© BCU Cluj
                             ANUL IV No. 7


GÂNDIREA  
                         MARGINALE
                                        DE
                                   ION DARIE
   In noaptea anului nou, bătrâne şi tinere, fetele aruncă bulgăraşi de cositor în doniţa cu apă, pentru a afla chipul iubitului ce va să vină. Cu aceiaşi luare aminte v?ăjitorească, cronicarul literar s’a aplecat şi la acest început de an, peste vraful tipăriturilor din expiratele 365 zile, să cate descifrarea viitorului. Am avut astfel sub oct)i o recapitulare şi mai multe profeţii. Ele vin după un an ceva mai agitat în discuţii, decât au fost cei lânced deşiraţi până acum dela război. înfăţişează astfel îndestul interes — deşi belşugul s’a arătat mai mult în manifeste şi programe, decât în acele opere care înseamnă cu pietre albe de hotar două epoce. Dar să ne mulţumim şi cu această manifestomanie literară. E în spiritul timpului.
   Procesul cel mare al anului, a fost acel dintre tradiţionalism şi europeism. Fireşte, pentru noţiuni aproximativ aceleaşi, etichetele au fost pe rând, varii şi elastice. S'au opus: autohtonism, semănătorism, poporanism, ţărănism, tradiţionalism, pe deoparte— europenism, neobonjurism, şi unele curentele excentrice apusene, în artă şi literatură, pe de alta. E după cum se vede dela început o confuzie şi o harţă pe cuvinte, mult alături de realitate. De fapt, nimeni nu voia ignorarea apusului, nici întoarcerea la işlicele bătrâneşti, nici tânguirea după acel trecut, despre care vorbeşte Dante în al douăzecilea cânt din „Infern", când face să apară plângătoarea turmă a osândiţilor cu capul răsucit la spate, mergând deandaratele şi udând cu lacrimi urmele paşilor; după cum socot, că cu toată sintaxa lor cabalistică, occidentaliştii nu râvnesc să-şi scrie poesia într’un internaţional şi mort înainte de naştere, volapiick. împietrirea nu e un ideal decât pentru mumii, dar şi cel mai desăvârşit mecanism alcătuit din bucăţi înşurubate, e numai industrie, iar maşina, oricât de sprintenă, precisă şi uimitoare ar p, nu e organism viu. Bat înlăuntru supapele şi se destind elastic resorturile, dar nu ascult bătaia caldă a inimei care înseamnă viaţă-
   Ceeace am apărat aci, a fost integrarea artei şi literaturei în configuraţia etnică, geografică şi istorică a românismului. Căci opera de artă creşte în mediu şi în timp, cu pecetea lor. Hibridismul poate constitui cel mult o curiozitate pentru specialişti. Şi exotismul, o desfătare pentru amatorii devoraţi de splină. Papagalul, cu toată împestriţeala lui de pene şi accentul gutural cu care repetă hazlii dar obositoare glume de matrozi, ne e profund antipatic. E o pasăre de bâlciu, de flaşnetă şi de haimanale. După aceea, atât de repede muţeşte pentru totdeauna dacă a gustat un simplu pr de pătrunjel autohton !
   Am auzit o formulă: — „inactualitatea literatuiei româneşti". Fiindcă s’au găsit câteva sute, să spunem chiar mii de lectori, care au trecut peste Eminescu, Creangă, Coşbuc, Iosif, Anghel, Caragiale, Sadoveanu, şi au mers deadreptul la ediţiile tipărite de „Mercure de France" ori „Taucpnitz" ori la „Insel-Verlag“. Dar ciudat, această inactuală literatură a pregătit totuşi psichologiceşte generaţia care a făcut războiul, şi tot ea a netezit drumul marilor prefaceri sociale. Literatura care exalta trecutul şi întregirea naţională, a „Semănătorului", ori care exalta massa ţărănească, a poporanistei „Viaţa românească", va p fost inactuală privită din Sirius, de unde priveşte glacial şi extrapământean estetul; dar când a participat atât de viu la tot ce a trăit în ultimii zece ani un popor, cuvântul pare numai o glumă uşoară. Am spune mai mult. A fost o literatură de sacripciu. După cum generaţia lui Eminescu şi mai cu seamă acea precedentă lui, au pierdut jumătate din puterile
                                       193
© BCU Cluj
lor creatoare pentru a ne da o limbă literară, până atunci şovăelnică; generaţia ultimelor decenii, şi-a rupt singură aripile, pentru a rămâne mai aproape de pământ. Fără îndoială, acum, cea mai mare parte din această literatură de eri e, da 1 caducă şi inactuală. Realizarea idealurilor sociale şi naţionale în care îşi căuta raţiunea de existenţă, a anulat-o. E inutilitatea capsulei de crisalidă după ce a sburat fluturele. Dar este o scădere aceasta? Le aducem o vină morţilor de război, fiindcă stupid putrezesc în gropi şi în părăsire, când puteau prea bine să fumeze la taifas alături de noi, să se baladeze pe Calea Victoriei şi să scrie „Roş, galben şi albastru'1?
      Semănătorismul şi poporanismul, n’au dat desigur opere de adâncă psihologie, nici de realism. Trecutul era idealizat, ţăranii erau buni şi convenţionali, peste toate trecea o blândeţe, se scuturau flori albastre, idilic scuipa moş Ion şi crunt suferea sub biciul magnatului ungur, cutare mocan carpatic. Nu erau nici mujicii lui Bunin, Cepov, Gorki ori Scedrin, nici ţăranii atât de vii dar groasnici, ai Iui Mirbeau ori Maupassant. Era o literatură care putea nemulţumi ca artă şi ca adevăr. Dar era o trebuinţă, o armă de luptă — şi o armă care a biruit. Astăzi, când Mipail Sadoveanu în romanul său de sub tipar „Venea o moară pe Siret“, pune ţăranii în mişcare, şi aduce două clase faţă în faţă, aproape două lumi, din care una osândită, obiectivismul său nu mai e întunecat de atitudinea socială şi morală din trecut, pindcă astăzi se simte eliberat de această misiune apostolică. Astăzi e slobod să caute numai omenescul, epiar dacă omenescul se pune deacurmezişul crezului său scriitoricesc de eri. Astfel, acea primejdie a invaziei ţărănismului în literatură, despre care vorbea deunăzi îmi pare d. Râdulescu-Motru, e numai o sperietoare şi desvăluie numai o incomprepensiune psihologică. Ciclul ţărănismului e încljis, după cum înepis e ciclul Ardealului. Problemele morale ale timpului sunt altele, şi scriitorul se va întoarce la ele cu inima mai uşoară, fiindcă de astădată poate p numai al artei, fără să aibă a-şi pune înainte mustrarea că dela o luptă a fost absent.
      Rămâne, printre profeţiile întunecate, încă una: inadaptarea. Vom sta încă mult timp departe de acea împăcare a omului cu vremea, care se numeşte clasicism. (Tudor Vianu-Masca Timpului).
      Scriitorul român, de cele mai multe ori urmaş de ţărani ori de mici proprietari rurali, nu se va putea adapta realităţilor sociale, va p un resemnat ori un rebel, în orice caz nu un clasic cu supet armonios... Atât numai, că nu ştim în ce regiuni piperboreene, departe de svârcolirea continentului, va mai apărea omul împăcat astăzi cu vremea. Era acest clasicism îngăduit unui Anatole France, care înfăţişa înainte de 1914 sinteza intelectualului burgpez, sceptic şi refugiat in cetatea cărţilor. Dar când nu se ţine piatră de piatră, în alcătuirea acestei lumi în primenire, şi când văzut e că acest proces nu se înepeie nici peste un sfert de veac — am vrea, într’adevăr, nu în România care e în prefacere necurmată cu mult dinaintea războiului, dar în orice veepe societate cu veepi stratipcări de clase, am vrea să putem bănui măcar, unde şi cum ar mai putea răsări un asemenea armonios şi împăcat clasicism. Cuvântul e pornit dela d. Sanielevici, care l-a întâlnit la Edouard Bertp, amândoi crainici ai clasicismului proletar. D. Sanielevici l-a aplicat lui Panait Istrati — adică unuia dintre cele mai romantice temperamente de scriitor ce ne-au trecut cândva sub oepi. Că Panait Istrati n’a încăput în formula d-lui Sanielevici, şi cu neastâmpărul său impetuos a spart-o, nici o pagubă. Rămâne, şi fără această etiepetă, ceeace este: un scriitor de mare şi omenesc talent, întâmpinat cu exagerări de osanale şi injurii, numai pindcă în vremea noastră, succesul, cum spunea Degas, „ia întotdeauna înfăţişarea şi proporţiile unei panici11... Şi iarăşi, că cine ştie când, într o viitoare societate, unde proletariatul va ajunge la un eepilibru supetesc, va naşte un clasicism de per, de oţel, de benzină ori de motoare Diesel; acestea sunt probabilităţi îndepărtate, care pentru a ne atinge, cer mai întâi ca ţăranul care reprezintă 85% din populaţia ţării să se proletarizeze — ipoteză depăşind mult preocupările generaţiei noastre-
      La intersecţia celor două lumi unde ne apăm, a occidentului cu orientul, e greu ca această împăcare să se limpezească îndată. La intersecţia a două epoci din istoria ome-nirei. în care trăim, e greu ca această împăcare, să o găsim tocmai noi, când aţâţi şi-au pierdut-o. Şi totuşi, din acest destin epiar, poate ieşi adâncirea literaturei şi tuturor artelor, după cum semne s’au arătat, în noaptea anului nou, când am aruncat în tovărăşia celor şapte zâne, bulgâraşii de cositor în apa neîncepută, unde singurul fclice şi împăcat cu vremea, răsări la suprafaţă, uşure şi candid surâzător, cpipul domnului Victor Eftimiu.
© BCU
         SCRISOARE
                     DE
                NICHIFOR CRANIC
   Pe unde-au fost cocorii se revărsară corbii.
   Eu tot mai ştiu poteca bătută de-amândoi;
   Scântei de amintire mocnesc în spuza vorbii —
   Qn pom îşi lăcrămează cele din urmă foi.
   Cu noi pe nesimţite s’au prăbuşit frunzare,
   Şi e o destrămare şi un desnodământ Că visul, o nălucă de ceaţă, piere ’n zare Şi sufletul, cu ploaia, s’absoarbe în pământ.
   Sânt pânză de păianjen pe depărtări deşarte. Surpările din lume cu sburături m’ating Cărbuni aprinşi prin neguri, ce cad în ape moarte, Cad stelele din urmă şi’n gândul greu se sting.
© BCU Cluj
                                       RUGĂ
                             DE
                        ION PILLAT
              ChND voi muri — departe de cetăţi In brazda neagră-a plugului, la noi,
              Să mă lăsaţi culcat pe spate, gol,
              In mână cu o ghindă de stejar...
              Şi chipul meu de lut, ce nu putu Să fie sufletului un locaş,
              Şi va topi netrebnicul său rost In valul primitorului pământ.
              Dar ghinda va ’ncolţi. Hn după an Vor creşte rădăcini în adâncime Şi va ieşi din mine un copac Cu ramurile tinere, spre soare.
              Ce n’am ajuns cu mii de versuri — iată O împlineşte din belşug o creangă întinsă, tremurându-şi umbra peste Odihna turmelor, ce vor să vie...
                         IATÂ, A SUNAT CEASULI
                                    - FRAGMENT DE ROMAN CAP. III § 1 —
                                                    DE
                                            CEZAR PETRESCU
    Bulevardele din mijlocul Capitalei îşi primenesc inscripţiile, adesea cu fiecare schimbare de regim.
    Astfel, aşteptând tramvaiul ori traversând printre arhipelaguri de noroi şi complicate sisteme lacustre, trecătorul are prilej să mediteze cu melancolie, asupra vremelniciei şi deşărtăciunilor omeneşti.
    Numele unui fruntaş politic, despre care nimeni nu va mai pomeni peste douăzeci ori treizeci de ani, isbuteşte pentru o clipă să şi câştige o nemurire iluzorie şi temporară, scrisă cu litere albe pe tăblia albastră. Dar alt consiliu comunal, socoate că această eternitate provizorie a durat destul, şi în locul tăbliei înalţă alta, cu alt nume, tot atât de sigur şi grabnic osândit peirei.
    Străzile mărginaşe sunt mai ferite de această concurenţă de faime trecătoare. Cu discreţie, poartă numiri pitoreşti, obscure şi veşnice. O fantezie, uneori îndestul de plină de duh» a scos la întâmplare, dintr’un lexicon, întru botez, cuvinte amestecate ca într’un poem dadaist. Cartiere întregi, par de aceea specializate în mitologie, în geografia globului terestru, în domeniul sentimentelor şi în fenomenele meteorologice: Strade Minotaurului şi strada Cerber, strada Zefirului şi strada Aurorei, strada Frumoasă şi strada Simpatiei, strada Bizanţ şi strada Engleză.
    Dela linia de tramvai, străbaţi astfel în zece minute, domeniile celor mai contradictorii noţiuni; depe strada Inocenţei dai în Sarmisagetuza, pe urmă în strada Emisferului, în strada Supliciului, pe Vampir şi în Orion.
    La colţul străzii Domiţian cu strada Centenarului, se află o casă lungă ca un vagon, cu un paravan de sticlă, o singură fereastră la drum şi grilaj de lemn, cu verdele spălăcit şi înecat de praf.
    Oraşul pare foarte departe. Clopotele tramvaiului străbat surd. Peste zaplasuri se apleacă crengile grădinilor ca într’un tihnit oraş provincial.
    De treizeci de ani, madam Ana Czwimbrowskich, găzdueşte acolo generaţii după generaţii, studenţi cu vestminte nevoiaşe, dar cu proecte grandioase.
    „Băeţii“, i-au simplificat şi românizat de mult numele polonez, cu neputinţă de rostit pentru o limbă moldovalahă: i-au spus mai întâi madam Cimbrovschi, pe urmă mai sumar, madam Cimbru. La împământenirea aceasta silită, a contribuit fără îndoială şi o vagă apropiere între numele răposatului Anton Czwimbrowsckich şi acel al condimentului neaoş naţional. Dar hotărâtoare a fost mai cu seamă, tocmai măestria netăgăduită a cucoanei gazde, în prepararea fripturilor în sânge, presărate cu aromate frunzişoare de cimbru uscat, de sub grinda cămarei.
197
       Acum nimeni nu-i mai spune altfel, şi mulţi nici nu-şi mai încfyipue că a purtat cândva numele întortochiat şi sbârnâind în consoane, al unui prigonit din Polonia infelice.
       Toată ziua, madam Cimbru e nevăzută. Din bucătăria cu sfârâituri de untură, sunete de tigăi ciocnite, de tacâmuri şi farfurii spălate, i se aude numai glasul:
       -- Lisbet! adă smântân dela pivniţl... Modest, tjoţ batrin, acum ţi rupem piciorile !...
       Ameninţarea aceasta e urmată întotdeauna de o deslănţuire metalică de cleşte ori vătrar aruncat cu vehemenţă, şi depe uşă, ţâşneşte atunci, cu coada între picioare, Modest, hoţul bătrân, mergând să-şi lingă botul sub scări, unde aşteaptă filozof să se potolească furtuna.
       La ora douăsprezece şi jumătate şi la ora opt, madam Cimbru începe aşi face din când în când apariţia în uşă, învăluită într’un nor de aburi graşi şi de fum. Cu ochelarii bulbucaţi şi mari, ar părea un alhimist care a părăsit o clipă cuptoarele unde fierb misterioase şi drăceşti amestecuri pentru magie neagră, dacă şorţul albastru cu pete de sosuri şi linguroiul ori cuţitul din mână, n’ar trăda inofensivele îndeletniciri culinare. Madam Cimbru cată cu nerăbdare spre portiţă, dacă nu vin „băeţii“. îşi ridică ochelarii pe frunte şi cu un şervet de cânepă, îşi şterge sudoarea de pe faţa roşie, cu vinişoare albastre pe nasul rotund, înflorit şi lucios. „Băeţii“, ca întotdeauna întârzie, iar madam Cimbru întorcându-se să dea oalele cu bucate la o parte, găseşte prilej să-şi amintească pe socoteala fiecăruia o sumă de lucruri urîte: unul nu i-a plătit masa de două luni, altul i-a dat un pol rupt, pe care n’a isbutit să-l schimbe la băcan ori în piaţă, dela Paşti până acum, celălalt îi trage, se vede, prea multă ţuică la aperitive şi vorbeşte cu dânsa măscări, fără să ţină socoteală că e femee bătrână şi pioasă.
       Madam Czwimbrowskich, a avut două mâhniri mari în vieaţă. Una, acum treizeci de ani, când vecinii i au adus pe braţe, pe soţul domniei-sale, Anton, lovit în stradă de dambla. Domnul Anton Czwimbrowskich, surghiunit politic din Polonia pentru patriotice păcate ale juneţei, ajunsese după numeroase peripeţii în ţara românească, slujbaş de oarecare însemnătate la o fabrică de bere, şi îşi manifesta desgustul pentru această băutură leşietică şi greoaie, consumând cantităţi respectabile de alte băuturi mai tari şi mai nobile: cognac, rom, mastică de Hio, vişinată şi în genere tot soiul de spirtoase dela cincizeci de grade de alcool, în sus.
       Din această pricină, se întorcea mai în fiecare seară, făcând, când pe bordura trotuarului, când în jurul felinarelor, prodigioase exerciţii de echilibristică şi mormâind de unul singur, foarte înduioşetoare cântece poloneze, pe care le continua acasă, acompa-niindu-se la vioara adusă în tinereţe, unică avuţie de proscris, din nefericita şi mândra sa patrie
       Când medicul, după acest avertisment l’a oprit să mai pună spirt în gură, domnul Anton Czwimbrowskich a căzut într’o adâncă melancolie şi după o lună, ca un om care şi-a socotit misiunea pe pământ încheiată, a închis ochii şi a murit.            ^
       Pe urma sa a rămas pentru eternă memorie, vioara închisă în sicriuaşul ei negru, aşa cum a aşezat o după cel din urmă chef, cu o coardă plesnită—şi au mai rămas trei fotografii. Cina, înfăţişează pe d. Anton Czwimbrowskich în ziua nunţii, în frac şi cu mănuşi albe, de piele de Suedia, ţinute în mâna stângă, alături de madam Czwimbrowskich, în haină de mireasă, cu un buchet de flori pe braţ. Alta îl arată, aşa cum fusese atunci când l'a cunoscut întâi madam Czwimbrowskich: tânăr, cu mustaţa bălană răsfirată, sub buza de jos cu un smoc mic de păr ce se numea pe atunci „muscă“ şi cu cărarea blondă, frizată pe frunte. Şi însfârşit, a treia: o fotografie ă la minut, decolorată. D-l Anton Czwimbrowskich, astfel cum arăta în ultimii ani, buhăvit, cu bărbiţa ascuţită şi sură, ciocnind cu doi necunoscuţi care ţineau într’o mână paharele şi în cealaltă câte o sticlă pe eticheta cărora se putea citi numele unei fabrici de rom celebre. La picioarele lor, sta scris cu alb pe fotografia neagră: ,,Souvenir dela bâlciul din Nămăeşti".
     Pentru toate necazurile din vieaţă, madam Cimbru l’a iertat. Acum vorbeşte despre domnul Anton ca despre un om straşnic în tinereţâ, mare cântăreţ şl iubitor de frumos; om nefericit şi neînţeles.
     A doua mâhnire, i-a fost pricinuită lui madam Cimbru, de către fiica domniei-sale-Lisbet. Când a murit domnul Anton Lisbet avea numai un an; o fetiţă născută târziu în căsnicia lor însfârşit binecuvântată; o vietate cu părul aproape alb de bălan ce era, cu ochii albaştri decoloraţi, târându-se în brânci prin odăi. A crescut-o cu mare nevoie, a dat-o la carte, pe urmă la Conservator. Talentele domnului Anton Czwimbrowskich se
                                                              198
© BCU Cluj
prelungeau în târzielnica odraslă Se ridicase la optăsprezece ani, o fată înaltă şi trupeşă, o adevărată fiică a ţârii sale îndepărtate, cu frumuseţi faimoase şi pomenite în toate cronicile dragostelor regeşti, flvea piciorul rotunzii subţire ca fusul, anume plăsmuit pentru dansurile care au fermecat juneţa bunicelor noastre: mazurci, polci şi menuete; avea părul împletit în două coade groase, sprintenele încondeete, pieliţa obrazului străvezie de se simţea sângele dedesubt, ca un abur cald. Madam Cimbru o privea cu mare severitate şi cu o presimţire rea, dimineaţa, plecând cu sulul de partituri subsuoară; iar chiriaşii de pe vremuri rămâneau )a ferestre cu ochii visători, până când domnişoara Lisbet, dispărea la colţul străzei, ducând cu ea un uşor parfum primăvăratec şi ceva din prospeţimea dimineţii.
