ANUL IV No. 4 c. 1691. © BCU Cluj GÂNDIRE A SFÂRŞITUL DE GIB. I. MIHĂIESCU Se lăsă pe banca grădinei publice, ca după o fugă sdrobitor de lungă, fără răgaz şi fără o-goire, ca atunci când te alungă din urmă o spaimă de moarte. Şi totuşi nu fugise de loc. Iar octjii nu arătau cât de puţin expresiunea aceia minunată de mirare şi de nebunie, pe care le-o dă groaza. Dimpotrivă, ocţiii lui mari şi copilăroşi, păreau acum uscaţi şi scurşi, iar pleoapele pleoştite îi dau o înfăţişare de plâns. In vreme ce se ştergea cu batista de sudoare, buzele îi şoptiră de mai multe ori: „In sfârşit 1“ Şi cîjiar mai târziu când gândurile îi sburară departe, buzele şopteau la fel: „în sfârşit, în sfârşit!“. Era îndată după prânz şi grădina nu prea era populată. Insă pe băncile răspântiei umbroase de alei, tot se odihneau câţiva. Uneori un pas rar şi legănat de femee făcea să-i crească privirile. Dar îşi spunea numaidecât: „în sfârşit!" şi ocljii reveneau la loc, ca sub vraja unui cuvânt sibilic. Iar pleoapele se pleoşteau din nou şi cearcăne de tristeţe se lărgeau tot mai mult în jurul ochilor scurşi. Cei de pe băncile alăturate nici nu-1 vedeau. Unul îşi lăsase capul pe dunga răzămă-toarei pentru a da drum înainte pântecului rotund; altul cu capul într’o mână şi cu cotul pe-un genunchi, desemna cu bastonul cercuri şi litere în pietriş; al treilea zâmbia în gol; iar o domnişoară se prefăcea indiferentă şi-şi întorsese puţin spatele, crezându-se fixată de toţi patru. Bârnea era cel mai tânăr şi mai elegant dintre toţi; cljîar poate singurul elegant. Şi domnişoara, lui de bună seamă, vroia să-i atragă luarea aminte cu atitudinea ei indiferentă şi înţepată. Dar Bârnea urmărea îndobitocit pe pietriş jocul umbrei dantelate, pe care alergau de colo până colo, în continua adiere a sălciilor, pete micuţe de lumină, ca boabe de argint viu. îşi aminti că acum două săptămâni urmărise tot de pe banca aceasta, tremurarea aceleiaşi broderii de umbră şi lumini, îndobitocit de aceiaşi povară, care astăzi îi împinsese pasul încoace. Dar atunci mişcătoarea privelişte îi adusese aminte picăturile de strălucire, pe care soarele dupăamiezelor le stropea prin invizibilele găurele ale transparentului în odaia părăsită, pe tapetul vânăt al peretului din fund, pe tăblia divanului şi cljiar pe picioarele şi pe fainele lor. Uneori dinar pe obrazul palid al Madei. El vroia să şteargă cu un sărut pata de lumină, dar pata abia după nenumărate săruturi se muta pe umărul 97 Desene de Ion P. Orleanu. f © rotund şi negricios şi de acolo, cu mari sforţări, gura lui lacomă abia putea s’o alunge pe tăblie. flcum două săptămâni, a fost deajuns atâta .... amintirea aceasta numai — ca „ho- tărârea8 lui nestrămutată să-i fugă din minte ca şi o pată de lumină. „Dacă va veni, ei bine...8 şi-a zis atunci. Şi vedenia ei a şi apărut de după boschete, aprinsă de gândul eare-1 ardea. Sa apropiat cu mersul ei rar şi legănat şi cu zâmbetul ei supus şi stăpâ-nitor. S’a aşezat alături de dânsul şi i-a pipăit mâna. flbia atunci el a înţeles cu frică şi bucurie că-i ea într’adevăr. Şi-a văzut pe gâtul ei o pată de lumină- şi’n grădina publică nu mai era nimeni afară de dânşii; iar pata de lumină râdea cu hohot pe gâtul negricios— Bârnea se cutremură şi gemu. Domnul care scria litere pe pietriş ridică puţin capul, îl măsoară pe fugă şi se cufundă iarăşi în calculul arhimedic. Domnişoara, plină de cel mai adânc dispreţ, se întoarce de tot cu spatele. Bârnea fixează nouţul de boschete care acopere portiţa pe unde a venit. Şi se simte atât de sigur de sine, atât de hotărât, că amintirea care I’a făcut să geamă, îl face acum să râdă. Priveşte în direcţia portiţei şi-şi şopteşte vesel şi totuşi furios, de surâsul sigur de izbândă, pe care 1 preghiceşte pe buzele celei ce va să vină... când va fi la trei paşi de bancă: „o ridicare militărească, un pas milităresc, ferm, hotărât şi repede... şi nimic, nici o privire în urmă... o tărie de răsboinic"— ...Petele de lumină au dispărut de tot de pe pietriş, broderia de umbră s’a destrămat, pe băncile răspântiei s’au mai aşezat doi trecători şi o bonă cu copilul. Dinspre boschete nici un adevăr, nici o arătare. Ba întru târziu de tot un servitor, cu un coş gol şi cu papuci ce plesnesc supărător pe alee împroşcând pietricelele. Bârnea răsuflă adânc şi şuerător. Pe figura lui o încordare de temut, Se ridică şi porneşte. Şi nimic milităresc în ridicarea, în pornirea, în pasul lui. Grumazul şi spinarea-i sânt acum covârşite de-o povară neasemuit mai grea, decât cea care îl doborâse pe scândura verde şi vârtoasă. In cafenea parcă s’a spart un obuz, atât e de mare înnecul de fum. Prin ceaţă se aud clinchete de cuţit, în pahare zumzet molcom de discuţii străpuns arareori de-o comandă sau de-un răspuns categoric de chelnăr, game de râset... Prin norul de tutun becurile înseilează încolăcituri de foc: râme luminoase în borcănaşe de cristal. In fund domnişoara dela cassă, cu pieptănătura neagră, încercuită de-o diademă cât o coroană, eonduce cu gesturi suverane serviciul de pe tronul de sticle colorate şi pocale uriaşe. In răstimpuri oblăduie mesele cu privirea furişă şi ispititoare. Un coneac! Bârnea e la al zecilea. Iar Gogu Gorăscu îl măsoară a râs. — ... de două săptămâni? — De două săptămâni. — Şi n’ai mai văzut-o tu, de-atunci? — De-atunci— — Tu Bârnea—? îln domn s’a apropiat de masa lor; a cerut voe să ridice ziarul înfăşurat pe-un beţişor şi fără să aştepte răspunsul, a pornit cu el, fluturându-1 ca pe un steag. — De două săptămâni zici?— Gorăscu isbucneşte într’un râs subit şi sonor, pe care-1 continuă fără nici o modulare şi’l opreşte tot aşa de brusc. — Imposibil Bârneo.. — De-ai putea vedea cât senin e în sufletul meu!— Sunt liber, liber, liber scumpule ■' Numai de aste două săptămâni mi-a fost teamă; — dar ele au trecut aşa de lin, aşa de alinător, ca un râu potolit- Acum s’a terminat! fleum pot striga: liber, liber, liber! — Şi ea n’a mai venit în grădină... ca atunci... — N’am mai aşteptat— — Ţi-ai ridicat şi bagajul? — Cufărul, tot— împachetam chiar în toiul discuţiei... Le-am şi adus; sunt sus aici la hotel— —- Şi-acum redeschizi procesul? 98 © BCU — Ce? Procesul s’a terminat... !?... — Nu ştii? sentinţa era de două luni deflnitivă— Mai rămăsese transcrierea... — Şi ai transcris? Bârnea priveşte cu oepi rătăciţi spre domnişoara dela cassă pe care reflexul borcanelor de sirop o scaldă în purpură şi vis. In revărsarea aceasta roşiatică, cum seamănă la oepi cu Mada! Par’că ar p în serile lor de iarnă, când dădeau drumul becului cel roş. — Cu siguranţă că n’ai transcris... spune drept... — N’ai avut curaj... aşa e? Bârnea se scutură ca de-o ispită. Şi par’că împinsă de voinţa lui, domnişoara dela cassă şi-a ridicat oepii deasupra repexului purpuriu, în lumina mare şi adevărată a tuturor becurilor celorlalte, albe. Este o alta şi nu seamănă deloc cu Mada... şi e frumoasă şi sunt atâtea altele frumoase... şi mai frumoase— — Hm transcris... — Hi— Minţi... Şi Gorăscu dă iarăşi drum râsului său sonor şi scurt: — Minţi— — Băete, un coneac— Bârnea priveşte cu oepii larg căscaţi uşa împătrită dela intrare, învârtindu-se necurmat pe pivot. Hre răstimpuri momentane de repaos, pentru a porni iarăşi în jurul ei. Şi la pecare nouă învârtitură câte-o pgură necunoscută şi banală e aruncată înnăuntru ca dintr’un automat. Bârnea urmăreşte cu luare aminte apariţiunea acestor făpturi nocturne, care păşesc toate la fel, aruncând priviri scrutătoare asupra meselor, zâmbind când au găsit pe cine căutau sau încruntându-se nemulţumiţi şi pierind iarăşi între aripile vântu-rătoarei dela intrare. Şi Bârnea simte vag că această forfotă începe să-l îngrijoreze. Iar Gorăscu s’a pus cu tot dinadinsul să-i scoată cu cleştele adevărul dintre buze... — Iţi spun că am transcris, înţelege-mă odată... — Pe ce-ai tu mai scump— ? ^ Răspunsul şoptit al Iui Bârnea nu mai lasă nici-o îndoială. Gorăscu s’a tras îndărăt lipindu-se de speteaza scaunului şi-l priveşte cu oepi speriap. Bârnea îl măsoară înciudat şi oepii lui cresc de asemenea... — Nenorocitule ce-ai făcut? —■ Ce trebuia să fac de mult, abia mai răspunde Bârnea, căci doar ultimele cuvinte se aud groase de bas; primele n’au fost decât conturate de buze— Bârnea tuşeşte acum ca să-şi potrivească glasul, apoi adaugă: — In sfârşit— s-a dus.., Băete, un coneac am zis.. Şi tăria şi regularitatea cuvintelor din urmă îi dau curaj— Dar oepii lui Gorăscu îl privesc tot mai speriap şi par’că şi mai mult, el se lipeşte de speteaza scaunului. Iar oepii lui Bârnea au devenit deasemeni neobişnuit de mari. — Dar tu, tu tot o iubeşti— — Hm transcris îţi spun... — Tot o iubeşti— Bârnea isbeşte cu pumnul în masă: — Hm transcris! Cei dela mesele vecine şi-au întors capetele şi el îi priveşte uimit, apoi rugător, par’că şi-ar cere iertare. Celălalt îi dă răgaz un timp. Bârnea încearcă să se strecoare din impas, însăilând întrebări nereuşite pe teme indiferente. Dar când îl socoti deplin recucerit de calm, Gorăscu îşi vârî din nou colţii. — Htunci de ce te mânii aşa? — Nu mă mânii— dar sunt plictisit |de tot de comedia asta— 99 © BCU Cluj — Acum de ce vorbeşti aşa înbufnat?... — Ţi-am spus: de plictiseală... dar vorba ta, putem vorbi şi mai domol. M’ai surprins însă cu întrebările tocmai când admiram picioruşul acela... uite colo sub masă, unde lasă acum chelnărul serviciul de ceai... Ea nu-i tocmai, tocmai... dar uite ce picior... — Mai frumos era al Madei. — Ascultă... ştii... Cele două şiraguri de dinţi ale lui Gorăscu au apărut în întregime dintre buzele despicate de rânjetul ironic... Pieptul celuilalt răsufla ca foalele. r — Zici că ai transcris.... de ce mai eşti gelos! Dacă n’ar fi rostit cuvântul din urmă, pumnul viguros care începuse să se încleşteze s’ar p şi lăsat cu greutate de ciocan în creştetul schilavului cicălitor. — Gelos?!? Ah— Fireşte. Dacă n’o mai iubeşti de ce te mai superi. Bârnea îl priveşte neînţelegător. — In orice caz... nu pot... să dau voe cuiva să pe obraznic... — Ce te mai interesează pe tine. — Dar nu înţăleg ce te interesează pe tine. — Mada acum interesează pe toată lumea... Degetele lui Bârnea se strâng convulsiv; ochii îi fierb. Pe Gorăscu îl vede par’că departe, departe de tot, dincolo de fundul sălei.... Altfel ştiute că i-ar face capul una cu tabla de marmură a mesei. Celălalt înţălege că mânia e gata să se spargă şi intervine grăbit: — De ce te superi? Şi rânjetul ironic îi dăsgoleşte iarăşi şiragurile de dinţi... — O iubeşti... O iubeşti... Te-am pus la încercare... — Minţi... înţălegi, bolboroseşte celălalt răguşit cu ocljii holbaţi... Datoria mea însă... — Nici o datorie, ce datorie ?... S’a dus acum... Presupunem că astăzi m’aş p întâlnit cu Mada şi... — Ce?. . Unde?! — Indiferent.. Presupunem pe stradă... — Nici o presupunere... unde?— Vai! cum o mai iubeşte... Gorăscu se opreşte speriat el însuşi de atâta îndrăsneală. Şi acum se privesc amândoi, răsupând adânc şi greoi, ca doi luptători cari au încetat un moment trânta, pentru a reîncepe îndată, spionându-şi mişcările, căutând pe furiş unde ar trebui să apuce, stăruind să ghicească intenţiunile adversarului. — Va să zică nu eşti chiar aşa de liber, dădu Gorăscu în clipa oportună lovitura de graţie. Vezi, te-ai grăbit cu transcrierea. Covârşit sub puterea loviturei, Bârnea, puternicul Bârnea, lăsă capul pe mâinile proptite în masă. Şi din pieptul protivnicului porni râsul sonor al triumfului. Un râs totuşi în care revenea necontenit o notă falşă, ţipător de falşă... Lui Bârnea nu putu să-i scape: Canalia, nu arată aşa de încântat de constatarea lui cum vrea să pară! — Nu! isbucni el totuşi din nou atât de puternic, că privi singur spre mesele vecine să vadă dacă nu-şi întorc iarăşi zecile de capete spre dânsul. Şi înstrunând glasul: „nu, nu, nu... nu-mi pasă... Du-te... Duceţi-vă la dracu— Auzi, abia a aşteptat nemernica... abia... Dar ce mă privesc pe mine toate acestea..." — Ei măi... nici n’am întâlnit-o dragă, ce te porneşti aşa... am spus : presupunem. — Ei şi? ce-mi pasă mie? — Mă rog, răspunde-mi lămurit: o mai iubeşti sau nu, ai transcris sau nu, putem— să-i.. s’o... să-i facem curte sau nu?... — Cine? — Noi ăştia, ăştelalţi... _ Pentru a lua înnainte mâniei, pe care o simte iarăşi gâlgâindu-i în gâtlej, Bârnea isbucneşte el deastădată într’un râs voinicesc şi vădit exagerat. Şi exagerarea aceasta, ca şi mânia însăşi, ca şi notele falşe pe care le ghiceşte şi în râsul lui, ca şi adineaori în râsul celuilalt, îl cutremură din nou de sus până jos. — Dragii mei, primiţi binecuvântarea mea. Duceţi-vă dracului cu ea cu tot, dragii mei- Repeziţi-vă Ia ea ca o haită de lupi... Ce mai mă pri— 100 © BCU — Bârnea, ia scama ce spui. — Tu n’ai văzut că cu jucai teatru, măi ti-călosule? — Teatru? — Km vrut să-ţi— am vrut să vă studiez laşitatea şi nemernicia. ...Rbia ai aşteptat.. abia aţi aşteptat... voi toţi, că tu singur n’ai să ai noroc, asta ţi-o spun eu... abia aţi aşteptat să-să... şi v’aţi şi repezit... Toţi, toţi... — O iubeşti... o iubeşti. — Ia nu mai mă plictisit... Du-te şi... Ce tot mă întrebi... Spune-i ei; şi... şi... ai să vezi cum o să te dea afară— Şi Bârnea începu să râdă, cu o putere fără seamăn şi deastădată cu toată sinceritatea, căci o amintire i se luminase în minte... — Crezi, făcu Gorăscu jicnit. Ei bine, îţi voi dovedi contrariul... —• Ho, l)o, 1)0... 1)0... 1)0... 1)0... Lasă altuia misiunea asta dragul meu.. Pl)fff- o să te dea afară— — E vorba, dragă Bârnea, tu nu mai ai nici un amestec... —■ Da, eşti liber pffff— încearcă... l)a— pa— pa- pa— bo— 1)0— po- po— 1)0— — Pentru ultima oară te întreb, —făcu Gorăscu livid sculându-se de pe scaun şi întinzând mâna— — Şi eu pentru ultima oară îţi răspund— epiar acum pleci direct acolo, nu? po— l)o... 1)0— mare dobitoc eşti scumpul meu.. o să te ţin minte toată viaţa... Cum mă încerca el să vadă— pfff— dacă e liber— pfff— să pe dat afară— Ha... pa— pa— Gorăscu mai zise ceva, dar totul fu înnecat în popotirile lui Bârnea. Când ajunse la uşă, el trimese un sărut celui rămas şi dinţii i se desgpiocară din nou. Când fu singur, bucuria lui Bârnea se ogoi îndată. In locu-i simţi aceiaşi indispoziţie dela început, bântuindu-i supetul ca o adiere de teamă. Privea necontenit uşa şi uşa se învârtea necontenit. Ce prieten nou va mai ţâşni de-afară să-l întrebe dacă e liber să-i curteze nevasta? tln domn cu cioc alb încârîionţat la vârf şi cu ocpelari a ieşit din vânturăteare, s’a oprit să scruteze sala, apoi a întâlnit privirile lui Bârnea şi a început să-l fixeze cu o ardoare neobişnuită. K pornit spie dânsul şi Bârnea îl priveşte uimit. Şi teama dela început îi adie şi mai pronunţat în supet. Ce-o mai p vrând şi ăsta? Dar aproape de el, domnul şi-a coborât oepii de miop, a părut că se dumireşte, a îngânat iertare şi a luat-o printre mese cocoşându-se cercetător şi cerându-şi necontenit iertare. Iar teama din supetul lui Bârnea s’a prefăcut acum într’o jale amarnică, sbuciu-mătoare. Dinaintea oepilor lui se desfăşurase într’o clipită, covorul de nisip al unui pustiu întins, nemărginit. Nisip, nisip şi gol, numai gol— □şa se învârtea fără repaos. Noaptea e albă şi totuşi nici stele, nici lună, nici zăpadă, nici felinare. Trebue să pe însă grozav de târziu de vreme ce s’a înepis şi cafeneaua. Bârnea îşi simte capul cumplit de greu. Ceva imposibil par’că i-a vârât mâna prin pălărie şi-l trage de păr, con-ducându-1. Distinge lămurit pătrăţelele bazaltului prin negura alburie. De unde dracul o p venind luminiştea asta; doar mai e mult de tot până la ziuă? Dela o vreme nu vede decât un singur pătrăţel. îşi urmăreşte cu atenţie vârfurile ascuţite ale ghetelor, încercând să-l apuce sub talpă, dar pătrăţelul aleargă înnainte uniform şi de neprins. înteţeşte pasul; pătrăţelul se grăbeşte. Se opreşte în loc; pătrăţelul stă şi el. Zădărnicia aceasta îl irită nespus. Intr’adevăr, ce rost mai are mersul ăsta, cu un cap ca plumbul, care cu greu se mai ţine să nu se rostogolească pe pătrăţelul de bazalt. K... poarta e înepisă la grădina publică! Ce dracu caută el pe-aci, doar de două săptămâni s’a mutat la l)otel?.. Gorăscu 1 Ce speţă de imbecil 1 Ce deşirătură osoasă şi fantomatică! Ce gură lipi- 101 © BCU cioasă şi ce dinţi de ştiucă I Ce piele galbenă de pelagros. Imposibil! Imposibili Şi-şi aduce aminte râsul, obişnuitul râs plin de venin al Madei: „Inchipuieşte-ţi cine m’a cerut înaintea ta... Un prieten intim al tău, pe care-1 surprind şi acum privindu-mă pe furiş, căci atunci când H privesc în faţă, face încă pe ofensatul! Inchipuieşte-ţi pe Gorăscu... O— când mă gândeam, că buzele acelea lipicioase, care abea se desfac de pe dinţi, s’ar fi putut lipi de ale