ANUL IV No. 2 © BCU Cluj GÂNDIREA INDIVIDUALISMUL ENGLEZ* 1» DE NICULAE IONESCU VJRIJA pentru libertăţile personale şi drepturile individului este îndeobşte recunoscută ca stând la baza întregii vieţi publice engleze. Intr'o ţară şi la un popor la care siguranţa de sine face inutilă agitarea oricărei flamure, individualismul (tije old — tije verţj old — englislj political tljeorg) se bucură de toate prerogativele panaşului. Pentru toată lumea deci, „ţara clasică a individualismului" şi „Anglia" sunt unul şi acelaş lucru. Şi totuş, nicăeri mai mult ca în Anglia opinia publică nu se exercită mai solidar şi mai aspru înpotriva individualităţilor proeminente, loljn St. Mill deplângea el însuş „ura de moarte" pe care conaţionalii săi o Ijrănesc tuturor originalităţilor impetuoase. Să amintim numai că Sljelley a murit la Roma, urmărit de ura aceasta toată viaţa, cljiar după pălmuirea lui la gţjişeul poştei din Veneţia; că Byron a fost silit să pribegească o jumătate din viaţă; că Oscar Wilde s’a stins într’un ljotel obscur din Paris; iar Brum-mel într’un colţ uitat al Franţei, lipsit în cele din urmă şi de leafa funcţiei de vice-consul pe care o îndeplinise o vreme. Şi lista se poate prelungi2). Alăturarea acestor fapte nu poate să nu surprindă. Un individualizm care neagă individualitatea în drepturile ei de armonică şi deplină desfăşurare, este — după bunul simţ —o contradicţie. Şi atunci, ’ sau individualismul poporului englez nu e de cât o formulă de convenienţă — ceea ce de altfel s’ar încadra perfect în teoria cunoscutului „cant" englezesc, sau legăturile dintre individualism şi individualitate sunt altele de cât cele pe cari le bănueşte bunul simţ. Preţuirea omului ca om, fapt care constitue în linii mari esenţa însăş a individualismului, nu este o operaţie de la sine înţeleasă. Evul mediu de pildă nu a cunoscut-o. împărţirea oamenilor în tot felul de corporaţii, aşezarea lor sub tot felul de ierarljii, 1) Cuvânt introductiv la lucrarea: Spencer, „Individul contra statului" care apare în traducerea d-lui I. Ol. Ştefanovici la „Cultura Naţională". . 2) Indulgenţa pe care englezii o manifestă astăzi faţă de Bernard Shaw e făcută probabil cel puţin pe jumătate din dispreţ: Shaw este un Irlandez; şi ca atare îi distrează. De aceea nici nu vreau să compar indulgenţa aceasta cu îngăduinţa amuzată pe care marile doamne de la Curtea lui Ludovic XVI — nebănuitoare a ghilotinei care deja începuse să se ridice — o acordau Discursului asupra inegalităţii sau Contractului social. 33 © BCU Cluj înlesnea peste tot considerarea individului ca element a unui tot mai mare, care singur era definitoriu pentru om şi îi fixa oarecum nu numai funcţiunea, dar cţjiar structura sufletească. Real eră grupul, nu elementul constitutiv. Viaţa se scurgea în comunitate şi prin comunitate. Aşâ ne spune cel puţin istoria; care adaugă nu fără o nuanţă de materialism istoric că necesitatea economică a organizării sociale în bresle, aducea cu sine „tipizarea1'. Afirmarea este numai parţial exactă. Ideile descurajător de confuze, pe cari le luăm cu noi din şcoală, asupra evului mediu, lucrează probabil şi în aceste generalizări. Nu este exact, de pildă, că organizarea în bresle e de natură a încuraja crearea unui tip comun. Sunt cazuri în care această organizare coincide cu o foarte vie varietate a formelor de viaţă. Iată un exemplu ceva mai vecljiu: Cu o sută de ani înaintea lui Alexandru cel mare, poezia greacă se rezuma aproape numai în teatru; eră în vremea libertăţii şi democraţiei greceşti, când fiecare cetăţean era ţinut, prin cljiar această calitate a lui, să îndeplinească tot felul de funcţiuni: jurecător, om politic, conducător de armată sau de flotă; după Alexandru, adică după instaurarea domniilor absolute, funcţiunile fiind ocupate numai de oameni numiţi în acest scop, a început să se ivească specializarea, care fatal a condus la formarea breslelor; ei bine, tocmai în acest timp, adică în cele două-trei veacuri cari urmează domniei lui Alexandru, poezia elenistică arată o varietate de genuri surprinzător de bogată. Viaţa corporativă aşa dar nu nivelează şi nu uniformizează aspectul intâmplărilor, şi nici pe oameni. Adevărul e probabil altul. Uniformitatea cenuşie, sub care suntem învăţaţi a ne reprezintă pe oamenii evului mediu, provine nu din lipsa de varietate a acestora, ci din lipsa interesului acelei epoci pentru personalitatea umană. Nu lipsa individualităţilor — ci lipsa conştiinţei individualităţii caracterizează deci veacul de mijloc. Intr'o oarecare măsură la aceasta a contribuit şi structura vieţii religioase a timpului !). Felul în care se concepe legătura dintre om şi Dumnezeu este în genere dătător de seamă pentru întreaga aşezare spirituală a unei epoci. Care eră, deci, forma vieţii religioase în evul mediu? Pentru biserica creştină catolică, lucrul e îndeobşte cunoscut. Legături între om şi Dumnezeu aproape că nu există în cbip direct. Mântuirea individuală nu e posibilă prin comunicarea nemijlocită cu divinitatea, ci doar cu ajutorul bisericei. Intre om şi Dumnezeu stă biserica; şi încă, deasupra omului; căci numai în comunitatea creştină a bisericei, şi prin ea, e cu putinţă mântuirea2). E natural că în asemenea împrejurări individul să fie absolut redus ca însemnătate în faţa Comunităţii, care devine autoritate nediscutată. Ce însemnează pentru catolicism autoritatea bisericei şi cât de grozav dispar drepturile conştiinţei şi ale raţiunii individuale în faţa acestei autorităţi, a spus-o cel mai lapidar Augustin: Ego vero evangelio non crederem, nisi me catholicae ecclesiae commoveret auctoritas• E aproape tragic. Dar e nu numai orientarea, ci cţ>iar sentimentul întregei epoci. Altfel, cum ar fi putut concepe şi lansă acelaş Augustin vestita teorie — pentru noi, răsăritenii, deadreptul de neînţeles — cu fides implicita, după care mântuirea nu cere numai decât legătura omului cu Dumnezeu, ci doar păzirea unor reguli pe cari Ie stabileşte biserica? Iar că atitudinea aceasta este esenţială bisericei catolice în genere, se vede şi din faptul că cljiar într’un timp aşa de nesigur pentru doctrină cum e începutul veac. XIX în Germania, Moşier indentipcă pur şi simplu autoritatea cu religia creştină. Biserica deci, militans, patiens et triumphans, adevărat corpus Christi, rămâne întotdeauna marele principiu regulator al legăturilor dintre om şi Dumnezeu. La afirmaţia aceasta nu face excepţie nici mişcarea mistică apusană. Este adevărat că franciscanii reprezintă o nuanţă ceva mai personalistă în sânul bisericii catolice. Nu este o simplă întâmplare de pildă că Duns Scot şi Occam, părinţii nominalismului, erau, în afară de 1) Pentru a înlătura dela început orice nedumeriri: Urmărirea evoluţiei individualismului pe latura religioasă, pe care o încercăm în schiţă în acest «cuvânt introductiv», nu presupune o legătură cauzală între o serie de fapte şl cealaltă. Această metodă poate fi în linişte lăsată pe seama materialismului istoric sau a altor puncte de vedere tot aşa de categorice. „Explicarea cauzală" este o veche iluzie ştienţistă, care nu-şi mai are locul în filozofie. Ceea ce am voi să încercăm noi, e doar stabilirea unor corelaţii şi a unor paralelisme între diferitele aspecte ale vieţii, cari corelaţii pot duce în cazul nostru la definiţia structurii spirituale a omenirii în anumite momente. Intenţiile noastre sunt deci mai ales descriptive. 2) De aci şi afirmaţia numai în aparenţă obscură şi paradoxală a lui Mohler, că schismaticul păcătu-eşte chiar atunci când are dreptate: căci prin separaţia lui de ceilalţi rupe comunitatea de iubire (am zice mai degrabă: se rupe de comunitatea de iubire) pe care o constitue biserica. 34 © BCU Cluj calitatea lor de insulari, ambii din ordinul Sfântului Francisc. Dar însuş faptul că mişcarea a putut fi încă de la început captată de autoritatea eclesiastică, fără ca prin aceasta să i se altereze cătuş de puţin esenţa, dovedeşte că ea nu simţia nevoia să se întoarcă la isvorul viu al vieţii religioase, trecând peste tradiţie şi peste autoritatea bisericii1). Iată atmosfera spirituală în care se scurgea viaţă omenească în timpurile de atotputernicie a bisericii catolice. Nu e deci decât foarte normal ca în asemenea împrejurări accentul fundamentul al interesului să nu cadă pe individualitate. Conştiinţa individualităţii nu se putea desvolta sub nici o formă, pentru că individualitatea nu eră preţuită pentru ea însăş. Cţ)iar cultul personalităţilor proeminente, al sfinţilor, nu putea contribui la întărirea acestei conştiinţe. E clar doară că sfinţi nu au fost decât tocmai cei cari au ştiut să abdice de la afirmarea individualităţii proprii, supunând-o unor existenţe din afara lor. Dar dacă această epocă nu a cunoscut individualismul, ea a fost una din cele mai bogate în individualităţi. Ceeace e poate încă mai bine. Să notăm totuş că această atmosferă nu era general-europeană. Orientul ducea de pildă o viaţă aparte, care se resfrânge de altfel în cţjip credincios şi în organizarea vieţii religioase. S’a vorbit adesea de rosturile reduse ale bisericii în viaţa Orientului. Unii văd în aceasta o inferioritate de organizare. De fapt însă, biserica noastră nu a fost de cât expresia formei speciale a religiozităţii răsăritene2 . Şi idealurile monacale, şi funcţiunea preoţilor, şi aşezarea vieţii religioase însăş, de literatura teologică să nu mai vorbim — militează în răsărit pentru o întrerpretare alta decât cea apusană a legăturilor dintre om şi Dumnezeu. Tradiţia, ca şi autoritatea bisericii, trec pe un plan ceva mai în umbră. Problema singurătăţii în faţa lui Dumnezeu e aci mai acută, religiozitatea mai caldă şi mai adâncă, legăturile cu transcendenţa mai rodnice şi mai ferici-toare- In acest punct, anumite apropieri cu protestantismul de mai târziu nu se pot negă. Dar pe când pentru acesta din urmă, în procesul contemplării individul stă gol de ori ce caracteristică, redus la un fel de centru spiritual, de esenţă aproape absolută, în ortodoxie conştiinţa trupului întovărăşeşte în fiece moment pe individ. De aci şi sentimentul de frăţietate — ca un fel de comunitate în păcat — mult mai viu şi mai caracteristic, în răsărit; de aci şi o concepţie specipcă a iubirii, pentru care întreg apusul nu poate avea nici o înţelegere. E lesne de priceput că o asemenea structură a vieţii religioase presupune o altă personalitate decât cea păstorită de biserică latină. Şi în adevăr, sub toate raporturile, necesitatea de diferenţiare, provenită din conştiinţa — uneori surdă — a individualităţii proprii, este mai accentuată aci. Mai puţin geloasă de drepturile şi libertăţile ei politice, această conştiinţă a individualităţii — manifestându-se adesea mai mult în forma unei rezistenţe pasive — a dat de o parte caracterul asocial al ortodoxiei, de alta lipsa de valori creatoare în ordinea politică. Prin urmare, paralel cu lipsa individualismului din lumea apuseană de sub oblăduirea bisericii catolice, a existat în răsărit un individualism accentuat, care se grefă nu pe o solidaritate de interese de apărat — cum se va întâmplă în apus mai târziu, ci pe conştiinţa existenţei unor forme vii de viaţă omenească, reduse la individ. Trebue să mărturisim totuş că acest individualism, cel mai normal, mai complet şi mai fecund din toate individualismele posibile, nu a contribuit cu nimic aproape la ceea ce îndeobşte numim cultura europeană. Răsăritul a avut, în ciuda tuturor legăturilor aşâ 1) Că marile curente mistice şi în special franciscanismul, nu constituesc — cum s’a crezut — preliminariile reformei, este astăzi în deobşte recunoscut. Mai ales dela lucrările lui Ritschl şi ale lui Dielthey. îndoială faţă de valabilitatea absolută a bisericii ca legătură necesară, nu ar putea să existe de cât în ceea ce priveşte pe carmeliţi. Regula lor, contempiationem aliis tradere, ar lăsă în adevăr Ioc interpretării că ei ar înlesni cunoaşterea căilor de ajungere la Dumnezeu. (Cf. faţă de aceasta, regula dominicană contemplata aliis tradere, perfect în nota bisericii). Că aci mijeşte ceva din mântuitorul spirit paulinic, aşa de puternic în tradiţia orientului mai ales după Origen, e vădit. Nu sunt totuş destule elemente care să constitue carmeliţiior O situaţia „schismatică" în sânul bisericii catolice. 2) Că această religiozitate răsăriteană există în formele ei specifice, este un fapt care astăzi nu se mai poate nega. De aceea şi încercările de unificare a diferitelor biserici creştine se sprijină pe o înduioşătoare naivitate, atunci când calcule deadreptul politice nu sunt în joc. O biserică creştină unică nu ar fi cu putinţă de cât pe baza de largă toleranţă şi libertate care e specifică structurii spirituale ortodoxe. Creştinismul unul singur a fost înfrânt încă din conciliul de la Nicea, care reprezintă cea dintâi mare victorie a apusului asupra răsăritului. 