      Dar într’o seară, Lisbet nu s a mai întors acasă. Glasul a mers să-i ciripească aiurea, unde era mai puţină posomorală şi nu supravegheau cu atâta severitate, doi ocţ)i cenuşii, după ochelarii bulbucaţi. Madam Cimbru nu i-a ştiut de urmă doi ani. R încercat să ascundă ruşinea, povestind chiriaşilor că se află undeva, la o rudă îndepărtată, în alt capăt de ţară.
      In noaptea de Crăciunul catolic, după al doilea an de la aceste întâmplări, madam Cimbru citea «Universul", depărtând gazeta în lumina lămpii. Ţine şi acum bine minte; era vorba despre nişte evenimente grozave din Rusia. Se afla şi o gravură în mijlocul paginei: Popa Gapon în fruntea mulţîmei, pe Perspectiva Newski, cu crucea în mână. Un excadron de cazaci, cu săbiile scoase, goneau, dinspre colţul unei străzi; o femee ridica un prunc în sus oferindu-1 tăişului de armă, sub copitele cailor, cu braţele în lături, zăcea alt copil.
      Viscolul sgâlţîna ferestrele şi madam Cimbru se gândea cu mare tristeţă, la soarta ei singură, în ţară străină. Ochii lăcrimoşi priveau barba neagră a Popei Gapon de pe gravură, cazacii cu căciuli late şi cu săbii încremenite în aer; şi femeea bătrână medita la alte prigoniri de acestea, auzite cin copilărie şi citite în depeşele gazetelor, execuţii cumplite din Varşovia unde are neamuri despre cere de multă vreme nimic nu mai ştia.
      Htunci cineva a deschis încet uşa dela arstret, pipăind peretele prin întuneric. R răsucit încuetoarea dela a doua uşă. Când madam Cimbru şi-a ridicat ochelarii pe frunte să vadă cine e — toţi chiriaşii plecaseră în vacanţă şi nu aştepta pe nimeni — să lunece pe scaun, nu alta. Lisbet, slabă ca o vedenie, în l)aw& subţire, vânătă de frig, cu un copil în braţe, învelit într’un şal de lână verde...
      R iertat-o şi pe ea. Era îngheţată de ger, pruncul scâncea amoiţit; de fiară să-i p fost inima şi n’o putea alunga afară pe urgia aceea, care şuiera deslănţuită pe străzi. Dar pe copil nu l’a putut apropia de suflet. L’a botezat Anton, după numele răposatului; iar Toni a crescut alungat din bucătărie, alungat din casă, mai mult pe stradă şi în maidanele cartierului. Era acum un soiu de rebel, care ţinea piept copiilor din vecini, bombardându-se cu bolovani, spânzuiându-se prin grădinile oamenilor, fumând capete de ţigări şi dresându-1 pe Modest să execute o sumă de acrobaţii de circ, cu o străşnicie care făcea sâ mijească uneori în mintea dobiiocească şi bătrână a câinelui, gânduri disperate şi neaşteptate dela un neam de vietăţi repulate drept statornice sclave omului: ca de-o pildă să şi ia lumea în cap ori să-şi muşte călăul de nasul cu pistrui.
      Prin aceste aprige peripeţii, madam Czwimbrowskicb şi a purtat trupul scurt şi gros,
, cu acelaş resemnat eroism, cu care-şi poartă numele născocit de bâeţi. Generaţii s'au petrecut una după alia prin cele trei camere închiriate; de câteva ori a adăpostit în aceiaş odaie, după douăzeci de ani, feciorul unui fost chiriaş de odinioară, venit să şi sfârşească învăţătura unde a terminat-o părintele, acum magistrat, avocat, doctor cri dascăl, prin cine ştie ce pierdută urbe de provincie,
      Pe lângă cele trei camere, madam Cimbru, ajutată de Lisbet, găteşte masa şi pentru alţi cinci-şase studenţi, cu adăposturi prin apropiere. Trei luni pe an, cât durează vacanţa de vară, locurile la masă sunt împuţinate; băieţii se risipesc şi nu rămân decât cei mai nevoiaşi, cu slujbe în Capitală. Toamna, masa din geamlâc se lungeşte cu o tăblie adaos; băeţii se adună aducând vre’un recrut, doi; discuţiile ţin de la masa de seară până la miezul nopţii uneori, şi Modest după ce a sfârşit de ros toate oasele şi după ce a înghiţit toate fărimiturile, urmăreşte cu ochii lui bătrâni şi somnoroşi, cu botul pe labe, gesturile aprinse ale acestor personagii ciudale, care nu mai pleacă îa culcare şi fără să seatirgă de farfuria de brânză în care au rămas câteva felii albe, se frământă pe scaune, câteodată foarte supăraţi, altădată şoptindu-şi domol despre ceva depărtat şi neînţeles, pe urmă
                                                           199
© BCU Cluj
din nou bătând cu pumnul în masă de se cutremură paharele şi îl fac să tresară în patru labe, mârâind indignat.
     In vara aceasta, madam Cimbru are numai un singur chiriaş, în camera dela stradă: Onisfor Sachelarie. Ceilalţi doi sunt plecaţi, unul la părinţi, la ţară, în Mehedinţi, altul în concentrare, în munţii Bacăului, de unde a trimis o carte poştală cu vedere dela băii e Slănic: un şipot alb într’o poiană de brazi şi un domn cu capul gol, sorbind dintr'un pahar, apă din isvorul No. 3. Vederea a fost aşezată de madam Cimbru în rama oglinzii, făcând vis-a-vis cu fotografia domnului Anton Czwimbrowskich, ciocnind şi dânsul paharele, cu cei doi prieteni ai lui necunoscuţi, la bâlciul din Nămăeşti.
     Mai pregăteşte masa încă pentru trei studenţi, rămaşi în Bucureşti pe timpul vacanţei; toţi trei băeţi buni, cuviincioşi şi la zi cu plata. Pe unul doar, nu-1 poate privi cu ocl)i buni nici acum, deşi pentru o poveste veche, de mai bine de un an.
     Intr’adevăr, o întâmplare ca aceea nu i-a mai fost dat ochilor să vadă.
     Venise Lăscăruş Codreanu, mai de vreme decât ceilalţi, cu un pachet înfăşurat în-tr’un ziar.
     —        Madam Cimbru, să-mi dai te rog, o oală spurcată cu apă şi un kilogram de fasole. Vreau să fierb ceva...
     Bine. Ii dă o oală mare în care clocotea de obiceiu leşie şi un kilogram de fasole— ştia şi dânsa acum că la învăţătura băeţilor, multe lucruri ciudate li se cer să cunoască.
     După zece minute, Lăscăruş Codreanu vine în bucătărie cu oala cu capacul prins cu o sfoară prin torţi.
     Zice:
     —   Să nu se atingă nimeni! Cât timp le trebuie fasolelor să fiarbă?...
     Răspunde, madam Cimbru:
     —        Două ceasuri, trei. Dacă sunt fără sare fierb mai repede... Fasolele ei sunt de neam bun, le-a cumpărat din toamna trecută dela un om cu căruţa: fasole pestriţe. Au să fiarbă repede.
     —■ Minunat! îşi frecă mâinele Lăscăruş Codreanu şi se puse în geamlâc, că citească într’o carte groasă, să nu piardă timp: se apropiau examenele.
     Vin şi ceilalţi, se aşează la masă, lungesc ca întotdeauna sfatul după ce-au sfârşit de mâncat, încă vre’o două ceasuri.
     Madam Cimbru, dădu de câteva ori târcoale în jurul oalei când prinsese a fierbe de sărea capacul. O ispitea gândul să vadă ce drăcie o fi înlăuntru. Când socoti că a fiert şi inima din ele, trase oala la o parte şi trimise pe Lisbet să vestească.
     — Bravo! îşi freacă mâinile Lăscăruş Codreanu. Să le transportăm acum aci, şi vă vedem dacă a avut dreptate moşul Fimoral! (Moşul Fimoral era servitorul dela sala de disecţie, cam certat cu terminologia anatomică, după cum îl arăta numele).
     Veni şi madam Cimbru, la uşă, cu ochelarii ridicaţi pe frunte, să vadă toată istoria.
     Lăscăruş Codreanu îşi suflecă mânecele, desfăcu sfoara capacului şi scoase din oală, Iesus Maria! un cap de mort.
     Fiersese un cap de mort cu fasole!
     Batjocura aceasta întrecea tot ce i-a fost dat să vadă în viaţă, şi madam Cimbru s’a supărat nemaipomenit. Intr’o clipită a fost în camera domniei-sale, unde a scotocit în bisecteaua de lemn negru cu flori de sidef, şi de unde s’a întors îndată cu câteva hârtii pe care le-a aruncat pe masă. Ii dădea banii lui Lăscăruş Codreanu înapoi; nu-1 mai primea la masă. Era o femee nevoiaşe, dar n’a ajuns încă aşa, să-şi bată joc cineva de casa ei... Şi mai ales, să i-o facă asta, — cine? Băiatul lui Matei Codreanu,—ierte-! Dumnezeu — fostul chiriaş de acum douăzecişipatru de ani, băiat sărac, cuminte ca o fată mare, şi pe care îl păsuise de atâtea ori cu plata, ba în vacanţă îl mai împrumuta şi cu bani de drum.
     In supărarea sa, madam Cimbru se plânse amar de lumea aceasta nouă, care nu mai cunoaşte nici un respect de bătrâneţe, are apucături păgâneşti, nu se mai închină niciodată şi îşi râde de lucruri despre care omul nu trebuie să pomenească decât cu sfială şi cu sfinţenie.                          ,
     In zadar s’a chinuit Lăscăruş Codreanu să-i arate că e vorba de cel mai nevinovat fapt din lume, şi că nici prin gând nu i-a trecut să facă o glumă prostească. Ii trebuia pentru examen un craniu desfăcut din toate încheeturile, şi nu săvârşise alt, decât să folosească reţeta cea mai obicinuită. Se umple craniul cu fasole; legumele se umflă fier-
bând şi cu încetul împing pereţii, iar încheeturile ţestei se desprind fără să se rupă un oscior, exact ca în planşele tratatelor. Lucrul cel mai simplu din lume; putea aduce martor toată Facultatea de medicină, unde operaţia aceasta o execută de obiceiu, pentru un pol, moşul Fimoral.
   _ Madam Cimbru multă vreme n’a vrut să audă. R fost nevoie să pună cuvânt toţi băeţii să-l ierte, — dar de atunci madam Cimbru, nici nu mai mănâncă, nici nu mai găteşte fasole; i s’ar părea că au gust de mort.
      Reuni, în pridvorul cu geamlâc e masa întinsă pentru patru persoane. Trei au şi sosit: Lăscăruş Codreanu, Stelian Minea şi Ionel Cristescu. Lipseşte numai Onisfor Sa-cţjelarie, dar îl aşteaptă cu toţii. E întrucâtva o sărbătoare a lui: mobilizare înseamnă răsboiul pentru Rrdeal, iar Onisfor Sacljelarie înfăţişează Rrdealul.
      Ionel Cristescu, fecior de podgorean din Moldova, a trimis pe Toni, cu un bilet la gazda lui, aproape zece minute de drum, să-i dea două sticle vin înfundat, Cotnar adus de acasă şi păstrat pentru zile mari. Stelian Minea i-a mai dat lui Toni să treacă pe la Regie şi cumpere două pachete de ţigarete intim. Masa avea să fie lungă, se încheia o discuţie care dura de doi ani.
      Lisbet, aşeza lângă tacâmuri şervetele răsucite in inelele de lemn pirogravate, purtând iniţialele fiecăruia. Tăcută, cu părul de culoarea cenuşei acoperit cu o broboadă roşie, cu sânii atârnând moi sub bluza pestriţă, nu mai păstra nimic din frumuseţea fetei de acum doisprezece ani, care trăise romanul rămas pentru toţi o taină. Ii căzuseră dinţi; când vorbea şi râdea, gura arăta o spărtură neagră şi desgustătoare, ocljii priveau plumburiu, mânele roşii, mâncate de leşie, păreau mâini de servitoare, şi într’adevăr, rostul ei în casă era mai mult de slujnică, decât de fata stăpânei.
      Din cele întâmplate atunci, madam Cimbru nu-i putuse smulge un cuvânt. Pierzania o ispăşea fără să se plângă şi fără să se spovăduiască nimănui, cu o îndărătnicie duşmănoasă faţă de vieaţa care-i nălucise luminos o clipă cine ştie ce înşelare, şi o îngenun-cljiase.
      Când sfârşi de rânduit masa, cu mâinile încrucişate în poale, rămase uitată, privind cu ocljii suri în zid.
      —    Lisbet I se auzi glasul lui madam Cimbru, în aburii unsuroşi ai bucătăriei.
      Lisbet tresări, alungând gândul cu mâna ca pe o insectă supărătoare, şi se mişcă
târându-şi lălâu papucii cu talpa de pâslă.
      —         Ceeace e sigur, vorbi Stelian Minea plimbându-se între cele două uşi, şi aşezând din mers cu piciorul colţul muşamalei îndoite, — ceeace e sigur, e că niciodată oamenii n’au să-şi verse sângele pentru triumful unui adevăr geometric. Răsboaiele şi revoluţiile nu se fac pentru adevăruri obiective. Se declanşează pentru lucruri mai puţin sigure; pentru biruinţa unei concepţii politice, ori religioase, ori sociale... Şi încă nici aceasta întotdeauna. Când zic concepţii, spun prea mult!... De fapt, răsboaiele şi revoluţiile se des-lănţulesc pentru interese, pasiuni, suferinţi, speranţe... Vrem adică liberarea Hrdealului fiindcă vrem triumful ideii de libertate? De loc. Ce-mi pasă mie că pentru ideia de libertate s’ar răscula cine ştie ce neam din Rsia? şi că o represiune a guvernului respectiv, sfârşeşte cu spânzurători, execuţii la zid, eţetera? Particip, cel mult platonic, la suferinţele acelora; adică mă mint, încljipuindu-mi că particip. De fapt, nu mi-aş sacrifica nici plimbarea dintr’o seară, ori distracţia dela cinematograf, cţ)iar dacă aş şti că această infimă renunţare a mea la o plăcere, poate ajuta cu ceva lupta de acolo... Nu-i cunosc, nu-i ştiu cine sunt; recunosc că vor jî având dreptate, nu numai din punctul lor de vedere, dar şi din acel al întregei umanităţi... Dar ce să fac, dacă nu pot participa sincer la suferinţele, idealurile, la lupta lor?.., Când e vorba însă de Rrdeal, e altceva. Libertatea nu mi se mai pare un principiu oarecare, o religie a altora dacă vreţi, ci mă pune în mişcare direct, mă pasionează, fiindcă educaţia, şcoala, o legătură de sânge, istoria, literatura, comunitatea de limbă, mai ştiu eu ce, mă fac solidar mai mult ori mai puţin, cu soarta indivizilor de acolo, mă fac sensibil la suferinţele şi la bucuriile lor. Lui Robinson, în insula lui, sunt sigur că i-ar fi perfect egal, dacă Tiza, face ori nu cutare concesie şcoa-lelor româneşti, ori dacă în loc de o şcoală românească mai mult, dă ordin să se ridice câteva spânzurători în plus!...
      Stelian Minea îşi scoase ochelarii, îi aburi, îi şterse cu batista şi se uită în zare, prin sticlă, cu ocljii lui de miop; puţin la trup, cu capul mare şi abia susţinut de un gâtlej subţire ca o aţă.
201
© BCU Cluj
      —       Pe Robinson, îl interesează dacă vine ori nu cineva, să-l scoată din insula unde s’a săturat de Vineri, de papagal, de pisică şi de rădăcini crude! întări Lăscăruş Codreanu, care privea cu mâinile la spate, pe fereastră, în stradă, un orb bătrân al cartierului^ pipăind cu luare aminte marginea trotuarului, cu bastonul.
          Exact! continuă Stelian Minea, frecându-şi între degete urma vânătă, lăsată de ochelari pe rădăcina nasului şi aşezându-şi-i !a loc. Exact; pe Robinson îl interesează mai mult decât orice, orizontul lui; apare ori nu o corabie în zare ?... Pe când pentru mine, Ardealul devine o chestiune vitală: a sunat mobilizarea, las tot: cărţi, examene, dragostea, liniştea mea, risc tot ce am, şi vieaţa, adică ce am mai scump, dar nu pentru triumfal ideei de libertate ori de dreptate, ci fiindcă de astădată ideea de libertate şi de dreptate o văd şi o simt prin sufletul celor câtorva milioane de oameni, cu care mă ştiu solidar...
      •— Ştiu! Asta e un lucru vecljiu, spuse Ionel Cristescu curăţindu-şi unghiile cu o scobitoare şi privindu-şi degetele, pe care le avea lungi, subţiri şi albe. Eşti în marginea empirismului lui James, obţiuni vii ori moarte, obligatorii ori evitabile, importante ori insignifiante. Din fericire nu mai e vorba de acestea acum; răsboiul a trecut din faza argumentărilor şi ipotezelor, la fapt. Doi ani l’am desbăiut pe o faţă şi pe alta — să ne vedem la fapte!
      —        O! cât despre aceasta!., făcu Stelian Minea un semn în sus cu mâna, luând o înfăţişare vitează şi dârză, care contrasta cu făptura lui puţină şi golită de sânge, de june cărturar miop şi cu spinarea de timpuriu încovoiată. Bună, Onisfoare 1
      Onisfor Sicţjelarie intră, acăţându-şi din treacăt pălăria în cuer şi strângând mâinele pe rând
      —   Ştiţi?                                                                  .
      —       Ştim! răspunseră toţi, înţelegând că e vorba despre ordinul afişat cu câteva ceasuri înainte.
      —   Mâine seară plec.
      —   Şi noi...
      —■ O drăguţii de dânşii, tigrii dela Pesta 1 îşi frecă Onisfor Sacl)elarie degetele scurte şi pătate de cerneală.
      —       No 1 ljai! zâmbi Ionel Cristescu, amintind proclamaţia de două cuvinte, a lui Iancu, în munţii lui...
      îşi luară toţi locurile ştiute. Onisfor Saclşelarie cu figura de obiceiu colţuroasă şi lipsită de prietenie, era acum luminat de bucuria care-i dădea un fel de bărbăţie pădu-ratecă şi aprinsă. Era o apă: fugise la poştă să dea telegramele lui Alexandru Vardarp, străbătuse de două ori Calea Victoriei ghiontit şi ghiontind, să citească ordinile afişale pe ziduri, întovărăşise acasă, tocmai în Calea Văcăreşti, de domnişoara Bettg, iar drumul aci îl făcuse pe jos. Tramvaele gemeau de lume de n'ar fi încăput un ac.
      Mâncară la început tăcuţi şi flămânzi. Peste o zi toţi trebuiau să plece; în seara următoare masa iui madam Cimbru rămânea pustie. Doi îşi pregătiseră examenele de licenţă: fusese timp pierdut. Onisfor Sacljelarie, fugit de pe frontul galiţian unde purtase grad de subofiţer, făcuse concentrare în oştirea românească, era înaintat sublocotenent la un regiment pe care îl ştia în aoropierea Predealului; pierdea şi el cel dintâi examen de jurist, pregătit cu grea muncă de un an, fiindcă se deprindea anevoie cu programul, graiul, cărţile şi sprinteneala mobilă a „regăţenilor8. Toţi, înafară de Lăscăruş Codreanu, mai ferit ia o formaţie sanitară, intrau în linia întâi de foc. Dar gândul primejdiei şi al morţii, nu-i încerca o clipă. Era alungat ca o posibilitate absurdă, de tinereţea lor caldă din vine şi de viaţa pe care o socoteau eternă.
      Lisbet schimba farfuriile, mişcându-se fără vuiet cu paşii ei de pâslă.
      Intră gâfâind şi împingând uşa cu piciorul desculţ, Toni, cu câte o sticlă sub fiecare braţ. Pe obraz purta o zgârietură proaspătă, sângerând. Aşeză sticlele pe masă. cu mâinele negre de nuci. Din buzunări scoase pachetele de ţigări. Cinul era turtit. Explică, ştergându-şi cu mânecă fainei, sângele de pe obrazul pistruiat.
      —   Au sărit la bătaie, domnu Stelian!... zicecă-s neamţ, boş!... Dar le-am arătat eu lor!...