mele... R\>, aer... aer.. “. Şi râsul veninos se pornea din nou la aceste cuvinte şi lui îi făcea atât de bine râsul acela când nu îndrepta spre dânsul limbiie-i ascuţite de şarpe. De o săptămână de când umblă pe străzi. Pe ea n’a văzut-o nciodată. Pe Gorăscu de mai multe ori... Dar ce-au aface unul cu altul... Rş înţelege Prundeanu... O da, ăsta ar fi cu totul altceva... Şi apoi cuce admiraţie vorbea Mada despre dânsul!... Insă Prundeanu are atâtea pe capul lui... Şi Prundeanu e un atât de bun, un atât de devotat prieten... In seri târzii de nesomn şi-l încljipue pe Prundeanu sărutând-o. Ea se înfioară şi se mlădie ca un luger sub suflarea patimei. Şi ocijii lor negri încrucişează scânteeri de văpaie neagră. Nimic mai grozav, nimic mai arzător decât focul negru! Doi demoni frumoşi, doi demoni negri, în lupta patimei demonice. Bârnea ar suferi îngrozitor în faţa acestei privelişte, dacă un zâmbet nu i-ar înveseli buzele la alăturarea apariţiei scheletice a lui Gorăscu de minunatul tablou. Dar toate nu-s decât fantome de insomnie. Orice cuget rece nu poate vedea decât cea mai desăvârşită imposibilitate a acestor apropieri. Mada, amanta chiar a lui Prun- deanu? Mada, lăsându-se trecută ca oricare alta pe răbojul cuceririlor nenumărate ale unui zvânturatic? Mândria ei fără seamăn n’ar ceda nici celor mai năvalnice atacuri; afară numai de i s’ar dezgoli trupul doar din albele vestminte ale miresei. O, desigur, aşa da. El însuşi, Bârnea n’ar avea nimic de spus atunci. Soţie a lui Prundeanu, după ce a fost a lui! O, desigur, desigur... Şi poate cine ştie... poate subt impulsiunea amintirei târziii... Doamne, Doamne, Doamne ce gânduri... Ba asta chiar cu siguranţă... Mândria Madei nu se va lăsa sdrobită de mândria celuilalt... mândria Madei nu se va lăsa până nu va sdrobi mândria celuilalt.. Va fi o luptă titanică între aceşti zei geloşi de puterea şi frumuseţea lor... Şi el Bârnea complicele... Căci altfel ar fi fără sens... El reprezintă acum trecutul ei, el face parte integrantă din persoana ei... pentru a-I intimida pe Prundeanu, ea va trebui neapărat să se refugieze în trecutul ei... Iar el, Bârnea, obiectivul furiei geloase a celui care n’a ştiut să fie decât obiectiv de furioase gelozii- Cu siguranţă aceasta va fi.. Binecuvântată fii tu mândrie a Madei, mândrie blestemată de atâtea mii de ori 1 Şi lui Bârnea îi vine să moară de râs, văzând mutra stupidă a Iui Gorăscu... El nu adoarme până spre ziuă, căci în închipuirea lui aţâţată el vede corpul brun al Madei. în amurgit, confundându-se cu desenurile covorului de culoarea cafelei, aşternut pe uriaşul divan cu tăblie. El crapă uşor uşa şi intră cu fereală, căci acum este amantul. Şi mângâierile lui aduc din nou pe pielea ei, fiorul renăscut al senzaţiilor din nou recunoscute... E atât de delicios tabloul acesta, că pe Bârnea îl podidesc lacrămile când zorile îi descoperă fără milă, spre păretele opus patului de hotel, a cărui somieră scărţiitoare o chinueşte o viaţă întreagă: o canapea jupuită, un dulap vopsit proaspăt în negru, un lavoar de metal cu lighean alb, o găleată de lături, o pată de ploşniţă strivită drept în mijlocul tapetului cojit. R făcut plata mestecând încă, a tras de duşcă cele două pahare, cât mai rămăsese în sticlă şi s’a îndreptat spre garderobă fără să se uite într’acolo. Numai când a ajuns în dreptul lor, a salutat surâzător, privind pe Mada pe sub sprincenele aduse straşină şi a ieşit. Hr fi dorit să mai rămâie şi să mai bea. Greşise însă- R crezut că ei chemaseră chelnerul ca să plătească şi ei îl chemaseră dimpotrivă ca să mai comande. Trebuia să iesă înaintea lor. Va să zică, Mada... Insă cu care dintre ei? Grija şi graba lui Gorăscu de a o servi; comenzile şoptite numai de dânsul Ia urechea chelnerului; bateriile reînoite necontenit şi aşezate pe scaun 102 © BCU Cluj alături de el; poruncile date lăutarilor unguri; cântecul acela monoton ca pusta „Cum iubesc eu, nu iubeşte nimeni", la care ţinea atât şi care fusese repetat de vre-o cinci ori; privirile triumfătoare şi totuşi prieteneşti, pe care i le trimetea ca şi când i ar fi spus: „Vezi m’ai provocat, acuma..." toate acestea ar fi putut să’l facă să creadă că moluscă asta este orânduitorul destinului. Dar e de necrezut... Prundeanu nu era. Ceilalţi... care dintre ei? Brădescu, Stroiiă, actorul acela şi cellalt cum îi zice, cu nume greu... Meljtupciu... toţi şterşi. Nu se poate, nu se poate. Deşi fiecare ar fi avut mai mulţi sorţi decât Gorăscu. Nu, nu... Fosta doamnă Bârnea a eşit pentru domnul Bârnea. Acesta este avertismentul, primul avertisment: Gn prim avertisment poate fi dat şi’n tovărăşia unui Gorăscu... O ho, ho, madam Bârnea, fostă madam Bârnea, treceţi, treceţi mai repede peste avertismente, mai repede, mai repede... Ajungeţi la pedeapsa cea mare... deveniţi doamna Prundeanu sau doamna cum veţi voi... ...şi pe urmă... când şi celălalt, — de-al doilea — va trebui pedepsit, deschideţi cutia trecutului-.. Ha, ha> ha> doamnă Prundeanu, sau poftim chiar doamnă Brădescu... atunci când mă veţi găsi numai pe mine acolo, vă voi servi la rându-mi cu amintirea acestui prim avertisment. Ha, ha> ha> madam Brădescu sau chiar Stroiiă... atunci... atunci .. hi> hi, h>> vom putea să măsurăm în pace, cât de teribile sunt pedepsele domniei-vcastre... Bârnea se plimba agitat prin întunericul trotuarului. Intrarea restaurantului împlântă în noapte un cuţit de lumină roşiatică al cărui vârf se încovoaie de tăria zidului opus. La fiecare învârtitură a uşei împătrite el tresare... a! o pălărie rotundă, dar singură; al o pălărie de damă, dar nu-i a Madei, a! un chipiu... Distanţa pe care o parcurge de la un cap la altul, în plimbarea sa, ferind necontenit tăiuşul cuţitului însângerat, se scurtează din ce în ce dela un timp şi cu cât se scurtează, cu atât pasul său e mai repede şi mai nervos. Iar uşa stă uneori neînvârtită vreme îndelungată. Printre acoperişurile înnecate în negrul cerului, fâşii înstelate s’au lăsat par’că jos de tot. Cerul oraşului sfâşiat de paratrăsnete: constelaţii rupte, o cale lactee sdrenţuită, lumina îngheţată a unui planet, ca un ochi de mort căutând să ghicească fundul străzei. Dar uşa se mişcă iar... a nu 1 un picol cu capul gol poate pentru a chema o trăsură. Dumnezeu ştie cât vor mai întârzia aceia acolo- La urma urmei ce-1 interesează pe dânsul? Chiar Gorăscu fie! De ce nu ar porni-o acum încet spre hotel cântând. Nepăsător şi tare. Iar el... iar ea ieşind să privească scrutător şi în zadar, ca şi planetul din ceruri prin funduri de întunerec, prin colţuri de ulicioare, prin ascunzişuri de firide. Să plece! Nimic, decât totala indiferenţă: nimicirea complectă, în gând, a fiinţei ei. Aceasta este pedeapsa cea adevărată şi unică. . Restul laşitate şi decădere. Or cât s’ar ascunde de dânsa, pentru a nu-şi descoperi — urmărind-o — curiositatea care-1 distramă ca pe o cârpă. Acum la ce o mai fi dând târcoale pe-aici ca un vagabond lihnit unei case îmbelşugate ?... Când ea întârziaza, pentru că ştie că e aşteptată... O, cu siguranţă că ea ştie; acum ca şi într’alte daţi... Bârnea şi-aminteşte cum totdeauna, în toate supărările lor, ea prevedea cu o precizie matematică orice mişcare, orice hotărâre a lui. Cum o auzea mâncând singură în urma certurilor lor grozave; cum privea prin gaura cheii şi zărea masa doar cu un tacâm... şi cum mirabUe dictu, în ziua când pornea dela serviciu spre casă hotărât să se împece, găsea două tacâmuri. De unde ştia ea intenţia lui! De câte ori n’a prelungit supărarea cu o zi sau două şi de câte ori n’a scurtat-o la fel ? Insă oricând, termenul sortit şi numai la acela, a găsit două tacâmuri pe masă... __ O privea atunci uimit, înspăimântat şi ea râdea cu dinţii aceia atât de albi, prin buzele cărnoase de coral; iar părul îi cădea în şuviţe negre şi creţe, pe figura neagră de vrăjitoare... 103 © BCU Bârnea priveşte încremenit spre păretele restaurantului şi vede doi ochi negri sfredelind zidul şi vede două şiruri de dinţi deslipite în râs sarcastic. Hude clar în noapte: Mai aşteaptă, mai aşteaptă. Dar el nu e dispus decât la concesii mici. Bine, va mai aştepta până ce uşa împătrită se va învârti încă odată- Dacă nici atunci— Şi uşa se învârteşte, el tresare şi inima i se sbate de-1 doare... Ies alţii, oameni străini, necunoscuţi, bucuroşi, râzători, senini... Mai aşteaptă, mai aşteaptă! Şi ochii din zid clipesc batjocoritori. O acuma nu... numai până la întâia învârtitură... Şi uşa se învârteşte necontenit, grupuri vesele ies, unii cântă. Picoli mici pier în noapte, de unde scot ca dintr’un imens garaj trăsuri, cu vizitii negri; picolii, ca nişte maimuţe sprintene stau pe scară într’un picior şi drept în faţa uşei învârtitoare bufnesc înăuntru, iar uşa se învârteşte cu furie oarbă în urma lor. Şi alte grupuri ies, şi alte cântece se aud, şi vorbe de duh şi strigăte: flngela, flngela— Cine o p flngela aceasta?... o fată bună desigur, la fel cu celelalte, cu nume ca celelalte. Ce i-a trebuit lui o Madă, un nume aşa deosebit, aşa bizar, aşa pervers? Mada— Cum au alţii parte!— Şi Bârnea se plimbă agitat cu capul vâjîind de gânduri, aşteaptă hotărât de plecare orice nouă învârtitură a uşei, şi aşteaptă... şi aşteaptă, într’una... căci doi ochi prin zid l’au pironit pe loc. In sfârşit, iată-i! întâi Mada. Hpoi Gorăscu. Hpoi ceilalţi. Şi Mada râde sgomotos. I’a văzut o clipă pe muchia pumnalului roş înfipt în întunecimea străzei. Pe urmă pumnalul poros cu vârful îndoit de casa dimpotrivă, a dispărut ca vrăjit. Fuseseră deci ultimii în restaurant! In locul pumnalului au rămas cele două şiraguri de dinţi rari, nocturni, ai felinarelor. Râsul lui Gorăscu. Strada râdea cu râsul lui Gorăscu. Şi râsul acesta se prelungea peste întregul oraş. Iar Mada răspundea cu o poftă fără de seamăn râsului acestuia. Ceva desfrânat şi falş în râsul ei. Iar Bârnea par’că era tras cu o aţă de râsetele acestea, căci el era târât, cu toată încăpăţânarea lui de a rămâne, după dânşii, spre celălalt trotoar- De ce s’au oprit la răspântie? Ca să rămână doar unul singur! Bârnea simte că se înfurie; nu pe ea desigur, ci pe el însuşi, pentru că a lăsat să-i scape o tresărire. Ce-1 privesc pe el toate acestea? Să se întoarcă pe loc şi să dispară în noapte, să-şi înăbuşe în inimă curiozitatea. Şi atunci va p „tarele". Ei pe! să vadă numai cu cine rămâne. Htât şi nimic mai mult. H, uite cu Gorăscu! Deci, stânga împrejur— ... Din câţiva paşi săltaţi, Bârnea ajunge din urmă pe cei doi. Cu răsuparea reţinută şi sărind în vârful picioarelor. Ca o panteră sau ca un apaş fugărit, căci simte cum i se răsuceşte în inimă, usturător ca focul, cuţitul cel roşu dela intrarea restaurantului, redus la miniatură. Cei doi apucaseră pe alea principală a grădinei publice abia luminată. El se avântă pe cărăruia laterală şi paralelă, înnecată complect în beznă. Hcum poate să audă tot— să audă tot, tot— iar paşii lui nu se aud în iarba cărăruiei— iar dacă dă în vre-o groapă, ei n’au decât să creadă că un şobolan s’a speriat de apropierea lor, sau vre-o nevăstuică a căzut depe cracă. O vede privind prin desişul ce-i desparte. Şi o vede zâmbind, iar Gorăscu tace; Gorăscu e în partea cealaltă, iar ea întoarce capul necontenit încoace, spre desişul dintre alee şi cărăruie, şi zâmbeşte. Vrăjitoarea, ştie că el este aici... Vrăjitoarea ştie. Poţi să-l şi săruţi acum şi nu voi crede, nu voi crede vrăjitoare— Gorăscu scânceşte. Bâîgue ceva, par’că ar cere de pomană. Nemernicul prea vorbeşte încet. Totuşi se aude distinct: credinţă— iubire tăcută— chin nesfârşit— crudă... Or cât ar vorbi de încet, or cât s’ar preface, de geaba— Cu siguranţă că ea i-a şoptit să înceapă: vrăjitoarea! Cum râde, cum râde la aceste cuvinte atât de caraghioase. Dar degeaba! Râsul e mai mult o batjocură decât o plăcere. Zădarnic se preface. Ea nu mai poate iubi, ea nu mai poate râde decât a batjocură— „Eşti cochetă..." „ucigaşă"— ba nu. „râs ucigaş"— „gură ucigaşă"— Ea râde acum cu toată pofta, trezind din somn păsărj nocturne, care pornesc fâlfâind greoi la râsul ei de vrăjitoare. Iar copacii ascultă vrăjiţi..1 Sau par’că ar râde cu frică- Căci uită-te în lumina îndoelnică: Gorăscu pare o fantomă.' 104 © BCU Cluj Dumnezeule, ea-1 priveşte cu rică. însuşi el, Bârnea, simte un fulger de spaima, ^— îi ia sufletul în zig-zag; Gorăscu par’că se lungeşte şi din faţa lui nu se văd decât dinţii. Sunt acum în dreptul unui bec searbăd, ascuns în vrejuri. Şi el i-a luat deodată mâna şi-a sărutat-o brusc deasupra cotului, dedesuptul mânecei scurte. Hlj! Buzele care abia se deslipesc depe dinţi, au atins-o. Hcum Bârnea e străbătut de-un curent brusc de scârbă. Dar e cu putinţă aceasta ? Sau ea vrea să împingă prefăcătoria până la absurd! Ea s’a întors în loc înfuriată şi pgura lui lunguiaţă ia o înfăţişare de paiaţă, Dumnezeule ! de cadavru... Şi vocea lui plângătoare se târăşte par’că pe jos şi în noapte, de departe, are intonaţii atât de jalnice, atât de sinistre, că par’că ar fi bocetul unui milog într’o vorbire străină. El desigur îi face o declaraţie, este poate cea dintâi, dar par’că ar cere de pomană. Sau, Dumnezeu ştie, par’că ar ameninţa. Şi e noapte, şi’n grădina publică nu-s decât ei trei; încolo nimic, tăcere întreruptă doar de depărtate şi prelungi ţignale de gardişti, de ţipete de pasere în somn, de foşnetele de mătase ale copacilor mişcând reflex în vis. El i s’a pus în drum şi orice mişcare face ca să înnainteze, el i-o tae cu insistenţele lui, cu braţele lui uscate şi lungi, care se bălăbănesc de-acurmezişul oricărui gest, oricărei voinţe a ei. Bârnea se târăşte ca un şarpe prin ierburi şi aşteaptă momentul potărâtor. Şi ocpii lui s’au oprit asupra băncei pe care a aşteptat-o atunci, la început. Căci ocpii Iui Gorăscu de mult luaseră direcţia aceia. El era aşa de aproape de dânsa, că Mada îşi ferea faţa în mâini şi ameninţa răguşită: - Hm să strig, am să strig... lasă-mă... asta niciodată, niciodată... atâta obrăsnicie. . Bârnea tremură ca o trestie în vânt. încă n'a sosit clipa; el tremură şi-şi simte muşcpii aprinzându-se de forţă, ca de ceva dulce, ameţitor de dulce, beţia succesului aproape, măreţia gestului neaşteptat, apariţia lui din tupşuri ca a vechilor cavaleri în legende. Şi se bucură dinnainte de pgura strâmbă a lui Gorăscu la vederea lui, şi la strâmbătura aceleiaşi pguri, o clipă după aceia, când pumnul liberator se va lăsa ca un ciocan pe capul de mort. — Lasă mă odată... mizerabil... mizer... oameni buni, mă omoară... mă omoară... veniţi... aaap!.. Gorăscu o apucase de coatele care se împotriveau bărbăteşte şi o trăgea spre dânsul, iar buzele boţite şi sărutând în aer, îi căutau gura pe care ea o ferea disperată, trâmbiţând subţiratec câte-un cpiot scurt, ascuţit. Puţin apoi, ea-i scăpă şi fugi mărunt, împiedecându-se în rocpii. „Gardist! Gardist! Hjutor!