35 © BCU Clu de frequente cu apusul pe cari le dovedeşte istoria, totuş o viaţă pentru el. Lumea slavo-bizantină nu a pătruns propriu zis în Europa decât în a doua jumătate a veacului 19 şi atunci, prin omul rus, adică prin elementul ei cel mai exotic şi mai îsbitor, dar nu şi prin ceeace ar p avut mai esenţial şi mai caracteristic. Adevărata prefacere europeană a spiritelor începe cu renaşterea, acest «mare păcat italian", cum o consideră unii catolicia). Antropologic catolicizmul este operă eminamente latină. Renaşterea, cu toate schimbările cari au continuat-o, sau numai i-au urmat, coincide cu intrarea efectivă în cercul de cultură, a popoarelor ne-latine. Renaşterea este evadarea individului din ierarhia corporaţiilor medievale, evadare provocată de sistemul de comprimare a individualităţilor, pe care cel puţin pe una din laturi îl perpetuă structura spirituală şi politică a evului mediu. Mişcarea aceasta este revoluţionară până la anarhism: ceeace în primul rând ar vrea să răstoarne, este autoritatea. Dacă notăm însă că nu e vorba de înlăturarea autorităţii în genere, ci a aceleia a unor anumite persoane (cazul lui Savonarola e în această privinţă caracteristic) vom recunoaşte aci originea şi natura întregii prefaceri: conştiinţa individuală şi deci individualismul renaşterii, ia naştere din nevoia de afirmare şi de valoripcare a unor individualităţi proeminente. In direcţii deosebite Macclpavel, Cardan sau Giordano Bruno legitimează nu drepturile individuale în genere, ci drepturile eroului. O fundamentare in abstracto a acestor drepturi nu a cunoscut propriu zis renaşterea de cât prin Campaneila, deci către sfârşitul ei. Renaşterea este o răscoală a sclavilor — şi anume o răscoală care a isbutit. La propriu şi la figurat ea este revanşa tuturor neamurilor barbare cucerite şi supuse de vechea Romă (a cărei moştenitor în spirit şi în literă e biserica de apus) Caracterul ei explosiv însă, aşâ de unic. şi aşa de uluitor, ne îndeamnă să o considerăm mai de grabă ca un semnal pentru ceeace eră să urmeze, decât ca o formă stabil echilibrată a ethosului european1 2). Căci în adevăr, noua orientare spirituală a apusului nu se încheagă de cât în veacurile imediat următoare, şi anume în forme cari se suprapun: subiectivism filosofic (Descartes şi sensualismul englez) şi reformă religioasă (Lutljer şi Calvin). Pentru problema noastră mai ales această din urmă formă e revelantă Dieltheg observă cu o minunată fineţă, că în portretistica veacului 16, apar o mulţime de poze reprezentând oameni cari ţin biblia în mână. Aceasta ca un semn că de aci înainte fundamentul religiei îl formează nu biserica, ci sf. scriptură însăşi. Religiositatea simte nevoia de a se scutura de autoritatea bisericei, şi tinde să se întoarcă la isvorul gândirii creştine, trecând peste „alterările" cari se introduseseră prin tradiţie. Afirmaţia că sf. scriptură singură e suficientă pentru a constitui creştinismul, nu e numai o erezie, ci deadreptul o lipsă de simţ al istoriei şi al realităţilor. Ea dovedeşte însă existenţa unor necesităţi noui pentru ethosul vremii, anume nevoia de a trăi în nemijlocită legătură cu Dumnezeu. Era imposibil ca convingerea această, că omul nu are nevoe de semenii lui peniru ca să stea în faţa lui Dumnezeu, să nu pe hrănită şi să nu hrănească la rândul ei sentimentul existenţei de sine, ca persoană deosebită de ceilalţi. Conştiinţa acută a individualităţii — în ordinea teoretică individualismul — e corelată deci singurătăţii religioase. Şi cultural-istoric se poate chiar verifica oricând că în această epocă structura ethosului european se coloră individualist. In evoluţia individualismului acesta intervine însă un factor care îi precizează natura: Calvin. Ce ar p fost Europa fără Calvin e greu de bănuit. Ce însemnează Calvin pentru Europa se poate lămuri mai lesne. Max Weber crede că spiritul şi forma de producţie capitalistă sunt opera lui Calvin. Stabilirea unei asemenea legături ni se pare riscată. Mai drept ar fi să se spună poate că spirit capitalist şi calvinism au o aceeaş structură. Pe dealtă parte la însăşi chestia de fond e legitimă întrebarea dacă nu cumva originele spiritului capitalist se pot urmări — anterior lui Calvin — în reînvierea spiritului de întreprindere şi aventură care a precedat chiar renaşterea. Presupunerile şi îndoielile sunt aci la locul lor. Mai isbitoare e însă asemănarea dintre calvinism şi noul individualism european. 1) Cf. J. Maritain, Anti-moderne, Paris 1924. . 2) Şi din acest unghiu de vedere apare discrepantă dintre renaşterea artistică şi cea spirituală — şi deci dificultatea de a construi unitar conceptul renaşterii. 36 © BCU Cluj Pentru Lutţjer omul era singur în faţa lui Dumnezeu, dar întovărăşit în vieata de toate zilele. Ceva din barul divin, cu care actul religios îl dăruia pe om, se resfrângea prin acesta şi asupra semenilor săi. Harul, îndurarea se cobora asupra individului grafie bunătăţii nesfârşite a lui Dumnezeu; dar individualitatea proprie, calităţile personale ale credinciosului erau şi ele un element hotărâtor în contemplarea extatică a divinităţii, ca şi în procesul mântuirii. Nu tot aşa la Calvin. Teoria predestinării pe care o desfăşoară cu un spirit de consequenţă aproape dureros, spune precis că mântuirea poate veni pentru fiecare într’atâta întrucât e om- Nu toţi însă se pot mântui. Există oameni aleşi, şi oameni sortiţi pierzării. Dar nimeni nici nu poate şti din ce categorie face parte, nici nu-şi poate schimba soarta. Datoria fiecăruia fiind să aştepte judecata care va să vie. Omul stă singur cu soarta lui în faţa lui Dumnezeu. El e dator să-l iubească şi să-l preamărească. Iubirea aceasta însă nu poate avea decât o singură direcţie : către Dumnezeu. A iubi pe aproapele tău, e păcat, căci asta însemnează a revărsa asupra altora ceva din ceeace se cuvine numai lui Dumnezeu, a-i răpi ceva din ceea ce-i datorezi întreg şi necondiţionat1). Individul este singur în faţa lui Dumnezeu; mântuirea poale veni ori cui întrucât e om; dar toţi oamenii sunt egal de neputincioşi în a provocă această mântuire. Iată elementele cari constituesc şi individualismul port-renaşterii: individul există înaintea colectivităţii; dar toţi indivizii sunt egali. E ceeace trebuia să ne supună pe toate tonurile filosofia iluminismului. R cărei origină e în Anglia- Ludwig Stein a încercat să stabilească o corelaţie între individualismul englez şi filosofia precumpănitor nominalistă a acestui popor. Puncte de contact nu lipsesc, fără îndoială. Dar pe această cale se poate ajunge cel mult la înţelegerea importanţei care se acordă individului. Nici decum însă nu mi se lămureşte de ce individualismul acesta nu contează cu individualitatea. Căci propriu zis intrarea în sfera culturii europene a omului abstract, lipsit de individualitate, nu provine din sărăcirea individualităţii, ci mai de grabă din interzicerea ei. Aceasta o cere Calvin — şi nu o poate provoca nominalismul. Cu aceasta însă se lămureşte întrebarea pe care o puneam la începutul notelor de faţă: între dragostea geloasă pentru drepturile individului şi urmărirea duşmănoasă a individualităţilor proeminente nu e nici o contradicţie. Individualism şi individualitate nu sunt termeni corelaţi: există individualităţi fără individualism (evul mediu); individualism şi individualitate (renaşterea, lumea slavo-bizantină, probabil luieranismul); şi însfârşit individualism fără individualitate (ţările şi perioadele de mentalitate reformată 2). Cartea lui H. Spcncer, „Individul contra Statului" este cea mai completă şi mai consequenţă teoretizare politică a acestui ultim studiu. Ea cere întâietatea individului faţă de stat; libera lui desvoltare, dar şi mărginirea libertăţii individuale prin drepturile şi libertăţile celorlalţi indivizi consideraţi în parte. Presupoziţia omului abstract, pretutindeni egal, şi egal îndreptăţit îşi arată urechile. Este adevărat că individualismul european este într’o statornică transformare. Dela veacul iluminismului până astăzi, dacă nu am aminti de cât pe Goetbe şi pe Nietzscbe, şi încă am avea două noui etape. Dar individualismul englez nu a simţit nevoia de a trece peste Calvin. Spencer a simţit-o mai bine ca oricare altul. 1) Punctul acesta de vedere pare în contradicţie cu întreg creştinismul al cărui adevăr fundamental e doar iubirea. Cu toate acestea atitudinea se lămureşte dintr'o dată ca mai puţin absurdă, dacă înţelegem că chiar în creştinism iubirea nu e propriu zis o normă, ci o lege positivă a existenţei. Problema iubirii e dealtfel una din cele mai complicate şi mai grele de consecinţe în toată ideologia creştină. Din nefericire practica şi teologia apuseană nu au contribuit de cât la mărirea confuziei. . 2) Am atrage în treacăt atenţia asupra asemănării de structură dintre calvinism pe deoparte, — car-tesianism şi mai ales leibnizianism pe de alta. 37 © BCU Cluj RUMUL MAGILOR DE ION PILLAT PoiflNR din pădure strânsă’n clăi Ne-aţine drumul cu miros de fân... Culegem banii soarelui pe căi... E vântu’n foi sau curg pe sus fântâni? Rmurgu ’şi scoate stelele din sân Şi boabe de sclipiri s’au risipit. Luceafărul a pogorât pe stâni — Zărind păstor şi staul desluşit. Poiana aburită de ’noptări Primeşte îngeri albi în loc de miei... Pe cai de munte împietrim călări Urmând uimiţi luceafărul tustrei. 38 De păcură se lasă noapte grea — Necjjiază ’n ceruri caii speriaţi. La focul stânii am atins © stea; Şi’n para flăcărilor îmbrăcaţi In aur şi’n argint scânteietor J\u cine suntem cerem în zadar, Şi ’naintăm cu-alaiul Magilor Purtând în palmă raza ca un dar. Iar gângul schitului la cruci oprit Vesteşte împlinirea semnelor, Căci baciul dacă’n târlă ne a poftit, Maria lui născuse un fecior. (>AND cade, covârşit dc clocotirea verii, Avântul înmulţit al miilor de mâini, Şi-ameninţă vrăjmaş în umezeala serii întinsa mâna ta pe’ndouă frânte pâini, Când noaptea rătăceşti ca pasăre flămândă S’alungi privighetori să risipeşti comori, , Şi-n cerul meu înnalţi cu inima la pândă Neîndurate cruci şi reci spânzurători, De ce mi-atingi cu flori pleoapele învinse Şi mintea-mi cucereşti cu bezne străvezii? Poţi tu plângând să treci pustietăţi întinse, Sau capul meu tăiat, pe mâini, cântând, să-l ţii? © BCU Cluj A SBURAT O PASĂRE NEAGRĂ (FRAGMENT DE ROMAN. SFÂRŞITUL CAP. I) DE CEZAR PETRESCU — Unu copii, mergem! se ridică Alexandru Vardaru. Ii lăsă să treacă înainte, iar pe Virgil Probota îl bătu proteguitor pe umăr. — Ei, Herr Profesor, cum stăm cu numirea?... Dascălul de ştiinţe găsi întrebarea lipsită de tact, între atâţia martori. II rugase să pună cuvânt pentru numirea neveste-sei, medică la un spital din Capitală. Alexandru Vardaru se ţinuse de făgăduială, Maria era numită de trei luni: — dar de ce era nevoie să-i amintească aşa, că i-a stat într’ajutor ? Se sili totuşi, să se arăte recunoscător, şi împiedicându-se de scaunul care i se acăţă în Ijaină, îngăimă: — Maria vă mulţumeşte foarte mult! Şi eu domnule Vardaru, fiţi sigur... Alexandru Vardaru îl întrerupse: — Te rog, te rog!... Astea sunt fleacuri. Nu te prind temenelele electorale. Voiam numai să aflu... Apoi cu un surâs, schimbând vorba: — Cum faci dumneata, care nu fumezi, de aduni tot scrumul de pe masă?— Virgil Probota se uită la ljaine. Erau într’adevăr numai urme de scrum, pe coate, pe piept, pe mâneci; scrumul adunat din farfurii şi de pe masă, cât timp călătorise în spaţiile siderale şi gesticulase polemizând cu Tanti Laura. Rămase scuturându-se cu batista şi când îl ajunse pe Alexandru Vardaru, acesta rezemat în baston, aşteptându-1, îşi privea din urmă pe Luminiţa şi Radu Comşa, mergând alături, cu pas elastic; pereche suplă, voinică şi geamănă. — Sunt făcuţi unul pentru altul! spuse nevinovat profesorul, ştergându-şi fruntea cu » batista plină de scrum. Alexandru Vardaru nu răspunse: nu-i plăcea gândurile să-i fie rostite de altul. Păşi îndesat pe trotuoar, cu gljetele de piele de bison, care scârţâiau în noaptea sonoră ca pe lespezile unei biserici. Câte un automobil îi ajungea din urmă. In lumina albă şi brusc năvălită a farurilor, umbrele lor se lungeau nemăsurat înainte pe asfalt, fugeau de sub paşi, apoi când maşina se apropia şi trecea pe alături, umbrele se scurtau, îi ocolea, se ridicau pe ziduri şi dispăreau absorbite de întuneric. ' înaintea vilei se despărţiră toţi; rămaseră în stradă numai Radu Comşa care locuia la otel, 41 © BCU Cluj şi Virgil Probota. Luminiţa se mai întoarse in uşă şi făcu un semn cu mâna, plimbând un creion nevăzut pe o foaie de pârtie nevăzută, adică: „vezi, nu uita şi scrie!