ANUL III No. 14
© BCU Cluj
A APĂRUT:                   A APĂRUT :
                  ADRIAN MANIU
           LÂNGĂ PĂMÂNT
       UN VOLUM 84' PAGINI CARTONAT 30 LEI EDITURA CVLTVRA NAŢIONALĂ
A APĂRUT:               A APĂRUT: 
          , LUCIAN B L A G A .    
       IN MAREA    TRECERE        
          UN VOLUM 35, LEI ,      
          EDITURA RADIO --- CLUJ  
                                                                             TA RIVISTA MENSILE
Redattori: Arturo Marpicati, Bruno Neri e Antonio Widmar Redazione e Amministrazione : Via Giosue Carducci 1 x, Fiume Abonament o per l’estero: Un anno Lire 25.—
RIVISTA MENSILE
DEL
© BCU Cluj
-V-gsJCţS-îS?
GÂNDIREA
                       ALTĂ DICTATURA
                               DE                       ,
                          G. M. IVANOV
    InCERCAREA să găseşti un sens, cel mai mic sens, în haosul acestei epoci îţi învârte capul. Simţi numai că s’a întâmplat ceva dincolo de înţelegerea noastră. Simţi că cineva ne-a înşelat şi acum râde de noi. Cineva ne-a învins cu laşitate, căci ne-a amăgit prin idealuri. Existând în cea mai lucidă construcţie cosmică, nu acceptăm ca haosul vieţii noastre, în făşia de timp prin care trecem, pe pământ, să fie o desechilibrare a elementelor fizice. Catastrofa s’a întâmplat nu în afară — ci în minţile şi sufletele noastre.
    Toţi ne-am înşelat dintr’un prisos de idealuri.
    Atmosfera anului 1914 a plesnit de prea multe idealuri. Răsboiul a fost inevitabil, nu ca un efect al insuficienţii morale a omenirii, ci ca o verificare a utilităţii, a necesităţii, a realizabilităţii idealurilor naţionale, sociale, economice, culturale, estetice, cu care trăia omenirea, în vis, până la 1914.
    1.   Ne-am înşelat în privinţa duratei răsboiului. Şease luni, un an cel mult. El continuă de zece ani. Până la epoca marelor tratate, răsboiul îşi arăta forţa sa eroică. După încheierea tratatelor, răsboiul continuă pănă azi în formele cele mai laşe. In prima sa fază
                                          337
© BCU
avea ceva eroic, era încordarea spre ideal; în faza a doua răsboiul e o rămânere în vis rău. îndrăzniţi, dacă puteţi, şi fixaţi printr’o întrezărire intuitivă, sau printr’un calcul aproximativ, anul când răsboiul, acest al nostru răsboiu, va înceta.
      2.      Idealurile naţionale nu s’au înfăptuit. Tot ce s’a confecţionat geograficeşte — se discută, se contestă, deci se neagă. Idealul naţional al fiecărui popor, realizat în forma lui de astăzi, e o declaraţie de răsboiu. E un moment îmbucurător pentru unii — dar acest moment conţine în sine o epocă de suferinţi şi de vărsări de sânge... Pentrucă idealurile naţionale au fost înfăptuite de politiciani — ele au toate defectele operii politice. Pentrucă idealurile naţionale au fost înfăptuite prin arme, simţim că popoarele n’au fost la înălţimea idealurilor lor. Pentru că idealurile naţionale nu s’au realizat pe un plan de cultură, ele s’au demascat şi am aflat că au fost altceva decât idealuri naţionale.
      3.      Fiecare popor îşi are prezentul său social pe care, virtualmente la început, efectiv mai târziu, îl înlocueşte ca un ideal social. La 1914 n’am fost sub dominaţia nici a Bisericii, nici a vre-unei Colectivităţi socialiste, nici a Statului. Am vrut altceva — acel alt ceva cu care s’a umplut veacul al XIX — unii dintre noi am vrut pe Marx, alţii pe Nietzsche, iar cei buni la suflet şi duioşi la inimă, ceva din Marx amestecat cu ceva din Nietzsche: democraţia. Trebuesc dovezi pentru a afirma că am simţit nevoia de a reclădi viaţa socială pe individualismul lui Nietzsche sau pe comunismul lui Marx, — dar nu este nevoie de nici un argument ca să afirmăm că personalitatea încă nu se poate nietzscheeniza după cum societatea nu s’a putut comuniza. Nu este nevoie atunci de un nou ideal social.
      4.      Idealurile economice? Uitaţi-vă la desfrânarea raporturilor între producţie şi consumaţie, stabilită pe jus civile. Statul, al cărei firmă e dreptul public, n’a priceput, n’a putut, n’a îndrăznit, să se transforme într’un regulator. A ajuns un spectator pasiv al lărgirii graniţelor libertăţii individuale în raporturile dintre producţie şi consumaţie, şi a creat direct, ca un rezultat neînlăturabil al concepţiei sale — răsboiul economic între o clasă şi altă, între un individ şi individ, între un stat şi alt stat. Nu putem rămâne nici în realitatea economică din statul alb — cel burghez, nici nu putem idealiza realitatea economică din statul roş — cel comunist — Rusia de azi. O intuiţie în care să licăre o scân-tee de geniu, aşteptăm încă să găsească linia de satisfacţie materială şi etică între dreptul civil şi dreptul public pe tărâmul economic.
      5.      Cubismul este rezultatul sforţărilor ca să înfăptuim un ideal de estetică. Frumuseţea misterioasă, a cărei necesitate epoca noastră nu a simţit-o s’a răzbunat: arta, acum, trece printr’o criză de isterie. Poate — şi asta ar fi o consolare — numai prin una de farsă.
                                                             *
                                                           # *
      Răsboiul a fost o trecere prin sânge şi foc pentru un nou ideal. Şi ce ne-a dat el? Pe Wilson şi Lenin.
      Surprinzându-ne că perdusem scopurile răsboiului, au rămas înfricoşaţi. Ne-a înfricoşat monstruozitatea de a fi transformat răsboiul într’un scop. Atunci, printre norii compacţi, dospiţi din aburii de sânge ce se desfăşurau ca un decor de infern peste lumea încăerată, ca patrusprezece planeţi luminoşi, apărură cele patrusprezece puncte ale lui Woodrow Wilson. Ce entuziasm! Anul 1918 era să plesnească de chiotele noastre de fericire. Germania învinsă trebuia să devină o democraţie. Eterna pace a popoarelor era garantată prin pecete masive. Tratatele dezonorante erau înlăturate. Anexiunile şi contribuţiunile erau declarate nedemne de timpul nou. Se născu un copil miraculos: Societatea Naţiunilor. Se proclamă dezarmarea. Milioane de oameni sărmani, prinşi până la înnăbuşire de cingătorile tuturor felurilor de patriotisme, răsuflară adânc şi uşurător. Se deschise prima pagină a «nouei Evanghelii», deasupra căreia radia figura de economist şi reformator protestant al preşedintelui transoceanic. Ţi-ar fi fost ruşine, atunci, să bănueşti că această nouă evanghelie era cartea marelui liberalism burghez, o expunere, printr’o falşă generozitate, a intereselor ascunse ale capitalismului american. Forţele sociale accentuate şi deslănţuite din timpul răsboiului, îşi arătară ideologia lor prin patrusprezece feţe mincinoase. Wilson a fost sincer, cinstit; purtând în cap o concepţie liberală întârziată, el s’a prăbuşit în idealismul utopist. înnegurat, el nu a priceput ce însemnează forţa capitalismului democratic, umanitar, imperialist. Democratismul lui de copil bătrân, perdut în visuri liberaliste, deveni imediat cea mai sdrobitoare înşelare a oamenilor eşiţi din răsboiu, înainte încă de a. fi apucat să-şi spele mâinele de sânge. Ţineţi în mână cele patrusprezece puncte şi priviţi, prin ele Europa:
338
© BCU
      Tratatele din Versailles, Trianon, Sevres, Neuilly — sunt dreptăţi înjumătăţite: ameSr-tec de wilsonism cu altceva. Germania, Austria, Ungaria, Bulgaria — plătesc nu contribu-ţiuni ci reparaţiuni. Dreptul naţionalităţilor la autodeterminare ■— în spiritul lui Wilson — a rămas pentru viitor. Atâtea naţionalităţi sunt dominate de altele. S’au instituit regimele excepţionale : în Alsacia şi Lorena, în Silezia de sus, în Ruhr. Imperialismul militarist german distrus — înlocuit cu cel francez, englez, rus. Balcanii s’au mutat în Europa Centrală. Alcătuirile politice internaţional-sateliste s’au fixat pentru răsboaie ce urmează. Marea Antantă nu-şi păstrează atitudinea unitară, spartă de interese contradictorii. Taberile militare se reorganizează. La Washington se reduce numărul dreadnoughturilor, constru-indu-se submarine şi avioane. Se prepară gaze noui, arme baccilare, superdreadnoughturi aeriane, tancuri, mine misterioase. Alianţele militare, ofensive şi defensive, se încheie în fiecare zi pentru scopuri precise. Armatele se măresc pretutindeni. Anul 1924 e de mii de ori mai încărcat, decât 1914.
      Tribunalul dela Haga de atunci şi Societatea Naţiunilor de azi! Acelaş spirit, aceeaş neputinţă. Cei 14 luminoşi planeţi, cele patrusprezece puncte, au sclipit ca licuricii în noapte şi s’au stins.
      Cugetarea marxistă a secolului al XIX neputând zădărnici răsboiul, a scos din sânul lui, ca un protest, pe Lenin. In lumina filozofiei sociale, Lenin apare definitiv ca un pror test împotriva răsboiului. E adevărat că în «Capitalul» lui Marx el a citit următoarele rânduri: «până acum filozofii n’au făcut decât să interpreteze lumea în diferite feluri; însă lucrul principal e de a o transforma». S’a făcut experienţa marxistă, s’a încercat experimentul revoluţiei sociale. Fiindcă însă Lenin a crezut în mod absolut, că raporturile sociale sunt produse ale omului, ca pânza de in, sau o gheată, a îndrăznit să preschimbe această producţie în conţinut şi în formă, după concepţia învăţătorului său. Evoluţia economică şi socială nu se efectuează îa virtutea unei fatalităţi — care exclude orice activitate umană, — dar nici o voinţă nu se poate opune faptelor, în complexitatea lor adâncă, pentru a construi figuri imaginare. Omul, o colectivitate, o clasă, proletariatul, concentrându-şi energia, ar putea împinge sau reţine desfăşurarea unor raporturi de clasă. Planul de preschimbare a vieţii nu a eşit, în posibilitatea lui de realizare, din concepţia lui Marx. De aceea Lenin n’a găsit sinteza creaţiei sale şi a redus revoluţia la un fel de transformism politico-sccial, încă atât de neprecis deşi atât de burghez, încât dacă s’ar înlocui numirile noui cu cele vechi, am vedea reconstruită fosta ordine socială, zguduită dar netransformată, în acelaş spirit în care a fost începută. După acest experiment, s’a verificat că faptul social îşi are şi un conţinut pur psihic, şi că o construcţie numai din fapte sociale fără armonizarea elementelor psihice din ele, în acelaş plan şi aceeaş direcţie, nu poate intra în concepţia revoluţionară.
      Idea revoluţiei a scăpat.
      Revoluţia, fără însă vreun calificativ, va fi continuată de alţii, împotriva cugetării burgheze şi marxiste.                                    .
                                                                *
                                                               * *
' Pe acest drum al durerilor, ca spre o culme a izbăvirii, ajungem la idea revoluţiei a III, împotriva legiunilor marxiste şi a inechităţilor burgheze. Nici o dialectică nu ne-ar pune în strâmtoarea Scyllei şi Charybdei, în alternativa celor două idei: individualistă şi colectivistă. Fiindcă atât idea individualistă cât şi cea colectivistă au fost prezentate cugetării omului ca absolute, orice realizare a lor pare a fi exclusivistă, şi prin aceasta decep-ţionantă. Principiul individualist şi cel colectivist se găsesc într’o dureroasă antinomie. Intre personalitate şi societate nu poate exista o coincidenţă completă, ci există în multe feluri o necorespundere. Nu însemnează nimic, că omul aristotelic e un «animal social»; simţim adevărul cugetării lui Borne, că: vieles kann der Mensch entbehren, nur den Menschen nicht (de multe se poate lipsi omul numai de oameni nu). Pare că ar avea dreptate profesorul Natorp: «Individul izolat e în realitate numai o abstracţie în felul atomului, la fiziciani». Numai trăind într’o colectivitate individul devine o realitate, dar aceasta realitate, nu ea lui ci a colectivităţii, pe care o înfăptueşte. Aceasta colectivitate devine cotropitoare, anihilează individul, şi avem în cazul acesta, o colizie. Această colizie în vieaţa socială se poate numai gândi, nu se poate însă realiza. O pierdere totală a individualităţii există în lumea organică: plasmodiile organizează societăţi, în care personalitatea lor se pierde în mod absolut. A întreprinde o reconstrucţie socială, adică a,
înfăptui până la extrem o colectivitate, în care personalitatea se pierde, înseamnă a distruge cele mai dumnezeeşti idei de libertate şi creaţie. Colectivismul absolut provoacă prin contrast ideia individualismului absolut. Personalitatea omului, omul, e totul. Colectivitatea este un mijloc, un mediu, în care se desfăşoară vieaţa personalităţii. Dar dacă omul e totul, care e scopul şi sensul acestei existenţi individualiste? Până acuma n’am căpătat nici un răspuns. Pesimismul însă ce rămâne în suspensie după această întrebare e ucigător. Fericirea, abnegaţia, jertfa, arta, supremaţia — sunt scopuri izolate şi nu ştim dacă individualistul absolut nu trebuie în fiecare zi să-şi creeze noui scopuri. Nietzsche neagă orice sens în vieaţă, chiar necesitatea unui sens. El admite numai moartea. Idea morţii îţi ajută să treci multe nopţi neplăcute, dar nu e psihologiceşte posibil să treci prin toată vieaţa purtat pe aripile ideii de sinucidere. Duhul nostru a respins, ca fiind cea mai pesimistă, concepţia lui Nietzsche despre iibermensch.
     Scopul şi sensul personalităţii trebuie căutat în rămânerea omului în omenire. Se poate evita înfrigurarea antinomiei, din clipa în care omenirea va avea în faţa sa viziunea cea mai luminoasă a fericirii sale. Cine îi va da aceasta viziune? Fericirea nu se poate concepe cantitativ: se trăeşte ca o stare, ca o căldură de Maiu, ca o bucurie de primăvară pentru om şi omenire. Vremelnicia existenţii individualiste capătă o tărie morală şi o forţă de rezistenţă din imortalitatea omenirii.
     Scopul existenţii individualiste e omenirea; sensul omenirii e propria ridicare spre fericirea personalităţilor superioare. La aceasta fericire omenirea ajunge nu realizând idealul marxist sau rămânând în organizaţia burgheză a societăţii de azi.
     Fericirea omenirii va începe, ca o căldură de primăvară, ca o bucurie de Maiu, în ziua când va începe însfârşit cealaltă dictatură.
     Acul?
     A celor cari dincolo de legi, de oştiri, de tronuri şi de guverne, lucrează activ la în-făptăirea unei fericiri ultime de pământ, fără să fie legaţi de bunătăţile pământului — a celor care înfăptuesc idea spirituală într’o realitate materială şi rămân totuş liberi de această realitate. Ei au preschimbat vieaţa materiei într’un instrument pentru vieaţa sufletească. Ei ne-au arătat izbăvirea nu în ascetism şi în uciderea vieţii materiale,— ceeace ar fi însemnat pasivitate şi renunţare — ci în curăţirea şi înobilarea acestei vieţi.
     Fărâmiţele de bine, de lumină, de ştiinţă, de etică, atât câte luminează deasupra veacurilor şi ne-au fost transmise moşteniri de generaţii, sunt cuceriri ale acestor singuratici. Desfaceţi orice pagină a istoriei, înlăturaţi datele care de cele mai multe ori înscriu în veşnicie barbariile regilor şi făţărnicia politicianilor, şi după ce aţi scuturat această înşiruire de evenimente osificate, rămâne în picioare, în pragul fiecărui veac câte-o luminiţă care străbate de acolo, vie şi veşnică, dincolo de tirania ducilor şi de aparent epocalele bătălii, care au îngropat sub ţărână, pentru o vanitate şi un tratat, mii şi mii de ţeste sparte de ghiulele şi despicate de paloş.
     Vasco de Gama, Cristofor Columb, Cortez, Magelan, Pizaro, avântaţi pe corăbii cu pânze umflate de vântul oceanelor să descopere lumi noui. Gutenberg din Mayenţa, năs-cocitorul meşteşugului tipograficesc. Michel Angelo, Ariosto, Machiavel, Petrarca, Dante, Hatis Sachs, Beatus Rhenanus, Donatelo, Verochio, Leonardo de Vinci, Erasm, Shakes-peare, Goethe ori Kant; — dar cât se poate prelungi încă înşirarea de oameni cari ne-au ridicat peste destinul de mamifere săltate în două labe, din patru, în zarea veacurilor, din fund de peşteri!... Prin ce altceva decât prin luminiţa lor de fosfor, gloatele generaţiilor au încetat să bâjbăie în besna la care ne osândise funcţia unui tub digestiv şi a unui organ de perpetuare a speţei? Şi ce omenire binecuvântată s’ar fi desfăşurat astăzi ■—■ dacă gândul lor, suflul lor, lumina lor, n’ar fi fost biruită până acum de spiritul sec al contemporanului, ori al urmaşului neproductiv ? Cei cari au fost — au îndurat acest destin. Cei cari vor fi — vor continua revoluţia lor, căci revoluţie e gândul şi fapta lor, — şi vor sfârşi prin dictatură — nu pentru răsturnări de clase, ci pentru înfăptuirea unei fericiri pământene pe care pământeanul orb, ca amfibiile oarbe din mlaştinile peşterilor, o refuză.
     Este aceasta o ridicolă utopie ?
     Nu. Este numai revoluţia IlI-a, care nu poate să întârzie, care va sfârşi prin a pune capăt luptelor de clasă şi de naţiunii — când va fi încă odată arhidovedită zădărnicia lor. Nefiind nici proletari, nici burghezi, — pentrucă aceste sunt nu atât categorii sociale,
                                                             340
© BCU
cât stări sufleteşti — singuraticii aceştia vor rămâne deasupra intereselor de clasă. Vor fi împotriva ideologiei proletariatului care, mâine stăpân pe o situaţie politică se transformă în asupritor ne îndurat şi lacom. Vor fi împotriva burgheziei, care neproducând nimic, consumă inutil ceeace produc alţii. Pentrucă întreaga înfăţişare socială contemporană, e a unei lumi confundată în politică, aceşti singuratici vor stabili principiile unei alte politici, pe temeiul noţiunilor revizuite. Pe temeiul tuturor noţiunilor revizuite: — cultură, civilizaţie, patriotism, umanitate — prilejuri până astăzi de veşnică turburare a omenirei.
      Experienţa dictaturei proletare victorioase în Rusia a dovedit nevoia centralizării şi disciplinei. Pentru disolvarea ideologiilor socialiste şi burgheze, pentru cucerirea statelor refractare, singuraticii aceştia vor admite ca moment iniţial al acţiunei lor: centralizaţia absolută şi disciplina. Ceeace se observă pe alocuri, în Europa, în formă de mişcări ale intelectualilor, sunt încă începuturi, slabe şi îndepărtate, dar începuturi. înainte de revoluţia franceză — cine putea bănui că sămânţa aruncată de Jean Jaques şi de enciclo-pedişti, pregătea într’adevăr ghilotinarea lui Ludovic Capet? înainte de 19 r4, cine ar fi jurat că refugiatul politic moscovit Ulianof, dintr’un oraş elveţian, cu faţa lui de calmuc şi cu spinarea încovoiată pe masa bibliotecii, avea să înscăuneze dictatura proletariatului în Rusia ţarilor ? Semnele timpului sunt îndepărtate şi umbrite; taina descifrării lor stă ades ascunsă departe în timp.
      Ca un desnădăjduit suspin, străbate într’o înfrăţire unanimă de suferinţă, veştile de la toţi intelectualii neamurilor îngenunchiaţi de stările de astăzi. Destinul lor e acelaş, fie aici, aproape de noi, în Serbia ori pe uliţile Bucureştene, ori în cetatea Luteţiei, ori în New-Yorkul cu sgârie nori de oţel, ori la Barcelona, sau în casele pustiite ale Moscovei. Această supremă încercare trimisă de soartă oamenilor de gând., de carte şi de artă, cuprinde în ea însăş sâmburile eliberării — este ea însăşi avertisment şi simptom.
      Desnădejdea în care se cufundă omenirea va înfăptui ea, ceeace de altfel se va înfăptui prin chiar raţiunea vieţii omeneşti: dictatura valorilor intelectuale.
© BCU Cluj
     MOARA UITATĂ
                       Sub sălcii boltite pe iarba din luncă,
                       Ca păsări de aur se-alungă lumini La moara pustie ce nu mai aruncă Pe murmurul apei un cântec deplin.
                       Cu spatele gârbov, cu barba sa verde De muşchi şi cu ochii rotunji — an cu an îşi uită menirea şi rostul îşi pierde —
                       Şi moara se schimbă în chip năsdrăvan:
                       Un Moş al pădurii, cu pletele'n muguri,,
                       De drumuri şi oameni de mult ocolit. —
                       Dar dacă plăvanii nu rumegă'n juguri Şi carul n'aşteaptă să fie golit,
                       Poporul cu pene: stigleţi, măcălendre, l-agaţă de umeri un cuib ca un vis,
                       Şi puii de iepuri sglobii îşi fac mendre Şi, vezi, le primeşte cu suflet deschis.
