V. ŞIRATO t intilnlrcj

ANUL III
© BCU Cluj
                
    fi C^Jfc Jk 
r               
         \?KV s 
I A Mk \        
  j             
RIVISTA MENSILE
RIVISTA MENSILE
      Redattori: Arturo Marpicati, Bruno Neri e Antonio Widmax Redazione e Amministrazione : Via Giosuâ Carducci n, Fiume Abonamento per l'estero : Un anno Lire 25.-
© BCU
CÂND I REA
                 LUMINA DIN FEREASTRĂ
                                         DE
                                CEZAR PETRESCU
        o seară înainte, în expres, după ce-mi cucerisem un loc cu aprigă luptă, cu ghion-turile şi strivirile ce adaugă atâta pitoresc balcanic gărilor noastre, răsuflăm uşurat şi victorios, când mi-a surâs din începutul de înnoptare care înainta din unghere, un şirag de dinţi albi.
   Era greu să desluşesc. Am zâmbit la rându-mi aşa, într’o părere, de bunăcuviinţă. Abia cu încetul, s’a lămurit din pâcla de ani, amintirea. Venia acum de atât de departe!... In mijlocul străzii de ne-am fi întâlnit, pieptiş în lumina plină a amiezii, aş fi trecut fără să recunosc fosta-mi tovarăşe de bancă, din'anii universităţii.
   Se întorcea dela Paris, cu o diplomă de doctorat, cucerită acolo cu cele mai înalte distincţii. De cinci ani nu călcase graniţa. Aştepta lumina zilei cu o strânsă batere de inimă. Fiorul întoarcerii în pământul natal, nu e întotdeauna numai siropoasă literatură pentru cele dintâi compoziţii de gimnaziu... Se temea — acesta e cuvântul — se temea de locurile, de oamenii, de năravurile, de atâtea împrejurări şi lucruri pe încetul uitate, învăluite până ieri în simpatia înduioşată pe care o dă depărtarea şi dorul de-acasă, şi cari, a doua zi, aveau să devină din nou, realităţi prezente şi nu dintre cele mai suave.
   O încântase, e drept, încă dela frontieră, viteza şi confortul trenului. Când plecase, se călătoria la întâmplare, cu geamurile în cioburi şi pe bănci de lemn, vopsite galben sleit, ca să imite îndestul de stângaci, nervurile inimii de paltin creţ. Acum, vagonul avea jilţuri elastice de catifea, perdele de coloarea vişinei putrede, mânere de alamă, frecate proaspăt he păzitoarea cu cingătoare roşie la mânecă.
                                        305
© BCU
      Un domn cu bărbiţă sură învârtise butonul electric; se aprinsese la mijloc un bec prea strident; a doua oară două laterale, cu lumina albastră stins; pe urmă din nou, altul, ntaj potolit. Ne gândisem amândoi la Lafcadio, eroul lui Gide, când se hotărăşte să-şi asvârl ' din tren, fără pricină, tovarăşul de drum.
      Asta ne-a amintit lecturile de odinioară. Am sgâriat cu unghia, într’o cenuşă răcită, unde dormiau dedesubt, salamandre şi elfi, genii stinse ale focului stins; tot ce s’a uscaţi dintr’o tinereţă care nu ne mai aparţinea. O tinereţe din care s’a retras ca din albiile secătuite total; înduioşările generoase, patima pentru o carte trecută din mână în mână, bucuria unui gând nou, dezinteresat şi brav. Toate se întâmplaseră par’că foarte de demult;' Toate, fuseseră trăite în altă vieaţă.
      Acum, stăteam faţă în faţă, alţii; şi măsurăm pe figura devastată a celuilalt, deşertul peste care au bântuit anii. Ne-am simţit stângaci amândoi, fără să ne rostim întristarea.
