No. 6 © BCU Cluj ^ REVISTA mensile Redactori: Arturo Marpicati, Bruno Neri e Antonio Widmar Redazione e Amministrazione : Via Giosue Carducci 11, Fiume Abonamento per l’estero: Un anno Lire 25. — REVISTA MENSILE g Ţ LE CRAPOUILLOT Revistă pentru literatură şi artă Paris, 5. Place dela Sorbonne. t rin k jr a t-j rin Directeur Eugene Montfort. — Apare lunar. Abonamentul | IVI h.Q anual 22 franci. — Administraţia^ Librairie de France 99, Boulevard Raspail. Redacţia: 5, Rue Cljaptal, Paris (IX-e). IL CONCILIO REVISTA MENSILE DI CULTURA E LETTERATURA ORGANO OFFICIHLE DELL’ ISTITUTO INTERUNIVERSITARIO ITALIANO Redazione e Amministrazione: FRANCO CAMPITELLI, Editore: FOLIGNO L. 45 II Un fascicolo j Italia e Colonie L. 4,50 » 70 || separato \ Estero . . . . „ 7,— Abbonamento i Italia e Colonie annuo î Estero . . . . CONTO CORRENTE E ASSEGNI POŞTALI N. 1-2577 î A APĂRUT: A APĂRUT: NICHIFOR CRAINIC DARURILE PĂMÂNTULUI POEZII ' UN VOLUM 200 PAGINI 15 LEI. — EDITURA; «CARTEA ROMANEASCĂ» J A APĂRUT: A APĂRUT: IONEL TEODOREANU ULIŢA COPILĂRIEI UN VOLUM 154 PAGINI CARTONAT 30 LEI EDITURA CVLTVRA NAŢIONALĂ LE MONDE NOUVEAU Revistă pentru strângerea legăturilor sociale, economice, literare şi artistice între Franţa şi străinătate. Apare de 2 ori pe lună.—Abonamentul anual 50 franci.—Paris, 42, Boulevard Raspail, Paris (7-e). © BCU CA.NDI REA PRO DOMO DE NICHIFOR CRAINIC V REMEfl noastră, vânzolită de lupta violentă a dreptului la viaţă, a lămurit unanim nevoia organizării colective a categoriilor sociale angajate în această luptă. Până să ajungem la echilibrarea intereselor protivnice, pe care, în sfera ideală, o întrezăreşte viziunea umanitaristă, cuvântul de ordine impunător e solidarizarea profesională. Puterea sociabilităţii creează în jurul nostru organismele colective a căror acţiune singură mai poate astăzi să garanteze triumful individului. Problema se pune deci vital ş:. brut. Categoriile creatoare de bunuri general omeneşti, materiale şi morale, îşi valorifică solidar dreptul Ia existenţă. Frământătorii materiei au înţeles însă cei dintâi binefacerea solidarităţii. Biruinţele acţiunii lor pun, prin contrast, într’o stare inferioară pe muncitorii intelectuali. Speţă clasic dezinteresată, frământălorii gândului şi al visului întârzie încă în mizera dezagregare a părăsirii de sine, sub ameninţarea nimicitoare a viitorului. Societatea de ieri i-a crescut, cu nedemnă milă oficială, în sugestia inadaptabilităţii lor. Gustându-şi în mâhnire iluziile de născuţi-dezarmaţi, scriitorii se vor trezi poate, în societatea de mâine, singuratici, părăsiţi şi de prisos, într’o lume de triumf al insului prin colectivitatea categoriei profesionale. Temerile, întemeiate pe însăşi actualitatea dureroasă, au făcut să se nască proiecte de bresle intelectuale asemănătoare breslelor muncitoreşti. Dacă sindicalizarea profesională este arma egal întrebuinţată în marele război social de azi, nu e nici un cuvânt ca muncitorii intelectuali să nu se folosească, la rândul lor, de această armă. Oricare ar p alcătuirea cea nouă a lumii, Spiritul nu va dispărea. El va continuă să trăiască măcar tot atât cât materia, s’o stăpânească şi să-i imprime formele desăvârşi-toare ale viziunii lui divine. Şi în această trudă a perfectibilităţii, în această ridicare 161 © BCU Cluj neîntreruptă spre tipurile, care ating cerul cu creştetele lor, ale imaginaţiei, titani şi profeţi vor rămâne mereu zămislitorii artei şi ai cugetării. Ei sunt în lume rugurile de foc prin care vorbeşte spiritul, şi apariţia lor va ridică deasupra secolelor, în lumina artei, acel zăcământ sacru ce doarme inexpresiv în fundul fiinţei omeneşti. Societăţile lipsite de această categorie de elită ar fl societăţi oarbe. Ele nu se pot concepe. In perspectiva ideilor noi, scriitorii apar deci ca o categorie întregitoare a societăţii, supusă aceloraşi legi de organizare şi de luptă. Ei sunt factori producători îndreptăţiţi să trăiască din produsul creaţiei proprii. Dacă munca singură trebue să justifice existenţa, scriitorii, ei cei dintâi, trebuesc susţinuţi din munca lor. tln sindicat profesional are la temelia lui acest principiu. Ideea acestui sindicat va părea poate revoluţionară. Şi este intenţionat revoluţionară în sens material. Sindicatul are de scop negocierea pe cont propriu a operei de artă. In aceasta stă revoluţionarismul său. Literatura noastră a suferit şi suferă încă de patronaj. Patronajul ei e de două feluri: politic şi editorial. Patronajul politic se trage din ideea degenerată a mecenatismului clasic şi medieval. E însă la mijloc o mare deosebire. Patricianul îngăduia pe poet la ospăţul său din iubire pentru ritmul maiestos al odei. Un vers frumos şi scânteietor cucerea libertatea sclavului care l-a făcut. Poetul era vates, şi mâna care ieşia albă din faldul togei de nobil îi întindea, ca unui inspirat de zei, cununa de lauri. Seniorul medieval găzduia în castelul fastuos pe trubadur şi era fericit să-şi legene sufletul în cadenţele de baladă ale isprăvilor cavalereşti. Protecţionismul acelor vremuri pornîa din iubire pioasă pentru cântecul vorbelor, pentru artă. Mecenatele modern e un om politic, un şef de partid, o excelenţă ministerială. El are un ziar unde îi trebuie polemişti. El acordă ocrotire scriitorilor, — ce mărinimos a fost ocrotit un Eminescu! — în măsura în care aceştia se pun în slujba ambiţiilor lui. Hm ajuns astfel să avem poeţi de partid cum avem electori şi oratori de partid. Scriitorii sunt sateliţii politicianilor, iar statul, — adică guvernele în succesiune, — îşi face onoarea de a milui odată pe an, în ziua noului budget, cu rămăşiţele budgetare pe ocrotiţii respectivi. Un ministru de instrucţie, generos nevoie mare, zice-se, a inventat acum vre-o douăzeci de ani bacşişul de stat pe care îl împărţia la 1 Hpril. Scriitorii de atunci 1 au găsit seducător. Poeţii şi-au instrunat lirele: era luna liliacului albastru şi a noului budget. Petiţiile se scriau în versuri. Sonetele cădeau din mânecă: omagii pentru gentilul ministru. Nu mi-1 pot închipui pe scriitorul vremii aceleia decât ca un chitarist instrunând o serenadă sub balconul ministerial. Cântecul de adorare se sfârşia. Excelenţa, gâdilată pe pântece de farmecul versului, apărea în balcon şi degetele sale grase lăsau să cadă în pălăria cântăreţului — un pol mărinimos! Bine înţeles: din vistieria statului. Generaţia aceasta a cljitariştilor budgetari supravieţueşte în mare parte şi continuă să atragă şi asupra generaţiei tinere de scriitori, mult mai demnă, nemeritata mărinimie dispreţuitoare a factorilor politici. Patronajul editorial e deopotrivă de binecuvântat. Cine cunoaşte raportul dintre scriitor şi editorul analfabet va găsi că termenul de exploatator brut e un eufen^sm pentru acesta din urmă. In ordine materială, produsele literaturii româneşti au dat^autorilor un câmp de morminte, revoltător de timpurii, iar celor câţiva precupeţi de poezie - milioane. Faţă de această stare, moştenită dela un regim ce trebuie să moară, silnică şi înjositoare, precum şi faţă de noul spirit de organizare profesională a deosebitelor categorii sociale, scriitorilor nu le rămâne decât să ia o atitudine hotărâtă, strângându-se în breaslă. Nu într’o S. S. R. infructuoasă, ci într’un organism viu, solidar şi activ, prin care opera de artă, odată creată, sâ se negocieze onest în folosul creatorilor ei, un organism colectiv în care fiecare membru să fie o energie conştientă cu parte la răspundere şi la benefica. Dacă literatura, prin natura ei, e pentru scriitor o chemare, ea trebuie să fie, prin directă negociere, o profesie, cel puţin ca oricare altă profesie. ^ Intre Nistru şi Tisa se vor deschide mâine la lumină zeci de mii de ocţ)i ce vor, căuta lacomi paginile hrănitoare ale cărţilor. Hria culturală a ţării acesteia va p în curând destul de întinsă ca să îngăduie scriitorului pâinea reală, omenească, răsplată a visurilor sale de idealitate. Sindicatul, care trebuie cu necesitate logică să se alcătuiască, năzuieşte la înfiinţarea editurii scriitoriceşti, suprimând dintre scriitor şi public mijlocirea parazitară a negustorilor de literatură. El va statornici membrilor săi un rost social lămurit şi independent. Prin 162 © BCU aceasta le va suprima totdeodată şi patronajul politic, redându-se omului de litere demnitatea şi libertatea de gândire pe care nu le are în situaţia actuală de satelit al aştrilor convenţionali. Scriitorii noştri, dezagregaţi astăzi, jicniţi în mândria lor şi umiliţi în viaţa lor de ocrotirea exploatatoare a patronilor de amândouă speţele, furişându-şi visurile prin mijlocul unei societăţi ce s’a deprins să-i căineze ironic pentru lipsa lor de meserie, vor ajunge în scurt timp, prin ei înşişi, prin cuvântul lor răspicat, sincer şi liber, o forţă iubită şi respectată de mulţime, respectată şi temută de calculaţii mecenaţi. Ii îmbiem, frăţeşte, să cugete la proectul acestui sindicat profesional, idee pe care d. T. Hrgţjezi a aruncat-o la vreme în dezorientarea tjaotică a zilelor acestora. * * * _ Publicam rândurile acestea în primăvara lui 1920, dupăce, din îndemnul D-lui T. Hrgljezi, (spiritul său e o nesecată fântână arteziană de proiecte), schiţasem împreună planul realizabil al unei adevărate republici a literelor româneşti. Pornisem cu pantahuza după aderenţe, când viaţa ne-a risipit pentru câţiva ani. Planul a rămas plan El se actualizează din nou prin discuţia pe care a stârnit-o de curând condeiul viguros al acestui poet de pură esenţă. D. T. Hrgljezi îl împlântă ca într’o bază de beton în declaraţiile recente ale d-lui Octavian Goga, întemeietorul ministerului artelor, asupra rostului scriitorilor în Stat- Inflinţarea acestui minister înseamnă inaugurarea unei politici culturale, de Stat, mult mai largă decât politica didactică a ministerului şcoalelor: o politică a intensificării creaţiei culturale. Ea implică în acelaş timp realizarea, din partea Statului, a condiţiilor de existenţă materială pentru artişti. „La înfiinţarea ministerului artelor, zice d. Octavian Goga, m’am gândit să creez mijloace pentru a putea intensifică, aici în ţară, o desvoltare artistică. Hm crezut că trebuie coordonate, la adăpostul acestui minister, producţiile noastre artistice şi patronate direct printr’un concurs material". Sunt în adevăr categorii de artişti care se bucură de acest concurs de Stat legiferat: actorii şi cântăreţii de operă. Unii au la îndemână teatrele naţionale, ceilalţi cele două opere. E cel puţin curios că Statul asigură, cu atenţia cuvenită, numai categorii reproducătoare condiţiile prielnice artei. Categoriile creatoare: plasticii, compozitorii muzicali şi scriitorii, sunt încă ignorate. Viaţa actorului e cu grijă capitonată în prevederile legale din ce în ce mai perfecţionate; scriitorul rămâne, şi sub patronajul ministerului artelor, un client al problematicului şi nedemnului bacşiş de Stat. Şi totuşi d. Octavian Goga declară, şi noi repetăm în cor cu întreaga istorie culturală a ţării acesteia: „Scriitorii ca şi odinioară sânt şi rămân păstrătorii cei mai de seamă ai misterului nostru de existenţă*. După mentalitatea politică obişnuită, păstrarea acestui mister al existenţii naţionale se poate efectua în condiţiile degradante ale mizeriei. E teoria stridiei care numai bolnavă produce perle, cum o caracterizează fericit d. Camil Petrescu. Stă în puterea condeelor noastre să stârpim acest viţiu de cugetare în mentalitatea omnipotenţilor politici. Eiindcă nu ne facem iluzii. D. Octavian Goga nu e perpetuu ministru la de partamentul pe care l-a creat. Politica nu se culturalizează printr’un singur articol de revistă: D. Hlexandru, actualul ministru, nu e desigur ultimul Lapedatu la arte. O solidarizare profesională a scriitorilor sau, cum îi zice proaspăt d. Hrgljezi, un partid cultural al intelectualilor, e în stare să impună oricând un ministru care să fie expresia reală a republicei artelor româneşti. Htunci planul acelei împroprietăriri în felul celei ţărăneşti, cu tipografii, cu reviste, cu ziare şi pârtie, nu va mai fi un pium desiderium. CÂNTEC VECHI , DE A. POP MARŢIAN Când vâlvătăile albastre joacă pe comori îngropate, Săracii lumii bâjbâesc noaptea cu casmale grele în spate, Şi nădejdea lor înfrigurată roade, anevoios, Zaua tare ca de piatră, a pământului mincinos. Iar când pândarii de lumină ai dimineţii Trag de ei afară, din gropile reci, — Desnădăjduiţi şi buimaci, Săracii se întorc în cătune şi mai săraci. Poate că nu mă ’nşel: în ocljii tăi, eri, au jucat Vâlvătăile unui suflet bogat, — Dar casmaua vrerii îmi cade grea din mâini. Mi-e frică, mâine să nu fiu şi mai sărac.... Ce să fac?... ce să fac?... ce să fac? © BCU Cluj PEER GYNT Poem dramatic de HENRIC IBSEN în româneşte de ADRIAN MANIU Fragment din actul I (Loc păduratic lângă ograda flasci. Jos un torent, de cealaltă parte o moară vecjie. Zi caldă de vară). (Peer Ggnt păcău voinic de 20 de ani coboară poteca, urmat de mamă-sa; flase, micuţă plăpândă, Ea bombăne şi pare tare necăjită). ) flflSE Minţi Peer PEER GYNT Nu mint! RRSE Jură aşa! PEER GYNT Când îţi spui, de ce aşi jură ? RRSE Trăncăneşti neadevăr PEER GYNT Ba ’i cum zic din fir în păr RRSE Iar mă amăgeşti? Ei bine N-ai nici căt de cât ruşine ! Pe podişuri îngheţate îmi plecaşi la vânătoare, După cerbi cu coarne late. Luni de zile ai fost departe Făr să’ţi pese de ogoare. 