                       Şi seara, pe drumul pierdut, căprioare Şfioase, la pieptu-i de frate bătrân îşi strâng botul umed — şi'n noapte izvoare Ii leagănă ritmic un sânge păgân.
                       Şi trupul său mare de zeu păduratic De-acum nu mai ştie nici om, nici cuvânt ■— In freamătul frunzelor, primăvăratic>
                       Ce trainic se leagă cu vechiul pământ,..
                       Sub sălcii, pe iarba poienii din luncă,
                       La moara uitată mă voi sihăstri —
                       Să fiu vietatea de codru ce-aruncă Uşoara ei umbră pe apele vii.
                                         DE
                  ION PILLAT
»
                       OMUL CU INIMA DE AUR
                                             DE
                     x ION MINULESCU
    P RIETENUL meu Dumitru Dumitrescu Dum-Dum, este un intelectual în genul lui Edgard Poe. Ca şi neînsemnatul său confrate de peste ocean, Dum-Dum bea fără ni ci o preferinţă tot felul de alcooluri, până ce cade sub masă, iar în puţinele sale ore libere, scrie nuvele şi romane senzaţionale, pe care directorii cctidianelor, i-le plătesc cu 50 de bani rândul pentru foiletonul cu «va urma».
    Eu şi Dum-Dum, suntem vecini cu odăile. In antret-ul cu tavanul şi pereţii încondeiaţi de arabescuri multicolore, cârpite pe ici, pe colo, cu tencueală albă de var, uşile noastre par neclintite şi solemne ca două icoane împărăteşti pe un altar de biserică ortodoxă. Cei câţiva îngeri şi porumbei stilizaţi într’un rococo aproximativ, completează pictura murală a sanctuarului nostru comun în care Coana Filina oficiază prepararea gustării de dimineaţă. In odăi, dormim şi lucrăm numai. Fereastra lui Dum-Dum dă în stradă, a mea în curte. Proprietăreasa noastră şi a caselor astea bătrâneşti din strada Toamnei, ne iubeşte ca pe copii ei — doi băieţi cam de vârsta noastră, morţi" amândoi în răsboiu, pe valea Prahovei. De şase ani, nu ne-a mărit chiria cu un singur ban. In mahala am început chiar să trecem drept moştenitorii Coanei Filina, care îşi motivează atitudinea faţă de noi, cu tradiţionala pomană pentru odihna şi îndestularea postumă a celor de pe lumea cealaltă.
    — «Să fie de sufletul morţilor!» oftează ea, ori de câte ori vecinele îi deschid perspectiva unui câştig mai mare.
    In schimb, şi noi suntem doi chiriaşi ideali: nu facem gălăgie, ţinem odăile curate şi mai ales, nu aducem noaptea femei în casă. Meteahna prietenului meu, trece aproape neobservată. Dum-Dum este un beţiv simpatic. Bea cum se spune: «de unul singur» — bea liniştit şi demn ca un fluviu care îşi înghite afluenţii în seninătatea unei orânduiri fatale, pentru ca mai târziu că se arunce şi el în mare. Şi marea lui Dum-Dum, este un divan acoperit cu o velinţă oltenească, deasupra căreia Isus Hristos, perpetuează parcă din cadrul unei vechi icoane bizantine, binecuvântarea unui pocal de aur: «Beţi dintru acesta cu toţii, căci acesta este sângele meu, al legii celei noui, care pentru voi şi pentru iertarea păcatelor voastre, celor mulţi, se varsă»...
                                              343
© BCU Cluj
      Odăile noastre sunt mobilate aproape la fel. Acelaş divan pe care dormim, aceeaş masă de scris cu câte o bibliotecă rulantă în dreapta şi un dulap cu rufe în stânga, aceeaş sobă albă de zid cu olanele de marmură imitată şi acelaş cuier de fier după uşe. Singura diferenţă, este icoana. La mine Isus Hristos nu este cu apostolii la masă. Stă gol în apa Iordanului care îi trece deglesre şi primeşte botezul dela Sf. Ioan în timp ce îngerul Domnului, aşteaptă cu un cearşeaf alb pe braţe, sfârşitul originei acestei datine creştineşti.
      Coana Filina, ne povesteşte adesea întâmplări de când era tânără, sau chiar şi mai de mult, din cele auzite dela părinţi, de pe vremea
                        «Când mai mergeau boierii în butcă la Braşov» cum ar zice Ion Pillat. Multe din ele au fost popularizate de Dum-Dum prin foiletoanele ziarelor care publică mai ales Dumineca, şi ceva literatură. Colaborarea ' anonimă a proprietăresei noastre, a contribuit probabil să mărească gustul prietenului meu pentru subiectele senzaţionale, care după răsboiu mai ales, câştigă pe cetitor mai repede decât realitatea abjectă a unui conflict social sau banalitatea siropoasă a unei dragoste false. Nimic mai natural dar, ca în atmosfera creată în casa asta, Coana Filina, Dum-Dum şi cu mine, să fi devenit cu timpul executorii testamentari ai atâtor fantome, private până mai ieri de mângâerea postumă a îndeplinirii ultimei lor voinţe prin popularizarea publicităţii.                                  z
                                                                  *
                                 . * *
      Zilele trecute, Dum-Dum intră în odaia mea, palid şi desfigurat ca şi cum s’ar fi coborît de pe masa de operaţie. Vinul «dres» nu-ţi strică numai stomacul, dar îţi schimbă şi trăsăturile feţei. II crezui deci, victima vreunui cârciumar fără scrupul. „
      —   Ce-i cu tine?... Iar ai făcut-o «lată»!...
      El mă privi cu ochii împăinjeniţi şi îmi răspunse negativ din circonflexul sprâncenelor.
      —   Unde-ai fost aseară?...
      —   In odaie... Am dormit până adineaori.
      II crezusem lipsă de-acasă. Cum n'avusesem inmic interesant să-i comunic în timpul zilei, plecasem la Minister dimineaţa, fără să trec pe la el şi mă întorsesem grăbit să pun la punct regulamentul permiselor pentru exportul grâului pe care Ministerul mi-1 încredinţase confidenţial. Care putea să fie deci, cauza fantomaticei apariţii a prietenului meu?
      —   Ce ţi s’a întâmplat atunci?... Parcă-ai fi fiert în ceară!...
      Dum-Dum îşi vârî două degete în buzunarul vestei şi scoase un obiect mic pe care mi-1 întinse.
      —   Cunoşti asta?
      Era cameea inelului pe care îl purta în degetul mic, o cornalină ovală şi bombată ca o curmală pe care era gravat un porumbel cu o ramură de măslin în cioc, iar de o parte şi de alta un A şi un Q.
      —   Cum să n’o cunosc!.. Dar inelul unde e?... De ce i-ai scos piatra?...
      —   Nu i-am scos-o eu.
      —   Cine atunci ?
      —   El!...
      —   Care el?...
      —   Omul cu inima de aur !...
      —       Admirabil titlu pentru o nuvelă fantastică! exclamai eu. Nu înţelegeam însă pentru ce fusese nevoie să-şi demonteze cameea şi mai ales, pentru ce continua să-şi păstreze figura aceea de fakir.
      Explicaţiile care urmară nu mă dumiriră complect. Ba ceva mai mult, seriozitatea neobişnuită a prietenului meu, începu cu timpul să mă turbure şi pe mine. Până atunci, ascultasem numai întâmplări ciudate, pe care fantezia lui Dum-Dum le înfăţişa în cadre mai mult sau mai puţin verosimile, dar niciodată imposibile. De data asta însă, cele petrecute cu o noapte înainte, depăşiau fantezia inteligenţei unui om treaz, pentru a se confunda cu irealul din visele fumătorilor de opium şi haşiş.
      Povestirea prietenului meu fuse lungă şi plină de peripeţii. Ea ne consumă trei rânduri de cafele turceşti duble şi câte trei ţigări de foi de fiecare, făcu pe coana Filina să piardă biletul gratuit la reprezentaţia lui «Hamlet» cu Aristide Demetriade şi ne încărcă bugetul mesei de seară, pe care trebuirăm s’o luăm într'o bodegă deschisă şi după miezul nopţii.
      Când povesteşte, prietenul meu nu se rezumă niciodată. Inventează tot felul de amă-
                                                                  344
© BCU
nunte care prelungesc povestea ca infinitatea ciucurilor unui şal veneţian. Când e treaz, are îmmlădieri de gondolier şi vocea lui metalică, trenează parcă fierbinte şi coclită ca o «Mandolinetă» pe «Canale Grande». Când e afumat însă, stă ţapăn, mut şi misterios ca «Bocea di Leone»pe care n’a săturat-o toate anonimele epocei dogale. De data asta, deşi abătut, prietenul meu era totuş treaz.
                                                         *
                                                       * *
  — «Venisem acasă mai târziu ca de obic-eiu, începu el. Să fi fost aproape de miezul nopţii. Mă întârziase ploaia şi constatarea banală, dealtfel, că pe timp de ploaie dispare orice diferenţă dintre nomenclaturile «urban» şi «rural». Trotuarele Bucureştilor mai ales, pe timp de ploaie, au aerul unor femei pierdute. Pe Bulevardul Carol aproape pustiu, numărasem toate petele violete pe care globurile electrice le desena pe asfalt, până în dreptul unei clădiri cu patru etaje în faţa căreia nu ştiu de ce m’am oprit. Pe timp de ploaie, priveşti foarte rar în sus. Pentru prima oară, Bucureştii îmi păreau un oraş cu adevărat mare. In lumina electrică, transparenţa picăturilor de ploaie, dădea celor patru etaje măreţia multiplicării la infinit. La ultimul etaj, era o fereastră deschisă. O vioară scârţâia o romanţă de Delmet. Pe timp de ploaie toate viorile parcă scârţâie. Noroc însă că o voce de bărbat interveni la timp:
                                             «Encore un baiser veux-tu bien —
                                             «Un baiser qui n'engage â rien»...
     «Admirabilă ocazie îmi zic eu. Poate dau peste un document mai mult, pentru studiul meu «Sărutarea de-alungul veacurilor»... Vioara şi vocea bărbatului însă, tăcură. Dacă fereastra ar fi fost mai jos, un simplu document auditiv nu mi-ar fi fost deajuns. Cele ce se petreceau însă în odaia dela al patrulea etaj, trebuiau să rămână pentru mine un veşnic mister. Mă gândeam totuş: — Pentru ce oare pe timp de ploaie, nu fredonăm decât cuplete în care predomină cuvântul «sărutare»? Să fie oare din cauză că picăturile de ploaie schiţează în căderea lor pe trotuar, gestul sensual al unor buze ce se lipesc de altele?... Ploile repezi mai ales, au ceva din vertijul cascadelor. Or, în afară de aceste ciudate căderi naturale, de apă, singură sărutarea îţi mai poate da vertijul adâncimilor în care pierzându-te cu ochii, sfârşeşti prin a te pierde cu totul. Studiul meu trebuia să rămână dar tot acolo unde îl lăsasem.
     «Ştii că vorbesc de cultul sărutării la cei vechi şi mai ales, la insularii din Lesbos şi arhipelag. Aci am citat şi versurile lui Baudelaire:
                   «Lesbos ou Ies baisers sont comme Ies cascades,
                   «Qui se jettent sans peur dans Ies gouffres sans fond».
     «Pomenesc apoi de definiţiile pe care le dă sărutării Catul, Tibul, Sfântul Paul, Papa Alexandru VII, Jean Second în cărticica lui «Codul Sărutărei» şi în Verlaine, Rostand şi alţi contimporani. Toate sunt însă incomplecte şi false. îmi adusei aminte atunci că aveam acasă o carte cumpărată în ajun de la un anticar — opera unui anonim tipărită cu privilegiul regelui Ludovic XIV — în care răsfoind la întâmplare, găsisem câteva noui definiţii ale sărutării...
     «Ploaia stătuse. îmi grăbii paşii şi odată ajuns acasă, deschisei fereastra. Cu toate că era aproape de miezul nopţii, sgomotul străzilor populate ajungeau până la mine. Mirosul de salcâm, plutia în atmosfera umedă, ca un fluid misterios şi înviorător de nu ştiu ce
                                                            345
                                                  ©
  vechi şi necunoscute oboseli ale pământului. Ploaia îl deşteptase parcă şi îi dăduse aripi. Ploaia care îngreunează aripile fluturilor şi stinge flacăra torţelor aprinse în noapte cu mirosul lor fosforescent, insinuant şi sensual...
       «Deschid opera anonimului şi cetesc. Sunt lucruri admirabile în cărticica asta. Ascultă bunăoară: «Sărutarea este însăş femeia. Sărutarea adevărată, este numai sărutarea buzelor. Sărutarea este în acelaş timp un exercitant şi un calmant, Ea irită, potoleşte şi omoară. Sărutarea singură îţi spune dacă eşti iubit. Corpul femeei se vinde, sărutarea se dăruieşte». «Ce zici ? La un moment dat, mă îndrept spre fereastra deschisă spre stradă. Ferestrele dela parterre n’au poezia celor dela al patrulea etaj. Dacă un trecător întârziat şi-ar fi oprit paşii în faţa ferestrei mele, ar fi putut privi înăuntru nesupărat de nimeni. De obicei însă, nu ne oprim decât sub ferestrele în dosul cărora pluteşte ceva din atmosfera misterioasă a perdelelor trase.
       «Mirosul salcâmilor devenise insuportabil. Felinarul din faţa ferestrei mele se stinsese. In stradă, nu se mai desluşia nimic, decât strălucirea de o clipă a picăturilor de apă ce traversau scăpate din straşină, pătratul de lumină al ferestrei. Undeva departe, un ceasornic bătea miezul nopţii... Tu ştii că sensibilitatea mea nervoasă, îmi anunţă miezul nopţei cu o preciziţiune de cronometru. De obicei, la ora asta pleoapele mi se închid singure ca nişte clape de flaut, scăpate de presiunea degetelor. Mi-era somn şi mă pregăteam să închid geamurile...
       «In momentul acela însă, în cadrul ferestrei, ca şi în rama unui tablou pe care l-aş fi atârnat atunci în perete, îmi apăru portretul unui bătrân cu barba albă, lungă şi resfirată spre dreapta, o copie exactă dacă nu chiar originalul ce-i servise lui Buonaroti pentru popularul său Moise. Rămăsesem pironit locului. îmi dădusem seama din primul moment că apariţia din fereastră, n’are nimic din existenţa şubredă a unei fantome, că nu e nici o hiperbolă vizuală, nici reconstituirea nebuloasă a vreunui spirit pe care l’aş fi purtat în gând. In faţa mea aveam o fiinţă adevărată cu trup de om ca toţi oamenii, un bătrân cu figura palidă dar mobilă, cu ochii stinşi dar destul de sticloşi şi vocea obosită dar destul de sonoră. Câteva clipe, ne privirăm amândoi măsurându-ne cu ochii, ca şi cum ne-am fi surprins reciproc, unul cu mâna în buzunarul celuilalt. Vocea lui mă făcu să tresar. Buzele i se conturară deodată roşii în jurul rotogolului negru al gurii ca aparatul de fixat gâtul condamnaţilor la ghilotină şi dinţii lui albi şi strălucitori ca nişte cuţite, căzură de mai multe ori, decapitând o frază ciudată, fără rost, compusă numai din cifre.
       — «O sută treisprezece mii, şeapte sute, treisprezece.
       «Cine era musafirul ăsta nepoftit şi ce însemna maniera asta de-a intra în vorbă prin-tr’o frază aritmetică ? Mă apropiai de fereastră şi-l întrebai:
    —   «Doriţi ceva?
    «El îmi răspunse printr’un gest afirmativ.
    —     «Dacă doriţi bani, vă previu că nu posed suma pe care mi-aţi cerut-o adineaori.»
    —     «Nu erau bani... O sută treisprezece mii, şapte sute treisprezece sunt zilele socotite a câte 24 de ore, pe care le-am trăit până în acest miez de noapte.
    «După socoteala mea sumară, numărul acesta de zile, reprezenta câteva sute de ani. Probabil că aveam de a face cu un nebun. Cu nebunii însă trebue să vorbeşti altfel. Ca să te înţelegi cu nebunii, trebuie să le vorbeşti sau în pilde ca înţelepţii sau să ştii face şi tu pe nebunul. Un om de rând, o mediocritate intelectuală, nu poate pricepe pitorescul unei convorbiri cu un nebun. Mă alipii atunci de fereastră şi obrajii mei simţiră deodată şi boarea nopţii umedă de ploaia primăvăratică şi respiraţia caldă şi mucegăită a necunoscutului din stradă. Ii zâmbii prietineşte şi-l întrebai:
     —   «Eşti bun să-mi spui şi mie ce vârstă ai ?
     —   «Trei sute unsprezece ani şi o sută nouă
                                                                                                                          346
© BCU
zeci şi opt de zile, socotind bine înţeles şi cele treizeci de zile ale anilor bisecţi.
     —   «Şi cum se face că ai întârziat aşa de mult pe lume?
     —   «Fiindcă până ce nu mă voi întregi şi eu ca toţi muritorii, nu pot muri.
     —   «Iţi lipseşte ceva?
     —   «Da...
     —   «Vre-un organ principal?
     —        «Cel mai principal... Inima!.. Am pierdut-o pentru o singură sărutare. Şi sărutarea pentru care am fost cmorît, mă perpetuează totuş, ca pe o statuă fără viaţă...
     «II compătimii cu un gest exagerat de o dezolare falşă până la lacrimi. Dar atitudinea lui calmă şi demnă, îmi dădu să înţeleg că bătrânul nu avea nevoie de compătimirea mea. Căutai deci să reiau firul conversaţii.
     —   «Cum te chiamă pe D-ta?..
     —   «Abraham Zacheul...
     —        «Iartă-mă, dar numele ăsta îl aud pentru prima oară. Nu cumva eşti frate cu jidovul rătăcitor?
     —        «0, nu!.. Mai întâi, nu sunt jidov,.. Dela 1613 până la 1693 m’am numit altfel. Din ziua în care am împlinit optzeci de ani, mi-am luat numele patriarhului Abraham, tatăl lui Isaac şi întemeietorul poporului evreu, iar după alţi două zeci de ani, mi-am zis şi Zacheul, fiindcă un veac de viaţă, îmi da dreptul să mă numesc cu adevărat «bătrânul».
     «Nebunul mă ţintuise de fereastră. Eram aşa aproape de el, că barba lui se resfirase în bătaia vântului pe pieptul meu.
     —   «Dar cine eşti D-ta?
     —   «Eu sunt emul cu inima de aur.
     —   «Adineaori îmi spuneai că n’ai inimă.
     —        «N’o mai am fiindcă mi-a fost furată... De trei sute şi mai bine de ani, de când umblu să mi-o pot pune la loc, să mă pot întregi şi eu ca toţi muritorii, să pot muri şi eu odată!..
     «N’am cunoscut în viaţa mea tristeţe mai fără remediu, ca oftatul adânc şl fierbinte cu care necunoscutul din faţa mea, părea că închee blestemul unei întregi generaţii de Danaide. Nebunul năruise în mine cupola templului în care adăpostisem învăţătura pontifilor înţelepciunii omeneşti. Nu ştiam cine este acest Abraham Zacheul, condamnat să trăiască la infinit. îmi dau seama însă că moartea unui om nu este decât o simplă oprire de ceasornic şi că trupul fără inimă ca şi emul fără ceasornic, poate trăi cu adevărat la infinit... Lungimea timpului nu este de cât mişcarea convenţională a minutarelor, fie că se învârtesc în jurul unui cadru smălţuit, fie că se agită în cuprinsul a patru compartimente de carne însângerată».
     Până aci prietenul meu nu-şi întrerupsese povestirea decât în timpul celor două sorbituri cu care golise întreaga ceaşcă de cafea.
     —        Fă-mi una mai dulce că destul de amară, e povestea pe care am să ţi-o spun.
     Şi prietenul meu continuă:
     —        «Iată acum şi povestea omului cu inima de aur. Ţi-o reproduc aşa cum mi-a fost spusă şi mie. Nu adaug nimic de la mine, fiindcă mai mult decât am auzit, nu se poate închipui... Se pare că în tinereţea lui, Abraham săruta mai bine ca toţi seniorii dela Curtea lui Ludovic XIII. La început, femeile din popor îl porecliseră «gură de aur». Dar cum sărutarea nu-i decât ritmul plastic al ini-mei omeneşti, o maică de la Post-Royal îi zise «omul cu inima de aur» şi ecoul acestei reputaţii sgomotoase, ajunse într’o bună zi până în palatul Luvrului. Regina Anna căută să-l cunoască. Neconsolată încă de moartea Ducelui de Buckingham, regina ceru Cardinalului Ri-
347
chelieu să-l ataşeze Curţei sale. Şiretul Cancelar însă cunoştea şi el faima tânărului gen-tilhomme. Intr’o noapte, trei spadasini mascaţi îl atacară în piaţa bisericei Saint Ger-main l’Auxerois, chiar în faţa palatului din care se strecurase pe furiş. Inima însă, în loc s’o ducă stăpânului lor ca dovadă că îndepliniseră mandatul cu care fuseseră însărcinaţi, o vândură unui «orfevre» pentru 750 de «pistoli» împărţiră banii şi fugiră în Statele papale.