      întâia noastră tinereţe, acea de pe băncile facultăţii, se petrecuse într’o desfăşurare de pasiuni aproape eroică. Cutreera un suflu de iridente. Un răvaş din Bucovina, un prieten pe care nu-1 cunoscusem până atunci decât din epistole, trecut în miezul nopţii pe potecile? codrilor peste munţii Ardealului, printre stâni şi posturi de grăniceri, după un baciu cu zeghe’; şi desagă de merinde legată cu curea lucie, ne aducea cu povestirile lui pline de spaimă şi răsvrătire, lacrimi în ochi şi de înlăcrimările acelea atunci nu roşiam. Voeam fireşte şi vot? universal. Şi pământ pentru plugari. Platonic măcar, cu romantismul juneţii noastre care) poposia în toate ideologiile, aderasem la toate revendicările proletare.
      Aveam sufletul plin.
      Acum ni-1 regăseam deşert.
      Tot ce fusese utopie temerară, închipuiri absurde de copilandri, demagogie şi sentimentalism—printr’o minune sta împlinit. Şi cum realizările fuseseră cu toate aceste departe) dea fi coborîtaievea, ceva din edenul pe care ni-1 închipuisem îmbelşugat şi tihnit ca o gravură flamandă, ne aflam fără bucurie. încercam tristeţa copiilor care-au dorit un fluture palpitând cu aripile irizate în azur, l-au prins, şi-l au acum, mort şi cu praful de pastel ai. aripilor scuturat, înfipt cu un ac în perdea.
      Fluture mort înfipt în perdea.
      Pe obrazul fostei mele colege de Universitate, nopţile de învăţătură, cărţile, laboratorul, ? lipsurile îndurate pe tărâmuri străine, păinjeniseră cute fine, care peste câţiva ani numai, ' vor fi cute de bătrâneţe timpurie. Era o vieaţă veştedă înainte de vreme, ucisă neîndurat şi: lent, de formule şi de ariditatea tratatelor. O diplomă, oricât de elogios cucerită, n’avea să.; mai răscumpere nimic din ce-a fost pierdut şi întoarcere nu mai poate să aibă. Pe urmă, J adăuga la tristeţă, gândul la puţina preţuire ce va întâmpina aici, acasă, documentul cărturăresc cu pecetea Sorbonei. Ochii stăruiau la mâinile arse de acizi, mâini fără feminitate,;, cu graţia devorată de lichidul fiolelor şi de fumegarea retortelor.
      Când am sfârşit toate de spus, ne-am trezit privind afară, în besna opacă în care-şi des- ; pica tunel, chiuind, expresul. Câmpuri negre, fără conturul satelor. întinderi desfăşurate ) misterios, din care se simţia numai răsuflarea umedă a începutului de primăvară. întunericul părea astfel că înaintează din depărtări fără fund, cutreerat de duhuri ostile, slobozite nevăzut până sub roţi.
      O singură luminiţă afară, dincolo de geam, ca un simbol nedescifrat dintr’o brumoasă povestire de Bunin; becul reflectat de sticlă, călătorind alături cu noi, suspendat în aer şi atât deaproape şi atât de clar, încât ai fi crezut că e destul să cobori fereastra şi să-l atingi cu mâna. Dar dacă am fi coborît geamul, luminiţa — amăgire a ochilor — ar fi dispărut şi ea, şi dincolo n’ar fi rămas decât tăcerea fără sfârşit şi vrăjmăşia întunericului.
      A doua zi, în Capitală, ne-am întâlnit să-i dovedesc cu deamănuntul, minunile împlinite în cinci ani.
      Plouase dimineaţa.