      —• Bine, mă desmăţatule! se sperie Ionel Cristescu, cu alte cuvinte era să-mi spargi
sticlele...
      —       Dar ce, sunt prost? se îndignă Toni de această bănuială plină de ofensă. Am aşezat mai întâi sticlele jos şi pe urmă le-am tras... Le-am tras să ţină minte!.. Ţigările nu puteam, domnu Stelian, erau în buzunar.
                                                                   202
© BCU Cluj
      —       Hai, marş şi-ţi cumpără rahat! îi aruncă Stelian Minea un zece bani de Ijârtie, mic ca un timbru verde.
      Toni îl mistui cu degetele negre, în buzunările pantalonilor umflate deoparte şi de alta, ca două torţi. Acolo îşi avea depozitată toată avuţia: mingea, cuţitul, capete de creioane, bilele, arşicele, o colecţie de nasturi celebră printre toate haimanalele cartierului.
      De la uşă, se întoarse;
      —       Domnu Stelian, am să vă rog ceva... Nu e aşa că polonezii nu sunt nemţi?... De ce-mi spun ăştia că sânt neamţ?
      Stelian Minea înţelese ce proces se petrecea în mintea copilului, şi-i răspunse cu glas îmblânzit.
      —       Nu Toni, polonezii nu sunt nemţi! Sunt chiar duşmanii lor... Şi tu Toni, nici polonez nu eşti. Tatăl tău a fost român.
      Toni clătină cu neîncredere capul tuns ca în palmă, cu urechile blegite în lături. Privea în jos: cu piciorul gol şi murdar scociora ceva.
      —  Domnule Stelian, eu n’am tată! şopti fără să ridice ochii.
      —       Hait! marş! nu-mi toca prostii!... Ai avut tată, tatăl tău a murit de mult, când erai mic... minţi la întâmplare Stelian Minea. Astea nu sunt lucruri pentru copii... Ţi-am spus: şterge-o! se înfurie, ca să-şi ascundă turburarea.
      Toni eşi cu pălăria de doc făcută sul subţioară. Se auzi un gemăt, un scâncet care aducea cu suspinul unui animal sugrumat. Atunci prinseră de veste că Lisbet era acolo, rezemată de uşor, şi că ascultase. Privirile tuturor se înfipserâ în farfurie. In tăcere se auzi o muscă sbătându-se în perdea, isbindu-se în geam, apoi scăpând liber, afâră.
      Femeia îşi alungă dinaintea ochilor o vedenie, cu mâna roşie şi 8rsă de leşie. Pe urmă, împietrită din nou, cu buzele vinete, strânse, începu să culeagă tacâmurile, mută ca întotdeauna.
      Aduse lampa. In jurul ei, frământând cocoloşi din miezul de pâine, cei patrn rămaseră la sfat, multă vreme; ultimul sfat la masa aceasta unde se încheia o vieaţâ comună pentru a începe alta, necunoscută, eroică poate, şi înainte de toate plină de ameninţări nedesluşite. Goliseră cele două sticle cu vin. Obrajii le erau îmbujoraţi, glasurile mai calde, ocljii strălucitori. Larma oraşului murea îndepărtat. Se auzea din când în când, duruind un tramvai electric, pe a treia stradă. Fără voie îşi spuneau în gând: — No. 16! Apoi unul cu cai, pe altă stradă — No. 3!
      Dincolo de vorbele rostite, se urzea pe al doilea plan, gândul că svonurile acestea familiare, n’au să le mai asculte multă vreme, şi au să li să pară mari şi îndepărtate fericiri, când îşi vor aminti de ele, undeva, în cine ştie ce scorbură udă de pământ.
      Prin ferestrele deschise, fluturi mărunţi, albi, cafenii, cenuşii, negri cu dungi argintii pâlpâiau orb, atraşi de lumină, se isbeau în sticla ferbinte, se zbâteau cu aripile arse. mureau încleiaţi, în petrolul scurs pe piciorul de nichel.
      Câte unul mişca într’o ultimă convulsie o aripă cu praful scuturat, destindea o trompă minusculă, tremura o antenă fină şi înfiorată de spasm.
      Şi deodată în miezul nopţii, glăsuiră de bronz, clopotele Mitropoliei. Era un fior, o chemare şi o tânguire, înălţată peste ziduri şi peste oameni, dincolo de geana luminoasă plutind peste oraş, sus în noaptea albastră, dincolo de văzduhuri, spre cer. Şi altele şi altele porniră, chemări din noapte, căutându-se îngânându-se, unind un singur psalm care nu mai era vibraţie de metal ci înfiorare cutremurată în carne. Clopotele rugară grav deasupra deşertăciunilor şi oraşul deşertăciunilor o clipă tăcu-
      Cei patru, îşi simţiră ochii învăluiţi de o ceaţă şi de această înduioşare s’au ruşinat, ca de-o slăbiciune.
      Vânturaseră tot. Planuri care rămâneau părăsite; altele, urzite acum. Nimicuri cu care îşi umpluseră viaţa şi de care se despărţeau cu o uşoară melancolie. Un început de dragoste.,. O carte împrumutată, ce trebuia dată îndărăt înainte de plecare. Măruntele lor necazuri sărace... Ionel Cristescu îi invitase pe !cţi, Ia cules, în Moldova, la sfârşitul Iui Septembrie. O săptămână care ar fi fost să rămână o amintire rară în viaţa lor. Avea un clavir la vie; Lia, sora lui, era să le cânte seara. Nopţile de Septemvrie, în Moldova, sunt minunate, înstelate şi calde. Au o masă rotundă sub un nuc, cuprinzând la mijloc trunchiul- Acolo se adună tot neamul lor, oameni de treabă, podgoreni din tată în fiu, sfătoşi şi învăţaţi să-şi primească oaspeţii cu inima deschisă. Toate rămâneau acum depărtate, pierdute pentru cine ştie câtă vreme.
                                                                 203
© BCU Cluj
     Lăscăruş Codreanu se uită la ceas. Aproape unu.
     —   In clipa asta Rodoş, poate a trecut graniţa... Poate e rănit... Poate...
     Nu-şi sfârşi gândul, ridicându-se să scuture farfuria cu scrum şi cu rămăşiţi de ţigări.
     Rodoş era colegul lor, tovarăşul de masă, chiriaşul care trimisese acum o lună, cartea poştală cu vederea băilor Slănic.
     —        Da, poate e rănit... repetă gânditor Stelian Minea. Are să fie un război fără cruţare. Nu mai e plimbarea din nouăsutetreisprezece...
     Onisfor Sacijelarie îşi frecă părul aspru cu podul palmei, nemulţămit că aude aceiaşi poveste.
     —• Dar gătaţi odată fraţilor, cu Ungurii. Ni-i cunoaştem noi oameni!.. Picioare să aibă catanele româneşti că nu-i prinde nici drac până la Pesta. Teamă mi-i de alta. Ni-or face spânzurători pentru bătrânii de-acasă. Şi-or căpăta românii Ardealul cum l-a cerut un drăguţ de-al vostru; fără Ardeleni!
     —   De ce spui asta? îl mustră Stelian Minea. De ce spui? când ştii că toţi...
     —        Ne arde la suflet aceşti doi ani! răspunse întunecat Onisfor Sacljelarie, arătând cu mâna spre un tablou din perete, pe care-1 cunoşteau toţi cu deamănuntul, deşi era acum cuprins în umbra globului de lampă.
     Era o ilustraţie dintr’o revistă: oameni ucişi pe o stradă, o spânzurătoare într’o piaţă, dedesubt scris: „Liniştea domneşte la Varşovia!". O gravură vecţje, în ramă îngustă neagră, dăruită odinioară de un chiriaş proprietăresei din neamul lui Kosciuco.
     —.Trebuie să vă intre în minte, că tot aşa a fost păstrată liniştea în Ardeal, doi ani! spuse duşmănos Onisfor Sacljelarie. Spânzurători, oameni puşcaţi... Feciorii noştri Ia front şi în Bucureşti bătăi cu flori, pita vândută nemţilor, gazete pentru Grossostereicţ) şi Miteuropa...
     îşi şterse sudoarea cu batista mototolită, şi se uită la fiecare, pe rând, cu ocţjîi mici, scufundaţi sub sprâncenele păroase şi aspre.
     Toţi îşi dădeau socoteala că se aprinde o discuţie de prisos, un vecljiu proces des-bătut de zeci de ori la această masă, acum scormonit fără rost, de un duţ) duşman, numai să Ie înrăiască o noapte de bucurie, ultima lor noapte împreună. Dar nu-şi puteau înăbuşi pornirea care le punea pe buze cuvinte grele şi fără de sens.
     —        Şi voi? Voi? întrebă Ionel Cristescu, aplecându-se peste masă şi mutând o sticlă, să vadă mai bine faţa Iui Sacljelarie. La voi, nu s’a spus că voi cei dintâi, aveţi să trageţi în Valahi când vor îndrăzni să atace sfânta Monarhie?...
     —        Şi pe urmă povestea cu Ardealul purificator! râse subţire şi dispreţuitor Stelian Minea, îndesându-şi ochelarii pe nasul cu nările străvezii. Ne-aţi înebunit!.. îmi aminteşte asta, o serie de caricaturi din nu ştiu ce revistă. Un fabricant prezintă unor vizitatori o maşină de fabricat cârnaţi la minut. Vâri porcul pe deoparte, ies dincolo metri de franc-furteri... Unul scapă o mănuşe, prin celălalt capăt mănuşa a devenit cârnat. Şi tot aşa geanta de mână, o umbrelă; un copil se apleacă şi cade înlăuntru, e transformat într’o clipită în cârnat, în celălalt capăt, unde fabricantul îl primeşte salutând graţios şi fericit... Aşa şi Ardealul vostru. Tot aveţi să transformaţi, să faceţi perfect, să reformaţi, să ne regeneraţi; sunteţi panaceul universal, maşina miraculoasă care are să ne prefacă în metri şi kilometri interminabili de cârnaţi, după calibrul salamului de Sibiu... Merţi! Voi. cu popa Mangra al vostru şi cu Siegescu... Nu suntem, nici mai buni nici mai răi unii decât alţii, şi pe urmă...
     Stelian Minea, aruncă ţigarea neterminată şi privi fix în tavan, bătând toba cu degetele în masă.
     O clipă se lăsă tăcere. Un fluture îşi sfârâi aripile în flacăre, Cu faţa în sus se sbătu pe masă, strânse aripile ciunge şi rămase neclintit- Poate murise, ori poate, în mijeala lui de cuget, înainte dea muri, cerca să-şi lămurească cu spaimă de unde puterea aceasta înfricoşată şi rea, care-1 chemase la peire cu o atât de orbitoare şi ferbinte strălucire.
     —        Suntem stupizi cu toţii! mărturisi Lăscăruş Codreanu, rupând tăcerea grea dintre dânşii. Toţi o să fiţi în trei zile pe linia de foc- Ştiţi că mergem cu toată inima, că altfel nu putea fi, şi ne servim unul altuia, toată drojdia desbaterilor de doi ani... Mai bine, dragă Onisfoare, spune-ne cui laşi în pază pe domnişoara Bettg?
     Onisfor Sacljelarie privi încruntat, fără să surâdă glumei.
     Toţi erau acum, în geamlâcul cu lumina fumegoasă, neliniştiţi şi streini. Ceva absurd,
                                              204                '         .
© BCU Cluj
trist şi fără îndreptare, se căsca între dânşii. Ştiau că nimic din ceeace rostiseră, nu mai credeau nici unul. Că fuseseră răscolite, ca din mâlurile cleioase la fundul apelor limpezi, întâmplări, cuvinte şi mustrări, ce trebuiau să doarmă deacum pentru totdeauna, neclintite şi acoperite de uitare, de iertare. Totuş, din adâncuri ceţoase, din ascunzişuri unde pândea pitită o putere întunecată şi duşmană, le şoptise învinuiri netrebnice, ca să-i îndepărteze unul de sufletul celuilalt, atunci când sufletele le fuseseră topite ca într’o îmbrăţişare.
      Fluturele ars mai tremură o aripă, ca o rugare, şi trecu din vieaţă.
      Mai rostiră câteva cuvinte. Voiau să alunge tăcerea. Dar vorbele sunau deşarte şi în silă. Se despărţiră de Onisfor Sacljelarie, cu strângeri de mână pe care le voiau frăţeşti şi împăcate, dar din care ceva lipsea şi era nefiresc acum.
      In stradă au tăcut toţi. Ferestrele erau întunecate, casele cu înfăţişarea pustie şi misterioasă, aşa cum arată toate clădirile cu geamuri negre, noaptea.
      La colţul cel mai apropiat, Stelian Minea se opri.
      —        Mă întorc... Să-i spun o vorbă mai bună. Gândiţi că e singur acum, şi cât trebuie să simtă de strein...
      Ceilalţi dădură din umeri.
      —        Ce să-i facem, monşer? N’ai văzut ce capsoman e!... Tu faci literatură acum, sentimentalism... flre să-i treacă.
      Şi plecară mai departe.
      Stelian Minea se întoarse. La fereastra „capsomanului" lumina era stinsă. Bătu odată, de două ori. Nu răspunse nimeni. O umbră întunecată îi atinse picioarele. Era câinele gazdei, mişcând bucuros coada scurtă, mirosindu-1 cu răsuftarea caldă. Mai sună încă odată, în fereastra neagră.
      Porni înapoi, pe strada deşartă. Cin timp îl petrecu, cu paşi mărunţi, câinele. Hpoi merse singur, cu suflet mâljnit, în oraşul negru.
                                                     ©
                       SINGUR
                               DE
                          V. CIOCÂLTEU
                Eu nu ştiu ce’i nobleţea!. Versul meu E stâmb şi noduros ca un ciomag;
                Când corbii, croncănesc în juru’ mi, - eu Scot praştia din buzunar, — şi trag.
                Hm mulţi duşmani, dar peste capul lor Privesc din turnul meu, ca peste-un şes, Din ura lor, armură eu îmi ţes Cu ferecat pieptar în zimţi de fier sonor.
                Vor toţi din carne’mi talisman să’şi tae, Când nu m’arăt, ei cred că m’au răpus, Dar arcul lor n’aruncă până sus, Plăpândele săgeţi subţiri, — de pae.
206
               La ursitori un moş ’mi-a aruncat In albie trei peri de lup turbat,
               Şi ’n leagăn ’mi-a turnat argint topit, Ţepi de arici în scutece-a ’nvelit.
               Dc-aceia cat eu fosfor în noroi Şi firul vieţii ’n gbernul de canap,
               Fug toţi când văd că părul ’mi-e vâlvoi, Şi dacă ’şi pierd căciulile din cap.
               Le lasă jos, spre-a nu privi ’napoi.
                          TOAST
             Când viaţa iar ne readuce azi Din vizuini, ne strânge laolaltă,
             Orez, ca şi pe lumea ceialaltă,
             Să fim tot împreună, camarazi
             CI)iar dacă scris ’mi-ar fi ca ’n rai să cad, Când Sfântul Petru o să ’npartă morţii,
             Eu aşi propti picioru ’n stâlpul porţii Şi aşi veni întins la voi, în iad.
             Căci doar cu voi când sunt, eu beau cu spor, De par’c'ar fi vrăjit nectarul vracii,
             Cu voi s’ar înhăita la cî)ef cîjiar dracii Cu furci în mâini, copită la picior.
             Dar cum în iad uscaţi de sete gem Rtâţi prieteni scumpi ucişi de vreme,
             De i-am uita, ei au să ne blesteme.
             Şi ’n veci noi n’o să mai putem să bem.
             De-aceia ’n amintirea lor închin,
             Tovarăşi morţi, mai toţi cheflii de rasă,
             Şi cbem din gropi fantoma lor la masă,
             Să vadă cum golim paharul plin.
               COŞUL CU TARGUELI
                           DE
                       GIB. I. MIHĂIESCU
     C^ÂND s’a deşteptat, zgomotul oraşului i-a pătruns în urechi ca un vuet de cai şi tunuri în marş grăbit; apoi deodată ferestrele mari s’au aprins de văpaia răsăritului.
     Domnul cel frumos plecase; nu rămăsese decât groapa ce-i făcuse capul în perina albă. îngrijorată îşi scoase picioarele de sub pătura cafenie şi-şi contemplă aiurită pulpele albe şi genunchii lipiţi. Cu frică ridică un colţ al cămăşei, care strânsă între picioare desemna puternic coapsele; cljiar de-asupra genunchiului zări o mărgică de sânge închegat. Abia atunci văzu aievea încruntătura cumplită a ochilor bătrânului. Şi-l năzări cotrobăind prin întunecimea mucedă a cămăruţelor jupuite de egrasie, a căror amintire o făcea să se uite cu atâta teamă respectuoasă prin camera aceasta spaţioasă de hotel. 11 auzi mor-măind ca un urs înfuriat: Lenţa! Lenţa! şi urlând de desnădejde la vederea aşternutului nedesfăcut. On tremur aprig o cuprinse şi nici mototolul învoalt de hârtii albastre de bancă, aruncat pe noptieră, n’o linişti. Se sculă şovăind pe picioarele înnalte şi drepte; cămaşa se lăsă atunci în voe şi’n oglinda dulapului dintre ferestre, ochii descoperiră pe albul îndoelnic o pată de un roşu spălăcit, ca o floare storfocită. Atunci frica i se schimbă în jale amarnică, se abătu asupra patului abia părăsit şi îngenunchind pe scânduri, plânse pe el cu sbucium mare, ca pe un mormânt.
     Se ridică, sări aproape, de par’că o trăgea cineva de păr şî-i căra cu nemiluita în cap, atât de vie îi apăru închipuirea pedepsei. Se îmbrăcă repede, aşa de repede că
                                                                208
© BCU Clu
pierdu o grămadă de timp: greşi un ciorap pe dos; şnurul de la fustă i se rupse şi trebui să-l repare înodându-1 grosolan; un umăr îngust de cămaşe, picnitîncă din timpul îmbrăţişărilor lui neobosite, se sfâşie acum de-abinelea, atârnând spre pântec şi desvelind un sân roz şi tremurător, ce-şi păstra încă semeţ virginitatea. N’avu timp să se spele şi trecu doar puful de pudră peste ocîji-
     înfundă capul şi mai adânc ca de obiceiu în pălărie şi sub umbra bordului lat par’că se simţi mai la adăpost. A mai uitat ce? A... banii. Ii strânse aşa mototoliţi, şi-i vârî în sacoşa castanie de mătase învechită. Atingerea pârtiilor albastre n’o făcu să se cutremure; dimpotrivă par’că îi mări curajul, simţind sub degete trupul mototolului destul de compact. I se lumină îndală figura şi porni cu pas sigur spre ieşire.
     Ruşinea însă o făcu să coboare în fugă scările de marmoră, pe care covorul, înăbuşitor de paşi, rostogolea din treaptă în treaptă ca un râu de sânge întunecat. La fiecare capăt de scară nu se întâlni la ora aceasta de dimineaţă umedă şi limpede, decât cu imaginea ei, apărând întreagă în oglinzile uriaşe şi asigurând-o înaltă, mândră, frumoasă, cu un surâs de plăcere în colţul buzei, că în fond nu s’a petrecut nimic prea deosebit, că a rămas tot aceiaşi, că doar ocljii i s’au mărit în mod cu totul exagerat sau poate numai cearcănele din jurul lor; în orice caz că îi stă cu mult mai bine aşa decât în ajun.
     In Ijol, un chelnăr a salutat-o, cu o plecăciune atât de adâncă, încât în suflet a simţit mişcând mai vie ca niciodată flacăra orgoliului. R ridicat capul cu trupe şi-a ieşit demnă pe marele portal, cu cristalele aprinse de repexe. Dar strada a înpăţat-o atunci numaidecât în puetul ei şi la început a crezut că zgomotul acesta s’a îndreptat împotrivă-i ca o imensă ljuiduială. R prigonit însă bărbăteşte privirile primului trecător, un domn scurt, rotund şi cu pâine noi, şi acesta i-a zâmbit galeş. Un oltean i-a făcut loc, ferind umilit cobiliţa lui cu coşurile goale înnegrite de funingine; o mătuşică cu testemel curat i-a dat bineţe; o cucoană elegantă a măsurat-o de sus până jos, apoi a privit-o în ocpi adânc şi... Dumnezeu ştie, cu simpatie, cu invidie...
     In faţa căsuţei pitite pe-un maidan, într’o bogată vegetaţie de bălării seculare, a cinstit băiatul care i-a adus coşul cu târgueli. R apucat bărbăteşte de toartă şi-a pornit cu el pe cărăruia ce tăia încâlcita şi luxurianta verdeaţă, ferindu-se în dosul priveliştei minunate a bunătăţilor dintr'ânsul de orice mânie părintească.