165 © BCU Cluj Şi acum te-ai ’napoiat Fără puşcă, făr’ disagă, Hainele ’ţ-ai sfâşiat Şi răspunzi numai în şagă. Cum să nu pu mâniată ? Ce-î cu cerbul, spune odată? PEER GYNT Din Gendin spre Răsărit... RRSB (batjocoritoare) zi nainte... PEER GYNT am pornit, Ş-am ţinut tot vântu ’n faţă Subt un trunchi rostogolit— încerca muscpiul să-l roadă Scormonindu’l prin zăpadă! HHSE Şi pe urmă? PEER GYNT îl pândii. Răsuparea mi-o oprisem. Pe zăpada întărită Huzeam a lui copită Şi un vârf de corn zării. Âtunci m’am târât încet Tot pe brânci, până'n brădet. Zău! Nu s’a văzut vreo-dată Un vânat mai minunat Mândru, gras, lucios la păr. flflSE Vezi bine că nu... PEER GYNT Pang 1 Săr, Se sbătea rostogolit Eu, pun mâna pe cuţit In grumaz să’l altoiesc Dar namila bocăneşte Sus în patru se ridică Scutură din cap de-mi pică Â1 cuţit din mâini smîceşte Şi-ntre coarne ca-ntr’un cleşte Mă ridică-şi porneşte. Ca din praştie svârlit Pe podişul zăpezit. HflSE Mamă doamne! Ce o să spună! PEER GYNT Ştii podişul ? zid de stânci Detunate, ascuţite, De prăpăstii mărginite, ' 166 Ş-o adâncă văgăună De ’ntuneric înecată Până ’n apa ’ntunecată O oglindă blestemată Jos-la sute de prăjine. N’ai văzut-o? Ştiu prea bine, Neguri coborau spre fund Hpa se sbătea pe prund... Lunecând, căzând pe spate, Repezeam de-a deşelate Pe fugar ne pomenit. Vulturii în asfinţit Şi în beznă se roteau, Şi, în urmă rămâneau. Jos se sparse un gheţar Fără să-i auz tunatul. Nu prindeam decât lătratul Demonilor ce jucau Şi’n pierzare ne târau... RRSE Doamne te milostiveşie 1 PEER GYNT Dintr’o dat’ creasta sfârşeşte Dintre bolovani sbucnesc Prepelife sfârâind... Din copite răsucind, Cerbul meu cu coarne late, In prăpastie se-abate... (flase se clatină agăţându-se de un copac) Sus era zidul de stâncă Subt noi, tjăul fără fund, Despicam o ceaţă-adâncă, Sparsem nori de pescăruşi. Ca gându picăm acuşi. Iată! Din adânc răsare O lucire albişoară Ca un piept de căprioară, ffiaică 1—lacu’l oglindea Par-că Iacul mi i creştea, Cţ>ip cu ct)ip să se lovească... Ş’l vedeam cum creşte! creşte... RRSE Doamne Peer, ci isprăveşte. PEER CYNT Cerb cu cerb — cel din tărie Şi cu cel din apă, iată Se lovesc —~ cu vijelie. * Hpa sare prăfuită, / Şi apoi înoată ’noată El nainte, eu napoi Până la ţărmuri amândoi. Htunci drumul casei — am luat. 167 RRSE Bine, cerbul, l-ai lăsat? PEER GYNT Cerbu, nu se mai opri. Cin’ l-o prinde l-o găsi! RRS E Eşti întreg nevătămat Nici sdrelit şi nici sc rântit ? Doamne tu mi l’ai păzit! / Doar nădragii ’i sfâşiat. ' Dar la ce să’l pomenesc. De ce a fost mă îngrozesc. (Se opreşte privind ui gură-cască, căutând greu vorba. In fine ţipa). R tâlfjar! mă prostişi iar! R neruşinat flecar! Că tot ce mi-ai trăncănit Mi-amintesc. Le-am auzit Povestite toate, toate, Când purtam coada pe spate! Lui Gudbrand ’i se ’ntâmplară . Toate câte mi le spui. PEER GYNT I s'or fi ’ntâmplat şi lui Hsta-o fi a doua oară... HPISE Da, da, tu ai primenit O minciună învechită, Ii pui aripi vultureşti, O măreşti, spăimântător. Da la urma urmelor ^ Când povestea e sfârşită Mai să nu te dumireşti Huzind ce am auzit. PEER GYNT Rltu-aşa de mi-ar vorbi ■ Cu un pumn l-aş doborî. RRSE (plângând) Doamne de-a-ş putea să mor Dă-mi odiţ>nă sub ogor Că nici plâns şi nici cuvânt Nu’l clinteşte — Peer, îţi spun Eşti perdut-perdut de tot. PEER GYNT Maică ai dreptate’n tot Numai nu te mănia. RR SE Taci- Poate să joc ai vrea. Când o ţjaimana ca tine E copilul meu ! Ruşine ! 168 © BCU Iată singura-mi răsplată! Ce-a rămas din altă dată ? Toate, toate în vânt s’au dus Ei! bunică-tu Rasmus Vântura 'n baniţă banii Hpoi tat-tu, i-a jucat Ca nisip i-a resfirat Cumpărând ţelîni sleite. Să plimba prin şapte sate In căruţe ferecate Cu roatele poleite. Ce risipă la ospeţe Când plesnea sticle ’n tavan. Topea noaptea munci d-un an. PEER GYNT Ei ce a fost a fost odată. flflSE Ci mai taci gură spurcată. Uite’n casă şi’n ogradă, Le-ai lăsat pe toate pradă N’are oclji nici o fereastră Garduri: la pământ trântite Nu mai e obor de vite Câmpu’l umple mătrăguna, Vin secţjestre’n toată luna. PEER GYNT Mamă lasă cârâiala N’am avut noroc şi pace. flftSE Cum noroc? De un timp în coace Nimenea n’a mai lucrat Zdravăn eşti cât un bărbat. Popa ăl din Copenhaga întrebând numele tău N’a spus el că n’au la ei Prinţ aşa mintos ca tine \ Ct)iar că tată-tău şti bine Hstea când le-a auzit, Cal şi sanie ’i-a cinstit. Toţi se minunau de noi, Mâncau-beau, pe ’ntinsă masă-Vezi acuma toţi ne lasă Nu’îs preteni la nevoi. Ei când chirigiul loan Şi-a luat calea târzie S’a întins aci pustie (îşi şterge ocţjii cu şorţu). Eşti gogeamite vlăjgan Mi-ai putea sta ’ntrajutor La ce brumă e rămasă. Hşi! mor vitele ’n obor Şi tu stai întins în casă Lângă vatră te prăjeşti (plânge iar) 169 © BCU Cluj Iară pragul dacă’l treci Doar la fete le ţii cale Şi te baţi cu puşlamale. Mai adus şi de ocară. PEER GYNT (îndepărtându-se) Ia dă-mi pace! flflSE Cât e doară. De când cu scandalu-n Lunda ? Vaţi. bătut ca nişte câini. Când cu Hslak potcovarul! Nu i-ai rupt din umăr braţul 1 Sau, un deget de la mâini? PEER GYNT Hsta cine ţi-a mai spus ? flflSE Că striga de vuia satul... PEER GYNT Nu era el cu strigatul... flflSE Tu erai ? PEER GYNT mai tare eli Vezi bine eu. flHSE mai taare ? PEER GYNT Potcovar, cu pumnul greu! flflSE Ptiu I te bate un beţiv Trebuia s-aud şi asta (reîncepe plânsul) Dacă’i tare ce te laşi? PEER GYNT Dacă’l bat, sau de mă bate Tu, te ţii tot de văitate (râde) Treacă-ţi mamă! flflSE A\ brodit minciuna iar? nu cumvaşi PEER GYNT Ştergeţi lacrima, de acu Treacă-ţi ori ce îndoială Pentru bietul potcovar Pumnu ăsta fu amnar, Astă-lalt sta nicovală. 170 RRSE Tu mă fad cu zile moartă. PEER GYNT Ba nu maică măiculiţă J Bună eşti de altă soartă. | Hi încredere ’n băiat J Hi să vezi că toţi din sat « Inci)ina-sor mic şi mare Când oi face o faptă mare. HflSE Tu? PEER GYNT Se întâmplă multe ’n lume. © BCU Cluj FUM CĂZU DE LUCIAN BLAGA S’ftODE sbor scurt şi zadarnic de gâşte peste pajişti reci. Undeva un cântec se pătrunde de ghicitori de veci. Hleluia, privirea mi se umple de paseri şi vânt. Vieţii nu i-am rămas dator, nici un gând, dar i-am rămas dator viaţa toată, Cu mişcări întoarse ades văd bolţi adânci, tării prăbuşite în apă. Din frunzele satului ies ca dintr’o biblică şatră. Hleluia, astăzi ca niciodată sunt fratele obosit al cerului de jos şi-al fumului — căzut din vatră. © BCU Cluj DOI AMICI DE AL. O. TEODOREANU TITI NECULCEA CĂTRE BUBI COSTIN Dragă Bubi, Apă despre nefericitul tău amic Titi că am rămas repetent aşa că nu voi fi opfer de rezervă la Iunie, pind ameninţat dacă nu reuşesc nici la anul viitor să pu trecut la trupă, regimentul 12 câmp Bacău. Şcoala de artilerie este foarte grea pentru cei cu modemul şi ca dovadă a rămas şi prietenul nostru Goldenberg care a făcut secţia reală şi un an la Viena, noi doi pind singurii repetenţi. Toată asta mi se trage, dragă Bubi, dela măgarul de Ionescu care tu ştii câte parale mă ţine şi mi-a suflat greşit ca să râdă de mine. Anume căpitanul Steclescu care n'are nici o educaţie punându-mi întrebarea elevul Neculcea de câte ori măreşte luneta de baterie, Ionescu mi-a suflat greşit că după noul regulament luneta de baterie măreşte de 30 000 de ori şi eu pind emoţionat şi crezându-1 am spus că luneta de baterie măreşte de 30 000 de mii de ori. Colegii care se pretind buni camarazi şi asta spune şi tu dacă se cţ)iamă camaraderie au început să râdă şi Ionescu căindu-se şi pindu-i frică că n’am să-i mai dau bani mi-a suflat pe urmă bine, dar căpitanul Steclescu mi-a zis elevul Neculcea eşi la tablă şi nu mai suflaţi şi eu la tablă m’am zăpăcit şi el mi-a spus nu te mai scobi în ureepe că nu eşti trupă şi pentru o singură greşală mi-a pus nota unu, ameninţându-mă dinainte cu repetenţia şi la urmă mi-a dat media 3. Cu toate aceste persecuţii eu trebue să tac şi să îngpit, fiindcă Ionescu deocamdată nu mă pot strica, pindcă el îmi dictează scrisorile către papă, pindcă el ştie să Inventeze minciuni ca de meserie ce este şi fiindcă tu ştii bine că eu fiind o pre cinstită la asta nu mă pricep şi pindcă papă este foarte inteligent şi m’ar putea prinde cu minciuna şi să nu-mi mai dee nimic, fiindcă măcar că nu se pricepe la artilerie pindcă a fost scutit 173 © BCU Cluj pe-atunci fiind uşor, dar c prieten intim cu generalul Deleanu şi poate să-i spue tot întâmplător. Ionescu mi-a spus să nu-i scriu lui papă că am rămas repetent şi să-i spun că fiind cel mai bine notat la călărie ca unul ce am fost învăţat de mic cu calul şi încă de la şapte ani încălecam iapa lui papă pe dăşelate, mi-a zis să zic că comandantul şcoalei zice să mai stau un an ca instructor la elevii activi şi dacă nici unul din echipa mea' nu cade se poate cljiar să fiu avansat deodată locotonent şi eu am acceptat. Dragă Bubi eu am acuma mare nevoie de bani deoarece ştii că Rozina are un şoltic de frate student care i-a scris că el se împuşcă dacă nu-i dă mort copt din pământ imediat 10 000 lei şi mi-a arătat şi mie scrisoarea în adevăr disperată, cu data de Vineri 29 cor. Rozina este foarte inconsolabilă şi se încuie în odaie iar eu îi respect durerea pe canapea în sofragerie şi mă culc îmbrăcat, numai cişmele le trag- Ca să pot scoate deodată atâţia bani dela papă, Ionescu mi-a cerut 500 lei bani înainte şi-a zis să scriu şi eu am şi scris că mi s’a furat în timpul tragerii mai multe cutii cu puncte de reper şi papă n’are de unde să ştie ce-i asta precum şi că calul meu speriindu-se de-o baltă a svârlit şi am rupt din greşală trajectoria dela tunul III pe care o aveam la mine, total 15 000 lei. In caz aprmativ dela papă eu am semnat luil onescu o cpitanţă de 2.500 Iei. Deaceea du-te şi tu pe la papă şi spune-i că numai trajectoria costă peste 12 000 lei şi dacă refuză zi că pentru o trajectorie poţi să înfunzi puşcăria şi că mai scump ar costa avocaţii la consiliul de răsboiu şi dacă tot nu vrea să scoată bani, Ionescu mi-a spus să-ţi spun ţie sau unui om de încredere să se ducă la papă să-i spue că ştie el o trajectorie de ocazie dela un colonel pensionar de-aici cu 7.000 lei. In cazul acesta, dragă Bubi, te rog a-mi împrumuta tu pe adresa Rozinei 3000 lei urgent, şi poate şi eu ţi-oi p vreodată de folos iar atunci când mi-ai mai cerut pot să jur că nu aveam mai mult de 785 lei care îmi trebuiau, şi momentan ce primesc bani dela papă, ţi-i trimit înapoi telegrapc, pe cuvânt de onoare, poţi păstra şi scrisoarea. Te îmbrăţişează al tău nefericit amic Titi. £ p. S. Te rog să mă erţi, dragă Bubi, că din grabă am uitat să pun mărci pe această scrisoare. Sunt foarte enervat. Ducându-mă azi acasă am văzut storurile trase la iatacul Rozinei şi m’am speriat întâiu că s’a otrăvit. Intrând în vârful degetelor şi trăgând cu urecpea am auzit-o pe Rozina foşnind patul oftând şi mi-am închipuit că plânge, iar ducându-mă în