“• Apoi uşa grea de stejar se închise şi înlăuntru, isbucniră la fereşti, luminile becurilor. Dimineaţa cu trenul de şase, Alexandru Vardaru şi Radu Comşa urmau să plece la Bucureşti, Colonelul la righimentul din Cadrilater, ceilalţi, după două zile, deadreptul la Sinaia, fără să se mai oprească în Capitală, unde casa Colonelului şi acea a lui Alexandru erau închise, cu ferestrele căptuşite de hârtie albastră şi cu lucrurile presărate de camfor. Pentru Radu Comşa vacanţa sfârşise. Era numai la începutul lui August. Bucureştii se aflau fără îndoială încinşi de căldură şi de praf. Dar se simţea odihnit şi gata să-le înfrunte toate, încă un an, cu puteri nouă. Cei doi prieteni merseră alături tăcuţi. Nu-şi rostiseră nimic; totuşi paşii îi duceau îndărăt la ţărmul mărei. Se întâlneau rar acum; viaţa îi îndepărta, prietenia nedespărţită de şcoală sfârşise intr’o bună camaraderie, fiecare privind însă drumul celuilalt prin viaţă cu o nemărturisită desaprobare, fiindcă fiecare socotea drept, sigur şi bun, numai drumul lui. — Aşa dar, Radule, la anul ne primeşti la gospodăria ta! Fireşte apartament somptuos, maşină în garaj, birou cu fotolii de piele... Era bucurie sinceră şi admiraţie în cuvintele lui Virgil Probota, dar fără să vrea, străbătute de o vagă şi nevinovată pizmă. In căsnicia lui săracă — două camere, antret prefăcut în birou şi îngustă grădinuţă provincială cu mixandre — „biroul cu fotolii de piele“ înfăţişa culmea celui mai aristocrat confort. — Nu mi-ai spus nimic despre Maria! ocoli un răspuns precis Radu Comşa, într’un târziu. Sunt cinci, aproape şase luni, de când n’am mai văzut-o... —• Tocmai! Voia să-ţi trimită nişte cărţi de-aletale, rămase la noi. Suntem la Ticţ»ir-ghiol, cu copilul. Tu nu l-ai mai văzut pe Dinu!... Creşte ca din pământ, şi a început să scrie. La patru ani trecuţi, e extraordinar... — Da! la patru ani e extraordinar, repetă fără convingere Comşa, cu gândul aiurea. Stăm aci?... Era o bancă în faţa mărei. Ungher umbrit şi retras din cale. Cazinoul cu ferestrele sidefii şi cu larmă rămânea în celălalt capăt; dincolo portul, cu lumini neclintite şi cu lumini clipind în răstimpuri egale, semnale. Virgil Probota, aşeză pălăria de panama în creştetul unui brăduţ de lângă bancă. Brăduţul cu vârful fraged, primi povara uşoară clătinând din cap în întuneric, ca un copil jucăuş, ascuns sub o pălărie de om mare. Amândoi veniseră aci mânaţi de vechea lor prietenie, simţind nevoia să-şi spună multe, să-şi scormonească nehotârîrile, să caute în cuvintele celuilalt risipirea atâtor îndoieli, fiindcă viaţa se dovedise a fi aspră şi altfel de cum o înctypuiseră în cea dintâi tinereţe a lor, iar renunţările fuseseră deatunci multe. Noaptea albastră şi înstelată îi apropiase cu o chemare din trecut. Dar alături, descopereau că toate acestea nu şi-le vor spovedi niciodată, că vor rămâne pentru totdeauna streini de acum, reci şi împărtăşin-du-şi doar lucruri fără însemnătate. Radu Comşa mai ştia între dânşii, încă o pricină care-i zăvora sufletul. Studenţi, debarcaseră de la liceul lor din provincie, cu şapte ani în urmă, într'o cameră eftină şi îndepărtată, de cartier mărginaş. Acolo, şi-au făcut ei o prietenă din Maria, fata gazdei, firavă şi sârguincioasă fiinţă, veghind nopţile pe tratatele lui Cestut şi Vidai. Tovărăşie de tinereţă cu desăvârşire robită de litera cărţilor. In discuţiile lor, studenta ţinea piept cu încăpăţânare şi eroism. Sălile de disecţie şi clinica, îi răpiseră feminitatea. Nici odată nu s’au gândit că fetişcana cu fruntea bombată şi cu apucături băeţeşti, cu bluza încheiată strâns până sub bărbie, cu piepţii plaţi şi cu braţele subţiri, de sub care arunca răvăşit ghiozdanul încărcat, putea fi altceva decât o camaradă... Dar într’o dimineaţă din a doua toamnă, după o boală de o săptămână, Radu Comşa, la o masă de sub nucul din grădină, cu pardesiul pe umeri, sorbia un ceai cu medicamente. Razele soarelui străbăteau slabe şi abia călduţe, printre crengi goale. Pe cărare frunzele ruginii fugeau ca mici făpturi sperioase ale toamnei. Era o mare linişte. Departe numai suna un tramvai, şi pe grilaj, în echilibru, se prelingea o pisică albă. Lăsase cartea deschisă pe masă şi vântul întorcea încet, una câte una, foile... Maria îi aduse o sticlă cu picături şi îi număra în linguriţa de ceai, atâtea câte spunea prescripţia, cu o atenţie încordată care-i tremura uşor buza de deasupra, cu o umbră brună. Atunci întâia dată, Radu Comşa îşi 42 © BCU Cluj dădu seama că Maria are ochii foarte frumoşi, castanii, cu fire de aur în iris, şi descoperirea asta îi împinse o năvală de sânge ferbinte în inimă. Ii prinse mâna care purta sticluţa... Nu ştia ce are să i spună şi nici nu-i spuse nimic. Maria întoarse obrazul învăpăiat în altă parte şi se desprinse încet. Atât a fost între ei. Dar Radu Comşa a înţeles că-1 pândeşte o mare primejdie. Pentru libertatea lui în viaţă, pe care voia s’o cucerească îndârjit, ca pe-o cetate duşmană ; iubirea unei fete sărace şi cu ani de învăţătură înainte, nu făgăduia nimic bun. După câteva săptămâni şi-a strămutat lucrurile aiurea. Virgil Pro-bota a rămas. ŞiVirgil Probotae astăzi bărbatul Măriei, duce gospodărie grea, aleargă cu tramvaiul, după lecţii, dintr’un capăt al Bucureştilor în celălalt, are copil, caiace nu înseamnă o mare bucurie în căsniciile sărace, poartă haine castanii vărgate, după croiala de acum trei ani şi cu mânecele lucii... Peste această întâmplare au trecut acum mulţi ani. Nimic n’a lăsat să străbată că o cunoştea şi Virgil- Poate prietenul nu bănuise nici odată, de ce tovarăşul de cameră şi-a strâns atât de repede lucrurile, să se refugieze sub alt adăpost. In ocljii Măriei, nu surprinsese niciodată, mustrare, regret ori amintire. Era buna camaradă din totdeauna. Se vedeau doar mai rar. Dar ochii aceia îi silesc să aplece privirea- ; : ' Virgil Probota îşi trecu mâna prin părul tuns şi roşcat. îşi recapitulă în gând, privind pe cer; stelele, planeţii tremurând diamantin pe mătasea albastră, numiri de constelaţii vag amintite. u — Dacă şi cei deacolo, vor fi făcând prostiile noastre, nu e nicio pricopseală că vieaţa va mai fi existând şi aiurea, în Univers! declară cu amărăciune, pricinuită mai mult-de ordinul de concentrare care-1 eterna la începutul lui Septemvrie, decât de destinul Universului. r — De ce? Parcă tu spuneai adineauri, că războiul intră în principiile de conservare ale speciilor, ori aşa ceva! se miră Radu Comşa, căscând şi aşezându-şi mai bine, dunga pantalonului pe genunchi— Principiile!... spuse cu batjocură Virgil Probota, umflând cuvântul. Astea sunt bune pentru discuţii... Crezi tu, că-mi arde de principii, când ştiu c’are să mă ţină în bordee, pe undeva, pe cine ştie ce coclauri şi cine ştie câtă vreme?... Vru să-şi întrebe prietenul cum făcuse să scape de asemenea griji (desigur, tot Alexandru Vardaru fusese la mijloc), dar o pereche ciudată, venind din capătul aleei, îi atrase luarea aminte. Era un bărbat şi o femee: în lumină se proectau numai siluetele negre, fără să se desluşească nimic din chipuri. Femeia se smuncea clătinându-şi pălăria cu aripi moi, căutând să scape din strânsoarea braţului. Bărbatul se răsucea scurt, o ţâra câţiva paşi, se oprea gesticulând cu mâna liberă. Voia să-i smulgă ceva, şi nu isbutea. Apoi femeia se propti neaşteptat în tocuri, se plecă şi lunecând şerpuit din încleştare, se depărtă în lături, cu un salt. Omul se repezi s’o prindă. Se clătină... Măsură depărtarea şi văzu că n’are s’o ajungă nici odată. Se întoarse, îşi scoase pălăria şi se rezemă cu amândouă coatele pe bara de fier, de deasupra stâncilor, unde isbea marea dedesupt în lespezi. Acum femeia se apropie în vârful picioarelor, şi îi puse încet mâna pe umăr. Omul se scutură cum fac copii furioşi. Femeia stărui. Odată, de două, de trei ori— încercă să-i apuce braţul şi să-l desprindă de bară. Dar omul o îmbrânci. — Ce-o mai fi şi asta? se minună Virgil Probota. Sunt cam!... şi arătă în jurul capului, semnul cu degetele răşchirate, care la orice popor din lume înseamnă o neîndo-ioasă sminteală a creeruiui. Mă duc să văd, ce dracu vor!... Dascălul de ştiinţe îşi luă panamaua din vârful brăduţului şi porni, cu înfăţişarea nepăsătoare a unui trecător care’şi urmează o nevinovată plimbare. Ocoli perechea, şi se prefăcu târând paşii, că priveşte cu luare aminte, ceva, în mare. Deodată îi făcu semn lui Radu Comşa, strigând : — Vino!.. E Dan! Dan Şcheianu... _ Radu se ridică cu o mare plictiseală. Dan Şcheianu fusese colegul lor de şcoală. Toţi credeau atunci că e cel puţin un geniu, dacă nu ceva mai mult, şi că va revoluţiona poesia românească. După câteva versuri într'adevăr rare, proaspete şi de un adânc lirism interior, amuţise. II pierdea alcoolul şi drogurile. O întâlnire cu el, nu era din cele mai plăcute. Acru şi bănuitor, nu găsea nimic să-i intre în voie - Pe urmă, nu e un spectacol întăritor, acel pe care ţi-1 dă un fost tovarăş din cea dintâi tinereţe, pornit spre ruinarea cea din urmă. Radu Comşa se apropie de femee şi întinzându-i mâna, îşi rosti numele. Tovarăşa lui Dan Şcheianu, nedeprinsă se vede cu atât de ceremonioase prezentări, oferi stângaci la rându-i, acestui domn cu „atât de îngrijită îmbrăcăminte, o mână mare, moale, umedă, şi cu vârful degetelor late. N’aveau nevoie de multă pătrundere ca să-i ghicească meseria. O spunea pudra groasă de pe obraji, roşul prea tare de pe buzele largi, negrul de cărbune al sprince-nelor îmbinate. Purta o haină de mătase verde; deşi măruntă şi slabă, sânii enormi care umpleau bluza lucie, îi dădeau o înfăţişare de voluptate animală. Dan Şcheianu, cu spatele rezemat de bară, deşirat, cu picioarele osoase răşchirate, privea turbure nouii veniţi, fără surprindere şi fără prietenie. Rvea faţa neînchipuit de scofâlcită, nerasă de trei zile, verzuie poate din cauza luminei, şi un rânjet care-i descoperea dinţii negri şi mâncaţi. — V’a chemat ea? Se uită duşmănos la tovarăşă. Femeia dădu din umeri: „înţelegeţi-vă cu el, dacă puteţi1*. — Cine să ne cheme ? De ce să ne cheme ? întrebă în Ioc de răspuns, Radu Comşa, cu asprime. Virgil te-a văzut. Ne-am bucurat! Nu ne întâlnim doar prea des... — Se şi vede bucuria... Vă distrează spectacolul! —• Nu mă distrează nimic. Şi te priveşte, dacă-ţi place să dai spectacole de noapte, în Constanţa.. — Rveţi un costum foarte elegant domnule Radu Comşa! observă ironic, cu braţele încrucişate, omul rezemat de drugul de fier. Sunteţi corect, ca o poză de jurnal... Noi... îşi desfăcu tyaina largă pe trupul slab. Dedesubt se vedea o cămaşă cu dungi, nu prea curată. Era desfăcută din nasturi şi lăsa gol, o parte din pieptul uscat şi păros din caleafară. Radu Comşa fu cuprins de o nemărginită milă, şi-i puse mâna pe umăr. —■ Dan! De ce faci asta?... De ce nu... Dan Şcheianu îşi trase umărul ciolănos de sub mâna prietenului. — N’am nevoie de sfaturi... Nici de compătimire. Nu sunt sub tutela nimănui. Fac ce vreau!. îşi aminti, şi din nou îşi întinse degetele scheletice să prindă femeia. Dar ea se dădu în lături; scăpă şi de astă dată. — Dă-mi! porunci bătând din picior. Femeia duse la spate geanta de muşama neagră. — Vrea prafurile! lămuri, cu un râs prostesc, care-i descoperea dinţii laţi şi o parte prea mare din gingii Vrea prafurile lui, cocaina, şi mâine... Mâine din nou!.. Dan Şcheianu făcu un pas spre ea. Femeia se feri şi scăpă o batistă mototolită şi mirosind puternic, a parfum prost. Nici unul din cei trei bărbaţi nu se gândi să se aplece. O ridică singură, şi o puse pe la gât, în bluză, între sânii mari şi moi. — Sa îmbătat cu marinarii! se plânse mai departe, femeia cu haina de mătase verde şi cu ciorapii albi. .R pierdut banii! I-am dat şi pe ai mei... Rşa face de-o săptămână. Nici n’are cu ce pleca! — Dă-mi! Rrunc pălăria în apă!... ameninţă omul. — N'ai decât! îl înfruntă tovarăşa, strângând instinctiv geanta de muşama. — Fac ce vreau! — De asta, îmi închipui la ce eşti în stare! râse cu batjocoră femeia, arătându-şi gingiile. Dan Şcheianu, ca să dovedească tuturor că face ce vrea, se întoarse cu faţa spre mare, aruncă pălăria de paie, în apă, departe, ca un disc... După această bravură, rămase privind stupid, pălăria care plutea albă pe valuri, în întuneric. Virgil Probota îi prinse braţul cu hotărâre. Se întoarse către femee. — Dă-i! tot una e... Femeia scotoci în geantă, scoase cutia rotundă. Dan Şcheianu i-o smulse din mână. Desfăcu capacul, scutură praful alb pe unghia degetului mare şi mirosi cu lăcomie. Virgil Probota îl aşteptă, apoi încet, fără să întâmpine împotrivire, îi desprinse dintre degete cutia, şi o trecu femeii. — Rjunge! Rmândoi erau doborâţi de o mare tristeţe, lângă scheletul omenesc cu unghia îndesată în nări. O copilărie îndepărtată îi lega; cărţi citite împreună, plănuiri de cucerit lumea, bucurii şi desnădejdi de odinioară. Viaţa lor, din care pierduseră şi dânşii ceva... Rtâtea nopţi de atunci, când îi prindea zorile cu lumina lămpii ştearsă, adunaţi în jurul mesei cu 44 © BCU tomuri clădite Şi nebuniile băiatului cu capul sburlit şi neastâmpărat, de veveriţă, ridicat iscoditor deasupra băncii, când profesorii explicau lecţiile. S’ar fi părut că nimic n’avea să fie vre’odată atât de puternic, să îngenunclje tot neastâmpărul, însetarea de toate gândurile şi de toate frumuseţile lumei. In seara când le a destăinuit mai mult de cât le-a citit, cea dintâi poezie a lui, pe o bancă ferită din grădina publică a oraşului, i-a împresurat noaptea fără să prindă de veste, înduioşaţi, lângă copilul care a plâns de bucurie, de orgoliu şi poate de întunecoase presimţiri. Dan Şcljeianu nemişcat, cu bărbia în piept şi cu părul ud, lipit de fruntea osoasă, sorbea praful alb. — De când sunteţi în Constanţa? întrebă într'un târziu, ca şi când abia acum îi vedea. Ochii începeau să-i străluce. Se întoarse spre luna înălţată acum sus, şi o arătă cu degetele uscate ca gljiarele, rânjind: — Regina nopţii!... Astarte! Diana! Hecate! Istar! Selene! Artemis!... Seceră de arginti... Codoşcă bătrână!., Asta e... codoşcă bătrână! Şi se mai găsesc idioţi s’o cânte! Se screm să-i descopere ceva