“ strigă atunci din toată puterea plămânilor. Când Gorăscu fu gata s’o ajungă, ea se întoarse pe neaşteptate şi-l iovi cu toată puterea palmelor ei mici, care se repezeau desordonat în aer. El îşi ferea capul, groaznicul cap de meduză, într’o parte şi într’alta, şi vârându-1 cu o ultimă energie în ploaia loviturilor, o apucă bărbăteşte, frângându-i mijlocul şi potopindu-i capul răsturnat pe spate în sărutări. Ea se sbătea însă ţipând de moarte şi el o împingea necontenit, aproape o ţâra, spre besna tufişurilor. In palida luminişte ,:u strigoi fura o fecioară pentru împărăţia lui neagră. Bârnea se avântă. Şi strigătul lui de luptă fu atât de puternic, că cei doi se desfă-cură îndată. Gorăscu se îndreptă din şale, furibund şi vărsând flăcări prin oclji. Ea răsuflă grăbită şi pieptu-i minunat se sbătea atât de nervos, că amândoi simţiră că s’ar lupta pentru el, până Ia răpunerea cea mai desăvârşită. — Cum îţi permiţi... gemu Gorăscu întinzându-şi gljiarele de strigoi. — Nemernicule!., urlă Bârnea agitând pumnul. — H... Bârnea... făcu ea slab, însă atât de mirată, că pumnul lui vitejesc căzu în jos, fără putere... Şi rămaseră câteşi trei, tăcuţi şi ruşinaţi. Doar trei lacrămi avură timp să se prelingă pe ocljii ei; însă o singură smucitură a capului fu deajuns şi pe retină nu rămase decât poleiul celei mai reci mândrii... — Eram întâmplător pe aici-, crezu Bârnea că trebuie să rupă tăcerea, dar i se păru atât de stângace această explicaţie, că nu mai putu adăuga nici un cuvânt. Iar ea îşi arăta dinţii în lumina fermecată a becului de sub vreji. — Mă plimb ades la ora asta... îşi recăpătă el curajul... când... Pe buzele ei flutură trecător, ca o strigă prin faţa lâmpei, un zâmbet de răutate: 105 © BCU Cluj — Noi... glumeam... — Atunci... seu... scuzaţi— Mă rog... Haideţi domnule Gorăscu... Bon soir, domnule Bârnea— El nu găsi nici un răspuns la această urare şi mirat la culme îşi dădu seama că s’a luat după dânşii, fără să vrea. Mergea chiar alături de Gorăscu şi-şi frământa creerul ca să găsească o singură vorbă. Dar în mintea lui, pe care o cotro-băia zadarnic aşa de bine, încât parcă o şi vedea injectată de sânge ca un creer pe-o tarabă de măcelar, nu găsea decât o singură idee: să plece cât mai neîntârziat. Insă nu găsea ce să pretexteze pentru despărţire iar un nou şi simplu „bunăseara" simţi că l’ar vârî în pământ. II ajută ea, când la ieşirea din grădină, se aflară sub lumina primului felinar: — Bună seara, domnule Bârnea... Gorăscu o privea tot aşa de încremenit ca şi Bârnea. Ea întinse mâna acestuia din urmă şi surâsu-i straniu de pe buze, se lărgea tot mai mult şi devenea tot mai straniu. Colţii lui Gorăscu se arătară ascuţiţi şi răi. _ Bârnea îi sărută vârful degetelor şi îngâimă iarăşi fără să-şi dea seama: — Nu face nimic... te... vă... conduc până acasă... Şi pentrucă ea începuse să râdă batjocoritor, crezu iarăşi că trebuie să dea o explicaţie. — Mă întorc cu Gorăscu... Ea râse atunci cu tărie şi dinţii ei albi de şoricel parcă muşcară întunerecul... — Numai dacă domnul Gorăscu va vrea— — Dar nu ne-am certat... n’am ştiut că-i el... n’am ştiut că sunteţi dumneavoastră, când am intervenit. Ea râse atunci cu hohote şi ocinii îi sclipiră ca la o pisică. Insă nu mai adăugă nimic şi se agăţă de braţul lui Gorăscu... In cruzimea râsului acestuia din urmă, Bârnea începu să înţeleagă ceva vag, dar se feri să meargă până la capăt cu gândul. — „Aşi! imposibil..." Cotuşi o nelinişte violentă îi prinse corpul ca un început de friguri. Când fură în dreptul casei, ea se ridică pe prima treaptă, cotrobăi prin poşetă şi-i întinse lui Gorăscu cheia. — Deschide dumneata, te rogf Şi din nou, provocatoare: — Insfârşit domnule Bârnea, cred că ai să-mi răspunzi la salut... — Sărut mâinele doamnă- şi îngrozit şi stângaci, făcu o glumă proastă, adresân-du-se lui Gorăscu: — Ia dă mai repede frumosule •• nu vezi că doamna e obosită— şi crezu că cuvântul „frumosule" e îndestulător pentru a îndepărta din capul ei orice glumă de prost gust. — Nu nimereşti cheia? adaogă Bârnea prins subit de-o poftă de vorbă, ce nu-şi avea isvorul decât în prefăcuta întârziere pe care Gorăscu o punea la potrivirea cheii- Cum sta aplecat lui Bârnea îi venia să-l isbească odată pentru totdeauna. întinse mâna şi întoarse butonul (lela intrare: lumina scăldă vie cele trei siluete, iar Gorăscu trebui să sfârşească— Când se ridică era aşa de hidos, că Bârnea interveni din nou: _ — Trebue să fii şi tu grozav de obosit. Par’că ai fi o sperietoare de ciori— Dar chiar lui însuşi nu~i plăcu tăria propriilor expresii. Mada strâmbă din nas. _ Ea continua să stea cu spatele la Gorăscu şi’n ochii ei ficşi, Bârnea ghicea o hotărâre, care se înfiripa tot mai cu putere şi care-1 înspăimânta— Aş! imposibil 1— — S’a deschis ? păru ea că se deşteaptă din gânduri. E— bună seara domnule Bârnea, spuse deastădată energic şi-i apucă mâna... — Noapte bună doamnă!— şi apucă la rându-i de braţ pe Gorăscu: — Hai, boerulej 106 © Dar ca fără să se mişte, încruntă sprâncenele şi figura îi luă acea înfăţişare de răutate răsbunătoare pe care i-o cunoştea. Ochii lui Bârnea, ocţjii lui Gorăscu, o străpungeau până’n moalele creerului. Ea nu-i observa însă, căci rămăsese cu privirea în vag. Şi amândoi ceilalţi aşteptau înfriguraţi sentinţa. Deodată ea avu o tresărire şi ei tresăriră la fel: — Buna seara, domnilor! Şi răspunseră două şuerături adânci, una de ciudă, una de izbândă, Bârnea rânjea; îu sufletul lui se făcuse senin şi totuşi rânjea. I se părea totul uşor în juru-i şi tot aşa de uşor îi scăpară şi cele câteva cuvinte fatale: „Lasă pe al’dată dragă, Gorăscule, cartea aceia! Ştiam că n’are să ţi-o dea... astă seară cel puţin"... — Cartea ? întrebă Gorăscu uimit. Abia acum ea văzu rânjetul celui dintâi. Era aşa de cu înţeles, atât de ironic şi dovedea atâta siguranţă de sine, că ochii îi scăpărară. — Ah, da, cartea... şueră atunci, şi Bârnea îi văzu par’că limba de şarpe ieşindu-i ca o flacără dintre buze. El tremură dinaintea prăpastiei pe care cu un singur cuvânt şi-o deschisese... Atunci domnul Gorăscu rămâne! complectă Mada apăsând pe fiecare cuvânt. Şi era ceva răguşit în vocea ei, ceva sălbatec în figura contractată de ură şi mândrie. — Prin urmare aştept, se agăţă Bârnea de ultima nădejde. — Veţi aştepta mult, clocoti gâtul ei. Am de vorbit cu dânsul. Ţi-e somn, domnule Gorăscu?... Vai doamnă... —• Doar ţineai aşa de mult să-mi vezi apartamentul!... Şi se mistui în negura coridorului, fără să mai zică nici un cuvânt lui Bârnea. El ţinea încă strâns de braţ pe Gorăscu. Şi sdrobit din nou de întorsătura neaşteptată a lucrurilor, uluit, îngăimă iarăşi prosteşte: „Stai mult?" — Te rog! te rog! făcea Gorăscu, smulgându-se din strânsoarea voinicească. Ea reapăru în cadrul uşei şi Bârnea văzu în oci?i-î o privire turbure de femee beată— Destul ţeastă de catâr, destul cu gluma!... strigă atunci cu disperare şi desgust. — Poftim domnule Gorăscu, răspunse ea poruncitor fără să-l privească- Cu un gest de dispreţ, ca şi când i l-ar fi aruncat, el împinse cu atâta putere pe Gorăscu, că acesta se împiedecă de treaptă şi căzu. — Pardon! Şi cu un râs ca un ţipăt de copil; leprosule... — Nu face nimic... adio! bâlbâi ieprosul ridicâdu-se repede, rânjind mehenghi şi dispărând. Uşa cea mare reveni atunci pe ţâţânele ei gravă, greoaie, neînduplecată. Trosni sec şi rămase neclintită ca o veghetoare desăvârşită: mută, invincibilă, neîngăduitoare. Bârnea o privi lung şi i se păru curios cum nu-1 mai recunoaşte; doar de câte ori nu a deschis-o ! Atunci deodată îi veni în minte antreiaşul din dosul ei, cu cufărul cel mare rezemat de părete, apoi camera tuturor fericirilor, divanul cu tăblie, paravanul care acopere patul alb ca spuma, măsuţa de metal de lângă soba de teracotă, unde ea aprindea maşina de spirt, masa mare din mijloc unde pregătea ceştile cu figuri chinezeşti pentru ceai... Şi văzu în decorul intim dinţii lui Gorăscu, îl văzu gol sărind ca o maimuţă înnebunită, prin sanctuarul acesta albăstrui; iar ea privindu-1 prin încheeturile paravanului îngrozită de încăpăţânarea ei mânjită, scârbită- Ea nu ştie ce face, gândi Bârnea. Ah - dacă pleca la timp, dacă nu-i însoţea aşa stupid până la uşa casei, ah— dacă gura asta... el nu intra de sigur. Se năpusti pe trepte, asupra uşei. — Mada, ce faci— Mada, oricare altul— Dar înnainte de a-şi repezi greutatea corpului asupra uşei grele de stejar, îşi dădu seama că orice strigăt al lui nu putea fi decât un nou îndemn. Poate ea n’a vrut decât să râdă puţin de dânsul, iar Gorăscu stă acum cuminte într’un colţ... Poate că ea se bi-zue încă pe aşteptarea lui afară, de care e sigură— Şi totuşi, cine îi spune lui ce se petrece înnăuntru! Furia îl năpădi din nou impetuoasă; o simţi pornind din piept, apoi ridicându-se ca o apă în clocot spre moalele capului, pe care îl simţi ridicându-se gata să pleznească în mii de bucăţi. Nebuna! Doar ea a văzut din grădină cine e Gorăscu... cu siguranţă, nemernicul se grăbeşte... el ştie că ori cât de mică întârziere... şi ea ezită încă să strige— mândria o pierde... Ah, comedia asta trebuie să se sfârşească... 107 © Deschide! Deschide! Şi corpul ss prăvăli cu tăria unui berbec antic asupra porţei de cetate. Dar aceasta nici nu se clinti. El însă nu simţea nici cea mai mică durere şi avea impresia că trupul ’i-e tare ca piatra. Dar uşa îşi bătea joc de această tărie. Atunci se năpusti la ferestre. Şi prin încljeeturile obloanelor, văzu întunerec. O! în-tunerecul acesta îl plesni în frunte şi i se răspândi în tot corpul; orice lumină de cugetare se stinse şi pumnii loviră cu sete în geamurile, care căzură în ţăndări zângănitoare. Obloanele însă nu cedau... El auzi atunci pârâind la fereastra cealaltă. Sări acolo şi văzu că lumina se aprinsese, însă cineva împingea obloanele dinnăuntru, ca şi când s'ar p străduit să le pxeze şi mai solid în cârlige. El, el încljide totul, ermetic. Ea strigă acum, trebuie să strige... Sări atunci la fereastra dintâi unde spărsese geamurile. Prin prul de spaţiu dintre cele două aripe de lemn, în orice caz el putea auzi ceva... îşi întinse urecpia lacomă şi-şi bulbucă ocpii să-i iese din cap. Şi auzi. Vorbea ea şi era foarte agitată. Bârnea auzi cuvinte disperate: Poliţie... scandal... unde ne găsim?... Apoi glasul lui Gorăscu care nu era distinct. O ruga, canalia I Apoi iarăşi glasul ei tare şi agitat: Nu, nu... rămâi! E în stare să te omoare... până dimineaţa te va pândi... rămâi, rămâi aici... acuma poţi să rămâi— ^ Acest: «acuma poţi» îl făcu să se clatine. El putea să aibă şi alte înţălesuri, dar pentru el n’avea decât un singur înţăles. — Minţi, urlă atunci din toţi plămânii... Minţi, nu-i adevărat... imposibil... Şi lovi cu putere în oblon repetând mecanic aceleaşi cuvinte. Cineva îl atinse uşor pe umeri. O, po, po, gardistul! Coborî atunci privirea căci gardistul îl recunoscuse şi-l saluta respectuos. Martorul tăcut al fericirii şi dezastrului său! Doar e mai nimica toată de când se întorceau înlănţuiţi dela teatru şi bătrânul înfăşurat în neguri îi primea cu un zâmbet şi mâna la cpipiu... Plecă grăbit, împle-ticindu-se şi din momentul acela nu mai înţălese nimic. Se trezi cu totul târ- ziu într una din despărţiturile uşei turnante dela potel. Era ameţit, capul îl durea şi pricepu că foarte multă vreme se învârtise pe loc, odată cu micul compartiment a! uşei învârtitoare. II cuprinse atunci frica şi-o luă la goană pe scări în sus, urmărit de-o groaznică stafie. In cuşca lui portarul îşi făcu cruce. © BCU ARME ÎNCUIATE DE G. M. I V A N O V ]VIl-E sângele greoiu şi răsculat, Şi muşchii mei se ’ntind să sfarme Clădirile în care-ai încuiat Slăvitele străbune arme. Priveşti cum trec, înfierbântat şi rău, Cu oct)i scăpărători, de câine. Eu port cu dragoste blestemul tău S’aprind hambarele cu pâine. Dar mâine, mâine, când voiu lepăda Cântatul vis al vrajei tale, Şi când cu mâna mea voiu desfunda Furtuna zăvorită ’n vale, Htunci, pe-un crâncen cal, cu spada ’n vânt, Cu coif strălucitor pe plete, Nepotolit, cu ct)ip de tânăr sfânt, Iubit de multe blânde fete, , Ca viscolul voiu trece prin oraş Pe fiara mea cu coama udă, Voiu prăvăli avântul tău vrăjmaş, Voiu prăvăli cetatea crudă. 109 O, câte inimi dârze voiu zdrobi, O, câte case voiu aprinde. Şi câte fete stinse voiu iubi, Şi câte stele voiu cuprinde. Mi-e sângele acuma răsculat Şi muşchii mei se ’ntind să sfarme Clădirile în care-ai încuiat Slăvitele străbune arme. © BCU Cluj FAPTA DE LUCIAN BLAGA Fragment din tabloul III (IVflMCH: un model. FIQL; un pictor). IVSNCH Acum sunt iarăşi aici. Omule, Omule. Mai aproape nu poţi să vii? (Observă pe mânecă o pată de sânge, îşi desface braţul). Uite, mi-a rănit braţul gţ)iaţa bunului tău Dumnezeu. Sărută-mi rana, să se vindece subt gura ta Ca subt frunză de leac. FIUL (sărută braţul) IVHNCR Aşa, aşa, aşa. Mai lung. îmi face bine. FIQL Sângele tău e amar. (Pauză. Un ultim tunet lung şi foarte îndepărtat). 1VHNCH Ol), ce căldură. E o vară blestemată. O simt în toate încheieturile. Te vreau şi mai aproape. De ce taci, la ce te gândeşti? 111 © BCU Cluj FIUL Vreau să uit. . lVHNCfl Pe Ivanca de-atunci, sau pe Ivanca de-acum? FiUL Nu. Pe mine vreau să mă uit. 1VHNCH Haide lucrează. Ştii ce ? Zugrăveşte-mă pe mine. Vreau să mă văd, cum sunt. Nu cum sunt în oglindă, ci aşa cum sunt în sângele unui bărbat. FIUL (ia penelul) Să lucrez? Bine. Dorinţa ta e mai mult decât poruncă. De unde — să te — încep? . IVANCA Fireşte, de unde ispitele sunt mai mari. FIUL Sunt zile când mă bucur că eşti aici. Vorbeşte, vorbeşte. Vreau să te privesc. IVflNCfl Nu cum sunt în oglidă, ci aşa cum sunt în tine. FIUL In mine eşti porumbel desculţ. Câteodată numai ocţiiu. Câteodată numai mâni. Câteodată numai fior rotund. (Penelul îi cade din mână). Nu pot lucra. O greutate mi sa aşezat în mâini, IVANCA Atunci du-te şi te culcă. Eşti fericit. Nu pot dormi. \ Du-te în pivniţi şi bea. Nu pot să beau. FIUL lVftNCfl FIUL 112 © BCU Cluj IVflNCH Ieşi in lume şi trăeşte. Nu pot trăi. Fă-ţi sângelui isvor şi mori. FIUL IVflNCfl FIUL Nu pot muri. Vedenia ta se amestecă în culori, în vin, în trăiri, in moarte. De pretutindeni mă alungi. IVflNCfl E poate vremea să plec? FIUL (şovăie, apoi) Ivanca nu. N’ai să pleci. Fără tine gândul e prea pustiu. Fără tine ar cădea bruma între pereţi, pe masă, pe scaune, pe arljangljeli. Lasă furtunile' de vară să iese din lumea noastră, dar tu rămâi. IVflNCfl Ţii totuşi aşa de mult să trăieşti ? FIUL N’ai să pleci Ivanca. IVflNCfl E aşa de mult de când aştept. Sunt de trei luni aici. Nici astăzi nu mi-ai spus ce te macină* Ocţjii tăi ard de focul dinăuntru. Ce te frământă ? Ce te cţjinue ? FIUL Ce mă frământă? Ce mă cţjinue? Ivanca, ţi-am mai spus. Trebue să fiu sfânt că altfel aşi fi ucigaş. Şi tot ce se poate: fiară, stea care seacă fântânile. 01), Doamne! Nu mai întreba. IVflNCfl Prea mult îţi întorci ocl)ii spre tine. Mai sunt şi alte lucruri. Uite casa, uite câmpul; dacă ar fi noapte ţi-aşi zice: uite găinuşa de foc. FIUL (isbucneşte turbure) De ce nu zici: uite dobitocul bărbos, marele eu, uite pistolul (°cbn i se opresc pe revolverul ce atârnă pe perete) — Ivanca, el — el, cel de dincolo —- a întrebat iarăşi de tine. De ce tot întreabă? Nu vreau să fii a altuia. Ivanca tu nu ştii. Cineva pe patru labe stă la pândă în mine. Fă să uit. - (rămâne cu ochii ţintă Ia revolver) 113 © BCU IVHNCfl Omule trezeşte-te. Omule dă drumul fiarelor din peşteri, nu le mai ţinea închise. FIUL (aiurea) Pe cine vor sfâşia? IV ANCA Sunt aici. Numai ocl)i> numai sete, numai trup. Sfăşie-mă. FIUL Eşti aici. Numai sete, numai trup. Nu vreau să fii a altuia. De ce tot întreabă de tine ? Ivanca. Fă să uit. Unde priveşti? IVHNCfl FIUL Lucrul se povesteşte ca o legendă, fl fost odată o preoteasă-ţărancă, sănătoasă şi nebună, de sat. Bunica mea — şi mama lui (arată spre uşa de alături) umbla totdeauna cu, pistolul cela la ea. Cţ)iar şi la Biserică. CIneori, când se îmbăta, împuşca spre cer şi striga: vivat, să trăiască dracul IVRNCfl ( ascultă cu degetele Ia gură, îşi muşcă degetul) Da, mi-o pot închipui. Şi se ţinea cu slugile, nu? FIUL Nu ştiu. Poate. Puteri necurate stau călare pe zodia mea, Ivanca. Drumurile mi-s socotite din împărăţia de jos. Din împărăţia cea mai de jos. IVRNCH Superstiţii — Tu priveşti în tine şi ţi se năzare o zănatecă ţinând pistolul în mână. Să trăiască dracul Ha-i)a-t)a-ţ)a. (se ridicâ, vrea să ia revolverul). Ştii ce? Dă-mi-1 să împuşc şi eu. Ivanca1 FIOL ivanca Mai e primejdios? FIUL E încărcat. Bătrânul are obiceiul să-i lase cocoşul deschis. Câteodată se descarcă singur, şi-atunci bătrânul râde şi zice: veşti deîa şarpele mort. © BCU CU L0CUR1LE-ACESTEA MĂ CUNOSC... DE A. C O T R U Ş Ou iocurile-acestea mă cunosc aşa de mult, Decând, copil, nu cunoşteam decât o singură primejdie: — Câinii păcurarilor... Creşteau atunci pe-aicea ierburi de mătase Parcă-anume pentru picioruşele-mi desculţe... Cunoşteam copacii de pe câmpuri ca pe nişte fraţi... Drumurile îşi dădeau petrişul la o parte, ’ Când treceam, Parcă din pământ ocrotitori străbuni le-ar fi trimis porunci, Nisipuri moi s’aştearnă ’n lung şi ’n lat, Strănepotul lor Ijoinar să nu-şi însângere picioarele... Cu Iocurile-acestea mă cunosc de mult... Când rătăcesc pe ele, Parcă mă ’ntâlnesc cu mine însumi Pe câmpiile copilăriei mele... C R O N I C I IDEI, OAMENI & FAPTE PE MORMÂNTUL LUI LUCHIAN SuNT oameni prigoniţi de viaţă până dincolo de moarte. Când din tot ce-a fost trup şi carne dureroasă, nu mai rămâne dedesubt, în întunericul astupat de lut, decât o mână de oase mucede, ar p o dreptate ca măcar atunci ciclul pătimirilor pământeşti să rămână închis. Atunci supetul deslipit din încătuşarea lui, liber şi aerian, ni-1 închipuim plutind în sfârşit dincolo de toate asprimile, iar unde a suferit, întorcându-se împăcat şi blând. Pentru artist, ştim astfel că moartea materiei înseamnă de abia începutul de adevărată viaţă a operei, Nu-I mai cunoaştem cu slăbiciunile lui omeneşti, cu paina care-i vine strâmb pe trup şi cu deşertăciunile din pecare zi. El nu mai este. A fost— şi amintirea se scutură de tot ce-1 scade înaintea judecăţilor. Trăeşte printre noi spiritualizat. Intre el şi epocă, se statorniceşte o conciliere. Cu Luchian se părea că se întâmplă această dreptate. După expoziţii deşarte, unde singurile pânze i le cumpără Grigorescu ; după necurmata chinuire care-1 ţintuise în jâlţ şi-l osândea să zugrăvească înrouratele iui pori, proaspete şi umede, cu penelul legat de mână în dreptul pulsului — ceeace tragic însemnă o