sofragerie. Idiotul de Ionescu cred că a fost pe la mine. Servitoarea spune că a plecat. Eu cred că era beat, căci şi-a uitat în antret sabia şi capela. Asta e răsplata lui Jepova, ca din casa mea să i se tragă şi lui nenorocirea. Dacă-1 prinde comenduirea pe stradă, fără capelă, îi dă cel puţin 10 zile garda pieţii. Eu ţi-am scris din sofragerie şi am eşit pe dindos să duc scrisoarea la poştă. Când mi-am adus aminte de mărci, scrisoarea era deja în cutie. BUBI COSTIN cAtre ţ TITI NECULCEA Dragă Titi, îmi pare foarte rău că ai rămas repetent, dar nu trebue să-ţi faci sânge rău pentrut atâta lucru. Verişoara mea Dorina Silberstein n’a rămas repetentă de două ori la limba română şi acuma s’a măritat foarte bine şi scrie Ia rtibrica feminină la cel mai răspândit ziar românesc din America şi este respectată cfyiar de Americani ca o intelectuală şi neîntrecută la piano? E trist totuşi iubite prietene să te gândeşti la această revoltătoare nedreptate că tu cu caracterul tău să rămâi repetent pe când unul ca Ionescu care fără tine nici n’ar fi avut cu ce termina şcoala căci îl ştim noi că nici de ţigări n’avea şi acuma se laudă că nu fumează decât R. M. S. aurite şi tu să pi cel strâmtorat ca tot omul cu răspunderea situaţiei lui şi cavaler cu femeile, pe când Ionescu să se ţie de orgii şi să te stropească din muscal la şosea cu dame, totul numai cu banii tăi, pindcă ai fost de la început prea gentil cu el iar eu mi-am făcut datoria şi te-am prevenit dinainte şi acum poţi să-mi 174 © BCU spui la cc ţi-a folosit că i-ai dat bani? Hm fost pc la papă care c foarte necăjit din \ cauza lui conu Iorgu care s’a făcut un antisemist şi i-a dublat arenda şi nici moşia 1 nu merge aşa bine şi moara stă de două săptămâni şi s’a supărat foarte mult pe tine de (Stricăciunile ce le-ai făcut la şcoală şi măcar că s’a bucurat auzind ce bine călăreşti a yis ca faci prea multe nebunii şi ai să capeţi notă proastă la obrăznicie iar el nu dă nimic. El zice că ai destulă leafă 20.000 lei pe lună şi băetul lui conu Iorgu nu-i dă jlecât 10.000 lei fără Ijaine şi să plăteşti a zis din banii tăi. Hi avut noroc cu mine Titi că altfel nu-ţi da nimic dacă nu-i spuneam eu domnule Bercu n'ai nevoie să-i trimeţi cât cpre el, cutii cu puncte de reper poate să împrumute de Ia un camarad şi dacă le are la inspecţie şi pe urmă nu-s comandantul bateriei e răspunzător aşa că nu le mai plăteşte nimeni cât despre trajectorie ştiu eu una de ocazie cu 8.000 lei şi-i scriu eu lui Titi unde poate s’o găsească şi dacă nu pune trajectoria la loc intră ’n criminal. Domnu Bercu a fost foarte vesel că poate scăpa cu 8.000 de lei şi mi-a dat chiar mie să-ţi trimet prin bancă 8 000 lei şi m’a sărutat şi eu te rog foarte mult să nu te superi că i-am spus lui Carol la bancă că tu îmi datorai 1000 lei şi domnu Bercu nu ştie şi să-mi dea chitanţă de 8.000 dânda-i şi lui 200 lei comision fiindcă trebuia să plec la Bârlad dragă Titi şi nu aveam nici un ban, aşa că am oprit pentru mine 800 lei, deoarece 200 a trebuit să-i dau lui Carol căci altfel n’a vrut, zicându-mi că ori cu o mie ori fără o mie pentru tine e tot una, pe când pentru mine era o chestiune vitală şi ţi-i voi da înapoi cum mi-o da Nicu restul banilor pentru bicicleta pe care i-am vândut-o şi nici el n’aşi fi crezut să se facă a uita şi să se plimbe cu bicicleta la grădina publică având chiar îndrăzneala să spue lui domnu Bercu că bicicleta nu face nici o ciapă degerată zicând că I’am înşelat şi că el nu se simte obligat cu nimic, vom vedea noi dacă n’a re să-mi plătească din moment ce mi-a dat şi ţidulă la mână. Hstfel stând lucrurile, te îmbrăţişez cu drag al tău prieten . Bubi. P. S. Eu lipsesc din Vaslui de mai bine de-o săptămână. Dacă aşi fi primit scrisoarea ia ai fi avut de-acu pe adresa Rozinei banii pe care vroiai să ţi i împrumut. Dar n’am primit nimic. . jatL Uma. 4, SĂLBATICĂ DE ZAHARIA STANCU Pe cel care mi-ar fi ucis părinţii In iscusite schingiuiri barbare, Pe cel ce mi-ar fi pălmuit obrajii Şi mi-ar fi smuls din braţe fericirea, Pe cel ce mi-ar fi schilodit copii, De te-aş vedea că-1 pedepseşti, stăpâne, In faţa ta mi-aş sângera genunchi Şi coatele, târându-mă pe pietre, Şi ochii mi-ar secă de atâta plâns, Şi glasul mi-ar pieri în rugăciuni Ca bunătatea ta să dea ertare. Dar pentru ea ce-mi tâlhări iubirea Prin care-aş fi putut să te cunosc Stăpâne, strig cu glas de răsvrătire Să împlineşti osânda cea mai grea: / Pe sufletul ei, — pom nerodnic, — Tu Să altoeşti o fragedă mlădiţă Din sufletul meu tânăr şi să-i dai Viaţa, cât pământului de lungă. Să treacă printre oameni, cum ar trece On călător de sete chinuit Peste nisipuri de sahară arsă, Ne ’ntâmpinând nici moartea, nici fântâna, Nici mâini în tremurare ’nfrigurate Sfios întinse ca să-i prinză mâna... © BCU Cluj MERGEAU CÂNTÂND VITEJEŞTE (FRAGMENT DE ROMAN. SFÂRŞITUL CAP. II) DE CEZAR PETRESCU ~ Unde ici masa, Radule? întrebă Titel Iliescu, lăsând vermutul neisprăvit, prea fad, deşi în pahar pluteau două bucăţi de ghiaţă sfărâmată. Toate păreau moi, calde, fără gust, pe zăpuşala aceasta. — Indiferent: Enescu, Iordache!- — Atunci, la Enescu! Să-mi şterg gustul sleit depe gât, după două luni de popotă! se plânse Iliescu, întors abia de o zi din concentrare. In timpul mesei, povesti episoade din aceste două luni. Lipsise din ţară multă vreme, îşi cheltuia fără pasiune şi cu discreţie, venitul unei moşteniri destul de însemnată. Prin viaţă trecea ca şi pe stradă, privind cu ochi care înţelegeau totul şi nu voiau nimic, obosit de toate fără să fi încercat ceva. Cele două luni de concentrare aduseseră o schimbare de viaţă, care îl înviorase. Văzuse alţi oameni, trăise în case nevoiaşe de ţară, fără confort şi fără lumină, luptase cu insectele, îşi muncise oasele pe laiţe tari — toate luaseră proporţii de adevărate evenimente. — Două luni din viaţă pierdute, de care nu mă plâng... Dar n’aş vrea să se repete îndată! înctjee, desfăcând carnea depe osul unui picior de pui. Ceiace m’a interesat cu deosebire, a fost ţăranul. Abia acum l-am descoperit. Nu-1 cunoscusem decât vara, în vilegiatură: femei care vindeau smeură, pui, călăuze în excursii, un cioban la o stână, unde ne-a prins odată ploaia, pe Caraiman... Acum l-am descifrat de aproape. Câte odată mi s’a deschis singur. Moale, cum mă ştii, nu prea făceam instrucţie şi nu-mi pierdeam răbdarea cu dânşii. Mă amuzau. Soldaţii au simţit-o şi nu-mi vorbeau cu sfiala obicinuită faţă de superior— Titel Iliescu, făcu o pauză; în ochii albaştri şi clari, luci o amintire care-1 făcu să zâmbească. Radu Comşa înţelese că se pregăteşte să povestească ceva şi fu nerăbdător, fiindcă prietenul istorisea minunat, ca un actor, cu mimică şi humor, schimbând glasul după rolul personagiilor. — Da, reluă Iliescu, sânt într’adevăr amuzante ideile lor despre Stat, rege, guvern şi toate prerogativele constituţionale— îmi vorbeşte unul, Vasile Breazu, de pe undeva din ţinutul Tutova. Nici mai breaz, nici mai sărac cu duhul decât ceilalţi. Soldatul tip, aşa cum găseşti trei sferturi într’o companie: „Cât ne mai ţine dom’le sublocotinent? că ne fac alţii copchii acasă!" — „Cine să vă ţină, mă camarade?" — „Statul, dom’le sublocotinent 1“ — „Apoi dacă zici tu că statul, atunci statul mă Vasile, o să ne ţină până la război—" — 177 . © BCU Cluj „Cu nemţii dom’le sublocotinent ori cu ruşii?*—„Cu nemţii ori cu ruşii, asta numai statul o ştie". Dă din cap cu neîncredere: — „Cu ruşii nu credem dom’le sublocotinent. Ce are statul cu ruşii? nu-s de-o lege cu noi?" — „Atunci, dacă vreţi voi, fie şi cu nemţii, Vasile!“ — „Păi şi cu nemţii, dom’le sublocotinent, ce avem noi cu dânşii ? Ei cu drăciile lor, cu maşinile. încolo de treabă oameni care nu să mai află. Era unul la noi, la triirătoarea boe-rului, unu Iopan. Cam lua el nu-i vorbă liuleaua neamţului Sâmbăta seara şi nu se trezea până Luni. Da om bun Iopan. Tăt ce-avem stricat, la el îş găsa leacul. O cinste de racljiu, nici nu vrea s’audă de mai mult. Amu s’o dus în ţara lui, l-o chemat şi pe dânsu la datorie-Poati-o murit săracul Şi să vorbim drept dom’le sublocotinent, cum să ni batem noi cu Iopan? Ci-avem noi cu el?“ — „Bine camarade! Nu ne-om bate atunci nici cu Iopan. Om sta în bordee, până or isprăvi alţii să se bată..." Dă din cap: — „Par'că stătu zice aşa! Lui îi trebue război cu neamţul şi gata. Zîce că pre să ’ntinde şi statului nu-i convine asta" — „Dar ce crezi tu că e statul mă urâtule?"— „Hei, că par’că dumneavoastră dom’le sublocotinent nu ştiţi mai bine decât noi !...Majestatea-Sa, domnii generali! Pe urmă o mulţime de boieri cari scriu, umblă, dau poruncile, grijăsc de treburile ţării. Ii cpiamă Majestatea-Sa, când vede că s’o’nrăit ceilalţi şi le zice: —iaca, dau porunca anu ista să pţi voi stat. Dar vedeţi, să nu vă prind şi pe voi cu mâţa’n sac, că vai de mama voastră! Se cpiamă că se fac ei atuncea stat, ni poftesc frumuşăl la alegeri, ni mai duc cu jan-darul, mai dă un poloboc cu vin, se mai tocmesc între dânşii — na şi ţie, să nu zici că-s om rău—şi doi trii ani îi îs statul. Pe urmă când să ticăloşesc ş’aiştea, să supără Majestatea-Sa, şi-i scpimbă cu cei cari li-o vinit cuminţănia la cap. Acuma, zice că i-o spus Majestatea Sa, Brătianului: — Te-am făcut stat, da vezi să mi te poi^i pe cinste! Ai văzut cum se ’ntind nemţii? Mie aiasta nu-mi place! Până ’ntr’on an să le rătezăm clonţul, că altfel nu mai încape lumea de dânşii! Să supără franţuzu şi rusu... Şi le-om răteza clonţu, dom’le sublocotinent, dacă-i ordin!"— „Fugi mă, că spui idioţii!" Râde: — „Par’că aieste nu le ştiţi dumneavoastră, mai bine decât noi!"... Asta e dragă Radule, pregătirea morală a războiului, încpee Titel Iliescu, răsucind sticla în răcitoare, cu gândul în altă parte şi cu mâpnire în glas. — Nici nu-ţi închipui cât de mult ai fost în nota doctorului Mager, un neamţ, care’mi demonstra astăzi dimineaţă lipsa noastră de pregătire... — Nu ştiu cine e acest Mager al tău, dar are dreptate. Din nefericire are dreptate! Şi trist e dragă Radule, că vina e a noastră, a mea, a ta, a tutulor celor pe care-i vezi aici şi cari voim cu toţii răsboiul. Nu mă îndoesc că toţi sântem sinceri, şi-l voim din toată inima. Nici nu mai putem admite că poate p altfel. Dar ce-am făcut toţi, eu, tu, ca să avem drept să-i cerem lui Vasile Breazu să ia puşca la umăr şi să treacă văgăunile munţilor, ca să pe eroic şi liberator? Dacă-i ordin se duce, evident că se duce, şi dacă-i dai ordin strigă şi ura, cpiuie, merge la moarte aşa cum a mers neam de neamul lui. „Le-om răteza clonţu dom’le sublocotinent, dacă-i ordin di la stat, o facem şi pe aiasta! „Mă uitam la dânşii ca la nişte fenomene: — „aceştia sânt barbarii traci!" Titel Iliescu picură romul în cafea şi privi obosit mesele dimprejur. Radu Comşa încă odată în ziua aceia, se întreba ce legătură misterioasă şi subterană, poate să pe între toţi necunoscuţii aceştia, ca să primească o potărâre luată în numele lor şi să-i vrea împlinirea până la eroism. — Război, n’are să pe niciodată! decise Comşa, împingând ceaşca de cafea în lături. — Aceasta nu pot s’o spui, Radule! zâmbi Titel Iliescu. Dacă dă statul ordin lui Vasile Breazu, n’ai ce i face! Vasile Breazu se duce, .te duci şi tu, merg şi eu... __ Aruncară şervetele. Restaurantul se golea. Prietenul îl întovărăşi câţi-va paşi, până găsi o trăsură goală. Căută şi Radu Comşa una din ocpi. Dar toate cele deşarte erau cu pernele ridicate —■ se întorceau acasă. Birjarul arăta cu biciul fără să oprească, direcţia în care ar face patârul să meargă: — „Bulevard, conaşule! Bariera Moşilor!" Radu Comşa o luă pe jos, furios, în soarele care frigea mai cumplit decât acum două ore. Tocurile se înfundau în asfaltul moale. Ferestrele arătau perdele trase. „Cel puţin găsesc răcoare acasă!" — se mângâie grăbind paşii o clipă, dar domolindu-i iar sub arşiţă. Pe Popa-Tatu, trecu bălăngănind deşert un tramvai. Conductorul îşi pusese o batistă roşie în jurul gâtului şi îndemna caii, ridicând numai pe jumătate biciul şi Iâsându-1 la loc, ca o mână de ceară care începe să se topească. Insfârşit, ajunse şi în Ştirbey-Vodă De aci, câţi-va paşi .. 