     Atras ca de-un resort, bătrânul a şi apărut din întunecimile bârlogului. La început fata n’a observat decât doi oepi mici, contractaţi, ce-o împroşcau cu steluţe de ură; mai apoi i-a desluşit şi faţa-i smolită şi nerasă, cum se strânsese de par’că era făcută doar din colţuri şi linii. Iar corpul îi tremura mai grozav ca limbile roşii de carne, ce eşiau dintre pachetele bogatului plocon. Privirile moşneagului porniră să se petreacă dela fată la coş şi înapoi. Din vremuri de mult pierdute, nu se mai văzuseră între păreţii aceştia înverziţi de egrasie atâta belşug.
     Văzând cu oepii, tăeturile de pe faţă deveneau tot mai puţin adânci.
     —        A, tu ai fost în piaţă? încercă să găsească o ieşire pentru a-şi erta singur slăbiciunea momentană.
     Insă amăgirea era prea ieftină; mânia se reîntoarse însutită:
     —   De unde ai avut atâţia bani, spune cârtiţă?
     Dacă ea ar fi găsit acuma un răspuns repede şi potrivit, dacă ar ji venit cu ei de-afară măsurat gata, învelit şi şnuruit ca oricare din pachetele acestea, bătrânul s'ar p socotit mulţumit poate, şi ar p dat deslegare pentru prânzul care se făgăduia grozav de delicios.
     Dar ea îngăimă aproape plângând ceva cu totul neînţeles, în întunecimea mucedă a tindei pâlpâind pe buzele ei ca o flacără albăstruie ce se stinse îndată. Moşul învineţi:
     —   tlnde-ai fost aznoapte cârtiţă, spune unde ?
     Şi o lovi cu atâta putere peste gură că o podidi sângele. Apoi la vederea prului roş, care porni să se prelingă agale printre buze, nebunia crescu oarbă. Loviturile căzură în cap, pe umeri, pe spinare, căzură repezi, înfundate, nenumărate în trupul plin şi elastic.
     —        Căţea... ai crezut... că dacă... mănânc de două... săptămâni... numai mămăligă eu ceapă...
     Fiecare cuvânt cădea odată cu lovitura.
     Ii smulse coşul — pe care ea îl ţinea bine, ferit sub bustul plecat, aşteptând trecerea ropotului de pumni pe spinare —şi-l aruncă duşmănos în pământ. Pachetele porniră
deadura in toate părţile, ca nişte pui speriaţi dintr’un cuibar. Moşul isbi cu piciorul coşul şi se puse să joace nepotolit deasupra. înlăcrimată şi însângerată ca vroi să se strecoare afară. El o apucă de una din cozile care se desfăcuseră din împletitură, o trase spre dânsul şi o lovi cu atâta răutate, c’o doborî. Prinse atunci s’o burduşească, par’că tăcându şi -o plăcere, cu tocul potcovit al bocancului, necruţându-i nici piept, nici faţă, nici frunte. Abia atunci ea începu să cljirăe atât de înfiorător, încât cruzimea lui spori. Chiar după ce-o ameţi deplin cu-un vârf de ciubotă în pântec, tot îi mai câră câteva; pe urmă porni să se spele de sânge pe mâini.
      Când îşi veni în fire îşi simţi capul pe ceva moale şi rece; cu coada ochiului, căci nu îndrâsni să se mişte, văzu vârful unui muşchiuleţ fraged de vacă ieşindu-i de sub răvăşeala neagră a părului. Pachetele erau presărate toate pe podea; dintr’unul se prelingea o şuviţă de cafea; din pântecele altuia se scursese tot orezul, O cutie de conserve zăcea turtită, dar nu se spărsese: o aita îşi păstra încă echilibrul ca o roată şi părea gata s’» ia de-a rostogolul, îndată la ivirea moşneagului. Ardeii graşi fugiseră cei mai departe de mânia părintească, se îngrămădiseră cu toţii tocmai pe lângă păreţi. O varză roşie înfruntase pe bătrân, nu clintise şi totuşi rămăsese intactă; în schimb un crap uriaş care avusese acelaşi curaj, se prefăcuse într'o adevărată maioneză.
      Trebuie să p rămas mult în nesimţire, de vreme ce foamea o muncea atât de fără milă. Lumina care plutea acum mai puternică decât de dimineaţă şi care aprindea în umezeala odăii vagi reflexe roşii, o înştiinţă că scăpătatul e aproape. Prin mădulare nu-i trecea nici o durere, sîmţea numai cumplita leşuială, care o făcu să creadă că bătaia nu i-a slujit la altceva, decât la mărirea poftei de mâncare.
      întinse deci mâna spre pachetul apropiat ce-1 ştia cu salam şi mezeiuri. Nu-1 ajunse însă şi se mişcă puţin într’acolo; dar tuşea seacă a bătrânului de dincolo, îi aduse mâna la loc de par’că ar p atins o facără. Iar foamea i se piti de teamă, fugind din stomac!)
      Ascultă cu inima stăpânită; nici o mişcare. Pe urmă bătrânul începu să tuşească aşa de crâncen, ca podidit de răpciugă. Patul scârţâi sub dânsul cu atâta tărie, că ea-şi strânse repede genele. Ii auzi pasul şovăelnic şi-şi opri respiraţia spre a nu-i da de bănuit Cioboateie moşului boncăniră pe podea, li slmp chiar prin pleoapa închisă privind-o crud şi cu scârbă. Oare de ce n’o p mişcând el acuma > Câtă răutate trebue să pe în ochii lui de broască, furişaţi desigur spre ridicarea domoaiă a sânilor... Poate vroia s’o prindă că nu doarme, ca s’o apuce din nou de coade...                    "
      Un fâşeit de hârtie îi ciuli urechia-
      Te pomeneşti că i s’a abătut iar asupra pachetelor? Az- fâşâitul nu pare de I*c violent... mai degrabă... par’că... ah—
      Ea căscă puţintel, puţintel, un ocbi numai, dar aşa de puţintel că nu cuprinse mai nimic în deschizătură... Par’că s’ar vedea ceva... însă nimic, o unghie de zare. Dar încă, o mică. o foarte mică apăsare a cugetului pe muşchiul din colţul lăuntric al ochiului, că de îndată colţul din afară se căscă o idee mai mult. Acum e bine!
      Bătrânul lăsat pe vine îi aruncă ochiri soeriate şi desface zorit hârtia unui pachet -îl cunoaşte bine: pachetul cu şuncă... Inima ei s’a pus să bată aşa de tare că i-e teamă să nu alunge pe moşneag. Şi toate răsupările i s’au oprit în strâmtoarea guşiţei unde se strâng necontenit una după aita, de să-i spargă capul pieptului... Dacă moşul va gusta; îndată va şi deschide ochii-
      Moşul îi mai aruncă o privire lungă, bănuitoare; apoi dintr’o mişcare scurtă desdoaie moţul foiţei unsuroase de sub învelitoare— Mirosul ajunge tocmai la ea şi dă curaj foamei ascunse de frică prin măruntae... încă o clipă..
      Dar moşul par’că a tresărit; privirile-! au părăsit chipul care preface atât de minunat leşinul şi s’au lăsat agale peste pântece, peste şolduri, peste picioarele de pe care rochia s’a ridicat în cădere, descoperind impudic un genunchi. O silă grozavă s’a zugrăvit pe faţa moşneagului; totuşi e! aşeză cu prevedere pachetul la loc şi iese scuturându-se de porii ce-1 împung din toate părţile. E o părere sau în ochii bătrânului a scânteiat ceva...
      Innainte de a dispărea după uşă, îl vede pe sub pleoapa puţin şi mai îndrăsneţ căscată, trecând cu mâneca soioasă peste ochii umezi...
      Foamea a ieşit ca un şoricel din ascunzătoare, cum a simţit că a plecat bătrânul şi ronţăe fără milă stomachul şi intestinele, care se apără hârâind. Sau poate un vânt de
                                                                  210
© BCU Cluj
furie trece prin ele, le umflă şi le desumflă, le încolăceşte fără noimă unele peste altele, ie face să geamă plângător. Vai, afurisitele de mâruntae, de bună seamă ors’o trădeze! Gem ca nişte purcei în obor, cărora ai uitat să le dai porumb la ceasul obişnuit I
     Ea face o mişcare hotărâtă şi vârful degetelor atinge pachetul cu mezeluri. Unghia se înfige nerăbdătoare prin îndoiturile meşteşugitei cljitituri. Dar iată şi pârtia a început să ţipel Doamne Dumnezeule, asta e mai bună ca toate! Moşul s’a pornit pe-o darabană de tuşă seacă; ah! totul în casa asta, hârâie, foşneşte, pocneşte 1
     Dintr o întinzătură repede a mâinei, pachetul ciufulit o leacă, s’a aflat din nou la locul lui. Cioboatele moşului răsună greoi pe podea. Şoricelul din măruntae a fugit cine ştie pe unde. Toate au venit la starea dinnainte; doar mâna nu-şi mai ştie locul de unde pornise; după ce se bălăbăni câteva clipite, rămase nemişcată acolo unde se nimeri.
     Moşul apăru în uşă şi-o privi bănuitor. Pe urmă se apropie de cutia de conserve, care sta gata să fugă. O ridică şi silabisi literele de pe reclama împănată cu legume colorate. Cum nu isbutea să cetească bine, scoase ochelarii şi-i încălecă pe nas. Hpoi dădu din cap aprobativ. Lasă cutia jos, şi privi iarăşi la Lenfa pe deasupra celor două lupi, mari cât ochii de scafandru.
     Boncănind solid şi dinadins podeaua, se îndreptă spre părete. Dintr’o grămăjioară de ardei scoase o sticlă destul de pântecoasă, ca să se fl putut piti prea bine. O ridică, îi ceti reclama şi-o clătină la ureche, şi dădu din cap admirativ. O lăsă şi pe aceea, se încruntă la Lenţa şi părăsi din nou odaia.
     Rutomat mâna fetei pipăi spre pachetul apropiat. Dar pe neaşteptate reveni înnapoi. Moşul era în cadrul uşei şi ochii lui o devorau de sub sticlele măritoare.
     — Stai, te-am prins... prefăcut-o...
     Se apropie şi-i puse mâna pe inimă- Mormăi nemulţumit şi făcu de-a chinciteiea un pas spre pachetul cu mezeluri; îl duse la nas, mirosindu-1 din ce în ce mai cu nesaţ, odată, de două, de mai multe ori. Hpoi brusc îl puse pe scândură. Dar când se ridică, de bună seamă înşelate de acest gest, însăşi măruntaele lui se puseră pe urlet-
     Ei înjură printre dinţi şi se îndreptă spre uşă, dând din mâini, ca şi când s’ar fl apărat de atâtea ademeniri: „Fugiţi ispitele păcatului!“ Dar măruntaele aţâţate se ţineau de dânsul ca o haită de câini bătrâni, flămânzi, răguşiţi.
     Cu multă durere, Lenţa constată când întredeschise pleoapa, că pachetul cu mezeluri fusese îndepărtat dincolo de lungimea mânei sale; poate mişcând corpul într’acolo câteva şchioape, l’ar fi putut apuca de ciuf. Dar teama că moşul pândeşte la uşă nu-i lasă curajul nici măcar să întindă braţul.
     Şi clipele curgeau şi foamea în lipsă de altceva o mâna pe ea însăşi. O devora. Niciodată nu sfâşiase cu mai multă cruzime ca acum. Iar bunătăţile pachetului stăteau risipite şi neatinse, cu toptanul, între cei doi duşmani flămânzi. Doamne, dar ce are de gând bătrânul acela 1 Să înceapă odată! Să ia ce-i place şi să treacă dincolo la dânsul. Ea se va preface că nu vede.
     Cu toată foamea, Lenţa simţi că minte. îndată ce bătrânul va duce cea mai mică fărâmiţară la gură ea va şi sări în picioare. Să-l surprindă ronţăind câştigul ruşinei...
     ...Nici închipuirea n’o mai putea duce mai departe. Căci peste tot: în cap şi’n picioare, în pântec şi’n spinare, o râcâia foamea. Herul camerei juca de foame dinnaintea ochilor ei sticloşi, juca la fel cu zariştea câmpurilor în după amiezele de vară. Şi bătrânul nu se ivea de loc...
     ...începea să se însereze şi încă nu făcuse nici o mişcare. Simţea necontenit pe bătrân pândindu-i cea mai neînsemnată tresărire- Ghiujul, nici el nu se dă învins... e oţelit bătrânul...
     ...Dacă ar eşi afară în curte cu un pachet, bătrânul ar rămâne... Nu, nu, nu. Bătrânul trebuie să mănânce în faţa ei; să plătească şi cea mai neînsemnată înghiţitură cu umilinţa aprobărei ei, a bătutei, a stâlcitei...
     R\) iată-1...
     De după prichiciul uşei ochii bătrânului apărură ca doi ochi de ţap; apoi tot corpul i se desluşi în cadru... Hrdeau ochii moşneagului. Desigur că în lumina lor totul tremura ca şi într’ai fetei; totul, odaie, pachete, sticle, verze, ardei, corpul celei trântite la pământ, înserarea însăşi...
     Innaintă. De astădată bocancii nu mai răsunau: Dumnezeule, se descălţase! Hrunca spre dânsa priviri de hoţ; ca uliul, ghiara se întinse hrăpareţă...
      Ea aştepta... _
      Pachetul cu şuncă dispăruse în largul buzunar; acum el ţinea în braţe pâinea lunguiaţă, crescută şl dolofană, cât un copil de patru ani. O jupuia cu aviditate pe de lături, acolo unde coaja niciodată nu se coace... Oricine ar fi crezut că pâinea s’a sdrelit în cădere.
      Ea trase puţin spre sine dreapta, pentru a se sprijini: bătrânul tresări.
      El îi aruncă o privire atât de îngrozită, o atât de adâncă mirare i se zugrăvi pe figură, atât de puternic începură să-i tremure genunchii şi atât de jalnic şi de caraghios prada îi cădea bucată cu bucată dintre degetele uscate, care zadarnic se convulsionau s'o oprească, încât i se aşeză ca o slăbiciune pe inimă şi ea nu mai avu tăria să-i strige niciuna din grozavele vorbe plănuite.
      Se prefăcu din nou nemişcată şi-l lăsă astfel să-şi strângă cu mâinile lui scorojite bucăţelele de pâine; îl lăsă să se strecoare deabuşelea, ca o târâtoare, alături, — şi toate aceste nedibăcii de tâlhar stângaci, care-şi păzea atât de avar străşnicia părintească, o făcu să-şi simtă tot corpul muiatJn jale ca într’o bae caldă şi lăcrămi arzând i se smiciră pe sticlişul ochilor.
      — Tată... putu să mai geamă, căci un plâns violent îi strânse gâtul ca în ghiare, o sgâlţâi de piept cu putere, o strivi sub apăsarea Iui ca un corp străin şi puternic, ca un duşman invisibil şi neaşteptat, ca înşuşi tatăl ei...
      Când scăpă de năprasnicul sugrum, găsi pe bătrân, alături, în genunchi- El privea aiurit împrejuru-i căci auzea din pod. sau poate din pivniţă sau cine ştie, poate din însuşi miezul gândului său, o hohotire veselă şi necurmată, care-1 doborî de ruşine cu capul în poalele ei. Şi-acum el începu să plângă, dar atât de hodorogit, atât de gros şi atât de subţire uneori şi schimonosit pentru vârsta lui, încât cu bună credinţă ai fi socotit că ea surâde acum printre lăcrămile încă neoprite, tocmai pentru aceia.
      Dar ea surâdea atât de fericită pentru că primul lui suspin îi dăduse libertatea. Bătrânul însfârşit consimţea...       ^
      Căci ea nu vedea decât pe celălat, înnalt, mlădios, bun, minunat, ca’n poveşti; îi auzea vocea dulceagă; îi simţea răsufletul cald gâdilându-i urechia-
      Iar bătrânul cu capul în fuste, uitat de foame, plângea înnainte pe tonuri din ce în ce mai forte şi din ce în ce mai piţigăiate, pântecul pângărit.
                                                     ©
C R
O N I C I
        IDEI, OAMENI & FAPTE
          O EXPOZIŢIE —ŞI VEŞNICII ABSENŢI
   InTR’QN roman al lui Georges Duhamel, un erou episodic, povesteşte undeva o scurtă anecdotă nu lipsită de tâlc:
   Mai mulţi funcţionari dăruiseră patronului, la un an nou, o călimară Empire. In anul următor, după o îndelungă luptă interioară, patronul se hotărăşte să-şi cumpere un întreg mobilier Empire, pentru a armoniza interiorul cu călimara.
   In celălalt an simte datoria să se aboneze la l’Autorite, gazeta bonapartistă ale cărei idei se armonizau acum cu interiorul său, iar la primele alegeri, sfârşeşte prin a candida pe lista bona-ipartistă.       .
   Toate acestea, din pricina unei călimări dăruite la întâmplare de câţiva subalterni, care ar fi putut să-i facă tot aşa de bine cadou un bust al Iui Gambeta, sau un bonz chinezesc.
   Anecdota lui Duhamel, urmărea in maniera zeflemistă şi sceptică, atât de familiară lui France, să arate în ce îndepărtate şi accidentale cauze, trebuiesc căutate originile celor mai aprige convingeri. Era vorba numai de descompunerea unui mecanism psicologic. Dar dincolo de glumeaţă aventură a patronului devenit astfel bonapartist, un adevăr vechiu rămâne în picioare. Suntem sub permanenta influenţă supetească a decorului. Am seninătatea ori întunecarea casei unde locuiesc. Există un mimetism psicologic inconştient. O epocă dă naştere unui stil, -dar în aceiaşi vreme spiritul epocei e inpuenţat de acest stil.
   Şi stilul celui de al douăzecelea veac de abia acum se urzeşte. Din necesităţile vieţii sociale, decorativul în cea din urmă clădire de oraş mare, e covârşit de constructiv. E o întoarcere la sobrietate şi conciziune. Până mai deunăzi, nu se construiau locuinţe, se făceau faţade, se urmărea facticea simetrie, ordinea, şi se uita logica interioară a unei case. Neasemuitul avânt al industriei, după ce a schimbat condiţiile de trai, tinde acum să creeze 'efecte artistice din realităţile noui: democraţie, aglomeraţie, maşinism, viteză, confort, lipsă de spaţiu. Destinaţia practică a unui obiect serveşte ea însăşi pentru a creia stilul. Evoluţia unui automobil, dela grotescul vehicul căruia îi lipsea numai caii acum ;un sfert de veac, până Ia minunata maşină, care •evocă forţa, viteza, confortul şi supleţa astăzi, e -cea mai vie ilustraţie a acestui principiu. Şi înfă-
ţişarea exterioară şi economia interioară a unui transatlantic, stau altă dovadă. In tapiserii, în ceramică, în mobilier, în arhitectură, în orânduirea unei pieţe şi gruparea unei statui, în interiorul unui va-gon-restaurant ori într’o locomotivă „Pacipc“, ca şi într’un serviciu de masă imaginat de Paul Follot, Jean Luce ori Marcel Goupg sau o sală de mâncare de Rene Joubert, ca şi într’un costum destinat sporturilor sau un mantou de zibelin, sau în acele minunate camere coloniale, care au făcut vâlvă acum câţiva ani, create de Dufour, pentru hotelurile Nord-africane ale companiei generale de transatlantice, într’un birou american cu multiplele-i sertare şi legătura unei cărţi; în tot ce ne înconjoară, ce creiază industria şi iese purtând pecete din simplă satisfacere a unei necesităţi de viaţă, se lămureşte inceata înfăptuire a unui stil. Fără îndoială că nu-1 vedem şi că ni se pare grotesc ori absent. Dar creşte, ca un firesc efect al cauzelor. (înfăţişarea de astăzi a unui automobil satisface ochiul, deşi a ajuns aci satisfăcând mai întâi condiţiile maximului de randament în viteză, încăpere şi confort. Frumosul a apărut din economia construcţiei).
