ANUL IV No. 5. © BCU Cluj REVISTA MENSILE Redactori: Arturo Marpicati, Bruno Neri e Antonio Widmar Redazione e Amministrazione: Via Giosue Carducci 11, Fiume Abon.amento per l’estero: Un anno Lire 25.— DELTA REVISTA MENSILE ] [ p rD A D T T ŢT Ţ ‘T* Revistă pentru literatură şi artă ** Vj I' CV 1 v-/ U 1 1---<■ vy 1 Paris, 5. Place dela Sorbonne. ■ II JT A T"> z"1 T* O Directeur Eugene Montfort. --- Apare lunar. Abonamentul ] H ^ |\/| |\ 1 tH \ anual 22 franci. --- Administraţia: Librairie de France 99, Boulevard Raspail. Redacţia: 5, Rue Cbaptal, Paris (IX-g). IL CONCILIO REVISTA MENSILE DI CULTURA E LETTERATURA ORGANO OFFICIALE DELL’ ISTITUTO INTERUNIVERSITARIO ITALIANO Redazione e Amministrazione: FRANCO CAMPITELLI, Editore: FOLIGNO Abbonamento J Italia e Colonie L. 45 II Un fascicolo ) Italia e Colonie L. 4,50 annuo | Estero .... » 70 | j separato 1 Estero .... „ 7,— CONTO CORRENTE E ASSEGNI POŞTALI N. 1-2577 A APĂRUT: A APĂRUT: NICHIFOR CRAINIC DARURILE PĂMÂNTULUI POEZII . UN VOLUM 200 PAGINI 15 LEI. — EDITURA «CARTEA ROMANEASCA* A APARUT: A APARUT: IONEL TEODOREANU ULIŢA COPILĂRIEI UN VOLUM 154 PAGINI CARTONAT 30 LEI EDITURA CVLTVRA NAŢIONALA LE MONDE NOUVEAU » J-H artistice între Franţa şi străinătate. Apare de 2 ori pe lună.—Abonamentul anual 50 franci.—Paris, 42, Boulevard Raspail, Paris (7-e). © BCU Cluj GÂNDIREA OMUL ŞI PEISAJUL DE OSCAR WALTER CISEK PENTRtI laicul ameţit de învălmăşala zilei, reproducerea unei pânze de Corot din fereastra unei librării înseamnă uneori o clipă romantică şi o mică minune, chiar fără ca el să’şi poată da seama de închegarea organică a operei de artă. Dar aspectul peisajului francez, văzut de „părintele Corot", nu devine pentru el o părticică a vieţii dinamice care rupe chipul cunoscut al oraşului, nefiind altceva decât o nespus de atrăgătoare impresie dintr’un vis, ce leagă intuiţia pentru câteva clipe de sufletul ei. Astfel între individ şi întregul acesta de viaţă potentată rămâne, de cele mai multe ori, un ţinut întreg care nu cuprinde numai faptul şi taina creaţiunii, dar şi legătura cea mai firească între cele văzute, natură şi individualitate. Cei mulţi nu prind mai niciodată firul comun din totalitatea celor create, nu aud acordurile sintetice care leagă la olaltă aspectele vieţii şi aspectele artei, cu toate că şi ultimul licean poate fi, măcar odată în viaţă, poet sau pictor sau compozitor. - . * Iar specialiştii care au menirea să explice cel puţin fondul elementar şi esenţa acestor complexuri de viaţă veşnic vie, ridică, de cele mai multe ori, îngrădiri în jurul domeniului lor de predilecţie, izolând lucruri şi noţiuni care, tocmai pentru a fi pricepute ceva mai lesne, nu trebuesc izolate- O mare parte din istoria artelor plastice, scrisă în ultimul deceniu, a încercat totuşi să arunce poduri şi punţi între diferite noţiuni, până atunci stingherite de hăul vremii, şi între multe centre de pornire mai individualiste pendinte însă, de spiritul cuceritor al vremii lor. Şi de-abia de atunci încoace, istoria artelor a devenit o adevărată istoria a tendinţelor intelectuale- Scopul acestor înbinări a fost cristalizarea câtorva sinteze, care, odată ştiute şi trăite, trebuiau să pe un fel de chei pentru multe porţi, în dosul cărora se ascundeau altădată lucruri foarte simple şi fireşti- Şi cu toate că formulele de generalizare nu sunt întotdeauna soluţiuni fericite, protejând chiar la unii lenevia simţă-mintelor sau interpretările greşite, credem că înseamnă în acelaş timp puncte de reazăm pentru multe atitudini. Dar faptul principal rămâne însăşi existenţa atitudinei, pe ea limpede, pe întunecată sau îndepărtată de aorta bătândă a operei de artă, prin nu ştiu care conglomerat de noţiuni sau simţăminte. Legătura nouă între diferite lucruri şi constatări cunoscute, deschide poate în felul acesta nu numai o privelişte sintetizată, dar şi înţelesul acelui abecedar, pe care cei mai mulp oameni, şi nici chiar artişti adevăraţi, nu’l pricep. • . , * * . Vom face o încercare, dând prin diferite consideraţiuni generalizatoare şi prin exem-plipcări tipice, o înfăţişare a acelui drum larg, pe care omul l-a străbătut spre natura înţeleasă şi spre peisaj, adică, spre natura într’un fel sau într’altul interpretată de simţămintele omului. E drumul unei destrămări a substanţei primitive din om, supeteşti, pierderea eului vital şi individual în peisaj sau în marea clădire organică a naturii. Curba acestui drum se poate desprinde în aceiaş măsură din evoluţia artelor plastice ca şi din literatură, din muzică ca şi din unele aspecte ale plozopei. Forţa primară şi absolut omenească din noi, adică complexul format din vitalitate şi individualitate ce alcătueşte prea noastră primitivă, e presupunem, unul din cele două poluri, diametral opuse, ale legei mari care a hotărât întotdeauna felul expresiei artistice. Polul celălalt e priveliştea, peisajul, e natura, nu ca o existenţă absolută, ci ca un aspect în faţa omului. Privită de dincolo de legiferarea şi de felul de comparaţie al istoriei artelor plastice, această constatare nu înseamnă altceva decât un neîntrerupt schimb între individualitatea ce se resfrânge, se prinde şi se înghemueşte în esenţa prii proprii şi între cugetul împrăştiat şi pierdut în aspectul priveliştei înconjurătoare, adică în plasa încăpătoare a naturii care, la rândul ei, e un organism suprem. Această destrămare a firii absolut omeneşti în formele mari şi în atmosfera peisajului se poate constata în deosebi la omul timpului nostru care, svârlit chiar de către mijloacele moderne de comunicaţie în peisaj, se perde uneori aproape fără urme individuale. Natura ca atare rămâne veşnic liniştită, fără aşi da seama de noi. Dar omul se îndreaptă cu simţămintele sale spre ea, ş’atunci devine peisaj. Cât timp firea elementară a omului se menţine într’un perfect echilibru, nu’şi leagă simţămintele de natură. Ba din potrivă: natura îl supără. In lumea antică nu se prea simţea necesitatea unei atitudini a simţă-mintelor faţă de natură. De aceia, peisajul de abia se cunoştea, iar chiar în cazurile relativ destul de izolate, când apărea, însemna un decor, nu însă atmosferă. Căci peisajul, care apare întotdeauna ca element subiectiv, putea să crească numai pe măsură ce legătura interioară a omului slăbia. Omului primitiv i-a fost frică de forţele uriaşe şi neînţelese ale naturii, de care voia să se ferească, făcând un ciudat fel de artă, cioplîn-duşi zei neputincioşi. El nu se simţea nici decum liniştit în preajma pădurilor, sub pumnul puterilor tainice ale naturii ce pentru el nu puteau fi altceva decât duşmani. (Worringer.) In arta cea mai veche pe care o cunoaştem, ornamentul e, de obicei, asimetric şi acentric, fiindcă oamenii găseau o formă pentru simţămintele lor turburate, dar abstracte. Altminteri, simţămintele abstracte în artele plastice au fost întotdeauna acelea care, fatal şi prin tendinţele lor primare, se* îndepărtau de şimetrie şi de grupări şi construcţii centralizatoare. (Stilul roman e cu mult mai simetric decât cel gotic, fiindcă în primul, abstractivismul Nordului se îmbină cu simţămintele concrete ale lumii mediteraniene, pe când în al doilea, Nordul predomină hotărâtor cu misticismul său abstract). Altfel ni se înfăţişează arta egipteană, arta asiriană sau cea greacă. Apropiindu-se deacum de natură, 130 © BCU Cluj expresia artistică devine cu mult mai concretă, ajungând chiar, în arta greacă, la o culme a simţământului concret. Dar omul e îndrăgostit de suprafaţa plastică a trupului său, fără a se gândi la peisaj, iar personificarea naturii în zei ne destăinuieşte încă odată, frica omului. Căci firea lui e încă izolată, încătuşată de sânge. Tragedia greacă ne caracterizează, încă dela începuturile ei, tipul omului european. Acest tip e condus de elemente eroico-tragice. Pentru întâia oară apare în faţa noastră „eroul", adică omul bun sau rău. Atitudinea autorului faţă de el rămâne întotdeauna foarte severă, tocmai fiindcă nu ia în seamă influenţele sau premisele naturii. Eroul