      Atât cât fusese nevoie să spele asfaltul. Acum soarele sbicia trotuoarul. Se întâmpla aşa că Bucureştii erau fără praf şi fără noroaie, roţile de gumă sfârâiau elastic pe asfaltul neted, aerul era cristalin, trecătorii aveau ceva sărbătoresc în presimţirea cea dintâiu a primăverii. Şi vreme de un ceas, sus, în cerul boltit albastru adânc plutiseră două maşini sburătoare. Din treacăt numărasem afişele: cinci teatre, Operă, concerte, conferinţe, Universitatea liberă, Cercuri de studii, Poesis, Institutul Social, săli de expoziţii... Vitrinile librăriilor cu ultimii e cărţi despre care vorbeşte Parisul: Paul Morand şi Lucien Fabre, Lewis et Irene şi Rabevel,
                                                        306
© BCU
Stendhal şi Gobineau. Gazete în opt şi zece pagini. Faţadele cinematografelor bălţate de anunţuri înflăcărate. O întrunire feministă. Premiile S. S. R-ului. Proiect pentru o nouă lege a Teatrelor. Concesionarea Operei. Polemici între europei şi autohtoni. Manifestaţii pentru pacea neamurilor. Semne de înfrigurată hărnicie, spumegare de actualitate europeană, care-şi trimitea şi-aici, fără prea multă întârziere, fluxul.
     Văzusem şi zidurile încă nu deplin tencuite ale Universităţii, cu brâu descheie sub acoperiş. Mai mult de cincisprezece mii de studenţi 1 Câţi nu numără acum facultăţile Vienei. Dincolo de forfoteala mulţimii ieşită la soare ca gângăniile, dincolo de limuzine şi de afişele barurilor, închipueam subteran şi năvalnic, crescând elementare puteri nouă, care vor plesni pojghiţa stărilor de astăzi, şi vor izbucni, cum peste noapte, după ploaia caldă de primăvară, se deschiseseră involt mugurii verde crud ai castanilor. Căutând aceste presimţiri ale unui început de alt veac,numărundu-le şi exagerându-le însemnătatea,mă trezisem minţindu-mă singur.
     Acum, după reprezentaţia Operei, poposiţi înainte de despărţire la un ceaiu, într’una din sălile cu vitrine incandescent căscate în piaţa Teatrului, pândeam în ochii celei întoarse de pe alte tărâmuri, gândurile.
     Era o sală din cele mai căutate ale Capitalei. Masă lângă masă. Din mantalele de blană aruncate pe braţul chelnerilor corecţi, în plastron cartonat şi fur.tă albă; femeile apăreau cu gâtul şi cu braţele goale, cu şirag de mătănii de chihlibar, cu vestmintele de cea mai proaspăt pariziană tăietură. Printre scaune, picolii purtau cu mlădieri de prestidigitatori tăvile de argint. Pe fereastră se vedeau înşirate automobilele puternice, cu carapacea lor metalică, îmbinând laolaltă forţa şi eleganţa liniilor, sugerând viteza care spintecă suplu viermătul străzii. In fereastra băcăniei din faţă, luminată cu colier de becuri, în panere de papură împletită, se înălţau movile de chitre cu coaja lucioasă, legături de banane, fructe mustoase şi aromate, aduse în cosciuge de trestie din ţări cu soare torid.
     Acestea toate, dădeau nu ştiu ce aer de confort şi de belşug, de vieaţă aşezată pe temelii neclintite de-acum, de siguranţă şi beatitudine. Şi în paharele de cristal duse la buze, simţeam pretutindeni în jur, sorbindu-se odată cu lichidul spumos această ameţitoare senzaţie a puterii.
     (Ne-am gândit la festinul lui Trimalchion descris odinioară de Petroniu).
     Atunci, s’a aşezat la masa noastră un prietin. Era întunecat, cu mâna alunga de fiecare dată fumul ţigării, ca şi cum ar fi respins aşa un gând. N’a rostit nimic, multă vreme. Cu faţa către perete, cu spatele către hohotirea lumii, urmăria încruntat în negrul vărgat al zidului o vedenie. Viorile orchestrei nu le auzia. Revărsarea candelabrelor resfrânte în oglinzi nu o vedea.
     Când vorbi, fu continuarea unei povestiri începută cine ştie unde, spusă cine ştie cui:
     «In sat sunt două şcoli. Câte trei dascăli de fiecare; doi dintre ei fără nici un titlu. Unul şi-a făcut fabrică de frânghie. Altul, vechil... Curs nu se ţine decât în patru clase. Celelalte n’au bănci. Intr’una am găsit cinci rânduri de câte trei locuri; cu totul cincisprezece elevi aşezaţi la pupitre. Ceilalţi, treizeci, stau în picioare.
