă serie, începută în .Adevărul literar». Scopul, pare a fi până acum dovedirea că Anatole France a fost evreu, că nu putea fi decât evreu, fiindcă «fizionomia acestui vultur al gândirei, care e atât de pasionat pentru sbor, încât nu renunţă a face tumbe în aer, stilul său de o simplitate din cale afară de rafinată, luxul şi fastul de prinţ oriental pe care le iubea îu juru-i, discursurile aproape bâlbâite pe care acest cărturar temerar şi timid le ţinea în faţa muncitorilor» — nu puteau să se nască dintr’un simplu anticvar... «Mica burghezie franceză e desigur cultivată — exclamă d. Sanielevici dar până într’atât?» Deci Anatole France era evreu. E drept, că argumentarea d-lui Sanielevici nu se opreşte aci. Apar iar, ca întotdeaana homo euro-palus şi homo alplums, brachicefolia şi ultra bra-chtcefolia, mai aflăm că evreul .odată pornit a fi francez nu-i de mirare să ajungă mai francez ca toţi francezii", că scepticul e «un leneş şi un porc de câine», — şi la sfârşit mărturisirea că tot sistemul clădit de d. Sanielevici pe capul bietului Anatole France, se referă la proplul din altă fotografie, în locul căreia, dintr’o greşală a D-sale a apărut cea din Adevărul literar. Este povestea dascălului miop de ştiinţe naturale, care după ce a explicat o oră elevilor caracterele unei specii de sburătoare, ridicând intr o mână şi alta piesa împăiată din muzeu, constată la observaţia unui ghiduş, că ţinuse toată vremea în mână, cine ştie ce pui de marsupial exotic şi închee totuşi impertubabil: „Tocmai ce vă spuneam, domnilor Aşadar cangurul... etc. etc. Dar unde sistemul d-lui Sanielevici se desfăşură în toată splendoarea, e în rândurile de mai jos, pe care cerem iertare lectorilor de a le fi citat aidoma: «Ocl)i apropiaţi, înfundaţi,—în orbite dreptunghiulare,—sub straşina unor preominenţe supraorbtiale, are cynocepbalu), — maimuţa care se hrăneşte cu cepe, şi tubercule, în stepele stâncoase ale Africei şi ale Asiei. Cgnocephalul este cel mai sensual din toate mamiferele, din pricină că plantele cu cari se se hrăneşte sînt afrodisiace, La cgnocephali, masculul stăpâneşte vre-o duzină de femele, este de o gelozie furioasă şi îndeplineşte actul sexual mai la fiecare sfert de oră, iar între timp îl simulează.. Nu poate fi ţinut în captivitate, din pricină că se masturbează până îşi dă ultima supare... «Sensualitatea popoarelor de stepă caldă are aceiaşi origine. — Criticii apuseni sînt unanimi în a recunoaşte voluptatea sexuală ca o generatrice a psihologiei lui Anatole France”. înţelegeţi după acestea toate, chinuitoarele întrebări se nasc în capul cititorului: Era Anatole France numai odraslă de anticvar francez? Era oare cinocefal? Era cu toate acestea şi evreu? Sânt oare toţi cinocefalii evrei? Sau toţi evreii sînt cinocefali ? Iar Anatole France, era cinocefal fiindcă era evreu, ori era evreu fiindcă era cinocefal ? Pe urmă, se hrănea el ori nu cu tubercule şi cepe afrodisiace? Şi dacă astfel se alimenta, o făcea fiindcă era cinocefal şi deci evreu; ori era evreu şi deci cinocefal pindcă se hrănea cu cepe şi tubercule? Străbunii lui au trăit ori nu prin stepele calde ? Şi dacă au trăit — vorba domnului Sanielevici — simulau ori nu? Iar ca să ajungă la stil de o simplitate rafinată, la lux oriental şi la discursuri bâlbâite, trebuia numai decât să simuleze ? Şi însfârşit dacă avea ochii apropiaţi şi înfundaţi în orbite dreptunghiulare, când a mai avut oare vreme să scrie atâtea zeci de volume, ştiut fiind că din sfert 254 © BCU Cluj în sfert de oră era ţjereditar predestinat altor îndeletniciri ? Cu nerăbdare aşteptăm răspunsurile, de la studiul d-îui Sanielevici în