e un întreg activ. Iar „soarta" lui, căreia i se atribue multă importanţă, de oarece ea stăpâneşte atmosfera tragediei, e numai un reflex al voinţei zeilor, şi ei activi Nici o apucătură patologică, nici un gest ce ar putea fi foarte explicabil şi firesc, dacă ar fi interpretat ca o răsfrângere generalizatoare a naturii asupra omului, nu i se iartă Şi numai astfel s'a ajuns la esenţa tragediei, altminteri imposibilă, când elementele patologice subminează sau explică trăsăturile caracterelor ca şi desnodământul tragic al catastrofei. Astfel toate faptele sunt bune sau rele, niciodată relative. Relativul e însă întotdeauna concretul. Omul îşi scrie singur legile sale, nu le aşteaptă de la natură. De aceea şi „Dionisiacul", înfăţişat de către Nietzsche, e o tendinţă abstractă. Şi nu trebuie să uităm faptul: când pronunţăm numele lui Platon, nu ne gândim la natură sau la peisaj, ci la cristalizarea unei idei. Intre om şi peisaj, nord şi sud, abstract şi concret, se dă o veşnică luptă- îndată ce apare peisajul, întrezărim şi licăriri de romantism, împotriva cărora omul, care vrea să se recucerească luptă mereu. Arta bizantină, atât de abstractă în esenţa ei, nu cunoaşte peisajul. Ea nu vrea să creeze cbipuri, trupuri omeneşti. Liniştea ei e tăcerea cerului, e durere sau lumină interiorizată. Omul se regăseşte, privind spre o altă lume- Misticismul divinizează momentul când firea se pierde în abstract. închegarea formală e în cazul acesta, numai o urmare organică a atitudinei liniştite a spiritelor, faţă de măreţie suprapământească a Dumnezeirii Mijloacele de exprimare se resemnau, înfăţişând simboluri. Am spus că, pronunţând numele lui Platon, ne gândim la o idee. Figura Iui Francisc de Assisi ni se pare însă aproape inexistentă fără peisajul toscan, cu toate că natura e numai fondul străveziu şi senin al gândirii şi al acţiunii, fără a încerca să predomine vre-odatâ. Acelaş peisaj ne apare în pictura toscană a secolului al XlI-lea, în micile icoane zugrăvite în şcoalele dela Lucea, Pisa şi Florenza. Pentru Giotto artă bizantină a fost un element reactiv, tot astfel şi „maniera greca" din Toscana. Şi cu cât ne apropiam mai mult de culmea Renaşterii, peisajul se desfată tot mai larg pe pânzele marilor meşteri, indicând hotărât atmosfera în care se perindă omul şi formând chiar centre de pornire ale compoziţiilor, pe când filozofia lui Giordano Bruno priveşte universul ca un organism şi ca o operă de artă. De pe atunci concepţia omului despre lume ajunge Ia Panteismul estetic, care, totodată, identifică adevărul cu frumuseţea. Signorelli şi Michelangelo caută să strângă încă odată elementele figurate- întărind şi legătura arhitectonică. Dar Barocul, în cazul acesta legat de destule apucături concrete, şi-a şi ales jerifele. In nord, lumea abstractă a Goticului îşi clădise de mult catedralele, care biruiseră prin extaz, greutatea pământească a pietrii. In anul când Michelangelo realiza „culmea" Renaşterii, terminând fresca destul de barocă din capela Sixtină, într’un mic orăşel din ţările Rinului, Matthias Grunewald isprăvia cea mai mare operă artistică săvârşită vre-odată de către un german: altarul de la Isenheim. In nici o altă operă de artă detaliul concret n’a fost întrebuinţat cu mai multă intensitate pentru exprimarea unui fond absolut abstract. Detaliul aduce cu sine lumina cerească, durere sau qroazâ. Conturul unui muşchi zdrobit de cue e numai conturul simţământului de durere, iar peisajul, ca atare uneori destul de concret — s’a recunoscut mai târziu în el o vedere din valea Mainului—e un cer care s’a prăvălit. Concretul e numai un mijloc pentru exprimarea religiozităţii- a credinţei şi a abstractului. Mai târziu, fanaticul Greco, care trăeşte pe timpul Inchiziţiei în Spania, ne-a dat exemplele cele mai caracteristice pentru imaterializarea chinului omenesc şi a peisajului. Transcendentalismul său e reac-ţiunea cea mai hotărâtă, faţă de arta atât de pământească a Renaşterii. Cu alte cuvinte: se încearcă şi se realizează chiar, în felul cel mai minunat spiritualizarea şi umanizarea peisajului. • In pictura toscană a secolului al XlII-lea şi chiar până la Verrocchio, peisajul are, după cum relevam mai sus, o valoare secundară care rotunjeşte şi complectează întregul compoziţiei. Nu i se atribue o valoare independentă şi absolută. Priveliştile întăresc, într’un fel sau într’altul, şimţământul şi sensul figurilor. Elementele figurale sunt însă întotdeauna centrul de viaţă al acestor tablouri. Mai târziu — trece un secol, trec două — conturul omului devine tot mai mic în aspectul tot mai covârşitor al peisajului. Exemple destule găsim, pentru un stadiu mai puţin înaintat, între lucrările lui Urs Graf şi ale lui Diirer, iar pentru stadiul predominării, la Rltdorfer, la maeştrii olandezi şi flamanzi. In sfârşit, omul dispare dean-tregul şi parcă fără urme. Priveliştea stăpâneşte ochiul artistului, momentul sfânt al extazului, care el de abia face din meşteşug o creaţie artistică. Iar în peisajul umanizat al lui Nicolas Pousin, liniştea atmosferei face inutilă orice sforţare a gesturilor, orice frângere mai brutală a liniilor. Gândindu-ne iarăşi la însemnătatea intelectuală a acestor constatări, apariţia lui Rousseau, ni se pare, neapărat, foarte firească. (Dar Rousseau, prima întruchipare a unui romantism drastic şi predicatorul reîntoarcerii la natură, nu se gândise niciodată la frica şi la firea închisă a omului primitiv . Cunoaşterea de aproape a naturii trebuia să fie fatal şi baza unei concretizări fără de margini, dacă chiar, pe altă parte, tendinţele mistice ale Romantismului însemnau, cel puţin uneori, o greutate pe partea cealaltă a balanţei şubrede. Nu trece un secol şi Schelling îşi aduce aminte de Panteismul estetic al Renaşterii, divinizând natura, cucerit de un entuziasm indescriptibil. („Bruno oder uber das natiirliche und gottliche Prinzip der Dinge“). Intre filozofi apare o întreagă categorie nouă: poeţii filozofi: Rousseau, Herder, Schiller, Schelling, iar cu mult în urmă Friedrich Nietzsche, la care nu ne mai putem gândi fără a ne da seama şi de peisajul larg din jurul lui Zarathustra, pe când firea bătrânului Plato trăeşte în noi, după cum încercam să relev, ca idee. In evoluţia poezii găsim o paralelă: Safo îşi cânta durerile întrebuinţând elemente de peisaj pentru o încadrare vie dar destul de sfioasă a simţă-mintelor predominante. Goethe trece prin peisaj, întărind mai întâi felul simţămintelor sale, caracterizând mai târziu, resfrângerea duhului naturii asupra individualităţii umane. In prima parte a lui „Faust“ peisajul rămâne decor în jurul oamenilor activi; în partea doua, scrisă pe timpul când „Şcoala Romantică" şi Romantismul pătrunseseră deabine-lea, soarta omului devine simbolică, privită de pe o culme din centrul unui peisaj destul de hotărâtor. (Pentru a ilustra aceste constatări, se pot da mii de exemple caracteristice). Hrmonia şi acordul romantic dintre arte devine o melodie în „unisono". Şi muzica, care, în tendinţele ei clasice, părea oarecum întârziată, se îndepărtează de absolutismul ei polifonic, devenind mai descriptivă, adică concretă. Tipice sunt exemplele următoare: cele nouă simfonii ale lui Beethoven încă nu avea nevoe de subtitluri, pe când poemele simfonice compuse astăzi se numesc: „Poeme des rivages", „Don Juan“, „Cgll Eulenspiegel" ş. a. m. d. Esenţa peisajului devine tot mai activă, cu toate că apar destule tendinţe care i se împotrivesc cu îndârjire. In a doua jumătate a secolului trecut, însuşi chipul omului e văzut ca un peisaj sau ca o natură moartă. Omul e interpretat prin prisma cea mai generalizatoare a naturii, e adus la acelaş numitor cu o legătură de sparanghel, cu un nor tivit cu aurul soarelui. Căci unui mare impressionist francez nu’i pasă câtuşi de puţin de exprimarea unui detaliu individual, care să fie tipic numai şi numai pentru caracterul sau expresia unui singur om. Nu vrea să prindă în linii şi culori un râs sdrobitor, frică, groază, frigurile