      «Te las acum să ghiceşti singur voiajurile făcute de diferitele fragmente ale inimei bietului Abraham, timp de aproape 300 de ani. Povestea misteriosului meu musafir, este cu mult mai grozavă decât a jidovului rătăcitor. Ahasverus, cel puţin, a fost blestemat de Isus Cristos; Abraham Zacheul însă, nu-i decât victima celei mai frumoase podoabe pe care poate avea omul. De aproape 300 de ani, omul acesta rătăceşte din oraş în oraş, din ţară în ţară, din continent în continent, pentru a-şi putea strânge la un loc propriei sale inimi, răspândit prin diferitele bijuterii, transformate şi ele, de zeci şi sute de ori poate. La Paris. Florenţa, Varşovia, Smirna, Colombis, Sydney, Pernambuco, Caracas, New-York, Tamatava şi nu mai ştiu prin ce alte oraşe încă, Abraham găsise câte o broşe, o pereche de cercei, un inel, o brăţară, un ac de cravată, un buton de cămaşe, un capac sau un lanţ de ceasornic, pe care le rescumpărase după importanţa obiectului şi mai ales după sufletul posesorului...
      «E cea mai grozavă tragedie umană pe care am cunoscut-o până astăzi şi probabil cea mai mare cinste pe care mi-a putut-o acorda mărinimia ursitoarelor. Ultimul capitol al acestei poveşti supranaturale, l’am încheiat aseară eu»...
                                                                 *
                                                               * *
      De şi deprimat, prietenul meu păstra totuş atitudinea unei satisfacţii depline, împrumutate parcă din tabloul Coanei Filina, ce reprezenta pe Napoleon Bonaparte după victoria dela Austerlitz. Nu ştiam dacă trebuie să zâmbesc sau să-mi păstrez seriozitatea mărită de curiozitatea sfârşitului acestei tragedii senzaţionale. Eram sigur că povestea omului cu inima de aur, era inventată pe dea’ntregul de prietenul meu, care sonda probabil efectul unui nou foileton.
      El însă îmi bănui gândul şi grăbi sfârşitul povestei, mai înainte ca eu să pot deschide gura.
      —       «O să mă întrebi poate, continuă el, ce căuta la mine bătrânul Abraham... Cum?... N’ai ghicit încă?... Iată ce căuta...
      Şi Dum-Dum, scoase din nou din buzunarul vestei cornalina demontată din inel.
      —       «îşi căuta ultimul fragment din inimă. N’am ezitat un singur moment. I-am dat inelul cu satisfacţia sufletească cu care a-şi fi miluit un cerşetor. Simţeam însă că cerşetorului din faţa mea, dăruindu-i posibilitatea morţii, îi dăruiam însă şi viaţa pe care n’o putem trăi cu adevărat decât subordonând-o inimei. Bătrânul mi-a luat inelul cu lă-crimile în ochi.
      —       «N’am să ţi-1 pot plăti, îmi spuse el. In schimb însă, aminteşte în studiul d-tale asupra sărutării, şi de păţania mea... O să facă poate senzaţie...
      «Cu degetul cel mare, îi demontă apoi cameea pe care mi-o restitui şi scoţând din buzunar o mulţime de alte bijuterii stricate, le amestecă în podul palmelor împreunate în formă de ciutură, suflă în ele ca şi cum ar fi vrut să aprindă un tăciune aproape stins şi le înghiţi ridicându-şi ochii la cer şi lungindu-şi gâtul ca o lebădă care n’ar mai fi băut apă de 300 de ani...
      «Ce-a mai fost pe urmă nu ştiu. Abraham Zacheul dispăruse ca şi cum pământul
                                                             348
© BCU
                             s’ar fi deschis sub picioarele lui. M’am aplecat peste fereastră şi-am privit afară. Pe strada Toamnei, întunericul era mai negru şi mai compact decât în nopţile Infernului lui Dante.
       «Am vrut să-ţi povestesc imediat cele petrecute, dar tu dormeai şi mi-a fost milă să te deştept. M’am întors la mine în odae şi am adormit îmbrăcat ca după o beţie rablai-siană, când îţi simţi capul umplut cât o butie şi picioarele mai lungi decât un tren de marfă».
                                                             *
                                              * # ,
       Seriozitatea constantă a prietenului meu, îmi dăduse să înţeleg din primul moment că trebuie să-mi amân pentru altă dată glumele cu care obişnuiam să încheem discuţiile noastre literare. Ca foileton de senzaţie, născocirea lui dum-dum, era foarte reuşită.
       Plecarăm să mâncăm într’o bodegă din centrul oraşului. Aci însă îmi aruncai ochii întâmplător pe un ziar de seară, şi ochii mei se opriră instinctiv asupra rubricei «Intâm-plări din capitală».
       —   Te-am prins, exclamai eu triumfător.
       El nu pricepea la ce fac aluzie.
       —   Iată de unde ai furat povestea omului cu inima de aur...
       Prietenul meu holbă ochii pe rândurile idicate de mine.
       «Azi noapte a fost găsit mort în strada Toamnei un bătrân aproape gol, fără nici un act de indentitate asupra lui. Cadavrul a fost transportat la morgă,
       —       Să ştii că ăsta e Abraham Zacheul, îmi şopti el cu teama omului care caută să scape de control.
       Eram convins că prietenul meu citise înaintea mea ziarul şi că povestea omului cu inima de aur, fusese brodată cu repeziciunea obişnuită a ziaristului de rasă, care cu cât este mai inteligent, cu atât devine un mai perfect instrument mecanic în mâna secretarului de redacţie sau chiar a paginatorului. A doua zi însă, Dum-dum dădu buzna în odaia mea.
       —       Ştii că n’am putut dormi toată noaptea... Hai la morgă... Trebuie să văd numai decât pe bătrânul găsit mort în strada Toamnei.
       Epilogul povestei omului cu inima de aur, promitea să devină interesant.
       Plecarăm la morgă, unde norocul făcu să găsim de serviciu în ziua acea, tocmai un doctor prieten al nostru. Cadavrele necunoscuţilor erau aşezate la rând ca legăturile de zarzavat în piaţă. In faţa unui bătrân în care recunoscui după descrierea din ajun pe Abraham Zacheul prietenul meu se opri cu pietate şi şopti:
       —   Ăsta el...
       Doctorul ne privi nedumerit o clipă, apoi curios, ne întrebă cu oarecare jenă:
       —   De unde ştii că e ăsta?
                             De data asta nedumerirea se întinse ca o boală contagioasă şi pe figura noastră. Să fi ştiut oare şi doctorul ceace credeam că afară de noi doi, nu mai poate ştie nimeni?
       —   Al cui e cadavrul ăsta?
       —       Al cui e, nu se ştie încă... In schimb însă, e o piesă de mare preţ, un adevărat fenomen al naturei... Când i s’a făcut disecţia, în locul inimei i s’a găsit un bulgăre de aur...
                                                             *
                                                          * *
       In drum spre casă, încercai să-mi încurajez prietenul ca de obiceiu.
       —   O să iasă ceva extraordinar, povestea omului ăsta cu inima de aur.
       Dum-Dum, dădu desnădăjduit din cap.
       —   Ce vrei să iasă dintr’un fapt adevărat?... Eu nu ştiu decât poveşti inventate de mine...
       Căutai să-l conving că greşeşte. El însă îmi repeta cu încăpăţânare:
       —       Unde nu e imaginaţie, nu e artă... nu e literatură. E numai ziaristică de calapod... Dar dacă-ţi place aşa de mult, n’ai decât s’o scrii tu... Iţi vând subiectul ţie... Hai de-mi cumpără o sticlă mare de «Cherry Brandy».
Desene de
Şt. Dimitrescu.
©
IN AMINTIREA ŢĂRANULUI ZUGRAV
                                              DE
                                       LUCIAN BLAGA
          Azi trăeşti în legenda ta .
          cum ai trăit în câmpuri şi în sat
          Mi-aduc aşa de bine aminte
          de manile tale grele ca tăvălugul
          cu care pecetluiai sămânţa'n arătură
          Mi-aduc aminte de ochii tăi verzi ca mura necoaptă—
          şi de meşteşugul blând cu care zugrăveai
          sfinţi atât de fragezi
          par'că veneau deadreptul din lună
          Erai prieten cu toate minunile (O fată ţi-a venit în ogradă să-ţi zică :
          «Spune-mi, spune-mi, cum s’a născut pruncul Isus fără tată?»
          Intr'o icoană închipuită de tine i-ai arătat în aur şi'n albastru ceresc:
          «Astfel stat-a Mar ia'n genunchi,
          iar cu ciocul întins peste ea
          o pasăre plutind^ a scuturat o floare
          Ce-a mai venit se poate-asemăna numai c'un vis —
          din pulberea de floare
          cernută peste tânărul ei trup
          fecioara Maria
          a legat rod ca un pom»
          Nu semăna cu-această abia şoptită poveste inima ta ?)
          Erai numai om, şi totuşi — când ai murit, s'a adunat mult norod în pragul tău — crezând că fără veste te vei ridica la cer şi vei înălţa cu tine
                                 satul şi pământul.
      Din volumul apărut: «In marea trecere»—Cluj 1924.
© BCU
' <- -.r/
■^2 7
■ , ’V. # /'! ■
        INTIRE
                                           DE
                                       M. B E Z A
     CuM suiam călare şi mă uitam ţintă spre munte, auzii pe chirigiu, care-mi înţelese desigur nedumerirea :
     «I-au pus foc, de n’a rămas nimic!»
     Cuvintele adiau slab ca dintr’un trecut de întuneric şi numai după oarecare vreme începui a le prinde rostul:
     «I-au pus foc, de n’a rămas nimic!»
     In locul mândreţii de sat cunoscut, acuma ziduri şi ziduri prăbuşite, ale căror pietre se rostogoliseră pe drum, încât anevoie puteam străbate. Urgia nu-1 va fi ajuns demult, căci apăsa în aer o neîntreruptă muţenie : sburătoarele râznite pesemne în clipa de spaimă nu avură timp a se reîntoarce; dar tufele de urzici, de bozii şi de bălării amare năvăliseră de pretutindeni. Şi prin verdele acestor podoabe ale părăsirii se lămuria, ghicindu-se mai mult, năuntrul vreunei case de altă dată; vreo fereastră lăsată oarecum ironic în cer-cevele, vreo fărâmă de scară cu trepte stinghere ce nu duceau nicăiri. Mai departe recunoscui şi piaţa :
     «Aici, — am zis chirigiului, — se ţinea târgul. Să ne oprim oleacă».
     Platanul cu puţine frunze uscate încremenise deasupra fântânii, care tot mai purta un fir de apă ; şi plânsul ei năbuşit măria încă simţimântul de ruină, spunea ca un suflet în agonie de vechi legături cu lumea, cu viaţa, cu mişcarea din alte zile.
                                                         351
./i7' ^ -4 -V 7\     
/£- °         -v * \ 
jf~                  
\5            £      
V*            //     
© BCU Cluj
     Căutam de jur-împrejur să-mi zugrăvesc mie însumi, reclădind în gând, ceeace fusese cândva:
     Colo hanul. Pe canaturile porţii grele de lemn străbătea ciocănitul meşterului-făurar. Alături un cuptor; fundu-i negru se aprindea în răstimpuri de văpăi, care mişcau res-frânte pe dughenile din faţă — unele închise, altele cu negustorii înăuntru, aşezaţi tihniţi pe divanuri moi, înflorite. Apoi turnul bisericii; iar la stânga, pe ulicioară, şi casa lui Dogă, fruntaş în trebile Satului. Era bătrân, păru-i alb şi pletos încadrând o faţă rotundă care se luminase de atâta bunătate, când mă poftise din prag :
     «Rămâi aci pe noapte, drumurile sunt foarte primejdioase».
     Stăturăm, mi-aduc aminte, în ceardac, de unde se desvăluia ochilor şi parte din piaţa liniştită. Frunzişul platanului, pe atunci luxos, întăria mai mult umbra sfinţitului, care suna când şi când de râsul viu şi dulce al fetelor strecurate la şipot. Vârful turlei, desprins oarecum, plutea sus în rumeneala pe stinse, cu marele clopot aninat din bolta cu multe arcade. Intr’un timp îl văzurăm clătinându-se şi câteva bătăi căzură lin, împrăştiate, îngânate departe. Dogă se ridică în picioare şi, făcându-şi cruce zise :
     —       Acum e voie-bună şi spor şi bogăţie, dar nu pot să nu cuget la vremea când îl atârnarăm întâiu...
     —   Clopotul ?
     —   Da, clopotul; din Atos tocmai l’am adus, or fi vreo patruzeci de ani şi mai bine.
     Şi Dogă scăzu vorba ca şi cum ar fi evocat o taină din apusul înegurat:
     «Vezi moartea, pândea — pândea să capete glas, şi cât l’am pus în turlă, a şi pornit...»
     Se opri. Luând aminte că nu-i pricepeam cuvântul, începu a-mi lămuri domol şi răstit, cum se abătuse ciuma în sat şi clopotul grăise necontenit a nesfârşită jale ; că se prăpădia lumea cu nemiluita, şi mic şi mare, de n’aveau timp să le împlinească datinile creştineşti. Iar unii puteau vedea îngroziţi, cu ochii lor, năluca ceea cumplită a molimei cum luneca din străzi în case şi din case în străzi, aci suflând cu duhul ei rece de pierzanie şi aci rânjind în aiureala de aramă a clopotului. Şi ce se gândi atunci Dogă ? Scrise la Muntele Atos, de veni un egumen cu apă sfinţită. Şi egumenul înainte, după el norod mult, cu rugăciuni, cu icoane, cu legănări de prapuri şi de cădelniţe, purceseră dela biserică în patru părţi afară din sat şi în patru copaci aşezară patru sticluţe din aghiasma ceea şi le ţintuiră vârtos cu nişte potcoave, spunând că ţintuesc ciuma.
     «Ei, şi dacă scăparăm de una, curând altă năpaste ne lovi».
     De astă dată satul întreg, cu pădurea, cu viile, cu păşunile dimprejur, fuse vândut de Sultan unuia Giavid, Giavid Bei din Saraghiol. Acesta pusese dăjdii grele — aşa de grele că nu le venia oamenilor să creadă, când le vestise într’o zi telalul. Se ridicară murmure nestăpânite de răscoală; ci, neputându-se împotrivi, mulţi hotărîră mai degrabă să-şi ridice casele într’aiuri. Şi unul câte unul se făceau nevăzuţi, până ce Beiul prinse de ştire şi trimise o strajă puternică. Urmară atunci zile şi mai ales nopţi întregi de necurmată groază : căile păzite să nu iasă nimeni, chemări şi fluerături zvârlite dintr’un capăt şi răspunse dintr’altul, aspre, fioroase. Tresăriai din somn, fără să mai ştii ce să cugeţi. Odată în tăria besnei, jos pe drum nişte tropăituri aşa de uşoare, înadins năbuşite, parcă ferindu-se şi oameni şi cai să nu fie simţiţi. Tresări de undeva: «Cine merge acolo?» Nici un răspuns o clipă-două. Şi iarăş mai dârz: «Cine merge acolo?» In acelaş timp o împuşcătură, încă una — amândouă în vânt; şi tropăiturile apoi mai lămurit auzite, întoarse dinspre unde porniseră...
     A doua zi toţi se întrebau, ce anume să fi fost? Mirarea, prinsă în şoapte, sburase din gură’n gură şi din multele sfătuiri începu a se desluşi treptat şi adevărata întâmplare :                                                 -
     —   O fi adevărat ?
     —   Apoi Badolă singur mărturiseşte : când să plece pe neştiute, îl tăbărîse caraula.
     —   Era singur ?
     —       Nu, acesta-i norocul. Ducea cu el şi pe Rina.; şi, cum o văzură în lumina felinarului, pe loc se domoliră: cu binele atunci pornindu-i înapoi acasă, unul din caraulă dădu goana spre Giavid Bei.
     —   Giavid Bei ? Pentruce ?
     —   Să-l vestească, negreşit. Unde se mai găseşte aşa podcabă de fată ? !
     —   Rina încă nu eşise la horă, puţini o cunoşteau — numai din vre-o întâlnire fugară
                                                           352
© BCU
pe drumul ei spre şipot într’amurgite; ci renumeîe frumuseţii sale departe se lăţise şi şi toţi o slăveau într’ascuns ca pe o nepreţuită minune. Prepusurile cu Beiul în seama ei păreau a se adeveri, căci în câteva zile acesta se şi arătă în fruntea unui convoiu întreg de călăreţi, purtând firmir.ea muiată în aur, cu mâneci slobcde ce fâlfâiau de o parte şi de alta în trapul calului încărcat de podoabe. Şi chipul său nu era nici crunt, nici încreţit, cum şi l’ar fi închipuit lumea; dimpotrivă zâmbea deschis în tinereţea-i oacheşă. Totuş sosirea sa, înconjurată de bănueli, stârnise atâta larmă şi oameni cu porniri de răzvrătire începură a se grămădi înaintea casei lui Badola, unde Beiul descălecă scurt şi zise la intrare :
      —   Mi-au spus, că vroiai să fugi 1
      —   Iertare, Beim, din pricina dărilor...
      —   Şi luaseşi încă pe cineva.
      —        Pe fiică-mea Rina, lumina ochilor mei. E aci, adaose Badola, întâmpinând gândurile Beiului şi poftindu-1 cu temenele să şeadă.
      Curând apăru şi fata. Păşi răpitor de mlădioasă în foşnirea creţurilor unei rochii de atlaz şi se opri, cu fruntea’n jos dreaptă ca un sfeşnic. Apoi ridică încet capul; pleoapele bătură puţin, fierbinţi < parcă de văpaia ispitelor ce ascundeau, şi ochii mari sclipiră aşa de ciudat în albu-mărgărităriu al obrazului. Beiul tresări, anevoie stăpânindu-şi un strigăt de uimire: făptura ceea era mai presus decât orice plăzmuire din visuri. O vreme se uitară lung în ochi. De afară pătrunse un svon de rânchezări şi zirghete nerăbdătoare. Fata vorbi deodată :
      «Ai venit să mă răpeşti... Şi poţi s’o faci, că eşti tare şi domn pe vieţile noastre; dar ce-ar fi o iubire silită...»
      Avea un timbru de învăluire fără nume; şi, în graiul ei simţind însuşi graiul soar-tei ce-1 biruise deplin, Beiul răspunse :
      «Am venit să te cer, să fii singura stăpână pe sufletul şi pe saraiul mieu».
      Fata rumeni şi se retrase, îngăimând cu jumătate de gură...
      «Atunci,., atunci să hotărască tata».
      Şi aşa fu, că după o săptămână o luară pe Rina şi o duseră călare, în veşmânt de mireasă, cu alaiu şi cu muzici răsunătoare, ca pe o domniţă din poveste. Sub zovonul auriu faţa se întrevedea palidă. Oare, nu-1 iubea ? Era nefericită? Aceasta rămase o taină. Dar adânc în sufletul ei va fi fost bucuroasă că, odată cu nunta, Beiul lidicase orice dăjdii. Şi satul astfel uşurat merse tot în floare. Caravanele pătrunseră numeroase până departe, în Stambul şi’n Pesta şi’n pragul Veneţiei, aducând de pretutindeni prisosul greu de bunătăţi, de scumpeturi, cum spune şi cântecul:
                             Mătăsuri, albe, mătăsuri roşii,            .
                             Mătăsuri de nouă feluri...
      Şi mă gândesc acum, unde s’a fost risipit atâta lume, atâta viaţă, cu atâtea lacrămi şi râsete şi nădejdi albe ? O fântână mai stărue pe sfârşite: ca mâine va seca şi ea. Pământul încet va fugi sub curgerea ploilor, ducând devale cu el şi dărâmăturile rămase. Şi, după ani, călătorul nu va şti, că fuse aici cândva o aşezare neasemuită de oameni; şi nici va bănui de Rina ceea, a cărei frumuseţe strălucise o vreme spre îmbunarea sufletelor. Oh, gândurile sunt aşa de triste uneori...
      «înainte, am zis, chirigiule, să plecăm de-aicil».
CRONICI
                   IDEI, OAMENI
& FAPTE
                    MINISTER AL CUI?
   S’A scris atât despre inutilitatea dovedită a Ministerului de Arte, încât ţi-e lehamete să mai iai creionul şi să culegi încă odată, adevăruri de zece ori spuse. Dar ne-a fost dat, întâmplător, să vedem într’o zi budgetul acestui minister. Merită cu adevărat să fie tipărit pentru ştiinţa celor mulţi. Avea înscris acest buget, pentru abonamente la toate publicaţiile din ţară, literare, artistice şi culturale, un total de ioo mii lei, în aceeaş vreme când opera se concesiona, cu 15 milioane. Distribuite pe numărul revistelor, după statistica publicată anul trecut de «Buletinul Cărţii», ar veni numai bine pentru fie care tipăritură periodică, un bacşiş cam între opt sute şi o mie două sute de lei. Este fără îndoeală un act de mare dreptate şi o legitimă ierarhizare a valorilor culturale şi artistice, faptul că pentru «Arhiva pentru ştiinţa şi reforma socială», publicaţie care ne face cinste oriunde peste graniţă, Ministerul Artelor oferă un sprijin de 5 abonamente — 1.500 lei — anual, iar hipnotizat de beţigaşul d-lui Gogu Georgescu,se roagă şi-1 trage de mânecă să fie atât de desinteresat şi să-i primească 15 milioane. Că nu poate să se mai tipărească o publicaţie de cultură în Ardeal ori în Basarabia, cu un preţ^ îngăduit celor mulţi — sau că încercările de până acum, s’au încheiat pe lângă jertfele de muncă şi timp, cu deficite de câte 2—300 mii lei anual,— iată lucruri care nu clintesc nici o fibră pe figura înlemnită şi pergamentată a d-lui Ministru al Artelor. Dar ia să se supere d-1
Gogu Georgescu ori să refuze să mai conducă baletul nu ştiu ce dansatoare din toată lumea — vai! ce panică pentru arta română! Vecinica ediţie a lui Eminescu, despre care pomenim cu îndârjire aici, de nenumărate ori, şi care nu se poate tipări, aşa cum au tipărit ungurii una a lui Petofi ori a lui Arany, fiindcă Ministerul de Arte nu poate jertfi întru aceasta un sfert de milion, nu preţueşte fără îndoială pentru arta românească atât cât e evaluat, cu bani peşin, organul (vocal) al unei cantatrice adusă telegrafic din alt capăt al planetei, să delecteze publicul bucureştean amator de operă, publicul care îşi poate permite luxul să fie amator de operă, şi pe care public nu-1 reprezint nici eu, nici d-ta cetitor nevoiaş, ci toţi aventurierii valutelor, bonurilor de tezaur, depozitelor în lichidare; nobleţă aceea de dată recentă şi de toate neamurile care-şi expune sânii văruiţi, colierele şi cerceii, la magneticul fior artistic al baghetei capel-măestre.