   Pentru a aduna laolaltă aceste noui înfăţişări ale artei şi industriei contimporane, se va deschide în April, la Paris, marea expoziţie internaţională de arte decorative şi aplicate. Va fi cea mai însemnată manifestaţie a civilizaţiei noastre, în ultimul sfert de veac. De doi ani, revistele de arfă nu contenesc a fi preocupate de evenimentul ce va să întreacă semnificaţia marei expoziţii din 1900. In vederea acestui lucru, în Pavilionul Marsan, de trei ani au loc expoziţiile pregătitoare ale artiştilor decorativi francezi. E un adevărat examen al epocei în faţa neamurilor şi a neamurilor în faţa epocei. Nu încape îndoială, că expoziţia va avea, nu numai un răsunet în lumea artistică şi industrială, dar că va influenţa însăşi aspectul de mâine al lumei, în-văţându-ne să folosim experienţa şi rezultatele la care au ajuns fiecare ramură a activităţii umane, din împletirea utilului cu frumosul. Vom descifra acolo şi ceva din indescifrabila înfăţişare a ome-nirei de mâine, aşa cum astăzi e în civilizaţia actuală numai în ferment. O revistă de artă engleză, publica de curând între mai multe fotografii din viitoarea expoziţie, la clasa No. 19 — «Moyens de Transport», interiorul unui Goliath Farman. E tot
213
© BCU Clu
atât de impresionant şi representativ pentru epocă, cum fu o frescă de Da Vinci.
   Şi iată, că Ia această expoziţie, unde au răspuns şi republicile efemere ale Asiei mici, şi statele încă inconsistente ca protoplasma în necurmată prefacere, România, cu toate stăruitoarele chemări ale Franţei, nu va participa decât în ceasul al unsprezecelea. Un apel al Principelui Carol şi al Fundaţiei sale culturale, a chemat acum câteva zile prin ziare, artiştii şi deţinătorii de opere artistice, să ajutore pentru înfăptuirea unei secţii româneşti. După expoziţia dela Veneţia, e a doua manifestare de artă Europeană, la care nu ne înfăţişăm cu concursul direct şi neprecupeţit al opcialităţii, ci numai prin bunăvoinţa şi sacrificiile unei instituţii pe atât de sărace în mijloace, pe cât de generoasă e în intenţii. Ce se va putea aduna şi înfăptui în două luni, când alte ţări. îşi construesc pavilioanele şi au pus co-misiuni să adune, să trieze şi să clasifice materialul de doi ani, e uşor de închipuit. Nu vom pierde încă odată prilejul de a ne clasipca printre statele Europei, undeva în coadă, intre Bulgaria şi Albania, care fără îndoială vor p avut poate chiar mai muită mândrie şi grijă, decât am ştiut să avem noi.
   Şi e aceasta, cu atât mai absurd, cu cât toată viaţa poporului nostru e strâns legată de arta decorativă, cu cât şi opcialitatea e convinsă şi face caz de arta casnică, arta populară, arta veche românească ; e cu atât mai nevrednic, cu cât aceiaşi
opcialitate a invitat un cunoscător ca profesorul Fociilon, conservatorul muzeului din Lgon, şi alţii încă, şi toţi aceşti oaspeţi n'au contenit de atunci să vorbească elogios de însuşirile decorative aie poporului românesc şi despre valoarea artistică a atâtor obiecte, până acum vr’o cincisprezece ani de noi dispreţuite- Totuşi, aci unde nu era vorba de o aventură, unde putem trezi un interes şî o simpatie a apusului, opcialitatea s a dat in lături.
   in April 1923, un cronicar de artă francez Guii-laume Janneau, în «La Renaissance de l’Ari Fran-cais et des Industrie de Luxe», pomenind lipsa de înţelegere a unui anumit public, pentru străduinţa artiştilor decorativi, scria : „Sans doute, ii advenait qu’un pagsan du Danube, un Huron, un Topinom-boux, şe gaussât qrossierement d une epaise ou d’une lit faits comme un pantouPe; mais l’auteur du chef-d’oeuvre ne se sentait pas atteint..."
   Ţărani dela Dunăre, Huroni, Topinamboux— suntem bine puşi la olaltă, într’o dulce companie! Ce prilej pierdem, pentru a arăta că ţăranii dela Dunăre nu sunt chiar atât de nătângi 1..
                                          c. p.
   P. S. Dar pariem că în ultimul moment guvernul va trimite 3 cadre şi 3 cutii pirogravate de Bru-mărescu, şi manechinul d-lui Al. Lepedatu, în costum naţional, cu arniciu şi în deplina şi decorativa sa splendoare.
                   GABRIELA ZAPOLSKA
    IVIaREA revistă polonă .Tygodnik Ilustrowang“ scria câteva luni după moartea Gabrielei Zapolska: „Cu moartea ei s’a coborit în mormânt cel mai interesant tip de femee-scriitoare în literatura europeană-. Interesant în activitatea literară a scriitoarei poloneze e că ea e singura femee în literatură care n'a fost o sentimentală ca Georges Sand sau ca Zinaida Hippius. - scriitoarea rusă. Gabriela Zapolska a văzut în literatură o arenă socială —unde mai mult decât în politică, ea a avut libertate să atingă problemele femeii în relaţiunile ei cu societatea, cu bărbatul. A vrut ca ea, femeia, să vorbească despre femeie, scutind de această însărcinare pe scriitorul bărbat, care întotdeauna în sânul problemelor mari ce ie ridică femeia, e părtinitor, deci inexplicativ din punct de vedere al adevărului sexului celuilalt.
    Gabriela Zapolska a ţinut cu mână puternică steagul artei naturaliste în literatura polonă. La început, poate dintr’un prisos de tinereţe, a vrut să necăjească nobilimea — şleahta — ţării sale, din care ea se desprinse neputând găsi un spirit însufleţitor în viaţa lor,—mai târziu—scriind „Anticamera Infernului”, în care înfăţişează începuturile de putrezire sufletească a odraslelor nobilimii crescute în pen-sioane şi mănăstiri speciale, a făcut critică neîndurată aceleiaşi şleahte, care-şi începe ruina sufletească pe tărâmâul unei false culturi.
    Dar acestea erau simple atacuri, — in literatură turnate în satire sociale. Mai târziu, după studii artistice serioase la Paris, unde, în acelaş timp juca în teatrul Antoine, pătrunse mai adânc viaţa—adică îşi covârşi sensibilitatea de femeie, - adânci caracterul omului, sintetizând trăsăturile şi năzuinţele, pipăi terenurile sufleteşti unde se petrece tragedia conştientă sau inconştienta, şi îşi îmbogăţi puterea de creaţiune artistică. Aşa fu în stare să prindă şi să argumeteze canalia din om,- când omul, bărbat sau femeie este, din fatalităţi misterioase sau ere-
dităţi neînlăturabile o canalie, dar fu în stare in acelaş timp să nu-şi mesebinizeze sensibilitatea inimii sale de om şi femee, ca să poată compătimi pe cei neîndreptăţiţi, pe cei respinşi din vieaţă, să justifice pe om, pe canalia de ieri, pentru năzuinţele lui sufleteşti, pentru încercarea lui de a se ridica prin voinţă şi durere spre o stare sufletească mai bună şi mai nobilă. Nu evită analiza. Ci folosindu-se. de această capabilitate a inimii — femeia analizează cu inima, de aceea cu mai multă izbândă sintetizează cu mintea — ea pătrunse in toate cercurile sociale, trăi toate manifestările de vieaţă, şi dacă n’a putut adânci, a reuşit cel puţin a clarifica înfăţişările multiple ale omului. Puţini dintre scriitorii poloni ne înfăţişează atâtea vieţi trăite — vieţile altora : Gabriela Zapolska e înrudită,—e par'că din acelaş aluat supetesc cu aristocraţii şi cu servitorii lor, cu evreii şi cu ceice îi persecută, cu cocotele pariziene şi cu fetele pierdute din tristele târguri ale Poloniei subjugate şi cufundate în cenuşiu, cu sergenţii din Moscova şi cu burghezii mahalagii, cu burghezii mari din oraşele mari. Gabriela Zapolska e născută par'că pentru a p predestinată să se simtă „chez soi“ în tripourile teatrale din oraşele mari, precum şi în mijlocul fetelor, vânzătoare de smeură şi fragi din locurile de vilegiatură. întreaga vieaţă e casa ei - unde neorânduelile mari îi pricinuiau crude sfâşieri de inimă. Arta ei naturalistă nu e în felul acesta un proces-verbal, compus fără martori, din autoritatea supeientă a ochiului ei de spioană, ci e o mărturisire a unui rău pozitiv prezent, dacă nu etern—înlăturabil în condiţii anumite.
   Ii lipseşte o plozope. Arta ei e fără interpretare-E cu atât mai autentică. Fără o doctrină metapzică, fără orice doctrină, ea observă, lămureşte, trăeşte lupta între sexe şi vede in bărbat principiul rătăcitor — un Hbasver sexual — care niciodată nu va intra — din vina lui şi din destin — în Canaanui
214

© BCU
complectei fericiri androgine... Captivanta însemnătate a creaţiunii artistice a Gabrielei Zapolska nu o formează nenumăratele piese şi nuvele, dintre cari cea mai răsunătoare a fost şi a rămas «Celălalt* — o descriere a psihologiei ruse. Eroi pozitivi nu sunt reuşiţi, Ie lipseşte sângele, sunt retorici, nu ne mişcă. Cu sufletul slav, ea caută existenţele umile şi umilite, exploatate, călcate de vieaţă, sau pentru a biciui - descopere pe proşti în dosul măştilor înţelepte, creerii mărginiţi—în dosul certificatelor universitare, pe cei imorali — în dosul unei morale de paradă Câteva lucrări: „Despre ceeace nu se vorbeşte", „Despre ceeace e respingător, chiar să gândeşti®, încheie un ciclu, a cărei tendinţă se exprimă prin ceeace Zola încercase: l’art pour l’enseig-nernent». E numai artistă în: „In sânge®, „Fata doamnei Tuska®,„Domnişoara Maiicevska®, „Suflete dresate®, „Au fost patru ei®, „Doamna Dulska®.
   In literatura polonă oamenii vii, reali, sunt foarte puţini. Pentrucă nu sunt ai actualităţii, ai mediului şi ai timpului, în care trăesc autorii. Această întoarcere dela actualitate cu faţa spre trecut sau cu ochii spre viitor, a făcut din literatura polonă, — mai mult ca în oricare altă ţară — o literatură romantică, vizionară. Ne explică aceasta prezentul urât— cel politic şi social,—în care creatorul refuză sâ intre, de frica grelelor dezamăgiri. Prezentul Poloniei n'a fost politiceşte şi socialmente mult deosebit de cei rus. Era însă îngreuiat de o împrejurare: prezentul acesta oricum ar p fost nu era al Poloniei — ci îi era creat şi impus pe deoparte de regimul rus, iar pe de alta — de asupritoarea nedreptate a culturii apusene, al cărui nimb nu se întuneca de întunerecul ce-1 revărsa peste un popor de o sensibilitate aleasă şi de o aristocratică pneţe de rasă.
   Prezentul real îşi avea oameni reali — şi Gabriela Zapolska i-a văzut numai pe aceştia. Nu era o tendinţă in arta ei spre un naturalism de mai înainte acceptat, principial admis, ci o credinţă în realitatea vieţii şi numai a ei. Romanele şi nuvelele Gabrielei Zapolska sunt însăşi viaţa acestora cu oamenii ei reali. Trăesc larg, se uzează repede, fără principii şi fără năzuinţi spre o altă zi, deosebită de aceasta de azi. Fără aspiraţii naţionale, sociale, fără avântul de revoluţionarism împotriva unui rău, şi în folosul
unui bine, această contemporaneitate a ei era scufundată în falş şi in morală specială — morala zilelor pustii — şi cu această stare sufletească a anex întregi generaţii, Zapolska a luptat ca scriitoare şi ca publicistă.
   Dacă viaţa înconjurătoare nu era însufleţită de o dogmă (nu e vorba de cei puţini, a căror dogmă era reînvierea naţională a patriei), relaţiunile insă dela om la om eran îngreuiate cu dogme, a căror pluralitate ascundea o sărăcie şi un pustiu, şi a căror valoare morală era egală cu aceia a codurilor manierelor elegante. Cine cunoşte societatea polonă — ştie ce însemnează „dogma” relaţiunii între om şi om.
   Zapolska a atacat pe cea mai primejdioasă: „dogma® care planează, uneşte, reglementează şi chinnie viaţa intimă, supetească şi seculară, între bărbat şi femeie. Nicâiri Zapolska nu vede atâta minciună şi ipocrizie ca aici. Nicăiri înjosirea şi ticăloşia nu se manifestă, cantitativ mai mult şi calitativ mai pronunţat, ca aici. Lupta între sexe mi este o luptă între două principii ce nu se pot armoniza: e o luptă între două ticăloşii ce nu se pot reciproc covârşi. Drama între bărbat şi femeie nu este rne-tapzică,—este tragedia conştiinţei şi unuia şi altuia, care luminează zbaterea inimilor dornice de înjosire. Şi aceasta este pentru Zapolska cu atât mai dureros, cu cât şi bărbatul şi mai ales femeia poartă posibilităţi de generozitate şi doruri de adevărată şi cins ită iubire. Aceste cugetări se desprind din «Kaska Kraiatida;> şi din «Dragoste de sezon». Mai ales această din urmă dramă, se menţine în continuu pe scenă mulţumită mai mult curajului cu care expune o chestiune delicată, decât calităţilor ei de operă drmatică «Siberia*, «Vine Tarul», «Morala Doamnei Dulska ~ sunt drame a căror actualitate contiHuă datorită desvâ leitelor lucruri între oameni, pe cari alţi dramaturgi le ascund cu atenţie şi intenţie.
   «Prin fereastra mea» — e o antologie de foiletoane de critică dramatică, de discuţii literare, de Bprecieri acide asupra actualităţii, atingerii cu politica.
   O activitate neobosită îi zdruncină nervii şi pieptul. Bolnavă dela 1913 —muri, glorioasă şi săracă într’o căsuţă tristă din Liciacov — o mahala diri Lvov.
                                 G. M. IVANOV.
                LITERATURA MAGHIARĂ DE DUPĂ RĂZBOIU
    ErSTE nedrept să ne plângem de anii aceştia de după război, că nu ar fi dat cititorilor de pretutindeni destulă lectură literară. Peste dezorientarea din primele zile. când nu se tipărea decât aproape numai literatură cu teză umanitaristă şi memorii de pe câmpul de luptă, a venit fără veste o epocă de fecunditate literară din ce în ce mai pronunţată, purtând toate caracteristicile unei anevoioase şi sigure convalescenţe.
   A fost un foarte mic lapsus, la care nici n’ar trebui să ne gândim, atunci când literatura se supune numai deceniilor, veacurilor sau mileniilor, sau chiar ţinteşte să înfrunte veşnicia
   Bilanţul literaturii de după război a unui popor, trebue să înceapă de aci, dela această constatare de altfel destul de banalizată. In fruntea unui bilanţ al literaturii ungureşti, constatarea de mai sus se cere însă cu atât mai vârtos. Literatura maghiară a sărit micul lapsus cu o grabnică caracteristică şi
chiar dăunătoare, ei şi poporului maghiar. Trebuia să mai stăruie în dezorientarea care, a urmat războiului, pentru ca revenirea, făcută '"anevoios şi dhiar dureros, să fie binecuvântată. Trebuia o frământare critică, din care să iasă luminoasă orien-taţia cerută de nouile împrejurări, de noua construcţie supetească a Ungurilor.         ,
   Unii cititori vor crede, că vizăm aci reluarea notei şoviniste a unei părţi a literaturii ungureşti dinainte de război. O asemenea observaţie este treaba organelor poliţieneşti şi a sinonimelor acestora: direcţiile de presă ale ministerelor. Critica sinceră — după răfuiala cu poporul maghiar in 1918-1919 — va trece îngăduitoare peste acest amănunt, şi va spune că proza şovinistă cutare sau poezia şi mai şovinistă a cutăruia, este genială sau stupidă, este deci literatură sau nu e decât un pamflet prost. Modul cum s'a reluat activitatea literară maghiară, nu se critică pentru instigaţiile
215
© BCU
patriotice, care încă pot fi subiect de literatură unui talent. In intervalul de parţială absenţă a gândirii literare maghiare din primii doi ani de după 1918, acest fel de literatură s’a păstrat cu capul ridicat, mândră de aprobarea generală şi de subvenţiile guvernamentale, dar s’a retras foarte curând în cărţile didactice, în calendarele pentru popor şi în textele intercalate de birourile de propagandă în ' cărţile exportate. Literatura patriotică a făcut loc aceleiaşi literaturi dela sfârşitul războiului, uşoară, fascinantă şi molipsitoare, pe înţelesul mai ales al simţurilor dorsale.
   Literaturii maghiare de după război i-a lipsit distanţa şi i-a lipsit astfel o sesizare a momentului istoric prin care trece poporul, şi a marei formaţiuni sufleteşti a obştei. La sfârşitul războiului ea mai avea pe viguroşii luptători moşteniţi din întâiul deceniu al veacului (Ady, Moricz Zsigmond, Gar-dong, Hercey), dar era intoxicată de o copleşitoare eflorescenţă laterală, crescută la umbra politicei extremiste a stângei. Criticul obiectiv al viitorului va avea să facă nu numai istorie literară, ci şi istorie politică şi socială, observând o înaintare paralelă a elementului demoralizator, în literatură, în politică şi în viaţa economică şi socială a Budapestei. Mai rar s’a văzut o mai fatală înstrăinare literară, o ascensiune străină pe cele mai sfidătoare culmi, în ţara celui mai exclusivist şovinism. Ajun-Se.se literatura maghiară a deceniului trecut, să nu fie reprezintată decât de pseudonime: scriitori cari nu puteau suferi aerul rural, naţional prin puritate şi moralitate. Cazul literaturii ungureşti rămâne tipic în istorie: în literatura şi în general în publicistica acestora, nu s’a găsit în afară de hulitul Bangba, un singur glas care să avertizeze; iar când —acum an deceniu — d. Goga a răspuns la o ironie maghiară adresată «frunzii verzi» din literatura noastră poporală, că nu ţinem să schimbăm cu o literatură în care pe toţi Molnarii et Co. îi cheamă de-acasă Neumann, Weigeslberg. ctc., un singur scriitor sau publicist ungur nu s’a ridicat, să amintească corului de enervaţi, că n’au dreptate să se burzuluească.
   Şi astfel transiţia a fost nespus de uşoară. Firul întrerupt de foarfecile momentelor istorice, s’a legat la loc, cu toate că atârna de-asupra acestei literaturi, vina confraţilor amestecaţi efectiv în mişcarea bolşevică dinainte cu câteva luni.
   Literatura cu adevărat maghiară, l’a pierdut chiar în momentele revoluţiei pe Andrei Ady. Cea şvă-bească maghiară l’a pierdut nu peste mult pe Her-eeg Ferenc, angajat în slujba propagandei iredentiste. Moricz Zsigmond, cel mai mare talent de origină maghiară al prozei ungureşti, s’a rătăcit pe scenă, luat de curentul nou, care însă nu i-a putut împrumuta şi secretul succesului, perversiunea gâdi-litoare de simţuri
   Literatura maghiară de după război se caracterizează cu osebire prin această notă a treatrului. O informaţiune de sfârşit de an, publicată acum două săptămâni, a arătat că s’au jucat la Budapesta în 1924 până la 80 de piese originale, ceeace
  înseamnă supremul record literar. Dar tot alune o corespondenţă dintr’un oraş de provincie din Ungaria, arată că se dă o luptă pe viaţă şi pe moarte, între acest teatru fecund şi între teatrul clasic, şi că lnpta este pornită pe principii morale. Critica ce-o facem, o fac în-fârşit şi Ungurii. Consiliul comunal al Segbedinului a botărît să cumpere în fiecare seară 100 de bilete şi a motivat că procedează astfel, pentru ca teatrul local să nu fie silit a reprezintă atâtea piese originale pornografice — dela Budapesta.
    In condiţiunile acestea este de prisos o listă a pieselor care au avut oarecare succese, sau chiar succese uriaşe. Dacă într’un an piesele originaJe au fost până la 80, înseamnă că trebue să se fi ajuns în cinci ani la cel puţin 200, şi că vom ajunge la o mie de piese în încă cinci ani. Fecunditatea aceasta uimeşte, dar şi întristează. Un critic maghiar a împărţit deunăzi pe autorii de teatru în aceste trei categorii: inspiraţi, patriotarzi şi amăgiţii scenei şi tantiemelor, şi n’a găsit în întâia categorie decât câţi-va, cărora le-a spus verdictul, că nu vor vedea posteritatea.
    Rezultă dela sine, din graba cu care se lucrează, că marile piese maghiare au trebuit să lase la o parte construcţiile de caractere. Caracterizările s’au înlocuit cu trucurile de situaţii, cu gestul larg, melodramatic şi cu verbul cu două înţelesuri. Subiectele ce tratează sunt în marea majoritate din viaţa mondenă, nelipsind din nici unul intriga ieftină a instinctului de fecundare.