nou! Au viaţa sub ocI)i, teribilă şi grandioasă, şi ei cântă luna!... Eunuci, hermofrodiţi! Fiindcă de trei mii de ani, n'a scăpat poet să nu se înclee în balele ei. Cromolitografie pentru fete de pension: le iei la braţ, le porţi într’o seară cu lună, le susuri în ureche un madrigal, şi când cască ocljii pe cer, sus, le deschei bluza. Uitaţi-vă: carte poştală!... Şapte la franc ! Pe luciul rece al apei, o barcă trecu în lumină. Era într’adevăr o privelişte artificială şi dulceagă, de gravură trasă în mii de exemplare pentru camere de hotel. Dan Şcţjeianu râse surd. — Poezia lor!... Dar deschideţi un ziar, oricare, la informaţii şi la telegrame. La stupidele telegrame. Şi află să le citeşti. Greve, accidente, a sburat un aeroplan, s’a inagurat un pod a murit un savant, a fost un scandal într’un parlament, a sosit un rege, s’a scufundat un vapor, s’a deschis o fabrică... Trust boicot, lockaut!... Şirăsboiul! O escadrilă de hidroavioane a bombardat un port. Ru înaintat englejii o sută de metri. Au luptat tankuri. S’au născocit gazuri... Fapte diverse, ştiri, litere negre. Şi ce viaţă nevăzută şi forfotitoare, înseamnă toate, dacă ştii să vezi şi să asculţi glasul planetei. Trenuri patinează în gări. Semnale de toate culorile se aprind şi se sting. Automobile vâjâie pe şosele şerpuite; flutură un voal în urmă... Motoare gem în uzine, făşâie curele, suspină ritmic supape. Pieţe cu furnicar de lume. Vapoare se depărtează din porturi şi se agită în urmă batiste albe. Expresuri străbat lanuri fără sfârşit, ţâşnesc din tuneluri, se reped peste viaducte. Şi tictacul maşinei de scris!... Şi undele nevăzute în văzduh ale telegrafiei fără fir, căutând staţiile şi înfăşurând globul. Vezi traiectoriile farurilor şi şantiere cu cinci mii de lucrători; ghişeurile băncilor, aeroplanul rotindu-se miraculos, dedesubtul nostru un oraş necunoscut şi fantastic, care se deşteaptă acum: Sidney, Melburne... Şi acei de acolo, se iubesc, sufăr, au idealuri. Deoparte au înălbit zăpezile, de alta înfloresc pajişti ; un tren cljiue eşind dintr’un oraş şi aiurea, în aceiaş clipă, un sălbatec din insulele Polineziei, gol, dă drumul unei piroge pe apa oceanului, într’o insulă calmă de coraliu, care încinge apa cu un inel. Minuni pe care nu le-au văzut, nu le-au putut închipui, nici Horaţiu, nici Dante, nici Sljakespeare, nici Corneille, nici Goetlje... Şi ei alambidjează aceiaşi zeamă poetică; ne cântă luna! Pe vârfuri de brazi, pe lacuri, pe mare, în parc; iarna, toamna, primăvara; crai nou, lună plină răsărit, apus... Ce mizerie!... Lenuşca. dă-mi! Femeia care ascultase cu buzele întredeschise, cu admiraţie, fără să înţeleagă, n’avu când să ferească geanta. Dan Şcljeianu i-o trase, scoase cutia şi presără praful pe unghie- Barca se întorcea în lacul tremurător de lumină. Se vedeau acolo oameni mici, ca furnici negre. Virgil Probota vru să-l mişte. Dar celălalt, cu pieptul lipit de bară, nu se clinti, privind ceva nevăzut în adânc. — Ai pierdut cheia! îşi aminti tovarăşa lui Dan Şcljeianu. Omul se scotoci în buzunare fără să se întoarcă. Aruncă pe trotuar, la spate, peste umăr, un pieptene de damă, o cutie de chibrituri, apoi un carnet soios, însfârşit cheia. Femeia le strânse, cu un genucljiu plecat în pământ. Radu Comşa făcu câţi-va paşi, să nu vadă nimeni, împături o hârtie de o sută de lei, se apropie şi încercă să o strecoare în tyaim lui Dan Şcljeianu, fără să simtă- întâi, celălalt nu înţelese. Se pipăi înlăuntru, scoase hârtia săltând-o în palmă, o privi cu sen- 45 © BCU Cluj timente amestecate. însemna preţul camerei la otel, biletul de tren, masa pe a doua zi— Mai însemna şi altceva, care-1 cutremură de spaimă şi de desgust. Hstaera, asta ajungea?— Strânse ghem hârtia şi o aruncă în obrazul prietenului. — Canalie! Radu Comşa îi răsuci mâna, şi trupul deşirat se răsturnă peste drugul de fier. Hpoi îşi aduse aminte, îi dădu drumul cu milă Dan Şcheianu, gâfâind, îşi trecu mâna pe frunte şi se întoarse cu pieptul apăsat în fierul ruginit. Nu le răspunse la noapte bună. Femeia culese hârtia mototolită şi se aşeză pe un bloc de piatră, să aştepte.. înaintea otelului, Radu Comşa se despărţi şi de Virgil. Portarul somnoros, îi întinse odată cu cheia, un plic. Cunoştea culoarea, monograma din colţ, scrisul lung, sigiliul cameei de inel în ceara albastră. — „Trebue să sfârşesc cu Zoe!“ îşi spuse urcând scările cu paşii înăbuşiţi pe covorul vişiniu. „Trebue să sfârşesc cu Zoe!“ - îşi repetă în cameră, răsucind butonul luminei şi aruncând plicul pe masă, fără sâ-1 deschidă. Somnul îi pierise. Se desbrăcă, dădu drumul robinetului, îşi frecă îndelung, cu mănuşa spongioasă şi cu apă rece, pieptul, gâtul, braţele până sus, umerii. îşi răcori ochii în apa adunată în pumni. Din oglinda dreptunghiulară, prinsă în ţinte de metal galben, îi răspundea fiecărei mişcări, trecând peria cu pasta pe dinţi, o faţă împrospătată, fără urme de oboseală, arămie şi prietenoasă, cu dinţii albi şi robuşti. îşi trase pijamaua, şi cu coatele pe pervazul ferestrei deschisă deasupra mărei, rămase nemişcat îndelungă vreme. Respiră cu nesaţ suflarea sărată şi udă. Gura răcorită de apa cu mintă, sângele biciuit de masagiul rece, haina subţire lipită pe trup, în care muşchii se mişcau elastic şi tânăr, îi dădeau o senzaţie triumfătoare de sănătate, tărie şi siguranţă. Viaţa i se arăta simplă, limpede, fără primejdii. Cei porniţi odată cu dânsul, rămâneau în urmă, pe drum - Pe ce drumuri! Se amestecau gânduri şi imagini nehotărâte— Hainele vărgate ale lui Virgil Probota— Ochii bestiali ai femeii cu bluza verde şi sânii mari.. Unde o fi dormind în astă noapte Dan Şcheianu?.. Cu craniul lui putred, de strigoi.. Deasupra se balansa sfoara dela stol. O înnodă să nu-i împiedice privirea, spre cerul înalt. Se adunau acolo nori repezi, târându-se pe faţa lunei, ştergând câte o stea. începea să sufle vânt răscolit din larg. Jos, valurile loveau mai puternic în lespezi. Ii legănă pe frunte, o şuviţă de păr, şi în carne, îi tremură amintirea şuviţei din părul Luminiţei. De aci gândul lunecă cu trei zile în urmă... Pe plaja încropită de soare... Luminiţa în costumul de mătase ud, cu bărbia în pumn, cătându-i în ochi- Innotaseră până departe, era obosită, pieptul săpase două culcuşuri rotunde în nisip, ca două cupe, şi se ridica şi cobora odată cu respiraţia. —■ îmi place când mergem alături. Mă simt alta, şi totul îmi pare cu putinţăI... Era vorba numai de depărtarea unde înnotase ca niciodată, dar cuvintele puteau căpăta şi alt înţeles. Când îşi dădu seama, Luminiţa roşi, atât cât putea roşi sub pieliţa cio-colatîe. Hpoi aruncându-i un pumn de nisip, ciudoasă : — Nu vreau să râzi aşa! Eşti nesuferit când surâzi ca femeile— Clipi mărunt din ochii cu genele umede, şi atât de negri, că şi albul globurilor părea de porţelan albăstriu şî translucid. Se răsuci într’un cot, lăsând să se vadă sub haina de mătase, pe picior, mai sus de pielea brunată de soare, un colţ de piele sidefie şi intimă. Nisipul plajei scânteia ca mii de cristali pisaţi, marea era foarte albastră, de culoarea cerului şi cerul foarte albastru, de culoarea mării. Plecat peste margine, Radu Comşa îşi simţea şi acum ochii şi sufletul inundat de lumina cu pâlpâiri fierbinţi, amăgitoare şi fluide— Htunci din noapte, un duh ai besnei, umed şi întunecat, îi svâcni în faţă. O umbră neaşteptată fâlfâi, atingându-1 aproape, acoperindu-1 cu două aripi de funingine— Se trase îndărăt ridicând mâinile, cu o tresărire de spaimă. Pasărea se sbătu neagră, isbi orb în fereastră, bătu din aripi, cercând să se agaţe. Se auzi scrâşnetul ghiarelor lunecând pe sticlă... Se răsuci apoi, risipindu-se- Radu Comşa reveni în pervazul ferestrei şi privi din nou, cu obrajii în palme. 46 © BCU Dar vraja era ruptă. Era nemulţumit de spaima cu care dăduse înapoi. Slăbiciune a nervilor pe care nu şi-o ierta. Peste lumina de adineori, apăsa umbra făpturei de noapte- Şi cerul era acum întunecat... Fugeau rostogolindu-se nori fumegoşi. Un strat subţire şi despletit, jos, gonind spre miază zi; altul, încâlcit şi nepătruns, deasupra, târându-se mai încet către întunecimile de miază noapte. Din scorburile lor, apărea în răstimpuri, o lună decolorată şi necunoscută, de altă lume. Coasta dela Tuzla, cuburile albe ale vilelor dela Movilă, se luminară brusc şi ireal deaproape, într’o flacără albastră, de magneziu. In larg, furtuna cu fulgere lungi, trecu dintr’o parte în altă parte. © BCU COPACUL SINGURATIC 1 A. C O T R U Ş rătăcirile-mi prin lume am văzut odată-un arbore-colos.. Singur pe podeiul nesfârşit înfrunta furtunile năprasnice şi gerurile blestemate... Truncl)iu-i gâlgăia de sevă tânără... Părea bolnav de prea enormul lui belşug de sănătate... Tufe doar creşteau la umbra lui... Părea că ’ntreg podeiul stors şi ostenit Hbia mai ajungea să-l sature Ca pe-un boer sălbatic robii-i chinuiţi de foame... Neclintit şi singuratic, Ca un tiran creştea, vegljia cuprinsul... Drumeţii s’odiţmeau la umbra lui... Şi pbrneau apoi mai tari să'nfrunte viaţa... M’am odihnit şi eu la umbra lui o clipă, Cu tolba-mi de revolte, cu merindea mea de vise Şi clipa ceea M’a oţelit ca ani şi ani de somnuri sterpe Şi m’am simţit din nou stăpân deplin pe mine Ca titanicul copac pe vastul lui podeiu, sub cerurile reci... © BCU Cluj CIOBANUL (după Francis Jammes) DE ZAHARIA STANCU Cu ipângea albastră şi cu soioase oi, Cu straie ce miroase a brânză şi a soi, urci către cer, pe coastă, în bâtă rezemat urmându-ţi câinele cu păr cârlionţat şi măgăruşul care pe spatele-i slăbit poartă găleţile şi sacul ghiftuit. Tu treci grăbit, naintea ţăranilor din sate s’ajungi în muntele cu tufe bălsămate pe unde-ţi paşte turma, ca un crâng alb de flori. Hcolo, printre piscuri, târându-se trec, nori. H.colo, vezi vulturii pleşuvi, şi cum se-aprind în pâcla nopţii focuri, limbi roşii clipotind Hcoio vei vedea cu iinişte’n plutire dufml lui Dumnezeu, peste nemărginire. © BCU Cluj C R O N I C I IDEI, OAMENI & FAPTE ANATOLE jjOflND drumul e înflorit nu întreba unde duce. Sfârşitul e ascuns omului". Această senină cuminţenie, ne-o povăţuia France cu patru decade în urmă. Era în una din acele cărţi ale sale, care ca întotdeauna cuprindea un spiritual repertoriu de cunoştinţi umane, de meditaţii şi anecdote, vânturate din praful infoliilor cu scoarţe de piele de viţei, încbeetori de aur şi gravuri fără seamăn. Dar oamenii nu-şi pot acorda întotdeauna maximele cu sentimentele şi sentimentele cu viaţa ; de aceia aristocratul France a murit comunist. Ca orice voluptuos îndurerat de urâţenia vieţii, s’a consolat sperând-o idealizată în viitor, după ce o descoperise, magică şi fermecătoare în trecut. Universul său orânduit în ordine alfabetică în rafturile biblio-tecei, dacă îi încântase cândva cu ceru! anticelor cosmogonii, îl chema acum spre cele din urmă svârcoliri ale umanităţii, dincolo de care e numai surâsul veşnicei Maia. Nu a avut nici o filozofie, pindcă învăţase că nici una nu e cea bună şi singură, de cât pentru acel ce-a născocit un sistem şi apără cu vrăjmăşie o dogmă. Lipsit de fanatism, a conciliat gândurile cele mai contradictorii, ferindu-se totuşi să cadă în fericita ataraxie, care nu cunoaşte bucurie şi îndurerare, iubire şi ură. Dar Scripturile nu le-a cetit de cât pentru a găsi în ele alegorii. Omul cărţilor nu putea crede că un Dumnezeu, va ji purtând întradevăr grijă neînsemnatelor noastre fiinţe. In geografia necunoscutului s’a lăsat iniţiat de vrăjitori şi înţelepţi, de preoţi şi gânditori păgâni, de poeţi şi savanţii laboratoriilor, cu deopotrivă simpatie, fiindcă iniţierea venea prin cărţi şi Anatole France a fost robul cărţilor după cum era păzitorul lor. Nu prin viaţă, ci prin şirele negre ale tipăriturilor FRANCE şi prin manuscrisele cu imagini naive şi pline de înţeles ascuns, France a urmărit anahoreţii şi ermiţii din deşertul Tebaidei, cu genunchii coşcoviţi de rugăciune ca încbeeturile picioarelor decămilă, pe Jerome Coignard şi magul Baltazar, procuratorul din Iudeea şi răsvrătirile lui Crainquebille, nevinovata crimă a lui Silvestru Bonnard şi necazurile domnului Bergeret la Paris. Toţi vorbesc înflorit, trăesc o viaţă alături de realitate şi trec prin tristeţi, cu o îngăduitoare iertare şi un surâs înţelept, ironic şi blând. Fiindcă în toate cărţile, povestind întâmplări despărţite de veacuri şi vieţi din cele mai depărtate şi duşmane lumi, France n’a povestit de cât o singură viaţă şi n’a spovedit de cât o singură gândire. Atât de adevărat este că adevărul unic e numai acela, că nimeni nu poate evada din el însuşi. De această mare mizerie şi mare fericire. France nu s’a ferit şi nu s’a plâns. El s’a povestit!.. Nestatornicia, i-a uşurat să găsească adevărul după ce-1 pierduse, să-l piardă după ce l-a găsit. Dar cine poate spune că nu e o cuminţenie încă, aceia care te opreşte să primeşti relativu drept absolut şi te învaţă că îndoiala, e şi aceia o credinţă Sacrificând adevărul frumosului, Anatole France a purtat prin ultimile două sferturi de veac, bântuite de toate pasiunile, un cuget complicat şi o inimă simplă. Nu a urât şi nu a dispreţuit. căci dispreţul şi ura nu înseamnă culmea înţelepciunei. Nu şi-a judecat contemporanii