mai apropiată şi mai directă comunicare între svâcnirile inimei sale şi operă — Luchian eră acum al tuturor şi mare. O justiţie postumă, ce nu mai putea consolă trupul acolo unde nu mai există nici o consolare, venea acum pentru arta căreia îşi dăduse viaţa. Luchian nici n’ar fi râvnit altă fericire; el care nu fusese în cei patruzeci şi şapte de ani nici odată fericit. Ni se păreâ chiar, că numai cu preţul acestor prigoniri, opera lui ne-a putut rămâne întreagă. Ne spuneam că ascunsa înlănţuire a împrejurărilor, lucrase aparent împotriva omului, pentru a ne cruţă mai neştirbită şi nerisipită, opera crescută din carnea şi suferinţa lui. Povestea e veche şi cunoscută. Se ştie cum tablourile nepreţuite astăzi, îi erau smulse cu preţul unui flacon de medicamente ori unei sticle de vin tonic. Pânză cu pânză, îi erau cumpărate pentru un braţ de lemne care să desgheţe ferestrele lui înop-tate, ori pentru o floare, pe care el, uitând toate vrăjmăşiile traiului şi boalei, cu încântătoare bucurie copilărească, le înveşnîceâ din culoarea tuburilor. Un om, dintre acei ce umplu veacul lor de putreziciune, cu spectacolul grotesc şi enigmatic ai celor mai absurde năsbâtii şi celor mai impertinente desfideri: Bogdan-Piteşti, amator de artă, me-cenate şi excroc, săvârşise între atâtea nebunii o faptă bună. O faptă fără voia lui bună, căci această intenţie l-ar fi ofensat, ca pe unul care n’a avut nici odată romantismul generozităţii. Adunase an de an, o sută de "Luchieni». Cea mai întreagă galerie pe care o poate visă un pictor. Astăzi ne-ar păreâ aproape indiferent prin ce mijloace şi cu câtă cruzime cinică: din exploatarea unui muribund. Cinismul slujise la ceva. Torturase omul — salvase cea mai bună parte din operă. Şi mai mult, galeria nu numai că există — dar putea să revină Statului. Testamentul lui Bogdan-Piteşti, eră, ca tot ce săvârşise in viaţă, încă un rânjet trimis societăţii, de dincolo de mormânt. Omul farselor de telefon şi al vecinicului duel cu codul penal, înodase astfel clauzele, încât moştenitorul — Statul în speţă — ar fi descurcat iţele anevoie, aşa ca să simtă bine de tot, dincolo de generozitate, acreala batjocoritoare a testatorului. Dar darul îl primeşti dela cine ţi se dă şi cum ţi se dă. Mai cuseamă, când era la mijloc pe lângă o sută de pânze de Luchian, alte vr’o trei sute ale celor mai buni pictori ai timpului şi o colecţie unică de icoane. Statul n’a primit darul. Iar fiindcă totul eră destinat să sfârşească în glumă sinistră, s’a întâmplat pe deasupra, ca moştenitorii, de mai multe ori milionari, să aibă a se judecă cu avocatul succesiu-nei, pentru un onorar de o jumătate milion ori pe aproape. Avocatul nu a vizat nici una din moşiile, casele, ori loturile de pământ ale moştenirei, pentru a se despăgubi. EI a cerut sechestru pe colecţia de tablouri, ca pe un bun la care succesorii ţineau mai puţin decât la câteva hectare de pământ arabil. Colecţia Bogdan-Piteşti cu cei o sută de Luchiani împreună, se va vinde aşadar la licitaţie publică. Se va fărâmiţă. Va intră în casele particulare, va 116 © BCU împodobi pereţii cutărui îmbogăţit de răsboi şi cutărui bancher, va încăpea pe mâinele negustorilor de tablouri, iar Statul înfăţişat de d Lapedatu,— cel „care nu se pricepe în artă" după propria-i spovedanie, — va cumpără în cel mai fericit caz, resturile; două trei pânze, dintre cele mai eftine rămase dela împărţirea generală a pradei. De aceea spuneam, că viaţa cu cruntele ei bat-jocore, îl prigoneşte pe Luchian şi dincolo de moarte. Cată să-l mai ucidă încăodată prin acei chiar, care-i exploataseră cea dintâi moarte. Ca întro melodramă grotescă, umbrele morţilor într’al cincilea act, îşi mai joacă aceleaşi renghiuri din actele dintâi. II văd, acolo unde va fi pind, în Hades, pe Bog-dan-Piteşti netezindu-şi cu drăcească satisfacţie ciocul sur.— Tipule! ji-am jucat-o mai bine de câtcredeaml... Şi umbra lui Luchian se apleacă în întuneric şi nu o mai văd. CEZAR PETRESCU ARTA MAGICA INACH a fost, dacă nu ne înşelăm, cel dintâi, care a desvoltat sistematic, cu tot aparatul şi materialul doveditor, concepţia despre origina magică a artei. Primitivul isteţ, care cu multe zeci de mii de ani în urmă îşi umplea pereţii peşterii cu desene, adeseori uimitor de exacte, de mamuţi păroşi, de bivoli fantastici, de urşi enormi şi de cerbi legendari, nu urmăria cu icoanele sale înveşnicite pe piatră sau în os, o .plăcere artistică* in înţelesul ce-1 dă acestui cuvânt tulbure artistul de astăzi, începuturile artei răspundeau unei alte nevoi, în legătură mai imediată cu lupta de fiecare zi. Acele creaţiuni preistorice, ciudate uimiri pentru ochiul de-acum, înjghebau o artă — aşa zicând — în afară de estetică. Acele începuturi ţin mai mult de tehnica omului primitiv decât de exigenţele sale spirituale, fără îndoială extrem de reduse şi aceastea. Pentru înţelegerea, fără subiectivismele conştiinţei de astăzi, ale acelor străvechi manifestări artistice trebuie să luăm în ajutor psihologia primitivului, a cărui mentalitate e cu desăvârşire ţesută în iţe magice. Una din categoriile de temelie ale gândirei primitive e cea a cauzalităţii prin analogie: un lucru pare produsul unei cauze asemănătoare cu care nu trebuie să aibă nici un fel de contiguitate spaţiată sau temporală. Un exemplu: când primitivul vrea să se scape de un duşman pe-o cale comodă şi puţin primejdioasă, face un chip de om din lut sau alt material şi-i trece o ţeapă prin inimă. Acest „asasinat ritual* se repetă după credinţa sa, în chip magic, şi asupra duşmanului real. Actul săvârşit asupra icoanei se repercutează pe neînţelese căi oculte asupra fiinţei reprezentate şi prigonite cu toată furia imaginaţiei. Când primitivul vrea să producă ploaie, o imită trecând apă printr’un ciur. (Obiceiul acesta magic îl mai au şi ţăranii noştri). Cauzalitate prin analogie e unul din mijloacele gândirei şi tehnicei tuturor fiilor direcţi ai naturii prodigioase. Logica primitivului surprinsă în obişnuinţele ei intime, ingăduie o interpretare sui generis a artei originare. Primitivul desena în peşteră cerbi şi alte dorite dobitoace nu din vreo dragoste de podoabă şi de pitoresc, ci dintr’un interes curat tejjnic-vânătoresc. Cerbul fictiv ucis pe perete avea să-i iese în cale printr’o influenţă magică a icoanei asupra lui. Cu arta sa, omul naturii vrea să influenţeze efectiv rezultatul vânătoarei; arta ar fi prin urmare o simplă tehnică magică. Probabil şi întâiele poezii au fost formule vrăjitoreşti. (Babele noastre le-au păstrat cu sfinţenie, şi deşi formulele lor ieratice nu intenţionează nici o încântare artistică, sunt totuşi pline de poezie; chiar poezie de ultima modă activistă poţi găsi în vrăjile ţigancelor). In virtutea principiului «heterogoniei scopurilor» interesul artistic se diferenţiază înflorind pe ramuri tot mai complicate. Nu ne interesează aici dacă tălmăcirea magică a originei artei e singura posibilă şi esclusiv îndreptăţită In orice caz, un tâlc magic arta a avut în începuturile ei. Rămăşiţele târzii ale acestui invincibil magism se pot fără greutate urmări şi la popoare de-o înaltă şi incoruptibilă cultură artistică. Legendele chinezilor sunt dovezi isbitoare. Amintim vreo câteva, nu numai pentru aparatul lor abstract la teoria magică, ci şi pentru extraordinara lor fineţe şi pro-funziune mitică. Despre cel mai de seamă pictor al împărăţiei soarelui se povesteşte că a pictat odată pe un perete un peisaj cu o peşteră; când l-a isprăvit a intrat el însuş în peştera desenată şi a dispărut pentru totdeauna în ea: de-atunci nu se mai ştie nimic despre el. După o altă legendă un pictor ar fi pictat o apă cu un peşte în trestiiş (pe fundul apei trebuia să vă închipuiţi şi umbra peştelui); s’a întâmplat apoi că vântul a smuls pânza şi a aruncat-o într’un lac — spre bucuria peştelui desenat, căci s'a deslipit de mătasă înnotând în lac: viu şi sprinten ca toţi peştii. Alta: un cioplitor a făcut nişte statui pentru un templu; preoţii n’au voit să-l plătească; în aceeaşi noaptele statuile indignate au ucis din răzbunare pe preoţi. Iată tot atâtea legende simple, adânci şi graţioase — chiar şi atunci când sunt sângeroase, cari păstrează oarecari urme de magism: nişte simple icoane iau proporţii de reaiitate, pinţe pictate încep dintr’odată să trăiască aievea. Moşii noştri cari dăruiau mâni de metal rar Maicei Preciste, pentru ca să se vindece de boală, credeau încă într’o influenţă magică a icoanelor. Ca să nu mai amintim icoanele făcătoare de minuni pentru foţi. Ciobanul care încearcă să-şi vindece încheieturile de reumatism dăruind o mână frumos împodobită cutărui sfânt nu se dosebeşte prin nimic de primitivul ce-şi ucide duşmanul înţepăndu-i icoana prin inimă. Etnograpi, psihologii, filologii, şi alţi oameni de ştiinţă ar trebui să scrie o carte despre magismul poporului nostru. Se impune cel puţin un studiu amănunţit. Câte obiceiuri, câte cuvinte, câte expresii, câte poveşti, câte creaţiuni artistice, câte jocuri şi începuturi de mistere, se pot explica oare cu resturi evidente ale concepţiei magice despre rosturile lumii şi ale omului? Problema, până acum încă o mină inegal esploatată, îşi are ispitele ei. Poate se găseşte vre-un tânăr îndrăsneţ să ia această luptă cu smeii subterani. L. B. NOTE DESPRE LITOGRAFIA LUI ED. MttNCH: „CAMERA MORTUARĂ“ S’A observat în arta nouă tendinţa de a porni nu deia viziune, ci dela complicate conţinuturi sufleteşti. Pentru a desemna această tendinţă s’a găsit numele de „expresionist deşi nu este acela care exprimă cu mai multă limpezime primatul factorului intern. Pornirea de a găsi echivalenţe pentru stări complicate de suflet apropie arta plastică de poezie şi prietenia care leagă astăzi pe pictori sau sculptori de poeţi, alcătueşte o împrejurare suggestivă pentru atmosfera în care se desvoită arta nouă. Prietenia dintre poeţi şi artiştii plastici are de fapt origine mai vechi; ea vine din vremea impresionismului. Dar pe când raţiunile înfrăţirii stăteau atunci în plasticizarea poeziei, ele decurg astăzi din poetizarea plasticei. împrejurarea ne-a adus să punem faţă în faţă o interesantă pagină de analiză din romanul lui Strind-berg „Axei Borg1* (1890) cu litografia lui Ed. Mttncb: „Camera mortuoară1* (1896). Este foarte probabil ca suedezul Miincb să fi cunoscut romanul compatriotului său Strindberg, şi succesiunea în timp a operelor lor, ne-ar permite să presupunem o influenţă a uneia asupra celeilalte. Dacă însă Miinch n’a cunoscut romanvil lui Strindberg, apropierea dintre litografia lui şi pagina romancierului nu-şi pierde din interes pentrucă ea dovedeşte, chiar în afară de vreo influenţă, un conţinut romanesc într’o bucată plastică. Pentru studiul relaţiunilor dintre imaginaţia poetică şi imaginaţia plastică documentul nu-şi pierde valoarea. Pagina lui Strindberg se găseşte către începutul romanului „Rxel Borg“. Eroul, salvat tocmai dintr’o furtună pe mare, este adus mai mult mort decât viu, într’una din încăperile unei locuinţe oficiale. Revenit la conştiinţă, şi tremurând încă de frig subt păturile care i s’au aruncat de-asupra, examinează camera în care se găseşte. Sentimentul care se trezeşte în el cu această ocazie este de „opresiune». Pereţii erau albi, netapetaţi; „abstracţi ca noţiunea de Stat». Totul strict măsurat; „impersonal, rece ca o odae de hotel făcută nu pentru locuinţă, ci pentru adăpost». In mijlocul acestui alb mortuar, mai multe mobile de coloare închisă. Afară de o masă rotundă, câteva scaune cu spătar înnalt şchiopătând pe trei picioare. Lui Borg i se pare că tot mobilierul acesta nu este făcut pentru a-şi îndeplini menirea, anume „de a invită la odihnă şi confort11. — In curând este transportat în altă odae. Aceiaş pereţi albi ca şi dincolo; acelaş mobilier sumar şi inconfortabil. Se adăugă numai amănuntul pardoselei, liniată ca o carte de conturi11. Toată înconjurimea îndeamnă fantazia „să cheme feţe întunecoase sau luminate, numai ca să iasă din nimic“. „Nimicul alb, fără formă, fără coloare, din varul pereţilor, stârnea o pornire de a fantazâ, pe care grota sau umbrarul sălbaticului n’au stârnit-o niciodată, de care pădurea cu mereu schimbătoarele sale colori şi mişcătoare contururi te puteau face să te scuteşti11. In acelaş timp ar vrea parcă să picteze pereţii1* cu însorite peisagii de palmieri şi papagali", să întindă un covor persan de-alungul odăii, etc. Obsesia devine atât de puternică încât nu-şi găseşte linişte până când nu umple, a doua zi, tot spaţiul acesta îngheţat cu obiectele familiare pe care le adusese cu sine. Odaia aceasta îi dă lui Borg simţimântul că se găseşte într’un fel de mediu extra-natural. . Când intră în camera pe jumătate goală, care răsună de ecoul paşilor lui, se simţi prizonier. Dreptunghiurile şi pătratele albe care închideau odaia, în care de-aci înnainte trebuia să trăiască, îi vorbeau de mânile unor fiinţe omeneşti inferioare care nu se îndeletniceau decât cu formele simple ale naturii anorganice. Se găsea închis într’un cristal, într’un hexaedru sau ceva asemănător. Liniile drepte, suprafeţele egale ii împărţeau cugetările în quadratc, îi liniau sufletul, îi simplificau purtându-1 dela liberlatea vieţii organice, către formele abstracte: bogata vegetaţie de pădure a creerului său cu variatele-i senzaţii eia condusă înapoi către primele încercări de ordine ale naturii*. Şi acum litografia lui Miinch- Pe când era copil, tuberculoza produsese o catastrofă în familia pictorului. Sora lui murise de pe urma acestei boale. La acest îndepărtat şi dureros eveniment se gândeşte desigur Miinch când lucrează la „Camera mortuară'. In băiatul care iese prin stânga e probabil că pictorul se înfăţişează pe sine. Citirea paginei lui Strindberg îi dă poate îndemnul să-şi concentreze sentimentul în acea stranie viziune care ne uimeşte astăzi. Patosul sinistru care străbate compoziţia fireşte că pictorul l-a împrumutat propriei lui experienţe. Comentarul sufletesc al încăperii şi unele amănunte concrete, coincid în mod suggestiv cu pagina lui Strindberg „Camera mortuară" a Iui Munch cheamă în noi acelaş sentiment de spaţialitate abstractă de care vorbeşte Strindberg. Impresia aceasta este determinată de peretele alb din fund şi de lunga perspectivă a pardoselei liniată, întocmai ca în însemnarea romanului, ca o „carte de conturi1*. Odaia este aproape goală. Afară de patul şi masa de noapte din fund, un singur scaun negru căruia nu-i lipseşte nici spătarul înalt de care se vorbea mai sus. Scaunul pe care stă personagiul din primul plan se pierde în massa neagră a personagiului care stă în planul următor. Impresie de inconfortabil. Spaţiul rece şi incolor al încăperii îşi găseşte complementul în negrul massat continuu dela personagiul din primul plan la tăblia din fund a patului, ca şi în grupul ceva mal rar din dreapta. Alternanţa aceasta de alb şi negru este a unei închipuiri care analizează realitatea şi reţine din ea numai două note elementare cu vuet monoton şi obositor. Şi pentrucă orice impresie de viaţă şi viabil să fie eliminată, personagiul care stă în picioare aproape de marginea scenei a încremenit într’o poză hieratică. Moartea găseşte însfârşit o expresie simbolică în bătrânul din grupul din dreapta — poate medicul care a constatat decesul — al cărui cap este uşor stilizat în craniu de mort. Numai băiatul care dă să iasă prin stânga, cu braţele ridicate, capul puţin aplecat, piciorul îndoit în păşire, adună o rămăşiţă din vitalitatea isgonită a întregului. Dar în această singură figură realistă se înfăţişează artistul pe când era copil; martorul îndurerat cu lungă amintire. Să ne gândim la înfăţişarea unei alte camere mortuare. Aceasta din urmă datorită maestrului problematic din veacul al XVI-lea care a pictat Moartea Măriei (Pinacoteca din Miincben). Este tocmai momentul când Fecioara şi-a dat sufletul. Catastrofa pricinueşte o violentă mişcare în grupul care o înconjoară: braţe ridicate sau care se împreună a rugăciune, genunchi care se apleacă, hobotiri de plâns. Evenimentul morţii provoacă o puternică revărsare de pasiuni vil Ce deosebită este descrierea 118 © BCU morţii Ia Muncb! Moartea nu este concepută aici ca o întâmplare înserată în ţesătura vieţii rudelor sau celor care stăteau de-aproape mortului. Moartea o concepe Munci) ca pe o enigmă înfricoşătoare Ia privirea căreia a împietrit — ca la privirea Meduzei — personagiul femenin pe care 1 vedem din faţă. Pentru maestrul din veacul al XVI-lea problema artistică eră înfăţişarea mişcării grupului care o înconjoară pe Maria. Prin simpatie cu aceste mişcări ajungem Ia conţinutul durerii care sbuciumă pe cei de faţă, nu la sentimentul propriu zis al