   S’a închis zilele acestea expoziţia «Artei române». E cea mai de seamă manifestare artistică a anului. O adunare de elemente viguroase şi de real talent, care se străduesc să exprime în colori şi în linii un suflet al artei noastre pământene, altfel decât în trândave imitaţiuni. D-1 Ministru al Artelor, nu a păşit pragul expoziţiei decât aproape de închidere, constrâns de comentariile gazetelor. A luat un catalog şi sa retras să mediteze asupra preţurilor acasă —renunţînd la alegere
354
© BCU
fiindcă nu-i convenea tariful. In aceeaş vreme, Ministerul Artelor achiziţiona produsele de pictură horticolă, ale unei doamne care măreşte pe pânză, cărţile poştale cu pansele roze, maci, nu mă uita şi ochiul boului, din colecţiile trimise de telegrafişti iubitelor dela centrala telefonică.
   La expoziţia «Artei române» se aflau câteva compoziţii de reală valoare. O compoziţie reprezintă în pictură o culme. Cere maturitate de talent, de concepţie, muncă, timp îndelung, altceva decât febrila surprindere pe pânză a unui pei-sajiu. O compoziţie înfăţişează un moment sufletesc al unei generaţii artistice. Intr’un muzeu naţional trebuie să stea ca un document al unei epoce. Ministerul artelor, cumpără cromolitografii pentru camera de primire a moaşelor comunale.
   Nu ne surprinde.
   Intr’una din sălile Ministerului de artă se află
un bust al unui domn Ministru, cunoscut în de-obşte sub pseudonimul unui animal domestic. A costat 50—60 mii lei. Cum de-a ajuns acolo? De ce a fost comandat? Cu neputinţă de găsit altă explicaţie, decât că d-1 Ministru cu pseudonimul său de mamifer domestic, este un foarte puternic factor de guvern care face şi desface miniştri, mai cu seamă ai artelor.
   In afară dacă nu cumva bustul d-lui Alecu Constantinescu, se află la ministerul artelor, pentru îndoita-i valoare care nu trebuia pierdută ţării. Mai întâiu pentru superba şi armonioasa frumuseţe fizică: nou şi naţional Apolo de Belvedere sau Apolo cu lebăda. Pe urmă, pentru adâncul sens etic ce-1 reprezintă această figură în vieaţa noastră contemporană; pildă de păstrat posterităţii dintr’o existenţă demnă de eroii antichităţii descrişi odinioară de bunul Plu-tarh...
                EXEMPLUL LUI PAUL ADAM
   R OMANUL este epopeea contemporană.
   Câteodată, s’ar părea o epopee lipsită de eroism şi de patetic. Reflex al unor vremi în care Odisseu îşi poate procura bilet dus şi întors la ghişeurile unei companii mediteraniene de navigaţie, şi Icar voiajează confortabil, fumând ţigară de foi, în-tr’un fotoliu de avion cu patru helice.
   Dar absenţa pateticului e numai înşelare. E neputinţa de a desluşi din monotonia cotidianului, ceeace departe în timp, dă gesturilor mediocre de fiecare zi,proecţiuni de umbre oarecum eroice, pe fresca unei epoce. Citită astăzi, vieaţa unui gre-nadir din oştirile lui Napoleon, ori a lui Rastig-nac din comedia balzaciană, înterprtează vremurile lor în desfăşurări epice. Cu toate acestea ştim că soldaţii lui Napoleon, n’au fost cu nimic mai bravi, nici mai încercaţi decât acei ai anilor 1914—1919; iar pe Rastignac îl întâlnim oricând, în câteva mii de exemplare, simultan, la Bucureşti, Paris, Roma ori Pesta.
   Nici o epocă n’a fost vreodată mai plină de interes până la «tine», decât aceea în care trăeşti «tu».
   «Astăzi» e întotdeauna mai bogat în probleme, mai complicat şi mai dramatic în sfâşieri de conştiinţă, decât a fost «eri», şi «mâine» va mări fără nici o îndoeală tezaurul omenescului de «astăzi».
   Numai că acestea nu se simt, nu se văd; sunt ascunse de zidul confuz al realităţii. Când eşti în pădure, vezi numai copacii. Pădurea o vezi, când te-ai depărtat şi-ţi arunci ochii de pe un colnic. Procuratorul Judeii, Ponţius Pilatus îşi amintea foarte bine dansul languros al Sirienelor, dar numele lui Isus din Nazaret, nu-i mai spunea nimic după treizeci de ani. Trecuse pe lângă un fapt divers, fără însemnătate. Din faptul divers avea să nască creştinismul şi o lume nouă. Dar procuratorul Judeii nu putea să o vadă asta. El văzuse doar femeile Siriei dansând. Faptele diverse, fir de nisip la temelia munţilor, răstoarnă totuş, după aceea, veacurile.
   In vremea din urmă, în literaturile apusului, obosite, s’a pomenit tot mai des de o criză de bătrâneţe a romanului. In Franţa mai cu seamă, genul a suferit o disociere; şi-a dislocat cadrele. Cum lămurea Gustave-Louis Toutain, s’a sofis-
ticat opera lui Balzac şi Flaubert, a lui Zola şi Kipling. Romanul e acum poemă în proză, fapt divers, tratat de psichanaliză, elegie, teologie ori instrument de propagandă politică.
   Lecţia lui Paul Adam, e deaceea cu deosebire preţioasă. Prin exemplu, ea arată care e drumul deschis şi care sunt zările unui romancier modern. In întregime, argumentează pentru reabilitarea unui gen disjuns.
   Această semnificaţie se poate da numărului din Ianuarie, al revistei franceze «Belles-Lettres», închinat în întregime amintirii a trei ani, dela moartea lui Paul Adam.
   Paul Adam a cuprins în opera sa de şaizeci de volume, preocupările metamorale ale omului modern. E romancier al gândirii omeneşti, aşa cât vieaţa îngăduie individului să trăească sub o înfăţişare temporală, destinul metafizic. In aproape toată opera sa,individul e gestul unei idei; în dosul individului e prezentă eternitate. Omul nu apare decât ca încarnaţie a legilor cosmice. Vieaţa se luminează deodată sub alt unghiu optic, decât acel sub care priveau naturaliştii. Nu e tortură de instincte nestăvilite, harţa individului cu dis-ciplinile sociale, sexualitate şi egoism. Vieaţa e, sub înfăţişarea unei drame vizibile, desfăşurarea episodică şi temporală, a unei drame invizibile şi eterne. Omul e captiv al numărului, dincolo de el se simte prezenţa misterioasă, a veacurilor, a planeţilor şi a aştrilor, din al căror destin el e numai a milionimea parte dintr’un grăunte de pulbere, dar este, totuşi, parte.
   Astfel, romanele lui Paul Adam, sunt epopei ale epocelor, ale ideilor, ale idealurilor omenirii. In pagini se desfăşoară cu rumoare de cohortă, întotdeauna numărul. Chiar în opera de analiză după metoda naturalistă; Robes rouge, Stephanie, Chair molie, La glebe, Combates; documente de cercetare izolată a pasiunilor, a poftelor, a vi-ţiilor şi ideilor ce stăpânesc omul izolat ori înlănţuit în mediul social, politic, economic şi artistic ; — şi încă străbate pretutindeni preocuparea marilor fresce de sinteză. Chiar acolo unde a transformat figurile şi fabulele în simboluri parţiale, în: L’Essence de Soleil, Les coeurs Nou-veaux, L’Annee de Clarisse, Le Serpent noir, Les Lions; romane cari înfăţişează adevărate stu-
355
© BCU
dii ale individului ori grupurilor de indivizi, reacţionând în funcţie de predastinele bio-psiho-filozo-fice, Paul Adam nu se îndepărtează de ritmul epo-peei, care avea să prindă fiinţă pe dea’ntregul în romanele de semnificaţie curat simbolică; La Force, L’Enfant d’Austerlitz, La Russe, La Viile incon-nue, Le Trust, La Terre qui tonne...
   întreagă operă de romancier a lui Paul Adam, ne iniţiază în analiza ideilor care conduc lumea şi ne poartă prin pitorescul lumii condusă de idei. Dela ţărmul Senei la Rin, din Senegal la Niger, dela Amazona la Rîo, din Cartagina în Egipt ori în Bizanţ, în episoadele contemporane ori cu o sută de ani în urmă în istoria Franţei ; dela magia neagră la esoterism, dela misticismul pur la morală ori la utilitarism, dela pacifism la cultul răsboiului; toate aspectele lumii şi ale ideilor îşi găsesc loc în aceste 60 volume, unde nu s’au îngrămădit numai anecdote, fabule, intrigi reportagii...
   Niciodată, nici în cele mai izbutite romane ale lui Zola, n’au fost evocate mai puternic spectacolele omeneşti. Fiindcă sub înfăţişarea exterioară, Paul Adam descifra şi ideile conducătoare cari animă mulţimile. Oraşe somptuoase clădite de tiranii veacurilor sau oraşe industriale sbur-lite de coşuri de fabrici şi de cabluri, înfăşurate
în fumul uzinelor deşteptate şi adormite în urletul sirenelor; cadenţa armatelor desfăşurate în câmpuri de bătălie, întreprinderi industriale ieşite din pământ în capătul lumii, în Africa şi în sudul Americei, cu amestecul de ingineri albi şi de lucrători de toate culorile; toată splendoarea magnifică a născocirilor omeneşti, cu uriaşe maşini mişcându-se precis, cu sonde cari sfredelesc scoarţa şi turbine cari captează puternicile căderi de apă, ca să trimită fluidul electric pe fire de sârmă la zeci de kilometri depărtare; toate se desfăşoară în opera lui Paul Adam ca într’un atlas minunat al civilizaţiei.
   Viziunea plastică a lui Paul Adam e planetică; e ceeace a imitat slab şi desarticulat, fără puterea unei concepţii metafizice, un Paul Morand, care a văzut numai pitorescul locurilor şi al indivizilor, şi desarticularea caracterelor într’o civilizaţie cosmopolită.
   In fruntea numărului omagial din «Belles-Let-tres»,— Camille Mauclair, care acum doi ani ne trimetea un încăpător studiu asupra lui Paul Adam, amintindu-ne că romancierul acesta al latinităţii ne-a fost şi un statornic prieten al românilor;— dovedeşte că după o reculegere de trei ani, literatura franceză îşi întoarce din nou ochii către exemplul lui Paul Adam.
LITERATURĂ A LUMEI NOUI
    P OVESTEŞTE unde-va, istoricul şi gânditorul italian Guigliemo Ferro, această încîntătoare fabulă:
   Înlănţuit în Caucaz, Prometeu îşi rodea el singur măruntaiele mai crud decât i le rodea vulturul. Şi cu drept cuvânt! Să zideşti omul din humă, să-i dărueşti focul, să-l înveţi meşteşugurile şi artele, şi pe urmă, drept răsplată să fii încătuşat din gelozia zeilor pe o culme îngheţată şi să fii uitat de ingratitudinea oamenilor — iată un destin ciudat şi netrebnic! Prometeu urâ oamenii şi zeii; voia să se răsbune pe unii şi pe ceilalţi ; în pustiul Caucazului nutria un plan îndrăzneţ: să fugă în fundul unui deşert şi să creeze din foc o nouă generaţie de Titani docili şi fideli, pe cari nici Jupiter să nu-i mai poată trăzni, corupe şi înspăimânta. Acest plan îl medită îndelungă vreme. Şi când îi păru desăvârşit îl împărtăşi lui Vulcan, pe care Jupiter îl trimitea din când în când să-i cerceteze tăria lanţurilor. «De ce s’o fi încăpăţînând Vulcan să rămână în Olimp, el, paria zeilor, batjocura lui Jupiter, a Junonei, a lui Venus şi a lui Marte? Dacă Vulcan l-ar ajuta, Prometeu ar face din el singurul zeu al Olimpului».
   Dar Vulcan rămânea în îndoeală. Nimeni niciodată nu va putea să creeze vietăţi curajoase până la sfârşit şi incoruptibile.
   Intre timp, Cristofor Columb descoperi America. Trebuie să ştiţi că această descoperire a provocat în cer ca şi pe pământ o mare turburare. In materie de geografie, vechii zei, obişnuiţi să guverneze mica lume mediteraniană, erau de multă vreme raliaţi ca şi diplomaţia modernă, la principiul «stătu _quo». S’au născut, aşadar, discuţii şi controverse. Trebuia oare colonizată America cu nimfe, fauni, driade sau cu eroi? Profitând de această confuziune, Prometeu şi Vulcan, care sfârşise prin a se hotărî şi el, au fugit în America. Uşor de închipuit ce tămbălău se deslănţui în Olimp, când s’a aflat că furul focului nu se mai
afla captiv în Caucaz! Jupiter, convoacă imediat consiliul de miniştri •—pardon! —consiliul zeilor, şi în unanimitate hotărî să destituie vulturul, pe urmă discutară îndelung dacă trebuise ori nu să trimită o expediţie în America pentru a descoperi fugarii. Dar era atât de departe această Americă! In sfârşit Minerva, făcu o propunere demnă de cea mai înţeleaptă dintre zeiţe: «America este un imens deşert, aşa că nu ştim ce întrebuinţare să-i dăm. Ei bine, s’o facem temniţa lui Prometeu şi complicelui său Vulcan. Să le lăsăm pământul acesta. Ce-au să facă ticăloşii, cu tot focul lor, din acest deşert unde nu vor veni niciodată oameni dacă nu le vom duce noi, în afară de foc, şi toate celelalte bunuri ale vieţii care depind de noi ?»
   Această moţiune a fost aprobată.
   Singuri, dintre toţi zeii Olimpului meditera-nian, Prometeu şi Vulcan, exilaţi, se stabiliră în America. Şi la început, rătăciră, singuratici şi mizerabili în pustiile şi munţii sălbatici ai lumii noui; căci Vulcan, demoralizat de îndelunga umilinţă la care îl supuseseră zeii mediteranieni, devenise poltron şi trândav. Dar fu cu vremea îmbărbătat de nepotolitul Prometeu, care reînnoind în America miracolele de odinioară, descoperi mine de cărbuni şi lacuri subterane de petrol. Cu aceste combustibile şi graţie electricităţii pe care o descoperise încă din lumea veche, îşi puse în cap să însufleţească Titanii incoruptibili, adică maşinile: locomotive, căi ferate, telefon, telegraf, dinamo, cuptorul Bessemer, maşini agricole şi alte năzdrăvănii... Şi atunci se văzu America, cea osândită de blestemul zeilor mediteranieni la o vecinică sărăcie, prosperând într’un belşug nepomenit. Puternici, iuţi şi neînduraţi, aceşti Titani biruiră Spaţiul, Timpul, Savanele, Munţii, Oceanul, şi le siliră să se despartă de toate tezaurele ascunse şi să le risipească cu dărnicie în juru-le.
   In toată lumea veche fu o stupoare generala
356
© BCU
Nu cumva aceştia erau în sfârşit zeii prieteni cu adevărat ai omului, zeii binefăcători, cari nu erau nici geloşi, nici neînduraţi la rugăciuni, nici interesaţi, nici avari ca acei zei olimpieni cărora timp de veacuri umanitatea le-a cerşit în van belşugul, sănătatea, bogăţia şi pacea?
   Minerva, cea mai înţeleaptă dintre zeiţe, se alarmă—vă amintiţi că tot ea hotărîse deportarea lui Vulcan şi Prometeu în America — şi veni într’un suflet la Jupiter.
   Jupiter, aşezat pe tronul de aur, o ascultă, întoarse încet şi cu maiestate privirea spre lumea nouă, privi o clipă uriaşele deşerturi acoperite de zăpezi, altele arse de soare, unde ochii săi divini abia putură să desluşească ici şi colo, câteva sate singuratice şi câteva târguri fără însemnătate, şi ridică din umeri — «Nu te nelinişti, copila mea!» spuse cu blândeţe.
   Dar în vremea asta se răspândi în lumea veche svonul că în lumea nouă, au fost descoperite în sfârşit divinităţile amice omului. Emigraţia începu. Crescîi uimitoare. In scurtă vreme fu o adevărată invazie — aşa că zeii Olimpului fură cuprinşi la rândul lor de nelinişte. N’aveau să-şi piardă oare clientela? In fiecare zi unul venia să se plângă lui Jupiter. Chiar Muzele se prezentară îngrijorate. Se întâmplă asta după ce Prometeu inventase gramofonul şi pianul electric. Conduse de Apolo, furioase, cu părul risipit veniră să strige desnădăjduite, înaintea tronului lui Jupiter, învinuindu-1 pe Prometeu că a vrut să le batjocurgască. (E drept, că le-a răsbunat mai târziu d-1 Victor Eftimiu, trăgându-1 la rândul său şi pe Prometeu la gramofon şi la piano electric — dar asta muzele n’aveau de unde o şti).
   Jupiter, se cam ramolise, cum se întâmplă în deobşte cu toţi cei îmbătrâniţi la putere, şi pe de altă parte era prea distrat dela afacerile cosmice de Leda, Danae şi nu mai ştiu care altă femeie demicerească. Cu alte cuvinte, devenise un Jupiter parlamentar: «Am să fac, am să văd, am să avizez — lăsaţi la data viitoare !» — dar în realitate nu făcu nimic.
   Intr’o bună zi, Americanii avură neruşinarea să convoace toţi zeii universului la un congres în Chicago, şi atunci Jupiter se trezi, intră într’o straşnică furie, răsturnă Italia meridională cu un cutremur, alungă pe Leda şi Danae, convocă consiliul zeilor, le reproşă furios propriile sale greşeli, strigă că e vremea să se aştearnă pe lucru şi până una-alta, se puse să trăsnească cu fulge-rile lui nouii Titani. Dar vicleanul Prometeu găsise mijlocul să creeze Titani credincioşi, incoruptibili şi necunoscând frica — îi crease fără creier.
   Când în Olimp se mai află şi despre această drăcească născocire turburarea crescîi indescriptibilă.
   îndată începură negocieri, se oferiră concesiuni lui Vulcan, pentru ca în schimb să impună nenumăraţilor săi credincioşi să practice şi cultul vechilor zei mediteranieni. Marte, Pluton, Ceres şi Bachus se declarară gata să intre în şcoala lui Prometeu; vor face totul cu maşina: răsboiul, vinul, secerişul şi aurul. Minerva consimţi să plece într’o universitate germană să studieze fizica şi chimia. Venus murmură că se resemnează să reia vieaţa comună cu Vulcan şi să-i jure fidelitate. Jupiter şi Junona îşi dădură cuvântul că îl vor trata ca pe un fiu care face cinste părinţilor... Numai Apolo, înalt, svelt şi încununat de lumină, se împotrivi şi nu voi să audă de un asemenea odios compromis:
   — «Eu, care sunt lumina şi căldura lumii, vieaţa iniţială a fiecărui germen, originala impulsie a fiecărei mişcări, elanul primordial al fiecărei puteri, niciodată, eu, care luminez, încălzesc, reînnoesc, vivifiez şi conduc lumea pe căile ei, nu voiu primi în acest Olimp, în egali, pe aceşti doi impostori cari acolo înşeală biata speţă omenească, învestmântându-se la respin-teni cu travestiul lui Apolo! Impostorii cari suspendând în fiecare seară, dealungul străzilor, în oraşe, ridiculi sori de buzunar, au înşelat oamenii să înfrunte sfânta lege a zilei şi a nopţii pe care am dat-o oamenilor ca un principiu de înţelepciune şi de sănătate! Impostorii cari fiindcă aprind ici şi colo nişte foculeţe şi născocesc nişte jucării de fier, vor să silească omenirea să creadă că pot împlini ceeace nici eu singur nu pot să împlinesc!...» Acestea spuse, tocmeala din Olimp n’a mers mai departe şi Titanii lui Prometeu şi Vulcan, din lumea nouă, au rămas de capul lor...
   Fabula lui Gugliemo Ferrero, sub pitorescul şi ironia ei aparentă, îmbracă cel mai serios conţinut, al antagonismului dintre lumea nouă şi lumea veche. Ne-a revenit în gând şi am răsfoit-o într’o carte cetită cândva, acum zece ani, după lectura celor din urmă romane ale lui Jack London, tipărite în traducţie franceză. Ce bine ar sta în fruntea acestor volume, în loc de prefaţă !
   Literatura lui Jack London, e literatura lui Prometeu şi a lui Vulcan porniţi să populeze lumea nouă, să înfrunte furia zeilor şi să sucombe terorizaţi de maşinism, propria lor născocire.