cu asprime şi secolul cu desgust, fiindcă iarăşi cărţile îi arătau că oamenii au osândit întotdeauna cu severitate timpul lor, pe care îl găseau cu deosibire vulgar şi deşert. El a ştiut că veacul cel mai superb e acel pe care tu îl trăeşti, fiindcă are rădăcini într’un trecut şi poartă sâmburile unui viitor, misterioase şi scumpe amândouă. Peste vulgaritatea cotidianului, Anatole France a tras cu o 50 © BCU Cluj pană subţire un arabesc. Şi veacul ne-a apărut deodată, spiritualizat şi miraculos, ca un painjeniş ireal de legendă Literatura lui nu ne-a sguduit. Dar cărţile ne-au intrat în sânge, şi le-am respirat odată cu atmosfera veacului Cu o mână prietenească şi uşoară, ne-a condus într’o lume fluidă, unda elfi şi salamandre, gnomi şi centauri îşi dădeau întâlnire în poeni cu ulmi rotaţi, lângă şipote reci; ne-a purtat prin legendele orientului şi prin tainele hagiografiei; în încăper-le mănăstirilor din veacul de mijloc şi la banchetul curtizanelor din Alexandria, unde filosofi deşertând cupele grăiau înţelepciuni subtile, iar de acolo, ne-a întors apoi în lumea noastră cea de toate zilele, unde mizeriile conjugale ale domnului Bergeret se aflau scrise cu o mână stângace şi maliţioasă, de şcolar, cu creionul, pe zid. Cel din urmă enciclopedist, pătruns de spiritul veacului al optăsprezecelea, a făcut ultima legătură între antichitatea elino-romană, disputele scolasticilor, graţia renaşterii şi pasagerii maşinilor de sburat. Prin el învăţam că literatura nu începe cu Marinetti şi Dada, şi că omeneasca trudă pentru descifrarea necunoscutului nu e numai un chin al nostru, ci stă cu litere veşnice scris în arhivele veacurilor. Era un bătrân blând şi înţelept, care descifra lexi-cele pe o bancă rustică, aşa cum stă bine într o gravură fină de ediţie rară. CEZAR PETRESCU FILARMONICA . Toamna bucureşteană, care adună strălucirea soarelui în pânzele expoziţiilor de artă plastică, dă frăgezime revistelor literare, ridică perdeaua de pe noile frumuseţi ale scenelor teatrale şi activează ritmul tânăr al întregii noastre vieţi culturale, vine anul acesta cu o podoabă mai puţin: Filarmonica nu-şi mai deschide sub bolta aurie a Ateneului paradisul ei de polifonii. Noile condiţii financiare, create de scumpirea progresivă, au isbit mortal în această instituţie de cultură cu adevărat occidentală Orhes-tranţii cer sporirea salariului cu jumătate, societatea Ateneului, ca o întreprindere de afaceri oarecare, pretinde o chirie lunară de 200.000 lei. Străduinţele Fundaţiei Principele Carol de-a stabili un acord între necesităţi şi posibilităţi, au rămas de data aceasta zadarnice. Să mai credem că numai deocamdată zadarnice? Fundaţia însăşi e aşezământ tânăr, fără fonduri proprii încă. Iar Filarmonica, asemenea tuturor marilor noastre instituţii de cultură, nu poate trăi decât din sacrificii băneşti. După experienţele de doi ani ale unei administraţii riguroase, venitul concertelor nu trece anual de 1.2CO.OOO. Iar noile condiţii de existenţă a Filarmonicei presupun un buget de 7.500.0CO! Piusul necesar faţă de bugetul de 5.000.000 al anului trecut e de 2.500.01,0. Acest plus necesar e deocamdată un minus real Singur Statui îl p ate umple. Nesubvenţionată, Filarmonica nu poate trăi, cum nesubvenţionată n’ar trăi nici Opera Komână şi nici Teatrul Naţional. Pentru a face faţă cheltuelilor in ultimii doi ani cât a fost administrată de Fundaţie, care a salvat-o din cunoscutul faliment, Filarmonica a fost nevoită să-şi închirieze Operei Române orhestra pentru 3.000. 000 anual. Lucrul acesta, păgubitor desigur bunului mers ai tist,c, s’a putut face prin sforţările maestrului George Georgescu, director în acela ş timp şi al Operei şi al Filarmonicei. Adăugaţi la aceasta venitul concertelor, munca gratuită a personalului cultural şi administrativ al Fundaţiei şi subvenţia ministerială, şi veţi obţine cele 5.000.000, bugetul de până acum. Cât priveşte subvenţia aceasta ministerială, ea a fost — (n’o să vă vină să credeţi!) — acum doi ani 500.000, acum un an 900.0001 Adică: în anul când Ministerul Artelor servia d-lui Leonard 6.000. 00, pentru a transporta la Cbişinău şi Cernăuţi opereta din suburbia budapestană şi vieneză, aceiaş minister abia găsia prin rubricile epuizate astfel ale bugetului său, 500.000 pentru o instituţie ca Filarmonica! Să mai spunem că subvenţia de 900.000 pe anul trecut nu e mai mare ca aceea care se acordă generos oricărei trupe de histrioni, alcătuită ad-hoc pentru un turneu de trei săptămâni în provincie V Iată unde duce lipsa de înţelegere care tronează la Ministerul Artelor. Dacă peste haosul acestui Minister ar veghea o inteligenţă artistică în stare să prindă raporturile de valoare dintre diferitele întreprinderi culturale şi dacă subvenţiile s’ar împărţi potrivit acestor raporturi de valoare, Filarmonica nu s’ar găsi în penibilul impas de azi. Spunem acestea fiindcă ştim că autoritatea a fost încunoştiin-ţată la timp. Filarmonica poate va fi, poate nu va mai fi, dar cum deocamdată nu mai e, găsim prilej să-i facem elogiul. Dacă a existat un organ cultural prin care să ne angrenăm dintr'odată în ritmul artistic al vieţii europene, acest organ a fost Filarmonica. Prin natura ei, ne-a pus în contact imediat cu arta Europei. Parisul muzical (prin Vincet d’Indg), Viena (prin Ricbard Strauss) şi Miinchenu! (prin Brunno Walter) le-am putut avea în carne şi oase sub cupola Ateneului. Ce s’a creat mai de seamă şi ce se crează azi mai de seamă în domeniul simfoniei, a reînviat în auzul nostru sub bagheta muzicianilor oaspeţi şi, necontenit, sub bagheta entusiastă a lui George Georgescu. Opera Română, oricâte sforţări ar face, e nevoită, dintr’o sumă de considerente, să se mărginească la repertoriul vechiu ale cărui arii le-a popularizat pâlnia gramofonului; ea a ajuns cu timiditate abia în preajma lui Richard Wagner. Numai când vom putea auzi pe Wagner întreg la Bucureşti, vom putea vorbi cu recunoştinţă de Opera Română. Filarmonica e, prin natura ei, un excelent organ de progres. Vechi sau noi, bucăţile simfonice de oriunde, le putem auzi cu uşurinţă la Bucureşti. Şi aceasta nu înseamnă puţin lucru pentru ridicarea nivelului artistic al acestei ţări. Prestigiul nostru însuşi preşte. Celebrităţile muzicale ce ne vizitează duc cu ele impresia unui popor ce s’arată vrednic de cultură şi de civilizaţie. Suntem, în acest colţ de Europă, singurii cari am posedat un asemenea instrument perfecţionat de artă. Afară de aceasta, cumpăna desvoltării în genere a muzicii înclină nu spre operă, ci spre genul muzicii pure, spre simfonie, care e cununa tuturor ramurilor acestei arte Se pare că aceeaşi dispoziţie însufleţeşte pe tinerii noştrii compozitori, preocupaţi din ce’în ce mai stăruitor să zămislească un stil muzical românesc. Niciunul nu ne-a dat până acum măcar încercări în genul muzicii de teatru. Câţiva ne-au dat însă remarcabile realizări în genul simfonic, stabilind astfel un luminos capăt de drum viitoarei noastre desvoltări muzicale. Din această constatare de fapte, se poate vedea ce important rol naţional are Filarmonica, in calitatea ei de stimulent al creaţiei muzicale româneşti, în vreme ce Opera Română nu are de cât rolul de reprezentare a lucrărilor streine. E o distincţie deci, pe care sunt datori s'o facă toţi cei chemaţi să ţină în mâini frânele progresului nostru cultural, — în rândul întâiu haoticul minister al Artelor, care n'a fost înfiinţat pentru a înfunda milioanele în şandramaua călătoare a unui Leonard. Dar nu e de mirare să vedem mâine Filarmonica dispărută pentru totdeauna, iar teatrul d-lui Tănase gras subvenţionat. NICHIFOR CRAINIC EMINESCU ŞI MACEDONSKI LlTERATORA noastră, caşi întreaga noastră cultură, sunt mai ales, în funcţie de ridicare la nivelul marilor culturi sintetice occidentale; ea va prezenta deci caractere oarecum practice şi, în primul rând, de strângere de material. Numai evoluţia conştientă a unei culturi în mersul ei neîntrerupt şi anume în momente favorabile, poate produce, prin expresia unui mare talent sau a unui geniu, mari opere artistocratice, de adevărat lux uman. Qn astfel de rezultat al evoluţiei noastre cultural istorice dintru început este opera lui Eminescu. Împrejurările favorabile le formau, în acel moment, renaşterea culturală, prin adaptarea la spiritul occidental, iar geniul eră fireşte Eminescu. Eminescu, de origină dela ţară, născut dintr’un selectat dela ţară şi iubitor al trecutului nostru istoric, reprezentând prin urmare în conştiinţa lui tocmai lumea care a păstrat trecutul în fiinţa sa însăşi, el însuşi vibrând intens la toate semnele trecutului, într’o epocă de reînviere a conştiinţei istorice, marele nostru poet se manifesta în sensul sufletului naţional imanent şi marchează unul din momentele mari de conştiinţa naţională, analog ca fenomen istoric unui Miron Costin sau unui Dimitrie Cantemir. Eră firesc ca opera Iui să fie perfect adecvată, naturală şi definitivă în esenţă, emanaţie şi a istoriei şi a psihologiei româneşti. Bineînţeles, la acestea Eminescu a adoptat spiritul culturii occidentale şi anume, mai ales în partea care a armonizat mai bine şi cu firea lui ancestrală şi cu momentul vieţii lui individuale, şi el a realizat această contopire în orice caz deosebit de just şi de profund. Dar şi mai mult decât atâta, Eminescu a izbutit să realizeze şi o formă artistică de mare lux aristocratic uman, anume forma care dă impresia de desăvârşită şi independentă cieaţie, absolut nouă, originală. Aceasta e opera geniului. Eminescu însă a avut mai întâiu o întreagă activitate de strângere şi selectare de material, mai silnică decât ar fi trebuit să o facă un poet genial dintr’o literatură evoluată. E drept că această elaborare s’a înfăptuit repede, (Eminescu a trăit atât de puţin 1) dar în schimb s’a făcut cu o extraordinară intensitate. Astfel marele nostru poet a scăpat din frânele evoluţiei mai reduse a renaşterii noastre moderne şi a intrat în cadrul mai mare, al evoluţiei milenare a naţiunei sale precum şi în evoluţia omenirii, Se poate zice într’un fel că lumea lui Eminescu era lumea ideilor lui generale (Maiorescu). Universul, umanitatea, misterul ontologic, soarta omenirii, problema fericirii, a binelui şi a răului, apoi soarta naţiunei, gloria şi nenorocirea ei, frumuseţile şi în-nalta ei tragedie, precum şi taina destinului individual; înfine, sentimentul general al zădărniciei şi al efe- merului, al piericiunii, sentimentul naturii pline de mister, au format pentru Eminescu tot atâtea categorii ale sufletului său filozofic. Fire dionisiacă pasionată şi entusiastă, excesivă, uneori, în patima iubirii şi chiar a urii, în durere şi fericire, foarte român şi chiar foarte moldovean, tendinţa aciivă a sufletului lui Eminescu era însă spre încadrare şi armonizare în «general», în «universal» a simţirii lui explozive şi a experienţei sale zbuciumate, precum şi spre integrarea în Românismul dacic şi milenar şi apoi în umanitatea şi în cosmosul infinit. In cele mai multe poezii ale sale, puternicele Iui simţiri şi porniri personale sunt împăcate, echilibrate, armonizate, fie printr’un contrariu cumpănitor, uneori fericit, idilic, zâmbitor sau strălucitor, fie printr o idee filozofică generală pesimistă sau printr o resemnare, desfăcută de lume şi individ, plutind deasupra universului, sau printr'un avânt de adoraţie religioasă sau erotică, fie înfine printr’o obiectivare plastică sau printr’o contopire panteistă cu natura. Chiar şi poeziile de expresie foarte personală, au însă atâtea elemente generale, obiective, atâta îmmlădiere a materialului subiectiv şi atâta alunecare peste egotismul brutal, încât se impun dela început ca o expresie universală a sufletului omenesc. Chiar şi «Doina» şi «Satirele» exprimă o indignare dezinteresată, in numele neamului românesc; revolta personală însăşi e temperată: «Laudele lor desigur m’ar mâhni peste măsură». Bineînţeles aceasta nu trebuiâ să-i dea dreptul lui Maiorescu să tăgăduiască nefericirea marelui nostru poet. In poezie avem deaface cu eul «tipic» al artistului, nu cu cel real. Ce ne interesează este felul cum acest eu tipic se realizează şi se exprimă, des-făşurându-se din cel real. Legătura e natural organică şi între orice acţiune din viaţa personală a poetului şi orice expresie, cuvânt, nuanţare a operei sale, e desigur un fel de determinism, în orice caz e o corespondenţă, tainică în elaborarea ei, dar evidentă Mihail Eminescu, român în sensul marei evoluţiei milenare a Românismului, om de o extraordinară inteligenţă şi de o simţire neistovită, ia parte la renaşterea noastră culturală şi dă, dincolo de ea, o operă imanent românească şi în acelaş timp de valoare universală, artistică şi umană. Sentimentele lui furtunoase au însă tendinţa spre dezinteresare şi despersonalizare; gândirea plină de experienţă, are tendinţă spre generalizare, iar expresia lui foarte caldă spre obiectivare. Cu totul altfel Macedonski. Născut dintr’o familie venită de aiurea şi adaptată mai întâiu formei trecătoare şi convenţionale a unei clase sociale (tatăl său a fost general şi chiar ministru de războiu). poetul nostru nu s a găsit în însăşi curgerea vieţii noastre româneşti neîntrerupte, în mod natural, nici n’a asimilat dela început organic viaţa, gândirea, simţirea şi limba românească. 