morţii. Rceastă constatare, altminteri destul de veche, nu înseamnă câtuşi de puţin un minus, un neajuns al acelor forţe care sunt atât de mari când se complac în seninătate, în tăcerea unei păduri. Un impressionist vede căpşorul unei fetiţe cu aceiaş privire şi cu aceiaş intenţie de realizare artistică ca şi o vedere din Honfleur, iar un cap bărbătesc cu fruntea boltită, cu barba mare, nu e pentru el un loc de mişcare şi de odihnă a Dumnezeirii, ca de exemplu pentru acel Diirer care a pictat pe cei patru apostoli, ci, de cele mai multe ori, un întreg flexibil, compus din diferite planuri de culoare sau din câteva pete care, ca un peisaj mai mic, tremură sub întâietatea sfântă a soarelui. Technica modernă, trenul, vaporul, automobilul şi aeroplanul îl apropie pe oin tot mai mult de sufletul peisajului. Monet şi Signac destramă lumina concretă până la extrem, iar sculptorul Rodin vede modelele sale cu och» unui pictor impresionist, părăsind tradiţia organică a sculpturii şi uitând elementele constructive ca şi legătura archi- 132 © BCU Cluj tectonică. Şi sculptura degenerată e, prin urmare, văzută ca un peisaj, adică sub influenţa unei lumini oarecare. Teoria lui Bergson despre elanul vital, teoria lui Jules Romains despre îlnanimism reduc şi ele esenţa primitivă a omului la o lege de generalizare a naturii întregi. Omul se pierde. Nu mai rămâne decât mişcare dinamică pitorească. Dinamismul din poezia lui Guillaume Hppolinaire şi a lui Blaise Gendrard e numai o altă faţetă a aceleiaşi întâmplări. Dar încă dela 1890 încoace, „eroul" ca atare, nu mai există în drama naturalismului modern, căci elementele patologice îi explicau soarta. Omul nu mai era şi nu mai e, bun sau rău. E sănătos sau bolnav, e eroul pasiv din dramele lui Gerljart Hauptmann şi ale lui Gorciji- Pe când în tragedia clasică omul cugeta şi făcea ceva pe propria lui răspundere, în drama naturalistă, omul e o bucată sănătoasă sau bolnavă luată din întregul naturii, cu care se întâmplă ceva. Faptele devin tot mai mult nepersonâle. Insă tot în a doua jumătate a veacului trecut, apar şi câteva forţe foarte semnificative care duc lupta cea mai aprigă împotriva acestei disolvări în peisaj. In Franţa secolului trecut, unde intenţia artistică pornea, de cele mai multe ori, dintr’o atmosferă de lumină contemplativă şi de mulţumire, Daumier şi Constantin Guys ne-au lăsat opere care nu sunt decât torsouri de întuneric. Daumier ca şi Guys sunt judecătorii cei mai severi ai timpului lor. Şi credem că nu e o simplă întâmplare că tocmai sufletul întunecat al lui Daumier a creat pictura şi grafica cea mai sculpturală din câte s’au realizat vre-odată în Franţa. In lucrările atât de valoroase ale acestuia, omul stă, în sfârşit, încă odată în mijlocul lumii. La el întâlnim iar centre figurale care predomină, pe când însăşi pictura murală a lui Puvis de Cljavannes suferă întrucâtva din pricina peisajului, care stăpâneşte cu structura lui largă gesturile figurilor. Germanul Hans von Marees a străbătut însă, în privinţa aceasta, drumul cel mai greu. Fire cât se poate de diferenţiată şi veşnic nemulţumit de lucrările sale, Marees e însuşi personificarea acelei lupte pentru recâştigarea omenescului faţă de peisaj. Intre primele sale pânze cunoscute sunt şi destule peisajii, în care nu întrezărim tendinţe ce ar vrea să dea naturii o interpretare nouă. In marea frescă din Neapole, echilibrul între natură şi om pare perfect, pe când în ultimele lucrări ale pictorului, natura stilizată dispare aproape cu totul în urma înfăţişării monumentalizate a omului. Exemplul cel mai accentuat pentru această recucerire a monumentalului trupesc e tabloul mare „Esperidele" pe care criticul Meier Grâfe le-a numit odată: „Singurele monumente ale timpului nostru"! După Marees au mai apărut multe tendinţe nouî artistice, care, bazându-se pe trans-cedentalismul gotic, pe spiritul vegetativ al Barocului sau pe alte teorii ale timpului, au făcut loc unei arte, ce deseori era abstractizată până la extrem. Şi aceste tendinţe au fost însă reacţiuni împotriva naturii generalizatoare şi concrete. După sculptura impresionistă a lui Rodin, apare Bourdelle care se simte iar legat de firul tradiţiei şi care recunoaşte că orice sculptură trebue să fie o sintetizare din suprafaţă plastică şi forma arhitectonică a spaţiului. Căci lumea ajunsese la un punct extrem: nici forma arhitectonică nu se mai împotrivea peisajului şi luminii sale. Luată în consideraţie de pe o platformă mult mai generalizatoare decât aceia a artelor plastice, constatarea aceasta înseamnă un fel de sfârşit. In acelaş timp Europa îşi îndreaptă iar privirile asupra lui Balzac, care ni l-a înfăţişat pentru ultima oară pe omul pasionat al apusului european şi care, e azi şi va fi poate chiar mâine la modă, pe când eri încă, Dostojevski ne spunea cu convingerea sa zdrobitoare, că „omul european" ar fi dispărut, cedând locul „omului rus“, care poate p bun şi rău în acelaş timp, care omoară în clipa aceasta tot ce a divinizat cu o oră mai înainte. „Omul însufleţit" apare, pe când „omul de caracter" trece la muzău. Societatea devine un fel de menajerie liberă, într’un peisaj cu dimensiuni incontrolabile. * * * Hm evidenţat faptul că Matthias Grunewald s’a servit de mijloace, foarte concrete în detaliu, pentru a crea opere al căror spirit e neapărat abstract, în sensul cei mai exagerat al cuvântului. Istoria artelor plastice nefiind istoria mijloacelor de exprim are şi a perfecţionării lor, ci evoluţia voinţei şi .a spiritului artistic, aş mai dori să adaug aci că un detaliu dintr’un tablou al ultimului impresionist, Signac, care vede desigur lumea, în felul cel mai concret posibil, şi ar putea fi luat drept expresia unei firi care caută să abstractizeze cu orice chip şi să imaterializeze lucrurile, pentru a sinteliza totul într’un simţ de 133 © BCU Cluj religiozitate, de transcedentalism. Signac rămâne, neapărat, pictorul lumii concrete şi nici nu vrea să fie altceva. „Imaterializarea“ lui e numai un fel anumit de interpretare a peisajului destrămat de lumină. Figura lui nu înseamnă începutul Expressionistnul, ci ultima posibilitate a redării naturii ce odihneşte sub influenţa soarelui. Spiritul fyotăreşte. Tot astfel credem că nici pictorii cei mai însemnaţi, ce au pornit din mijlocul poporului român, nu au, în esenţa operii lor, nimic comun cu arta bizantină şi spiritul ei abstract. Căci şi „imaterializarea“ văzută pe pânzele lui Grigorescu e numai o urmare organică a atitudinei sale foarte concrete faţă de peisajul românesc. Pictorul nu voia să ne dea altceva decât un peisaj, în care îţi reda ţarina şi câmpiile şi praful drumurilor din Muntenia. Despre un spirit abstract nu poate fi vorba în cazul acesta, cum nici opera lui Luchian, nici aceea a meşterului nostru Petraşcu nu îndreptăţesc ipoteze, care le clasifică alături de pictura murală a mănăstirilor noastre. Căci Luchian a pictat poate flori ce prin culoarea şi prin desenul lor sunt plante potenţate cu ele însuşi. Dar nici decum altceva. Rămân interpretări foarte personale ale concretului. Iar Petraşcu ne-a dat întotdeauna un fel de variaţiuni scrise cu penelul pe teme luate din natură. Nu vrea să facă însă din materie spirit, dintr’o linie ruptă un suflet aplecat peste propria lui durere, din emailul unei culori un gând divinizat. Hlături de pictura bizantină poate sta celebrul peisaj imaterializat al lui Greco: oraşul Toledo în furtună, flcest tablou împotriveşte multă mişcare llniştei sfinţilor bizantini, dar nu vrea să fie şi nu e peisaj, ci frică ar-zândă, groază. Htât de apropiată de peisaj, evoluţia picturii noui româneşti, spre o culme înaltă şi profund semnificativă, nu va întârzia, nici dacă vom mai aştepta până ce caracterul ei esenţial va fi descoperit. Până atunci, nici formele abstracte văzute pe scoarţele noastre, dar şi pe acelea din Finlanda şi din Scandinavia, nu ne vor da, în privinţa aceasta, nici o desluşire. TRISTETE METAFIZICĂ DE LUCIAN BLAGA In porturi deschise spre taina marilor