   îmi amintesc că istoricii literaturii americane au făcut odinioară observaţia, că a fost nevoie de 50 de ani de vieaţă naţională între Atlantic şi Pacific, pentru a alunga din poezia Americii privighetoarea şi ciocârlia. Aceste două pasări nu există peste ocean. Un poet nu le putea cunoaşte decât din auzite ori după o călătorie în Europa. Totuşi privighetoarea şi ciocârlia au stăruit cu îndârjire să facă parte, 50 de ani, din toate evocările poetice ale dimineţii şi înserării, după pilda lui Shakespeare, Wordsworth şi Keats. Abia la 1834, întâia oară revista «The Dial» a acceptat în coloanele sale, în literatură, reprezentanţii înaripaţi ai faunei americane, piţigoiul albastru şi sturzul.
   Semnificaţia acestui fenomen de ritualism literar se poate întinde mai departe, în cuprinsul întregei literaturi americane. Poe este mai mult al Angliei decât al Americii. Şi poate Longfelow. Ai Americii sunt Hawtorne, Walt Witman, Ir-ving, Bret-Harte, Mark Twain, Sinclair şi acest sdravăn şi sălbatic Jack London, vagabond ca-lifornian atras de zăpezile îngheţate de sub cercul polar. Ce străin sună cuvântul lui în ritualismul literaturii şi artei noastre cu pecete meditera-niană! Şi cultul forţei brute, şi al aventurilor aprige în deşerturi glaciale, în tovărăşia câinilor lupi nedomesticiţi, şi acea înspăimântătoare autobiografie din Martin-Eden, unde câteva pagini, numai, acele unde descrie terorizarea lucrătorului călcător de lingerie de către maşină, condensează toată drama maşinalismului şi explică — mai mult decât un tratat, — explică şi justifică alcoolismul în clasa proletară abrutizată de munca automată. In literatura contemporană de psihologie lâncedă, romanele de acţiune şi de vigoare ale lui Jack London, romane dureros trăite, năvălesc ca un val de vânt rece şi aspru, pe o fe-
357
©
reastră trântită în lături, într’o cameră dospită de căldură şi trândăvie.
   A fost asemuit cu Gorki pe de o parte, cu Knut Hamsun pe de alta. Dar aceştia au suflet european. Jack London arată din omenesc, o faţă nouă, acea a lumii noui, cu febra necunoscută nouă, a îmbogăţirii şi eroismului, a vânjoşiei şi aventurei, a emigrantului debarcat într’un continent din a cărui limbă nu cunoaşte un cuvânt, şi unde intră rotiţă prinsă în angrenaj, ca să nu
mai scape decât înavuţit ori mort. Este fără în-doeală o lume care ni se înfăţişază ostil şi străin de sufletul nostru, aşa cum în fabula lui Ferrero, îi părea lui Apolo, întreaga omenire a continentului nou cu muzele închise în gramofon şi în piano electric, şi cu străzile luminate de mici şi ridicoli sori de buzunar.         ■
   Dar cu câtă adevărată panică te laşi purtat în această lume, văzută, trăită, şi încă atât de puţin stilizată de liturarism.
                      ORIGINA POVEŞTILOR LUI PERRAULT
   In aceeaş vreme când unul din spiritele cele mai curioase şi mai deschise poeziei, din acest timp, Andrâ Hallays, a inaugurat la Paris, la «Societe des conferences» un ciclu de studii asupra lui Charles Perrault, o editură franceză, tipăreşte cercetarea d-lui P. Saintyves: «Les contes de Perrault et les recits paralleles, leur origine».
   Cartea e plină de sevă ca un fruct. Poate pe marginea ei s’ar putea adnota reflecţii şi paralele din basmele noastre. Ne mărginim a însemna aici numai gândurile cărturarului francez despre cele mai franceze basme.
   De unde vin, ce înfăţişază aceste basme ale lui Perrault? Ce ne pot învăţa despre sufletul îndepărtat al oamenilor de altădată? Primii exegeţi ale acestor minunate povestiri le-au explicat odinioară după moda vremii lor. Au văzut în ele — vedeau pretutindeni — mituri solare. «La Belle au Bois dormant» era «eroina zorilor vrăjită de noaptea înfăţişată prin pădure, care se deşteaptă la sosirea soarelui de dimineaţă».
   «Peau d’âne» — e «aurora de seară persecutată de taică-său ; se îmbracă cu o piele de măgar, adică cu mantaua întunecată a nopţii, şi se desbracă de ea, dimineaţa, ca să se mărite cu tânărul soare».
   După aceste interpretări solariste, au decurs grosolanele interpretări ale şcoalei totemiste. Căpcăunul ori zmeul adulmecând mirosul de carne proaspătă, ne întoarce la vremea când strămoşii noştri erau canibali; totem şi tabu, erau cheile fermecate, care explicau totul în jurul nostru, şi pentru a reconstrui ce gândia «primitivul» era întrebat «sălbaticul».
   Toate aceste interpretări au căzut. Singura urmă lăsată, a fost presimţirea că sub învelişul povestirilor fantastice, se ascunde un mit, şi mitul, ca întotdeauna, e suportul unui simbol.
   Autorul studiului, P. Saintyves, a avut de curăţat un teren îndestul de încărcat. Povestirile lui Perrault, nu sunt numai nişte mici capodopere literare, dar sunt curate povestiri populare, a căror versiuni diferite şi numeroase, se întâlnesc pe toată faţa planetei. Se cunosc vreo 200 variante la «Cendrillon», iar «Le Petit Poucet» şi «Le Chat botte» sunt cunoscute de peste o sută de popoare.
   Cercetate izvoarele acestor întâmplări minunate, au fost situate de savanţi, în diferite colţuri ale lumii. Unii au socotit Egiptul, alţii India drept ţările de origină. Francezii au susţinut că poveştile populare s’au ^născut în Franţa, Bretonii în Bre-tania, şi fără îndoeală că nici un român n’ar primi să renunţe la gândul că «Făt-Frumos», chiar în versiunea d-lui Horia Furtună, n’ar fi de sânge neaoş românesc. Ba fără îndoeală că oltenii îl socot oltean, moldovenii moldovean, şi cetăţeanul din Focşani ţi-ar putea dovedi că a văzut lumina zilei, în închipuirea vr’unui moş-
neag de acum două-trei mii de ani, prin preajma Milcovului. Se întâmplă însă că toate neamurile din lume au născocit basme: şi egipteni, şi indieni, şi francezi, şi olteni, şi moldoveni. Răspândirea lor întinsă, amplificaţia unora prin celelalte, deformarea lor prin atâtea guri în câte s’au petrecut, fac astăzi cu neputinţă de lămurit ţara de origină.
   Dar de ce au fost născocite ?
   Folosind metoda comparativă, d-1 P. Saintyves desparte poveştile lui Perrault în trei categorii: 1. Basme de origina anotimpurilor, 2. Basme de origină iniţiatică, 3. Basme cari nu sunt decât fabule, adică apologii morale.
   Basmele neamurilor, sunt aşadar cu deosebire comentariile sau ilustraţiile unui ritual, destinat, sau să justifice şi să facă iubite şi practicate riturile anotimpurilor, sau să amintească ceremoniile iniţiatice, prin cari individul era pregătit, cu învăţătură şi antrenament magico-religios, să împlinească îndatoririle şi rolul său particular în grup, clan ori trib. Cât despre povestirile ori apologiile morale, şi ele erau întrucâtva poveşti rituale, fiindcă la origină comentau preceptele religioase ale căror învăţături constituiau o parte din ceremoniile sacre.
   Aceste precepte morale, se găsesc în termeni aproape identici la toate neamurile pământului, şi e greu cu desăvârşire de stabilit cărora le aparţine paternitatea. Ele formează tezaurul comun al umanităţii: «înţelepciunea neamurilor».
   Tot astfel cu basmele.
Aceleaşi exemple pentru a ilustra aceleaşi precepte se găsesc pretutindeni, şi adesea se întâmplă că o temă inventată într’un loc nu e decât punerea în fapt, a unui gând ori unui precept venit din celălalt capăt al lumii. Aşa e deopildă cu basmul «Griselidis». Această poveste, ori mai de grabă această fermecătoare novelă, nu este decât comentariul însufleţit a unui precept din Legile lui Mânu: «Cu toate că purtarea bărbatului e de osândit, cu toate că se dă la alte dragoste şi^ e lipsit de virtuţi, o femeie cinstită trebuie să-l venereze necurmat ca pe un Dumnezeu».
   «Câteodată—spune P. Saintyves —basmele, atât de origina anotimpurilor cât şi de origina iniatică, nu aveau numai rostul să promoveze moralitatea în înţelesul pe care i-1 dăm astăzi acestui cuvânt. Ele tindeau să păstreze valoarea vechilor ritualuri magice ori magico-religioase, să le menţină şi să le justifice. Aceste ritualuri erau destinate să procure binele social: de o parte roadele pământului şi belşugul vieţii, de altă parte oamenii conştienţi de datoriile lor sociale, datorii concepute la început ca obligaţii de ordin magic, a căror încălcare, implică, ipso-facto, pedepsirea».                               .
   Pe drumul acesta al magiei aşadar, şi al inte-
358
© BCU
reselor celor dintâi alcătuiri omeneşti, aprig păzite de vraci, preoţi şi tirani de trib, clan ori grup, străbatem în grădina înflorită a zânelor. Cartea d-lui Saintyves, ne poartă acolo pe poteci fermecate. E multă poezie peste argumentările docte. Dar cum oare fără poezie, s’ar putea scrie un rând despre poesia basmelor, în afară de cazul dacă nu se întâmplă să fii filolog sau colecţionar de folclor, adică de plante moarte şi clasificate în herbar ?
   Ceeace a fost creat de poezie nu poate să fie înţeles şi interpretat decât tot de poezie. «Dar veţi spune — scrie Saintyves — de ce atâţia «dacă» şi «însă», pentru a ne spune că fetiţa cu boneta roşie este un fel de personificare a lunilor de flori şi nu a aurorei, că lupul care o devoră este o formă a iernei şi nu soarele?
   «Insă nu simţiţi că înnodând legăturile sezoniere, se adâncesc aceste fermecătoare basme, şi străbătând această cale liturgică ne ridicăm într’adevăr până la originile minunate, când anul se împărţia în două anotimpuri: vară şi iarnă?
   «Nu trebuie să vă imaginaţi că acele timpuri îndepărtate când aceste mituri graţioase comentau scenarii cu totul populare, vor fi fost atât de sălbatice cum vor să ne facă unii a crede. Atunci se trăia poezia anotimpurilor prin ceremonii admirabil de expresive, se celebrau misterele în povestiri încântător de copilăreşti. Toţi participau la această beţie magică coborîtă din cer pe pământ, pe razele noului soare şi ridicându-se dela pământ către aştri, pentru a-i înhăma la carul său, prin cântecile, horele şi chiotele lor de bucurie».
          CRONICA LITERARĂ
                             PE MARGINEA UNEI CĂRŢI:
                   «SPRE EMAUS»
                         d e
                                                                                                                           Cezar
   V     EACURILE cele dintâiu ale creştinismului, amintesc întotdeauna povestirile fantastice despre acele clădiri din ţinuturile africane, dărâmate în câteva nopţi de furnicile termite. Năvălesc în galerii subterane, sfredelesc grinzile, macină pământul sub temelii, perforează scândurile pereţilor; — în urma lor zidurile se înclină moale, ca o prăjitură de unt de cocos topită în soare,
   Aşa vede închipuirea scufundarea imperiului roman şi a întregii lumi mediteraniene, luminoasă şi de superbă splendoare, minată de anahoreţii şi cenobiţii religiei celei noui venită din Iudeea.
   Trăiau în preajma Mediteranei, toţi zeii mitologici, aşa cum apăreau în visurile pline de ispite ale sfântului Antoniu. Dela Buda şi Dumnezeii hermafrodiţi ai Indiei, la Oanes zeul din-tr’unceput al Haldeei, la Zoroastru, Ormuz şi Ahriman ai Persiei, la zeiţele şi zeii Egiptului cu trup omenesc şi capete de animale: Isis, Amon, Neith şi Pta.
   împărăţia romană făcea să circule în forfota ei de supuşi purtaţi pe galere între capitală şi cetăţile imperiului, oameni de toate neamurile şi de toate culorile, cu zeii lor barbari din pădurile galilor şi germanilor până la Zamoîxe scit, şi dela idolii negrilor abisini până la amazoanele şi centaurii grecilor şi zeii rustici ai Etruriei.
   Dar stăpânea atotputernic deasupra acestui furnicat de Dumnezei, Olimpul grec cu zei simpli şi omeneşti, cu păcatele şi pornirile lor terestre, amestecându-se în războaele credincioşilor, răpindu-le copilele să le facă zeiţe şi cobor îndu-se să iubească un păstor de capre din livezile cu măslini. Dumnezeii acestei lumi erau simpli şi mânia lor înfricoşată se îmblânzea uşor ca un fum de jertfă, cu sângele unui ied tăiat pe altarul de marmoră şi cu mireasma mierii amestecată cu a braţului de flori cules de preotese cu haina albă. Dumnezeii aceştia
Pet r e$ cu                      .
  erau de marmoră şi aveau chip omenesc. Că era Jupiter cu vulturul la picioare, Minerva rezemată de lance, Neptun călărind pe delfin, Diana în tunica scurtă înconjurată de nimfe, Venus Anadiomede cu cosiţa bălană şi cu mijlocul curbat ca o liră, Hercul cu biceps de gladiator şi Bachus cu ciorchinele de struguri şi cu naiul chiotului păgânesc de beţie; zeii aceia nu înspăimântau şi coborau familiar din Olimp în cetate, în templele lor albe, cu linia pur profilată pe orizontul colinelor, cu eolonade rânduite geometric şi armonios, aşa cum şi sufletul omenesc este armonios acolo unde albastrul cerului se îmbină întotdeauna limpede cu albastrul mărilor.
     Legendele erau ele însăşi simple şi eroice. Vitejii lui Homer, zei şi semizei, luptaseră cot la cot cu muritorii de rând; Achil, Nestor, Ulise şi Agamenon, fuseseră sub zidul troiei, jucării ale prigoanei ori iubirii lui Jupiter, Neptun şi Junonei.
     Civilizaţia greco-romană confundată acuma cu imperiul roman, fusese împinsă odată: cu legiunile până în deşerturile Siriei şi Tebaidei,. şi până în munţii de cremene ai Sciţilor. Cetăţile erau luminate de marmora templelor. Până în cele mai îndepărtate unghere ale împărăţiei,, străbătuseră discipolii filozofilor din grădina lui Academos. Banchetele cu limbi de fazani şi cu căpriori rumeniţi întregi pe tăvi de argint, înainte de a sfârşi în orgie şi în dansuri de sclave şi de hetaire goale, începeau cu discuţii din înţelepciunea lui Platon, Aristot, Epicur, Socrat şi Zenon.
     Poeţii cântau aceşti zei, aceste înţelepciuni şi aceste festinuri. Oştirile împărăţii cucereau la marginele îndepărtate ale pământului alte ţări sălbatice, de unde trimeteau caravane cu cămile încărcate cu cinabru şi aur, cu purpură şi mătase,, şi în urma lor sclavi pentru circuri şi sclave pentru iubirea proconsulilor.
     Iar lumea aceasta mediteraniană urâ şi ignoră durerea. Sculptura grecească nu fusese turburată
359
© BCU
de ruperea armoniilor lineare pe cari o provoacă suferinţa. Durerea Niobeei chiar era calmă, armonioasă şi gravă. Vieaţa nu reprezintă niciun mister, fiindcă nici zeii nu erau misterioşi, nici invizibili, nici grandioşi nici teribili.
    «Olimpienii — cum spunea Flaubert prin gura lui Hilarion către sfântul Antoniu—se aplecau din înnălţimea norilor pentru a cârmui săbiile ; îi întâlneai la marginea drumurilor; îi aveai în casă şi această familiaritate diviniza vieaţa. Ea nu avea altă ţintă decât să fie frumoasă şi nobilă. Vestmintele largi uşurau nobleţă atitudinilor. Vocea oratorului exercitată în vecinătatea mării, bătea în talazuri sonore porticele de marmoră. Efebul, uns cu untdelemn, lupta în plin soare. Acţiunea cea mai religioasă era expunerea formelor pure. Şi oamenii aceia respectau soţiile, bătrânii, preoţii. In dosul templului lui Hercule era un altar al milei. Victimele erau jertfite cu flori în jurul degetelor. Amintirea, ea însăş, era păzită de putreziciunea morţilor. După ei nu rămânea decât puţină cenuşă. Sufletul răsfirat în eterul fără hotare, pornea spre zei».
    Atunci, în acest belşug şi în această desfătare nesăţioasă, când stăpânea spiritul grec, adică ştiinţa, şi spiritul roman, adică formula, îşi făcură apariţia oamenii ciudaţi cu figurile băr-boase şi famelice, cu vestminte aspre de păr de capră, propăvăduind renunţarea la bunurile lumeşti, după învăţătura unui profet din Judeia, crucificat acolo în batjocoră cu fruntea împodobită de o cunună cu spini.
    Oamenii aceştia găseau în suferinţă o voluptate, în ignoranţă o virtute, în vieaţa pământeană un provizor preludiu al unei alte vieţi de dincolo, vecinică şi teribilă, de judecată şi de ispăşire. Moartea nu mai însemna eliberarea sufletului în luminoasele câmpii elizeene. Era o vecinicie plină de cutremurare, unde ceeace însemnase însăşi sensul vieţii antice; libido sen-tiendi, libido sciendi, libido dominandi—pofta de a simţi, de a cunoaşte şi de a domina —aveau să fie ispăşite aprig ca cele mai grele păcate. Se văzură întâmplări neliniştitoare. Femei ale plăcerilor trupeşti, lepădară vestmintele de mătasă şi de brocart, împărţiră podoabele slugilor, şi în haină de păr scorţos se adăpostiră în peşterile munţilor să caute izbânda sufletului, hrănin-du-se cu rădăcini de ierburi, în postire şi rugăciuni. Umilinţa, suferinţa, lipsa, desprinderea de cele pământeşti,— erau singurele voluptăţi îngăduite. Frunţile anahoreţilor cari luară drumul deşerturilor, se «scorojiră de mătănii ca genunchii cămilelor».
    Nici o prigoană nu-i înspăimântă. Nici o chinuire a trupului nu le şovăi sufletele. Credinţa lor revoluţionară şi resignată totodată, tăgăduia atotputernicia zeilor, bucuria voluptoasă a vieţii, limpedea armonie a acelui admirabil acord stabilit de Roma între Orient şi Occident.
    «Religie de sclavi» —fusese numită, fiindcă blândeţea şi renunţarea la prezent în nădejdea unei recompense în vieaţa cea viitoare, mersese mângâietor mai întâiu deadreptul la inima sclavilor, a mulţimei pentru care nu existau festine, a celor ce duceau pe umeri lectica patricienilor.
                                                                                     Faptul că au fost siliţi să-şi găsească refugiu pentru închinare în catacombele umede ale Romei, eră el singur pentru viitor un simbol. Deasupra acestor grote subterane, lărmuia cetatea cu pieţele şi forumul, cu palatele şi templele, cu
arenele şi fântânele ţâşnitoare de marmoră, cu tropotul sutaşilor şi cu forfota plebei. Inlăuntru, în cavernele cu lacrimile prelinse ale stalactitelor se adunau pe furiş desmoşteniţi vieţii din afară, care transformau aceste întunecoase încăperi în cele dintâiu catedrale ale creştinismului. Lărmuia cetatea afară, deasupra, dar toate deşertăciunile ei se rezemau pe aceste goluri subterane, unde pâlpâiau cele dintâiu luminiţi de candelă aprinse la cele dintâiu altare.
    Prigoana deslănţuită împotriva primilor creştini, se poate explica numai prin instinctul de conservare al lumei vechi, care presimţea în aceşti mucenici duşmanii săi interni, cei mai de temut. Imperiul roman respectase zeii tuturor neamurilor cucerite. Era cea dintâiu politică minoritară, care le îngăduise să administreze aproape pacinic, cele mai îndepărtate provincii dela capătul Europei, de pe valea Nilului şi din nisipurile Asiei Mici, de unde ştirile călătoreau până la metropolă luni îndelungi.
    Singura religie persecutată cu îndârjire a fost dintr’unceput învăţătura lui Isus. Deşi dăduse Cesarului ce e al Cesarului, şi deşi deslegarea de cele pământeşti, făcea din creştini, cei mai blânzi şi pasivi cetăţeni ai imperiului. Era această renunţare atât de nefirească, credinţa aceasta nouă atât de obscură şi neinteligibilă pentru sufletul calm mediteranian, încât prigoana s’a pornit brusc şi instinctiv, ca împotriva unor vrăjmaşi subterani, în afară de natură şi în afară de lege. Arena de circ, rugul, ghiara leului care sfâşia piepturile fecioarelor, sabia călăului, n’au putut totuş întoarce ochii mucenicilor dela cerul către care se îndreptau smeriţi.
    Din sângele acestor martiri a rodit învăţătura lui Crist.
    Vieţile sfinţilor — epopeia creştinismului.
    Epopee simplă, naivă, scrisă stângaciu, în cărţi pe a căror slovă şi acum se apleacă omul cu fiorul unui mister.