178 - © BCU Răsad cheia, dar uşa era deschisă. Aruncă pălăria pe divanul antretului şi intră în camera întunecoasă, cu îndoita în umbră; a stolurilor trase şi a draperiilor vişinii. Cine-va se mişcă din întuneric, ridicându-se. Nu desluşi la început. — Zoe! — Da, Zoe! râse cu veselie silită umbra, ieşindu-i înainte cu foşnet de rochii. Nu spui — ce surpriză? — Nu spun: ce surpriză! răspunse fără prietenie Comşa, repetându-şi în gând hotărârea: „Acum trebuie să pi scurt, fără şovăire, repede: und iezt rasei)! —cum se spune In tactica doctorului Mayer“. — Radule! Ce însemnează toate aceste? se apropie umbra, schimbând glasul a linguşită mustrare. Cercă să-i cuprindă gâtul cu mâna şi-i căută gura cu buzele. Radu Comşa îşi feri obrazul, şi sărutul îl atinse neisprăvit şi ridicol, în bărbie. — înseamnă că trebuie să sfârşim! hotărî depărtându-se ca de-o atingere primejdioasă. înţelegi: o discuţie e penibilă... — Tre-bu-ie să sfâr-şim! silabisi apăsat şi teatral umbra, dând îndărăt şi lăsându-sc într’un jâ!ţ. Aruncă pe un scaun gentuliţa... Aşa dar trebuie să sfârşim! E foarte simplu, nu? Cum ai spune: de această pălărie m’am plictisit, trebuie s’o schimb, nu mai e de seson 1... Şi cu asta s’a terminat !— Radu Comşa îi întoarse spatele şi se plimbă în cameră, cu mâinele în buzunări. — Şezi, te rog! Ia loc... îl invită ironic Zoe Vesbianu. Vezi: fac ca la mine-acasă! Mi-ai spus-o de atâtea ori! Uite scaunul de colo, e la o distanţă îndestul de convenabilă... Şezi... şi să vorbim. — N'avem nimic de vorbit. Ce să vorbim? continuă Radu Comşa să se plimbe. Zoe Vesbianu râse în ungherul ei întunecat, mişcându-se în jîlţ. — Oamenii bine crescuţi, găsesc întotdeauna ceva de vorbit... Uite, de exemplu: Cum te-ai amuzat la Constanţa? Ce lume cunoscută se apa acolo ? Ce crezi de bătălia de pe Somme ? O seamă de novele foarte interesante... Nu e nevoie de prea multă imaginaţie să le descoperi... — Şi pentru ca să api astea, vii pe cea mai teribilă căldură, în casele oamenilor? — Da, domnule Radu Comşa! Pentru ca să afu vin pe cea mai teribilă căldură în casele oamenilor... Când oamenii nu răspund la scrisori, când dresează servitorii să spună că nu s’a întors dela băi, când oamenii întorc capul pe stradă, prefăcându-se că nu te văd — atunci îi descoperi unde ştii că se apă- Acasă; mai ales când nu intri întâia o n în această foarte bine fortipcată retragere... E cum nu se poate mai simplu... — Intr’adevăr, sunt anumite persoane, pentru care toate acestea par cum nu se poate mai simplul întări cu batjocură Radu Comşa. — Cum spui asta, Radule? rosti dureros femeia. Vreau să-ţi văd ochii când spui asta... întunericul te face laş. Se ridică şi trase înlături cu o smucitură, draperiile, dădu drumu stolului care se răsuci până sus, cu un zgomot sec. In izbucnirea de lumină, femeia apăru cu trupul înalt şi elastic de viespe: sânul şi şoldurile pline, curmate de un mijloc foarte subţire. Asemănarea era crescută de costumul de mătase în benzi circulare, negre şi galbene, strânse mănuşă pe trup. — Aşa da! Ne putem vedea ochii 1 spuse aşezându-se la loc, în jîlţ, şi ridicând picior peste picior. Radu Comşa clipi des, până i se deprinseră ochii cu lumina, şi se opri cu mâinile la spate, înaintea unei gravuri, studiind cu mare luare-aminte liniile pne. — Vă admiraţi achiziţiile!— Văd o groază de schimbări... Şi pguri noui, văd domnule Radu Comşa... fetiţa aceasta cu ochii de japoneză!— — Te rog! se întoarse brusc, Radu Comşa, şi-i smulse din mână fotograpa Luminiţei. Te rog, nu permit... Aşeză rama la loc pe birou. Dar în mâini îi rămăsese atingerea dogoritoare a femeii. Zoe Vesbianu, cercetă curioasă cadra. Era un instantaneu: Luminiţa Vardaru în Panelă albă de tenis, cu racheta în mână, râzând în soare. Umbrele şi luminile erau puternice, se vedeau numai dinţii albi, şi din pricina soarelui, ochii cu ploapele micşorate, apăruseră pe clişeu mai oblici decât în realitate: ochi de muşine. îşi desprinse cu tristeţă privirea: 179 © — E domnişoara Vardaru? întrebă cu glas din care pierise intenţiile batjocoritoare. Radu' Comşa îşi căută de lucru, punând în ordine un teanc de reviste. — Radule!••• M’auzi... Radu?... Am fi putut să ne despărţim prieteni.. Din pricina pălăriei mici şi cu borurile coborîte mult pe ochi, Zoe Vesbianu privea ţinând capul pe spate, cu bărbia albă în sus. Aşa, avea o înfăţişare provocatoare, cljiar când era umilită şi fără putere, ca acum. O pană subţire şi curbă, tremura ca o antenă de insectă. Radu Comşa continua să potrivească după mărime revistele ilustrate. — Radu I chemă femeia abia respirat. Radu Comşa ridică privirea şi o privi întâia dată în octji. De ce spusese Titel Iliescu, că e mai frumoasă ca oricând? Nu avea nimic ca nealtădată. Ocbii umbriţi de cearcăne mari albastre, nările subţiri umflate la fiecare respiraţie, buzele întredeschise pe dinţii mărunţi... Aceiaşi din totdeauna. Când cunoşti fiecare colţ intim al trupului, când nu mai e o taină pentru tine, când ştii cum îşi încleştase braţele după gât la sărut, cum se lipeşte de tine — ce femee mai e frumoasă ? Zoe Vesbianu înfruntă examenul, legănând piciorul desvelit, care arăta până sus ciorapul străveziu, de culoarea elitrei de cărăbuş. Voia să fie rea şi tare, dar ochii îi înotară în lacrimi stăpânite. — Hşa sfârşim, Radule? îşi acoperi rochia peste picior. Hsta a fost tot? Radu Comşa strânse imperceptibil din umeri: Ce putea să facă? Cine era de vină ? — Hi primit cel puţin scrisorile mele? Comşa deschise mut, un sertar, şi-i puse înainte scrisorile nedesfăcute: una, două, trei, patru. Exact. Hu fost mai multe ? Zoe Vesbianu întoarse plicurile pe o parte şi pe alta. Le aruncă departe— Nici n’ai fost curios să afli ce scriu aci!... Poate eram bolnavă, poate te rugam-Altădată mă certai că scriu prea rar... — Altădată!... — Da, altădată! Ce e atât de mult. Un an. E atât de lung un an? — 365 de zile când e anul normal, 366 când e bisect! Dar aceasta rar: din patru în patru ani... — Sunteţi foarte spiritual, domnule Comşa! — Cum mă vezi! o privi Comşa cu ură. Tăcură un timp. In stradă se depărtă o trăsură. Două glasuri trecură râzând pe sub ferestre. Sbură nesigur, în evantaiul de lumină, un fluture mic, alb, catifelat, de molie. Zoe Vesbianu îşi privi fix unghiile, apoi fără să ridice privirea: — îmi dai şi celelalte scrisori. Acele de atunci, când erai curios să le deschizi... Radu Comşa aduse o cutie de lac negru şi răsuci o cî>eiţă mică, cu şnur. Alese scrisorile şi le rândui teanc, pe masă. Zoe Vesbianu luă una la întâmplare, scoase hârtia albastră din plic şi îşi rătăci ocinii pe rânduri, ca pe o scrisoare streină, a altcuiva. O puse la loc în plic, îşi făcu vânt cu plicul, flueră în muchia pârtiei un început de arie— Când te gândeşti că am putut scrie asta!... Că am putut crede asta... Radu Comşa răsuci cljeiţa. Atâta era tot. —■ Acum?... Zoe Vesbianu se ridicase în picioare şi adună vraful de scrisori. Erau multe. Abia le putea cuprinde cu mâna. încercă să le înghesue în poşetă, dar nu încăpeau, — Dă-mi te rog o hârtie ceva, un ziar... Nu pot merge ridicolă pe stradă, cu un teanc de scrisori în mână!.. Un teanc de scrisori de dragoste, ca o modistă.. Radu Comşa căută în mapă o coală de pârtie şi începu să împacheteze scrisorile cu grija unui amploiat de librărie. Confecţionă un pachet dreptunghiular, alb şi corect — un adevărat pachet de magazin- Lipsea numai şnurul şi laţul pentru trecut pe deget. Stătea acum între ei, pe colţul biuroului. Zoe Vesbianu îl privi. II împinse cu degetul, cu desgust, ca ceva cu atingere reptiliană. — M’am răsgândit.. Nu mă mai interesează., Arde-le! Fă ce crezi cu ele... Luă cadra de pe masă şi privi chipul Luminiţei, de aproape, căutând să-i descopere ceva nevăzut în ochii oblici, inundaţi de soare, ’Şi toate sunt pentru asta... O fetişcană cu fusta scurtă.» 180 © BCU Radu Comşa vru să-i desfacă rama din mână, dar Zoe se feri înlături. — Lasă-măL. Vreau să văd ce are... ce... — Zoe! păşi Comşa prinzându-i braţul. Iţi spun—lasă! Femeia dădu drumul cadrei şi răsucindu-se neaşteptat în tocuri, cuprinse gâtul bărbatului. Ii strivi buzele cu o sărutare încleştată. — Pentru asta... O! pentru asta!... şopti şuerător printre dinţi,, muşcându-i lacom buzele, până la sânge. Prin mătasea subţire, Radu Comşa simţi trupul femeii lipindu-se de el, căutându-i genunchi peste genunchi, cu sânii striviţi de pieptul lui. Mâinile cercau să se desfacă, dar cu o împotrivire din ce în ce mai slabă- In carne, amintirea fierbinte ca plumbul topit, se deştepta întunecând cugetul. Era o luptă scurtă, pecare simţind în obraz răsuflarea dogoritoare a celuilalt. Radu Comşa nu-şi mai feri buzele. Mâna lui încleştă capul femeii cu degetele răşchirate în păr, strângând cu sete sălbatecă, cu dorinţă şi ură; apăsând dinţii care scrâşneau pe dinţii lui, amestecându-şi respiraţiile şi sorbindu-şi-le ca o otravă amară şi ucigaşă, de care erau însetaţi. O ridică în braţe, târând-o în cealaltă cameră, izbind-o cu tâmpla de uşor, împleticindu-se. Femeia îşi scutură pălăria care se rostogoli jos; pe obrazul bărbatului se revărsă părul roşu, scurt şi buclat, cu parfumul care-i intră în nări. — Nu asta... îmi sfâşii fyainal gemu femeia. Svârlindu-şi rochia cu capsele descheiate, lunecă din ea şi amândbi o călcară în picioare. Radu Comşa muşcă rotundul alb al umărului, degetele se înppseră până la ţipăt în carne, cu sensaţia unei prăvăliri în besnă. Hfară, lung şi departe, pentru amândoi, larma oraşului, muri. — Iţi strălucesc ochii ca la o pisică, în întuneric, Radule! spuse femeia târziu, cu capul înfundat în pernă, zâmbind unui gând nelămurit, îşi ridică panglica cămăşii pe umăr, şi se întoarse într’un cot, "să-l privească în faţă — Hltădatâ aveai ţigări... De ce taci?... Nu vreau să taci! se alintă întorcându-sc peste pieptul lui şi cercetându-î în ochi- Ii căută buzeie. Răsuparea îi era din nou şuerătoare. Şopti, repeiând fără să ştie cuvintele colonelului Pavel Vardaru: — Gura asta... gură de cadână! Radu Comşa întoarse capul- Era copleşit de ură şi de desgust, pentru el, pentru ea, pentru tot... De ce făcuse asta?.. O iubise odată— i se părea acum atât de demult!—altfel, când această chemare unul către altul, această căutare de suflete nu de trupuri, îi făcea buni, îi înălţa, le înfiora tinereţea cu o îmbătătoare încântare. Credeau că-i apropie ceva înafară de cenuşiul fiecărei zile, o dorinţă pură, descătuşată de animalitate. fleum, între dânşii dorinţa se împletea cu ură. Erau înlănţuiţi prin ceva obscur şi plin de degradare, o chemare a cărnei care se căuta peste voinţa lor, nesăţioasă şi pe urmă obosită până la dispreţ unui de altul. — Ce gândeşti aci? îi bătu fruntea Zoe cu un deget, dându-i neliniştită părul în lături- Radu Comşa îi feri mâna — Lasă— Gff! ce botos eşti!., te întrebam unde sânt ţigările?.. Radu, cu mâinile sub cap, arătă cu cotul spre măsuţa de noapte, vorbind tărăgănat, cu jumătate de cuvinte: —■ Ştii doar... sertar... Zoe Vesbianu sări în picioare şi ssotoci în sertar: — Imposibil să văd ceva,.. Fac lumină !.. Trase perdeaua şi stolul. Caută ţigările. Aprinse una, şi în cămaşa subţire, mergând prin cameră se cercetă în oglindă— Am nişte ochi!.