ape am cântat cu pescarii, umbre înalte pe maluri, visând corăbii încărcate de miracol străin. Alături de lucrătorii încinşi în zale cănite am ridicat poduri de oţel ' peste râuri albe, peste sborul pasărei curate, peste păduri adânci, — şi orice pod se arcuia trecându-ne par’că pe un tărâm de legendă cu el. Am zăbovit îndelung între stânci lângă sfinţi bătrâni ca gţucitorile ţării şi-am aşteptat să ne deschidă o fereastră de scăpare prin puternice spaţii de seară. Cu toţi şi cu toate m’am svârcolit pe drumuri, pe ţărmuri, între maşini şi’n biserici. Lângă fântâni fără fund mi-am deschis ochiul cunoaşterii. M’am rugat cu muncitorii în sdrenţe, am visat lângă oi cu ciobanii şi-am aşteptat în prăpăstii cu sfinţii. Acum mă aplec în lumină şi plâng în târziile rămăşiţe ale stelei pe care umblăm. Cu toată creatura mi-am ridicat în vânturi rănile şi-am aşteptat: ol), nici o minune nu se’mplineşte. Nu se’mplineşte. Nu se'mplineşte Şi totuşi cu cuvinte simple ca ale noastre s’au făcut lumea, stihiile, ziua şi focul. Cu picioare ca ale noastre Isus a umblat peste ape. © BCU Cluj N E G O I U L DE ST. I. NEN1ŢESCU In ljaină de argint de nor de seară, In Ijaină de opal de nor de ploaie, In fyaină şi de fum şi de şiroaie, Negoiul peste slăvi se desfăşoară. Dungi, dungi şi dungi şi coaste peste coaste, Şi pânze albe pânze de cenuşe, Şi cerul pune munţilor mânuşe, Şi dorul inimei se strânge oaste. Piciorul coamelor se estompează, Şi tremură, se suie, se ridică: Şi nevăzut, şi ’ncljipuit — şi frică, Şi dragoste şi-avânt mă ’nveninează. Şi mă frământ şi mă topesc în munte, Şi plâng cu ploaia, mă destram cu norul, Şi mă înnec asemeni cu priporul, In noaptea care prinde să se ’ncrunte. © BCU Cluj MERGEAU CÂNTÂND VITEJEŞTE (FRAGMENT DINTR’ON CAPITOL DE ROMAN) DE CEZAR PETRESCU O stropitoare de stradă împroşcă cu un pieptene de apă asfaltul. Radu Comşa se lipi de perete şi -o aşteptă să treacă. Un copil cu pulpele suflecate şi subsuoară cu un coş de papură, flueră îmbâindu-şi picioarele goale în acest duş gratuit. In urma stropitoarei, din pietrele ude se înălţă o răcoare plăcută. Radu Comşa traversă strada către biurou. Soarele dimineţei era învăluit de nori alburii şi subţiri. Nu începuse arşiţa. Capitala avea înfăţişarea primenită dinainte de ceasurile nouă, când circulă numai oameni grăbiţi, slugi întorcându-se de la piaţă, olteni cu coşurile în cumpănă, trăsuri cu bagaje de la gară, funcţionarele de birouri şi de magazin, cu obrajii proaspăt pudraţi, păşind mărunt şi sonor. Huruiau ridicându-se obloanele prăvăliilor. Rândaşii şuruiau cu apă, pe trotuoar, din tinichelele albe, nenumăraţi 888888 •• — „Victoria Italienilor la Gorisia! Moldova cu declaraţiile domnului Carp!... A apărut ediţiaaa! A apărut'1!... _ Ţigănuşul îi întinse gâfâind foile cu miros păcuriu de cerneală. Puse banul în gură, cât căută restul, şi-o rupse mai departe, în goană: «Ediţiaaa 1.. Comunicatul inglez!... a apărut"!... Radu Comşa îşi aruncă ochii din mers la telegrame: Frontul oriental. Verdun. Amiralul Tirpitz şi războiul submarin... Aceiaşi poveste! Nimic nu se mai petrecea nou. Războiul era acum ceva familiar şi statornicit, ca îndeletnicirea cea mai firească a noroadelor-^ Trecu cu trompete o companie de gardă. Fără voie, până s’au depărtat, trecătorii păşiră mai vioi, în cadenţă. In antretul biuroului, îi luă pălăria Ioniţă, făcându-şi raportul. — Vă adastă un domn. Domnişorul Sachelarie n’a venit încă. Lucră numai domnişoara... Se auzia ţăcănitul maşinei de scris. _ ^ — S'a înegrit fain domnişorul la feredee! constată cu admiraţie Ioniţă, ştergându-i cu peria, praful nevăzut de pe haină. Este şi-o telegramă de la domnu Deputat... Când intră, domnişoara Bettg nu întrerupse scrisul la clapele care svâcneau picioare lungi de lăcuste mecanice. Clătină numai capul exagerat de mic, sub frizura enormă, pufoasă şi bălană. Un domn foarte înalt şi spătos, tuns cu maşina, cu figura roşie, puse alături gazeta 137 © BCU Cluj nemţească şi se ridică ţapăn, în fainele cenuşii cu mari pătrate verzi, salutând milită-reşte : — D-ruI Carol Mayer! V’a vorbit desigur domnul deputat... Pentru grâu... Doresc să semnez neapărat scrisoarea astăzi. Radu Comşa trecu în dosul biuroului şi răsfoi repede pârtiile de sub cubul de cristal. — (In moment!... Se află îmi pare, o telegramă tocmai de la domul deputat— Telegrama lui Hlexandru Vardaru, vestea că se întoarce cljiar în dimineaţa aceia. — Perfect! Hştept! se aşeză domnul Carol Mayer, uitându-se la ceas şi reluând gazeta — V’a căutat cineva la telefon. întreabă dacă aţi sosit! spuse domnişoara Betty, mutând coala de pârtie albastră şi privind-o cu mare băgare de seamă. N a vrut să spună cine e. Zice că nu e nevoie: un domn!... Dar era glas de doamnă. Domnişoara Betty îşi spuse părerea cu cea mai desăvârşită indiferenţă, lovind în clapele de sub care se destindeau articulaţiile de metal; arătând aşa că e vorba de chestii care nu o privesc pe ea, simplă funcţionară. Putea să fie domn ori doamnă, îi priveşte. Ea îşi caută conştiincios de datoria ei: transcrie acte şi nimica mai mult Radu Comşa răspunse un „bine"! scurt. «Trebuie să se termine odată povestea cu Zoe“! îşi repetă o hotărâre veclje acum, uitându-se duşmănos la pâlnia neagră a telefonului, de unde pufea eterna iar glasul nedorit. Desfăcu plicurile cu un cuţit de os, răsfoi dosare, însemnă datele în agendă şi pe calendarul block. Era puţin de lucru, tribunalele în vacanţă, câte-va termene de fixat în Septemvrie. îşi aruncă din nou ocljii pe ziare. Domnul Carol Mayer cercetă ceasul şi fi controlă cu ora pendulului din perete. HI dumneavoastră merge în urmă... In România nu se potrivesc două ceasuri! surâse, punându-şi gazeta împăturită în buzunar şi desvelindu-şi o dantură cu prea mult aur sub mustaţa tunsă după moda prusacădouă dungi înguste sub nări. La Palat arată douăsprezece, la Fundaţie e douăsprezece şi cinci, când ajungi la Independenţi e abia douăsprezece fără cinci, şi până la Bulevard, zece paşi, s’au făcut douăsprezece şi un sfert!.. E ca şi în politica dumneavoastră. Domnul Filipescu spune că a bătut ora, domnul Bră-tianu că nu a sosit încă. Iar domnul Carp nici nu vrea să se uite la ceas. Domnul Carp e un foarte solid cap politic!.. Radu Comşa mută din faţă, cutia cu codurile care-i împiedicau privirea, şi flutură ziarul, de unde începuse să citească un articol. — Hsta o credeţi Dumneavoastră... Hei însă scrie altfel!... — O! ce se scrie în gazetele româneşti!... Germanii sânt pentru Dumneavoastră, un popor de antropofagi... Gazetele româneşti vor războiul; dar noi, pentru binele României dorim să nu aibă loc. Hr fi teribil! In două luni e un războiu sfârşit! declară domnul Carol Mayer. rostind aceste sentinţe fără apel, cu cel mai afabil surâs din lume. Pe Radu Comşa, îl ofensă siguranţa cumpărătorului de grâne. — Domnule Doctor! spuse, Germanii n’au fost niciodată prea buni psicljologi! Credeţi prea mult în forţa organizaţiei. On răsboiu nu se face numai cu tankuri şi zepeline. Mai este încă ceva... Dar ce-ţi spun Dumitale, strein, care n’ai de unde să cunoşti poporul ! — Pardon! întrerupse domnul Carol Mayer, mângâindu-şi cu un un surâs de satisfacţie lanţul de aur, trecut prin nasturele vestei. Pardon! Sânteţi în eroare. Trăesc în România de la etatea de cinci ani. Vedeţi că vorbesc româneşte aproape ca limba maternă. Şi fiindcă cunosc — cred, sunt sigur, că România nu are să reziste mai mult de două luni-.. — Fiindcă n’are tunuri? — Şi fiindcă n'are tunuri- Dar mai întâi fiindcă lipseşte acel «încă ceva», de care vorbiaţi adineori Htunci, Dumneata crezi că Hrdealul, Bucovina— — Ce ştie bade Ion, de Hrdeal şi de Bucovină? Hceste sânt discuţii de oraş, articole de gazetă. Discursuri şi întruniri. După ce-a aplaudat discursul, publicul merge la grădină şi aplaudă cupletele domnului Tănase, care are un nas foarte inteligent exploatat şi^ foarte iubit de bucureşteni. Hstă primăvară au fost splendide bătăi cu flori. Cine le-a văzut, n'are nevoie de prea multă