    Este foarte explicabil astfel, că propaganda maghiară afişează străinătăţii aproape numai aceste exhibiţii amoroase. Romanul maghiar şi nuvela, n’au găsit aceiaşi popularizatori în străinătate, cu toate succesele celui dintâi şi cu toată superioritatea calitativă a acesteia, câştigată prin scăderea ei cantitativă pricinuită de dispariţia foiletonului tradiţional al vastelor ziare maghiare dinainte de război. Amândouă aceste genuri literare sunt bine reprezentate . şi în Ardeal; şi se datoreşte în mare parte foiletonului, că nuvelistica maghiară dela noi a prins rădăcini adânci, cari însă s’au înţepenit prea mult în solul unui poporanism de modă străveche. Poezia maghiară s’a mărginit între graniţele politice, datorită intonaţiilor ei şoviniste. In schimb a făcut progrese poezia maghiară din Ardeal, alături de celelalte genuri literare : nuvelă, roman şi dramă, care, aceasta din urmă, şi-a găsit cei dintâi cultivatori sub stăpânirea românească.                                '
    Intr’o trecere în revistă a generalelor caracteristici ale acestei literaturi de după război, nu se pot da în amănunţimea cuvenită, toate aspectele ei instructive. O constatare s’a desprins importantă din toate cele aci spuse: inpuenţa mediului ambinat asupra literaturii unui popor. Străformarea maghiară din 1918, a adus o explicaţie în plus înporirii unui sau altui gen literar, verificabilă cu cifre şi situaţii, într’o măsură în care nu se veripcă in nici o altă. literatură.
                                    ISAIA TOLAN
 CRONICA LITERARA
        19 2 4
   CÂTEVA rânduri pentru un sfârşit de an literar: o simplă privire fugară peste meleagurile lui. Nu jinduim un bilanţ. Ar fi prea târziu. Socotelile s’au şi încheiat: cifrele—-strigate cu entuziasm tânăr sau reţinută melancolie—s’au împânzit, aritmetic, peste întreg întinsul vieţii noastre literare...
                                                                       * " *
   S’au numărat şi împărţit migălos tomurile proaspăt apărute pe rubrici şi genuri, cu un precis simţ de contabilitate. Dar dincolo de scris arar s’a pătruns. Şivoiul lăuntric—care a zvârlit pe un mal ori pe altul cărţile anului—a fost nescotit sau cu toată voia uitat. Fiindcă, după cum există un suflet al fiecărui lucru tipărit, la fel există şi unul colectiv al lor, cu un ritm specific: tendinţa care a dominat. Căci literatura—în pofida oricărei aparenţe-e un tot perfect organizat. Vremea n’o fragmentează, aşezând în lăuntrul ei graniţi distincte. E o iluzie. Vremea cel mult verifică.
   Pe sub curgerea anilor însă se păstrează mereu dâra hotărâtă a unei depline continuităţi. Ea se desluşeşte şi în firava noastră alcătuire literară. Cu toate că vânturi de mode şi influenţe au bântuit, năruind, desgolind şi înălţând câteodată fără rost multe realităţi. Dar în pământul bătătorit de greii paşi streini a rămas totdeauna colţul viu al unui suflet, altul decât cel de suprafaţă care se învesmânta—ţipător şi eftin—în haine de împrumut. El se tăinuia subteran: uneori urca până aproape de linia unei realizări, alte ori cobora iar în adânc. Firul se înoda şi rupea pripit.
   Jocul acesta de comoară ascunsă l’a curmat brusc răsboiul. El a rupt dintrodată stufoasa plecare a omului spre viaţa exterioară şi a deschis alte nădejdi: posibilitatea unei literaturi mari, prin contactul, aspru şi creator, cu viaţa imediată.
   Nădejdiile nu s’au împlinit: lipsiţi de o serioasă zestre literară mai vehe—şi cu ea de cultura necesară—am scăpat şi acest prilej. Artistul—mare, care să fărâme zăgazurile unei lente evoluţii şi să reverse neaşteptat în literatură mult râvnitul dar fecund, nu s’a ivit. Deasemeni, poate că: datorită absenţei unei înfăţişări eroice, războiul s’a târât prea mult în afară de noi. Creaţiunea populară recentă, cbiar, nu-1 cunoaşte decât neînsemnat.
   O literatură a războiului a fiinţat, desigur: redusă ca valoare, dar de reţinut pentru urmările ei. Notele scrise pe apucate în adăpostul de mormânt al tranşeului ori în bivuac, curăţate cu vremea şi ajunse cronici—nu prea literare, însă sincere,—au însemnat punctul de reazim şi plecare al unei noui literaturi. Nu a războiului. Ea s’a irosit repede: teama eternizărei, prin scris, a nebunii roşii, s’a dovedit cu totul neîntemiată. Ci o literatură cu un scbelet puternic şi limpede conturat: observaţia.
   Exceptând o generaţie, aproape răsleaţă, de scriitori, literatura noastră nu cunoscuse realitatea decât sumar. Printr’o stare de lucruri—nu prea greu de lămurit—scriitorul trăise aproape voit depărtat de ea. Izolarea slăbia ori denatura : freamătul plin al vieţii urca—şters şi confuz—spre el. Războiul a prăbuşit însă turnul în care se închisese : căzut din norii prin care rătăcise pe pământul viu al realităţii, scriitorul s’a desmesticit curând. Apro-
pierea cu viaţa s’a încheiat. Literatura a sărit sprinten o bucată de vreme: descripţia — vechi procedeu, care se revărsa pretutindeni, înecând scrisul — s’a strâns şi disciplinat în observaţia, sprijinită pe experienţa reală. Trăisem într’o fugă două vârste literare: adolescenţa şi tinereţa; intram acum, victorios, în cea de a treia: maturitatea...
   1924 culege primul rod, pârguit nesimţit în anii care au urmat războiului. Nu romanul, cum era firesc. Evoluţia încă nu s’a desăvârşit. Ci cronica, cu întinsă tendinţă spre roman. D. Liviu Rebreanu a luat înainte—cu n/o«“—mersului normal al literaturii, cu o bună postaţă de timp. E un accident fericit. Toate străduinţele ar trebui poate îndreptate spre a-1 urma de aproape, în arta de a prinde amănuntul exterior şi psihologic şi de a le subordona unei concepţii trainice. Dar pentru acest an, „Ionu rămâne încă o culme spre care numai se năzuie.
   Un echilibru, între puterile scriitorului Şi materia, nu s’a putut până acum rândui: încleştarea dârză şi inimoasă dintre marginile lui 1924, duce spre gândul că deschiderea cu surle zgomotoase, de acum doi ani, a porţilor literaturii romanului, s’ar putea socoti cam prea timpurie. De la un capăt la altul al anului a stăpânit cronica: realitatea prinsă în date obiective şi crescută uneori într’o simţită inspiraţie epică, căreia nu i-a lipsit spre a fi desăvârşită decât un mai bogat strat sufletesc.
   E vorba fireşte numai de cărţile apărute. Şi anume: de cărţile bune '■), Eliminăm, astfel, cărţile de mâna a doua ale genului: volumele d-lui Ef-timiu şi * Mocirla» d-lui Olimp Grigore Ioan. Ele aparţin prozei obişnuite, unde va trebui poate să aşezăm şi cele două romane femenine ale anului acesta 1 2K Spre a sfârşi deplin capitolul, va trebui adăogat aportul revistelor. E îndeajuns de greu. Neapărat: paginile tipărite înlăuntrul lor aparţin mai curând anului care vine. Dacă semnalele se se vor adeveri, va domina cu mult pe 1924. Umbra i-se întinde cuceritoare încă de pe acum.
   Astfel «seceta» prozei se destramă. Cuvântul— generalizat poate greşit asupra întregii literaturi— se despică în apăsarea de adânc bogat a sfârşitului de pătrar: deşi preferinţele au mers spre scrisul de întinse proporţii, schiţa şi nuvela—mai mărunte—au fost totuş îmbucurător reprezentate. 1924 a legat capetele a două generaţii şi a împrospătat genul.
   Primejdia stăruie însă: prinşi în cursul vremii, nuveliştii tinerii se trag spre roman. Miragiile începutului tind să creieze aproape o modă. O vrem de scurtă durată. O simplă încercare de puteri : fără îndoială, cei lipsisiţi de trebuitonrea experienţă a maturităţii, vor părăsi lupta, revenind la căile ştiute.
   Deci, nimic neliniştitor: o criză trecătoare a nuvelei, nu e în nici un caz una a prozei, care—anul acesta—a avut două feţe: psihologică şi anecdo-
   1)  «Oameni din Lună» de M. Sadoveanu, «Conservator <S Cita* de N. Davldescu, şl «Roşu, Galben şl Albastru» de /. Minulescu.
   2)  «Cucoana Olimpia* de Lucia Manta şi «Volta» de H. /. Stahl.
217
© BCU
tică ) păstrând strânsă legătură cu şirul celorlalţi ani. Dar ceia ce dă valoare, e: ridicarea spre concepţie. Scrisul nu mai înseamnă reproducerea— mai mult ori mai puţin exactă—a realităţii goale : o înţelegere, superioară şi apropiată, a vieţii, strecoară în proză sufletul tainic al unei viguroase atitudini de artă. In acelaşi timp, o cercare de po~ posire în preajma tradiţiei
   Puntea, care se zvârlea peste timp, a turburat însă înţelegerea—cu profunzimi de sticiă lucioasă— a unor pretinşi esteţi. Numai că: pasul anului a călcat cu nepăsare prin toată furtuna, deslănţuită cu îndoelnice orientări literare şi închisă în foile câtorva publicaţiuni ca aproape tot ce s’a scris, în aceste douăsprezece luni, pe tărâmul criticei. Fireşte, cu excepţia celor două ori trei cărţi izolate. Dealminterl, şi ele, au continuat, cât au putut, străvechiul cult al idolilor şi tradiţia sfintelor obiceiuri ale pământuiui!..
   S'a subliniat, deasemeni, cu oarecare îndurare — in ce priveşte poezia anului acesta —un regres faţă de 1923. Tristeţe neîndrituită Ea e datorită poate grabei cu care s’au încheiat socotelile literare. Neavând perspectiva timpului, bilanţurile— prea de curând întocmite—au redus proporţiile realităţii aproape numai la titluri. Iarăşi faptul că, anume căiţi au fost lipsite de concertul reclamei şi prieteniei zgomotoase, a împedicat ochii - obosiţi de prea multe şi grăbite judecăţi—să pătrundă până la ele. Nu vom înşira, ca să ne sprijinim gândul, cărţile apărute. Căci nu o înşirare bibliografică a vitrinei am năzuit. Ci cu totul altceva.
   Grupăm toată poezia lui 1924 în două cărţi: «fn Marea treceri.» de Lucian Blaga şl «Lângă Pământ', îndelung aşteptatul volum al lui Adrian
Maniu. Amândouă realizează mult rostite daruri ale literaturii noastre: d. Blaga—prin iopirea in imagine totdeodată a senzaţiei şi ideii — intelec-tualizarea, despre care atâta s'a scris ; iar d. Maniu : necesara apropiere de vâna îmbelşugată a popularului.
   Pentru lirica noastră şi poezia de altădată a d-lui Andrian Maniu, «Lângă Pământ» a fost o apariţie neaşteptată. Deia notaţia plastică, scurtă şi voit dezordonată, inspiraţia d-lui Maniu a coborât dintrodată spre fondul tradiţionalist, realizând apoi o poezie primitivă, de întunecată muzicalitate, românească şi simplă: ca un vas vechiu de lut, cu meşteşug smălţuit.
   Nădăjduim că: «Lângă Pământ»—păstrând toată puterea de a prinde şi stăpâni o poezie de odinioară a d-lui Maniu - va înrâuri hotărâtor asupra generaţiei de poeţi, care se formează acum. Jinduita poezie, de specific românesc, va purcede poate de aci: plăpândele ramuri ale liricei noastre se vor îndoi atent spre pământul necunoscut şi păstrător de nebănuite posibilităţi.
   Şi semne sunt...
                                                                       *
                                                                     * *
   Rândurile acestea, cercând să prindă numai sufletul de răspântie între trecut şi anii csre vin, au sărit — desigur — unele cărţi de însemnată valoare. Ne pare rău. Mai cu seamă că, printre ele, se numărau volume ca: traducerea '/Odiscii» — admirabil făcută d-1 G Murnu— şi«Memr-rlalele» d-lui V. Pârvan, un monument de gândire şi formă academică...
                                                                                                                                AL. BADAUŢA
CRONICA ARTISTICĂ
EXPOZIŢIA INTERNAŢIONALĂ A REVISTEI „CONTIMPORANUL"

    l ENTRU publicul nostru care n'a trecut încă prin pestriţele săli de expoziţii ale Apusului, manifestaţia artistică improvizată de către revista .Contimporanul" poate însemna o învălmăşeală ţipătoare de culori şi forme şi un hău pentru ochi, o înveselire eftină pe spinarea unui artist atât de sincer ca domnul Marcel Iancu sau, în cazul cei mai bun, punerea în mişcare a unor simţăminte necunoscute până acum. Pentru unii expoziţia aceasta . internaţională" a fost poate un fel de împrospătare după atâtea înşirări moarte ,de culori lâncezite şi fără de viaţă ce au putut fi văzute în ultimul timp pe la Ateneu sau aiurea. Despre expoziţia revistei „Contimporanul" s’a scris relativ foarte mult. s’au dat multe desluşiri, altminteri foarte necesare. S’a făcut chiar un fel de larmă, mai puţin simpatică, dar, admitem, trebuincioasă şi îndrumătoare într’un caz ca acesta. O şezătoare artistică a căutat şi a reuşit chiar să concentreze atenţia şi nervii publicului bucureştean asupra diferitelor curente noui în artele plastice, în literatură şi muzică. Timp de vre-o două ore nervii publicului a fost enervaţi într’un mod destul de crunt. Dar publicul neştiutor în ale artei, adică tocmai aceia care n’a fost pervertit niciodată de arta veche,
   l) In ordinea caracterizării: Cezar Petresca şi Ion Dongorozi.
a rămas neconvins, fiindcă s’a izbit poate de prea multe aspecte neorganice, de atributele literare ale lui Hans Arp, de rasul doamnei Popovici ce lumina prin sală pe când declama versuri de August Straum, incontestabil preaste, dar cu un conţinut foarte puţin hazliu. Poate şi fiindcă la aceiaşi şezătoare, domnul Maxg, comisarul expoziţiei, se simţea a:ât de bine dispus încât râdea foarte vesel, pe când versurile lui Hernvarth Walden şi acela ale domnilor Vinea şi Voionca ne umpleau cu fiorii unei arte adevărate, care corespunde cu „expres-sionismul extensiv" şi putea fi accesibilă oricui, îndrumări ca acestea trebuesc, aşadar, evitate pentru a nu compromite o cauză bazată pe o ideologie serioasă şi câtuşi de puţin ridicolă, dar totuşi discutabilă, nu atât de pe platforma generalizatoare a artelor plastice decât pornind de la un punct de vedere etic, de la privirea acestor manifestări in cadrul timpului nostru.
  Noi ne vom strădui să rămânem serioşi, căci dacă ne-am permite să râdem ca domnul Maxg s ar crede că ne bătem joc de lucruri şi de fapte ce ne-au rămas streine. Şi tot din aceiaş cauză trebue să adaugăm că simţămintele noastre se simt foarte umile nu numai înaintea întregului complex al artei europene, deseori atât de concretă, dar şi în faţa artei primitive sau pline de spirit vegetativ
218
© BCU
   a lumii exotice sau în faţa unei clădiri concepute de Bruno I ant, pe care altminteri, îl credem archi-tectul cel mai însemnat al timpului nostru. Dar nu mai puţin trebue să insistăm tocmai astăzi, asupra constatării foarte fireşti că arta europeană de până acum nu exclude în nici o formulă de sintetizare tendinţele şi proporţiie artistice atât de grandioase ale altor continente, dar rămâne totodată chipul «nui destin şi al unui spirit stăpânitor peste mulţi, timp de multe veacuri
     Arta europeană a fost de. cele mai multe ori judecată de oameni prea pervertiţi de virtuţile vechiului continent, astfel că multe din nouiie curente au avut un merit deosebit, făcând loc unei mentalităţi mai largi care nu s’a oprit Ia graniţele răsăritene ale Rusiei sau la ţărmurile Mărei Mediterane. Arta europeană nu e singura din lume, nu! Dar s’a închegat în cursul veacurilor într’o simplicitate mare şi indiscutabilă, care azi încă face parte din conştiinţa noastră. Fie-ne îngăduit să nu credem încă în acel „Apus al Occidentului" pe care l’a constatat Oswald Spengler. Avem nevoe de utopii noui, cu toată că ideea creştină nu poate fi trântită de-oparte, fiindcă înseamnă excelsiorul unei . utopii omeneşti Odată cu Expressionismul intensificat al lui Kandinskg, Buddismul şi-a găsit destui adepţi în Europa. Şi mulţi au strigat: aceasta e religia nouă 1 Dar, din fericire strigătele s’au perdut. Utopii noui? Da! Dar nu din acelea care împrumută numai hainele altora, nu din acelea care spun că micul nostru continent a avut un trecut prea neimportant, pentru ca să vedem în el baza unor concepţii noui despre lume. Nu avem nevoe, ba ne ferim, de noua constatare: Totul e relativ. E o constatare prea comodă, e sfârşitul omenescului. Căci sunt destule adevăruri ce nu pot fi identificate cu realitatea şi tocmai în aceste adevăruri se oglindeşte chipul cel mai curat al omului. Constatările de relativitate sunt ghilotinele tuturor creaţi-unilor artistice. Avem nevoe de un extaz sfânt, dar înrădăcinat într’o credinţă ce poate cuprinde sufletul tuturora, nu însă numai convingerile câtorva. Arta europeană e o artă naturalistă care a putut fi înţeleasă şi chiar judecată în complexuri organice, tocmai fiindcă elementele de realizare artistică au fost susţinute de o formă concretă, chiar atunci când simbolul sau fondul spiritual nu avea nimic comun cu micimea pământului nostru.
     Pornind dela realizarea formală a muzicei sau dela concepţiile cele mai elementare ale architecturii, multe feluri de artă nouă îşi găsesc îndreptăţirea. In fond totul poate fi cuprins de un singur cuvânt: muzicalizare ! Dar muzica nu poate fi pricepută ca un cuvânt scris ca o formă concretă din natură. Astăzi, mai mult ca oricând, Europa are nevoe de precizări, nu de creaţiuni care protejază tot ce e relativ, tocmai fiindcă deseori stau dincolo de bine si rău.
     Ni se spune că până acum am fost sclavii trecutului şi că timpul nostru n’are artă, astfel că, începând cu arhitectura, lumea nouă va trebui să-şi închege simţămintele într’un nou fel de artă. Arta e religie. Neapărat, dar nu ne vom lepăda de religia veche. înainte ca cea nouă să fi fost creată. Să ajutăm cu toţii la crearea artei timpului nostru ? Să ne impunem pentru arta anonimă ? Arta nouă e până acum arta programelor, nu a creatorilor. Va fi nevoe de individualităţi mari ale căror opere vor extazia din nou sterpul nostru suflet. Aşteptăm; credem îr.să că metoda de a speria pe vechiul european cu arta cea nouă e cu totul greşită. Câţi-va din Apus şi-au şi dat seama de aceasta,
dând revistelor noul o înfăţişare care nu îngrozeşte pe nimeni. Mă gândesc — de exemplu la acele „Feuilles libres“ care s’au cuminţit mult în ultimul timp. Privind coperta unei reviste de avantgardă, trebue oare să avem impresia că e opera unor zeţari necontrolaţi care turbând şi au bătut joc de lume? Mi se va răspunde că şi în cazul acesta e vorba de o rupere radicală cu trecutul aspectului grape, cu trecutul tipografiei şi a nervilor noştri răbdători. Tocmai aceasta însă înseamnă o apucătură care, pare-mi-se, nu socoteşte cu educaţia masselor pentru arta nouă.