- îşi scutură părul roşu-arămiu, răsfirându-1 cu degetele. Radu Comşa o privi prin oglinda şifonierei, cum păşea în pantofii de antilopă cu tocurile înalte, în cămaşa mai scurtă de genunchi, cu pulpele în ciorapii de mătase. Sânii ridicau pânza subţire, străveziu se contura trupul înalt şi mlădios, cu toate tainele ascunzişurilor. Pe umărul rodund se cunoşteau urmele muşcăturei. Radu îşi schimbă oct)ii în tavan. Cum putea să se plimbe în casa altuia, aşa goală, impudică, fără nici o stinghereală? Pe urmă, se gândi că o judecă aspru, fiindcă de intimitatea aceasta a pieliţei goale se teme; o urăşte, îl irită şi se teme. Femeia se încolatăci pe divan, între perne, în faţa patului, cu o mână sub ceafă, ţinând cu cealaltă ţigarea ridicată şi urmărind aţele albastre de fum. — Y en a-t-il, des cigarettes et des divans dans notre souvenirl... îşi trase o pernă sub şold şi scutură scrumul pe covor. Risipi fumul cu mâna. — Tăcem!... Radu Comşa mormăi: — Da, tăcem... Şi tăcură. Tăceau spionându-se cu coada ochiului, streini şi duşmani. Comşa se ridică şi 'şi închee haina* Femeia aruncase ţigarea şi stătea cu faţa ascunsă in braţul îndoit. Poate plângea. Poate numai cerca aşa, prefăcută, să-i cheme o desmierdare. O clipă, Radu Comşa gândi să-i spună ceva blând şi împăciuitor. Dar ce însemnau toate? Totul între dânşii era minciună şi umilire. Trecu în cealaltă cameră, alese o carte la întâmplare şi încercă să citească. Ochii fugeau pe rânduri. Luă de mai multe ori fraza de la capăt: „La liberte est de moins en moins le droit subjectif qu’aurait l’individu d’agir â sa guîse“... Zoe apăru îmbrăcată. — Inchee-mi te rog, la spate... Ii închee capsele. Femeia se plecă şi-şi ridică pălăria de jos. O îndesă pe cap şi surâse trist, aşezân-du-şi părul sub boruri. — Radule, mă urăşti ? — De ce? Puse un semn în carte şi o aruncă pe masă. Zoe îşi trase mănuşile, netezind pe fiecare deget pielea de căprioară, moale şi des-mierdătoare pipăitului. — Ţi-aduci aminte, acum un an? Stăteai tot aci, pe scaun... Intram întâia oară... Zoe îi trecu mâna înmânuşată pe frunte. Comşa deschise cu hotărâre cartea: — Dacă începi iar!... Femeia îi luă cartea, o închise şi o aşeză alături, rezemându-se de birou. — Te temi de amintire?... Spune-mi ceva... — Ce să spun? Ce ne putem spune? — Intr’adevăr... Hcum, ce ne putem spune!!— Şovăi. Se gândi, pentru despărţire să-şi apropie buzele de fruntea lui, de obraz. Dar i se păru că ar fi acum ceva silit, teatral. întinse numai mâna. — La revedere!- Radu Comşa sărută degetele mănuşii cenuşii. O petrecu până la uşă. fluzi portiţa de fier, de la grilaj, închizându-se după ea. — Uff! respiră, cercând să păşească eliberat. Dar se surprinse acum fără nici o bucurie. Era mâhnit. Se întrebă de ce nu i-a rostit un cuvânt bun. flr fi fost atât de uşor! Da, acum i se pare atât de uşor!... I-au rămas scrisorile... Răsuci pachetul în mână. Deschise uşa sobei şi le aprinse cu un chibrit. La început nu ardeau. Erau prea îndesate. Le răvăşi şi dădu foc întâi uneia, desfăcută între degete. Pe urmă toate se spâr-logiră în foi răsucite de scrum; fragili trandafiri de cenuşe cu inima de jăratec— îşi schimbă hainele. Ceasul arăta trecut de şapte. Pe marmora lavoarului găsi uitat, un ac de păr, de bagă. II aruncă în sobă, peste scrumul scrisorilor. Isbucni o flacără, mică, albastră; acul se încovoie, sfărâi, se destinse. împrăştie fum albicicios şi greu, care pluti în cameră. Radu Comşa trânti uşa. fltât rămânea în urmă. Un miros desgustător de corn ars. — Veronico, să aeriseşti! porunci slujnicei, care in portul ei bucovinean; alb cu pieptar de catifea şi fluturi de aur, vorbea rezemată de portiţă, cu o ordonanţă. Veronica 182 © BCU lăsă col{ul barizului din gură şi fugi bocănind pe plăcile de ardezie, cu tocurile cioboţe-lelor înalte, cu mici potcoave galbene de alamă. Radu Comşa coborî pe Schitul Măgureanu, să treacă prin Cişmigiu. Umbra copacilor, priveliştea lacului somnoros, scâr{âitul nisipului sub paşi, îi dădeau întotdeauna odiţjnă. Merse încet. Soarele se apropia de asfinţit deasupra Cotrocenilor, încedia acoperişurile de tablă, punea flacără în ferestrele mansardelor. Furnalele fabricilor sprijineau cu stâlpi-negri cerul învăpăiat; dungii întunecate de fum se despleteau peste clădirile sure. Când să între în grădină, o trăsură trecu în goană la deal. Doctorul Carol Mayer, după baricadă de valize, panere, pleduri vărgate şi cutii, îl privi fără să-l recunoască, poate fără să-l vadă. ,,Unde-o fi gonind aşa“?— se întrebă Comşa pătrunzând sub bolta copacilor. Pe cărările de nisip, copii în rocijii albe se fugăreau cu cercuri. Bonele plimbau cărucioarele de pai împletit. Un copil bălan îi râse după perdelele de dantele, întingând un clopoţel de metal. Fără să-şi dea seama răspunse acestui surâs. Ce poate gândi un copil? Cum se va p oglindind lumea în ocpii aceia apoşi, umezi şi turburi încă, aşa cum sânt ocljii de miel?... E o umanitate embrionară în el, încă pură şi bună... Pe urmă devine crud, laş, ipocrit, — om întreg; un domn, o doamnă... Va cunoaşte toate desgusturile. Pe lacul cu apa verde ruginie, pluteau câte-va frunze de timpuriu căzute. Copacii şi cerul purpuriu tremurau răsturnat în luciul transparent. Totul era depărtat şi calm, ca la o sută de kilometri de perberea oraşului. Dar cum dădu în Bulevardul Elisabeta, în faţa Ministerului de lucrări publice, înţelese că ceva neobicinuit se petrecea. Trecătorii grăbeau spre Calea Victoriei. Trăsurile se îmbulzeau lanţ. Două tramvae, sunau zadarnic, abia înaintând. Figurile aveau ceva convulsionat. Cunoscuţii se strigau de pe celălalt trotuoar, făcându-şi semne. Desigur iar vre’o manifestaţie! Distracţie de neutri! — îşi gândi Comşa, îndreptându-se spre chioşcul de ziare. Cine-va îl atinse pe braţ. Onisfor Sacbelarie, gâfâind, îşi scoase pălăria: —• V'am ajuns din urmă!.. R telefonat domnu Deputat... — Ei? Onisfor Sacbelarie se căută în toate buzunările, scoase o batistă mototolită, îşi şterse obrazul roşu şi ud de sudoare, flpoi: — S’a gătat. Ne batem! Comşa îl privi fără să înţeleagă. Ocpii i-se opriră îndărătnic şi absenţi, la obrazul lui Sacbelarie, unde se lăţise o pată de cerneală violetă. Şi-a pierdut mintea? Ce spune? — S’a gătat! Războiul! surâse cu fericire Onisfor Sacbelarie, apucându-i amândouă mâinile- In sfârşit, ne batem! Se opri intimidat de pornirea necugetată, care rupea distanţa între şef şi subaltern. Nu ştiu ce să facă cu mâinile. îşi înpinse în buzunarul de la piept, un capăt metalic de creion. — Nu poate p războiul! refuză să creadă Radu Comşa. De atâtea ori s’a spus... Onisfor Sacbelarie scoase din buzunarul hainei, un ziar împăturit şi-l desfăcu: — Citjţi! Starea de asediu. Şi acum se afişează decretul de mobilizare! Radu Comşa luă ziarul. Numai o foaie; ediţia specială cu litere mari de pe care cerneala se lăţise de degete. Citi dintr’o simplă privire, peste rânduri; „Consiliul de coroană. Starea de asediu în Capitală. Decretul de mobilizare"... Când s’au petrecut toate? Cu şase ceasuri înainte, războiul părea cea mai îndepărtată posibilitate. — V’am aşteptat la cancelarie... R vorbit pe telefon domnu Deputat... Ştia de la ora unu, de la domnul unde a cinat. N’a mai mers în Moldova. R plecat la Sinaia, să aducă Domnişoara... Rrătă un teanc de foi: — Mi-a dictat telegrame! fug să le dau la poştă... Onisfor Sacbelarie făcu câţi-va paşi... Se întoarse: — Ce e? — Mă rog frumos, gazeta! O ţiu. Pentru bătrânii de la Târna o ţiu... Radu Comşa îl întinse ziarul şi Sacbelarie plecă repede, împăturind-o. Rproape de Calea Victoriei, trăsurile şi automobilele făceau zid. Mulţimea se îmbulzea, 183 © revărsată de pe trotuoare, într’un freamăt. Negustorii scoteau steaguri în vitrine. La Hotelul Bulevard, la al doilea rând, la fereastră, o femee blondă cu ljaină de coloarea cerului, cu amândouă mâinile sprijinite de pervaz, privea în jos... Radu Comşa se întrebă ce l-a făcut să ridice ochii, ca s’o fi putut observa, când norodul înghesuit îl purta încoace şi încolo, de nu mai vedea unde calcă?.. îşi dădu seama că înălţase privirea, fiindcă aşa făceau toţi... (In avion, minusculă insectă de metal, vira foarte înalt, aruncând foi de bârtie, care legănau fulgi smulşi. — Mi-a sfărmat piciorul, măicuţă! se plânse un glas de copil. — Lasă, Aurel... Comşa nu auzi sfârşitul, izbit faţă în faţă, cu un domn roşu, cu ochelari, care se scuză ducându-şi mâna la pălăria de pai. Pe sub botul cailor se strecură un băiat cu câteva foi de ziar, sbierând: — „Ediţiaaa... ’trarea României în războooiu...!“ — Mă, cu ziare! făcu un domn gras, cu vestă albă, scotocindu-se în buzunarul pantalonului. Băiatul era însă departe, şerpuind pe sub coatele oamenilor. Şi Jorj, care a plecat aseară la băi! exclamă cu glas de contraltă, o doamnă din care Radu Comşa nu văzu decât ceafa, cu părul frizat sub pălăria neagră. Dar în urechi glasul îi stărui plăcut. — Par’că e zece Mai! râse un licean ridicat pe-o treaptă de vitrină, cu mâna pe umărul altuia. — Ar trebui să ploaie atunci... La zece Mai plouă întotdeauna, ca să-i strice uniforma unchiului Emil! răspunse celălalt, care-şi sprijinea colegul cu umărul, avea faţa foarte pistruiată şi fuma o ţigară ascunsă în podul palmei. — Radule! ce-ţi spuneam ? îi eşi în cale Titel Iliescu- Ii despărţi trei doamne la braţ, pe urmă o ordonanţă care fugea ghiontind în dreapta şi'n stânga, pe urmă un domn cu o frumoasă barbă revărsată pe piept. _ — Ce-ţi spuneam? repetă Titel Iliescu, isbutind însfârşit să-i prindă braţul. Dacă dă „Statul" ordin, lui Vasile Breazu, toate s’au isprăvit!... Să ne oprim aci... Ia aminte: trăim o zi memorabilă! Un moment istoric! O să ne ceară copiii să le povestim... Zeflemisia cu înfăţişarea plictisită şi obosită din totdeauna, dar sub cuvintele leneş îngâimate, se ghicea emoţia ascunsă cu teamă, ca o slăbiciune ruşinoasă. Se rezemară de bara ferestrei, la Capşa. Curgea lume pestriţă: măljălăli desfundate şi trecător din fiecare zi, de pe Calea Victoriei. N’aveau nici o ţintă- Paşii îi purtau într’o parte şi Jta, — să-şi vorbească, să vadă, să afle. Rândaşi cu straele albe se încrucişau cu femei elegante—o tâlăzuire de capete, de porturi şi de suflete, împinsă, răsucită, târâtă... Radu Comşa se trudi să descifreze ce stă scris pe figura necunoscută a mulţimei; aceiaşi printre care trecuse dimineaţa. Aştepta nelămurit, ceva nou, tragic, până atunci încă neîntâlnit. Dar figurile îşi păstrau închise, aceiaşi taină. Şi doamna cu crosă albă la braţ cu domnul în tmine de soie-ecrue şi cu ţigară de foi; şi soldatul bleg gonind cu O tunică ofiţerească pe mână; şi fetiţa cu cutia de pălării; şi tânărul care-şi pipăia batista în buzunarul dela piept; — toţi nu arătau nimic din ceeace lacom cerea să le lumineze în oct)i. Curiozitate, o bucurie asemeni celei din orice desfătare populară— Zece Mai cum spusese liceanul cu şapca albă — dar unde era suflul acela, nespus şi epic, pe care-1 aşteptaseră toţi? Din capătul străzii răsună cântec de goarnă. Apoi tăcu. Mulţimea se împinse înlături şi trei batalioane, trecură undeva, spre gară ori aiurea. v Erau soldaţi în uniformele verzi, cu obrazul pământiu, cu tot echipamentul de războiu. Călcau în marş, cot la cot, în rânduri strânse. Nu întorceau capul, nici privirile. Nu aveau pe figurile aspre, nici râset, nici bucurie. Semănau toţi, neînchipuit cum semănau toţi. Feţe întunecate şi indescifrabile, trecând în lumina cenuşie a asfinţitului sub ziduri cenuşii. Paşii sunau icnit în piatră. Un ofiţer scund, cu sabia scoasă, fugi pe lângă rânduri^ să-şi prindă locul. Mulţi, treceau nesfârşit de mulţi. (In glas îndrăzni un strigăt scurt, şi se opri. Alături de Radu Comşa, îşi făcu Ioc un bătrân osos şi înalt, rezemat în baston, cu mustăţile albe şi răsfirate, galbene sub nări, de fumul tutunului. Radu Comşa văzu cum îi tremura bărbia şi buza de jos, ca la copiii gata să plângă. Şi pe el îl încercă emoţia, 184 © BCU molipsită dela această emoţie a altuia. Prin gând îi trecu amintirea a tot ce făcuse în ziua aceia; mirosul părului, trupului, parfumului, lăsat în nările şi în carnea lui de Zoe Vesbianu îi păreau acum pline de oroare. flsta făcea el, când... De pe marginea trotuarului din faţă, Domnişoara Betty, îşi smulse dela pieptul bluzei garoafele — garoafele trimise azi dimineaţă pe vârful liniei de Onisfor Sacbelarie — şi le aruncă în picioarele soldaţilor. Dar nici unul nu le ridică. Trecu din rând în rând, dela capăt spre coadă, o comandă. Şi soldaţii începură deodată să cânte. Radu Comşa simţi sub braţ mâna prietenulni tremurând. Bătrânul rezemat în baston, privea cu oebii înlăcrimaţi peste capete. Cântecul se ridică mai puternic, între zidurile sure, în întunecarea de cenuşă. © BCU COMOARA DE Pictorului ŞTEFAN POPESCU ION PILLAT Pe Argeş, lângă luncă, un deal se 'nalţă ’n chipul Urciorului de-argilă al vechilor olari Şi pomeneşte zeii uitaţi de ţară, cari I-au plămădit făptura şi lutul şi nisipul Pe rotunjimea formei, din