psicljologie ca să înţeleagă că un public care se bate cu atâta frenezie cu roze, nu poate vorbi de războiu, decât în glumă!... Bade Ion, nu 138 © BCU Cluj cunoaşte exact nici cum se numeşte Regele care va semna decretul de mobilizare! El gândeşte că n’are porumb, şi blestemă concentrarea, care-i ţine copiii la seceră... Pentru Germania însă războiul e o chestie de viaţă şi de moarte. O ştie şi cel din urmă cultivator de cartofi din Pomerania. De aceia, au alergat din America de sud, din Asia mică, din Balcani, de ori unde se afla un german în stare să lupte. • — îmi pare cu toate aceste... Radu Comşa, nu şi sfârsi gândul, măsurând din cap până’n picioare, omul voinic care nu se afla pe nici un front, ci în acest Bucureşti cu dispreţuitele lui bătăi de flori, se îndeletnicea nesupărat, cu negustoria de grâu, fără îndoială foarte bănoasă „Ori poate e un spion, un agent de propagandă... prea mult flecăreştel». Domnul Carol Mayer îi înţelese întrebarea şi ridică mâneca stângă. Sub manşeta de mătase moale, se văzu un aparat ortopedic: mâna era de lemn, ascunsă în mănuşea de piele. — Suvenir dela Yser! lămuri, fără să stăruie şi continuă cuvântul. Răsboiul modern este un examen serios pentru un popor şi cere tenacitate. Românii nu sunt un popor tenace. O recunosc şi cei mai înfocaţi patrioţi ai dumneavoastră. Brav da, dar nu tenace! Şi bravura nu înseamnă nimic, dacă e numai o calitate anarhică a individului. Răsboiul cere eroism disciplinat, colectivitate organizată... Vă subliniam, că în România nu se potrivesc nici două ceasuri... — Ştiu, îşi aminti Radu Comşa o observaţie citită undeva, proaspăt. Individul la Dumneavoastră este număr: o unitate dintr’un tot. Literatura germană nu a putut creia pguri, tipuri. Nu are nici roman, nici dramă, fiindcă nu vede individul, pindcă el nici nu se poate desvolta, e sacripcat masei. Dar dintr’o inferioritate a individului faceţi o virtute naponală 1 isprăvi Comşa, urmărind în aceiaşi vreme cu ochii, o scenă care se desfăşura în biurou. Onisfor Sacpelarie, îşi strecurase pe uşă, capul pătrat şi negricios, cu fruntea chinuită de creţuri adânci, cu părul negru-albâstriu. pornit ţepos îndată deasupra sprince-nelor late de-un deget. îşi luă locul la masa lui dela fereastră, plecându-şi obrazul cu trăsături muncite deasupra hârtiilor, cu o înfăţişare foarte preocupată. încercă peniţa pe unghie, ascuţi un creion, adună foiţele de lemn pe sugătoare. Apoi din buzunar scoase un pachet de hârtie subţire, desveli pe genunehiu un mănunchi de garoafe roşii şi cărămizii, pândi când domnişoara Bettg scria mai cu zor pe clapele rotunde, şi-i lunecă porile pe mescioară, pe vârful unei linii. Domnişoara Bettg le dădu la o parte, fără să le privească şi fără să se întrerupă: nu era vreme pentru peacuri!.. Dar încântat de ispravă, Onisfor Sacljelarie îşi frecă mâinele şi se aşternu de astădată într’adevăr pe lucru. Era muncitor bun. Fugar din Ardeal, venit la biurou odată cu Ioniţă. Aci, omul aspru şi simplu, căzuse în mâinele cu degetele subţiri ale domnişoarei Bettg. Radu Comşa surprindea unul din multele episoade ale acestei mici— drame? farse? comedii ori simple idile? — Ştiu, reluă Comşa, întorcându-şi atenţia la domnul Mayer. Răsboiul de până acum, a veripcat însă fundamental erorile de psichologie ale germanilor. . Domnul Carol Mayer îşi aşeză cu mâna sănătoasă mâna de lemn, pe braţul fotoliului, şi continuă să zâmbească la aceste copilării, fără să se arate supărat. — E tema franceză! Ne-o spun de doi ani. Ne-amspus-o mereu, dela70! Ne urăsc, pindcă nu sântem niciodată distraţi, ştim să voim ceiace voim, cu toată pinţa. Intr’adevăr, nu ne amuzăm cu eleganţă. Sântem un popor greoi. Frivolitatea noastră, când o încercăm, e de parveniţi şi de aceasta ne intimidează încât ne întoarcem îndată la gravitatea noastră de_ toate zilele- Căci viaţa nu e un amuzament. Aceasta am arătat-o şi avem s’o mai arătăm încă! Germania are s’o arate tutulor, celor ce nu vor să înţeleagă !... Cuvintele sunau a ameninţare, dar domnul Carol Mayer păstra înfăţişarea cea mai corectă şi politicoasă cu putinţă. — Mi se pare că domnul Deputat întârzie! îşi cercetă încă odată ceasul din vestă, dispreţuind măsurătoarea pendulului din perete. Alexandru Vardaru intră în clipa aceia, în manta de drum, cu genele albe de praf. Ioniţă, din urmă, îi aduse servieta, îi desbrăcă pardesiul, ţinându-1 departe, să nu scuture colbul şi păşind în vârful picioarelor. ■— Te-am făcut să aştepţi, domnule Mayer 1 rosti scoţându-şi mănuşile de piele şi aruncându-le pe masă. Pariez că n’ai pierdut vremea! I-ai zis niţică propagandă pentru 139 © BCU Cluj Mitteleuropa. Ca mâine o să te transportăm pachet într’un lagăr, unde o să înpinţăm un deposit de Mitteleuropeni ca dumneata, unul şi unul... Domnul Carol Mager îşi arătă într'un râs foarte vesel toţi dinţi de aur, dovedind că e om care ştie să preţuiască glumele fără urmare. Alexandru Vardaru scutură mâna lui Radu Comşa, îşi frecă praful de pe ochi cu batista despăturită, mişcându-se prin cameră să se desmorţească. — Mizerabilă şosea! De la şase de când vin... Desigur, n’a dat nici un semn Staicovici! Şi fără să aştepte răspunsul, întorcându-se către domnişoara Bettg : — Domnişoară Bettg, domnişoară Bettg ! mai puţină manichiură şi mai multă atenţie! Mi-ai scris în contract pretutindeni şaptesprezece mii, în loc de patruzeci şi şapte... O oră ne-am pierdut până să transcriem copiile. Domnişoara Bettg şi-ar p retras, dacă ar p putut, unghiile lăcuite, în carne, ca pisicile. Nu i se mai vedea decât ceafa, roşie sub cârlionţii bălani, ca laptele în care ar p căzut câteva picături de sânge. Scrisoarea domnului Carol Mager, fu semnată într’o jumătate de oră. Grâul trebuia predat în două săptămâni. Domnul Carol Mager, ţinând portbiletul pe colţul biroului cu degetele de lemn în mănuşă, trase şi numără treizeci de hârtii foşnitoare. Se ridică de plecare, salutând milităreşte, cu tocurile lipite, sunând un pintene nevăzut. — Dacă nu ai nimic de lucrat, mergi cu mine, Comşa !... Cât mă spăl şi mă schimb, putem vorbi. La trei plec în Moldova, spuse Alexandru Vardaru, luându şi servieta depe teancul de coduri. , Radu Comşa aruncă hârtiile în sertar. . — întorci acasă! porunci Vardaru şofeurului, care se răsuci să închidă uşa, trântind-o în încuietoare. Casa lui Alexandru Vardaru se apa la Şosea. Era cu hârtie albastră în ferestre. In grădina din faţă crescuseră porile stufoase şi dese. Trandaprii se scuturau. Pe alei năpădiseră ierburile, ca într’un loc de mult neumblat. O bancă albă şi o masă rotundă, sub un arţar cu frunzele verzi pătate cu alb, aşteptau părăsite. — De ce nu pliveşti? arătă Alexandru Vardaru, cărările, servitoarei care ţâra geamantanul gâfâind. Nu-ţi dă în cap? Ca şi domnişoara Bettg, Mariţa nu încercă să se desvinovăţească. Lăsă valiza pe peron şi fugi, cu picioarele desculţe, să deschidă pe din dos. Candelabrele erau înfăşurate în pânză subţire, verde. Oglinzile în aburul de praf, răsfrângeau umbre-fantome. Covoarele strânse sul. Miros de camfor. Paşii sunau deşert pe parchet, în sălile înalte. Numai biroul lui Alexandru Vardaru, camera de dormit şi baia, erau aerisite, cu ferestrele înlături. — într’un sfert de oră am terminat! se grăbi Alexandru Vardaru, desfăcându-şi butonul de la guler şi trecând în camera de baie. Mariţo! două cafele! Comşa, găseşti ziarele streine pe birou, dacă nu le-o fi întrebuinţat idioata... „Idioata" plecase după cafele. ■ . ■ Radu Comşa nu desfăcu benzile neatinse. Se aşeză pe scaun şi din cadră, de la birou, îi surâse Luminiţa. In perete, în faţă, se afla un tablou mare, o pictură de meşter iscusit: Elena Vardaru, aşa cum trebuia să fi fost la douăzeci de ani. Era o mare asemănare între mamă şi pică; dar în chipul Luminiţei lipseau liniile moi şi transparente, care dădeau portretului din perete un aer îndepărtat, strein de această lume. Luminiţa era numai viaţă, iar fotograpa păstra ceva din lucirea neastâmpărată a ochilor. „Cu numele meu de gaiţă, ar p ridicol să fac