morţii. Moartea stă la piciorul morţii Măriei în afară de descrierea artistică; ea o determină în mod exterior fără să se întrupeze în conţinutul ei. Nimic misterios sau supranatural. Personagiile care se agită pe scenă sunt mişcate de o forţă absolută care nu se realizează deplin în conştiinţa lor. Munci) năzueşte să exprime misterul morţii. El vrea un conţinut absolut, un sentiment metafizic, în felul in care până acum numai muzica şi poezia au încercat să exprime. Şi pentru aceasta el n’are ce face cu oamenii reali şi cu gusturile pasiunilor lor relative. Oamenii sunt trataţi ca valori simbolice. Şi îi trebuia un eiement încă mai subtil. Acesta este spaţiul căscător al odăii pe care îl resemţim identic cu nimicul morţii. Din oroarea acestei obsesii ieşim cu aceeaş nos'talgie către lumea vie a formelor şi colorilor, ca şi eroul lui Strindberg. N. R. Vezi Suplimentul. TUDOR VIANU TRANSCENDENTUL IN VIAŢA MODERNĂ III — IuBITE Domnule Profesor, — Îmi spunea Dl. Iulian Oprea, cunoscutul economist, plozof şi politician, — după părerea D-tale, sentimentul conduce lumea. Cu toate acestea ar trebui să recunoşti că „raţiunea11, judecata cuminte ar trebui s’o conducă. — Nu recunosc nimic, dragă Domnule, până nu-mi vei spune ce-i acea judecată cuminte, şi raţiune. Ştii D-ta să-mi spui unde e criteriul judecăţii bune sau proaste în această privinţă ? Vorbe goale, prietene. Nu inteligenţa şi judecata conduc, nu ele pot conduce lumea.. — Şi D-ta zici că este om de ştiinţă 1 Cum mai poţi face ştiinţă exactă cu aşa idei? Fă poezii, fă antisemitism, fă-te popă, fă-te... Prietenul Iulian nu mai găsea cuvinte. Se plimba cu indignare în sus şi în jos. Văzând că tac, se opri în faţa mea, îşi încrucişe braţele ţintindu-mă cu oepii săi frumoşi. — Unde vrei s’ajungi? Ce mai înţelegi D-ta din viaţă fără raţiune? Mă rog, te ascult, dacă mai pot asculta ceva cu rost dela un om care nu crede în raţiune... El se trânti în jeţul dela umbra nucului, în faţa mea. — Nu te supăra bătrânul meu prieten. Raţiunea e sluga sentimentului. Nimic mai mult. — Aferim! — Ai dreptate, am fost neexact. O slugă mai are şi voinţa ei, pe când inteligenţa şi raţiunea sunt simple unelte şi arme ale sentimentului — Cum ? Dar plozopa întreagă dela Kant... — Lasă-mă prietene cu piozopi, cum te las şi eu cu teologii. Să ne uităm mai bine împrejur şi în noi, la ce e viu şi real, nu la pârtii prăfuite. — Modest mai eşti. Ia spune-mi ce vezi în D-ta şi împrejurul D-tale aşa de deosebit de plozope? — Mai întâi am să te întreb pe d-ta: Pornit-a vre-o dată mintea D-tale o sforţare aprigă, la o cercetare îndelungată şi intensă, întrebuinţând toate resursele logicei şi raţiunei, fără ca imboldul acestei porniri să p fost o dorinţă, o plăcere, un sentiment? Nu te stăpânea epiar acum câteva clipe dorinţa de a-mi impune convingerea D-tale pasio~ nată că raţiunea e tot. — Aci ţinteşti. Dar asta e nuanţa de sentiment pe care o punem în toate, onorabile. — Prea modest. Nu prietene, „astau nu e numai văpseaua superpeială, ăsta e stăpânul care porunceşte, şi lui numai alt sentiment mai tare ii poate ordona... Ce ne mână în toate pornirile de cercetare, în toate sforţările? Un sentiment: Orgoliu, ambiţie, ură, dragoste. Pretutindeni căutăm plăcerea satisfacţiei unei dorinţe sau unui complex de dorinţe, isvorâte din adâncul organizaţiei noastre. — Cunosc teoria asta. — Dacă o cunoşti, nu trebue să-i zici teorie, ci constatare, realitate psicpologică nedesminţitâ şi tot atât de depnitiv stabilită şi indiscutabilă, ca electricitatea, gravitatea ori alt fenomen pzic. Ea se aplică pe toată scara animală, ori unde putem vorbi cu o umbră de îndreptăţire despre judecată şi sentiment. — Şi zi, suntem robii sentimentului I.. — Nu la singular ci la plural, nene iulian, la un plural foarte bogat. — Dar... — Şi sentimentele suntem noi, ele alcătuiesc adevărata şi singura noastră personalitate. — Iţi dai socoteala de ce aprmi acum? Repetă. — Repet iarăşi şi apăs asupra cuvintelor: Sentimentele noastre sunt elementul de căpetenie al conştiinţei noastre, ele sunt adevăratul „noi*, — Eşti transcendento-abracadabrant şi nebuloso-simbolic, profesorule! Lasă-te de plozope. Ai dreptate să ai necaz pe ea. — Dar nu fac teorii, prietene, constat fapte, fapte mereu şi pretutindeni controlabile: Scruteazâ-ţi prezentul şi trecutul, uită-te la tot ce şti şi vezi. Când trăim noi cu adevărat ? Ce este şi ce rămâne viu în conştiiinţă ? Vei vedea că trăim intens şi avem conştiinţa vie, atât timp cât sentimente puternice ne mână, prelucrează şi modelează personalitatea, cât ele se ciocnesc ori se luptă între ele şi cu lumea de afară.. Bucurii, nădejdii, iubire şi ură, dorinţe, dorinţe, iată viaţa şi conştiinţa noastră, iată cine pune în mişcare mecanismul gândirii. — Şi atunci, ai putea să-mi spui care’i liberul arbitru, Domnul meu? — Tot sentimentul. — Care, mă rog? — Cel mai tare din acel moment. — 9 — Poftim de zi că nu-i aşa. Scrutează-te pe D-ta şi uită-te şi Ia alţii. Ce te împinge la o faptă? Un sentiment. Ce te opreşte ? un altul: teamă, ruşine, neplăcere, demnitate, iubire... Şi acum putem discuta, prietene, fără formule şi fără plozop. 119 © BCU Văz eu că ai ce ai cu filozofii. — Chestie de sentiment, vezi D-ta! Statistic vorbind, cel mai puternic dintre sentimente, cel mai răspândit, cel mai vechi şi din cauza aceasta cel mai adânc ancorat în organizaţia noastră, e dragostea de viaţă. — Dar predispuşii spre sinucidere? — Dar viţeii cu trei capete, fraţii siamezi, acefalii şi toate minunăţiile din borcanele muzeelor? Uiţi cucoane Iuliene, că viaţa nu-i raţională de loc... şi poate acestei irraţionalităţi i se datoreşte progresul continuu din noaptea timpurilor până azi. Ea prezintă cele mai nebune variaţii. Bine înţeles, nu toate sunt viabile. Când variaţiilor le lipseşte dragostea armonică şi complexă de viaţă, ele sunt ca monstruozităţile din muzee: anomalii ursite dispariţiei imediate şi irremediabile. Existenţa acestui sentiment, pe care în scara animală îl numim „instinct de conservare", e o condiţie de bază a persistenţei. N’o ai, pieri sau eşti destinat borcanelor din muzeele psichologiei. Atât. — Eşti crud cu sinucigaşii — Nu eu, ci viaţa. Nu’i condamn, ci constat. Dar să revenim la subiect. Statistic vorbind — şi statistica e mare lucru, când e vorba de miliardele de indivizi şi de bilioanele de generaţii ale obscurelor perioade geologice —, cel mai persistent, mai vechi şi mai puternic dintre sentimentele de temei ale omenirei, e dragostea de viaţă, frica de moarte. — Neg generalitatea lucrului, şi aceasta cu date istorice... — Cu eroi, nu-i aşa? — Cu eroi de pildă ca şi cu alte exemple ana-loage. — Adineauri sinucigaşii, acum eroii istorici. Hi predilecţie pentru borcanele cu monstruozităţi. — Eşti odios ! Amesteci eroismul cu monstruozitatea. Nu ai nici măcar sentimentul... — Aha! Sentimentul. Iată-1 deci la lupru şi aci, asupra D-tale, într’o discuţie#de logică şi analiză pură 1.. Dar să trecem. Nu zău, dacă eroismul n’ar p tot aşa de rar şi prin aceasta izbitor ca o monstruozitate, am p avut oare o istorie a eroilor, le-ar p păstrat amintirea faima tradiţiei ? Oare de faptul că soţia D-tale a făcut 5 copii şi i-a crescut cu multe ch'muri şi mult eroism, va vorbi oare posteritatea ? Evident că nu, pentru că nu’i rar nici ciudat. Te rog deci să nu mă mai întrerupi cu observaţii d’alde astea, căci ajungem ca plozopii. — Iar plozopi! — Iar. O s’ajungem ca dânşii să nu mai isprăvim cu controverse fără sens. De altminteri, dacă vei scruta bine lucrul, vei vedea că eroii, adevăraţii eroi, iubeau viaţa şi urau moartea... poate mai mult ca D-ta. Ori cum, omul primitiv ca şi verii lui patrupezi sau quadrumani, iubea şi el viaţa şi se temea de moarte cu cel mai puternic dintre sentimente. — Statistic vorbind, ai dreptate, dela om la puiul de păsărică. — Dar la fel ca şi acestor animale, la omul primitiv idea morţii sale fatale în viitor nu i se înfăţişa căci, tot ca politicianii, primitivul nu avea idei, preocupări şi reprezentări de viitor. — Eşti dur cu politicianii. — Dar «mutatis mutandis» sunt totuşi just, însă să revenim. Un complicat, dar natural proces de evoluţie a urmat in om deştăptării treptate a conştiinţei, care l-a pus brusc în faţă cu idea fatalităţii morţii. Percepţia acestei realităţi a intrat îndată în luptă cu sentimentul dragostei de viaţă. Şi aci e una din cele mai interesante şi mai instructive probleme ale psichologiei ancestrale: „Vei muri" îi spune cunoştinţa „Nu vreau să mor" ţipă instinctul. „Nu se poate, nu trebue să mor". Şi de atunci, în cele mai fantastice aspecte şi transformări, sentimentul acesta al dragostei de viaţă şi-a arătat proteica vitalitate, în luptă cu nepăsătorul duşman al realităţii. Caleidoscopic în forme, procesul esenţial a rămas totuşi acelaşi, dela primitivi la spiritiştii moderni. Cazul omenirii a fost la fel cu al bolnavului de o boală incurabilă şi gata totuşi să primească cu recunoşiiinţă o încurajare cât de anodină, un motiv de nădejde cât de mic, de care altfel ar râde el celdintâi. Omul, care vedea că individualitatea lui ursită pieirii, căuta să se mintă pe sine, se agăţa ca înecatul de orice pai, de ori ce suport ori cât de iluzoriu. Din acest conflict de sentimente s'a născut nevoia adâncă de transcendent. Aci e sursa credinţelor în viaţa de apoi, a fanatismului religios, a megalomaniei clădirilor faraonilor, a dorinţei nebune şi bolnăvicioase a împăraţilor, generalilor, artiştilor, de a lăsa un nume în faţa posterităţii. Dela Erostrat la Napoleon, aceiaşi zadarnică şi nebună sforţare. — Mi se pare că aci ai trecut dincolo de ţintă. Confunzi ambiţia cu dragostea de viaţă. — Crezi? Tocmai în această clipă fetiţa mea ne-aducea cafeaua. — Ascultă, Margot, o întrebai eu. Ce-ai vrea tu, la nevoie, la un caz de cangrenă, să pierzi mâna sau să mori de tot? — Ba mai bine o mână şi chiar amândouă şi picioarele şi nasul şi ochii, de cât să pier de tot. — Drept ai drăguţule. Aşa zic şi cei mai mutilaţi invalizi de război, cari iubesc încă frântura de viaţă care le-a rămas. Şi, dacă nu se poate nici atât, se mulţumeşte cu încă mai puţin, măcar o umbră, o statue, un nume... Dumnezeule, ne mulţumim cu atât de puţin. Să trecem dincolo de moarte cu un vis, cu o nimica toată, numai neantul, neantul desăvârşit nu... — Ţi i dau şi pe Faraoni şi pe Erostrat. Continuă. Vreau să văd unde ajungi. — Ca şi pe bolnavul nostru, aceste jumătăţi de soluţii nu satisfăceau mai pe nimeni deplin. Toţi ambiţioşii aceştia au fost neliniştiţi şi nefericiţi, căci simţeau atât de des şi de adânc inanitatea efortului nebun, cenuşa zădărniciei în gura amară.. Numai când, sporadic şi arar, omenirea, printr’o iluzie halucinantă ori prin dragoste, a avut siguranţa absolută a persistenţei în transcendent, a fost cu adevărat puternică şi fericită. Ea a rămas astfel până când îndoiala a venit s’o sgudue din vis şi să-i destrame mirajul. Şi de acea omenirea şi-a apărat iluziile religioase mai îndărătnic de cât realitatea vieţei, de acea evul mediu a urât şi a ars pe rug pe gânditori... Iar azi, când mirajul naivului transcendent s’a destrămat, când chiar pentru cei încă halucinaţi, dincolo de acest miraj, mijeşte indistinct realitatea pustiului, omenirea e nefericită şi rea, lipsită de seninătate şi de echilibru. Ea şi-a pierdut idealul transcendent, obiectivul celui mai puternic dintre sentimente: Nădejdea în vecinicia vieţei. — Da, poate că ai dreptate... — Şi de acea mulţi dintre cei mai buni blestemă cunoştiinţa, criticismul, ştiinţa. Aţâţi dintre ei vor imposibilul, reîntoarcerea spre trecut, vor reînvierea mortului putrezit de mult. — Şi o vor zadarnic. Nu e alt mijloc de cât să ne apărăm cu realitatea şi s’o privim în faţă. — Sentimentul acesta nu rămâne totuşi mai puţin 120 © BCU o realitate, cu asta nu distrugi organizaţia adâncă şi intimă care îi corespunde în firea noastră. — 11 putem birui cu inteligenţa şi voinţa. — Sfântul Anton şi Sfânta Cecilia, toţi anahoreţii care urmăreau şi urmăresc uneori şi azi înfrângerea —mult mai uşoară—a cărnii, aveau viziuni erotice şi extaziuni al căror sens, medicii ţi’I pot spune, azi. — Ce vrei să zici cu asta? — Atât: Vai de cei ce încearcă să-şi distrugă, să-şi mintă şi înşele instinctele şî sentimentele adânci. A lor este suferinţa şi nebunia. Fericiţi şî senini cei adânc şi adevărat religioşi, — Dar singur spuseşi că religia se nărueşte şi arătaşi de ce. Ce’i pui în loc ? Ce ţintă nouă ? Ştiinţa ? — Ştiinţa e mijloc şi nu scop. — Panteismul atunci? — E filozofie fără logică şi religie fără D-zei şi Dogmă. — Nu mai văd unde vrei să ajungi. — Prietene, Dumnezeul dragostei de viaţă este şi acum precum a fost în totdeauna viata, viaţa adevărată. Pe aceasta, s’o iubim cu religiozitate şi să ne închinăm ei. — Eşti nebulos, ca Romain Roland. — Ah! suntem nemărginit de proşti şi orbi, orbi prietene ; Iubim viaţa şi tot ca animalul ancestral— nu ştim încă ce este Dumnezeul acesta necunoscut. Trancendentul l-am căutat departe, în cer şi sub pământ, l-am făurit din neguri şi stafii, iar el era pe pământ, în noi şi cu noi, el, nemărginitul şi eternul, se înfiripa din efemera noastră mărginire, era transcendent şi totuşi real până la pipăire... — Devii pithic, profesorule. _ — Orbi care căutam fântânile juvenţei, pe când împrejurul, la picioarele noastre, în vinele noastre, licăreau murmurând apele vieţei eterne. — Eşti dincolo de comprehensiunea mea în miticul D-tale avânt! Nu te mai recunosc, analistule atomist. Să-ţi văd pulsul. Hm. Şasezeci... Deci normal. Ochii limpezi, zâmbetul iarăşi ironic. Criza pare că a trecut... Nu cumva a fost efectul lui Jean Chris-tophevolX? 10 volume de Romain Roland J Ce naiba e prea mult, chiar pentru un profesor. De ce râzi! — De D-ta dragă prietene. — M’ai mistificat va să zică? — Nu. Am fost deplin sincer şi serios. Aceasta e cu adevărat religia mea, transcendentul lui Platon şi probabil şi al lui Crist. Şi crede-sunt tot atât de serios convins ca toţi apostolii şi mucenicii tutulor religiilor. — Aud? Până la mucenicie? — Până — îmi vine s’o cred, şi aceasta cu atât mai mult cu cât religia D-tale e mai obscură şi încă mai transcendentă pentru mine, de cât sfânta treime unitară şi imaculată concepţie. Oare nu mi-ai putea lămuri „ad usitm parvula mentis meae" cum ziceau scolasticii, sensul acestei religii, Ia care duhul unui Platon apocrif te-a convertit într’o şi mai apocrifă şi foarte puţin apocaliptică viziune, în puţin ireala D-tale bibliotecă ? Rezista-va unei analize tot atât de tăioase ca cea de pân’acum ? Microscopul D-tale nu-i va găsi oare leziuni organice, iar ochiul critic al ştiinţei nu va găsi şi în dosul noului miraj nisipul pustiei? — Prietene, dacă n’ai obosit de atâta analiză supune şi credinţa mea microscopului, supune-o scalpelului gândirii.,.. IV Cum Domnul Iulian şedea în jeţul mare, la umbra nucului şi-şi sorbea tacticos .marghilomana" ochii lui frumoşi mă ţinteau din când in când printre arabescurile fumului de ţigară şi un surâs îndoielnic mijea la colţurile gurei lui expresive. După un răstimp turti cu hotărâre cartonul ţigaretei în scrumieră. — Ciudat, extraordinar de interesant şi de ciudat... Că un pozitivist, un atomist, un om de ştiinţă exactă poate fi religios nu mă mai miră acum... teoria D-t^le mi-o explică. Sentimentul corespunde structurii noastre interne, unei organizaţii atavice... bun. Dar ceea ce nu-mi explic şi mi se pare ciudat e faptul simptomatic că şi la un astfel de individ, religia apare tot îmbrăcată în misticiamul nebulos de altădată, transcendentul D-tale îmi pare tot atât de mistic şi — iartă-mă — neîntemeiat şi nelogic, ca şi al celorlalte religii. Ca şi ele, nici aceasta nu’mi pare a rezista criticei şi analizei obiective. — S’o auzim, bătrânul meu prieten. — Mai întâi cine e, ce fel e „viaţa", acel mistic transcendent pe care îl îndumnezeeşti? Este ea oare mai controlabilă ca „viaţa de apoi“ a religiilor vechi? Ce legătură e între „viaţa" D-tale şi „viaţa mea" aşa încât, iubind pe una, să o iubesc atât pe cealaltă încât să o sacrific pe aceasta „a mea" „celeilalte", Dumnezeului celui mare? — Mai întâi o întrebare. Iubeşti viaţa, prietene? Viaţa D-tale bineînţeles. — Nu sunt demn de borcanele muzeului. O iubesc mult, mai mult ca pe a D-tale profesorule. — Şi ce iubeşti D-ta? Sufletul D-tale? ca analist şi realist ai spus de mult că negi această noţiune fără realitate. După cum spuneai tot D-ta odată, sufletul, dacă îi cauţi înţelesul, vezi că e un cuvânt care a rămas fără sens precis, un ecou peren, dar astăzi gol de sens, al unei nfetafizici antiquate. Or îmi pretinzi că iubeşti cumva această inexistenţă, această vorbă