   Şi-acum ideologia, care, neapărat, îndreptăţeşte existenţa acestei arte. E o ideologie tot atât de firească ca oricare alta, e plină de straniul unei frumuseţi noui şi nebănuit de largi şi de încăpătoare pentru simţăminte foarte îndepărtate unele de altele. S'a făcut multă literatură în jurul curentelor de artă nouă. S’a scris până şi o istorie a episodului dadaist. (Richard Huloenbek, Die Geschichte des Dadaismus). Leaderii curentelor ţineau să se deosebească. iar curentul inventat astăzi era întotdeauna mult superior celui de eri. Grupul ..expressioniştilor intensivi “ care, în frunte cu Kandinskg, Paul Klee şi Feininger, au pornit din Germania, voia să fie privit cu totul altfel decât Futuriştii italieni. Şi pe drept. Căci Futuriştii, reprezentaţi în deosebi prin Marinetti, Boccioni, Gina Severini şi Cara, rupeau numai impresia realităţii în bucăţi pe care le alăturau apoi, vrând să dea o imagine cât mai potenţată şi mai dinamică a fragmentului luat din natură. Futurismul n’a fost la început decât o reacţiune destul de tinerească faţă de arta clasică, faţă de concepţiile vechi, în care s’au înecat multe forţe tinere ale Italiei. Kandinskg nu mai voia să facă ocolul in jurul impresii, voia să realizeze o artă care să fienumai mişcare organică şi coloare, o artă pur sufletească care să nu mai aibă nevoe de nici un sprijin exterior şi care să se împotrivească chiar naturii. Kandinskg e un artist liric ca şi Mattis Teutscl). Grupul Cubiştilor francezi ce se despărţise acum câţi-va ani în patru tabere şi era chemat la luptă de câtre marele artist şi mult talentatul farsor Picasso, nu voia să fie confundat cu curente mai puţin radicale, căci câştigase teren tot mai mult Futurismul de azi s’a topit aproape în întregime în concepţiile cubiste, cerebrale, care în primii ani au fost mai îngăduitoare faţă de realitate, pornind însă mai în urmă spre cubismul absoluta! construcţiilor ce nu mai aveau nevoe de nici un titlu literar. De la ghitarele sfărâmate ale lui Picasso şi până la constructivismul rece din Rusia e o cale lungă, bătută de multe concepţii contradictorii. Cubismul „ştiinţific" se laudă cu altele decât cel „fizic", cel „orfic" cu alte intenţii decât cel „instinctiv". Orfismul, in frunte cu Robert Delaunag, Duchamp, Picabia, Leger, era dela început independent faţă de realitate, pe când Picasso. Braque, le Fauconnier, Juan Gris, Metzinger şi alţii au cultivat mai întâiu un fel de anti-naturalism, bazându-se şi pe elementele constructiviste ale Iui Cezanne
   Esenţa artei noui nu e şi nu vrea să fie nouă. Concepţiile cele mai elementare despre arhitectură şi muzică sunt de partea ei; un mare trecut istoric în Egipt, India, China, în lumea primitivă a Africei şi a Oceaniei o susţin şi o îndreptăţesc. Vechile ornamente din ţările nordice, în care întrezărim primele începuturi ale dinamicelor elementp gotice sunt şi ele cât se poate de aproape înrudite cu arta cea mai nouă, acentricâ şi asimetrică în multe ramuri ale ei, care oglindesc neliniştea timpului In arta aceasta simţământul stilistic nu mai poate
219
© BCU
avea importanţa din trecut, căci toată greutatea realizării apasă asupra extazului creator, independent de formele organice din natură, independent de mijloacele de exprimare şi de cunoştinţe tecţjnice. Arhitectura cea mai veche din India care împotriveşte uriaşului peisaj exotic un alt peisaj abstract-vegetativ, clădit din spirit, are la baza aceiaşi concepţie ca şi o construcţie de Picasso sau de Marcel Iancu. Epoca gotică a dat Europei cea mai mare realizare a spiritului abstract, astfel că şi în arta nouă se vorbeşte mereu despre lupta împotriva simetriei, despre tendinţe gotice. De la o coloană de nori ridicată în epoca culminantă a barocului la Chrudim (Cehoslovacia) şi până la monumentul lui Bacunin din Moscova, o operă a sculptorului Boris Koroljow, e numai un pas.
   Totul a mai fost, a mai existat. Dar spiritul răsufla mai intens, ducea pe spatele său nespus de puternic fanatismul realizării artistice. Istoria uita farsorii timpului trecut, care se asemănau poate cu Picasso, cu Arcbipenko şi cu alţii, noi însă ii avem înaintea noastră. (Constatarea aceasta nu se leagă de seriozitatea grupării bucureştene, care se îndreaptă tot mai mult spre idealul cubismului francez, lăsându-şi însă destulă libertate). Atitudinea
noastră nu se îndreaptă împotriva sensului acestei* arte noui şi nici împotriva expozanţilor. Noi credem că aceste curente noui, din care excludem Expressionismul ce întrebuinţează realitatea numai pentru simbolizarea spiritului, sunt dăunătoare, fiindcă sunt prea relative. Astăzi judecăm astfel. Dacă viitorul le va da dreptate domnilor Marcel Iancu, Maxg şi Brunea, fanatismul lor sincer va fi cuviincios răsplătit.
  Expoziţia din sala Sindicatului Artelor Plastice ne-a dăruit multe impresii noui. Ne-a plăcut mult culoarea din lucrările domnului Marcel Iancu, unitatea de spirit al construcţiilor sale. ne-a plăcut mult simţământul suveran pentru formă ce se desprinde din toate sculpturile domnului Brâncuşi, sensibilitatea extraordinară a capului şi a torsului expus de domnişoara Miliţa Petraşcu. (Cu altă ocazie, când nu vom mai fi nevoiţi să expunem întreaga chestiune, vom insista mai mult asupra lucrărilor expuse de această grupare).
  Atitudinea noastră rămâne fundamental alta,, fiindcă e bazată pe principii ce nu admit că Europa ar fi murit şi că arta tipic naţională ar fi rămas fără de rost.
                             EXPOZIŢIA TONITZA
   CuPRINSE şi de astă dată în unitatea fluidă a unui aspect exterior, lucrările expuse de domnul Tonitza în Sala Sindicatului Artelor Plastice devin un fel de reculegere minunată pentru acela care timp de luni de zile a colindat sălile de expoziţii bucureştene, fără să poată găsi un loc de odihnă pentru ochi, sau o culoare vie şi stăpânită de întregul formal al unei pânze. Artiştii noştri talentaţi nu prea vor să se hazardeze în cheltueli, ştiind că lumea nu se gândeşte la cumpărături de tablouri valoroase, astfel câ numai celebrii Kimon Logbi şi Qrand şi alţi diletanţi se desfată larg în faţa admiraţiei unui public ce n’a ştiut niciodată care e diferenţa între Petraşcu şi Bordenacbe. Şi dacă poate tocmai azi vom lăuda expoziţia domnului Tonitza ceva mai mult decât merită, iiindcă după atâtea amăgiri ne-am simţit mai repede entuziasmaţi în faţa unui lucru bun, fie-ne îngăduit să observăm de pe acum că Tonitza e un artist foarte valoros şi că înseamnă un caz cu totul aparte în evoluţia artei noui în România.
   Privind tablourile domnului Tonitza am presupus întotdeauna că artistul trebue să fie un mare iubitor de copii, căci lumina rafinată care se răsfrânge din culorile sale, devine seninătate, de abia atunci când vibrează într’un portret de copil. Această constatare ne face să credem şi mai lesne că domnul Tonitza se joacă uneori cu arta Iui. Şi de astă dată s’a putut cunoaşte un contrast în ce priveşte fondul elementar al lucrărilor, cu toate că maniera care uneori nu rămâne decât recetă nelegată de spiritul operelor, înseamnă un nivel foarte cultivat. Sunt jucării, dar rămân totuşi artă, sunt uneori limfatice, lipsite de seva vieţii şi de sânge, sunt parcă chiar un fel de închegare a acelor sfere diametral opuse ce se evidenţiează pronunţând numele lui Fra Angelico şi al lui Toulouse-Lautrec. Tonitza e un Fra Angelico al decadenţei timpului nostru. Credinţa lui e deseori pervertită. Sub liniştea florentinului se sbuciumă o luptă cu Dumnezeu, pe
când contimporanii noştri au învăţat prea mult de la trecutul artei, pentru ca substanţa vieţii sâ’şi poată găsi forma cea mai firească.
   Tablourile lui Tonitza nu vor să aibă o adâncime în perspectivă. Figurile plane, dar pictural văzute stau în faţa fondului plan. Cu toate astea contururile sunt deseori foarte liniare. Cred însă că tocmai în ultimul an culoarea a devenit mai vibrantă şi mai puternică. Nu se poate desluşi însă întotdeauna dacă coloarea artistului e picturală sau „locală", în sensul clasic al cuvântului. Totuşi culoarea predominantă e rareori umbrită de alte culori. Umbrele şi luminile sunt obţinute printr’o gradare al aceluiaş element coloristic. Mijloacele de exprimare întrebuinţate în pictura lui Tonitza sunt prin urmare mai înrudite cu arta clasică, decât cu Barocul. Calitatea lucrărilor se reduce în multe cazuri numai la minunata alăturare a diferitelor valori de culoare. In privinţa aceasta Tonitza e un artist de o uimitoare siguranţă, pe când stabilitatea formală a planurilor lasă uneori de dorit, astfel că că elementele susţinătoare ale peisagiilor lui încep uneori a se clătina. Valorile de culoare sunt însă de o netăgătuită frumuseţe. Virtuozitatea artistului riscă uneori prea mult, dar rămânem totuşi cu convingerea că ne aflăm în faţa unui fenomen cu totul neobişnuit. Tot ce a fost chibzuit în îmbinarea culorilor, nu se observă. (Socotelile altora le recunoaştem în prima clipă, privind valorile şi aranjamentul lor). Şi dacă întâlnim ici sau colo un „subiect literar", ca în tabloul clownului, ne dăm mai în urmă seama că totul a a fost făcut de dragul unui verde deschis de smarald sau a acelor nesfârşite game de galbenuri pe care Tonitza le cunoaşte mai bine decât oricare altul.
   Jocul unui copil e o parte din viaţa Iui cea mai sinceră. Tot astfel mi se pare şi jocul lui Tonitza. Copilul e un suveran în felul Iui. Tonitza rămâne un fenomen, în spiritul căruia copilăria şi decadenţa s’au contopit.
                      OSCAR WALTER CISEK
220
© BCU
  DRAMA ŞI TEATRUL
                 „PEER G Y N T“
                 poem dramatic de HENR1K IBSEN
   OR cetăţile medievale care cereau un inel de apă în jurul zidurilor lor, nu numai pentru a fi ferite in lupte dar şi pentru a nu fi bântuite de demenţa şi isteria şerbului care dincolo de metereze se dădea, prin codru, la practici infernale, cu Diavolul, cu porcul şi cu capra — Sufletul, când ia cunoştiinţă de făptura lui luminoasă scrie in jurul său un cerc magic, tăind astfel formele şi viaţa. E o claustrare în şi din promiscuitatea contemporaneităţii, oricare ar fi ea, pe care o cunosc toţi cei cari s-au întâlnit în calea lor cu demonul personalităţii. Cercul acesta e taina armurei romantice : cu schele înalte sau prăpăstii ljănitoare. El, îşi întovărăşeşte pretutindeni eroul şi săpânul...
   Nobleţea şi durerea fiecăruia dintre noi, se măsoară după zona de absurd pe care o purtăm în jurul nostru, prin viaţă. Sunt oameni cari n-o cunosc şi simt în jurul lor direct contactul continuu vâscos şi îmbăiat al formelor; sunt alţii, dimpotrivă, cari au învăţat tirania izolării, pentru care se întinde pustiul acesta de vraje, în jur, cât bate ochiul. Dintre aceştia face parte Peer Ggnt. Brand şi împăratul Iulian îi sunt fraţi—în matca ibseniană, şi cu toţii—fraţi de soartă cu Don Quictjotte!
   Romantica timpurie, în Germania, avea o temă favorită: autoironia. Târzia romantică europeană reia prin Ibsen acest motiv cu „Peer Gynt“. E un proces de desvoltare al unei aceleaşi idei. Nu trebuie să uităm însă şi vechea ei veste, care de cum soseşte e uriaşe: Cervantes. Ibsen închide epoca modernă, Cervantes evul mediu; Ibsen sfârşeşte o ideologie, Cervantes o stare socială.
   Peste tot însă : şi în trilogia ibseniană („Peer Gynt“, „Brand “ şi „împărat şl Galilean“) în frunte cu Peer Ggnt, şi în „Don Quicbotte", aceiaş temă: convieţuirea omului cu absurdul său. Alţii făuresc opere cu acest absurd neluminându-1, intrebuinţân-du-1 ca putere subconştientă, ca mijloc, flci din potrivă el e scopul, lumina întreagă îl cuprinde. Prin aceasta, operile de ironie romantică sunt autobiografice. Deci iată ideea centrală: omul cuprins de dorul singularizării, de demonul personalităţii, în luptă cu puterile ascunse ale sufletului său, primejdioase ca formulele de magie neagră, menite să întinză pânza izolării între el şi lume
   înfăptuirea acestei idei, va rămâne cu atât mai aproape de o valoare universală, de o sinteză a dramei personalităţii (piesele sociale ale lui Ibsen sunt numai fragmente pe aceiaş motiv), cu cât va fi mai puţin purtată de o experienţă imediat controlabilă. Ibsen a ştiut lucrul acesta şi ca şi Goetije pentru «Faust», el îşi alege o poveste pentru prelucrare. Folklorul norvegian cunoaşte basmul flăcăiandrului Peer Ggnt şi al mamei flase, după cum cunoaşte şi pe Femeia în verde, şi pe Bătrânul din Dovre, şi spiriduşii-troli. Ca şi Sbakespeare, Ibsen adaogă acestui material fantastic local, figuri legendare de autoritate universală, din izvoare mitologice : alături de troll, Sfinxul, dupăcum Oberon şi Hecate stau la Sbakespeare alături de vrăjitoarele celtice. Libertăţile poetului sunt dumnezeieşti când din ele naşte o lume nouă!
   In afară de alegerea fabulei, rămâne găsirea tiparului. Liric? Ibsen a fost în tinereţe—lăsând în urmă-i şi o culegere de poeme—dar de mult a fost cucerit de dramă. Ca şi sculptorul—adevărat poet dramatic—el avea nevoie de volume, neputând creia în suprafeţe şi în culoare. Forma vie, gestul legat de cuvânt îl cerea şi Peer Ggnt. Drama îşi deschidea porţile, în spatele cărora se întindea ţinutul ei cu legi severe.
   Fireşte că o luptă ducea cu el şi Peer Ggnt, dar o luptă coborâtă din idee. înfăptuirea ei dramatică ar fi fost fără îndoială grea dar nu cu neputinţă pentru un atât de mare tehnician ca Ibsen. Şi nu din teamă a ocolit el drama propriu zisă, ci dintrun simţ sigur care l-a făcut să aleagă cea mai nemerită şi scânteetoare formă pentru plăsmuirea sa: poemul dramatic.
   Variantă a dramei, poemul dramatic, cunoaşte alte procedee. Să stăruim puţin asupra lor.
   Ca şi o anumită lirică înrudită de aproape cu el, acest poem în formă dialogată corespunde unor anumite necesităţi. Scopul : nici o impresie fragmentară ci una totală, care să apropie cât mai mult sentimentul fundamental, adânc.
   Lirica despre care vorbeam, la un pas numai de retorică şi totuşi atât de deosebită de ea prin puterea neobicinuită de repetire a ideei, a frazei, a cuvântului chiar (sfântul flugustin, Paul Claudel, Cb- Peguy, C. Spitteler) vrea o frumuseţe totală, făcută ca marea din mii de valuri care se aseamănă toate între ele, dar fiecare deşcărcând o putere nouă, sapă tot mai adânc făgaşul în care imagina finală ia o strălucire întreagă, necunoscută, nebănuită în fragment, uriaşe. E o tehnică întârzietoare, aproape statică, forma încetinată de conţinut. E forma cea mai puţin obicinuită ca fiind cea mai greu de simţit. Cuvântul îşi pierde din netezimea conturului său şi aduce, prin repeţire numai câte o notă foarte rar aceiaş. flpoi cuvintele se alătură unul de celalt, nesocotind vre o legătură logică, folosindu-se numai de penumbrele reacţiunilor lor asupra noastră. Cu această lirică Claudel şi Peguy şi-au construit dramele lor. Şi totuşi ea are o corespondenţă: poemul dramatic.
   Ceeace pentru lirică sunt elementele sale, idee, frază şi în forma cea mai redusă, cuvântul, pentru el e scena, fragmentul de acţiune. (E vorba, fireşte, de poemul dramatic cu necesităţi organice, ca la Ibsen, iar nu de titulatura vagă şi aproximativă a diferitelor bucăţi de versuri distribuite cu sau fără de rost la mai multe personagii, aşa după cum se obicinuieşte adese ori). Şi el vrea aceleaşi repetiri, aceleaş teme reluate: (în „Peer Gynt“. Femeea în verde tânără apoi bătrână, Sfinxul şi Coloana lui Memnon (tăiat în reprezintarea de la noi); omul slab (Moartea) şi Turnătorul de nasturi (solul morţii). Şi el şterge dramatizmul direct al faptelor, şi aduce numai ecoul lor dramatic, din alte registre. Şi el avea frumuseţea totală a ideii pe care o duce cu sine. Şi el e subt legile întârzietoare faţă de dramă, încetinat de conţinutul său.
   Iată forma acestei minunate plăsmuiri „Peer Ggnt'.
   Interpretarea acestui vis—numai Peer şi Solveig,
221
)
© BCU
sfânta lui iubită trăiesc cu adevărat- va căuta totdeauna şi pretutindeni să se ferească de realism. Piesa cere în decor şi în suflet linii lungi şi alunecătoare, de vis polar, precum şi rumene forme
CRONICA
    PRINTRE frumoasele cărţi, cu vestmânt, format şi tipar primenit, aruncate de „Cultura Naţională” în vitrinile librăriilor în ajunul sărbătorilor pentru a dovedi cu o tinerească cochetărie că nu e împietrită în anumit tipic al tiparului, după cum i s’a adus în ultima vreme învinuirea; cea mai îngrijită în scoarţa ei cu muclji de piele castanie, e «Vechea artă românească» de d-na Maria Ionescu-Lămotescu. Cartea, cu cele 70 planşe şi cu Oda Reginei în frunte, nu vede întâia dată tiparul. A fost, pentru Paris, acum câţi-va ani, o carte menită să ne grăbească în Apus cunoaşterea şi să ne cucerească prietenii şovăitoare, Aşa se explică, dece numindu-se «vechea artă românească”. în cele 40 pagini de text, găsim cuvinte despre politica externă a României de Tache lonescu, despre pământul românesc de d. N. lorga, iar despre artă rămâne să ne vorbească prea elegiac, în treacăt şi vag, în mai puţin de 6 pagini, d-na Maria lonescu, când suspină despre taina vieţii monahale. E acesta, neînlăturatul amestec şi neisprăvit, al cărţilor cu rost de propagandă. In schimb, pentru toţi şi îndestul, grăesc cele 70 ilus-traţiuni care ne poartă ochii de la minunile tezaurului dela Petroasa, acum pentru totdeauna pierdute pe mâinile Moscovei, până la icoanele, uşile de altar, chivoturile, stranele, căţuele şi candelabrele mânâstirilor şi bisericilor noastre ctitorite de voe-vozii Valabiei şi Moldovei, Perindarea acestor chipuri pe dinaintea ochilor, e plină de îndestulă amărăciune. Din comori, cele mai scumpe: ale lui Ştefan cel mare, ale Brâncoveneştilor şi Cantacu-zineştilor, ca şi odoarele lui Atanaric despre care nu se află manual strein de artă veche să nu pomenească, au luat calea pierzării. Puţini păstrăm naiva iluzie că ele ni s’ar mai putea întoarce vre’o-dată de la Moscova, chiar dacă s’ar mai fi aflând acolo şi n’au luat tăinuit, drumul cine ştie cărei colecţii americane. Ne rămân podoabele lipite de zid, frescuriie. icoanele şi tâmplele, portalurile şi pizaniile, pe care nu le-au putut desprinde nici o pripită grabă a grijuliei oficialităţi „Cultura Naţională” a isbutit să dea albumului înfăţişarea acelor desăvârşite tipărituri de artă, pe care şi Apusul le poate oferi acum cu sgârcenie. Clişeele mai puţin încărcate de cerneală ca în Monografia lui Luchian, nu întunecă nici un detaliu. E o carte ce împinge încă cu un pas înainte arta tiparului la noi Poate această ediţie, ca să-şi ajungă întreagă ţinta, ar p cerut în adaos câte-va planşe din descoperirile mai proaspete de la Biserica domnească a Curţii de Argeş, împrumutate din frumoasa ediţie tipărită acum doi ani de «Buletinul Comisiunei Monumentelor Istorice», şi un studiu, fie cât de condensat şi adhoc, pentru străinătate, scris de un cunoscător familiarizat altfel decât în diletant şi amator, cu vechea noastră artă.