figură de tragedie!" — isbucnise în râs, într’o seară, când o întrebase dacă a fost vre-odată tristă. Aşeză cadra mai în lumină. Cu dânsa viaţa nu poate avea nimic trist şi ascuns. — Caută, te rog în servietă I vorbi Alexandru Vardaru, prin uşa întredeschisă, din camera de baie. E un plic oficial, care te interesează... Radu Comşa desfăcu servieta şi răscoli între hârtii. Deschise plicul cu inscripţia „Ministerul de Interne" şi citi: „Domnule, în caz de mobilizare vă rugăm a vă prezintă în termen de 48 ore la biroul... Serviciul... din Ministerul nostru, unde sunteţi repartizat pe ordinea de mobilizare în calitate de... Alăturat, aveţi ordinul de mobilizare, emis de Direcţia— din Ministerul de Răsboiu," Prins cu un ac, ordinul Ministerului de Râsboiu— Răsuci pârtiile pe toate feţele. Ce însemna asta? Hârtiile purtau data de acum trei zile, când îşi amintea că Vardaru întârziase toată dimineaţa la Interne şi la Răsboiu. înţelese şi roşi. Dispuneau aşa dar, de soarta lui, ca dea unui copil? Se ridică de pe scaun şi măsură parchetul cu nemulţumire. In Camera de baie se auzia şurubul continuu al apei. — Zici, că n’a venit Staicovici? întrebă glasul lui Alexandru Vardaru. Crebuie să-i trântim somaţie. Notează, te rog!.. Afacerea Staicovici era de mică însemnătate. Se vedea că Alexandru Vardaru stăruia asupra ei. numai ca să nu-i dea răgaz să vorbească altceva. Dar aceasta nu putea sfârşi cu atât! Nu s’a gândit niciodată să se pună la adăpost, şi cu atât mai mult să roadă scările Ministerelor pentru asta. Că a evitat timpul pierdut cu concentrările, e altceva. Ar p fost o prostie să fi făcut altfel. Dar o mobilizare— răsboiu. Acolo e o laşitate să eviţi, e viaţa pe care vrei s’o cruţi— Oprit înaintea ferestrei, Radu Cornşa îşi recapitulă cum avea să decurgă explicaţia. Pe şosea, dincolo de şiragul prăfuit ai teilor, săgetau automobile repezi; o trăsură cu o doamnă şi două fetiţe în tjaine albe, se întorcea în pasul cailor. ÎIna din fetiţe ţinea pe genuncpiu un uriaş maldăr de fiori. „înţeleg foarte bine sentimentele care!. Nu, asta ar fi o introducere de stil epistolar. Mai bine, cu un ton degajat: Mă surprinde că asemenea privelegii pe care nu le-am cerut, îmi vin— Sunai prea a frază ceremonioasă .. Domnule Vardaru! sunt chestiuni pe care oameni iubesc să le rezolve singuri şi... Nici aşa! Pare o pornire agresivă"— Radu Cornşa se mută dela fereastră, înaintea bibliotecei, şi trecând mâna peste legătura de piele a cărţilor citi titlurile familiare: „Demangeat. Histoire du Droit romain. Le droit pur“— Ce situaţie idioată!— Va lua plicul şi-l va înapoia simplu, fără multă vorbă- Din obiceiu, aşeză în ordine volumele desperecpiate în raft. —Ce-ţi spunea doctorul Mager? întrebă Alexandru,Vardaru, intrând îmbrăcat în alte pâine, bărbierit şi mirosind a apă de pâr. Am venit cu dânsul în tren Joia trecută; ţinea piept unui compartiment întreg, cu victoria lor— Simionescu dela Bârlad, să-l ia în palme nu alta; fierbea... Radu Cornşa luă plicul de pe birou, cu potărîre: —■. Nu înţeleg, domnule Vardaru— — Te rog, să înţelegi! îl opri Alexandru Vardaru, punându-i pe umeri mâinele care miroseau a săpun proaspăt- Am făcut-o pentru mine, nu pentru Dumneata. O să avem nevoie. In prima lună de mobilizare, toate au să se dezorganizeze... Am nevoie până îmi aranjez lucrurile, în noua situaţie. După o lună, ai vreme să tot fii erou, dacă perspectiva îţi va surâde— — Se găsea alt mijloc, în loc— — Te rog! Te rog ! Nu ne grăbeşte nimic— De altfel mai putem discuta şi altădată. Acum serveşte dulceaţa!.. Mariţa, încălţată de data asta, şi cu şorţ alb, aştepta cu tava cu dulceţi şi cafea. După ce aşeză în farfurioară linguriţa de dulceaţă, lui Radu Cornşa îi fu greu să reia discuţia. Puse plicul în buzunar. Intr’adevăr nimic nu grăbea. Era o formalitate extrem de simplă care se putea împlini ori când: n'au să fie prea mulţi acei care vor cere să meargă pe front— Alexandru Vardaru scoase agenda şi fixă programul pentru cele trei zile, cât avea să lipsească în Moldova. Vorbea păşind apăsat cu picioarele scurte, în parchetul fără covor, mutând câte un scaun din loc. Observă stratul subţire de praf, de pe masa bibliotecii şi se întoarse să apese butonul de porţelan. Soneria isbucni lung în casa goală. Când se ivi Mariţa, Alexandru Vardaru, fără să întrerupă fraza, trecu un deget peste ceaţa de praf şi-i arătă urma rămasă. Servitoarea se repezi să şteargă cu colţul şorţului, dar Vardaru o opri: —• Nu cu asta; cu cârpa! Şi nu acum; când nu sânt aci! Obrazul fără vârstă al slugei, roşi, şi plecă ruşinată în pământ, ocl)ii verzi, de culoarea pelinului veşted. — Acum ce-mi stai ca în strană? Spune lui Neculai să întoarcă maşina! II conduse pe Radu Cornşa până în Calea Victoriei. Lua dejunul la Senatorul Bogza, fratele Ministrului, de avea să afle cele din urmă ştiri; de acolo pleca direct, la gară. 141 © BCU Cluj — Mâine ori poimâine, era vorba să se convoace consiliul de Coroană. Dacă e ceva grav, amân. Las răspuns la telefon, lui Ioniţă. La revedere 1— Alexandru Vardaru se lăsă pe spate, in fundul maşinei. Neculai sună, şi apăsând pedala dădu drumul lanţului de trăsuri şi automobile, oprit o clipă. Radu Comşa porni fără ţintă, căutând umbra pe lângă ziduri. Amiaza de August dogorea acum din plin, trecătorii înaintau moleşiţi pe sub corturile vărgate ale vitrinelor. Femeile aveau Ijaine foarte subţiri, o înfăţişare lâncedă de oboseală languroasă; bărbaţii, cu pălăriile în mână, îşi tamponau fruntea cu batistele. Ce putea să se mai întâmple „grav" ? Era numai o mare toropeală care muia asfaltul şi făcea caii birjelor să clem-păne cu urechile muiate. Un vânzător de gazete pe treptele unui gang, număra un pumn de gologani. Din uşa deschisă sufla un şuvoi de curent rece. De pe celălalt trotuar, un cunoscut îl salută întrebându-1 din ochi, cu gestul mirat, ce caută în Capitală pe canicula aceasta. La Palat, sabia soldatului de gardă sclipea fulgere ferbinţi în soare. Un câine se strecură printre trăsuri cu limba roşie, spânzurând lung afară. înfricoşată căldură)... Se decolorează cărţile în vitrine... N’a mai apărut nimic nou. Cine mai citeşte pe dogoarea aceasta?... II priviră lung două femei; una se întoarse spunând ceva tovarăşei. Avea rochia albastră, de culoarea fulgerilor noaptea; i se vedeau pulpele rotunde in ciorapii de mătase aurii. îşi amintea de undeva figura. Sânt multe figuri pe care le recunoaşte fără să le fi cunoscut vre-odată. Chipuri fără nume, întâlnite pe stradă, într’un restaurant, într’o gară, între două trenuri. S au oprit ochii în treacăt. A rămas imaginea lor fugace, ascunsă undeva, de unde acuma tresare. Oamenii cu bucurii, cu griji... Ciudat: atâţia cât trec pe lângă tine fără să ştii ce sânt, ce duc cu ei!... Liceanul acesta în tunica de doc, alături de fetiţa de şcoală, cu ghiozdan şi coada pe spate. Domnul cu barbişon alb, care priveşte în vitrina magazinului cu ghete. Din buzunar i se vede jumătate de ziar, cu inscripţia din jumătate de titlu: „L'Jndep..." Ofiţerul care-şi admiră cişmele de lac. Şi doamna încărcată de pachete, cu copilul de mână, nehotărându-se să traverseze... Câţi de aceştia întâlneşti într’o zi ? Două mii, trei— Nenumăraţi. Ce-i aşteaptă acasă ? Ferestre cu perdelele trase; un câine îi întâmpină gudurându-se; copii, nevasta... O scrisoare de undeva. Nu curge apa. A plecat servitoarea. Trebuie schimbată mobila din salon. Au duşmănii de moarte şi se iubesc absurd. Doresc ceva, care n'are să se întâmple niciodată şi sufăr pentru cine ştie ce dureri, pe care chiar dacă le-am şti, ni s’ar părea cu desăvârşire indiferente— Şi cunoscuţii cu care stai de vorbă! Te întâlneşti Ia restaurant, la cafenea, în afaceri; discuţi cu ei—dar ce ştii cu adevărat despre ei ? Iţi arată o faţă— şi au alta, secretă şi misterioasă. Poţi spune despre unul precis că e avocat, ori profesor, ori rentier, ori moşier; îl recunoşti, e bălan ori smead, poartă mustaţă tunsă ori haină din cutare stofă, ţi-e antipatic ori simpatic, îl ai clasat în minte: e o haimana ori un om onorabil, dar în dosul acestei etichete pe care i-au pus-o arbitrar, ce se ascunde nici nu te încearcă gândui să afli. El e o taină pentru tine şi gândul acesta nici nu înspăimântă, nici nu te chinuie. Că peste o oră, îi ese înainte un copil în rochiţă, întinzând braţele drăgostos—„tăticule*!