    Cine n’a găsit, pe poliţa unei case de ţară, una din acele cărţulii cu scoarţa soioasă, pe care un moşneag, în seri de iarnă, silabiseşte la gura vetrei întâmplările lui Pafnutie Stâlpnicul, a sfântului Loghin Sutaşul, a mucenicului Chiprian ori a cuvioasei Pelaghia, care a fost întâiu desfrânată? Şi cine se mai îndoeşte, că în aceste întâmplări şi în aceste minuni, lectorul nu crede cu adevărat, şi nu iese după cetire cu sufletul răcorit de rouă credinţii ?
    Mai vârtos decît cu pătimirile născocite de Prefectul Prob pe vremea împăraţilor Dechie şi Valerian, de schingiuirile ordonate de împăratul Diocleţian ce-şi zicea Jovie şi de Maximilian, ce-şi zicea Herculie, creştinii celor dintâiu începuturi aveau de luptat cu ispitele şi îndoelile, cu duşmanul din lăuntru, pentru a cărui biruire îşi zideau uşa chiliei în munte şi îşi puneau trupul la casne. Această luptă poporul o înţelege, şi la victoria împotriva duhului rău participă, alături de curiosul preot Moise Harapul care a hoţit mai întâiu la drumul mare şi de Cuvioasa Pelaghia care, în chilia cuvioasei Romana a simţit asupra ei duh necurat, amintindu-i de podoabe şi bogăţii, şi de toate desfătările. Din lectura vieţilor de cumplite suferinţi şi minunate înfrânări ale ispitelor, petrecute în cetatea Efesu-lui, Iliopoli, Antiohiei ori Cartagenei, credinţa se lămureşte crescută şi întărită.
    Erau însă cărţile tălmăcite într’o limbă barbară, tipărite sălbatec, şi de mult purtate doar în coşul vânzătorilor de iarmaroace. Gândul d-lor
360
© BCU
  Mihail Sadoveanu şi D. Pătrăşcanu de a prelucra vieţile sfinţilor, în cărţi pe înţelesul tuturor în care să încapă şi o frurriuseţă literară, a însemnat cel mai fermecător dar pe care un scriitor îl poate oferi poporului. Cel dintâiu volum: «Spre Emaus», ed. «Cartea Românească» ■— cuprinzând paisprezece povestiri, a văzut lumina tiparului la începutul acestui an. Autorii făgăduesc altele —■ în măsura în care va fi primit acesta.
    Că ediţia va sfârşi repede, nu încape nici o îndoială. Starea sufletească a noroadelor, e astăzi întrucâtva asemănătoare cu aceea din vremea primilor creştini. Tot ce se petrece de un veac, cu victoria maşinismului şi a materialismului, cu orgoliul biruinţelor ştiinţifice cari au sfredelit scoarţa planetei, au îngăduit omului să se înalţe pe aripi în văzduh şi să coboare în maşini de oţel în fundul mărilor; a fost verificat crud de răs-boiu. Ne-am desmeticit sclavi ai propriilor născociri. Suntem terorizaţi de maşini, de Stat, de legi economice, de tot ce-a fost înfăptuit pentru om şi s’a întors împotriva omului. Pretutindeni sunt semne de o întoarcere la credinţă, după ce au fost dovedite deşertăciunile biruinţelor câş-
  tigate în afară de ea. Poporul e în căutarea, acestei izbăviri. Cartea d-lor Sadoveanu şi Pătrăşcanu, deschide către vechea credinţă un drum înflorit. De prisos să stăruesc asupra frumuseţilor din paginile acestei cărţi rare. Cetitorul va merge să le cunoască deadreptul la ele.
   O singură slăbiciune. Gravurile. Fără de niciun stil, n’au nimic din simplitatea încântătoare a gravurilor cu cari ne-au deprins cărţile noastre ortodoxe; acele minunate cărţi sfinte eşite şi din teascul mănăstirilor muntene şi moldovene. Podoaba cărţii ortodoxe a ajuns la un stil, care e în spiritul şi în înţelegerea poporului nostru. De ce autorii vor să-l ignore? Era atât de simplu să se folosească drept unică înfrumuseţare reproduceri din cărţile sfinte: octoicuri, cazanii ori minee.
   Maica Domnului care se arată umilitului Roman e după cel mai curat model catolic, Sfântul Patroclu între oştenii cari purced să-l ucidă seamănă cu Popa Gapon în fruntea gloatelor pe perspectiva Ne vei, şi Cleopa de pe copertă, în drum spre Emaus, aduce cu un foarte drăguţ sublocotenent de cavalerie, ultima promoţie.
              CRONICA ARTISTICĂ
                             de
                          Oskar Walter Cisek
                    EXPOZIŢIA «ARTA ROMÂNĂ»
   După câte se pare, mulţi din artiştii noştri cei mai de seamă luptă astăzi împotriva unor simţăminte de criză ce-i aşteaptă par’că în faţa tainei fiecărei realizări. Sunt prea puţini aceia cari stau deacum dincolo de aceste forţe negative şi protivnice. Şi e de înţeles. Firea Românului e neliniştită şi nu oboseşte în căutarea minunilor. Exemplul cel mai apropiat e astăzi însuşi Teodorescu-Sion, calităţile căruia nu se pot răsturna cu o asemenea constatare. Caută şi Pă-traşcu şi Pallady, dar pentru aceştia găsirea unei soluţiuni noui de realizare nu mai înseamnă o revoluţie a eului lor. Şi chiar dacă Pallady îşi va mai varia maniera lui inspirată de poet între pictori, nu va fugi într’o fundătură întunecoasă din care apoi să nu mai poată ieşi.
   Expoziţia «Arta Română», adică manifestaţia singurei grupări în care putem pe drept avea încredere, ne-a înfăţişat şi în anul acesta preţioase valori artistice, care, desigur, înseamnă etape în evoluţia artelor plastice româneşti. Dacă totuş entuziasmul nostru se simte stânjenit, vina e în deosebi a d-lui H. F. Cornes-cu, declinul căruia nu ne mai miră astăzi după atâtea expoziţii de tristă memorie. Neapărat, nu ne putem împăca nici cu peisajiile prea blânde ale d-lui Ionescu Doru, nici cu coloarea prea puţin nuanţată, prea lipsită de atmosferă şi prea gălăgioasă a d-lui D. Ghiaţă, mult mai echilibrat şi mai promiţător în expoziţia din anul trecut. Totuş brutalitatea d-lui Cornescu, fondurile sale barbare — nemerite poate pentru efecte de scenă, nu însă pentru îmbrăţişarea unor mici pervazuri aurite ■—nu pot fi întrecute de nimeni şi nu dovedesc nici inspiraţie vehementă, nici vigoare. Aceste culori nu sângerează
şi sunt prea murdare pentru a ne vorbi despre o forţă cultivată, dar eruptivă.
   In schimb arta d-lui Francisc Şirato, unul din prea puţinii critici pregătiţi din ţara noastră, a luat în ultimul an un avânt neaşteptat. In sfârşit criticul Şirato ne-a arătat că e şi un pictor cu totul neobişnuit. Inperecherea de autocritică şi simţimânt de creare artistică, atât de rară la noi, ne linişteşte totdeodată în ce priveşte resursele în viitor. Calea lărgită pe care păşeşte astăzi cu greu se va mai întuneca, căci mijloacele întrebuinţate sunt prea cumpătate şi echilibrate. Naturile moarte expuse de d-nul Şirato ne arată că artistul nu vrea să fie realist, cu toate că stă pe pragul realităţii. Pasta de coloare extrem de deasă, precum şi felul de alăturare al valorilor nu vrea să redea numai lucrurile, având chiar o existenţă proprie dincolo de preocupările obişnuite ale altora. Astfel atmosfera acestor tablouri e foarte liniştită, uneori chiar răcoroasă. Valorile de coloare nu se bat niciodată, ba se susţin într’atât încât, adâncimea întreagă a spaţiului e legată într’un acord neîntâlnit încă în pictura noastră. Poate că uneori simţim prea multă chibzuială şi socoteală în expresia colo-ristă a acestor tablouri, astfel, că lipseşte respiraţia largă. (Iar ceeace se numeşte «Stil» nu poate fi altceva decât libertate individuală). Lâ Şirato însă, ţesătura atât de deasă a colorii nu e decât mijlocul exterior pentru rara închegare sufletească a artistului. «Ţăranca cu urcior», o mică capo d’operă în ce priveşte împărţirea planurilor întăreşte în noi această părere, iar compoziţia cea mare a «întâlnirii» e aproape numai o construcţie sufletească, fanatic şi îndârjit clădită din câteva simple mijloace exterioare. Coloarea sur-
dinizată hotăreşte aci ciudata linişte ce se desprinde din atmosferă. Dela d-nul Şirato mai putem aştepta multe realizări, neobişnuite în preajma artei noastre contimporane.
   D-l Teodorescu-Sion, virtuosul perspectivei şi al compoziţiei, caută iar drumuri noui pentru isbucnirea temperamentului său. Loveşte par’că mereu împotriva porţii unei Cetăţi uriaşe ce nu vrea să se deschidă. E ceva tragic în sunetul perseverent al acestor lovituri dar, cu simţămintele noastre de partea artistului, sperăm că cetatea va fi luată în curând. Astăzi nu simţim o decădere, ci o criză destul de nemiloasă. Sforţări dârze se întrevăd. In compoziţie ca şi în interpretarea materiei. In lupta aceasta aprigă, artistul a uitat chiar binefăcătoarea învăluire a atmosferei, altădată atât de vibrantă în tablourile lui. In compoziţie însă, Teodorescu-Sion a făcut un pas mare spre ţintă. Dela «Fântâna lui Manole» şi până la «Izvorul Troiţei», atâtea tendinţe încâlcite şi stufoase ce se sbăteau şi răsboiau în Teodorescu-Sion s’au prefăcut în unde cari’şi vor găsi drumul prin albia individualităţii artistului. Elementele lineare s’au lărgit mult, iar firul întreg al compoziţiei, odinioară atât de înghemuit încât deosebirea planurilor suferea din pricina aceasta, e astăzi cercul încăpător pentru atâtea grupuri de figuri. Numai atmosfera a secat par’că şi mai mult. Compoziţia întreagă nu e văzută colorată. Coloarea atât de îndesată variază între întunerec şi lumină, rotunjeşte mult. Din punctul de vedere al coloristului, «Izvorul Troiţei» aproape nici nu există. Coloarea susţine mai întotdeauna numai plasticitatea deosebită a îmbrăcămintei. Aci nimic nu e construit din simţământul pentru coloare. Altminteri, tabloul conţine preciozităţi ce ne aduc par’că aminte de artă veche italiană, uneori de compoziţiile lui Piero dela Francesca şi ale lui Sodoma. «Florile de toamnă» şi «Natura moartă» evidenţează şi mai limpede cele spuse mai sus.
   Dl Theodor Pallady a expus două nuduri şi un peisajiu, care tremură în nuanţarea atât de cultivată a cenuşiurilor. Miile de nuanţe ale artistului, simţul lui pentru valori, pentru nenumăratele game de coloare, pentru rozul, verdele, portocaliul, albastrul lui atât de tipic fac din dânsul chiar de pe acum un fel de «clasic», care chiar atunci când se îndeletniceşte cu apucături prea uşuratece, stă par’că «dincolo de bine şi rău». Ştim cu toţii că Pallady a pornit la drumul său nou dintr’un anumit stadiu al picturii lui Henry Matisse şi din sfera intelectuală a lui Degas. Cu aceştia are comun atmosfera care, privită de pe o altă platformă decât aceea a artelor plastice, caracterizează o fire extrem de rafinată. Se poate spune chiar pe drept că Pallady l-a întrecut pe Matisse în ce priveşte armonizarea co-loarei. Tablourile artistului sunt melodii nespus de mlădioase, uneori însă în vecinătatea unor expresii de jucărie dulceagă. Pallady face stenografie cu penelul. Felul acesta sumar de interpretare exclude realizări forţat meşteşugite, se apropie însă şi de pericolul axtremului celălalt, adică ^de schiţa neisprăvită. Preferăm totuş această schiţare artistică şi atât de nuanţată altor preocupări, unde se simte şi ciocanul’ şi nicovala. D-l Theodor Pallady e un artist adevărat. Spiritul artei sale nu are însă nimic românesc, nimic proaspăt, primitiv sau religios. E înrudit cu Laforgue şi toate aceste constatări
rămâne încă atât de multă inspiraţie veşnic vie pe cartoanele nepreparate ale lui Pallady, încât nu ne vom asocia niciodată acelor surâsuri care cred că neamul românesc are astăzi mulţi artişti ca acesta.
   D-l Marius Bunescu îşi urmează liniştit drumul, fără a risca prea mult, fără gălăgie şi farse. Tablourile expuse anul acesta dovedesc iar un simţământ deosebit pentru atmosferă şi perspectivă. Aerul în aceste frânturi de natură devine tot mai fluid, linia nu se sbate fără scop, ci împarte planurile ce se duc organic până în adâncimea spaţiului. «Mitropolia»e chiar un exemplu foarte preţios pentru acest echilibrat fel de interpretare. Reflexele de lumină ca şi umbrele sunt legate atât de organic cu coloarea tabloului, încât pe viitor ne putem aştepta la realizări şi mai mari. Şi Bunescu dibueşte, dar nu neglijează mai niciodată simţimântul pentru linia cât mai simplă şi pentru atmosfera curată. Astfel siguranţa constructivă devine tot mai mare, fă-cându-1 pe acest artist să rămâie departe de încercări nechibzuite şi de salturi. «Gropile de nisip dela Floreasca» sunt încă o dovadă ce susţine această constatare, căci în acest tablou totul e văzut foarte firesc şi totuş foarte original. Lumina nu sfâşie, nu se împlântă în verdele deschis al ţarinei. Ea e spiritul care uneşte toate elementele. Şi totul e făcut cu mijloace atât de nesenzaţionale şi de sincere, încât sufletul acestor lucrări ne întâmpină cu desvăluiri noui şi cu înţelegere pentru graiul pământului.
   Tânărul pictor P. Iorgulescu expune prea puţine şi neînsemnate lucrări pentru ca să ne putem da seamă de evoluţia lui. întâlnim ca şi în trecut, aceiaş predilecţie pentru o gamă ce se complace între alb, galben şi roşu. Soliditatea materiei devine dubioasă, pe când valorile de coloare nu sunt lipsite de farmec.
   Trei marine mari şi un portret au fost expuse de d-nul I. A. Steriade. Dar cu toate că nu cerem în ruptul capului ca arta românească să fie şi modernă •—am trecut chiar prin şcoala clasică •— ne rezervăm părerea noastră asupra picturii acesteia pentru o altă ocazie. Sunt, pare-mi-se, lucrări în cari tehnica n’a fost îndeajuns susţinută de o convingere interioară. Am prefera chiar lucrări mai stângace, mai puţin dependente de virtuozitatea unui penel.
   D-nii N. Dărăscu, St. Dimitrescu şi N. To-nitză au expus lucrări din ultimele lor expoziţii, despre cari am vorbit mai pe larg în numerile din urmă ale «Gândirei».
   Intre cele mai bune lucrări de pictură ale expoziţiei, sculptura d-lui O. Han se impune tot mai mult. Din anul trecut şi până astăzi a străbătut iar o cale atât de însemnată, încât ne face să credem în viitorul său strălucit. Dacă d-l Han va continua astfel, în curând nici un alt sculptor român nu va mai putea să stea alături de dânsul. După monumentalul «Dante», după portretele expuse anul trecut, d-l Han ne-a dăruit astăzi bustul lui Nicolae Iorga şi câteva alte lucrări, demne de un meşter. Luându-şi ca exemplu pe Bourdelle, sculptorul tinde spre o concentrare cât mai simplă a liniilor principale, arătând totdeodată o rară pricepere pentru elementele constructive. Astfel nu întâlnim în lucrările sale niciun volum nesusţinut şi nici detalii ornamentale cari ar putea să dărâme sau să slăbească clădirea arhitectonică a întregului sculptural. Chiar în bucăţile mici totul e văzut mare,
362
© BCU
supranatural. Sunt lucrări cari n’au o existenţă proprie numai într’o odaie sau în apropierea altor lucruri fără de vieaţă. Bustul d-lui Prof. N. Iorga ar putea să fie aşezat pe o piaţă imensă fără să dispară sub larga cupolă a cerului. Şi aci originalitatea sănătoasă a construcţiei compensează unele mici greşeli din structura feţei. Şi fără să întrebuinţăm termene prea superlative, credem că acel «Fragment» expus, —un torso de femeie înrădăcinat par’că în pământ, are ceva din plasticitatea mare şi rotundă a lui Dona-tello,—nu mai poate fi vorba aci de încercări. Ne aflăm în faţa unui artist, care mâine, poate, va deveni reprezentantul sculpturii româneşti. Aşteptăm. Timpul, credem, ne va da dreptate.
   D-l C. Medrea a expus câteva busturi de-
stul de convenţionale şi grupul «Maternitate». Credem că artistul acesta meritos şi cu viitor trece printr’o criză. Nu ne putem explica altminteri interpretarea atât de banală a bustului scriitorului Gârleanu. In figura principală a «Maternităţii» se întrevede iar o concepţie plastică, dar întregul pare destrămat, fiindcă lipsesc mijloacele de centralizare. Detaliurile moarte omoară şi pe cele vii. Figura nu e văzută în spaţiu, cu toate că volumul ni se înfăţişează deseori foarte izbutit.                    ’
   Expoziţia «Arta Română» ar fi putut să fie şi de data aceasta un izvor de împrospătare pentru publicul românesc, care însă, din nefericire caută prea des mărgăritare false în lăzile de gu-noiu.
                           EXPOZIŢIA GEORGE PBTRAŞCU
                         DIN GRUPAREA «TINERIMEA ARTISTICĂ»
   ExPOZIŢIA «Tinerimei Artistice» e şi în anul acesta o monotonă înşirare de lucrări anemice, lipsite de gust. Despre «Tinerime» nici nu mai poate fi vorba, ci mai repede de analfabetism artistic. Sunt puţine excepţii care prin realizările lor se împotrivesc acestei constatări atât de triste. Dela Verona şi până la Kimon Loghi e de data aceasta numai un pas. Fireşte! Dar pasul acesta e măsurat dincolo de tot ceeace se numeşte preocupare sau valoare artistică. Perseverenţa domnului Aricescu ne face să căscăm, iar d-l Murnu ne arată că n’a încetat încă de a picta munţi de ceară cenuşie, râuri de uleiu.
   Şi tot aşa mai departe.
   Desemnurile d-nei Cecilia Cuţescu-Storck şi fireşte, toate tablourile expuse de meşterul Petraşcu înseamnă excepţii. Petraşcu e chiar la înălţimea tablourilor sale cele mai bune din expoziţia proprie, văzută anul trecut la Ateneu. Ceeace supără uneori e numai întunerecul prea solid, prea puţin sau deloc străveziu al fondurilor, astfel, că aşezarea firească a lucrurilor în spaţiu suferă din pricina aceasta. Sunt uneori par’că fonduri de asfalt sau de scânduri vopsite cu colori de uleiu. Iar liniştea acestor lucrări n’ar fi mai puţin binefăcătoare, dacă aerul ar vibra ceva mai mult în jurul planurilor solide din naturile moarte sau din autoportretul expus, care răsuflă ceva din superioritatea lui Delacroix. Tablourile acestea sunt, chiar dacă ne dăm perfect seama de unele cusururi, lucrări definitive, ce n’au nimic comun cu ridicolele nimicuri din jurul lor.
   Petraşcu e un singuratec. E inrudit cu Ce-zanne şi departe de orice imitaţie ieftină. Figura şi atitudinea lui, în artele plastice româneşti, s’aseamănă poate cu aceea a lui Cezanne în arta europeană. Căci unul ca şi altul stau la marginea realităţii, pe care amândoi o potenţează. Petraşcu a păşit o vieaţă întreagă, pe poteca îngustă ce şerpueşte peste culmile înălţate între realitate şi
însemnătatea lucrurilor în preajma spiritului absolut. Florile pictate de dânsul nu sunt acelea pe care le vedem în toate zilele. Dar nu sunt, din pricina aceasta mai puţin flori. Uneori naturile moarte ale acestui artist neobişnuit sunt esenţa lucrurilor redate, noţiuni rupte din preajma morţii şi azvârlite spre domeniul cald al vieţii. O deosebită gradare a nuanţelor susţine această metamorfoză, înrudeşte preţioasele valori de coloare. Astfel autoportretul expus nu mai are nota vie şi aproape anecdotică a aceluia din Muzeul Simu, pictat în anul 1905. întreaga susţinere constructivă a trupului, împărţirea atât de măsurată a pastei de coloare, liniştea severă şi to-tuş atât de naturală a feţei şi minunatul roşu al beretei —e cel mai frumos roşu ce l-am văzut în expoziţiile bucureştene—dau tabloului ceva din caracterul unui «vieux maître». Un eveniment rar în vieaţa artistică bucureşteană înseamnă şi marele nud expus de Petraşcu. Şi aci ne supără puţin desimea fondului care se împotriveşte de-simei volumului suprapotenţat al figurei. Dar interpretarea picturală a acestui nud contopeşte multe calităţi cu totul neobişnuite. Pasta aspră a colorii rotunjeşte volumul şi e alcătuită totuşi atât de diferenţiat, încât vitalitatea dârză şi grea a carnaţiei ne izbesc. întreaga figură e văzută nespus de mare, nespus de viguros. Iar volumul acestui trup ne face să uităm gestul lui natural ce nu e altceva decât o urmare firească a legii sângelui şi să nu mai vedem decât frumuseţea acestei masivităţi rotunde ale cărnei.