vale până’n cer, Se suie în spirală în mândră teorie Frunţi verzi de nuci şi trupuri de arămită vie Cu frunză zugrăvită ca pe un lăicer... Şi’n galbena lumină a toamnei argeşene Cu mere care sboară şi berze care cad, Am luat în palmă dealul: un ou încondeiat — Ca să’l desmierd mai bine cu somnoroase gene, Şi m’am zărit atuncia sub bolţile de vii Copil ducând la gură un strugur de rugină — Şi mă păli deodată durere-aşa t)aină Că îmi scăpă din mână comoara şi pieri. Florica © BCU Cluj € R O N I C I IDEI, OAMENI & FAPTE POVESTEA UNOR METODE O metodă de cercetare, un fel de a vedea lucrurile, nu ia totdeauna fiinţă pe tărâmul său cel mai potrivit. Pare aproape o neînţeleasă fatalitate, faptul că multe metode au fost mai întâi încercate greşit, într'un domeniu impropriu, flfirmajiunea aceasta e desigur paradoxă, dar nu e greu s’o dovedeşti. Pitagora, legendarul, introducea metoda matematică în studiul naturii. Nu spunea el, închinătorul la toate armoniile, că totul e număr ? Viziunea sa pusă în termeni abstracţi se acoperă cu viziunea ştiinţei moderne. Greşeala ce-o făcea Pitagora începea abia cu aplicarea metodei. In loc de a număra cantităti, măsurându-Ie, cum face ştiinţa modernă, şcoala lui Pitagora număra calităţi, încur-cându-se fără uşă de scăpare într’o complicată aplicare simbolică a matematicei: punctul prin simplitatea desăvârşită a însuşirilor sale era determinat prin numărul unu; dreapta ca o împreunare de două puncte prin numărul doi; şi aşa mai departe. In acelaş fel se determinau arbitrar calităţile psihice, virtuţile, prin numere, cari în fond nu spuneau nimic. Pitagora a avut fără îndoială intuiţia genială a matematicei ca articulaţie cosmică, dar metoda şi-a întrebuinţat-o într’un domeniu impropriu; în loc să măsoare cantităţi el număra calităţi, compromiţân-du-şi astfel intuiţia pentru multe veacuri. Din întunecime de ev mediu au trebuit să se ridice un barbar şi riguros, Roger Bacon sau cu fantazie exactă, un Lionardo ca să arate adevăratul tărâm al matematicei. — flit exemplu : metoda experimentală, care îndrăzneşte lărgirea cunoştinţelor prin amestecul activ al omului în ritmul şi configuraţia evenimentelor naturale, şi-a avut şi ea un studiu eronat. Metoda esperimentală s’a întrebuinţat mai întâi magic; omul voia să însufleţeze natura prin formule, prin mijloace psihice, flbia târziu a înlocuit experimentul vrăjitoresc cu cel pzical. Experimentul se făcea între doi factori între cari era exclusă orice cauzalitate directă: între factorul psihic (formula magică) şi între fenomenul fizic, fl trebuit să intervină eşecul consecvent al acestei aplicări, rămăşiţă de obiceiuri ancestrale, pentruca metoda experimentală să-şi caute norocul în domeniul cauzalităţii pur fizicale. Cunoaştem un caz mai interesant şi mai recent, care dovedeşte până la evidenţă că aplicarea iniţială greşită a unei metode nu o compromite depnitiv. Goethe a introdus metoda intuitivă-organică (ţinta ei stabilirea „fenomenelor originare”) în teoria culorilor, în studiul plantelor. Rezultatele cu cari se făliâ sunt mai mult decât îndoelnice. Romanticii continuând aceeaş metodă au înecat-o într’o orgie de analogii, compromiţând-o cum cabaliştii au compromis simbolismul numeric al lui Pitagora. Astăzi totuşi, metoda lui Goethe e, oricât ar p de mare mirarea unora mai actuală decât oricând. Nietzscpe a aplicat-o fără să-şi dea seama în — originea tragediei greceşti — într’un domeniu la care Goethe nici în cele mai frumoase ale sale visuri nu se prea putea gândi; Chamberlain răscolind toată istoria şi-a dat nobila silinţă să-i arate îndreptăţirea în domeniul vieţii; iar Spengler, acest arhitect de sgârie-nori, fantastici şi totuşi reali, o întrebuinţează cu un răsunător succes în piozopa culturii. Se pare că metoda goetheană şi-a găsit în sfârşit terenul de exploatat; un suflet se încarnează probabil deatâteaori, până când în sfârşit îşi găseşte trupul cel mai potrivit. In tărâmul vieţii spirituale, a creaţiuniior culturale, găseşti mai evidente decât oriunde „fenomenele originare" — cu tendenţa lor ce marchează o idee, cu mobilitatea lor plastică, cu statornicia lor în goana evenimentelor, cusvâcnirea lor ritmică. Şi le găseşti aci mai vădite decât oriunde, fiindcă însăşi viaţa spirituală—în tumultuoasa sa desfăşurare istorică—e în întregime compusă din tendinţe, din idei, din întruparea unor valori în forme plastice. Problema e doar să descoperi aci «polul px în forma apariţiilor». — Goethe care deatâtea ori a văzut în viitor, prevăzuse că veacul nostru are să-I înţeleagă. Se înşela însă puţin; el credea că veacul nostru are să-i dea dreptate împotriva lui Newton — în teoria culorilor. Această olimpică naivitate — veacul nostru totuşi nu o are şi probabil n’o s’o aibe niciodată. Ceeace înţelegem e metoda lui. Şi ceeace el n’ar prea înţelege astăzi — e poate — tărâmul în care o aplicăm. In tocmai cum Pitagora, obişnuit să numere calităţi, n’ar p înţeles obiceiul ciudat al lui Galilei de a număra distanţe şi secunde în căderea liberă a unei pietre. L. B. ' 187 © BCU LĂMURIRI PENTRU UN RECENZENT GRĂBIT Nu odată, gândurile acestei reviste, au fost răstălmăcite grăbit, cu o gingaşă ironie de occidentali cari strâmbă nările subţiri Ia mirosul muced desigur, al perimatului nostru tradiţionalism, ortodoxism, etc. „Gândirea" prin voinţa celor ce-o conduc, s’a ferit a se opri la discuţii deşarte. Când la un articol de opt şi de zece pagini, de cugetare, experienţă şi rod al unei îndelungi preocupări, se replică uşuratec cu o gpiduşie şi un superior europeism gazetăresc, — e uşor de înţeles de ce ne căutăm în titjnă de drum. Şi socotim că e cel mai bun acest drum fiindcă ne găsim laolaltă tot mai mulţi. Dacă îmi îngădui a mă abate de la linia de conduită a revistei, e fiindcă e vorba de astădată de „Viaţa Românească", pentru care avem stimă şi dragoste. Şi poate fiindcă subsemnatul s’a format intelectualiceşte.într’o lume unde cuvântul şi gândul apasă dureros şi greu în conştiinţe, şi nu sunt aruncate în discuţii ca mingile goale de tenis în-tr’un sport agreabil. Hm învăţat că ideia poate fi o suferinţă, principiul altceva de cât un jilţ în care te aşezi confortabil, iar credinţa ştiu că este un martiriu. La acestea toate, debunăseamă d. recenzent al „Vieţii Româneşti" zâmbeşte. Şi nu ne-am opri la acest zâmbet de azi, cum nu ne-am fi oprit la sumara d-sale execuţie de eri, dacă în recenzia marei reviste de la laşi, număr de Noembrie, n’am fi întâmpinat câte-va lucruri nelămurite. De pildă. Dostoievscl)i e numit «dulcele» creştin. Nici ca scriitor, nici ca creştin — Dostoievscpi nu este dulce. Dostoievscpi nu se gustă cu vârful limbei: Fiindcă Dostoievscpi opăreşte cu apa fierbinte sau te încremeneşte ca gpiaţa Lui Dostoievscţu nu i-a plăcut niciodată temperatura «potrivită». El fereşte pe toţi de a fi calzi. De multe ori el a povăţuit pe contimporanii săi să pe, cum spune Sf. îoan în Hpocalipsa, sau fierbinţi sau foarte reci. Două stări— în care sufletul nu putrezeşte, şi acei cari cunosc bine pe Dostoievscpi ştiu câtă oroare a avut el de acea dezagregare sufletească — scepticismul — care or cât ar primi expresia filozofică a unei doctrine aparent positiviste, în sufletul omului se întinde întotdeauna ca un putregaiu. „Dulce" este Georges Sand şi Musset şi toţi romanticii visători, mai mult sau mai puţin lirici. Dulce este şi Turgpenev. De aceea—aceşti dulci se citesc cu plăcere, putând astfel a p gustaţi cu vârful limbii. Ca zaparicalele şi cataiful. Dostoievscpi nu se citeşte, Dostoievscpi se trăeşte. Cel care îl trăeşte pe Dostoievscpi ştie că trece printr’un foc mistuitor. Ca trecând prin acest foc, să se mistuie pierind în pacările lui, sau să iasă sclipitor şi curat ca un briliant cu ape albastre. Nici în al său creştinism Dostoievscpi n’a fost „dulce". Poate de aceea n'a făcut pântec. Este unicul scriitor universal care a trecut prin ceiace se numeşte „experiment religios". Hpropiindu-se, în totdeauna conştient, de religiune şi de ortodoxie în special cu mintea, a ajuns la un imens minus, ia un gol. Şi a simţit că purtând un gol în supet, sau mai clar, având un supet descărcat de un sentiment religios, înseamnă să n’ai nici un supet. De aceeia s’a lipit de faţa lui Hristos. Undeva spune el: „Hristos este totul, Dar nu ca un copil am venit eu la El. Căci credinţa mea în El — a trecut prin cuptorul tuturor suferinţelor Şi de mi-aţi dâ toate adevărurile voastre care nu sunt delaEl— nu le vreau. Rămân pururea lipit de faţa Iui Hristos". Hristos pentru acest Dostoievscpi a fost pan-ideal, şi acest sentiment de universalitatea lui Hristos l-a făcut să nege ideia socialistă, care organizează domeniul producţiei şi a repartizării bunurilor pământeşti, ucigând în om sufletul. Dostoiev-scpi a biruit—prin Hristos—cu care şi-a încărcat sufletul, materialismul marxist. Spune mai departe d. recensent: „Dostoievsciji voiâ umilinţă şi înfrăţire subt călcâiul cismei ruseşti". Unde spune Dostoievscpi asta? Ortodoxia lui Dostoievscpi- ortodoxia creştină— e una şi călcâiul pravoslavnic al Sfântului Sinod Guvernamental prezidat şi inspirat de Ober procurorul guvernului—e alta. Iată ce spune Dostoievscpi, şi rog să observaţi că nu e vorba de nici o cizmă ortodoxă. „Suprema esenţa a misiunii ruse consistă în a descoperi lumii pe Hristosul rus, încă necunoscut lumii, şi al cărui principiu se conţine în ortodoxia noastră. După mine, în asta stă esenţa puternicei noastre misiuni civilizatoare în viitor, şi esenţa reînoirii întregei Europe". Hristosul rus-ortodoxia rusească, nu cea imperialistă, a Sf. Sinod guvernamental—constă, spune Dostoievscl}i, „în acea dragoste aproape fraternă către celelalte popoare; în acea trebuinţă de a servi cauza umanităţii, câte odată cpiar în detrimentul intereselor noastre cele mai scumpe; în acea facultate pe care am dobândit-o de a descoperi şi de a găsi adevărul cuprins în flecare din civilizaţiile europene, sau mai exact, în fiecare european. Acolo, în Europa, fiecare trăeşte pentru sine ; noi, în vederea împăciuirii universale, începem mai întâi prin a ne face servitorii tuturor. Şi în aceasta constă măreţia noastră, pindcă toate acestea conduc spre unirea depnitivă a neamului omenesc. Cine voeşte să pe mai sus decât alţii în împărăţia lui Dumnezeu, să înceapă mai întâi să pe servitorul tuturor. Iată cum înţeleg eu misiunea poporului rus în idealul ei“. Miroase asta a iuft de cismă rusească? Dostoiev-scpi şi-a depnit atitudinea sa faţă de Europa. Că atitudinea lui n’a fost atitudinea guvernului împărătesc — despre aceasta nu vorbim. Dostoievsciji însă cerea pentru Rusia — Constau-tinopol. „Constantinopol trebuie să ne aparţină, cucerit de la turci de către noi ruşii, şi trebuie să rămână etern în posesiunea noastră". Şi în altă parte: „Scăparea e în asta: Ca Rusia şi numai ea singură să cucerească Constantinopol". Aceste rânduri, aceste exclamaţii mai de grabă, Dosto-ievscbi Ie-a scris în 1876 şi în 1877, în timpul războiului ruso-româno-turc. Fiindcă Dostoievscpi era naţionalist, nu putea să pe defetist. Defetismul pe atunci nu se cunoştea. Defetismul a fost inaugurat în 19;4 şi în 1915, de către marxiştii „consequenţi" Ia Quintal şi Zimmerwald. Vreţi ca Dostoievscpi să pe proclamat „cu cât mai rău, cu atât mai bine, şi să p cerut ca turcii să cucerească Petrogradul, când armatele ruseşti erau la Şipca, la Ceatalgea, la San-Stefano? Aceste doruri sunt mult mai recente, şi au înporit în supetele internaţionaliste — doruri cari s’au desfundat pe fronturile ruseşti şi au aruncat poporul rus sub stăpânirea pseudonimelor, Jără patrie, care au înlocuit imediat un stat cu o construcţie de earton: Federaţia republicelor sovietice, socialiste. E iarăşi adevărat că Dostoievscpi în jurnalul unui 188 © BCU scriitor11 (1876—1877) cerca ca flzia să fie cucerită de Ţarul 711b. „In flzia, in flzia! — striga Dosto-ievscbi". Fie ca ecoul victoriei noastre să răsune peste toată flzia până în Indii! Fie ca în aceste milioane de fiinţe omeneşti să se întărească credinţa în invincibilitatea Ţarului fllb. Numele Ţarului fllb trebue