veselă continuare, cu regretul doar'că la această operă de luminare a opiniei publice, nu şi-a adăogat şi concursul d-iui Mibalacbe Dragomirescu. Din fecundarea celor două sisteme critice, n’ar mai eşi o simulare, ci însfârşit ceva întreg, definitiv şi memorabil, căci drumul d-lui Sanielevici e netezit deacum înainte: de la bracbi-şi dolicocefalia de până eri, la cinocefalism din sfert în sfert de ceas. U nouă revistă de artă ne trimite Parisul, de astădată destinată prin preţul scăzut şi mijloacele de răspândire, marelui public. E L’Art Vivant, revista bilunară editată de foarte răspânditul jurnal literar Les nouvelLes litteraires şi redactată de tânărul critic de artă, Florent Fels, care conduce şi biblioteca Les Contemporains editată de librăria Stock. Cele dintâi două numere pe Ianuar, lămuresc programul încăpător, unde alături de artele decorative şi aplicate, de pictură, cărţi şi sculptură, încap studii asupra locuinţelor moderne, modei bărbăteşti şi femenine, esteticei de interior, de la serviciul şi prezintarea unei mese până înfăţişarea unui jâlţ care să împace confortul cu mulţumirea ochiului. Astfel din ce în ce se lărgeşte cadrul revistelor de artă, mărginite odinioară la plastică şi la restrân- sele preocupări tehnic profesionale. Avântul aitelor aplicate, care va culmina în marea expoziţie de arie decorative din această primăvară, grăbesc ceia aminteam într’un număr trecut: creiarea unui stil al- veacului nostru care să satisfacă într’o sinteză, cerinţele artei cu condiţiile de viaţă determinate de maşir.ism, viteză, precizie, aglomerare orăşenească, spaţiu limitat, ţjigienă socială, etc. Această expoziţie, cum spune într’un articol al revistei, Georges LeFevre, va fi prefaţa codului estetic din veacul XX-lea. Va împăca veşnicul conflict între Artă şi Industrie, care a durat tot veacul al XlX-lea, când introducerea maşinismului a făcut victime pe meşteşugarul manual şi pe maestru, care puneau până atunci în obiectele fabricate şi un element de artă personală. Industria fabrica repede, după acelaş tip, în nenumărate exemplare. După războiu, averile s’au deplasat. Noua burghezie repede îmbogăţită nu mai avea timp să-şi formeze un gust şi o educaţie artistică, şi s’ au • repezit la mobilile de stil, obiecte şi stofe vechi; anticvarii au făcut afaceri fabuloase, s au instalat fabrici pentru crearea de erzatzuri antice. împotriva lor, reacţia câtorva grupuri de artişti urmărea stabilirea formelor noui corespunzătoare cu cerinţele vieţii moderne, respingând pastiştele stilurilor trecute şi căutând o expresie vizuală, logică şi armonizată cu epoca în care maşina, trenul, pachelbotul, au populat lumea cu forme atrăgătoare şi familiare. De aci a ieşit expoziţia artelor decorative. SUBSCRIEŢI PENTRU MONUMENTUL LUI M1HAIL EMINESCU!... Nu e întâia oară, când se alcătuieşte un comitet şi se face apel la public, pentru înălţarea unui mo* nument lui Mibail Eminescu. Dar toate entuziasmele au obosit curând, iar monumentul de atâtea ori făgăduit, n’a mai luat pinţă. Această vinovată renunţare la datoria cea dintâi pe care o aveam pentru cel mai mare şi mai nefericit poet al nostru, „Gândirea" a botărît să o răscumpere. Ştim că cititorii noştri, care sînt şi prietenii noştri, ne vor sprijini la înfăptuire. întemeiaţi pe tăria din noi, de a nu p făgăduit nici odată de cât ceia ce am socotii în puterile noastre să îndeplinim, am pornit şi de astă dată la drum. Ziarul „Cuvântul" ne-a pus la dispoziţie coloanele sale pentru apelul la marele public. Dăm mai jos, spre, ştiinţa lectorului, scrisoarea adresată d-lui General Moşoiu pentru a primi pre-şidenţia acestui