  Petraşcu e unul din artiştii noştri cei mai de seamă şi e totdeodată, mai mult decât toţi ceilalţi, pictor şi colorist — în sensul cel mai curat al cuvântului.
  Ce caută meşterul între atâtea calfe pervertite de gurile căscate ale unui public neînţelegător? Ce caută profetul în cimitir?
              EXPOZIŢIILE CUŢESCU-STORCK ŞI MERICA RÂMNICEANU

   .TICTURA murală, altădată platforma cea mai largă şi baza de căpetenie a curentelor de artă plastică, e astăzi de obiceiu încercată şi rareori realizată pe un câmp de simţăminte şi mijloace artistice, îngrădit destul de nefiresc de câteva nume. înrâuririle cele mai multe pornesc dela Puvis de Chavannes, cele mai puţine dela Delacroix şi Hans von Marees. La Ferdinand Hodler
mijloacele constructive sunt prea identificate cu vehemenţa interioară, atât de rustică şi totdeodată atât de aspră în izolarea lor sfântă, pentru a permite o transmutare uşoară a valorilor. Altfel la Maurice Denis, un intermediar, deseori superficial şi stăpânit par’că de contururi ce nu vor altceva decât împărţirea echilibrată a masselor. Individualitatea omului şi expresia peisagiului
363
© BCU
sunt două poluri vrăjmaşe, iar numai atunci când primul pierde o parte din forţa proprie, se apropie de polul celălalt. La Giotto, Ghirlandajo, Fra Angelico şi la Signorelli fragmentele de privelişti sunt contopite cu întregul compoziţiei, susţin tendinţele lineare şi întăresc relieful grupurilor din adâncimea spaţiului. Nu trăesc însă o vieaţă proprie, dincolo de firea omului. Cu cât ne apropiem mai mult de timpurile noastre, omul se pierde tot mai mult în peisajiu. (Linii paralele la această constatare sunt Panteismul şi Unani-mismul în filozofia nouă, subminarea elementelor tragice în dramă prin desvăluirile patologice ale «eroilor» pasivi).
   La noi în ţară, pictura murală nu cunoaşte nici o legătură organică cu trecutul. Schiţele pentru câteva compoziţii murale, expuse de domnul Teodorescu-Sion acum câţiva ani, într’o expoziţie a grupării «Arta Română» în sala Lieder-tafel precum şi realizările doamnei Cecilia Cu-ţescu Storck, conţin singurele elemente de compoziţie pentru pictura murală care merită o atenţie mai deosebită. Severitatea lucrărilor d-nei Cuţescu-Storck explică chiar în prima clipă o seriozitate şi preocupare cu totul neobişnuită. Dulcegării şi ieftinătăţi uşoare lipsesc întotdeauna în compoziţie şi în tehnică. Ba se observă chiar o răzvrătire împotriva oricărui element de formă ce nu corespunde unei substanţe interioare. Astăzi chiar un verde stins e preferat coloarei trandafirii, care încă acum câţiva ani se desfăta nearmonic într’un portret mare al artistei. Şi e bine aşa. Doamna Cuţescu-Storck n’a parcurs un drum senzaţional, dar s’a îndreptat tot mai mult spre o compoziţie cât mai simplă, cât mai monumentală, fără a neglija vibraţiile sufleteşti ale figurilor. Numai în unele xilografii de Frans Ma-sereel, în «ziua» lui Ferdinand Hodler şi în «geniile lui» Auguste Rodin, destinate pentru «Turnul Muncii» am mai întâlnit o identificare atât de minunată între mişcare, gest şi expresie sufletească, ca într’o pictură murală din casa doamnei Cuţescu-Storck. Neapărat, această constatare nu e un argument împotriva inegalităţii artistei, care deseori dibueşte, caută soluţiuni noui, fără a poseda încă o limpede viziune interioară. (Altminteri, această inegalitate e tipică pentru multe artiste din România. Mă gândesc aci la domnişoara Nina Arbore ca şi la doamna Demetriad-Bălăcescu, la Elena Popea ca şi la Rodi ca Maniu care — e de înţeles — a fost mult influenţată de domnul S. Miitzner).
   Dar chiar atunci când în realizările doamnei Cuţescu-Storck întrezărim influenţe şi intenţii îndepărtate de o realizare rotunjită în sine, simţămintele noastre rămân cu un surplus de vieaţă prinsă în contururi şi în colori acordate melodic.
   Expoziţia artistei dintr’o sală a Ateneului Român desfăşurat înaintea noastră un lung şir de vederi din Balcic, portrete şi compoziţii figurale. Peisagiile din Balcic cu o neobişnuită lărgime a spaţiului şi o caldă limpezime a atmosferei au calităţile picturii noui numai în ce priveşte lumina «plein-air» - ului, nu însă şi factura coloarei, care^ uneori e mai apropiată de tehnica impresionistă, alteori ne aduce aminte de şcoala mun-cheneză. Peisagiile au însă un caracter deosebit tocmai prin fragmentul din natură ales de artistă. Baljcicul e în pictura noastră o frântură de coastă destul de colţuroasă, uneori chiar
plină de întuneric. Lărgimea nesfârşită a acestei minunate localităţi a descoperit-o deabia doamna Cuţescu-Storck.
   Tablourile figurale ne aduc aminte două nume: Gauguin şi Hodler! Dincolo de această influenţă sau înrudire, sunt însă deseori realizări cum rareori întâlnim în expoziţiile bucureştene. Ciudată pare chiar această predilecţie pentru exoticul francez, nicăiri întâlnită la noi şi deloc femenină. Pastelurilor doamnei Cuţescu-Storck le lipsesc căldura exotică. E de înţeles. In schimb însă vitalitatea şi linia nespus de individuală a acestor negresse loveşte puternic, iese din adâncimea spaţiului, sparge intuitiv nevinovăţia moartă a ramelor. Sunt par’că variaţiuni pe teme de Gauguin, bucăţi de muzeu de calitatea cea mai bună. Păcat că tema a fost împrumutată. (Bache cu mult mai mare decât Busoni). Altminteri domneşte seninătatea şi expresie, uneori mai mult lineară decât coloristă. Ne vine însă în minte vechea constatare că pictorul modern trebuie să se ferească de alăturarea roşului şi albastrului. E foarte riscată această alăturare, care dela Renaştere încoace a reuşit de prea puţine ori, evitând banalitatea. De obiceiu aceste colori sunt în pictură câine şi pisică, şi chiar la cel mai mare împăciuitor al lor, Andrea del Sarto, se întâlnesc din pricina aceasta banalităţi de valori, de sigur, oarecum neutralizate prin diferenţarea simţului pentru cadenţa nuanţei! Seninătatea interioară îşi găseşte un drum tot mai adâncit prin elementele de culoare ale artistei. Seriozitatea artistei e chezăşia cea mai valoroasă pentru viitor.
   Domnişoara Merica-Râmniceanu a expus la Maison d’Art nuduri, naturi moarte şi puţine peisagii. Sunt lucrări cari ne înfăţişează o pregătire deosebită în ce priveşte întrebuinţarea mijloacelor. Dar cu toate că nudurile sunt larg tratate în ce priveşte linia precum şi planurile mari de culoare, nu credem că în cazul acesta avem înaintea noastră un stil. E totul prea conştient, prea bine întocmit după atâtea exemple din Apus. Planurile sunt mari dar culoarea e de cele mai multe ori dură, îngheţată. Nu are nimic comun cu acea asprime dureroasă din ultimele tablouri ale lui Iser. Pulsul vieţii bate prea leneş în aceste mădulare, înstrăinate de atmosferă. Iar felul cum liniile taie spaţiul, suferă mult prin îngrămădirea lor. Frângerea şi întretăierea planurilor nu provoacă aci nici o mişcare organică şi esenţială, ci numai răscolirea unui hău prin care cad lucrurile moarte.
   Puţinele peisagii ale artistei altfel ne vorbesc. Sunt excepţii sănătoase şi îmbucurătoare, mai puţin confuze în ce priveşte expresia valorilor de coloare şi fac tocmai dovadă că domnişoara Râmniceanu trece printr’o criză provocată prin intenţii ce vin din afară de simţimântul său artistic. In aceste peisagii construcţia e mai stăpânită şi totuşi mai însufleţită, planurile se susţin, con-topindu-se chiar într’un acord. Domnişoara Râmniceanu ar avea de învăţat dela Pallady, maniera căruia e atât de liberă şi de sumară, însemnând chiar cealaltă extremitate în arta românească. Şi oare de ce un cap sau o natură moartă n’ar putea să fie văzută tot atât de larg ca şi o privelişte deluroasă? Chiar şi pentru acei ce nu vor să admită melodiile de culoare ale lui Pallady, diferenţarea lui pentru nuanţă înseamnă un exemplu şi o forţă.
© BCU
364
DRAMA ŞI TEATRUL
                 «fat-frumos»
                       de
                   Jon Marin Sadoveanu
   In poezia lirică, l’am cunoscut pe d-1 Horia Furtuna ca pe un poet de notaţiuni. Era un miliardar al imaginii şi un bogătaş al rimei, pentru ca să reedităm un cuvânt mai vechiu al lui A. Mirea. Patronul inspiraţiei d-lui Furtuna era Ed. Rostand, iar ambiţiile tehnice l’au dus aproape, pe autorul lui «Făt-Frumos», de versul mlădios — lipsit însă de muzicalitatea interioară şi de necesităţile organice — al lui Verlaine.
   Deci^ cunoscând toate aceste calităţi de operă formală, eram siguri că d-1 Furtuna va trece cu ele şi în noua sa lucrare dramatică. Şi aşteptarea nu ne-a fost înşelată.
   Vestmântul sonor al celor patru acte e trăsătura caracteristică a talentului d-lui Furtuna. Retoric, plin de emuneraţiuni neoromantice, revărsat, orbitor de mii de scântei imagiste, într’o lucrare de proporţii mai însemnate el ni s’a dovedit totuş ca o calitate care nu face faţă tuturor cerinţelor. Mult prea subiectiv, el nu reuşeşte să dea o elementară obiectivare într’un gen — acela al poeziei dramatice — care nu poate exista, fără această primă condiţiune.
   Şi greşala cea mare a fost tocmai credinţa că, fie numai într’o feerie, se pot rezolva toate celelalte probleme prin acest verbalism inoperant. Grandilocvenţa aceasta romantică, chiar dacă ar fi fost mai puţin imagistă şi mai organică, ea tot n’ar fi reuşit să acopere lipsa totală de organizare a subiectului, căci feeria d-lui Furtuna n’are o idee unitară pe care' să se rezeme cele patru acte.
   Folklor, tendinţe, intenţii de simboluri, sunt numai ispite pe cari autorul nu le-a învins. El le-a căzut pradă, fără să vrea, le-a împrumutat haina versului său şi ni le-a transmis nouă, spectatorilor, lăsându-ne astfel să privim fără nici un folos, în dibuirile elaborărilor sale. Subiectul feeriei ne stă la îndemână: pe Mioara vor să o arunce ţăranii, după un vechiu obiceiu, zmeului din fântâna părăsită. Treizeci de oameni în toată firea trag de biata fată deşi mama ei are gura plină de blesteme (scena e imposibilă: ea jigneşte şi indispune) când apare Făt-Frumos, apărătorul cauzelor drepte. El vine urmat de doi locotenenţi ai săi. Chiar de n’ar fi fost atât de vorbăreţ, pe cât e; chiar de simbolul său ar fi fost bine conturat, cum nu e, Făt-Frumos ar fi pierdut din toată strălucirea lui — pe care cred că nu a vrut să i-o ia autorul — numai din cauza acestui hai-ducism ciudat al său, în care a vrut să ne fie înfăţişat. E o notă care se păstrează în întreaga lucrare. Aceasta este o tristă noutate. Ştim că este consecinţa unei frânturi de idee patriotardă pe care d-1 Furtuna a vroit să o dea piesei. Iată, ui treacăt, o consecinţă a greşelii fundamentale, subliniate mai sus: lipsa unei idei a autorului. Avem numai fragmente alambicate, cari dau rezultatele acestea hibride. Aşadar Făt-Frumos i-a apărarea Mioarei. Ba ceva mai mult: însufleţeşte pe ţărani şi pleacă să înfrunte, cu toţi, pe zmeu, la fântâna blestemată. Aici le apare, în loc de zmeu Aghiuţă, un drăcuşor; el îşi spune
calendarul —iarăşi motiv de poezie de notaţie — mult lăudatul calendar al lui Aghiuţă, care chiar ca bucată de sine stătătoare e disproporţionată. De altfel şi piesa ca şi calendarul lui Aghiuţă sufăr de această lipsă de măsură. Nimic propor-ţionat; nu e un cristal în toată lucrarea!
    Şi în afară de calendar, drăcuşorul mai are şi o noutate: el îi spune lui Făt-Frumos că, a fost greşit informat cu privire la Ileana. Da! Ce nu ştie? Ileana n’a murit, ea doarme într’un palat vrăjit! Şi de îndată, Făt-Frumos, pleacă la Ileana. Cu el merg şi ţăranii şi Aghiuţă.
    Pe drum, la poale de codru verde, e un act de clacă şi somn. Aci se spun cimilituri, se bea, se mănâncă, se visează, se doarme. Aci se înfrăţeşte povestea de un ciudat boccacism rural românesc al lui Licurici, cu Scufiţa Roşie a lui Grimm. E un amestec de folklor al Europei Centrale şi răsăritene. Spre ziuă, când să pornească, vin plăeşii să dea de ştire că au intrat duşmanii în ţară. Şi Făt-Frumos simte o adâncă sfâşiere în suflet. Ţara sau Ileana? Realitatea sau idealul — atât se poate desprinde, ca interpretare, cu multă bunăvoinţă. Şi viteazul plecă să lupte, pentru ţară.
    Actul al patrulea e un haos. Suntem în palatul în care doarme Ileana. Cu greu se poate înţelege că vraja ei e de birecunoscută poveste germană: Sărutul pe care trebuie să i-1 dea un tânăr luptător. De ce o deşteaptă Melinte —un rău —; de ce apoi moare Făt-Frumos, vestind alţi Feţi-Frumoşi ? Iată întrebări, ale căror răspunsuri se bănuesc în urmă, când eşti ţinut să te gândeşti la piesă, dar care nu se desleagă, în faţa scenei, aşa cum cere poezia dramatică. Sunt idei care vor să se elibereze, şi care nu capătă niciun ajutor din partea autorului. D-1 Furtuna insistă aşa de mult asupra înlănţuirii versurilor şi nu insistă deloc asupra ideilor. Le tratează ca pe imagini. Le simte numai şi le trece astfel spectatorului. Jocul este periculos. In afară de completa confu-ziune care în acest fel devine regula, rămâne o impresie de arbitrar, de nefundat, supărătoare.
    Ne aflăm, prin asemenea procedee nu numai în faţa unei încălcări, dara unei desăvârşite tăgăduiri de poezie dramatică. Sentimentul cardinal, din piesa «Făt-Frumos» care s’a lăsat, ca desfăşurare, în sarcina unei teme folkloristice, e dragostea de ţară actualizată. Sunt două teme care se pot cu greu îmbina. Ar fi fost însă taina autorului să facă din ele un simplu material, pe care să-l întrebuinţeze în construcţiunea sa. Nici aci, d-1 Furtuna n’a fost mai norocos, căci temele de mai sus rămân învrăjbite şi contradictorii, în toată lucrarea sa. Basmul nu reuşeşte să dea valori estetice temei patriotice, care rămâne toată vremea de o supărătoare — şi îmi place să cred — aparentă nesinceritate.
    Talentul neîncercat, al începătorului, a ambiţionat prea mult; a vroit ca dintr’un material, vast cât lumea să facă să înflorească o floare tricoloră cu un parfum de vis. Şi elementele cari
365
\
© BCU
nu se lasă împreunate s’au răzbunat. Pentru această înfrăţire — de vreme ce în acest fel şi-a pus d-1 Furtuna problema — ar fi trebuit sau puterea unui mare creator, sau taina unui neam întreg, care le poartă în el, contradictorii, fără
retorică, simţindu-le până la cea din urmă a lor măruntă frumuseţe.
   Decorul, a făcut cât a putut mai bine (poarta prologului şi actul al patrulea, vai!) pentru această neisbutită încercare de literatură dramatică.
       CRONICA HARUNTĂ
    X NAINTEA solstiţiului de primăvară,cu cel din-tâiu număr — îndoit — din cel de-al 56-lea an, «Convorbirile literare» au schimbat vestmânt nou. Prefacerea a fost cu putinţă datorită editurei «So-cec» care a oferit tiparul ei curat şi citeţ, şi datorită foştilor colaboratori de odinioară, cari au alăturat de astădată umărul pentru a pune sub găteala primăvăratecă din afară şi iluzia unui suflet înmugurit verde, din scorbura uscată ave-chei direcţii. Astfel, se face că întâlnim în cuprinsul aceluiaşi număr pe Maria, Regina României, Octavian Goga, Ion Al. Brătescu-Voineşti, Ion Pillat, I. A. Basarabescu, Ion Minulescu, Tzigara-Samurcaş, Mircea Djuvara. In cuvântul îndreptat cititorilor, de către fostul director, d-1 Simion-Mehedinţi, (în loc de programul noului Director, d-1 Tzigara-Samurcaş, cum ne-am fi aşteptat) ni se spune ce-au fost şi ce râvnesc să fie încă, renovatele Convorbiri. De sigur, trecem peste unele afirmări, care dela o vârstă înainte, pentru o revistă chiar, au tăria unor manii. De exemplu: «După o lege internă, care s’a adeverit şi în vieaţa altor naţiuni, operile capitale sunt cele cari se leagă de tinereţea popoarelor». Ciudat! Şi noi cari credeam în evoluţie, maturitate, etc., etc. Sau: «Convorbirile... nu caută să ademenească pe nimeni cu vreo răsplată materială!» Dar pentru numele lui Dumnezeu, care revistă românească şi-a împodobit vitrina numai cu această marfă răsplătită material? D-1 Simion-Mehedinţi, cunoaşte ceva din rentabilitatea tiparului pentru anumiţi autori, şi e gata totuşi să deschidă din nou procesul «Americanismului literar». E o simplă ofensă adusă scriitorului român, singurul cetăţean pe care nu-1 hrăneşte meşteşugul său, în ţara unde un autor didactic încasează dela editură măcar un sfert de milion anual şi unde un dirijor de orchestră ridică cu graţie, lunar, cincizeci de bancnote a câte o mie de lei. Dacă o publicaţie îşi poate îngădui — şi vorbim în cea mai desinteresată postură fiindcă nu e cazul nostru — să plătească 200—300 lei pentru o poezie şi 400—500 pentru o nuvelă, va fi însemnând aceasta oare că a încetat să trăească «idealul în sufletul celor ce reprezintă cultura poporului românesc?» D-1 Simion-Mehedinţi, despărţindu-se de conducerea «Convorbirilor literare» nu poate justifica halul în care le adusese în ultima vreme, prin lipsa de idealism a scriitorilor ce-au ocolit redacţia D-sale, fiindcă nu ademenea pe nimeni cu vreo răsplată materială şi cu legături de interese. Valoarea unei reviste nu stă atât în belşugul şi calitatea materialului său antologic cât în sufletul şi actualitatea muncii de migală anonimă, a cronicei dela sfârşit, care o situează în curentele de idei ale timpului. Sunt numere din «La Nou-velle Revue Franţaise» — cea mai vie şi mai autorizată revistă franceză — care pot fi citite fără nici o pierdere dela a doua jumătate înainte, de unde începe articolul lui Thibaudet. Dacă scriitorii au ocolit în ultima vreme «Convorbirile», a fost fiindcă această actualitate a fiecărui
număr lipsea, revista tânjea trăind în afară de timp, şi nu stârnea nimănui curiozitatea să tragă cuţitul printre foi, chiar când îi venea adusă gratuit pe masă. însemna să vii tu drumeţ şi să pui o floare, pe pieptul uscat al unei mumii. Noua conducere a «Convorbirilor» începe prin a se opri cu mai multă luare aminte la mişcarea noastră culturală. Este un mijloc de a pătrunde mai adânc şi mai trainic în interesul publicului, şi deci şi al scriitorilor, decât orice cotizare de colaborări culeasă cu circulări şi invitaţiuni. Pe acest drum mergând, «Convorbirile literare» îşi vor cuceri din nou, locul de frunte, cuvenit, în vieaţa literaturii, artei şi gândirii noastre.
   Altă revistă, tânără aceasta, abia intrată în al treilea an, «Cugetul românesc», şi-a schimbat şi dânsa cu rost, gospodăria interioară. Păcătuia, deşi izbutise să adune aproape tot ce se poate aduna astăzi ca nume şi colaborări sub aceiaşi copertă,— păcătuia prin aceiaşi desactualizare. Numărul putea fi cetit în Iunie ori în Ianuarie, fără ca lectorul să prindă veste. Acest al treilea an, se vesteşte altfel gospodărit. In numărul pe luna Martie, din 90 pagini, 44 cuprind cronicele: socială, teatrală, cărţi, revistele româneşti, franceze, germane, ungureşti, italiene, cum şi o compilare de informaţiuni asupra mişcării intelectuale din străinătate, după modelul inaugurat la noi de «Viaţa românească», şi în specialitatea ei, de «Arhiva pentru ştiinţa şi reforma socială». Despre primenirea bisericii noastre, scrie părintele Galaction, în articolul din fruntea numărului, ascultând talazurile prefacerilor care «Zidul vechiu al mănăstirii în cadenţă îl izbesc»... D-1 Gh. Cardaş, continuă publicarea scrisorilor primite de d-1 Iacob Negruzzi dela diferiţi scriitori români. Deastădată sunt câteva scrisori trimise între 1880—1885, dela Caragiale şi Vlahuţă. Lectura acestora, grăeşte mai mult decât interpretarea minuţioasă a întregii lor opere, despre cele două temperamente şi caractere ale celor doi prietini şi contimporani, născuţi sub zodii deosibite şi cu alt descânt de ursitoare la căpătâiul leagănului. Cuprinsul numărului întregit cu versuri şi proză de Ion Minulescu, Ion Agârbiceanu, Ion Pillat, Ion Vinea, Ion Buzdugan (a-ţi observat câţi Ioni sunt în literatura românească?) Tudor Arghezi, Dem. Botez, Beza, Gib. Mihăescu, etc.