să domineze asupra banilor şi a emirilor, trebuie să strălucescă mai sus ca acela al împărătesei Indiilor, chiar mai sus de cât acela al Califului". Cerea deci cucerirea flziei şi nu a Europei. Şi o cerea în timp de războiu, pentru că era naţionalist, şi nu ca cugetător şi ortodox - care vedea esenţa misiunii ruse în împăciuirea universală. ' Ce priveşte şomajul, proletarizarea, crizele periodice, subproducţia, valuta, care într’o democraţie creştină nu ar putea — după d. recenzent, să capete o imediată soluţionare automată, se poate spune că toate aceste boli sociale nu au putut fi şi nu pot p soluţionate într’un stat socialist şi mai ales într’o perioadă revoluţionară. Nu ştiu dacă într’o democraţie creştină aceste fenomene ar putea avea loc, dar ştiu că ele s’au agravat într’un regim socialist. Nici odată şomajul n’a fost mai mare ca în timpul primei (1789) revoluţii franceze. In 1848 — a doua revoluţie franceză — mai mult socială decât politică, Louis Blanc a organizat acele absurde ateliere naţionale numai ca să aibă unde angaja pe muncitorii fără lucru, fl fost asta o soluţionare demnă de repetat? Socialistul Louis Blanc a căzut pe această chestie. Acceptaţi acest paradox aparent: nici un guvern socialist nu a putut vreo- dată şi nu va putea niciodată soluţiona o criză socială de orice natură ar p Pentru că fenomenul social este o realii ate, iar doctrina socialistă o pcţie economică. In 1877 în timpul «comunei» din Paris— lucrătorii trebuiau să pe angajaţi în garda naţională, pindă guvernul comunei compus din prudbo-nişti, blanquişti, şi fragezi socialişti-marxişti n'a putut — deşi a ştiut multe soluţii teoretice — să înlăture criza socială. Aceste crize n’au fost înlăturate în democraţiile socialiste moderne. Nici în Germania, nici în Suedia, nicâiri. Iar ce priveşte Rusia sovietică — proletarizarea a ajuns să aibă proporţiile unui infern. Şi doar acolo se lucrează după Marx... Iar ce priveşte naţionalitatea credinţei mele — .credo quia absurdum11 — rămâie-ne nouă păcatul de a nu ne încânta peste măsură de ceia ce d. recenzent numeşte raţionalitate şi a nu dispreţul ceia ce se numeşte credinţă. Toată istoria civilizaţiei ne stă desfăşurată înainte; şi dacă este ceva rău în ea, a fost plămădit din scremuşul acela al minţii — care se numeşte raţionalism, şi se patentează ca raţional. Şi dacă este ceva măreţ şi impunător în ea e anume acel credo — care niciodată nu este o absurditate, în patosul său moral, cât şi în rezultatele sale practice. Rămânem prin urmare, cu mai multă dragoste şi cu mai multă stăruinţă la absurditatea aceasta — în mijlocul atâtor plăsmuiri raţionaliste, toate oplite şi moarte — la unica democraţie posibilă, cea creştină. G. M. IVANOV DRAMA ŞI TEATRUL „SLUGĂ LA DOI STĂPÂNI” comedie de C. GOLDONI JîL o surpripriză şi o nedumerire pentru călătorul care rătăceşte pe malurile Senei, pe subt frunzişul de piatră al catedralei Notre-Dame din Paris, când într’o grădiniţă din spatele altarului, ascuns într’o tufă de liliac se întâlneşte cu bustul lui Carlo Goldoni. E o marmoră cu anii roşi de ploi, ridicată cu recunoştinţă de mâini pioase pentru rosturi cari s-au pierdut de mult. E o târzie şi străină răsplată adusă italianului francizant, sfărîmător de vecbi tipare. Căci Goldoni, mai aprig de cât edictul arhiepiscopului de Milan, în veacul al XVlII-a, dă lovitura de graţie vechiului teatru italienesc, commediei dell ’flrte. Lupta a fost învierşunată, şi ani întregi rivalul său Gozzi — contele Carlo Gozzi, stâlpul tradiţionalismului teatral italian — l-a chinuit pe „reformatorul* Goldoni cu spiritul său agresiv şi caustic. Contele florentin, pare-se, roia cu deses-perantă bârţuială, cu spumoasă fantazie, ajutat şi de dialectul săH, în jurul veneţianului Goldoni. mult mai greoi. Acest înaintaş, care singur ne mai poate apropia de commedia dell’flrt — el nepînd un inventator de fond ci de formă — azi dacă nu e uitat, abia de-şi mai poate ţine pasul după oastea celor pe cari i-a înpuenţat, în Franţa mai ales : Regnard, Moliere, Beaumarcbais. Şi Goldoni nu e commedia deil’flrte, ci un pas spre ceeace se numia pe atunci „la Commedia Sos-tenute* — ceeace ar echivala cu comedia regulată, scrisă, aşa cum suntem obişnuiţi astăzi cu ea — căci altfel de ce l-ar fi persecutat Gozzi?! Dar ce era acea «commedia dell’flrte» ? Era însăşi lamura teatrului de totdeauna. Era arta gestului întovărăşit de cuvânt, nelegat însă de acesta, ci lăsând dialogul pe seama spontaneităţii, inventivităţii momentane a actorului. Astăzi o istorie a Commediei dell’flrte, trebuie scrisă şi înţeleasă cu imaginaţia. Comedia a murit odată cu acei cari o alcătuiau, nelăsând în urma ei, după cum s’a mai spus, decât o mână de cenuşe dintr’o pacără uriaşe. Mâna aceasta de cenuşe sunt textele, urzelile diferitelor piese. Ele sunt litere moarte pentru noi; geniul care să le dea viaţă a dispărut pentru totdeauna. închipuiţi-vă o piesă în care sunt notate perso-nagiile, în ordinea evoluţiunilor lor, dar care nu cuprinde nici un rând de dialog, ci numai ceeace am numi noi astăzi indicaţiuni scenice mai desvol-tate. De pildă: Brighella •, întră şi nevăzând pe nimeni în scenă, strigă după vreun om, Pantalon: (joc de teamă) intră. Brighella: vrea să-şi părăsească serviciul etc. Pantalon: se dă, cu umilinţă în seama lui. Brighella: se înduioşează şi-i făgădueşte sprijin. Pantalon: spune (cu sub înţeles) că vor creditorii să pe plătiţi, şi mai ales Truffaldino, şi că în ziua aceea expiră datoria. 189 © Brighella: îl linişteşte. (Urzeală pentru trupa arlechinului Sachi). E uscat, sec şi fără nici o posibilitate pentru noi. Care interpret de azi ar putea juca cu un astfel de text? Şi totuş comedia aceasta e teatrul exclusiv al actorului. El e stăpân. Urzelile acestea se scriau de ei şi cum e şi prese se putea juca zece, două zeci de piese diferite pe o aceaş urzeală, căci totul rămânea de inventat. lată Commedia dell’Arte. Gen spontan, popular, cu vecin foarte vecin înrudiri ea urcă până la vecinul mimus, care la un moment dat, după căderea marilor civilizaţii şi ale genurilor lor dramatice, trăeşte se întinde şi din Grecia, Bizanţ şi Alexandria Egiptului, cuprinde întregul basin mediteranean, până în Sudul Franţei. Comedia aceasta, cu toată lipsa ei de reguli 1)0-tărîte, crează totuşi tipuri pxe, din ce în ce mai stilizate, graţie unui fond de formule — toate mimice şi actoriceşti — aşa numitele lazzi. Aceste tipuri regionale, înglobate mai târziu în marele fond de teme tradiţionale, circulând din trupă în trupă, de la Geloşi la comici uniţi, de la ei la Comici conpdenţi ş. a. m. d. au pecare o impresionantă şi venerabilă ascendenţă. Astfel Truffaldino — eroul principal din „Slugă la doi stăpâni", —nu e altul decât Arlechinul Com-mediei dell’Arte, care a cunoscut o sumă de alte denumiri dealungul cutreerării sale prin peninsulă. Caşi Arlechin, el are aceaş origină acelaş costumul şi toate obiceiurile. Cetatea care i-a dat naştere e Berganul, împărţit în două: Berganul de jos şi Berganul de sus. In Berganul de jos sunt numai nătărăi; în Berganul de sus, sunt oameni iuţi ca spirtul. Truffaldino-Arlecbim deşi născut printre nătărăi, ajunge în curând să urce coasta şi să capete şi al doilea caracter, de vioiciune. Deci Truffaldino va p un fel de papte, nelipsit totuşi de oarecari predispoziţii pentru o isteţime măruntă, bună la strecurare mai mult sau mai pu- FlGL treti logofătului Gbinea Păturică—Dinu — zmerită slugă, îşi începe cariera ca ciubucciu în casa marelui postelnic Andronacbe Tuzluc. Cu plocon de păstrăvi şi găini, întră Dinu Păturică în casa această primitoare de unde, câţiva ani mai târziu însuşi stăpânul ei avea să iasă atât de tragic. Căci târâtor şi licpelit, Păturică, se ’ntinde ca pojarul şi se ’npge ca o căpuşa în inima afânală de goană după slavă şi plăceri trupeşti, a postelnicului Tuzluc. In scurtă vreme se leagă cu Kera Duduca, mebengbină mare, polei la viaţa omului, tocmai pindcă i-a fost pus straje. Şi mai ea, ca ţiitoare şi mai el ca logofăt de curte, îl duc iute iute de râpă, pe bietul postelnic, care înnebuneşte. Păturică ajunge mare şi puternic, şi mulge zică-toarea cu două mâini: „Schimbarea domnilor, bucurie nebunilor". Dar până într’o zi se trec toate ticăloşiile! Ciocoi nou, lepădat de tot ce-i sfânt, Păturică zdrobeşte orice stavilă morală sau materială cu o uimitoare lipsă de scrupule, până ce un domn mai vrednic pune mâna pe el şi-l aruncă subt cătuşe, să-şi ispăşească păcatele. Figura aceasta de ciocoi — de parvenit am spune ţin abilă prin greutăţile clipei de faţă. Şi mai are o trăsătură: e mâncăcios şi lacom. Asta o moşteneşte de la un ascendent foarte îndepărtat de la leno, din vechea comedie latină. Goldoni îi păstrează lui Truffaldino caracterul său neştirbit El îl aşează în centrul comediei sale «Slugă la doi stăpâni*, ţesând în jurul lui o intrigă nu prea complicată, ale cărei sfori trec toate prin acest Arlechim. _ Crearea dialogului de către autor, şi înglobarea într’o intrigă a acestui personagiu principal, iată reforma lui Goldoni şi pasul făcut dincolo de Commedia deU’Arte. Astăzi, la un asemenea spectacol, directorul de scenă e chiemat să salveze totul. Atât decorul cât şi celelalte personagii trebuiesc grupate, în valorile ce se dau spectacolului numai în jurul lui Truffaldino. Lui trebuie să i se dea toate libertăţile pentru a putea trăi viaţa lui vechie şi plină de fan-tazie. Domnul Soare are marele merit de a fi simţit lucrul acesta. A inventat cu foarte mult bun gust şi cu o remarcabilă măsură, tot accesorul, respectând pirueta centrală, strălucita întruchipare a vechiului erou, de către dl. V. Maximilian. D-sa a realizat una din acele interpretări pentru care publicul şi critica trebuie să-i poarte vreme îndelungată recunoştiinfă. Locul era lunecos şi pericolul era mare. Totuş — şi aci apare arta subţire a d-lui Maximilian — niciodată d-sa n’a fost mai departe de clişeele sterpe şi anoste ale operetei ca în această comedie a lui Goldoni. Inventiv, spontan, inteligent, se vedea cum actorul de viţă bună creşte în libertăţile pe care i le dă textul. Spectacolul acesta bine chibzuit, armonios, înviorător, a fost o rară desfăţare, şi un succes de adevărată artă, în ciuda tuturor carierilor îndolnice pe care le fac reprezentaţiile neaşteptate câte odată la noi. C Ă „Ciocoii vechi şi noui" noi — împodobită cu tot pitorescul epocei ei au vroit să ne-o înfăţişeze d-nii Pillat şi Maniu. Şi gândul a fost bun. Dar greutăţile au fost mari şi pentru a le înfrânge pentru a dospi cu acest aluat o adevărată piesă de teatru, ar fi trebuit un gest energic, de impietate aproape. Un adevărat om de teatru e în totdeauna mai brutal, în procedee, decât un liric. Sau cei doi poeţi n-au îndrăznit să se apropie cu mâini blestemate de tezaurul lui Filimon, să-i ia supetul călcându-i trupul, ci spoşi au căutat urma paşilor săi. Şi astfel Dinu Păturică trece din roman pe scenă, cu aceeaş singură mişcare de desfăşurare caracteristică epicei care l-a zămislit. E metoda de servitute pe care au ales-o autorii. In desvoltarea ei unele scăpări din vedere. Aşa de pildă Scena întoarcerii lui Tuzluc acasă şi găsirea locuinţei sale devastate, scena cu grăjdaml idiotizat, ultimul prădător, socotim că, prin ea în-săş oferea o temă care s-ar p putut folosi spre mai multă adâncire şi întensipcare dramatică. Piesa d-lor Pillat şi Maniu, rămâne o frescă de un netăgăduit pitoresc, turnată într’o limbă smăl- DINU PĂTURI Comedie în 4 acte de d-nii I. PILLAT şi A. MANIU după romanul de NICOLAE FILIMON. 