— deşi tu îl ai clasat drept o canalie, ori că trânteşte uşa în ţăndări când se ceartă cu nevasta, deşi ai jura că e omul ăl mai blând din lume, că a plâns odată cu bărbia în piept când a curs ţărâna peste o groapă — nici unul nu este să nu fi trăit asta! — că a vrut să fie ceva din care nu e de cât o mizeră uscătură, — nimic n’ai să cunoşti, nici odată) Toţi sânt taine închise, ferecate cu şapte peceţi. Deopildă, junele acesta pudrat, rezemat cu spatele de bara vitrinei, la Sfetea, şi privind atât de obraznic femeile! O secătură, desigur. Aşa cel puţin îl arăta toată înfăţişarea. Dar înfăţişarea e o minciună. Poate e un talent, un om cu gânduri mari, un suflet generos, ascuns şi înăbuşit... Şi despre dânsul chiar, Radu Comşa, ce vor fi gândind oamenii? „Nimeni nu înţelege pe nimeni". Flau-berta spus-o parcă aceasta, dar e încă mai plin de înfricoşare. „A nu înţelege", înseamnă a P încercat să înţelegi şi a nu fi isbutit. „Nimeni nu cunoaşte pe nimeni". Acesta e adevărul cel teribil. Trăeşti cot la cot cu semeni de-ai tăi, pe care n’ai curiozitatea să-i cunoşti nici cât ai avea pentru o vietate din altă planetă, ori din altă epocă geologică... Şi aceşti oameni necunoscuţi între ei, indiferenţi, alcătuesc un oraş, o ţară. Intre el şi domnişoara Bettg. între Alexandru Vardaru şi Onisfor Sachelarie, între el şi Mariţa, sluga cu ochii de culoarea pelinului veşted, ce legătură poate exista? Pot vrea ceva laolaltă? Pe căldura aceasta tropicală!.. 142 © BCU Cluj Radu Cenuşa coborî dc pe trotuoar, să ocolească mulţimea îmbulzită înaintea vitrinei de ia „Independenţa”, unde o ţ)artă uriaşă, cu steguleţe colorate în vârf de ac, arăta fronturile după ultimile comunicate. Şiragul trăsurilor şi maşinelor se încrucişa necurmat; un rând spre capul Podului un rând spre Poştă. Intr'o limuzină, o femee foarte frumoasă; alături de şofeur un câine lup, privind serios şi grav, curgerea lumei. Cine sânt toţi? Un general cu bărbiţă albă, salută pe cineva de pe trotuoar, dând vesel din mâna îmbrăcată în mănuşă albă... Ce tainică legătură, tainică şi trainică, poate fi intre el şi popa de ţară, cu umbrela de ploaie, alergând undeva unde a întârziat; între oameni care se ghiontesc o clipă: doamna foarte impunătoare cu tyaina de mătasă plesnind pe trup şi portarul de minister trecând cu condica vărgata subţioară; intre perechea în costume albe de tenis, cu rachetele în învelitoarele cadrilate, şi birjarul care s’a ridicat în picioare să vadă de ce s’a oprit trăsura dinainte?— Necunoscuţi. Se uită încruntaţi unul la altul când s’au isbit gonind piept în piept, sau politicos, se feresc în lături, rostindu-şi scuze cu surâs prefăcut şi convenţional, şi alergând mai departe. Necunoscuţi fără număr. Fără nume. * Nu ştii cine sânt — cum poţi şti ce vor ? Cum poţi ljotărâ ceva grav, unanim, etern, în numele lor? Radu Comşa îşi scoase şi îşi aşeză batista în buzunarul de la piept, fără nici un motiv, uitând ce voia să facă cu dânsa, spunându-şi: „Mi se pare că pregătesc un discurs defetist! Doctorul Carol Mayer m’ar aplauda încântat— Nu! Doctorul Carol Mayer nu poate aplauda. Cu o mână de lemn, nu se poate aplauda". îşi aruncă ocţjii la Capşa. Era ora aperitivului. Cafeneaua îngustă ca un vagon, gemea- Ii făcu loc, trăgându-se pe canapea, Titel Iliescu, care-i întinse mâna şi se întoarse să continue discuţia, cu un necunoscut cu barbă neagră şi foarte creaţă, de oriental. —- Iţi spun că e imposibil. E o invenţie! Domnul îşi netezi de câteva ori barba şi râse cu mare înveselire, sprijinindu-şi ceafa de pluşul canapelei şi arătând dinţii albi şi foarte laţi. — Asta-e-acum! De ce invenţie, monşer? Am eu mutra să născocesc infamii? E adevărul curat. Ascultă! — puse mâna pe mâna lui Titel Iliescu şi-i vorbi mai încet — ascultă ce-ţi spun! Aseară eram la Suzana. Cu mai mulţi: Vascanu, Grigoraş, Meicu dela Romanaţi, alţi ţipi- Se încinsese cţ>ef în toată regula; ştii că unde e Meicu nu scapi cu una cu două. Pe la două, mai rămăseseră câţiva pe la mese: edecurile. Apare cu două dame la braţ, turtă— „Băeţi, în astă seară plătesc eu!“ —zice — „S’aducă şampanie!”. Prezintă femeile: nişte tipese- Chelnerii încep să care şampania la răcitoare. „Să vie lăutarii!" — zice. Vin lăutarii. Ii trage Lacpe, cum ştie el, când cântă pentru noi. Şi curg sticlele; un rând, două rânduri, trei— Când să plecăm, peste douăzeci de sticle goale răsturnate pe jos. Ne împiedicam în ele. Las’ că şi noi eram făcuţi de-albinelea. Cljiamă ţalul: — „Socoteala toată la mine!" Ne împotrivim. Meicu de altă parte, nu! să plătească el. Zic să facem parte; nemţeşte. Tipul se ’nfurie. — „Am comandat eu!“ zice. Şi începe o ciorovoială între el şi Meicu. Insfârşit, ne punem pe lângă Meicu, zicem: „Lasă-1 Matactje, toată viaţa tot alţii i-au plătit ctyeful— II loveşte târziu ambiţia asta". Perfecţi... O socoteală lungă de-un sfert de metru. Nici nu se uită la ea, scoate portofelul şi aruncă două pârtii de cinci sute. Portofelul doldora de pârtii— La eşire, ÎI aştepta maşina. A plecat între cele două tipese.. Acum te întreb: de unde frate atâta bănet? Nu’s nici doi ani — ţi-aduci aminte de când se ţinea de mine scaiu, să stărui pe lângă frate-meu, Tacpe, dela Domenii, să-l numească într’o slujbă ceva, orice; două sute de lei pe lună. N’avea pretenţie la mai mult! Cred şi eu. Când n’ai franc, cine dracu se mai uită la pretenţiile tale, cţ)iar dacă le-ai avea?— Stătea, aici la masă, două ore cu ceaşca de şfarţ goală înainte. Citea gazetele consumatorilor de prinprejur — „îmi dai voie, un moment?" — şi-ţi sufla gazeta de sub nas! Acum: şampanie, tipese, plăteşte el, maşină la scară; toate mofturile din lume! Să nu te întrebi: de unde? Domnul cu barbă răsturnă paharul cu ţuică peste cap şi spuse cu mare taină, şter-gându-şi gura cu o batistă în patrate colorate. — De unde? Nu e mare plosope: legaţiile sireacele! Titel Iliescu îşi îndreptă trupul subţire şi privi cu ocijii lui limpezi, albaştri şî buni: 143 © BCU Cluj — De ce numai decât, legaţiile? Poate a moştenit. Poate câştigă!... — Ce să moştenească monşer? Cum să câştige? se indignă de atâta naivitate domnul cu barbă, rupând un capăt din felioara de pâine de secară şi aruncând-o în gură, cum prinde bucata din sbor, un câine dresat. Pe cine să moştenească? E feciorul unui institutor, vai de capul lui, de la Slatina. Şi cum să câştige, te întreb ? Ca să câştigi, trebuie să munceşti. Şi când munceşti, nu eşti toată ziua la Capşa pe calea Victoriei la deal şi la vale, la Curse, şi noaptea până la trei-patru, la Susana, la Flora, la Femina—că unde te duci, dai peste el!... Este o meserie, drăguţule, în care munceşti puţin şi câştigi mult. O meserie foarte nouă şi foarte rentabilă acum, când unii au interes să intrăm cât mai repede în acţiune, şi alţii să rămânem toată vremea în neutralitate. Asta e tot secretul! Domnul cu barbă, se întoarse către alt necunoscut de la masa de alături, mutându-şi farfurioara cu măsline. Titel Iliescu îi făcu lui Comşa un semn, adică: „are-o gură, să te ferească Dumnezeu !