     —   Scriu cu rândul! lămurise dirigintele.
     In faţa clasei celei din urmă, o baracă de scânduri, aproape de fereastră. Să-i spun, dacă se poate numi aşa: closetul. N’are uşă, e smulsă, poate au făcut foc cu ea. Aşa, elevii din banca întâiu, fetele, când dascălul explică fuga în Egipet, uciderea lui Mihaiu-Vodă în câmpia Turzii, se uită cu toţii pe fereastră, deadreptul înlăuntrul bărăcii cu murdării. Pe pereţi, harta României din 1910; Carpaţii şi Prutul hotar. Foi din «Universul literar» bătute cu ţinte. Un portret al Regelui şi a Reginei, întocmit dintr’un scris microscopic, opera vreunui maniac:
     —   E scrisă toată istoria ţării acolo! declară cu admiraţie şi cu vădită mândrie dascălul.
     In sală un dulap cu uşa de sticlă prăfuită: câteva ouă încondeiate, un porumb înfrăţit,
câteva hârburi de oale, timbre poştale jubilare, din 1906, lipite pe un carton:            -
     —   Muzeul etnografic!
     Satul — cel mai mare din judeţ — are cinci mii de suflete. Cu aproximaţie, cinci sute copii de şcoală. Sunt înscrişi două sute. Frecventează o sută douăzeci, o sută treizeci.
     Biblioteca ?
     Când întreb, se uită la mine ca la o arătare din altă lume.
     Pe uliţa satului opresc un băiat, cu nueaua după o viţică.
     —   Mă Nică, ia fă-te ’ncoa. .. Câţi ani ai tu ?
     —        Nouă, în postu Sânţi-Mării, domnule Agint! (surtucarii âici, toţi sunt agenţi; agenţi ai fiscului, ori agenţi electorali).
     —   Şi de ce nu te-ai dus la şcoală? N’aveţi clasă?
     Se ruşinează, cu ochii în jos.
     —   Păi să vedeţi... avem râie, domnule Agint.
     Ca argument se scărpină subsuoară, pe urmă la şold, pe urmă pe gât.
     —   Şi ce nu te cauţi ?
     —   Ni-a făcut mămuca scăldătoare de ciucalăi. .. Da ustură şi-am fugit!.. .
     —   Nişte sălbatici domnule! Nu vă spuneam?... triumfă învăţătorul.
     E ţărănist. Patru sunt ţărănişti. Popii liberali. Un învăţător e averescan, împreună cu agentul sanitar, cârciumarii şi arendaşul. Altul, cel nou, e argetoianist. Toată politica ţării în miniatură; în patru tabere. Se reclamă, se denunţă, se ameninţă. Uneori se apucă, de cap, se ciomăgesc. Fac parlamentarism. Procesele de ultragii curg.
     Casele dealtfel chipeşe, multe cu acoperiş de tablă.Dar ferestrele bătute cu ţinte. Din tindă, când intri sar speriaţi purceii, se înalţă în genunchi mugind un viţel, îţi sar în cap cloştele.
     —   De ce nu deschideţi? Nu vă omoară duhoarea?
     —        Noi domnule, când avem nevoie de aer ieşim pe-afară. Aer este cât lumea, nu ne plângem noi de asta...
     Intr’o covată scânceşte în flenduri soioase un prunc cu obrazul roşu, de rac fiert.
     —   Ce are, de plânge ?
     —        Ce să aibă? Ţipă şi el, că de asta-i copchil!... II taie pe semne în pântece, că-1 înţăr-căm... Da-i dăm o înghiţitură de rachiu şi-i trece... Mai ales dacă-i şpirt tare, nu ţuică.
     La biserică nu se duc fiindcă au pierdut obiceiul. Cimitirul e desgrădit. Un cal împiedecat sare printre morminte. Se aude numai zuruitul lanţului...