52 © BCU Şi iubirea de ţară şi neam, precum şi cunoaşterea iimbei le-a avut Macedonski în cel mai înalt grad, dar el nu porniâ dela ele ca să ajungă la ele, nu erau pentru el cea mai esenţială şi cea dintâiu su-biectivizare a universului; Macedonski lucră cu ele fără să se amalgameze deplin nici cu una nici cu cealaltă. Şi aceas a nu ca străin de origine, nici ca ins răinat sau ca indifirent. Aşa eră felul său: Macedonski eră personal, răspicat personal, iar eul său tipic avea tocmai tendinţa spre individual. Pe dealtă parte, Macedonski nu eră unul din aceia cari, în şirul celor câţiva puţini ai neamului, să continue marea evoluţie a neamului, reluând vechile renaşteri şi avânturi, într'un moment genial de conştiinţă naţională în marginile unui individ; nu erâ de altfel nici unul -din cei cari, legându-se de marile probleme ale omenirii să reprezinte un moment de conştiinţă şi de expresie al evoluţiei gândirii umane. După cum era în mod mai special, aş zice, Român; un anume Român, dintr’un anumit loc, dintr o anumită clasă şi categorie, Macedonski erâ conturat şi în mijlocul omenirii ca un anumit om dintr’o anumită categorie, ■categoria sa Macedonski erâ prea mult Macedonski, pe când Eminescu era ceva mult mai mult de cât •el însuşi, ca valoare istorică-umană. De aci şi caracteristica operei lui Macedonski: simţirile şi pornirile lui, chiar când se înnalţă până ia generalizare, dau o poezie în care elementele personal egotiste sau preponderează sau, dacă sunt puţine, dau tonalitatea şi culoarea poeziei. Accentul fundamental cade pe ele. Până şi în rginunata înălţare prin regenerarea dată de natură şi de izolare, din «Lewîri» ţi se impune, în accente răspicat, poate exagerat personale, obsesia egotist individuală «Iţi aduc un corp în zdrenţe şi un suflet ultragiat». Cea mai eterată poezie a lui Macedonski, tui fel ■de emanaţie impalpabilă, substanţă, dar substanţă de vis. «O umbră de dincolo de Styx, poetul se vede pe el însuşi în amintirea celui mort. «Şi’n repedea lui umbră mă văd precum am fost». Aici sentimentul egocentric e exprimat în mod foarte •discret, aproape rafinat, ceeace indică, mai mult decât efuziunile lirice na.ve, o adâncă preocupa e personală. Tendinţa egocentrică se vede aşa dar, nu numai din po ziile unde exprimă sentimentul urei în mod brutal-personal ca în Ura», nu numai în precum-pănirea în subiecte, în elemente, în expresii, în tonalitate, în motivarea şi intenţia celor scrise de Macedonski. dar şi în tendinţa lui spre special şi în subiecte şi în expresii Natural, caracterizarea lui Macedonski nu se poate opri aci. El a dat şi expresii de un « general» optimist, impresionant dar plastic, nu filozofic: Iată însă şi rogozul că ’mprumută-o voce clară Şi ’nstrunează profeţia unei magici bunătăţi. Ce ’n tot timpul şi ’n tot locul privigbiază tutelară Ca o stea ce străluceşte din adânci eternităţi Sunt două imagini un sentiment de încredere, de speranţă şi de credinţă solid îmbinate, dar fără .să dea chiar o idee filozofică, o gândire într’adevăr generală, de valoare universală în exprimarea ei ca gândire. Este tot un accent personal reconfortant cum e de fapt şi: - „Din mormânt închis aproape ese zbor de biruinţă". Gândire oarecare, susţinută de un sentiment trainic şi sprijinită pe imaginile ce-o înconjoară Exprimată în echivalentul filozofic, nu mai rămâne aproape nimic. Dar Macedonski mai era, spre deosebire de Eminescu, şi continuatorul direct al poezii noastre din epoca marei renaşteri moderne, restrânse, fără legătură organică cu vechile renaşteri, cu evoluţia milenară. Şi el s’a ridicat cu toate acestea ca şi Eminescu, până la marea artă liberă ; mai mult încă, Macedonski a urmărit, de la un timp, părăsind «poezia socială» şi alte preocupări, să facă mai ales artă pentru artă, lux, aristocraţie culturală. A fost la el o voinţă conştientă, o voinţă încordată în acest sens, pe când pe Eminescu l’a dus la această mare realizare excepţională geniul lui natural în trudă de exprimare. In acest sens, Macedonski e un «devancier», pe când Eminescu e un tradiţionalist în sensul larg al cuvântului—lucru care decurge din însăşi acea legare organică şi genială cu evoluţia conştientă a neamului. Macedonski, independent, dezlegat în această privinţă şi prin dete minismul vieţii sale şi prin temperament, a vrut, când, după rătăciri, s’a găsit pe sine însuşi, să facă obiecte artistice. Şi a izbutit într’o mare măsură; nu deplin, decât rareori, pindcă el e un începător în această direcţie. Aşă se explică şi slăbiciunile numeroase, din chiar cele mai bune poezii ale lui, poezii rezultate totuşi dintr’o extremă sforţare artistică, deplin conştientă. Cineva relevă franţuzismele supărătoare, altcineva formele sau termenii prea prozaici, apoi manierismul, contradicţiile, nonsensuri, etc. E trist de ex. ca admirabila poezie «O umbră de dincolo de Stgx» să aibă un franţuzism sau o greşală de limbă intolerabilă. „II zmulg ca printr’un farmec de-al morţi: adăpost". Tot astfel se explică faptul că Macedonski a progresat neîncetat până la moarte şi s’a perfecţionat. El a lucrat în sensul dinamic al realizării artei pentru artă, fiindu-şi şi maestru şi elev. Astfel s’ar zice că unele din «Rondele», scrise în pragul morţii, sunt operele unui elev, care stăpân pe tot materialul trudit al maestrului, dă cu cea mai mare uşurinţă un giuvaer poetic în care simbolul plastic coprinde «personalul , ca o perlă irizarea «apelor» sale: E vremea rozelor ce mor, Mor în grădini şi mor şi’n mine Pe sub amurgu’ntristător Curg văimăşaguri de suspine Şi’n marea noapte care vine Duioase-şi pleacă fruntea lor. E vremea rozelor ce mor. V. ZABOROVSCHI însemnări pentru ilarie chendi (cu prilejul unei ediţii noui) „Mijlocul cel mai sigur de înălţare este adversarul. El e piatra de încercare a puterii tale Izbeşte-te cu tărie de ea şi de rezişti, e semn de biruinţă, iar de te frângi, ţi-ai luat răsplata mer;tată. «Viaţa e a celui mai tare» (II Chendi «Impresii»). Hşa a gândit totdeauna, aceasta i-a fost dogma lui Ilarie Chendi, de aceia viaţa Iui a fost o continuă verificare a forţelor Iui prin puterea de rezistenţă a adversarilor. II. Chendi a avut vrăşmâşii fecunde, a urât, a izbit năpraznic; fiecare ciocnire îi mobiliza toată vigoarea, îi concentra toată cugetarea, pentru el, ura depăşea valoarea unui stimulent al energiei, pentru a deveni resortul întregei activităţi. Iubea şi ura cu o egală pasiune. Era aşa de mândru de forţa lui, încât iubirea o întindea cu o regească dărnicie celor slabi, din care îşi făcea prieteni spre a-i apăra; dragostea lui devenea scut, cum ura lui se făcuse spadă. Sufletul lui Chendi? E tot în această mărturisire: «Deci nu prieteni, adversari îţi trebue, de vrei să străbaţi. Prieteni, ce-ţi dau ei în schimbul iubirii tale? Şi chiar cu iubirea lor tu ce-ai face ? Iubirea este pentru sufletele slabe. Dar ura vrăşmaşului îţi dă vieţii rost şi îndemn, îţi dă tărie, ai clipe de mângâere supremă. Căci poate fi o mângâere mai mare ca acelui ce’nfruntă furia valurilor şi-şi duce barca cu nepăsare spre ţinta voită?» («Impresii»). Bine înţeles că n’a făcut decât să dea o formulare dogmatică unui temperament care se complăcea semănând uri, provocând lupte, stârnind furtuni de patimă, In precipitarea existenţii, el găsea elemente de viaţă, succesele nefiind decât popasuri restrânse, potoliri vremelnice aie unei inteligenţi, care din neputinţa de a creia, se verifica prin î mpotrivirea dârză oricui aducea socotelile unei străduinţi rodnice De aceia dorinţa lui Ilarie Chendi de a impune, nu atât un curent de idei, — era prea personal pentru a iubi ideile, - cât de a consacra talente Ca teolog el simţea dorinţa de a binecuvânta sau blestema pe-oricine rătăceşte dincolo, nu de artă ci de persoana lui. Nu a fost un critic doctrinar, care să se servească de literatură ca de un material necesar construcţiei arhitectonice a unui sistem de gândire. Spirit nedisciplinat, nu a putut primi constrângerea unei formule sau a unei teorii, el a vagabondat cu eleganţă prin toate ideile, culegând cu un rar spirit de selecţie ceiace putea întări, hrăni intuiţia lui estetică. înţelegea arta fiindcă înţelegea viaţa, şi în artă, căuta expansiunea vieţii, iar în viaţă poezia voluptuasă a efemerului. Deaceia le-a iubit cu o egală pasiune pe amândouă. Nu putem suferi prostia savantă, dominată pururi de dorinţa de a închide în formule de estetică şi morală arta, ca şi cum arta n’ar însemna nuanţe, individualitate şi vecinie sfărâmare de clişee şi re-înoire a formele de exprimare a sensibilităţii umane, încarcerată într’un dogmatism estetic, literatura ar fi supusă la tortura bietelor flori destinate fabricării parfumurilor. Talentul ? Originalitatea? Simple elemente ale unei formule chimice Şi împotriva combinaţiilor de laborator ale spiţe-rului esteticei dogmatice (citiţi Mitmlache Dragomi-rescu) reacţiunea lui Ilarie Chendi s’a manifestat cu o vervă plină de culoare, de inteligenţă. El a avut în mişcarea literară dintre anii 902- 1910 o atitudine de vioaie combativitate, răsturnând sgo-motos toate sticlele cu doctorii dogmatice, pe care le întindeau profesorii de estetică pură, literaturii româneşti. Viguroasa reacţie a talentului, impulsivitatea fecundă a refractarului îndrăgostit de literatură, aţâţătorul de energii, gestul care târăşte în luptă pe cei răzleţi şi nehotărâţi, omul acţiunei, vrăşmaşul armistiţiului; iată ce a fost Ilarie Chendi. Critica nu înseamnă o instituţie semiopcială care eliberează certipcate de identitate literară sau de-cernătoare de galoane talentului. Critica nu poate p redusă la o simplă orientare sau clasipcare a manifestărilor literare; critica înseamnă acţiunea asupra sensibilităţii ca şi asupra ideilor. înseamnă forţa creatoare de revoltă împotriva formelor epuizate, împotriva unei omeniţi obosite şi mulţumită cu ceiace a fost şi ceiace este, de groaza efortului pe care îl necesită formele noui de gândire sau de simţire Critic de mare temperament, Ilarie Chendi nu îngăduiea în preajma lui odihnă vegetativă. El turbura atmosfera vieţii literare, fie prin execuţia unei valori confirmate şi iubite, pe prin impunerea brutală a unei noui individualităţi. Cele câteva fragmente de studiu ca: «Foiletonul nostru», *Costachi Carageali», «Alexandri», «Emi-nescu» (material nou de studiu) dovedesc nu numai cunoaşterea exactă a trecutului şi înţelegerea lui, dar şi însuşiri cu totul rare, de a înfăţişa amănuntele de istorie literară cu vioiciune, colorat, înlăturând ariditatea obişnuită a studiilor de istorie literară. Iubea actualitatea şi studia cu pasiune trecutul pentru a înţelege cât mai complect prezentul, deaceia volumele lui « ece ani de mişcare lite, ară in Ardeal», «Preludii» (1903), «Foiletoane» (1904), «Fragmente» (1905) şi «Impresii» (1908) vor p multă vreme dintre puţinile călăuze critice în literatura românească din anii 1902—1908. Din paginile volumelor Iui Cpendi oricine şi oricând, va putea desprinde atmosfera unei epoci literare. D-l N. Iorga a avut o lapidară caracterizare: «acest mare maestru al foiletonului critic, a avut un rol pe care nimenea altul nu l’ar fi putut îndeplini. Şi voi zice decât drept faţă de oameni şi neînţelegător pentru aceia la care ei pot servi, tot mai bine ca la el, înţelegerea acestei tendinţe chiar peste nedreptăţile personale". Ilarie Chendi n’a fost ceiace dăscăleşte se chiamă obiectiv, pentmcă talentul implică individualitate colţuroasă pasiunea excluzând obiectivitatea. Pentru adversari el avea răbdarea de a urmări cu îndărătnicie liniile inferioare ale scrisului, spre a putea creia atmosfera de ridicol prin care să-i zdrobească. Foiletoanele lui despre HI. Macedonski, luliu Dra-gomirescu, Riria, Petre Vulcan, Fjaralamb Lecca, au fost hotărâtoare; gloriile acestea literare ale epocii au fost mutate în muzeul eteroclit. Nu mai erau scriitori supuşi analizei critice; sub condeiul lui Chendi devenisesă eroi de schiţe umoristice, sub ironie şi ridicol, ii strivise. Pentru prieteni avea căldura, iubirea necesară de a le exagera calităţile, de a le explica scăderile, de a impune talentul lor atenţiei puţin încordate a unui public ostil inovărilor. CIra exagerările ; în arlăavea un dispreţ continuu pentru fraza umpată şi declamatorie, câci şi una şi alta, erau pentru Chendi indicaţia lipsei de talent, mascate prin învolburarea sonoră a frazei. Hvea o cuminte concepţie despre artă. Hrta şi, 54 © BCU literatura au preţ atunci când pornind din viaţă, deşteaptă vieaţa; şi cu cât mai credincios imprimi în ea vieaţa ta însăşi, cu atât mai mult îţi dai ei su~ fletu-ţi însu-şi, şi cu cât mai complect pui în ea icoana vremii tale, cu atât mai trainică este opera ce ai săvârşit, («Impresii»). In cadrul acestei concepţii, el a înţeles şi judecat literatura. Chiar când precipitarea temperamentului său îl făcea să greşească, el greşea cu talent. Trebuia reeditat Ilarie Cljendi, chiar acum când alte forme literare s’au impus, când orizonturile cugetării literare s’au mărit. Notele literare scrise odinioară de Ilarie Cijendi, ar putea