190 © BCU ţuită, care deşi a fost împrumutată de Ia Fiiimon şi-i păstrează rezonanţa, capătă totuş subt mâna celor doi prelucrători, armonii în chiar materialul neologistic întrebuinţat. Poeţii au ştiut să scoată valori nouă. CRONICA PREOCUPAŢI de zarva măruntă în politică, în literatură, în artă, uităm adeseori de legăturile noastre de înimă, legături de rubedenie naţională, cărora nu sistematic, şi nu într’o continuitate de Simţire, li se dă întâmplător răsunătoarea poreclă de .interese vitale". Era un timp, când în România, se făcea mare caz de românii macedoneni — căci de ei este vorba — şi Ministerul de Externe era complicat încă cu o direcţie, a cărei ocupaţie era să studieze şi să rezolve „chestiunea macedoneană". Prin însăşi natura lucrului, chestiunea macedoneană prezintă o lăture, cea culturală, şi această lăture a ei era în vederea tuturor guvernelor din România mică. Guvernele României mari — au suprimat aproape această chestiune. Dintr’un prisos de bucurie, că cinci-şase fraţi s’au văzut laolaltă după o lungă despărţire, al şaptelea a fost uitat. Românul din Macedonia - care este ceva mai pozitiv, mai clar, şi mai modest decât .românul macedonean— a fost parcă trecut în arhiva istoriei. Atât de puţin ocupă el astăzi atenţia românilor celorlalţi, încât a pomeni de el, faci parcă greşala de a strica un chef. Există o soartă — să p vecinie uitat, şi o soartă amară — să p uitat de ai tăi. De aceia noi cu mulţumire deschidem revista „Peninsula Balcanică11, condusă de d. T.Hagigogu, fiindcă în ea apăm ceia ce dorim să ştim: nu atât tratarea amănunţită şi foarte cuminte a problemelor peninsulei noastre - încâlciturile mici ale Balcanilor sunt şi ele „probleme — cât, mai cu seamă, zbaterile acelea întristătoare ale românilor din ţările vecine şi mai la sud, ca să păstreze un graiu şi astăzi, un graiu care l’au păstrat în împrejurări istorice care n'au fost de loc glumeţe. Dar astăzi, se vede, e mai greu să-ţi păstrezi cultura într’o epocă de civilizaţie şi de umanitate, decât atunci — în zilele de jug şi de cruzime. Facem aceste repexiuni. îndemnaţi nu numai de revista macedonenilor-romăni din capitala României mari, ci de un sentiment de durere, care nu se poate înlătura când fratele cel mai mic este uitat cu uşurinţă. SfARŞITUL de an, la care se adaogă prilejul sărbătorilor de iarnă, a pus vestmânt duminical până şi pe cea mai nevoiaşă gazetă de provincie. Câte-va zile, redacţiile au fost în fierbere. Din sertar, au fost scoase la lumină şi scuturate de praf, cronicile ocazionale, periate şi împodobite cu puţină găteală actuală, au pornit iarăşi pentru 24 ore în lume. E un vechiu, şi poate un rău obiceiu, acela de a oferi cititorului de sărbători, odată cu biletele de plăcintă şi cu felicitările în versuri ale factorului poştal şi sergentului de stradă, puţină literatură. Mistuirea grea a costiţei afumate pe varză călită, stropită cu vin porfir, predispune la oarecare trandafirie visare. Când duduie soba, şueră crivăţul afară şi ai sub mână sticluţa rubinie, pentru com- In interpretare, două creaţiuni de seamă .• d-na Marioara Zimniceanu face dovada unei uimitoare maleabilităţi iar d-nul Balţăteanu, actor tânăr începe să justipee dreptele nădejdii puse în d-sa. ION MARIN SADOVEANU MĂRUNTĂ plecta mulţumire a animalului sătul din tine, o povestioară duioasă cu moş Crăciun, un prunc sărac şi erou, florile dalbe şi un stih cu cei trei magi şi steaua de la răsărit, sînt tot atâtea nevinovate evadări din prozaicul cotidian. Numerile gazetelor de crăciun, au curs din gara de Nord spre toată ţara, purtând nelipsita gravură simbolică de pe prima foaie, poezia d-lui Victor Eftimiu şi câte o cro nică a anului, pe ici colo. Aceste bilanţuri ale celor 52 săptămâni literare şi artistice sînt intrate în tradiţie. Ne dau încrederea gospodarilor care-şi numără sacii din hambar, şj Se socoate de i-au întrecut ori înşelat aşteptările. Dar iluzia e deşartă. Cronicarul, conştiincios, îşi pomeneşte prietenii şi îşi distruge neprietenii — ignorându-i. încântat de ispravă, aşteaptă 365 zile, să lege din nou, la celălalt crăciun, firul rupt. Dar cronicile, cu împărţirea de brevete, nu sînt citite de cât tot de literatori şi de artişti, sau de lectorii din totdeauna ai revistelor, care-şi au o părere a lor, gata închegată pe încetul. Cea mai bună ori cea mai rea carte a omului, nu-şi câştigă astfel şi nici nu-şi pierde un cititor mai mult, fiindcă aşa li-a înfăţişat cronicarul de odată pe an al gazetei. Lectorul strein de toate manifestele, ucazurile literaro-artistice, şcolile, geniile şi cancanurile celor vre-o sută de scriitori şi pictori, şi celor vre-o două-trei mii de „bolnavi" de literatură care citesc, cumpără şi consumă tipăriturile cu punctualitatea unei manii; lectorul celălalt, al gazetei cu o sulă de mii tiraj, sare peste compta-bilitatea criticei, cu mai multă indiferenţă ca pe lângă faptul divers ori reclama de galoşi Tretorn. Ca să-ţi asculte glasul şi să ţi creadă cuvântul, trebuie să-l fi învăţat la aceasta pe încetul, săptămână de săptămână. Coloanele literare ori culturale ale ziarelor, îl învaţă tot anul altceva: ce face d. Tănase şi ce se joacă la Cinema Clasic. Iar când foaia sărbătorească de Crăciun, îi oferă stihuri şi cronici citeşte stihul d-lui Victor Eftimiu fiindcă îi e familiar ca nasul d-lui Tănase, iar cu cronica — să nu mai vorbim ce face cu cronica.. EdiTURA „Petropolis", Petrograd, tipăreşte un nou volum al lui OsipMandelştam, „Tristia“.PeotuI, lituanian de origină, n’are de unde fi cunoscut în România, unde au străbătut, cu slavă exagerată, sau cu slavă neîndeajuns oferită, poeţi ruşi despre cari se putea spune că e mare şi e mare fiindcă poartă eticheta curentului literar, ce s’a revărsat şi aici. Deşi e străin, e prin excelenţă poet rus. Prin 1910, Mandelştam era — cum erau toţi — poseuri; îşi aleseseră poze în faţa durerii, a iubirii, a statului, a poporului; erau poze „cosmice" erau poze „metafizice". Şi parcă în dosul acestor poze erau suflete în care clocotea leneş, şi lung şi îndelungat, o lirică de samovar... Revoluţia răsună tare, şi înnăbuşi clocotul de samovar. Şi se revărsă — vârtej de realităţi, vârtej 191 © BCU de bezne — în inima fiecăruia. Pieri poza, pieri, ca artist, ca creator, tot poetul acela cu lirica de samovar. Mandelştam şi mulţi alţii rămaseră. Fiindcă erau capabili şi de altceva decât de poză: — de patos. Când nu era trist — prin 1910 — scrise volumul de versuri „Piatra-; acum, tare prin faptul că nu l a doborât patosul revoluţiei scrie „Tristia". O contradicţie înţeleasă: poetul e de atâtea ori tare (pozai când leşină în intimitatea sufletească de plictiseală, şi e atât de trist (trăirea reală) când, covârşind povârnişurile, ajunge în vârf. Poezia lui, nu cea de poză, ci acea care e a lui, e ca şi viaţa lui de acum: scuturată de un cutremur patetic, Acum scrie altfel nu ca în 1910. Amurgul libertăţii: „Să proslăvim povara puterii în amurg, Apăsarea ei nesuferită. Cine are inimă, acela trebuie să asculte, O, vreme, cum vasul tău se scufundă". sau: „Scăpare nu-i de dragoste şi frică, Mai greu ca platina e inelul lui Saturn. Spânzurătoarea învăluită în catifea neagră Şi faţa frumoasă. Ceia ce a adus revoluţia : despărţirea, pierderea, moartea iubirilor, sau şirul iubirilor de o clipă, . iubire pe un vas care se scufundă, — totul se găseşte în .Tristia" lui Mandelştam, şi totul a fost învins, de supetul lui, în care de mult încetase clocotirea liricei de samovar. Păreri libere — se intituleasă câteva repecţii asupra şezătorilor scriitorilor români, în gazeta arădană «Tribuna nouă». Sunt aceste păreri, libere, aspre, şi poate în mare parte juste. înţelegem mai mult printre rânduri de cât din negrul literilor, că autorul anonim, glas al tutulor, a rămas nemulţumit după ce s’a întors de la şezătoarea scriitorilor drumeţi. «Inegal şi tărcat stol de înaripaţi intelectuali» — i-au apărut oaspeţii de o zi, şi cumn’avem sub ocţ» lista celor care au citit la Arad, n’am şti să spunem în ce măsură amăriciunea ascultătorului e îndrituită. Dar am avut sub ocpi alt pomelnic al acestor scriitori călători, şi ne-au nemulţumit dinainte. A lipsit Sadoveanu, şi Al. Bratescu-Voineşti, şi M. Codreanu, şi Topârceanu, şi Demostene Botez, şi atâţia alţii. Şi au stat în frunte, îndestui dintre acei care confundă literatura cu alviţăria literară. E o greşală — cu atât mai vinovată, cu cât cuvântul plin de supet al preşedintelui scriitorilor, suna prea frumos şi greu de nădejde pentru cetăţeanul necunoscut din scaunul lui, care se aştepta după atâtea făgădueli la mai mult. D. Octavian Goga, a vorbit cu tot supetul nostru despre destinul şi datoriile scriitorilor, dar când a fost vorba să dea cuvânt poeţilor şi povestitorilor, ei erau în mare parte dintre acei pe care literatura cea adevărată i-a scos de mult pe uşa de din dos. Şi înţelegem nedumerirea auditorului. Atât sgomot pentru atât nimic! Dar gazeta arădană, socoate că astfel se fac prea multe vicleemuri bizare şi sarbăd sentimentalism în jurul scriitorilor, că miniştrii „dau drumul robinetului de aur" şi că turneele scriitorilor trebuiesc scoase din strategia propagandei culturale. Sunt păreri libere de om supărat. Şezătorile pentru care atât de mult am pus cuvânt aci, nu le-am înţeles pentru «scriitori», prilej de vicleem şi de giumbuşlucuri pe scenă. Le-am dorit prilej scriitorului să se dăruiască publicului, trecând la rostul şi la datoria de apostolat cultural, după cum scrie la testamentul supetesc al generaţiilor eroice dinainte. Că pe spinarea ta de om care păşeşti la drum greu, îţi sare dintr'o creangă o maimuţă care se strâmbă spre bucuria trecătorilor, e un episod neplăcut, dar acesta e destinul maimuţei şi raţiunea sa de a fi. Dar pentru atât nu tragi brazdă dea-curmezişul drumului să-l astupi. 11 curăţi. IMPRIMERIA FUNDAŢIEI CULTURALE „PRINCIPELE CARO L”, BUCUREŞTI o. 2077 CLIŞEELE MARYAN © BCU A APĂRUT: H APĂRUT: LUCIAN BLAGA FILO SOFIA STILULUI UN VOLUM CARTONAT 84 PAGINI EDITURA CVLTVRA NAŢIONALĂ R APĂRUT: R APĂRUT: ADRIAN MANIU LÂNGĂ PĂMÂNT UN VOLUM 84 PAGINI CARTONAT 30 LEI EDITURA CVLTVRA NAŢIONALĂ A APARUT: ION P I L L K T A APĂRUT: P E ARGEŞ I N SUS UN VOLUM CARTONAT EDITURA CVLTVRA NAŢIONALĂ MIŞCAREA LITERARA GAZETĂ SĂPTĂMÂNALĂ DE CRITICĂ ŞI INFORMAŢIE LITERARĂ. ARTISTICĂ ŞI CULTURALĂ , Director: LIVIU REBREANU Apare Sâmbătă (în Capitală se pune în vânzare Vinerea după amiazi), în formatul marilor cotidiane, pe Ijârtie satinată, cu multe ilustraţii: RUBRICILE PRINCIPALE: Săptămâna.................Liviu Rebreanu Medalioane................Cei Şapte Portrete străine.......... * * * Comentarii critice........Scarlat Struţeanu Artele plastice...........Tudor Vianu Teatrele..................A. Dominic Muzica.........................Georgescu-Breazul Curierul critic ........ Cei Şapte Revistele şi ziarele române . . Perpessicius Istorografia literară.........G. Cardaş De vorbă cu...................F. Aderca Desemnurl.....................Marcel Iancu PAGINI ALESE, CINEMATOGRAFIA, ARHITECTURA, INDISCREŢII, EFEMERIDE, ECOURI, ETC. © BCU EXEJft-PLARUL LEI 15.— GÂNDIREA EXEffi-PLHRUL LEI 15. REDACTOR: CEZ AR PETRESCU APARE LA 1 ŞI 15 ALE FIECĂREI LUNI SUB CONDUCEREA UNUI COMITET REDACŢIA: PALATUL SINDICATULUI ZIARIŞTILOR STR. CANTACUZINO No. 2, BUCUREŞTI PENTRU RECENZII ŞI ANUNŢAREA APARIŢIEI, CASELE DE EDITURĂ ŞI DOMNII AUTORI SUNT RUGAŢI A TRIMITE CÂTE DOUĂ EXEMPLARE. — MANUSCRISELE NEPUBLICATE SE ARD. CĂRŢILE ŞI MANUSCRISELE RUGĂM SĂ FIE ADRESATE REVISTEI STRADA CANTACUZINO No. 2. — BUCUREŞTI 1 I AN UARIE1925 CUPRINSUL: IDEI, OAMENI & FAPTE, POVESTEA ONOR METODE de L. B.......... 187 LĂMURIRI PENTRU UN RECENZENT GRĂBIT de G. M. Ivanov . 188 DRAMA ŞI TEATRUL „SLUGĂ LA DOI STĂPÂNI11 şi „DINU PĂTURICĂ" de Ion Marin Sadoveantf.....189-190 CRONICA MĂRUNTĂ- • .191 ILUSTRAŢII COPERTA de Horaţin Dimitriu. DESENE IN INTERIOR de Rodica Mania, Petraşcu, Dernian. PRO DOMO de Nichifor Crainic . 161 CÂNTEC VECHI de A. Pop. Marţian ..........................164 DIN PEER GYNT de Adrian Ma- niu..........................165 FUM CĂZUT de Lucian Biaga . 172 DOI AMICI de Al. O. Teodoreanu 173 SĂLBATICĂ de Zaharia Stanca . 176 MERGEAU CÂNTÂND VITEJEŞTE de Cezar Petrescu........177 COMOARA de Ion Pilat . , . .186 ABONAMENTE: 1 AN, 330 LEI; 6 LUNI, 150 LEI. PENTRU INSTITUŢIUNI ŞI AUTORITĂŢI, 400 LEI ANUAL. IN STRĂINĂTATE: 400 LEI ANUAL. - INSERŢII ŞI RECLAME SE FAC LA ADMINISTRAŢIA REVISTEI ŞI LA TOATE AGENŢIILE DE PUBLICITATE ADMINISTRAŢIA: PALATUL SINDICATULUI ZIARIŞTILOR STR. CANTACUZINO No. 2, BUCUREŞTI E X EM-PLHRUL LEI 15.— GÂNDIREA EXEMPLARUL LEI 15.- © BCU