     La crâşmă beau în silă, din pahar zoios, câteva gâturi de vin acru. împart un pachet de ţigări. Spun c-am venit să cumpăr nişte oi, din comuna vecină. (Asta n’are să mă facă suspect).
     —        Aceia-s nişte tâlhari, domnule!... Ne-am dat astă primăvară cu furcile la dânşii. Au intrat în pământul nostru. Zic că n’au avut destul la espropiet, şi-au adus inginer în hotarele noastre...
     Fiecare sat trăeşte pe picior de răsboiu cu cele vecine; fiecare se socoate nedreptăţit la împroprietărire, îi pare că vecinul a intrat în drepturile lui.
     —        De-acuma domnule, şi noi în de noi om intrat la păcat! îşi arată teama un moşneag, după ce-a aprins ţigara dată şi-o duce la gură cu luare aminte. De-aiştea tineri domnule, nici nu mai poţi trăi! «Că numai ei au fost pe front, că lor le-a dat regele pământul!» Şi s’o iscat dihonie-între cei bătrâni şi cei tineri, de n’are să-i mai potolească nici o lege. I-adevă-rat, spune dumneata, că numai pentru ei s’o făcut lege?... Da pe dânşii cine i-o făcut dacă nu noi ? ...
     începe a amurgi. O iau repede până la cârciuma din cealaltă parte, unde ovreiul cu birja a dat o mână de ovăz cailor. Pe uliţă, abia descleşti piciorul din noroaie. De pietriş nici vorbă. Podeţele scufundate. Garduri sparte, ogrăzile prea largi, cu sălcii care-au prins rădăcină din parii zaplazurilor. Nici o urmă de straturi; ici-colo câte-un altoiu mic, chircit, luat înainte de roţi. Vitele rag, clefăind cu copitele în noroaie. Şoproane cu un singur perete în fund, deschise la trei vânturi. A trecut o căruţă cu un sac spart, undeva către-o moară, şi toate găinile satului s’au înşirat ciugulind dealungul dârei...
     Ne dau seara bună două femei, lângă un podeţ; nişte fetişcane încă. Una e cu pântecul umflat. îmi rostesc mirarea; abia de i-ai da paisprezece, cincisprezece ani.
     —        Acuma s’o schimbat lumea, se plânge moşneagul cu ţigara, care se ţine să mă apere de câini. . . Nici n’apucă a ieşi la horă şi-auzi câte-o istorie. Aiasta care-o vezi dumneata s’o măritat a doua oară. Şi dresuri îşi cumpără domnule, dela şpiţărie, ca cucoanele! Alifie de struguri şi condeiu negru pentru sprincene. Au ieşit acum şi leacuri să lepede. Moaşa-i închisă. O fost un denunţ şi se judecă... Dar este-o babă...
     Când plec a prins a înnopta. Roţile se afundă până în butuc. Gospodăriile abia se desluşesc, negre, după garduri de nuele şi de cătină. Câte-o lumină gălbuie de gazorn ţă. O umbră păşind peste un şanţ, bâjbâind. E ca un sat african, cu împrejmuiri de lut, unde odraslele omeneşti goale, vieţuiesc în ţarcuri, la un loc cu caprele, trai de larve.
     Asta, într’un sat. A doua zi, în altul. Pe urmă, în altele. Două săptămâni am navigat în noroaie, cu însărcinările acestea administrative căzute pe nevestite.
     De trei ani, nu mai călcasem decât vara, în treacăt, drumeţ către băi. îmi spuneam: acum au tot; pământ, vot. S’a sfârşit cu romantismul ţărănist, cu ciobănaşii lui Grigorescu pentru ambalat pachetele de ciocolată, cu literatura semănătoristă, idilică: badea Stan prigonit de arendaş, moş Ilie cu coastele fărâmate de jandarmi, Simina necinstită de feciorul
                                                            308
© BCU
boierului; doină, cimpoiu, fluier, tulnic, şi floare de Sânziană, şi busuioc sub grindă 1... Acum — îmi spuneam — demagogia mizeriei rurale a luat sfârşit.