                                                               *
de pârgă, când cade până la brîul Pământului.
   Peer Gynt e o lume: ţări întregi, cu vremi şi bune şi rele şi mai ales cu multe vieţi.
                                                                                                        ION MARIN SADOVEANU
MĂRUNTĂ
     Un călător român s’a învrednicit, cel dintâi, să scrie de curând, o carte despre Japonia. Acesta este domnul Ion Timuş. In răsturnarea cumplită care a bântuit în ultimii zece ani lumea, s’a’ivit o familie de călători fără voie din care face şi d-sa parte. Hotărâre, paşaport şi bilet de drum: râs-boiulşi iată-i porniţi din toate neamurile, pe cei norocoşi unii mai mult pregătiţi, alţii mai puţin— peste mări şi ţări. Fenomenul e caracteristic ultimilor ani, şi fireşte el are legături şi cu o anumită publicistică. Apusului i-a dăruit pe Ossendowskî, nouă, pe Ion Timuş.
     „Japonia” povestitorului român, şi ca întindere şi ca observaţie e departe de a se compara cu «Men, Beast and Gods* sau cu «Man and Myşterg în Asia», ale scriitorului polonez de limbă engleză. Ea îji are totuş meritele ei: scrupulozitatea şi meticulozitatea informaţiei. Pentru marele public dela noi, e o carte minunată. Apoi are un plan (considerând şi volumul al doilea, anunţat cu principalele lui capitole’ conceput cu temeritate şi executat cu destulă metodă. Bibliografia abundentă, întreţesută cu observaţie, căreia i-am aduce totuş ca vină oarecare superficialitate, înfrăţiiă cu anecdote şi impresii primite e adevărat pe o singură latură a spiritului — iată baza „Japoniei” d-lui Timuş. Ea va rămâne ca o bună carte de vulgarizare, însă e departe de a putea râvni vre’un merit literar Saracă în sensibilitate şi gândire, rămâne o colecţie de fotografii cu explicaţii care nu poate atrage pe cel care dincolo de date şi descripţii ar căuta o zare mai largă.
   Pozitivist pe vremi de pace. om hotărât al veacului al XlX-a. d-1 Timuş n-are nici un gust pentru miracolul sufletului, nici o antenă pentru clocotul cerului şi al pământului, nici o înclinare pentru pata vie de culoare sau linia fină, nici o înclinare pentru zei.
   Receptează şi transmite într’un stil a cărui stângăcie e de multe ori supărătoare. După Tagore, Kevserling, Gândi, Kellermann, Ossendowski şi mai cu seamă după răsboi, cu totul altceva ceream de la o carte din Răsărit, fie chiar despre materialista Japoniei, în care totuş mai stau încă şi astăzi împlântaţi opt milioane de zei.
   I_A vreme venită e antologia «Scriitorilor Bucovineni» alcătuită de profesorul Const. Loghin şi tipărită de „Casa Şcoalelor". In aproape 350 pagini găsim adunat tot ce a dat în scris mai de frunte Bucovina, începând cu stihurile lui Dimitrie Petrino şi sfârşind cu poeţii şi prozatorii contemporani.
   „Să desprindem încă odată de pe buzele celor morţi glasurile lor, acele glasuri profetice, care odată au putut să farmece şi să entuziasmeze gene-
222
© BCU
raţiile vechi ale Bucovinei" — spune alcătuitorul Antologiei, punându-ne sub ochi, din ziie uitate, rândurile lui Petrino, Vasile Bumbac, T. Robeanu, Ir. Porumbescu, Ion Sbierea, Simeon FI. Marian, Mibail Teliman, Em. Grigoroviţa, Ion Grămadă.
   Căci acea binecuvântată circulaţie a culiurei româneşti, care ne-a ţinut aproape sufleteşte vechiul regat cu Ardealul şi Bucovina, n’a fost întreruptă decât puţină vreme, în cei dintâi ani de surprindere ai răpirei. Pe încetul, cărturarii bucovineni crescuţi în şcolile mănăstireşti, s’au întors la vechea maică culturală şi au început a tipări cărţi româneşti, catehisme, calendare, manuale didactice. O secetă — cum o numeşte prof. Loghin — a durat numai în preajma anilor 1840, când păstrătorii tradiţiei moldoveneşti dispar, iar alţii noui nu se formaseră încă, şi poate cu greu s'ar mai fi format fără furtunosul an 1848 care a înviat pretutindeni sentimentul naţional, şi a împins ocbii să privească în trecut pentru a vedea deslegarea viitorului. Mulţi dintre revoluţionarii patruzecioptişti, care împleteau gândul renaşterii politice cu renaşterea culturală, fiind siliţi să părăsească Ţara, au poposit la Cernauca, lângă Cernăuţi, la casa boerului moldovan Doxaclp Hur-muzacî)i. Revoluţionarii Moldovei se întâlnesc aci cu revoluţionarii români din Ardeal, şi vreme de doi ani, casa bătrânului Hurmuzucf» adună, înainte de a se împrăştia către Apus, tineretul în al cărui cuget se limpezia întâia dată unirea cea mare. Intre principatele române şi Ardeal, legătura se strângea prin Bucovina. E un îndoit moment: politic şi cultural. De aci înainte, fiecare durere ori nădejde a principatelor, tresare şi în conştiinţa Bucovinei. Literatura sa e bucovineană şi românească; pe drumurile acelea a trecut şi a poposit odinioară Eminescu.
     Antologia d-lui Loghin, în care se răsfrânge această viaţă sufletească a Bucovinei, era o datorie pentru acei morţi pe care vrăjmăşiile timpului nu j au biruit. Ea ne aduce şi îndestule pagini, ce pot sta, fără sfială, alături de tot scisul românesc din acest răstimp. Şi cu aceasta, Casa şcoalelor, îşi răscumpără deşertăciunea atâtor antologii, altele, pe care le-a editat până acum, şi de care bucuroşi, noi, ca şi literatura romanească, ne-am fi lipsit.
   Un glumeţ făcea nu ştiu când, cam acest rezumat tip al romanului rusesc: Vasca, vagabond, şi Alioşca, student, se întâlnesc la Grunia, femee de stradă. Beau şi discută despre Dumnezeu. Existâ? nu există ? Dacă există, care e misiunea Rusiei faţă de Dumnezeire ? Când s’au îmbătat complect, Alioşca deşi îndrăgostit de Olga, studeniă, se târâie în genunchi înaintea femeii de stradă, îi sărută tălpile, etc. etc. Sfârşitul poate avea mai multe variante: sau Grunia îl ucide pe Alioşca, ori Alioşca ucide pe Olga, ori Olga vine şi-i sărută mâinile Gruniei — se mai poate întâmpla ca Alioşca să plece în vagabondaj cu Vasca, ori ca Olga să-l iubească pe Vasca sau ca Vasca să scoată un cuţit şi să-l înfigă în pieptul Olgei, etc. etc.
   Conduşi de acest criteriu, traducătorii şi editorii traducerilor din ruseşte, au căutat întotdeauna să ofere lectorului român cât mai multă literatură moscovită, care să nu desmintă această reţetă. Când a fost să se aleagă din opera lui Cuprin, ceia ce e mai viu şi mai trainic, n’a fost tălmăcit minunatul roman „Duelul" sau acele povestiri care par scrise de un Maupassant adâncit omeneşte, ci doi editori şi doi traducători, s’au repezit deodată la „lama*,
pe care unul cu mai brutal dispreţ pentru gustul public la botezat „Bordelul", sigur fiind că-şi va câştiga aşa mai mulţi cetitori ai revistei galante şi liceeni cu simţurile exaspeiate de viţii ascunse şi de viziuni lubrice.
   Traducerea acelui trist roman a! fărimiţării tradiţii, care se numeşte „Neamul Ciuiaevilor11 şi e scris de tânărul povestitor siberian Grebenşcicov, e din altă familie. Exotismul şi sufletescul din ei, ne e mai familiar nouă românilor; iar când romanul se publica în foiletonul 'Neamului românesc» nu odată, tălmăcitorul primea de la câte un popă de ţară nerăbdător, o epistolă, prin care i se cerea lămuriri de unde şi-ar putea procura mai grabnic, o traducerea întreagă a povestire!, într’o limbă europeană, fiindcă nu avea răbdarea să aştepte zi cu zi, foiletonul întins pe cele şase zile iucrâioare ale săptămânei. Editura Librăriei nouă", tipărind în volum traducerea D-lui Cezar Petrescu, a răspuns acestor cereri. E o carte cu mai puţin senzaţional exotic, dar cu cât mai mult omenesc: drama generaţiilor, între părinţi şi copii, între credinţă şi îndoială, între tradiţie şi occidentalizare, se desfăşoară în grandiosul decor siberian, unde zăpezile şi codrii, oamenii şi fluviile, au ceva de început şi de capăt de lume. In acel ungher depărtat de omenire, unde bătrânul Ciuraev şi neamul Iui stăpâneşte cu atâta putere seignorială; descompunerea familiei şi a tradiţiei, vine adusă de singurul fecior al Ciurae-vilor trimis la carte, la Moscova. O lume veche, trăită în simplitate şi în armonie cu calmul măreţ al prei, se macină şi se surpă în câteva sute de zile.
   E o carte gravă şi tristă. E o carte, care in decor schimbat şi într’un timp mai apropiat, transcrie o dramă morală şi socială, pe care şi familia românească a trăit-o cu o jumătate şi cu trei-sferturi de veac în urmă. Tălmăcirea nu a fost aleasă astfel Ia întâmplare. Ea are o semnificaţie răspicat spusă în cuvântul înainte al traducătorului.
   L.A sfârşitul lui Mai 1923, câte-va persoane primeau, din Gibraltar. o carte poştală pe care se afla scris: 300 litri apă, 40 Kgr. pesmeţi de mare, 15 Kg. unt, 24 borcane dulceajă. 30 Kg Cartofi. La sfârşit, o mică săgeată arăta spre un punct misterios şi o vagă indicaţie: 4500 mile marine.
   in chipul acesta, dorind ca încercarea sa să rămână necunoscută în caz de neizbândă, Alain Ger-baultîşi vestea prietenii despre plecarea in aventura cea mai îndrăzneaţă care a ispitit vre-odată un mateiot. Volumul său «Seul a travers l’Atlantique» (Chez Grassei) e povestirea acestei călătorii, sfârşită după o sută două zile, prin debarcarea la ţărmul Americei.cu o barcă de 11 metri lungime, cu pânză, şi fără nici un tovarăş. Peripeţiile lui Alain Gerbauit, constitue astăzi o carte unică şi adâncă, într’un accent viril fără seamăn, laconică şi neinfectată de literatură. Treizeci de ore la bară, nopţi nedormite, zile toride fără să bea un strop de ană, furtuni care sfâşie pânzele, toate sânt redate cu simplitatea unui precis jurnal de bord. Beat de sete, de foame şi de oboseală, dar lucid, i! vedem în plin uragan, eăţă-rându-se pe catarg, căzând în mare, săltându-se înot, reparând după zece ore de muncă pânza cea mare pentru ca în zece minute vântul, să o sfâşie iar. Şi Gerbauit nu se tânguie. Surâde şi reîncepe, O singură dată rosteşte cuvântul „sujerinţă"; dar de ruşine, fiindcă pândise într’o clipă de desnădejde totală să se abată din drum, şi să acosteze la ţărmul cel mai apropiat
223
© BCU
   Citim cartea cu neasemuită plăcere, fiindcă nu e vorba de o faimă sportivă, de un trofeu.
   Hlain Gerbault mărturiseşte: „flcel care au crezut aceasta, n'au înţeles nimic. Hm făcut-o pentru plăcerea mea şi pentru a-mi dovedi mie însumi că pot duce la capăt ceia ce mi-am pus în gând". Pentru plăcerea mea! Ce cuvânt plin de simplitate şi de orgoliu...
   In drumul lui dealungul pustiilor de apă, pentru uciderea timpului de calm, când barca abia se mişca sub adiere, Gelbault şi-a luat 200 cărţi printre care mulţi poeţi englezi. Dar altfel i-au apărut, altceva a cerut literaturei, decât îi cerea pe uscat, la umbra unui pom, într’un jilţ confortabil, lată de ce, după o furtună, aruncă peste bord, în mare, toată opera lui Oscar tîlilde— înafară de „Balada temniţei din Reading". Gest crud şi simplu, care arată mai mult de cât cuvintele, câtă dorinţă există în sufletul omenesc evadat din civilizaţie, pentru sinceritate şi smerenie.
   flcum Gerbault e în drum în apele Pacificului. Ne va aduce şi de acolo o carte? O aşteptăm, fiidcă va fi pentru toate oboselile şi desgusturile noastre livreşti, o carte tonică, asemeni unui vânt aspru care mătură miasmele.
                                                                          *
    Un Crăciun în Sudan" se întitulează albumul tipărit de „Les Editions du Monde Moderne" cu text de mareşalul Gallieni şi ilustraţii voit primitive
de Marg Morin. E o scurtă povestire, a peripeţilor prin care a trecut cea dintâi misiune franceză în Sudan, în 1880, alcătuită de căpitanul Gallieni, doctorii Tautain şi Bagol, locotenenţii Pietri şi Wal-liere. Povestire reeditată, pentru a trezi în sufletele lectorilor tineri, pasiune pentru expansiunea colonială a Franţei. Cartea ne-a ajuns în mâini, credem prin gândul unui descendent al celor ce alcătuiau misiunea; Gustave-Louis Tautain, redactorul prim al revistei pariziane «Le Monde Nouveau» vecpe şi bună prietenă.
   Ne-a interesat însă, pe lângă magia tristă a poves-tirei şi pe lângă simplitatea ingenioasă a desenelor, vignetelor şi lettrinelor de Marg Morin, prin îndemnul pe care l’ar putea însemna pentru editorii noştri de cărţi destinate tineretului. Sărbătorile, au adus încă odată în ferestre, cărţi de toată mâna şi de toate gusturile, pentru copii. De Ia un an Ia altul e fără îndoială un pas înainte şi pentru acest tipar. Cărţi au fost mai multe în acest an şi cţ»ar cu oarecare îngrijire şi bună voinţă alcătuite; dar editorul crede şi acum că arta cea mai înaintată e bălţătura cea mai strigătoare.
   Hlbumul desenat de Marg Morin, arată ce se poate face într’o ediţie de artă cu tuş, pensulă, alb şi o singură tentă de acvarelă. Şi puse acestea alături cu desenele pestriţe din tot soiul de Păcăli, Feţi-Frumoşi, basme şi povestiri răsboinice, ai crede că în acestea, de la noi, e vorba de sălbatecii triburilor de pe ţărmul Nigerului, în statele Majestăţii sale sultanului Hbmadu.
                   IMPRIMERIA FUNDAŢIEI CULTURALE „PRINCIPELE CAR OL”, BUCUREŞTI «. 2#77  CLIŞEELE MARYAN
T A REVISTA MENSILE
Redactori: Arturo Marpicati, Bruno Neri e Antonio Widmar Redazione e Amministrazione : Via Giosue Carducci 11, Fiume Abonamento per l’estero: Un anno Lire 25. —
REVISTA MENSILE
DEL
                                              T p D A D /'"'l T T T T Ţ J I ’ Revistă pentru literatură şi artă Vj IV Jl \ T v_y U 1 J—/ I—<” vy X Paris, 5- Place dela Sorbonne.
LES MARGES
Directeur Eugene Montfort. — Apare lunar. Abonamentul anual 22 franci. — Administraţia: Librairie de France 99, Boulevard Raspail Redacţia: 5, Rue Ct>aptal, Paris (IX-e).
IL CONCILIO
REVISTA MENSILE DI CULTURA E LETTERATURA
ORGANO OFFICIALE DELL’ IST1TUTO INTERUN1VERSITARIO ITALIANO
                              Redazione e Amministrazione: FRANCO CAMPITELLI, Editore: FOLIGNO
Abbonamento i Italia e Colonie L. 45 II îln fascicolo j Italia e Colonie L. 4,50 annuo 1 Estero ....           » 70    | j      separato I Estero .... „ 7,—
                                      CONTO CORRENTE E ASSEGNI POŞTALI N. 1-2577
A APĂRUT:                        A APĂRUT:
                      NICHIFOR CRAINIC
  DARURILE PĂMÂNTULUI
                        P O E Z I I
              UN VOLUM 200 PAGINI 15 LEI. — EDITURA «CARTEA ROMANEASCĂ»
A APĂRUT :   ’                A APĂRUT:
                    IONEL TEODOREANU
            ULIŢA COPILĂRIEI
         UN VOLUM 154 PAGINI CARTONAT 30 LEI EDITURA CVLTVRA NAŢIONALĂ
LE MONDE NOUVEAU
Apare de 2 ori pe lună.—Abonamentul anual 50 franci.—Paris
Revistă pentru strângerea legăturilor sociale, economice, literare şi artistice între Franţa şi străinătate. 42, Boulevard Raspail, Paris (7-e).
© BCU
EXEMPLARUL LEI 15.—
EXEJV1-PLARUL LEI 15.
GÂNDIREA
           REDACTOR: CEZAR PETRESCU APARE LA 1 ŞI 15 ALE FIECĂREI LUNI
                 SUB CONDUCEREA UNUI COMITET
       REDACŢIA: PALATUL SINDICATULUI ZIARIŞTILOR STR. CANTACUZINO No. 2, BUCUREŞTI
       PENTRU RECENZII ŞI ANUNŢAREA APARIŢIEI, CASELE DE EDITURĂ ŞI DOMNII AUTORI SUNT RUGAŢI A TRIMITE CĂTE DOUĂ EXEMPLARE. — MANUSCRISELE NEPUBLICATE SE ARD. CĂRŢILE ŞI MANUSCRISELE RUGĂM SĂ FIE ADRESATE REVISTEI ST RAD A C R N'T A.CU Z I NO • N.o. 2. — BUCUREŞTI
iiiiKiiiii!iiiiiJiifiiiiiiiiiiiiiiiU]iiiiihfiigriiiiiif)iiiiiiHiiiMi'iriiiiJiitiriiiiiiitfiiiiiiiii iiviiiiif ittftiiiMiutiiiiiiiiiiiitiiiiituhliiiiiimntiiiiIliJMiiMiiifniiiiiiiiiiiiiiiiiii 15
                                        15 I H N U A R I E 19 2 5
 c ap r i
MARGINALE de Ion Darie . . . 193 SCRISOARE de Nichifor Crainic . 1£5 ROG A- de • fo'n • Pi'lat ... . . .196 IATĂ, A BĂTUT CFASUL de Ce- ;
  sar Petrescii........  197
SINGUR. TOAST'de. V. Ciocâlteanu 206 COŞUL CU TĂRGUELI de Gib. I. Mihăiescu . . :  ...... 208
  IDEi; OAMENI & FAPTE
O EXPOSIŢIE Şt VEŞNICII AB-SEN I I de C. P . . ... ... . 213 . GABR1ELA ZAPOLSKA de G. M.
' Ivano'v ........    . 214
                                                                               LITERATURA MAGHIARĂ DUPĂ • RĂZBOI de Isaia Tolan . .215
N S a L:
   : CRONICA LITERARĂ
1924, Al. Bâdău(4 . ....217
                                          CRONICA ARTISTICĂ
EXPOZIŢIA INTERNAŢIONALĂ A REVISTEI CONTEMPORANUL . 218 EXPOZIŢIA TONITZA de Oscar
  Walter Clsek ... *....220
                                         DRAMA ŞI TEATRUL
PEER GYNT de Ion Marin Sado-veanu . '............221
CRONICA MĂRUNTĂ . .     223
                               ILUSTRAŢII '
              COPERTA: Autoportret de Tonitza.
              DESENE IN INTERIOR: Detnian, Tonitza, Petraşcu etc.
			
ABONAMENTE: 1 AN, 300 LEI; 6 LUNI, 150 LEI. PENTRU INSŢITUŢIUNI ŞI AUTORITĂŢI,. 400 LEI ANUAL. IN STRĂINĂTA TE: 400 LEI ANUAL. — INSERŢII ŞI RECLAME SE FAC LA ADMINISTRAŢIA REVISTEI ŞI LA TOATE AGENŢIILE DE PUBLICITATE
            HDMIN1STRĂŢIH: PĂLRTUL SINDICATULUI ZIARIŞTILOR STR. CANTACUZINO No. 2, BUCUREŞTI
EXEM-
PLARUL
GÂNDIREA
EXEMPLARUL LEI 15.
© BCU