goală? — Foarte mulţumesc: Mă iubesc pe mine, această făptură în carne şi oase, aşa cum e. Mă iubesc aşa cum se iubea Colas Breugnon pe sine-şi. — Să deosebim atunci două lucruri în acest „Domnul eu" al D-tale: Materia şi forma. Să le privim pe-amândouă şi să vedem pe care din două le iubeşti. Materia se premeneşte mereu şi zilnic. Acum câteva zile materia creerului şi muşchilor D-tale păştea pe pajişti sau cutcudăcea în coteţe. — Foarte mulţumim, râse conu Iulian. — ...sau poate înflorea în putredul bălegar al grădinăriei. — Ei, dar forma mea, profesorule, tot aşa de şugubeaţă e? — Forma e aproape tot atât de schimbătoare ca materialul ei: Mai eri erai copilul nebunatec şi fără minte, adolescentul fluturatec, tânăra secătură de ale cărei fapte, gânduri şi gesturi, ai roşi azi. Aproape toate s’au schimbat adânc şi desăvârşit. Şi mai ales atâtea ai dorit să se schimbe, atâtea pârţi ai ucis şi transformat în D-ta: porniri, predispoziţii, chiar adevărate individualităţi din colecţia de tipare şi posibilităţi ancestrale cu cari te-ai născut. Pe care le-ai iubit? Pe care ai da-o pentru celelalte şi pentru ce? — Cea ce iubesc eu e forma mea de acum. Pe ea doresc s’o păstrez. — Nici asta nu-i adevărat — statistic vorbind bineînţeles. — Nu moare nimeni de dragul individului său prezent. Ca şi nenea Zabaria, şi D-ta, cucoane, ai dori să-ţi înoieşti individul, cu piele şi minte cu tot. Ai intra bucuros în „maşina de regenerare", ai vrea să întinereşti, chit că ai deveni un altul, după un prototip al D-tale. Şi atunci ce iubeşti D-ta ? Recunoaşte-o: Numai viaţa, adică acţiunea şi sentimentele. Doreşti persistenţa în timp a fer- 121 © mecătorului fenomen care formează viaţa D-ta!e. — Recunosc că ai definit bine fondul acestui sentiment Statistic, (vorbind ca D-ta adineauri), ai dreptate. Numai vezi că tocmai aci religia D-tale vine în conflict cu o realitate de care s'au lovit toate religiile. Tocmai această minunată şi scumpă viaţă a mea. tocmai ea e ursită peirei desăvârşite, fatale. Ce-mi pasă de restul vieţilor care mai sunt după mine, de mistica D-tale „viaţă“, când nu mai dâinueşte a mea? — A D-tale? Te-ai întrebat vre-o dată cine eşti D-ta ? — Iar sunt ispitit să-ţi pipăi pulsul. — Las-o mai pe urmă şi ai să vezi că întrebarea mea e justificată. D-ta ştii bine că microscopul meu îmi spune că această unitate, această pretinsă individualitate e în realitate un uriaş popor de câteva miliarde de indivizi distincţi şi foarte diverşi: Celulele vii. Dintre acestea au pretenţii de conştiinţă numai celulele nervoase şi numai unele dintre ele. Acestea sunt grupate la rândul lor în organizaşi complex întreţesute şi superpuse, adevărate individualităţi elementare, concrescute dar distincte, cari compun „individualitatea- D-tale totală. Aceste individualităţi se ajută şi se complectează, se luptă, se distrug sau se reduc unele pe altele în sclavie; unele dorm decenii în subconştient pentru a reapare brusc... D-ta, cţ»iar cât eşti de bătrân, mâine, poţi să nu mai fii cel de azi şi nici cel de eri. E destul o mică „diateză bulbară“, o mică variaţie a texturei corticale şi liniştitul filozof poate face loc unui violent răzvrătii, unui pasionat cartofor, sau unui dement furios. Pe care din aceste multiple făpturi, avatare ale D-tale, le iubeşti, cari doresc să trăiască? Să nu-mi spui că pe toate. Cel de azi le-ar ucide pe inuite, dacă într’o lungă luptă nu le-ar fi ucis de mult, sau nu le-ar fi biruit definitiv — Analiza e severă şi exactă. Sunt totuşi ispitit să-ţi răspund cu aparentă preciziune: Iubesc existenţa acestor personalităţi şi doresc persistenţa acestor putinţe — Nu’i tocmai aşa, dar eşti totuşi aproape de realitate. Ceeace iubeşti şi doreşti să persiste, sunt miile de fiinţe din D-ta, cari totuşi nu vor mai fi D-ta, cel de azi, ci nişte „inşi“ cu totul deosebiţi şi poate unii cu desăvârşire antipatici eului de azi. — Da, însă cu o complectare esenţială: origina lor e comună cu a eului meu de azi — Din bine în mai bine. Ne-am apropiat, prietene. Origina lor comună, prin minisculul ou din cari au pornit cu toate, e In miliardele de strămoşi cari şi-au contopit şi întreţesut făpturile, în D-ta tot atât cât şi în milioanele D-tale de contimporani, precum, din D-ta şi din aceştia, se vor mai întreţese indefinit, mii şi mii de bilioane de urmaşi. Persistenţa acestora în timp, iată cea ce doreşti D-ta, cea ce vrea instinctul de viaţă din D-ta, asta vrea, însă nu şi-o poate încă preciza, căci a păstrat simplicitatea brută a primitivităţii ancestrale. — Oribile neologisme şi puţin măgulitoare. — O fi, insă nu-i mai puţin adevărat că cea ce doreşti D-ta e persistenţa în timp a acestor nenumărate variante şi putinţe a existenţei D-tale, deşi ele nu mai sunt D-ta cei de azi, nici cel de ieri. In lumina acestei severe şi obiective analize, personalitatea D-tale se extinde şi se diluează in timp şi spaţiu. Şi aceasta e realitatea, adevărul. Precum vezi, această ciudată şi foarte puţin personală realitate este cea ce iubeşte. Şi acum, ori renunţi de a iubi —şi nu poţi — ori te’hşeli singur, spunând, conştient sau inconştient, că iubeşti altceva Să iubim ne porunceşţe sentimentul adânc. Ce iubim ne precizează cunoştiinţa critică. Cuconul Iulian se şterse pe frunte. — M’ai ameţit. încep să mă despersonalizez, să mă confund cu năvastă-mea, cu Popescu, cu servitoarea lui Ionescu.. Dumnezeule! e prea mult pentru mintea mea bătrână. Prefer să iubesc viaţa ca un animal şi să nu mă gândesc mai mult. Dacă mi-e frică de moarte, mi-e frică tot ca unui animal.. ştiu, atâta am ajuns să văd, zise el cu bruscă umilinţă în glas. Dar mai departe.... In faţa acestor realităţi, obiecţiile pe cari aşi vrea să ţi le fac, îmi par ca acele observaţii atât de sărace cu duţjul ale medievalilor împotriva teoriei lui Copernic. Dar dacă nu mai pot lupta împotriva transcendentului vostru şi poate sunt prea ankilozat spre a-1 pricepe, spune-mi mai bine dogma voastră, propăvădueşte-mi crezul vostru. Sunt curios acum să’l aud. — Alj, prietene, un Mesia al credinţei noastre n’a venit. Neofiţii credinţei celei noi nu au un „crez“ şi nici preoţi cari să se fi adunat în conciliu nu au ticluit o dogmă. Religia noastră e o credinţă esoterică a celor puţini, a celor din avan-garda gândirii şi culturii. Noi suntem încă în situaţia bunilor creştini cari trăiau înainte de Cristos. Nu suntem puţini, dar nu ne leagă o francmasonerie comună. Religia noastră am găsit-o fiecare sau ne-a însămânţat-o în suflet un iluminat al ştiinţei şi al sim-ţirei. Vrei să ştii în puţine cuvinte crezul nostru, dogma noastră ? La temeiul credinţei noastre e vecinica şi adânca dragoste de viaţă şi de omenire. Iubim această fragilă, efemeră şi totuşi mereu nouă şi peritoare minune a vieţei. In nesfârşita noapte a timpului, s’a înfiripat cândva începutul acestei taine — nu ştim nici cum, nici când, nici unde — şi odată înfiripată, a pornit pe drumul necunoscut al nopţii. In luptă continuă cu moartea neorganică şi du propriile ei rătăciri, mânată numai de impulsul ei spre persistenţă, ea a urcat un calvar de întuneric, dela nepriceperea desăvârşită, spre zarea sumbrului crepuscul al primei conştiinţe. Pe acest drum de minuni, indivizii erau arătări deo clipă ale eternului impuls al transformării, puntea vie şi mereu nouă între viitor şi trecut. Fiecare din aceste efemere făpturi dorea, avea ca supremă ţintă a instinctului, să străbată în viitor; dar conştiinţă care să privească şi să măsoare această ţintă nu era. N’au străbătut prin besna veacurilor de cât aceia cari au împlinit, fără s’o ştie, condiţiile neînduplecate ale persistenţei şi progresului. Fiecare rătăcire a fost pedepsită cu moartea vecinică. Rătăciţii n’au însemnat nimic, au dispărut numai fără urmă in abis. Şi noi, făpturile de azi, avem viaţa asemenea sărmanilor făpturi cari în întunericul inconştiinţei au urcat şi încă urcă acest calvar spre lumină ; dar pe când, pentru ei, viaţa era un vecinie şi sărac acum fără idea de „ieri" şi „mâine“, pentru cei mai înaintaţi în drumul evoluţiei, pentru oameni, amurgul de dimineaţă al conştiinţei a început. Deşteptarea inteligenţei a găsit pe cei dintâi dintre aceşti oameni neadaptaţi inimei şi le-a fost multă vreme mai primejdioasă ca întunericul: un alt calvar de rătăciri a început şi nu suntem la sfârşitul Iui. Vina acestor suferinţe e numai falşificarea instinctului de conservare, drumul greşit al dragostei de viaţă al cărui sens omu> nu l-a înţeles. EI n’a înţeles că viaţa nu era a individului, care trebuia neapărat să fie trecut şi pieritor, pentru ca cei ce vin să fie mai perfecţi şi mai superiori. F.1 n’a înţeles nici după ce cunoştinţa realului, ştiinţa i-a arătat-o, n’a înţeles ţinta şi rostul dragostei de viaţă. Înţelegerea acestui rost e dogma religiei noastre. Suntem purtătorii de azi 122 © BCU a unei părticele din tezaurul vieţei eterne, al uneia din cele mai preţioase, căci e ce a mal ridicată pe drumul luminii şi ai puterii. Părticica aceasta din noi o iubim, e o bucată a tezaurului, dar cât mai mult iubim tezaurul întreg, eternitatea de necunoscute „putinţe" dinaintea noastră. Nu numai că suntem neasemuit mai puternici de cât orbii noştri strămoşi, dar începem să vedem în lumina care orbeşte încă pe cei mai mulţi, începem să recunoaştem sursa adâncă a binelui şi răului, a moralei absolute a transcendentului şi ne străduim să dăm vieţei de mâine, vieţei care e a noastră, o lumină, un avânt, o putinţă mai mult. Această conştiinţă tot mai deplină a rostului şi menirei noastre, ca şi conştiinţa răspunderii ei, e isvorul nesecat de senină fericire. Aceasta e transcendentul vieţei moderne, prietene. Iubirea de viaţă l-a căutat şi ştiinţa ni l-a găsit. Binecuvântate fie amândouă,căci ele sunt fericirea. ......... Pe braţul meu se aşeză o mânuţă. Mititelul meu cu părul buclat îmi arată cu ocbii spre conu Iulian. Prietenul meu bătrân adormise. Cu degetul pe buze micuţul îl privea şi îmi făcea semn să tac. O rază de soare străbatea prin frunziş şi aureola capul frumos al copilului. Tu n’ai înţeles şi cel ce putea înţelege doarme... Cât de puţini suntem cei ce veghem... Dar vegherea noastră e rugăciunea nouăi religii, închinăciunea noului transcendent. DAN RADULE5CU REVISTELE ROMÂNEŞTI JuMĂTflTEA lui Noemvrie ne a adus întâiul număr al gazetei de critică şi informaţie, Mişcarea Literară. Ea făgădueşte să nu se lase păcălită nici de daruri mincinoase şi nici de ieftine tămâieri: nu va poposi în preajma niciunei bisericuţe ori curent literar. Va pândi numai rodul greu al operei de artă, indiferent de creanga pe care s'a pârguit. Se va pleca însă — fireşte: în măsura în care împrejurările vor fi prielnice — mai cu osebire spre ce va ţâşni de seamă din adâncul, tăinuitor de nebănuite posibilităţi, al pământului nostru. Va fi ca o veghe lângă tradiţie: trebuitoarea merinde sufletească, bobul minunat al culturii româneşti de mâine. Mişcarea Literară va cerca să încheie o verigă trainică între cetitor şi actualitatea, care zvâcneşte în apăsarea năvalnică a unui nou ritm: va stărui, deci — alături de o chibzuită orientare a publicului - în o precizare a atmosferei şi preocupărilor intelectuale ale zilei. Cu acest gând a pornit o anchetă în lumea cărturarilor noştrii. O scrie d. F. flderca şi, de rândul acesta, stă de vorbă cu d. Rădulescu-Motru. E o preumblare iscusită şi vicleană peste meleagurile stufoase ale actualităţii: d. Lovinescu, Kant, Nietz-scbe, magia cuvintelor; apoi: nevoia unei burghezii alcătuită din rurali — şi, în urmă: despre ţărănism şi şcolile noastre literare. Cităm (vorbeşte d. Rădulescu-Motru): „...Fie că se numeşte, adaogi dumneata, semănătorism („Semănătorul"), poporanism („Viaţa Românească") sau tradiţionalism („Gândirea")—şcoala literară ţărănistă apare endemic şi domină cu toată zestrea rustică şi ce e mai grav, cu toată insuficienţa ei artistică. Progresul real artistic al literaturii române din ultimile decenii, susţii dumneata, s’a făcut împotriva ţărănismului literar, care din vreme în vreme, pentru a nu pierde de tot prestigiul îşi apropie câte un nelegiuit de artă... Citezi cazul „Vieţii Româneşti" care a publicat după fl. Stavri pe T. flrgbezi şi revista «Gândirea» care alături de arta răzeşească a lui Cezar Petrescu publică pe Adrian Maniu şi Lucian Blaga, un simbolist şi un expresionist. Te întrebi ce ar mai putea înnoi literatura română, în ziua când spiritul rural depnit mai sus ar regenera şi ar pune stăpânire pe întreaga noastră viaţă publică şi socială ? Când totul în juru-ne s’ar schimba zici dum-eita, numai literatura ar rămâne să cinstească mai departe la „Crâşma lui Moş-Precu"»... S’ar părea, mai curând, că d Rădulescu-Motru l’a descusut pe d flderca: «adaogi dumneata», «susţii dumneata», «întrebi dumneata», «citezi cazul», «zici dumneata» — ş. a. flvem imaginea unui domn Rădulescu-Motru făcut mic, mic de tot, pe un scaun — iar alături: d. F. flderca, uluind, crescând in întreaga discuţie, umplând încăperea cu argumente şi revărsându-se apoi, ca un nor de nedumeriri şi nelinişti, peste zările destinelor noastre literare. Oricum, d. flderca greşeşte. Priveşte lucrurile, uitând că peste ele au tiecut mai mult de douăzeci de ani, E o uitare voită. Ţărănismul de altădată păcătuia prin exclusivism. Era tendinţa de a reduce literatura numai la o singură clasă socială: o reacţiune, atunci cu rosturile ei. Dar cu vremea firul s’a subţiat, flzi — nu mai ţinem minte: după câtă vreme, — îl înnoadă, întâmplător, « Viaţa Românească» (anul XVI, Octom-vrie, No. 10) în «Voica».Insă: chiar nuvela aceasta, cetită cu atenţie, vorbeşte singură împotriva d-lui F flderca: nu prin ţărănescul ei interesează, ci prin însuşirile cu adevărat literare, cu totul independente de mediul în care acţiunea este situată. Ţărănismul nu mai înseamnă, deci, ca odinioară: lucru scris în graiul necioplit al poporului; cum nu mai este, iarăşi, nici: atitudinea de simpatie a scriitorului pentru clasa ţărănească. E, pur şi simplu, prilej de artă. O evoluţie s’a împlinit ori este în drum să se ■ împlinească: literatura nu va cinsti numai la „Crâjma lui Moş Precu", ci: la banul tradiţiei. Poftească şi d. flderca! Numai grije să aibe,să-şi spele mai întâi paharul la şipotul popular. Neliniştea de acum îi e cu totul, neîntemeiată: norul ei se destramă în soarele care se desface tocmai de sub geana pământului, hulit de poetul „stihurilor venerice".. Tot din aceiaşi anchetă desprindem încă un crâm-peiu. Nu ştim hotărât cui să-l atribuim: d-lui flderca ori d-lui Rădulescu Motru ? După unele semne, parcă ar p al celui dintâi. Iată: «Dumneata îmi citezi cazul a trei scriitori de mare talent care de la război încoace au publicat trei romane orăşeneşti. Eu nu le cunosc — dumneata mă asiguri că romanele sunt slabe, nu în ce priveşte meşteşugul scrisului sau viziunea artistică, ci in privinţa personagiilor care nu trăiesc... E romanul-caricatură, al acestei caricaturi de burghezie! Nici nu se poate să fie altfel! (vorbeşte oare căprarul Aurel, din «Moartea unei Republici Roşii»?) Singurul roman viu care s'ar putea scrie, cu lumea dela oraş şi care romaa să aibe răsunet în lumea orăşenească e un roman cu cheie: personagiile să fie aidoma, cele din roman 123 © BCU cu cele din viaţă, aşa ca cititorul să ştie cine se ascunde sub nume, să-l identifici» .. Romanul cu cheie? Bine, dar atunci broasca lui (ca să continuăm expresia d-lui F. Aderca) ar rămâne încuiată nu numai streinilor cari n’au poate cheia felului nostru de a înţelege şi nici a aceleaşi vieţi de craş ca noi, dar şi unei alte generaţii următoare nouă. Astfel, cum viaţa noastră socială e în plină creştere, romanul—scris după reţeta amintită — riscă să rămână acoperit, ca o fosilă, sub straturile pe cari vremea le va aşeza peste actualitatea de azi. O distincţie trebuie neapărat făcută: romanul — fie el oricum botezat, deci: şi social — ca orice altă realizare artistică de maturitate, alături de scheletul sufletesc, va trebui să dea elementului mărunt de observaţie şi amănunt puterea de a păşi peste vreme. Alminteri: avem romanul—cronică, al cărui succes şi durată a interesului pur, biruie uneori chiar valoarea literară. In chipul acesta, în legătură cu «răsunetul romanului de oraş în viaţa orăşenească» sunt alte multe de scris, mai cu osebire că vremea când el va avea trecere — adică: epoca de după invadarea oraşelor de burghezia rurală — e încă departe. Ne trebuie întâi această burghezie. Pe urmă romanul ei. Deocamdată nu o avem nici la sate. De-aceia, — până la merindea de care va avea nevoie— vom stărui, mai curând, asupra romanului pe care îl avem azi. In două luni revistele ne vestesc cinci romane. Viata