     Tu târgoveţ, după o vieaţă întreagă, te strămuţi cu cortul dintr’o casă cu chirie în alta, umbli cu talpa spartă, întorci de trei ori hainele pe dos şi pe faţă; de sărăcie te spânzuri ori îţi dai drumul, să-ţi sdrobeşti creierii pe asfalt, dela rândul al patrulea. Ca să-ţi meargă copii la şcoală, schimbă ghetele cu rândul.
     El are pământ. Pentru tine, atât cât are, ar însemna o bogăţie la care nici nu îndrăzneşti să gândeşti. îşi alege, el, deacolo, nu tu deaici deputat. Nici nu-i pasă de tine. Te ignorează. Te speculează. E destul să încerci să cumperi un car cu lemne, ca să strângi pumnii. Te fură dela ochi, se tocmeşte cu lăcomie, îţi întoarce spatele...Fiecare dintre noi, am auzit întâmplări fantastice. Ţărani veniţi la administraţia financiară să schimbe câte 50—60 mii de lei în bancnote, roase de guzgani, acolo unde fuseseră ascunse. Nunţi la care au plătit lăutarilor xoşi 15 mii. Alţii ca să-şi rotunjească ogorul, cumpărând un hectar cu 30—40 mii; cât abia se ridica acum opt ani, arenda unei moşii domneşti.
     Toţi banii au fugit în chimirul lor, zac puşi bine în cenuşă, sub vatră, sub piciorul laiţei, în ulcică de lut. E avar şi risipitor. E tiranul tău — orăşan. E singurul — în afară de profitori — care s’a folosit de vremile de după răsboiu. E şi el un profitor. Nu te speculează cu cel din urmă cinism?...
     Aşa am judecat, ca tine, ca toţi.
   Dar ce înseamnă atunci pământul sgâriat netrebnic ca la începutul veacurilor ? Ogrăzile fără împrejmuire? Vitele mugind în ploaie? Votul arendat de cei patru fruntaşi din patru partide, ce-şi dispută întâietatea în sat? Ferestrele bătute în ţinte? Râia? Pruncii înţărcaţi cu rachiu?
     Ce-a fost această dărnicie, altceva decât ipocrizie, dacă nu l’au învăţat şi nu-1 înveţi folosinţa pomenii tale? O gazetă oficială mărturisia deunăzi, că, oamenii satelor au dat din banii lor, un miliard şi un sfert, şi muncă pe deasupra şi material, pentru clădire de şcoli. Va să zică şi ei au înţeles, că din sălbătăcirea lor nu e altă scăpare decât cartea! Ce dascăli li s’au trimis la şcolile zidite cu banii şi braţele lor, să le înveţe copiii? Cine-i deprinde cu altă gospodărie, decât aceea preistorică, învăţată dela arendaşul ori vechilul proprietarului de ieri, dela Nisa? E greu de înţeles, atunci de ce e bogat şi nu se poate bucura de belşug? De ce încă viermueşte în vieaţă animalică?
     Nu înspăimântă gândul că toată făţarnica noastră civilizare: Opera, şi teatrele, şi conferinţele, şi confortul, şi Ateneul, şi gazetele de tiraj, şi născocirile savanţilor, şi cărţile scrise, şi revistele de artă, şi cei cincisprezece mii de studenţi la o singură Universitate — au la spate besna prin care păşim în noroaie, pruncii înţărcaţi cu rachiu, şcoala de sat goală, fără bănci şi cu priveliştea într’un closet, fetele cu fecioria pierdută înainte de vreme, «cluburile politice rurale»—inovaţie a vremii—cu dascăli cari se târnuesc cu popa în uliţa satului şi se judecă pentru ultragii?
     Pe hartă se pot dovedi mai uşor, ce insuleţe cât un capăt de bold înseamnă Bucureştii, şi Iaşii, şi Clujul, şi toate oraşele ţării, pe lângă sfertul de milion de kilometri pătraţi desfăşuraţi între hotare.