înlesni celor tineri înţelegerea evoluţiei literaturii româneşti, căci el a fost mai mult decât un martor senin al unei frământări morale, a fost un luptător, un factor; paginile lui nu sunt rapoarte oficiale, ci însemnările nervoase, pătimaşe dar exacte, ale unei sensibilităţi critice prinsă în vâltoarea creiaţei. Şi nici un spirit mai răsărit, nu caută într’un volum de critică un bilanţ estetic, ci rezonanţa unei opere literare într’o sensibilitate mai complexă Iar volumele lui Ilarie Cijendi, răspund cu prisosinţă acestei concepţii asupra criticei literare. PAMFIL ŞEICARU SISTEMUL SĂU, SISTEMUL VESEL ... CuNOŞTEAM până acutn „sistemul meu8, adică al căpitanului Muller, cu poze şi cu program matinal, pentru regenerarea fizică prin gimnastica suedeză... Mai cunoşteam alte sisteme, pentru vindecarea cheliei, creşterea bărbii, slăbirea graşilor şi îngrăşarea slabilor, împotriva râei, pentru vindecarea impotenţei, distrugerea gândacilor de bucătărie, învăţarea stenografiei în 6 lecţium şi a limbei engleze în 3 ore, extirparea bătăturilor într'o singură şedinţă şi înnoirea mânuşilor vechi, fixarea nasturilor fără aţă şi protejarea tocurilor de ghete; sisteme ingenioase, unice, brevetate, perfecţionate şi definitive. Fie că e vorba de brâul lui Iov, pomada Ana Czilag, metoda Berlitz, cura lui Kneipp ori Zwei Kinder-Sistem, în totdeauna sistemul inventatorului e infailibil şi în secretul născocirei poţi fi iniţiat în schimbul sumei de câţiva lei, după tarif modest şi popular. Dar sistemul d-lui Mihalache Dragomirescu, şi el infailibil, ingenios, unic, perfecţionat şi definitiv, se vinde sub tarif, şi deşi negarantat de nici un brevet, înfruntă orice concurenţă. Este sistemul «său» şi deci sistemul vesel. Intr’adevăr, cine până acum ne-a învăţat estetica cu o atât de frenetică şi graţioasă veselie? într'o sută de rânduri, a câte 5 cuvinte, adică în total 500 cuvinte, „estetica sa“ se oferă în pilulă condensată, în .Rampa* cu data de 15 Octomvne a. c. si în schimbul a lei trei, indiferent dacă sunt în bon metalic sau în hârtie gravată de d. Costin Fetrescu, poţi învăţă ce e opera de artă, geniul, estetica, etc., etc. „Fundamentul esteticei mele—scrie d. M. Dragomirescu — este: nu recunosc ca opere ce merită să intre în patrimoniul culturei umane decât capodope-rile în care se relevă nu talentul, ci geniul". Dar ce este o capodoperă? Tot d. Mihalache Dragomirescu ne iniţiază în acest mister. „Aceste capodopere sunt considerate ca fiind fiinţe de sine stătătoare, constituind o lume aparte; lumea psiho-fizică ideală, deosebită şi de lumea psihică şi de cea sufletească şi putând să fie studiată ca ori şi ce produs natural, însă după o metodă proprie potrivită cu natura acestor fiinţe8. Deci capodoperile = fiinţe vii. Cine n’a văzut capodopere născându-se, crescând, căsătorindu-se, făcând copii, cumpărându-şi galoşi, uitându-şi umbrela la cafenea, mâncând cârnaţi pe varză şi tăindu-şi bătăturile la baie ? Capodopere, fiinţe vii, înscrise la biuroul populaţiei, votând pentru guvern, rostind discursuri Ia întrunirile chiriaşilor şi constituindu-se în sindicat pentru apărarea intereselor profesionale ? Dar capodoperile nu sunt numai fiinţe vii, sunt şi filoane. „Ele au răsărit—ne spune tot d. M. Dragomirescu — în sufletul scriitorului, întocmai ca filoanele de metal preţios în sânul pământului, constituind fiinţe de sine stătătoare11. Cum vedeţi chestia se complică; la zoologie se adaugă mineralogie, şi domeniul biologiei se îmbogăţeşte cu două specii noui şi ignorate până acum: întâi capodoperile fiinţe vii, pe urmă filoanele fiinţe vii. Intr’adevăr. E de neînţeles cum nu s’a observat până acum, că filoanele sunt fiinţe vii. Iată de ce atât de greu se extrage aurul. Există un filon sub o pătură de pământ; apare căutătorul de aur... Isbeşte de două ori cu casmaua. Filonul, fiinţă vie se trage la fund ca sobolul, şi prinde-o dacă mai poţi! Toate metodele pentru exploatările minelor de până acum, sunt astfel eronate şi absurde. Nu galerii, ci curse, capcane şi alte instrumente de vânat trebuiau întrebuinţate. Pe urmă de ce nu s’a încercat domesticirea filoanelor fiinţe vii? Eră simplu şi uşor. Odată domesticite şi puse la îngrăşat, selecţionate după o metodă savantă, ar constitui o bogăţie naţional, concurată doar de cealaltă cultură metodică, a capodope-rilor fiinţe vii. Şi noi care credeam că suntem numai 6 ţară eminamente agricolă! Buni români, dacă doriţi încetarea crizei, creşterea valutei, eftenirea vieţii şi prestigiu economic peste graniţe, cultivaţi capodopere fiinţe vii, cultivaţi filoane fiinţe de sine stătătoare! Dar nu la întâmplare. Ci după metodele d-lui Mihail Dragomirescu. E un sistem vesel, economic şi garantat, fiindcă d. Mihalache în persoană poate sluji de model; el însuşi după cum aţi observat, o capodoperă şi un filon, fiinţă de sine umblătoare. Ist* © BCU CRONICA LITERARA P A N A I T SoMNOROflS.R atmosferă literară din vara expirată, a fost către sfârşitul vacanţei neaşteptat răscolită de „cazul Panait Istrati". Pe rând: geniu, povestitor de haiduci, şampionul „clasicismului de fier", moft, vagabond fără ţară şi scriitor fără paşaport, geniu şi pederast, autorul povestirilor lui Adrian Zografi, a împărţit lectorii în două tabere duşmane. Astăzi, eşti pentru ori contra lui Panait Istrati, cum ai fost odinioară pentru ori contra lui Carpantier. Un drum mijlociu nu-ţi este îngăduit. Autorul povestirilor însuşi, Iasă la o parte peniţa subţire cu care a zugrăvit orientul său de basme şi de besnă, şi luând reteveiul, isbeşte în critici, în confraţi şi în toată literatura românească de până âcum, cu un pitoresc de vocabular şi o străşnicie atât de vehementă şi grosieră de epitete, încât de-sarmează indignarea sub un surâs. Episoadele acestor pasiuni nepregetat deslănţuite, ar ajunge numai prin ele singure să intereseze, dacă mai interesant n’ar fi omul. Duşmăniile urmărite dârz, minunarea înaintea faimei atât de repede isbucnite, amănunţita povestire a tuturor întâmplărilor care, pe tine lector nu te privesc: cu cine s'a plimbat autorul la braţ, cu cine a dejunat, cine l-a găsit genial şi în câte limbi europene ori asiatice i se traduce opera ; toate aceste peripeţii ieşite din comunul cotidian, pot supără prin indiscreţia lor răsfăţată în epistolele publice şi intime, dar omeneşte sunt explicabile. Vin de la un om, pe care această viaţă a noastră cu regulele ei strânse, ipocrite şi neîndurate, aveâ să-l ucidă, şi în el avea să ucidă şi duhul operei. Sunt suferinţe care nu se pot uită, răsvră-tiri care fac bine. Panait Istrati plăteşte societăţii care l-a îmbrăţişat după ce eră să-l sugrume, poliţele fostului vagabond alungat din port în port, zilele de foame şi nopţile de somn sgribulit pe băncile grădinilor publice. In literatura contimporană, atitudinea aceasfa a fost şi a lui Gorki şi a lui Jack London; ea nu a stricat operii, ba dimpotrivă. Dar de la Panait Istrati, aşteptăm încă opera, fiindcă ceeace a dat până acum, înseamnă prea mult fum pentru o grămăjuie de jar şi nu îndreptăţeşte tămbălăul exagerat, al său şi al criticei, amintind cotcodăceala zgomotoasă a găi-nei din povestea lui Creangă, după ce s’a ouat o mărgică. Cijira Cbiralina, e fără îndoială o carte plină de substanţă, de umanitate şi de pitoresc, unde legenda se împleteşte cu cea mai cruntă deflorare a sufletelor de către realitate. Panait Istrati are dub de povestitor, şi înainte de a fi scriitor, e om. Nepreţuită calitate, astăzi când scriitorul de la masă şi din fortăreaţa cărţilor, zămisleşte terorizat de doctrine estetice, tiranizat de intelectualismul care se-cătueşte savoarea vieţii celei adevărate şi plină de frenezie. Când atâtea şcoli bântuie înregimentând scriitorii şi codificând creaţia, apariţia unui om ca Panait Istrati, ar fi asemuită cu aceea a unui drumeţ intrat de afară, din viscol şi aer liber, într’o cameră cu fum şi cu atmosfera lâncedă. Din ba ine, ISTRATI „Et dire que cet animal voulait se tuer...1*. (Romain Rolland). din grai, din îmbujorarea feţei şi din fulgii topiţi pe baină, respiră sănătatea şi deslănţuirea aprigă a elementelor naturale, In încăperea cu pereţii afumaţi aduce o înviorare. Cbiar dacă drumeţul are prostul obiceiu să suduie surugieşte. Ori, poate pentru unii, tocmai de aceea. Prin nu ştiu ce strâmbă înţelegere a cuvântului scris, Cbira Cbiralina, a putut fi socotită de către unii o povestire imorală, pindcă e vorba acolo de toate viţiile orientului. Dar imoralitatea operei de artă — dacă se mai poate deschide astăzi o discuţie învechită şi epuizată — se măsoară după atitudinea autorului faţă de păcat. Există o literatură libidinoasă, care se adresează sensibilităţii lectorului de la buric în jos. E chiar o industrie literară specializată în aceste virtuţi afrodisiace. Ea se vinde pe sub mână liceenilor cu viţii ascunse, femeilor cu viaţa concentrată în jurul sexualităţii, bătrânilor cn glandele stoarse. Cbira Cbiralina nu ştim cum ar putea fi socotită ca atare. Puţine cărţi au povestit lucruri scabroase cu a âta decenţă, şi cu atât de subţire, poate intuitivă pneţă, de a ocoli cuvântul brutal. In povestirea dintâi a volumului, „Sta-vros", există o scenă desfăşurată în întuneric. Atunci când în pat, pe obrazul Iui Adrian, pe umeri şi pe piept, se plimbă mâna saiepgiului bătrân şi putrezit de viţiu, şi când isbucneşte disputa intre Stavros şi Mipail. Ispita ar fi fost mare, cbiar pentru un scriitor cu peniţa expertă, să stăruie în alt sens, asupra episodului. Panait Istrati ni-1 înfăţişează în câteva rânduri, în care sentimentele lectorului se •sublimează în nelinişte, spaimă şi milă, dar nu în curiositate libidinoasă ori în desgust. Este destul atât pentru a calipcâ şi clasipcă un scriitor de rasă. S’a atribuit marele succes al cărţii, scrisorii cu care Romain Rolland l-a prezintat pe Panait Istrati cititorului francez. Dar în acelaş timp, altă carte şi alt autor: F I. Bonjean — Cine Histoire de douze Heures, s’au bucurat de aceeaşi entuziastă recomandare a lui Romain Rolland. Totuş succesul a fost de altă măsură şi cartea a trecut puţin luată în seamă. Fiindcă nu e îndestul o reclamă abilă, cbiar în preparatele farmaceutice, pentru a vinde apa distilată în flacoane ermetic şi elegant ambalate, drept elixir al juneţei eterne. S’a adăugat că isbânda scriitorului vagabond se datoreşte exotismului oriental: Brăila, Stambul, Asia Mică, porturi greceşti, saraiuri şi cârciumi,, paşi şi beţivi, lăutari şi hangii.. Netăgăduit că în mare parte, curiozitatea a fost aţâţată prin această lume stranie, de care mişună orientul. Sunt câţiva ani, de când în Statele-Unite, Konrad Bercovici,, evreu din România, şi-a făcut faimă luând un mare premiu de proză cu o povestire ţigănească „Gbiţă*, adunată mai pe urmă în volum cu alte novele: „Ghytza and other tales of Gypsy blood — Gbiţă şi alte povestiri de neam ţigănesc. E şi acolo vorba de o lume, pentru streini necunoscută şi pitorească. Ţiganii din ţinuturile Dunărene. O povestire „Mărul",, tipărită într'un magazin american, anul trecut de Crăciun, îşi situiază eroii la Măcin, dincolo de ţăr- 56 © BCU mul dunărean al Brăilei. (Brăila ameninţă să devină un port-erou de literatură mondială). Dar exotismul nu e îndestul pentru a explica drumul în lume al unei cărţi; literatura franceză abundă în romane exotice: Fraţii Tbaraud. fraţii Le Blond, Pierre Benoit, Pierre Mac Orlan, Gilbert de Voisin, Pierre Miile, Louis Bertrand, Claude Fa-rrere, Robert Randau, Rene Maran, Louis Hemon, au făcut şcoală. Africa, Asia, Asia-mică, insulele Pacificului, deşerturiie Samarei, zăpezile Canadei, pădurile Nigerului şi Congului, Madagascarul şi lumea misterioasă a Tibetului, slujesc decor celor mai fantastice peripeţii, unde culoarea locală şi psi-cbologia primitivului oferă romancierului teren inedit, E o întreagă literatură, pe urma lui Loti, Ki-pling şi Josepb Conrad. Panait Istrati avea de străbătut dar, un drum bătut de alţii, şi nu dintre cei mai neînsemnaţi. Succesul, nu se explică astfel numai prin eftină pacotilă de exotism. Povestirile sale cuceresc mai cu seamă, prin umanitatea iertătoare şi plină de milă. Dacă cititorul a luat cartea în mână, atras de bandajul cuverturei care făgăduieşte un orient de basm şi de film cinematografic, el duce lectura până la sfârşit şi participă la peripeţiile eroilor, cu inima muiată de sensibilitatea autorului. Povestirea curge fără insistente descripţii ale decorului, preocupată mai cu seamă de om. Pe acesta, Panait Istrati îl cunoaş e. nu prin iniţierea falsă şi deformantă a cărţilor, ci fiindcă a dormit alături de el pe lespezile porturilor, a împărţit jumătatea de pâine în cârciumi, şi i-a fost martor şi părtaş desnădejdilor şi urilor, şovăelilor şi contradicţiilor. In „Almanahul literilor Franceze şi streine" al lui Leon Treicţ), Panait Istrati făgădueşte nouă volume din ciclul lui Adrian Zografi, în afară de alte povestiri răzleţe. O judecată a scrisului său e astfel prematură. Cbira Ctpralina, rămâne un indiciu de posibilităţi. Dincolo pot aştepta desamăgiri, sau ceia ce cu toţii dorim, o operă întregită şi durabilă. In aşteptare, autorul trecând peste sfatul blând şi cuminte al lui Romain