Românească (anul XVJ, No. 10) tipăreşte capitolul întâiu din începutul unei trilogii de romane, intitulată: «La Medeleni» — şi semnată: Ionel Tec- doreanv. Ea vrea să închidă viaţa întreagă a unei generaţii de moldoveni. Romanele se vor urma şi suprapune, ca nişte straturi: „Copilăria" „Adolescenţa" şi „Tinereţa". încercase romanul ciclic şi Duiliu Zamfirescu în seria Comăneştenilor. N’a izbutit să dea decât nuvele. Deasemeni: cele trei volume ale d-lui Relgis, nu strâng laolaltă un roman. Paginile din fruntea acestui ultim număr al Vieţii Româneşti, cu observaţie adâncă şi tânără, îndri-tuesc însă toate nădejdiile. Contimporanul (al cărui titlu, an şi număr se pierd în vălmăşagul unei construcţii grafice de Maxy) continuă publicarea romanului «Tic-Tac», care dovedeşte limpede că d. /, Vinea fiu s’a prea dat trup şi suflet «literaturii de avant-gardă»: sunt în fragmentele, până acum tipărite, însuşiri de combinare şi notaţie, care ţin — în ciuda preocupărilor Contimporanului — de cea mai aşezată tradiţie tehnică. In Adevărul Literar (anul V, No. 204, 5, 6, 7) d. /. Slavici aduce, sub titlul «Din Păcat in Păcat», un întins de viaţă în care trăiesc oameni şi întâmplări din-tr’o vreme demult uitată: uneori însă, anecdotă prea mult crescută acoperă adâncimea romanului. Dea-semni: dd. Mihail Sadoveanu şi Cezar Petrescu au tipărit fragmente din două romane, care vor apare curând: «Venea o moară pe Şiret» şi «A zburat o pasăre neagră»... Literatura noastră a urcat, deci, hotărât vârsta lirică. Intră acum, pMn, în aceia de adâncire şi maturitate: teatrul şi romanul. . AL. BĂDĂUŢĂ CRONICA ARTISTICA In numele cărui zeu alcoolic, viaţa se împleticeşte pe picioare ? Tot basmul gesturilor omeneşti e scris de mersul ei şovăelnic. Un infinit zigzag, un lung şirag de paşi ce veşnic se împotrivesc, se străduesc să recâştige un echilibru mereu rupt... Şi fiecare pas făcut cu mai mult avânt decât era nevoie, depăşeşte din nou ţinta. Neobosită, viaţă se leagănă, viaţa se clatină în tictac monton. Arta o însoţeşte, în bun tovarăş de noctambulism. Şi în zigzagui ei, ce haos pentru miopia unui contimporan !... Şirag de câţiva paşi din urmă. Genealogia a o sută de ani. Un pas la dreapta: Clasicism (David, Ingres). Falşă renaştere, preocupare de desen. On pas la stânga: Impresionism J) (De la Dela-crois la Monet Renoir, Cezanne) preocupare de culoare !). Amestec de paletă şi întrebuinţarea instinctivă a amestecului optic (pe pânză toate tonurile divizate în culorile spectrale). 1) Impresionismul n’a fost niciodată — cum cred criticii de pictură care de obicei fac literatură despre pictură -Întronarea impresiei fugitive realizate prin amestec exclusiv de paletă. Numai in decadenţa lui apare şcoala ce merită această interpretare: Grlgorescu cu pictorii noştri. 2) Tonul natural obţinut prin amestecul culorilor simple pe paleta şi apoi aplicat pe pânză. On pas Ia dreapta *): Neoimpresionism (Pissaro Gauguin, Seurac, Signac). Suprimarea amestecului pe paletă. întrebuinţarea metodică a amestecului optic şi revenirea la legile de armonie şi euritmie în desen. Câţiva paşi de ai noştri: la stânga cubism, la dreapta futurismul, iar la stânga surrealismul. Cubismul ; două epoci. Cea dintâi — singură îşi merită numele — reacţiune contra excesului de preocupare de culoare. Lucrurile nu sânt numai joc de valori ce vibrează; ele au o conzistenţă bine determinată, un volum. Braque, Villon, Picasso, Survage, întreprind opera de construcţie, mai bine zis de reconstrucţie, a corpurilor, care perduseră oare şicum existenţa lor în afară de ochiul nostru. încep prin o simplificare de forme, prin reduceri din ce în ce mai profunde, până ce ajung la corpuri geometrice : opera de cubare. înfăptuirea se făcea după legile viziunii oculare, impresia celei de a treia dimensiune supusă regulelor perspectivei. In fond au substituit unui realism şovăelnic de forme lichefiate, un realism brutal de forme geometrice. A doua epocă, cea mai importantă—nu maicubează, corifeii ei, Le Fauconnier, Leger, Marcoussis, Picabia Survage, susţin că materialul picturii fiind suprafaţa 3) Dreapta şl stânga, fiindcă toate aceste ten dinţi corespund mişcărilor de Inapoere sau înaintare din viaţa socială. CATEVA TENDINŢE IN PICTURA MODERNA —ÎNSEMNĂRILE UNUI PICTOR- 124 © BCU plană, ea trebue să renunţe complect la realizare sub orice formă a dimensiunii a treia; profunzimea. Să nu se îndepărteze niciodată de cele două adevăruri; cel dintâi adevărul pictural al condiţiilor materiale ale artei, la care trebue să se supună, părăsind iluzia echivocă a profunzimei; al doilea, acel al existenţei obiectelor în sine; nu trebue realizate cum par, ci cum sânt. Corpurile sânt desfigurate de viziunea optică, care ne înpiedică a cunoaşte adevărul absolut al formelor, ce există în afară de această vizuine. Despre primul adevăr, unul din teoreticienii cubismului1) scrie : Le peintre doit peindre dans Ies deux dimensions. — Pretendre l’investir (suprafaţa n. a.) d’une troisieme dimension c’est vouloir la denaturer dans son essence meme... Le rezultat obtenu ne devient que l’imitation trompe l’oiel de notre realite materielle â trois dimesions, par la supercherie des perspectives lineaires et celle des conventions de l’eclairage“. Această părere mise pare antiartistică. A reduce orice artă la mijloacele ei materiale de realizare, înseamnă a distruge însuşi acea artă. însuşi existenţa ei e legată — nu de respectul materialului— ci în întrebuinţarea lui în aşa mod, ca el tocmai să fie uitat. Temeiul ei e însuşi această creare de iluzie : adevărul ei e minciuna, în sensul că arta sugestionează gestul vieţii prin mijloace altele ca ale vieţii, din a căror percepţiune trebuie să eşim. Ce rămâne fiecărei arte, dacă îi furăm năzuinţa de a ne minţi simţurilor? Tocmai ce era în ea şi nu era artă. Despre al doilea adevăr al obiectelor, pictorul Qeno Severini deosebeşte două realităţi; de cunoaştere şi de viziune. Cubismul tinde la înfăptuirea realităţii de cunoaştere, care numai el ne face să intrăm în contact cu adevărul aţ)solut“ al existenţei obiectelor. Gingaşă naivitate sau grandioasă ignoranţă a pictorilor de astăzi. Realitatea de cunoaştere nu se apropie de adevărul absolut. La rândul ei, e aportul a mai multor simţuri, mai ales tactil şi muscular. De ce aportul unui simţ ar fi mai obiectiv ca al celorlalte? Simţul vizual ne aduce proecţia centrală a corpurilor şi o vagă impresie de profunzime, prin suprapunerea celor două vizuini oculare. Simţul tactil şi muscular ne aduce sensaţia desăvârşită a profunzimei, a distanţei, deci acea de volum. a) De ce speră cubiştii să cunoască adevărul prin aceste două simţuri? Cam de mult, dela Critica raţiunii pure, nu se mai ocupă omenirea de astfel de bazaconii, cu atât mai puţin de ideia superiorităţii, din punct de vedere al cunoaşterei a unui simţ asupra celorlalte. In ce mod cubiştii au încercat să înfăptuiască aceste două idei ? Legată de suprafaţa plană, ideia de forme trebuia sugestionată în chip analitic, înlocuind profunzimea prin o descriere de volum, Au reprezentat obiectele prin două secţiuni: verticală şi orizontală. Făceau mai întâi profilul sau silueta geometrizată a obiectului, pe urmă pe acest profil aplicau conturul orizontal: sinteza însă nu se obţinea, obiectul nu apărea. Atunci au mai adăugat numeroase profiluri (Brock, Gleizes, Juan Gris). Nici aşa nu apărea. Au adăugat bucăţi materiale din obiectele descrise (pictorii „panopliilor": Picasso, Marcoussis, Metzinger). Apa- 1) fllbert Gleizes: Da cubisme et des mopens de Ie com-prendre pag. 18. 2 Un cub „cunoscut" de oci)i are 'cei mult o suprafaţă pătrată, pe cănd simţul muscular şi tactul, ne Informează de cele opt suprafe(e pătrate. riţia nu putea veni la strigătele lor. Porniseră pe un drum greşit Concepţia lor era antiplastică. Profilul vertical dădea impresia înălţimei, cel orizontal, al profunzimei: contopirea nu se făcea, obiectul nu apărea şi percepţiile exacte ale dimensiunilor nu puteau interesa emoţia estetică. „Corpurile sânt desfigurate de viziunea optică". Cubiştii uitau, ca înainte de toate pictura se vede, deci suprafaţa plană a tabloului, la rândul ei, va fi desfigurată de legile optice; desenele geometrice vor fi la rândul lor diformate prin viziune, după cum spectatorul e la dreapta, stânga, mai sus, mai jos de tablou. Deci imposibilitate de cunoaştere absolută, însuşi a dimensiunilor 1). Dimpotrivă dacă pictura, pornind de la legile simţului vizual, ţine seamă de aportul celorlalte două simţuri, crează o operă mai apropiată de adevărul uman. De altfel în timpurile noastre, aportul acestor trei simţuri e prea închegat, ca să nu fie disecat şi realizat în parte, fără multiple dezastre. Iată cel mai de seamă: Gino Severini citează în aceeaşi carte pe matematicianul Raoul Brioard, care susţine ca reprezintarea grafică chiar sumară a unui corp, trezeşte în spiritul nostru ideia formei lui reale, adică, că substituim imediat formelor pe care le vedem, acele pe care le gândim. După el, această operaţie sufletească o datorim unui instinct, pe care îl numeşte în două feluri: Geometral, sau al restituţiei spaţiale. De unde Severini conchide ca a picta o formă cum o ştim, mai bine de cât cum o vedem, înseamnă a se supune acestui instinct. Credem că amândoi se înşeală. In decursul vremurilor au existat succesiv două instincte: cel dintâi care s’ar putea numi, geometral, tindea la realizarea formelor cum le şlim, nu cum le vedem. Legile ochiului nu erau cunoscute, şi reprezentarea unui obiect consta în desenarea cât mai fidelă a profilului real al obiectului (aminteşte proecţia verticală a cubiştilor). Condiţiile suprafeţei plane respectate deci nu din voinţă, din neputinţă. (Asirieni, Egipţieni, Bizantini, Primitivi, Tricentişti). Al doilea instinct, de formaţie apropiată, e acel al restituţiei spaţiale. Bruneleschi, Ghiberti, Fran-cesca. Alberti, descoperă legile perspectivei şi odată cu ele acest instinct începe a se forma. Astăzi este inevitabil. Datorită lui s a ajuns la realizarea formelor cum le vedem, nu cum Ie ştim. El tinde să înlocuiască imediat reprezentarea vizuală a formelor prin realitatea lor de cunoaştere Ori «realitatea», rezultatul tactilo-muscular, deci înfăptuirea în artă a acestui aport, devine inutilă; odată cu formarea noului instinct, tot ce au făcut cubiştii era de prisos. S’a încercat înlocuirea acestui instinct evoluat cu cel anterior. Două mijloace. Primul revenirea la Primitivi. Instinctul lor geometral corespundea însă realităţii de «cunoaştere» (tactilomusculare) pentru că realitatea de viziune nu era încă cristalizată, deci altă stare psicofisică ca a noastră. Pe urmă atât Primitivii cât şi Asirienii şi Egiptienii, nu cunoşteau pictura în adevăratul sens a cuvântului. Ei au fost decoratori. Primii pictori de tablouri au fost grecii, findcă au descoperit proecţia centrală. Tradiţia lor a fost reluată de geniul cuatrocentiştilor. Suavii noştri primitivi ne dau această impresie de «lipsă», de falşă tinereţe, pentrucă instinctul nostru de resti-tuţie spaţială nu e satisfăcut şi sufere. Al doilea 1) După Helmt)olts un pătrat ca să fie văzut pătrat trebue ca Înălţimea să fie cu V, mai mică ca lăţimea. Cljaries Henri constată că verticala pare mai mare ca oblica, care pare mai mare ca orizontală. 125 © BCU mijloc a fost tocmai acel încercat de cubişti (perioada a doua), prin adaptarea la condiţiile civilizaţii noastre a instinctului geometral. Profilul vertical e complectat cu secţiunea orizontală, şi am văzut cum această descriere de volum complect antipia-stică, nu putea înfăptui sinteza în aşa mod, ca atât spiritul cât şi simţurile noastre să fie satisfăcute. Dar viaţa îşi continuă cu nepăsare mersul ei; pleacă să-şi caute echilibrul în altă parte: partea potrivnică. Materialismul cubist trezeşte spiritualismul futurist. De altfel paralel aceiaşi strămutare are loc în filosofie (de la Hegel la Bergson). Cubiştii vroiau să se întoarcă înapoi, furând picturii câştigul ei de secole şi reducând’o la condiţiile ei materiale, la suprafaţă. Futuriştii vreau să-i adauge, dimpotrivă, o nouă însuşire; impresia de mobilitate. Civilizaţia de viteză vrea să imprime artei un stil de mişcare. Pulsul de febră al vieţei urbane, se oglindeşte în artă. Concepţia lor însă devine imediat antiplastică, pentru că ceia ce îi interesează e realizarea directă a sensaţiei interne şi complexitatea stărilor noastre sufleteşti; iar nu senzaţia vizuală corespondentă. Pe de altă parte deci, futuriştii opun spiritului de analiză ştiinţific al cubiştilor, o artă de o sensualitate fără frâu. Poetul Marinetti prezintă în libertate la Paris, în - 1911, pictorii futurişti italieni, Boccioni, Carra, Balla, Severini şi Russolo. In lungul lor manifest ei declară că pictura şi sensaţia sânt două cuvinte in- separabile. Ori sensaţiile noastre fiind dinamice şi simultane, pictura trebue să treacă din stadiul ei static, în unul dinamic. Procedeele lor de realizare au fost bazate pe ideia că spectatorul trebue să pe ca situat în centrul tabloului, pentru ca în jurul lui să pe „pictate•“ toate stările lui supeteşti care sânt simultane şi multiple în faţa unui motiv. Pictura deci nu mai este o clipă pxată a dinamismului universal, ci sensaţia dinamică însăşi. Intenţia lor este pe deplin justipcată de ritmul vieţei noastre de citadini care se accelerează mereu. Năzuinţa nu a isbutit, ci din nou, au uitat că nu pictam tot ce vedem, dar vedem tot ce pictăm, adică, că înainte de toate, ea trebue să pe supusă legilor simţului nostru vizual din o epocă dată. — Pasul se schimbă — acestei arte de desăvârşit subiectivism, de realizare pdelă a întregei complexităţi amănunţite a stărilor supeteşti, se opune o artă concentrată, sintetică. (In literatura franceză aceeaşi mişcare dela Proust la Radiguet). loseph Delteil, Marcel Arland, Renâ Crevel, Pierre Reverdg, Paul Dermee, Ivan Goli, de două luni scot o revistă, în care printr’un manifest îşi desvoltâ vederile lor. Curentul e în ou, mijloacele de realizare sânt încă instinctive, abia schiţate. El se va desvoltâ, îşi va depăşi limita, până când un altul care— PAUL SCORŢESCU DRAMA ŞI TEATRUL „ K E A N “ DE KASIMIR EDSCHMID, DUPĂ AL. DQMAS. CONTEMPORAN cu Talma, marele actor al primului imperiu, din Franţa, domnea în repertoriul Shakesperian, în strălucită glorie Kean, la Drury-Lane, din Londra. Cu viaţa furtunoasă a acestui răsfăţat de însuş principele moştenitor al Angliei, era epoca fericită a auguştilor mecenaţi a căror tradiţie s-a păstrat în urmă în Rusia împăraţilor şi mai ales în Germania tuturor ducatelor — bătrânul Dumas a scris pe vremuri o melodramă, cu acelaş nume, încât plângea şi aplauda Parisul săptămâni întregi din iaubourg St. jacques până la porte St. Martin! Pentru noi rămăsese ca o amintire din vremea crinolinelor 1 Când iată că domnul Edscbmid se repede cu foarfecă expresionistă într’o haină demodată. Şi opera lui, mai mult sau mai puţin reparată o adoptă un teatru românesc, necăjit de cărări bătute şi lipsite de izbândă. Încercarea domnului Edscbmid seamănă puţin cu experimentarea unui medicament nou pe-o boală veche. Autorul german, taie - firul povestei lui Dumas, desarticulând piesa. Fragmentele le aşează apoi într’o anumită ordine de înlănţuire logică, ferindu-se totuş de o gradaţie a evenemintelor pentru a scăpa astfel de ruşinea melodramei Pentru a da fiinţă dramei el caută să o adâncească, înlocuind preocuparea formală prin una psihologică. Şi această bază psihologică retopeşte valorile diferitelor personagii. Ea lucrează la voia întâmplării creind câte odată episoade de un realism aproape brutal în rolul lui Kean, iar altădată pasiune de cercetarea sub conştientului de cea mai modernă factură. La contesa de Koefeld, de pildă. In preocuparea aceasta de amănunţime psihologică, întreaga piesă, face impresia unei cabine de cloron muzical cu multe şi neaşteptate aparate spânzurate pe pereţi, a căror întrebuinţare imediată e greu să ţi-o desluşeşti. Abia când artistul îşi face „numărul* le vezi folosul tuturor acestor scule disparate. Singur rolul lui Kean legitimează oarecum metoda. El capătă astfel o vibrare, o frenezie s-ar putea spune, pe liniile simţimintelor elementare, care în luptă cu datele fabulei, crează contrastul dintre om şi meseria lui de a întruchipa oameni. Din acest contrast trăeşte fibra vie a piesei. De altfel proectarea în impersonal a Iui Kean, tendinţa de descătuşare a acţiunei de epocă şi loc, ridicarea ei a priori până la o valoare general umană, toate procedee de autentică metodă expresionistă, au precizat bine intenţiile autorului, cu ajutorul directorului de scenă dl. Soare