comitet de iniţiativă, răspunsul său, apelul tipărit de ziarul „Cuvântul" şi procesul-verbal de constituire. Scrisoare către d. Generai Moşoiu Domnule General, Mângâiem de multă vreme un gând: să împodobim Capitala noastră cu imagina monumentală a celui mai mare poet român, Mibail Eminescu. Gândul e în mintea tuturor, dar toţi îl tărăgănim. D-voastră v’aţi dovedit şi afară din tranşee om al faptei împlinite. In scurtă vreme aţi isbutit, spre satisfacţia românească, să duraţi la hotarul de Vest statuile de bronz, a Regelui şi a Reginei, înfigând astfel în sufletele bătute de îndoială, aprmaţia metalică a statorniciei noastre în nouile graniţe. Ne îndreptăm spre D-voastră, cu credinţa că datoria ce-o avem faţă de memoria înfocatului vizionar al acestor graniţe, Mibail Eminescu, nu vă poate p în nici un caz indiferentă. Chipul marelui poet trebuie să domine în Capitala ţării, aşa cum cântecul lui domină inima românească. Hotărîrea D-voastră de înfăptuire ar p cel mai temeinic sprijin al visului nostru de închinare, şi primind preşidenţia comitetului iniţiator, suntem siguri, Domnule General, că în scurtă vreme monumentul va deveni realitate în piatră şi bronz. Cercul revistei „Gândirea" Cezar Petrescu, Nicbifor Crainic, Pamfil Şeicaru, Adrian Maniu, Titus Enacovici, Lt.-col. Anton Po-pescu, Mibail Sadoveanu, Tiberiu Moşoiu, căpitan N. C. Popescu, Lucian Blaga, Ionel Teodoreanu. Răspunsul d-!ui generai Moşoiu Domnilor, V’aţi adresat unui om de acţiune şi n’aţi greşit, căci omul faptelor trebue să urmeze credincios ca un gest, pe omul gândurilor. Rândurile d-voastră, prea măgulitoare pentru modestia mea de ostaş, mă obligă ca o poruncă a naţiei, pindcă dorinţa d-voastră rezumă o veche îndatorire a neamului românesc faţă de Mibail Eminescu, nu poetul ci profetul nostru. Ideia lui a fost sămânţa acţiunei noastre. Gn monument lui Eminescu înseamnă un altar ridicat unităţii simţirei Româneşti, aceiaşi pe toate plaiurile dela Nistru până în văile Tisei. Să ne ajute Dumnezeu. General Moşoiu 255 © Proces verbal Astăzi 14 Ianuarie 1925, subsemnaţii scriitori şi intelectuali, grupaţi în jurul revistei „Gândirea" în-trunindu-se sub preşedinţia d-Iui genaral Traian Moşoiu, ministrul lucrărilor publice, şi luând în discuţie ljotărîrea de a se ridica în Bucureşti un monument lui Miljail Eminescu, am decis cele ce urmează: Pentru înlăptuirea monumentului lui Miljail Eminescu în Bucureşti ne constituim într’un comitet de iniţiativă, denumit „Cercul revistei Gândirea Comitetul pentru ridicarea monumentului lui Miljail Eminescu ... General Traian Moşoiu, preşedinte. Miljail Sadoveanu, Titus Enacovici, vice-preşedinţi. Cezar Petrescu, Nicljifor Crainic. Lucian Blaga, Pamfil Şeicaru, Adrian Maniu, Lt.-col. Anton Po-pescu, Ionel Ceodoreanu, Căp. Nicolae C Popescu şi Ciberiu Moşoiu, membri. Mijloacele prin care vom strânge fondurile necesare înfăptuirei monumentului vor consta din: deschiderea unei liste de subscripţie publică, în ziarul „Cuvântul"; Lansarea în tot cuprinsul ţării de liste de subscripţii, chete publice, serbări, şezători literare, teatru, cinematograf, etc. Coate fondurile strânse vor fi trimise direct la Banca Românească unde se va deschide un cont curent al Comitetului; d. preşedinte va avea depline puteri în administrarea fondurilor şi încheerea contractelor. Secretar al comitetului se însărcinează d căpitan Nicolae Popescu. Drept care s’a încheiat prezentul proces verbal. APEL publicat în ziarul .Cuvântul" Să glorificăm pe Miljail Eminescu printr’un monument 1 Să înpodobim Capitala ţării cu luminosul lui chip de Titan al graiului românesc. lată ţinta acestor liste