   Dar faţa revistei, încă odată o spunem, e în bine primenită mai cu seamă prin contribuţia harnică şi cu pricepere plimbată peste actualităţi, a d-lor Al. Bădăuţă, Perpessicius, Cisek şi tuturor cronicarilor cari s’au alăturat conducerii d-lui Ion Pillat.                              _
   In aceste schimbări, cercăm a vedea un îmbucurător semn al timpului — fiindcă vor întări pe teren sigur revistele cari şi-au trecut proba şi şi-au lămurit rostul înaintea cetitorilor — şi nu vor
366
© BCU
   mai îngădui repeţirea atâtor aventuri ale tiparului, începute deacapul odată cu cei dintâiu muguri în fiecare primăvară, şi cu cele dintâiu frunze căzute, în fiecare toamnă, când apar cu proiecte, lansări de liste de abonament şi programe de radicală reformare a frumosului, literaturei, artei şi cugetării româneşti, atâtea bătăioase tipărituri cu vieaţa de un sezon.
    Bogată în date, ilustrată cu îmbelşugare şi tipărită cu aleasă pricepere, e cea dintâiu monografie din Biblioteca oraşelor noastre, îngrijită de d-1 Ion Bianu. Cărţulia d-lui Victor Lazăr, pe scoarţă cu profilarea cafenie a Statuei e questre a lui «Matei Corvinul», ridicată de sculptorul Fa-drusz în piaţa bisericii Sân-Mihai, din Cluj, adună date din prezent şi din trecut, asupra oraşului celui mai însemnat culturaliceşte din Ardeal. Cele două feţe ale Clujului; acea care i-a fost dată de vechea stăpânire a maghiarilor şi acea care acum şi-o preface sub stăpânirea românească, se pot urmări în procesul lor de îndelungă metamorfoză, înlocuirea treptată a saşilor colonizaţi după anul 1150 prin ungurii cari numeric îi depăşeau încă de pe la 1618, absorbirea lor ca şi a slovacilor, cehilor, germanilor şi românilor de către acest element maghiar, lupta oraşului pentru a nu îngădui instalarea nobililor decât după ce renunţau la privilegiile lor de cea dintâiu naţiune politică în principatul feudal al Transilvaniei, amestecul permanent de neamuri şi de confesiuni, stau mărturie a unei vieţi urbane intense şi organice, înrudite întrucâtva cu evoluţia cunoscută oraşelor germanice, şi străină cu totul de vieaţa târgurilor noastre din vechiul regat, care n’au fost întotdeauna decât sate mai mari. Oraş de şcoli — cele trei facultăţi, de drept, filozofie şi medicină, au fost înfiinţate prin decretul Măriei Tereza în 1774 —Clujul a fost şi o puternică uzină de des-naţionalizare a elementelor cărturăreşti de altă naţie decât maghiară, venite la învăţătură.
    Capitolele despre învăţământul de toate gradele, societăţile şi muzeele, teatrele, tipografiile, presa şi muzeele Clujului, sunt de o lectură folositoare cu deosebire pentru gospodarii oraşelor noastre din ţara veche, de unde multe învăţături şi pilde s’ar culege privitor la închegarea unei vieţi orăşeneşti altfel alcătuită, decât din accidentala convieţuire a unor triburi omeneşti în case înşiruite deoparte şi de alta a câtorva uliţe strâmbe şi mocirloase. Gospodăria Clujului, ca şi a tuturor oraşelor ardelene dealtfel, ar putea îndruma edilii noştri, către altă concepţie a oraşului, decât acea după model turco-rusesc ce ne stăpâneşte încă tradiţia. E pentru Ardeal, şi pentru vechea stăpânire maghiară, un merit, de recunoscut, fără nici o făţărnicie.                       .
   In aşteptarea unei ediţii din Creangă, întregi şi ilustrate, care întârzie, editura «Cultura Naţională» a adunat într’un volum din biblioteca ti-nerimei, «Amintirile din Copilărie». AstfeJ încă odată ni s’a ivit prilej să hoinărim cu Nică a lui Ştefan a Petrei pe malul Ozanei, la Irinuca din Broşteni cu cele două capre râioase şi fata bal-câză, în cireşul hârsitei mătuşe Mărioara, şi să adormim cu Trăsnea, deasupra Fălticenilor vechi,
   pe un hat în câmp, cu gramatica română sub cap, ştiţi gramatica:
     «întrebare: —Ce este gramatica română? a Răspuns: — Gramatica română este artea ce ne învaţă a vorbi şi a scrie corect o limbă.
     Prosodia ne învaţă a accentua silabele şi a le rosti după firea cuvintelor şi scopul ce-1 avem în vorbire...»
     Şi mi-ţi-i, ni-vi-li, şi me-te-îl-o şi ne-ve-i-le!.. Ce tinere şi neatinse de vreme, stau şi acum pa-ginele scrise în «Convorbirile Literare» dela 1880 şi 1882^ puse în cumpănă cu literatura foarte modernă de-acum patru ani şi bătrână astăzi ca de un veac! Ce apă fermecată de vecinică tine-reţă a răsturnat în călimara de scris, omul acela bărbos şi mâncău fără pereche, care a ştiut să supravieţuească modelor, cu un pumn de amintiri dintr’un sat simplu între oameni simpli ? Ion Creangă va rămâne poate îndelungă vreme, poate întotdeauna, una din acele puteri misterioase şi elementare, născute într’o literatură din pământ, odată cu apele izvorâte şi cu ştejarii crescuţi, biruind anotimpurile şi anii.
     Ca şi în celelalte ediţii, volumul «Culturii Naţionale» ajută cetitorul cu explicări ale moldovenismelor, aproape la fiecare pagină. Dar ca şi în celelalte ediţii, lămuririle păcătuesc prin informaţii culese din dicţionar şi lexicon, în loc să fie hrănite direct din viul graiu. Astfel «smoc», nu înseamnă «teanc», «sclifoseşti» nu înseamnă «faci nazuri» ci «plângi», «prund» nu e «nisipul adunat pe malul apelor» ci «pietrişul rotunjit de ape», «năcăfale» nu înseamnă «poveri» ci «nazuri, mofturi», «boaită» nu înseamnă «păcătos» ci e un termen de batjocură adresat de obiceiu numai feţelor bisericeşti, «ticăit» nu e «nenorocit» ci «fără spor, mocoşit», «stropşit» nu e în Creangă, în sensul de «st>icat» ori «betejit», ci de «om într’o parte, apucat», a «găbui» nu înseamnă a «nimeri» fiindcă nu pot găbui pe cineva cu o piatră cum îl pot nimeri, ci înseamnă «a pune mâna, a descoperi, a înşfăca» pe cineva, «chibir-dic» şi «nandralăi» nu înseamnă «ştrengari», ci cel dintâiu «un fleac, o palmă de om», cel de-al doilea «băeţoi, vlăjgani» în contrast cu chibir-dicul Nică â lui Ştefan al Petrei.
O
falnică revistă europeană — Revue de Geneve — strecoară într’un număr recent, cu modestie ascuns într’un fald de litere mărunte, rezultatul anchetei întreprinse cu mare larmă, acum câteva luni, asupra unei posibilităţi de înţelegere şi apropiere între bisericile de azi.
   După marea vâlvă din presa enropeană, o frază simplă şi plină de desnădejdie, închide desbate-rile: «uniunea bisericilor este de dorit, dar ea rămâne irealizabilă.»
   Au răspuns la întrebările revistei, cu privire la această înţelegere între diferitele credinţe, toate feţele luminate ale creştinătăţii, pentru ca rezultatul să fie nu înţelegerea, ci reîmprospătarea diferitelor raporturi dintre biserici şi învierşu-narea lor.
   Şi s’a cernut, cu această ocaziune, pentru ochii apusenilor, un fapt aproape nou: tăria nebănuită a ortodoxismului. El e singurul potrivnic, vrednic de lupta mare a dogmelor, în faţa cetăţuei catolice.
   Protestantismul, scăldat în două ape, trece pe planul al doilea, îşi pierde din importanţă. Stră-
367
© BCU
lucirea aceasta a ortodoxismului se datoreşte răspunsurilor celor cari l-au reprezintat: ruşii.
   Cuvintele apărătorilor ortodocşi — Trubetzkoi şi Kartaşev — au legături temeinice şi însângerate, din adâncul sufletelor lor de exilaţi.
   Rătăcitorii aceştia, risipiţi prin trupul lumii apusene, au lăsat ca o brumă pe vieaţa Europei.
   Alături de arta lor, de gândirea lor, de desfrâul lor, iată-i astăzi ridicându-se întru apărarea religiei lor, strângându-se la umbra dumbravei gotice, de piatră, pentruca să scrie o carte ortodoxă: «Rusia şi Latinitatea».
   O parte din Rusia cea mai nefericită de astăzi dă o nouă strălucire religiei care e şi a noastră, iar noi nici nu vroim să auzim măcar de reîmprospătată izbândă şi slavă, ţinându-ne la aceeaş egală temperatură de clocitoare artificială, sufletele încropite de fii «mulţumi ţ» ai unei ţări «fericite».
   XiAURENT Tailhade poposeşte încă odată în amintirea noastră, cu cele câteva gânduri postume adunate într’un volum: «Des Tragedies d’Eschyle au pessimisme de Tolstoi», apărut de curând în vitrină.
   Prin 1921, ziarul parizian «Comedia» a fost nevoit să deschidă o listă de subscripţiune, pentru a putea cumpăra locul de odihnă vecinică, într’un cimitir, acestui artist al cuvântului, care a fost în aceiaş vreme elegiac şi bătăios, liric şi clocotind de indignare, întors cu gândul la slova antichităţii şi pasionat de cea mai fierbinte şi trecătoare actualitate. Dar dacă, prin acest obol al celor mulţi, trupul lui Tailhade şi-a asigurat odihna cea vecinică, se pare că nedrept, de aceeaş neturburată odihnă vor avea parte şi cărţile lui, îngropate în cele mai din fund rafturi ale librăriilor: «Le jardin des Reves», fastuoasele «Vi-traux» sau acele «Poemes elegiaques» de o atât de gravă şi hieratică tristeţă. Subtil poet din familia Baudelaire şi Villiers de L’Isle Adam, el aducea în complexitatea vieţii moderne în care trăia pasionat, viziunea de puritate arhitectonică a artei elino-romane, ritmul păgân în care invoca zeii alungaţi de creştinism în muzee şi ci-mitirile ruinilor:
   «Et ceux qui blasphemaient l’orgueil divin des
                                                                                                                              lignes;
   «Se tournent vers l’autel des cultes abolis;
   «Vers Ies dieux couronnes des myrttes et de
                                        vignes;
   «Les dieux toujours vainqueurs du temps et
                                  de l’oubli!»
   înglobat, ca atitudine şi concepţie de artă în şcoala parnasiană, Tailhade era totuşi mai mult decât au fost parnasienii, evocatori ai antichităţii cu o pedantă şi corectă utilizare a arheologiei şi mitologiei. El era străbătut de suflul dionisiac al vieţii pe care o retrăia cu voluptate păgânească, dincolo de corectitudinea meşteşugită şi glacială a versului cadenţat. N’a numit el odinioară pe Leonte de Lisle, acest «bibliothcaire — pasteur d’elephantes ?».
   Dar poetul Tailhade, dispare şi acum, după moarte, gonit de faima crescândă a pamfletarului Tailhade — care alături de catolicul Veiullot şi răzvrătitul Valles, au biruit uitarea ■— răsbunarea timpului, faţă de neamul pamfletarilor, aspri tirani şi docili servi totodată, ai actualităţii. Spre deosebire de ceilalţi, Tailhade avea formula lapidară a unei situaţii, a unui om, formulă precisă ca o equaţie chimică. A sa este faimoasa frază care întrecii, chiar, ca efect, explozia bombei lui Vaillant, la 1893. «Qu’importe la dispa-rition des vagues humanites si le geste est beau!». Tot el fixă într’o formulă pe Jean Lorrain: «C’est le chef du rayon de la lingerie pour bardaches aux Grandes-Magasins du Parnasse». Violent, dar iubind încrustarea în frază, cu sintaxa savantă a veninului şlefuit ca un smarald, Laurent Tailhade sfâşiase adversarii cu o voluptate drăcească, în «Au Pays du Mufles» ori în «Lettres familieres».
   Cea mai nouă adunare de esseuri posthume, «Des Tragedies d’Eschyle au Pessimisme de Tolstoi», poate îndreptaţi în cea mai justă măsură, părerea de rău pentru artistul risipit cu o atât de vinovată voluptate în lupte acerbe cu vremelnicii săi contimporani, când totul îl chema aiurea.
   Iată de o pildă, evocarea lui Eschyle,— aproape un imn —:
   «Geniul său are adâncimi tainice, frumuseţi spăimântătoare, care-1 apropie mai mult de întunecaţii poeţi ai Iudeei, de profeţii lui Israel, decât de artiştii măsuraţi şi limpezi de viziune, din preajma lui. Poezia sa enormă, abruptă, declamatorie, măreaţă, ciclopeană, în care plutesc ca într’un vis rău imagini schimonosite, abundă în comparaţii ciudate şi superbe. Are accente biblice, o impetuozitate demnă de Psalmist, de Eremia sau de Daniil. Este aceiaşi lipsă de reţinere, aceiaşi deslănţuire verbală — o acumulare de metafore gigante, o revărsare de teroare ce, în valurile ei turburate poartă şi rostogoleşte pietre scumpe, nisip de aur, lemn preţios, arbori smulşi de pe maluri, în amestec cu smocuri de iarbă, cu pietre vagabonde şi blocuri desrădă-cinate...
   «Vocea lui Eschyle este la diapazonul lui Ezechiel».
                                            tiparue cvi/tvra naţionala, bucureşti
                                                      OWŞEELB MARVAN
© BCU Cluj
GAND1FEA
THEO-SION
La izvorul Troiţei
GÂNDIREA
© BCU Cluj

G. PETRESCU
Două surori
GÂNDIREA
© BCU Cluj
© BCU Cluj
GANDIRF.A


© BCU Cluj
N. DARĂSCU                                                     Casă veche tătărească

GÂNDIREA
© BCU Cluj
ŞT. DIMITRESCU
Femei torcând
GÂNDIREA
© BCU Cluj
© BCU Cluj
GÂNDIKIiA
EXEMPLARUL LEI 15.—
GÂNDIREA
EXEMPLARUL LEI 15.-
        REDACTOR:        CEZAR PETRESCU
        APARE LA 5 ŞI 20 ALE FIECĂREI LUNI
        SUB CONDUCEREA UNUI COMITET ALCĂTUIT DIN DOMNII:
           LUCIAN BLAGA, DEMOSTENE BOTEZ, EM. BUCUŢA, AL. BUSUIOCEANU, N, M. CONDIESCU, NICHIFOR CRAINIC, ADRIAN MANIU, GIB. I. MIHĂESCU, LIVIU REBREANU, ION MARIN SADOVEANU, AL. O. TEODOREANU, PAMFIL ŞEICARU
           REDACŢIA: FUNDAŢIA CULTURALĂ PRINCIPELE CAROL STR. DR. KALINDERU No. 10, BUCUREŞTI
           PENTRU RECENZII ŞI ANUNŢAREA APARIŢIEI, DOMNII AUTORI ŞI CASELE DE EDITURĂ SUNT RUGATE A TRIMITE CÂTE DOUĂ EXEMPLARE. - MANUSCRISELE NEPUBLICATE SE ARD. CĂRŢILE ŞI MANUSCRISELE RUGĂM SĂ FIE ADRESATE REVISTEI LA CĂSUŢA POŞTALĂ 17 0, BUCUREŞTI
lllllllllllllllllllllllllllllllllllllllllllllllllllllllllllllllllllllllllllllllllllllllllllllllllllllllllllllllllllllllllllllllllllllllllllllllllllllllllllllllllllllllllllllllllllllllllimilllll
                5 APRILIE 1924
                CUPRINSUL
ALTĂ DICTATURĂ de G. M. Ivanov^j MOARA UITATĂ de Ion PiUat.. .. 342 OMUL CU INIMA DE AUR de Ion
  MÂnulescu.................343
IN AMINTIREA ŢĂRANULUI ZUGRAV de Lucian Blaga......350
AMINTIRE de M-. Bem.........351
CRONICI
IDEI, OAMENI & FAPTE
    Minister al .cui ,? . . . ..354
    Exemplul lui Paul Adam. .... 355 Literatură a lumei noui.356
Origina Poveştilor lui Perrault. 358 ILUSTR
CRONICA LITERARĂ
    Pe marginea unei cărţi. Spre Emaus de Cezar Petrescu .... 359
CRONICA ARTISTICĂ
      de Oscar Walter Cisek
    Expoziţia Arta Română....361
    Expoziţia George Petraşcu. .. . 363
    Expoziţia Cecilia Cuţescu-Storck şi Marica Rîmniceanu....363
DRAMA ŞI TEATRUL
    Făt-Frumos de Ion Marin S aloce anu .................365
CRONICA MĂRUNTĂ.............366
AŢII :
              Coperta: CECILIA CUŢESCU-STORCK: Panou decorativ
              Supliment: Theo-Sion: La isvorul Troiţei; Theodor Pallady: Nud; G. Petrescu: Două surori; Ionescu Doru: Din Balcic; Bunescu: Pe terasă, la mare; N. Dărăscu: Casă veche tătărească; Şt. Dimitrescu: Femei torcând; O. Han' Fragment; C. Medrea: Cap de expresie.                                             •
              Desene în interior de G. Petraşcu.
iiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiimiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiinmiii
ABONAMENTE: 1 AN, 200 LEI; 6 LUNI, 100 LEI. PENTRU INSTITUŢIUNI ŞI AUTORITĂŢI, 300 LEI ANUAL. IN STRĂINĂTATE: 350 LEÎ ANUAL. - INSERŢII ŞI RECLAME SE FAC LA ADMINISTRAŢIA REVISTEI ŞI LA TOATE AGENŢIILE DE PUBLICITATE
           ADMINISTRAŢIA: FUNDAŢIA CULTURALĂ PRINCIPELE CAROL STR. DR. KALINDERU No. 10, BUCUREŞTI
EXEMPLARUL L E I 15 —
GÂNDIREA
EXEMPLARUL L E I 15.-
CVLTVRA NAŢIONALA
TELEFON No. 57/62 / ADRESA TELEGRAFICA «CULTROM»
      COLECŢIA INSTITUTULUI SOCIAL ROMAN
                        DOCTRINELE PARTIDELOR POLITICE
      I. N. ANGHELESCU: Solidarismul social-economic; I. G. DUCA: Doctrina liberală; M. DJUVARA: Evoluţie şi revoluţie; D. GUŞTI: Partidul politic;
      N. IORGA: Doctrina naţionalistă; N. IONESCU: Sindicalismul; G. KISS: Minorităţile ungare; V. MADGEARU: Doctrina ţărănistă; M. MANOI-LESCU: Neoliberalismul; AL. MARGHILOMAN: Doctrina conservatoare;
      ILIE MOSCOVICI: Lupta de clasă; N. PETRESCU; Anarhismul; M.PO- .
      POVICI: Solidarismul politic; C. RĂDULESCU-MOTRU: Concepţia conservatoare şi progresul; H. O. ROTH: Minorităţile germane; I.RĂDUCANU: Socialismul de Stat; ŞERBAN VOINEA: Marxismul; G. TAŞCĂ: Liberalismul economic; ANIBAL TEODORESCU : Solidarismul juridic
            COLECŢIA ACTUALITĂŢI
lei 25        A. CORTEANU                lei 25
SCHIŢE POLITICE ŞI ECONOMICE
Noua constituţie. — Problema reparaţiunilor. — Ţărăniştii. — Numerus clausus. Criza partidului liberal. — Greva funcţionarilor. — Confederaţia dunăreană. Criza economică şi financiară. — Misticismul economic.-— Etc.
                             PUBLICAŢIILE
                      ACADEMIEI ROMÂNE
          OCTAVÎAN GOGA: Gh. Coşbuc . . . .      18 Lei
          D. GUŞTI : Fiinţa şi menirea Academiilor . 15 „
          ANDREI RĂDULESCU: Cultura juridică . . 18 „
          M. SADOVEANU: Poezia populară. . . . 13 „
          N. IORGA: Ernest Renan.5 „
          Z. PÂCLIŞANU: Luptele politice ale Românilor
            ardeleni  ..........28 „
SOC. ANONIMĂ DE EDITURĂ
SEDIUL CENTRAL
BUCUREŞTI
STRADA PARIS No 1
CAPITAL SOCIAL LEI 50 000 000
l!lllll!ll!ll!l!ll!l!!!!!'!l!l!!l!!llllllll!lll!l!!l!ll!l!llll!l!l
ŞED IUL CENTRAL
BUCUREŞTI
STRADA PARIS No 1
EXEMPLARUL 15 LEI