Z. Soare. Prin costume, d-sa a căutat să atingă acest scop stilizându-le şi adăogându-!e elemente de sugestie. Dacă la bărbaţi lucrul a izbutit într’o măsură oarecare, el nu a putut nici măcar fi văzut la doamne cari purtau moda, aşa cum suntem obicinuiţi s-o vedem în orice colţ de sală de bal, sau pe stradă. In special Daisi Miller era de o actualitate I.. Pe lângă un decor frumos —cabaretul—şi actul aceluiaş decor minunat ritmat trebuie să subliniem încă o izbândă a D-lui Soare cu regularea jocului din întreaga piesă. D-l Soare pare că îşi caută justul ecl)i- 126 © BCU Hbru reputaţiei sale de regizor. Câtva timp a privit prea atent la decoruri. Azi lupta fiind câştigată de D-sa, pe acest teren, îşi îndreptă atenţia către jocul actorului. Şi aci se dovedeşte înţelegător şi cu multe posibilităţi. E calea cea bună pe care a luat-o. D-l Tony Bulantira, a jucat rolul Iui Kean. In primul rând trebuie să admirăm fericita excepţie pe care CRONICA OPORESC dovezile de bunăvoinţă din partea italienilor cari vor să ne cunoască literatura; iar odată cu bunăvoinţa, curiozitatea şi priceperea. Rar mai întâlneşti astăzi o revistă italiană — cu caracter cât de cât eclectic — lipsită de colaborarea unui iniţiat în tainele limbii şi literaturii româneşti. Se pare că cele cinci-şase Universităţi italiene, în care profesează tot atâţia romanişti, cunoscători şi ei ai limbii noastre din nevoi glotolice, au format o adevărată generaţiune de „românizanţi*. Carlo Taglia-vini din Bologna (autor apreciat al unei Gramatici şi al unei Antologii româneşti), Qiovanni Cecchini (redactorul de la „Concilio*), Bruno Migliorini (colaboratorul lui Cesare De Lollis la „Cultura») şi Piero Bosio de la „Ars Italica“ sunt tot atâtea dovezi şi făgăduinţe. Acesta din urmă recensează cu multă pricepere, atât „Drumul cu plopi* al lui Cezar Petrescu, cât şi ultima culegere din poeziile lui Eminescu, publicată de „Cultura Naţională*, prin îngrijirea d-lui Bogdan Duică. Din felul cum vorbeşte Bosio despre poesia eminesciană, vezi din capul locului că a cetit’o în original, că s’a pătruns de vraja ei ascunsă : nu o recensie întâmplătoare, făcută în marginea unei etichete editoriale. De aceea o şi menţionăm; iar ca impresiunea să ne poată fi confruntată, iată aci un crâmpei: „Mitjail Eminescu este, fără îndoială, unul dintre cei mai mari poeţi al poporului care stă în Orient drept strajă a latinătăţii; pentru vremea sa, Eminescu mărturiseşte o originalitate şi o personalitate care încântă, chiar dacă multe idei găsite ici şi colo în opera sa, pot părea oarecum dictate de un spirit intransigent de partid. Poezia sa este variată şi surprinzătoare; merge dela doine la poveştile fantastice cu copile îndfăgostite de aştri şi de prinţi frumoşi renăscuţi la iubire, după lupte îndelungi; merge dela satirele paradoxale şi pesimiste, la duioasele oraţiuni pline de mângâere şi Ia cântecile dureroase, sincere, inspirate de amintirea mamei noastre". Recenzia se înebee cu un desiderat: traducerea cât mai neîntârziată, a lui Eminescu în limba italiană. Se vede treaba că Piero Bosio n’a aflat încă de apropiata apariţie a poesiilor lui Eminescu în versiunea d-lui prof. Romiro Ortiz, încredinţată editorului Sansoni din Florenţa, care o va tipări în „Co-lecţiunea străină*, condusă de Manacorda. Eminescu se va găsi acolo, alături de marii clasici ai literaturii universale. IntRE atâtea „ismuri* aruncate în literatura şi arta de după războiu, o nouă formulă francesă: «surrealismul». Abia născut s’a şi rupt în două, de o desidenţă şi două manifeste care se înduşmănesc. Formula a prins întâia oară fiinţă încă in 1917, o face în trupa D-saie, cu dicţiunea sa perlată, clară şi de o uimitoare precizie. Restul trupei crede că din zece cuvinte e suficient dacă auzi două 1 D-l Bulandra, şi-a purtat rolul cu patos, dându-i toată mişcarea nervoasă de care avea nevoie. E un actor matur şi conştiincios. ION MARIN SADOVEANU datorită iui Guillaume Hpolinaire, preocupat de o nouă organizare a lirismului, dar cuvântul a fost pronunţat de Paul Dermee. Din manifestul revistei «Surrealisme», lectorul poate vedea că e vorba de o preocupare mai serioasă şi mai desprinsă din nori, decât teoriile abra-cadabrantoestetice ia care până acum a sfârşit prin a da din umeri. „Imagina, este astăzi—spune manifestul— criterul - bunei poezii. Rapiditatea asociaţiei între prima impresie şi ultima expresie face calitatea imaginei. Primul poet al lumei a constatat: «Cerul e albastru». Mai târziu, un altul grăi: „ochii tăi sînt albaştri ca cerul*. Multă vreme pe urmă, îndrăzni să spună: «Tu ai cer în ochi». Un modern va striga: «Ochii tăi de cer!». Cele mai frumoase imagini, sînt acele care apropie elementele realităţii îndepărtate unele de altele, cât mai direct şi mai repede cu putinţă. Astfel, imagina a devenit atributul cel mai prejuit al poesiei moderne. Până Ia începutul veacului al XX, urechea era acea care decidea calitatea poesiei: ritmul, sonoritatea, cadenţa, aliteraţia, rima: totul pentru ureche. De douăzeci de ani, ochiul îşi ia revanşa. E secolul filmului. Comunicăm mai degrabă prin semne vizuale. Rapiditatea e acea care face astăzi calitatea. «Arta este o emanaţie a vieţii, şi-a organismului omenesc. Surrealismul, expresia epocei noastre, ţine socoteală de simptomele care-o caracterizează: e direct, intensiv, respinge artele care se reazămă pe noţiuni abstracte şi de a doua mână: logică, estetică, efecte de gramatică, jocuri de cuvinte... El înseamnă sănătate, va înlătura cu uşurinţă tendinţele de descompunere şi morbiditate care răsar pretutindeni unde se construeşte ceva. Arta de desfătare, arta de balete şi music-Hall arta curioasă, arta pitorească, arta pe bază de exotism şi de erotism, arta stranie, arta neliniştită, arta egoistă, arta frivolă şi decadentă, vor înceta în curând să amuzeze o generaţie, care după răs-boiu, avea nevoie să uite. . ..«Mecanismul psicbic bazat pe vis şi pe jocul dezinteresat al gândirei» nu va fi niciodată atât de puternic pentru a ruina organismul nostru fizic, care ne învaţă că realitatea are întotdeauna dreptate, că viaţa e mai adevărată de cât gândirea. Surrealismul nostru regăseşte natura, emoţia cea dintâi a omului, şi merge, cu un material artistic, cu desăvârşire nou, către o construcţie, către o voinţă» .. Numai că după asemenea manifeste, de care am mai citit noi multe în ultima vreme, (şi unele nu lipsite de interes) când e vorba de trecut la fapt, dincolo de manifest, fructul teorii s’a dovedit devorat de un vierme interior. E vorba într’adevăr de o revenire la realitate, ori un „ism* ca atâtea altele ? MĂRUNTĂ 127 © BCU Despre aceasta, într’un an doi, când vor apărea operile, nu manifestele, şcoalei noi, vom p pe deplin dumiriţi, cum am mai fost, vai! de atâtea ori. InTR’ONA din scrisorile sale, amicul „Gândirii", Ivan Bunin ne atrăgea lacoma noastră atenţie asupra scriitorului rus Ivan Şmeliov, cu totul necunoscut în România. Şmeliov are într’adevăr o soartă ciudată: soarta omului care pind în fond şi în înfăţişarea artistică foarte mare, are nevoe de degetul arătător al cuiva. Până când Maxim Gorcpi nu-1 invitase, încă prin 1906, să colaboreze la revista condusă de el „Zna-nie“, Şmeliov nici nu exista, deji publicase cu succes două nuvele, în cari autorul îşi desvăluia puterea sa artistică: „Cădere" şi „Cetăţeanul Uclei-chin". Firesc lucru, nu poţi uita pe Şmeliov după cetirea acestor două nuvele, dar Soarta lui parcă cere pentru el întotdeauna câte cineva: atunci — Maxim Gorcţji, astăzi — Bunin. Apoi veniră : „La poalele munţilor" — în care peisagiul din Crimeia ţi se întinde mătăsos, moale, şi par că bun — un peisagiu bun? — da, fiindcă în nesfârşita bunătate sănătoasă a lui Şmeliov şi munţii arizi ai Crimeei par altfel, sensibilizaţi, umanizaţi. Cine va citi «Omul din restaurant» în care chelnerul degradat socialmente, rămâne totuşi un om, cu toate neînţelesele şi nestricăcioasele lui măreţii, va simţi o bucurie să ape că scriitorul poate p câteodată; un restaurator al nobleţelor omului, aparent căzut, aparent murdărit de un şorţ umilitor şi de un frac ridicol—şi totuşi suferind, totuşi declasat. „Omul din restaurant" — aduse lui Şmeliov iubirea tuturor sufletelor, în Rusia, care gemeau omeneşte de soarta de a fi despărţite de omenescul patentat, prin degradarea unui şorţ de restaurant: şi aceştia nu sunt puţini. Când mai târziu — apărură „Rămas bun, viaţă", şi „Potirul nesăcătuit", Şmeliov ne arată şi cealaltă a sa faţă: poetul. De aceia în potirul vieţii sale, ca in potirul ori cărui om, el poartă nu întotdeauna sângele său, nu întotdeauna sângele de împărtăşanie, dar întotdeauna apa cristalină, de care aici omul şi poetul nu poate păşi mai departe fără potolirea setei. «Asta a fost», «Fa(a secretă» sunt revoltele lui, şi revolta unui om bun şi a unui poet e întotdeauna o durere. Şmeliov — în faţa războiului — a sângerat pentru alţii Pentru acei, pentru cari de obicei nu suferă nimeni Poate la fel va fi şi «Soarele morţilor»—o operă în care va plânge revoluţia, cu toate lacrămile ce le-a stors în zadar, cu toate inimile ce le-a zdrobit viscolind şi noi ne vom mira, când vom începe să o trăim în arta omenească a lui Şmeliov — cum a putut-o purta, revoluţia, în potirul apelor sale cristaline. Poate pentru a o face mai omenească. OTATELE moştenitoare ale fostei împărăţii Habsburgice se arată mereu mai pline de grijă pentru problemele culturale, în legătură cu asimilarea minorităţilor încorporate. Suntem cu ele. Dar alături de aceste probleme, o altă răspundere le apasă: afirmarea lor culturală în Apus. Umilinţa pe care o simte orice călător de pe melea- gurile noastre, rătăcit prin ilustrele cetăţi de acolo şi cercetat cu supărătoarea stăruinţă a vreunui inoportun care vrea să se informeze asupra aportului ţării sale la patrimoniul culturei universale, această umilinţă nu mai poate dăinui. De aci şi năzuinţa Statelor din preajma noastră, de-a se manifesta acolo şi de-a nu pierde cel mai neînsemnat prilej pentru a arăta streinătăţii apusene silinţele şi năzuinţele culturale lăuntrice. Se strâng rândurile. Din concentrarea năzuinţelor şi strădaniilor în jurul flamurei purtătoare de cuvânt peste graniţele Balcaniei, n’ar putea ieşi oare însăşi acea emulaţie superioară, care să dea naştere unei Renaşteri orientale? Ş’ar părea că centrul firesc al acestei mişcări n’ar cădea în afara fruntariilor româneşti. Suntem deţinătorii spiritului de latinitate în cuibul lumei slave. Ia înbinarea acestor mentalităţi, se pot ivi lucruri neaşteptate şi— modestia la o parte — făgăduinţele se pot întemeia pe rodnicia experienţelor noastre din cele două-trei veacuri de cultură. Intrăm astfel în conflict de concurenţă culturală cu Gngurii şi cu Yugoslavii. Aceştia din urmă se gândesc serios să afirme în Apus „temeiurile civilizaţiei Yugoslave". Dovada o avem, răsfoind paginele revistei Delta ce se publică în Italia, la Fiume; mai ales fascicola consacrată, în bună parte, literaturei sârbo-croate. Se găsesc aci traduceri din versurile lui Âleksa Santic, berzegovinul, din ale lui Vladimir Nazor, croatul, din poemele lui Oton Zupancic, socotit drept cel mai mare poet slovean în viaţă, din prosa lui Laza R. Lazarevic sau din producţiunea folkloris-tică. Dar ne va interesa în deosebi articolul intitulat „Fundamentele civilizaţiei jugoslave" iscălit de Jovan Cvijic, marele geograf şi antropolog dela Belgrad. După însuşi autorul sârb, civilizaţia iugoslavă se găseşte încă în potenţă: caracterele ei fundamentale sunt doar posibilităţile desvoltării ce va veni: va să le căutăm deci în caracterul etnic al poporului sârbo-croato-slovean. Ar fi prea minuţios să înşirăm aci toate observa-ţiunile etnologului sârb cu privire la sufletul poporului său. Reţinem însă tonul articolului, plin de sug-gestii substanţiale pentru grija lor de-a înjghebă o civilizaţie proprie: „... Dar cea mai înnaltă, adevărată şi cea din urmă ţintă a statelor slave, este aceea de a creiă o civilizaţie proprie şi prin aceasta, tipul stării unei mai înalte moralităţii, a cărei organizare să fie îndreptată spre clasele muncitoreşti, fără excepţie... Fiind popoarele slave,—în proprietăţile spirituale cele mai adânci — înrudite între dânsele, multe curente din manifestările lor se vor contopi şi vom avea cu chipul acesta, sinteza „civilizaţiei slave", ca un tip nou... — Prin acest idealism, prin această nesecată aspiraţie către dreptate, măreţie şi frumos, se pot explică acele nenumărate ctitorii — mănăstiri şi biserici sârbeşti, — înnălţate în răstimpul foarte scurt al stăpânirei Nemanjic-ilor sau în preajma ei. Generafiuni întregi vor avea de studiat construcţiile, proprietăţile definitive ale stilului arhitectonic şi pictura lor. Nu există nimic mai frumos în întreaga peninsulă balcanică, decât zidirile de la Jelina şi decât ctitoriile sârbeşti din Evul Mediu...". Se strâng rândurile. Răsună în bătrânul Apus, trâmbiţele judecăţii din urmă. Ni se cere socoteală nouă şi vecinilor 'noştri de rostul nostru în cultura întregei omeniri. „Civilizaţia românească" trebueşte captată, găsită, afirmată, întregifă. Ne va fi de mare ajutor, mâine. 128 © BCU Joor~ V Clene Meşterul Aitoraiirli Mai iei. Uunch Camera mortuari (Litografic). uAndikka |1«< © BCU Cluj Pun! Scorlescu Sighiynuru CÂNB13EA %> © BCU Cluj A APĂRUT: R APĂRUT: LUCIAN BL AGA FILOSOFIA STILULUI UN VOLUM CARTONAT 84 PAGINI EDITURA CVLTVRA NAŢIONALĂ R APĂRUT: A APĂRUT: ADRIAN MANia LÂNGĂ PĂMÂNT UN VOLUM 84 PAGINI CARTONAT 30 LEI EDITURA CVLTVRA NAŢIONALĂ A APĂRUT: A APĂRUT: ION PIL LAT P E ARGEŞ I N JOS UN VOLUM CARTONAT EDITURA CVLTVRA NAŢIONALĂ MIŞCAREA LITERARA GAZETĂ SĂPTĂMÂNALĂ DE CRITICĂ ŞI INFORMAŢIE LITERARĂ, ARTISTICĂ ŞI CULTURALĂ Director; L I Y I U BEBREANU Apare Sâmbătă (în Capitală se pune în vânzare Vinerea după amiazi), în formatul marilor cotidiane, pe i)ârtie satinată, cu multe ilustraţii: RUBRICILE PRINCIPALE: Săptămâna ....... Liviu Rebreanu Medalioane..........; . . Cei Şapte Portrete străine.......... * * » Comentarii critice ...... Scarlat Struţeanu Artele plastice...........Tudor Vianu Teatrele..................A. Dominic Muzica........................Georgescu-Breazul Curierul critic ..............Cei Şapte Revistele şi ziarele române . . Perpessicius Istorografia literară.........G. Cardaş De vorbă cu....................F. Aderca Desemnuri......................Marcel Iancu PAGINI ALESE, CINEMATOGRAFIA, ARHITECTURA, INDISCREŢII, EFEMERIDE, ECOURI, ETC. 5 L E I EXEMPLARUL L E I 5. © BCU Cluj EXEMPLARUL LEI 15.— GÂNDIREA E X EM-PLARUL LEI 15.- REDACTOR: CEZAR PETRESCQ APARE LA 1 ŞI 15 ALE FIECĂREI LUNI SUB CONDUCEREA UNUI COMITET REDACŢIA: PALATUL SINDICATULUI ZIARIŞTILOR SCR. CANCACUZINO No. 2, BUCUREŞTI PENTRU RECENZII ŞI ANUNŢAREA APARIŢIEI, CASELE DE EDITURA ŞI DOMNII AUTORI SUNT RUGAŢI A TRIMITE CATE DOUA EXEMPLARE. — MANUSCRISELE NEPUBLICATE SE ARD. CĂRŢILE ŞI MANUSCRISELE RUGAM SA FIE ADRESATE REVISTEI STRADA CANTACUZ1NO No. 2. — BUCUREŞTI iHliiiimiimiiiiiiiHiiiiiiiiiiiiiimiiiiiiiiiiiiiiiiiiniiiiiiniiiiiiiiuiuiiiiiniiiiiiiiiimiiiiiiiiiiiiiiiiHiiiiiiiniiiiiiiiiiiiniiiiiiiiiiiiiiiMiiiniimiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiHil 1 DECEMBRIE 1924 CUPRINSUL: SFÂRŞITUL de Gib, I. Mihăescu. 97 ARME ÎNCUIATE de G. M. Ivanov 109 FAPTA de Lucian Blaga . . . .111 CU LOCURILE ACESTEA MA CUNOSC de. A Cotruş . .... 115 IDEI & OAMENI, FAPTE, PE MORMÂNTUL LUI LUCHIAN de Cezar Petrescu . ....116 ARTA MAGICA de L. B. . ... .117 NOTE DESPRE LITOGRAFIA LUI ED. MUNCH: „CAMERA MOR-TGOARAs de Tudor Vianu . . 118 TRANSCEDENTUL IN VIAŢA MODERNA de Dan Rădulescu . . 119 REVISTELE ROMANEŞTI de Al. Bădăuţă...............123 CRONICA ARTISTICĂ CA.TEVA TENDINŢE IN PICTURA MODERNA de Paul Scortescu . 124 DRAMA ŞI TEATRUL oKEAN» de Ion Marin Sadoveanu 126 CRONICA MĂRUNTĂ . .127 ILUSTRAŢII COPERTA de Teodorescu-Sion. SUPLIMENT: Reproduceri după tablouri de Paul Scorţescu. «Camera mortuoară» de Ed. MUnch, «Moartea Măriei» (Pinacoteca din Mtlnchen . DESENE IN INTERIOR de Teodorescu Sion, Detnian, Ion Orleanu. HniiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiMiiiiiiiiiiiiiiiiiimiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiHiiiiiiiimiMiriiMiiiiiiiiHiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiniHimiiiimiiiiiiiiiiciiiifiniiiiiiiiiiiiiiimiiiitiM ABONAMENTE: 1 AN, 300 LEI; 6 LUNI, 150 LEI. PENTRU INSTirUŢIUNI ŞI AUTORITĂŢI, 400 LEI ANUAL. IN STRĂINĂTATE: 400 LEI ANUAL. - INSERŢII ŞI RECLAME SE FAC LA ADMINISTRAŢIA REVISTEI Şl LA TOATE AGENŢIILE DE PUBLICITATE ADMINISTRAŢIA: PALATUL SINDICATULUI ZIARIŞTILOR STR. CANTACUZINO No. 2, BUCUREŞTI EXEMPLARUL LEI 15.- GÂNDIREA EXEMPLARUL LEI 15. ©