de subscripţie. Oricine şi-a simţit inima legănată în cadenţa poeziei lui eterne, ca ritmul etern al mării, oricine se simte revoltat ori remuşcat de unanima noastră ingratitudine faţă de memoria lui, să contribue, să subscrie. Gândiţi-vă ■ România nu are încă un monument t IMPRIMERIA FUNII „PRINCIPELE CA o. 2192 CLIŞEELE de artă vrednic de cel mai mare şi mal nefericit erou al simţirei şi al cugetări româneşti E timpul să ştergem acest bonos pe care îndestul l’am meritat. Subscrieţi! Sumele se primesc la ziarul 'Cuvântul». Preşedintele comitetului: general Traian Moşoiu; Vice preşedinte : Miljail Sadoveann şi Titus Enacovici : Membri: Cezar Petrescu, Nicljifor Crainic, Pamfil Şeicaru, Adrian Maniu, Lucian Blaga, it-col. Anton Popescu, Ionel Teodoreanu, căpitan Nicolae C. Popescu, l'iberiu Moşom. Listă de subscripţie deschisă de ziarul «Cuvântul* pentru ridicarea Monumentului Miljail Eminescu în Bucureşti autorizată de minister cu No. 0570 din 17 Ianuarie 1925. Generalul Traian Moşoiu . . . 10.000 lei Mibail Sadoveanu...............5 0 )0 » Titus Enacovici..................20.000 » Nicljifor Crainic................ 1.000 » Cezar Petrescu .................. 1.000 » Pamfil Şeicaru.................. 1.000 » Adrian Maniu .................... 1.000 » Lucian Blaga .................... 1.000 » Lt-col. Anton Popescu............ 1.000 » Ionel Teodoreanu................. 1.000 » Căpitan N C. Popescu............. 1.000 » Tiberiu Moşoiu....................l.COO » Total 44.0C0 lei De la 22 Ianuarie data publicărei acest Apel, s’au mai făcut subscripţii până la 71.0C0 lei. In şedinţa camerei de la 26 Ianuarie, d. deputat Victor Iamandi luând'în act de iniţiativa „Gândirei" a făcut un însufleţit apel la colegii săi pentru renunţarea diurnei pe o zi, care să se verse fondului nostru; îndemn aceptat în unanimitate de Cameră, iar â treia zi şi de către Senat. Cu aceasta, se adaogă la subscripţia deschisă de noi o sumă apreciabilă, care întrece 250 mii lei. Aşteptăm ca îndemnul «Gândirei» să găsească ace-laş răsunet în toată suflarea românească. La cererea făcută prin Administraţia revistei «Gândirea» se vor trimite listele de subscripţie persoanelor de încredere. Sumele se vor vărsa la orice filială a Băncii româneşti, unde se află deschis un cont curent al comitetului Subscriţi pentru monumentul lui Miljail Eminescu I AŢIEI CULTURALE ROL", BUCUREŞTI MARVAN © © BCU Cluj O HASrAXTIf: © BCU Cluj /'/..lA'.ŞV/ nmAHCSKSA Dli LA TÂJiU rd . . . 225 PEISAGIU TRANSCENDENT de Lucian Bla^a...............227 SMÂRCURILE DIN SERKO de Teodor Scorţescu -.........228 MOARTEA AASEI de lbsen, trad. de Adrian Maniu........ . 234 IATĂ, A SUNAT CEASUL de Ce-sar Petrescu '........ 240 IDEI, OAMENI & FAPTE REFLEXII ASUPRA STILULUI de L. R .... .............245 LĂMURIRI PENTRU ACELAŞ RAŢIONALIST de G. M. Jvanov . 245 N S U L: CĂRŢILE de Al. B&d&uţă şi Ion Darie ................243 CRONICA ARTISTICĂ ION TEODORESCQ-SION de Oscar Walter Cisek...........250 DRAMA ŞI TEATRUL BIZANŢ. CÂNTĂREŢUL TRISTE- ŢEI SHLE de Ion Marin Sado-veanu . . . . ......252 CRONICA MĂRUNTĂ ... 254 SUBSCRIEŢI PENTRU MONUMENTUL LUI EMINESCU . 255 ILUSTRAŢII COPERTA de Ion Teodorescu-Sion. SUPLIMENT: reproduceri din Expoziţia Teodorescu-Sion. DESENE de Demian, Tonitza, P. lorgulescu. ABONAMENTE: 1 AN, 300 LEI; 6 LUNI, 150 LEI. PENTRU INSTITUŢIUNI ŞI AUTORITĂŢI 400 LEI ANUAL. IN STRĂINĂTATE: 400 LEI ANUAL. - INSERŢII ŞI RECLAME SE FAC LA ADMINISTRAŢIA REVISTEI ŞI LA TOATE AGENŢIILE DE PUBLICITATE ADMINISTRAŢIA: PALATUL SINDICATULUI ZIARIŞTILOR STR. CANTACUZINO No. 2, BUCUREŞTI EXEMPLARUL LEI 15.— GÂNDIREA EXEMPLARUL LEI 15.— © BCU