“ — Şi tu, Radule? Te-ai înegrit să joci rol de maur, la „Naţional"... Radu Comşa se privi involuntar în oglinda din faţă. Eră într’adevăr foarte negru, ars de soare, aci între atâtea figuri bolnăvicios de decolorate. întrebă despre cine fusese vorba. — Nu importă! II cunoşti şi tu, şi eu. Dar ce interes? Dacă ne-am potrivi!... Radu Comşa înţelese că n’are să afle nici odată cine e „tipul11 de la Suzana. Titel Iliescu, se uită pe fereastră şi surâse unui gând: — Hm văzut pe doamna Zoe Vesbianu. Mai frumoasă ca oricând!... — Şi ce-mi spui mie? dădu din umeri Comşa. x — Cum, ce-ţi spun ţie? Se întoarse Titel Iliescu mirat, gata să-l tachineze. Dar văzând dunga dintre sprincenile prietenului, îşi reveni cu părere de rău: — Iartă-mă, dacă... — Hpoi silindu-se să schimbe vorba. — Priveşte la masa antantei! Hi zice că e un mare consiliu rliat. La o masă din fund, un grup plecat pe o Ijartă, urmărea explicaţiile unui domn pipernicit, slab, ras până la culoarea vineţie a pielei, cu o pălărie imensă, dată pe ceafă. Hrătâ fără îndoială o mişcare decisivă de trupe, aşâ cum ar comanda-o el, căci când sfârşi, privi tovarăşii triumfător, dându-şi pălăria pe ceafă ca un bobârnac victorios: — nemţii erau pierduţi! Se aflau adunaţi: gazetari cunoscuţi, oameni politici, poeţi cu şi fără volume, actori cu faimă, tineri fără nici o îndeletnicire; micul parlament nelipsit la ora zece dimineaţa, la douăsprezece, Ia două, la şase, la opt seara: ora cafelei cu lapte, a ţuicei, a sfarţului, a băuturilor răcoritoare. In amestecul de Ijaine corecte după ultimul jurnal şi de haine boljeme, cu lavalieră şi pălării late, figura aspră şi arsă de soare a câte unui proprietar, atunci întors de la seceră ori de la treer, arătă ca un urs păduratic într’un panoptic cu figuri de ceară. Un intervenţionist celebru, care deslănţuise multe scandaluri şi huiduise în stradă trimisul extraordinar al Hustriei, vocifera în picioare, cu glas detunător, fluturând un ziar plogerman în mână: —- Hm să le rup urechile!.. O să-i spânzurăm în piaţa Teatrului! Să-i scuipe trecătorii. — Lasă, viteazule! îl întrerupse tărăgănat, un bătrân chel care nu-şi lăsă din gură paiul mazagranului. Mai bine ţi-ai încheia nasturii Ia pantaloni, Hdriene! Intervenţionistul îşi trecu mâna la nasturi şi-i încţ)ee fără grabă, potolindu-şi doar diapazonul peroraţiei: — Huzi, dragule! In Rusia se pregăteşte revoluţie. Ucraina vrea separaţie. In Franţa Malvg... Toate balivernele din lume!... Slugi! asta sunt: slugile lui Von dem Busclje! — Hdriene, cunosc un admirabil preparat francez pentru scos petele de pe haine! Mai mare ruşinea să te prezinţi în aşâ ţ»al. înaintea marchizului de Saint-Hulaire... Excelenţa-sa care se trage din Cruciaţi!... îl întrerupse din nou domnul bătrân, cu placiditate. Hainele lui Hdrian erau numai pete, de toate culorile, formele şi dimensiunile: pete concentrice, stropituri, pete ovale, circulare, insule şi arhipelaguri, de sos, de vin roşu, ' 144 © BCU de undelemnul sălăţilor, proaspete şi bătute de praf, tangende sau înfăţişând un adevărat sistem planetar, cu sateliţi şi cu inelele lui Saturn. Intervenţionisul îşi dădu iluzia să le suprimă, ştergându-le cu mâneca. — Şi ce, nene Panait? Nu poate fi toată lumea ca dumneata, să poarte un rând de haine de pe vremea Gheneralului Mânu!... Mai mănâncă omul o salată, mai bea un şpriţ... — Mai bea două şpriţuri! întări cu mult înţeles, domnul chel, care ştia el ceva, de bună seamă. — Ei da! Mai bea două şpriţuri. Două, trei, patru, douăsprezece ! Câte poftesc! Ce, beau din banii dumitale? Tocmai bine că-mi amintişi! Nicolae, un pelin cu sifon... Dar ştii şpriţul meu: sifon o idee, de un deget, cât degetul mic... mic de tot, sau chiar de loc!... flide, repede puiule! (Sfârşitul capitolului în numărul viitor). © BCU CICLUL MORŢII DE ION MARIN SADOVEANU MOARTEA ŞI MONAHUL InCET, din cutele de lemn şi-a ridicat o mână Icoana lui Sân Petru. Şi porniră de peste tot din cute Pâraie de ţărînă. Ca un luceafăr ascuţit şi viu înalt, albastru şi neîmperecbiat — Aşa fusese gândul meu cu care In mine pe Sân Petru l-am purtat! Curgând din pumnii lui, ca din izvor, Ţărîna pân’la buză m’a-ngropat. Cu-o rugăciune care semăna cu’n dor Eu totdeauna de Sân Petru m-am rugat... Icoana izvora neîncetat... Şi când urcă la ale ochilor lumini Din mine pasărea-a sburat. Şi-a fost un vifor nalt, de crini, .. Căci totdeauna de Sân Petru m-am rugat! 146 © MOARTEA ŞI CORĂBIERUL Veneau spre mine stelele perechi. Cutreeram pe mare către cer, Aveam în gură gust de fier, Şi cui de crivăţ în urechi. De ani la proră, îngheţat şi ud, Priveam subt Orion, cum răsărea la Sud O lume veche ’n ape de cleştar.. De mic m-am îndreptat spre ea, ca’nspre un far! Dar steaua’mi taie drumul şbi gbieţar. Deodată naltul pod al Lumii cade scund Corabia plesneşte, şi-un ţipar Mă trage ca o funie, la fund. In valuri, sus, pe cerul meu de înecat In stea, gbieţarul iarăş s-a schimbat. Adâncul verde când m-a sugrumat, Din mine pasărea-a sburat... Şi aşchii de lumină văzut-am tot mai rar. De mic întins-am pânza spre-o stea, ca'nspre un far* MOARTEA ŞI BOLNAVUL lui TUDOR VlflNU Din umăr mi-a crescut, diagonal, Prin coaste un tăiş de-oţel, Şi când mă mişc în pat, ca’ntr’un pumnal Mă’mpung în el. . La soare stau în perne albe, drept, Şi simt tot mai puţin umblând prin piept (In vierme luciu, verde şi-mbălat Odată tot cu soare eu m-am vindecat Căci soarele omoară tot ce-i rău! Afară, un câine s-a ’nvârtit Să-şi prindă coada şi-a ameţit... Ce nătărău! Sunt mult mai bine şi voi coborî din pat, La soare cred că iar m-am vindecat. Dar simt o pană cum îmi lunecă pe gât... In jurul meu, pe lume, cade un urît... 147 Se svîrcoleşte-n mine viermele turbat Şi vîrful inimei umflate l-a muşcat, şi inima a stat. Din mine pasărea-a sburat. Şi a rămas în urma ei Un miros veşted şi-înăcrit, de tei. MOARTEA Şl MĂSCĂRICIUL , MHRIETTE — SciNT geamăn cu un frate spân Cu trup de cârpă şi de fân. Pe lume când era să vin Cin păpuşar pe la Berlin II îndopa pe frate-meu Şi aştepta să-l cumpăr eu. Nici nu-1 tyrănesc şi nici nu-1 tund. II port cu mine—şi-l iubesc, De-mi merge rău - îl clşinuesc, E mut, e moale şi rotund. Eu o iubeam pe Irma Zeii; Sunt sigur c’o iubea şi el! Dar într’o seară, soţul ei, Cin roşu ’mblânzitor de lei, Ca din greşeală m-a ’mpuşcat. Din mine pasărea-a sburat... Şi până-acum, e un mister . Cum frate-meu de-un ofiţer In vălmăşeală-a fost călcat, Şi’n pinteni albi, s-a sfâşiat... © BCU Cluj C R O N I C I IDEI, OAMENI & FAPTE LA UN CONCERT AL S. C. R. Un festival în cinstea marelui muzician ungur Bela Bârtok şi un concert simfonic Duminică 7 Noembrie, ne-au atras atenţia asupra unei noui organizări artistice: Societatea Compozitorilor Români. Mişcarea noastră culturală se îmbogăţeşte cu această tânără formaţie muzicală, care ia loc între grupările artiştilor plastici şi nuclee ale artei: literatură, plastică şi muzică, zămislitorii frumosului ar putea ajunge cândva la o puternică organizaţie centrală din care cultura românească n’ar avea de cât foloase. Foloase din punct de vedere al creaţiei artistice însăşi. Poeţii, romancierii, pictorii, sculptorii şi muziciana s’ar putea cunoaşte între ei cum nu se cunosc astăzi şi s’ar putea stimula şi înrâuri reciproc cum nu se stimulează şi nu se înrâuresc astăzi, , când nici nu se cunosc. Cenaclurile noastre artistice sânt azi unilaterale: ori numai literare, ori numai plastice, ori numai muzicale. Rar întâlneşti un pictor într’o grupare literară, rar un muzicant într’o grupare pictorală şi mai rar un literat într’una muzicală. Izolarea aceasta, care e o ignorare reciprocă, se reflectă în însăşi creaţia feluritelor categorii. E un anumit spirit care domină o epocă dată şi care, împărtăşit în comun de creatorii frumosului, împrumută un ritm unitar şi un caracter general literaturii, plasticei şi muzicei în care se oglindeşte epoca. Pe căi izolate el poate fi descoperit mai greu. Frecventările diferitelor categorii de artişti îl pun la îndemână mult mai uşor. Franţa de după 1879 dă acest minunat exemplu de solidarizare artistică. Dacă debussgsmul muzical reflectă în construcţia sonoră aceleaşi principii ale impresionismului pictural şi ale simbolismului literar, împrumutând creaţiei din această epocă un impunător caracter de unitate, făptui se datoreşte pestriţelor cenacluri în care compozitorii se găseau laolaltă cu pictorii şi cu poeţii. Erau prieteni şi gândurile şi aspiraţiile pe care şi-ie comunicau unii altora, treceau firesc în lucru! mâinilor lor inspirate. On suflu general dă ritm unitar frumosului zămislit în această mare epocă a Franţei. Solidarizarea prietenească întru creaţie e pentru