Rolland, care-1 trimitea la «operă», se risipeşte în scrisori; unele exaltate, altele naive, altele deadreptul ofensatore pentru cuviinţa literară, fiindcă ne dă după altele, lecţii cum şi de ce să-l admirăm... De ce n’o fi ascultând sfatul lui Romain Rolland, ori măcar al lui Barba Iani, când l’a îndemnat pe Stravros să se întoarcă la salepul său? — Salep! Salep! Voilâ Ies salepgdis! — N’est-ce pas Stavracki, que la terre reste belle?.,. Rămas la salepgii săi, Panait Istrati poate dâ literaturei pagini simple, proaspete şi străbătute de adânc omenesc. Luând reteveiul critic în mână, riscă însă să ne facă mar orii unor jalnice polemici de suburbie literară, în care lipsa de măsură şi ignoranţa, nu sunt păcatele cele mai uşor de iertat. SI d. SANIELEVICI 9 D x Sanielevici, a ajuns odinioară dela critica literară la biologia mamiferelor, de la Pop Reteganul la bomo europaeus dolico-blond şi de la George Sand la coarnele cerbului în miocen. E drept că după aceste explorări în atât de diverse domenii, după proprie mărturisire, a căzut în surmenaj şi medicul i-a recomandat serios să se ferească de orice încercare de gândire abstractă *). Gurile rele, spuneau atunci că eră o recomandare târzie. Dar ce nu spun gurile rele ?... Fapt e că d. Sanielevici s’a recules, şi astăzi face un drum îndărăt, de la coarnele cerbului la clasicismul de fier, şi de la clasicismul de fier la Panait Istrati — „Minunate sunt căile tale, Doamne 1“ exclamă chiar d. Sanielevici, mirându-se singur după ce a încheiat ciclul acestei Odisei. Intr’adevăr. Minunate sunt căile tale, Doamne! D. Sanielavici s’a ocupat un timp de ultimile volume ale lui Romain Rolland. Scria Romain Roi-land un volum, scria şi d. Sanielevici, 10, 15 ori 20 foiletoane. Paralel astfel cu opera Iui Romain Roi-land, se îmbogăţea şi literatura românească cu un comentariu cam de tot atâtea pagini, iar regretabil eră doar că ideea i-a venit d-Iui Sanielevici cam târziu, Cu mulţi ani după ce apăruse Jean Cbristopbe. Altfel, am fi avut socoteală simplă: 10 volume Jean Cbristopbe, 10 volume de comentarii critice, şi pe deasupra ce abundenţă de formu e în toate domeniile!.. „Catolicism,protestantism şi liberă cugetare; sau despotism, monarhie constituţională şi republică; sau descentralizare despotică, descentralizare democratică şi centralizare; sau speculaţiune *) V2 şi mai târziu, toţi marii oameni de Stat pe cari din belşug i-a avut epoca Risorgimentului itaiian, dela Cavour la Garibaldi, dela A\azzini la Rattazzi şi Crispi, s’au arătat nu numai îngrijoraţi de soarta Românilor basarabeni, dar au susţinut cu vorba şi fapta, încorporarea lor la Principate. Părerile acestor oameni de Stat italieni (şi streini) au fost strânse de curând de d-1 Em. Panaitescu, într’un convingător articol din bătrâna şi grava revistă „La Nuova Antologia* din Roma (fasc. 1260 din 16 Septemvrie 1924, pag. 150). Ce putea p, în-tr’adevăr mai convingător pentru opinia publică italiană, decât citarea obiectivă şi cu dibăcie ilustrată, a părerilor prieteneşti nouă, rostite şi apărate de adoraţii lor înnaintaşi? Articolul d-lui Em. Panaitescu s’a întâlnit cu acela de proporţii mai reduse şi mai mult informativ, dar oricum, tot prieten nouă, al profesorului A. Palmieri, publicat într’o mare gazetă din Sud. Şi cu toate acestea, tocmai acum Guvernul Italian se arată mai potărât ca oricând să refuze ratipcarea. Rămâne, aşa dar, zădarnică şi inoportună străduinţă celor doi publicişti? Sau abia acuma, trebue să înceapă o operă de propagandă sistematică, pentru iuminarea opiniei publice din Italia? Şi în cazul acesta, articolul d-lui Em. Panaitescu ar putea servi ca îndreptar şi imbold. 5 In „Cititorul de romane", esseu publicat nu de mult de o mare revistă europeană, Alfred Cljibaudet, cea mai autorizată pană a criticei franceze conţin :-porane, strânge într’o formă vioaie idei nouă asupra celui mai răspândit dintre genurile literare. Nici istorie, nici analiza estetică a romanului, ci numai viaţa lui, felul său de a circula prin public, reacţiunea acestui public. De altfel chestiunea e pusă numai din acest punct de vedere: al cititorului. Dar acest cititor e urmărit de la începuturile lui încă — şi acolo e cu grije căutat subt toga ascultătorului, strămoşul său — până la lucrătorul grăbit de astăzi, care între două drumuri se aruncă lacom pe un roman foileton. Literatura medievală, creatoarea romanului, e cu grije amintită şi mai ales subt latura sa de feminizare, femeia prezidând ca o zeitate patronală la realizarea acestui gen. Spre vremurile noastre drumurile se desfac, întrucât priveşte publicul, în cititori şi în cititoare, dar nodul acestor căi nouă şi veclji, e cu insistenţă reliefat: don Quicljotte al lui Cer-vantes, „romanul romanului" după cum îl numeşte Cljibaudet. Subiectul său e însăşi psicljologia marei majorităţi a cititorilor de romane: credulitatea naivă în toate temele desfăşurate, confundareaficţiuneicu realitatea, dorinţa latentă de evadare din clipa de faţă care prinde aripi şi porneşte prin viaţă, mânată de închipuire. E numai o parte realizată din cealaltă idee a lui Cljibaudet, romanul romanelor, care cade în sarcina scriitorilor ce vor veni. Ca de obicei, spiritul lui Cljibaudet ascuţit şi susţinut de o vastă cultură, seamănă în treacăt, sugestii nenumărate din care, fiecare ar putea face baza unei lucrări. Intre altele, serviciul de autoeducaţie, funcţiunele moralizatoare pe care le fac astăzi romanele, ţinând astfel într’o civilizaţie clădită pe alte baze şi pornită într’un alt ritm, locul moraliştilor din veacul al XVII-a. „De o parte realismul în felul iui George Eliot, de alta realismul în felul lui Flaubert". „Deoparte romanul care-i arată omului mijlociu, din marea massă cenuşie a oamenilor mărimea sa; de alta, romanul care-i arată nimicnicia lui". Acest gen privit din tabăra cititorilor, era firesc să se oprească şi în faţa criticului „celibatarul literaturii" după cum îl numeşte Cljibaudet. La acest judecător, el distinge cu fineţe anumite penumbre în judecată, dată fiind marea suprafaţă ocupată de producţia epică şi mai ales ea fiind atât de precis diferenţiată după sexul celor două categorii de lectori, Cljibaudet recunoaşte glorii făcute exculsiv de către femei, după cum sunt glorii făcute exclusiv de către bărbaţi Fireşte că regula generală e publicul mixt, dar sunt şi excepţii cari corespund la tot atâtea lacune, la critic. De aceea Cljibaudet cere teoretic 63 © BCU cel puţin, pentru o cât mai bună judecată: ,perechea critică", judecata unui bărbat şi a unei femei. Ideea, deşi poate părea, în îndrăsneala ei nefundată, nu e totuş lipsită de adevăr psihologic. Vremurile ce vor veni ne vor lămuri asupra necesităţii ei. CtI multă întârziere se face dreptate —în discuţiile cercurilor literare ruseşti — poetului Inocenţtu Annenschi, premergător în formă şi în sensibilitate, al decadenţilor şi simboliştilor ruşi. R face dreptate unui poet înseamnă a-i recunoaşte sinteza de calităţi ale formei şi ale simţirii în creaţiune sa; — înseamnă a-i recunoaşte arta, căci arta e o sinteză de calităţi.^ Ca toţi premergătorii, flnnenscbi fu un singuratec. In urma lui — eşită din fineţea nouă şi neaşteptală a temperamentului său artistic — venea legiunea de vizionari, în domeniul unei arte noui, nume care nu s’au stins, fiindcă fiecare din ele rămânea atârnat de o operă încă proaspătă şi atrăgător omenească: Blok, Sologub, Balmont, Valeriu Briusov. Neapărat că opera poetică a lui flnnenscbi—desăvârşită din toate punctele de vedere,-apăru atunci, pentru unii un prilej de mirare, pentru alţii o ocazie de râs, pentru cei serioşi o simplă problemă ; numai peniru ceice evoluaseră până la o nouă capabilitate de a percepe lumea şi de a o reflecta filosofic şi artistic, ea deveni şi o poartă larg deschisă spre o grădină de evolouări posibile. Puşcbin epuizase puterea de a străluci: clasicismul în concepţie, uşor voalat de un romantism bgronian începea de la el şi sfârşia cu el. Parnasianismul rus — cu Maicov, Mei, Fet — îşi mărgini acţiunea la netezirea şi cati-felarea expresiei. Cine în Rusia ar fi admis că Arta se putea aşeza aiurea, în câmpul altei sensibilităţi —decât în aceia a lui Puşcbin sau a parnasienilor? Annenscbi, fără să fi imitat pe Verlaine, Rimbaud şi pe toţi din Franţa literară de la 1870 din aceiaşi plămădeală, desfundă şuvoiul noilor armonii interioare. .Astăzi, după atâţia ani dela moarte, el e proclamat părinte al simbolismului rus. Pentru el, cel mort, nu există această calificare; pentru noi, cei care ne zbatem în căutarea unei putinţi de a aprecia operă de artă, rămânem potoliţi în faţa certitudinei, fie de o zi, că arta e o calitate şi calitatea e singura nemuritoare realitate ale vieţii noastre. Revistele italiene din ultima lună s’au ocupat mult de trei evenimente culturale: aşâ zisa descoperire a întregei opere liviene, moartea poetului Adolfo de tiosis şi dezvelirea bustului lui tdoardo Scarfoglio, la Napoli. Emoţia care-a înfrigurat pe toţi istoricii la gândul că le va fi dat să cetească toate Decadele lui Tit Liviu, s'a schimbat repede în scepticism şi, mai apoi, în îndârjire, aflându-se că tânărul profesor Fusco, nu descoperise nimic. Moartea lui De Bosis a trezit calde accente de îndurerare sinceră. în inima amicilor şi foştilor frecventatori ai aristocraticului salon literar, care a întrunit Ia un moment dat în Palatul Borgese din Roma, pe Giosue Carducci, Giovani Pascoli, Gabriele d’Anunzio şi pe toţi foştii colaboratori dela Convito. Poet delicat şi fire de aristocrat intelectual, De Bosis a fost cel mai fericit interpret şi tălmăcitor al poesiei sbellyene în Italia. Drama I Certei o dovedeşte cu prisosinţă. Numele lui Edoardo Scarfoglio nu poate trezi în mintea cetitorului nostru decât slabe ecouri: a fost cel mai ilustru gazetar italian din preajma lui 1900, fondatorul marelui cotidian „II Mattino“ din Napoli, îndrumătorul nouilor generaţii de gazetari, din zilele noastre. Numele său intră însă şi în literatură, prin legăturile strânse pe care le-a avut cu acelaş D’Anunzio, cu Matilde Serao şi cu toţi ceilalţi literaţi italieni de acuma douăzeci de ani. NilMĂRUL viitor va fi ilustrat cu gravuri originale, în lemn, de Horaţiu Dumitriu. Tirajul fiind limitat, rugăm cititorii să reţină exemplarele din timp, la librării şi chioşcuri Preţul exemplarului obicinuit. IMPRIMERIA FUNDAŢIEI CULTURALE „PRINCIPELE CAR OL”, BUCUREŞTI CLIŞEELE MARVAN © (iiudiniţa UANDIRRA Gr © BCU Cluj Peieaj GÂNDIREA © BCU Cluj A APĂRUT: ’ AAPĂRUŢ: LUCIAN BL AGA FILOSOFIA STILULUI , UN VOLUM CARTONAT 84 PAGINI EDITURA CVLTVRA NAŢIONALĂ AAPĂRUŢ: aAPARUT: ADRIAN MANIU LÂ^GĂ PĂMÂNT UN VOLUM 84 PAGINI CARTONAT 30 LEI EDITURA CVLTVRA NAŢIONALĂ A APĂRdT: A APĂRUT: CEZAR PETRESC U DRUMUL CU PLOPI UN VOLUM 160 PAGINI CARTONAT 40 LEI EDITURA CVLTVRA NAŢIONALĂ R APARUT : fl APARUT: NICHIFOR CRAINIC DARURILE PĂMÂNTULUI P O E Z I I UN VOLUM 200 PAGINI 15 LEI. — EDITURA «CARTEA ROMÂNEASCĂ» A APĂRUT: A APĂRUT: IONEL TEODOREANU ULIŢA COPILĂRIEI UN VOLUM 154 PAGINI CARTONAT 30 LEI EDITURA CVLTVRA NAŢIONALĂ LE MONDE NOUVEAU Apare de 2 ori pe lună.- Revistă pentru strângerea legăturilor sociale, economice, literare şi artistice între Franţa şi străinătate. -Abonamentul anual 50 franci.—Paris, 42, Boulevard Raspail, Paris (7-e). REDACŢIA: PALATUL SINDICATULUI ZIARIŞTILOR SUR. CANC ACUZINO No. 2, BUCUREŞTI PENTRU RECENZII ŞI ANUNŢAREA APARIŢIEI, CASELE DE EDITURĂ ŞI DOffiNII AUTORI SUNT RUGAŢI A TRIMITE CÂTE DOUĂ EXEMPLARE. — MANUSCRISELE NEPUBLICATE SE ARD. CĂRŢILE ŞI MANUSCRISELE RUGĂM SĂ FIE ADRESATE REVISTEI STRADA CANT AC UZ IN O No. 2. - BUCUREŞTI .............................................ni.......im. 1 NOEMVRIE 192 %J‘l * CUPRINSUL:' ' NOTE INTRODUCTIVE LA INDIVIDUALISMUL ENGLEZ deNi- culae lonescu.............33 DRUMUL MAGILOR de Ion Pillat 38 IMAGINE de ti. M.Jvanov ... 40 A SBURAT O PASĂRE NEAGRĂ de Cezar Petrescu.........41 COPACUL 'SINGURATIC de A. Cotruş....................48 CIOBANUL de Zaharia Stanca . 49 IDEI, FAPTE & OAMENI ANATOLE FRANCE de Cezar Pe-tresca, , . »*•••• 50 FILARMONICA de Nichtfor Crainic 51 EMINESCtJ ŞI MACEDONSCHI de V. Zaborovschi..........52 ÎNSEMNĂRI PENTRU ILARIE CHENDI de Pamfil Şeicaru . . 54 SISTEMUL SĂU, SISTEMUL VESEL de Ig.............. . . 55 CRONICA LITERARĂ PANAIT ISTRATI. . .......56 ŞI d. SANIELEVICI de Ion Darie 57 PE DRUMURILE PĂCEI DE LA LONDRA LA GENEVA de D. lancovici......... 58 DRAMA ŞI TEATRUL FEMEIA ÎNDĂRĂTNICĂ, PIERDE VARĂ de Ion Marin Sadoveanu 61 CRONICA MĂRUNTĂ . . . 62 .................ILUSTRAŢII COPERTA de Ştefan Dimitrescu. SUPLIMENT: Reproduceri după desene de Şt. Dimitrescu. DESENE ÎN INTERIOR de Rodica Mania, Toniţa, Demian. ............................................iiiiiii...................................................................... ABONAMENTE: 1 AN, 300 LEI'; 6 LUNI, 150 LEI. PENTRU INSTITUŢIUNI ŞI AUTORITĂŢI, 400 LEI ANUAL. IN STRĂINĂTATE: 400 LEI ANUAL. — INSERŢII ŞI RECLAME SE FAC LA ADMINISTRAŢIA REVISTEI Şl LA TOATE AGENŢIILE DE PUBLICITATE ADMINISTRAŢIA: PALATUL SINDICATULUI ZIARIŞTILOR SUR. CANCACUZINO No. 2, BUCUREŞCI EX'Effl-PLRRUL LEI 15.— GÂNDIREA EXEM-PLHRUL LEI 15.— © BCU