     Cei două sute şaizeci de mii de kilometri unde aborigenii trăesc ca acea populaţie tro-glodită, despre care povestea odinioară. La Bruycre, că ieşia la marginea drumurilor franceze, pe vremea nu ştiu cărui Ludovic, să vadă trecând carâta regească şi nu cunoştea încă cuvinte pentru toate noţiunile!
     Atunci nu vi se par toate controversele expuse în sălile noastre de conferinţe, şi încinsele polemici dogmaticeşi şcolile literare, şi îndrăznelile picturii, şi izbânda unui savant de-al nostru la Paris, toate nu par gesticulări de somnambulul cu genuna parapetului frânt, la spate ?»
     Prietenul se uită aspru la noi, ca şi cum noi purtam vreo vină.
     Am întors şi eu, şi tovarăşa, privirea afară, ca să nu-i înfruntăm întrebarea.
     Se vedea răsfrânt în geam, dincolo, suspendat în noapte ca prin fereastra vagonului de aseară, un bec aprins, iluzie a ochilor.
     Poate amândoi am gândit la luminiţa aceia mincinoasă, călătorind alături de noi, peste câmpuri, în besnă. Poate am încercat să descifrăm semnul ei, acum, târziu; proprie amăgire fără reazim în afară, lumină care s’a stins când ai coborît fereastra să scrutezi întunericul cutreerat de duhuri ostile.
     Poate la asta ne-am gândit. Poate la altele.
     Dar am mers, după aceia tăcuţi, pe străzile reci.
STROFE
DE
ADRIAN M A N I ¥
V EZI soarele prin arbori? O inimă prin coaste... Azi ramurile albe de floare, par ciolane Dintr'un schelet. Pădurea, învingătoare oaste Ameninţă cu lăncii grădinile duşmane.
N'au fost în nici o dată atâtea viorele Ca 'n liniştea din bruma albastru înnoptată,
Şi 'n ochii tăi undirea din bunurile rele Nu s'a ascuns asemeni, în cea din urmă dată?
Mă mângâie tu noapte cu luna sânul rece. înfiorări cernite doriau din nou lumină In nemişcarea vieţii prin care totul trece,
Când cerul e în suflet şi inima 'n grădină.
© BCU
                          CĂLUGĂRIA
                                         DE
                                    T. A R G H E Z I
   7
   M-A EFLEMEAUA ieftină occidentală a fabricat o întreagă literatură cu călugăriţe şi călugări iar paracliserii ştiinţei au exploatat vreme îndelungată caracterul anti-natural al călugăriei. Pentrucă Biserica monastică a Papei a ştiut să participe la toate mişcările sociale şi politice şi de cele mai multe ori să le domine şi să le comande, libera-cugetare, aşa numită, şi-a ales ca adversar simbolic, al victoriilor ei mărunte şi efemere, pe preot şi în special pe călugăr.
   A cutreerat răsboiul timp de cinci ani universul: soldaţii Marelui Pontif, stau neclintiţi la posturi, după ce în toate formele, consacrate de pictura murală, au împărtăşit, fără retorică, suferinţa popoarelor în sânge.
   In paguba propagandelor răsvrătitoare, în pofida republicanismului şi agresiunilor laice, călugăria trăeşte pretutindeni — şi în Rusia. Ea recrutează neostenit, la disciplina sărăciei de bunăvoie, temperamentele contemplatorii şi naturile rebarbative, înlănţuite în fiziologica luptă pentru existenţă. Lupta abjectă pentru pâine şi nimic mai mult, călugării o transformă într’o tensiune de perfecţionare şi ascuţire, într’o casnă pentru extaze, într’o cultură a sensibilităţilor, dispreţuite în cultura civilă. Cel din urmă monah e întotdeauna mai complex şi mai delicat decât cel mai învăţat dintre doctori.
   Călugării noştri, români, nu s’au bucurat niciodată de prestigiul pe care-1 duce cu sine monahul cu obârşia în Vatican. Călugărul român este un urmaş sărac şi prigonit al lui Vasilie cel Mare. El nu are bibliotecile de piatră ale confratelui său catolic, familiarizat cu controversele şi subtilităţile unor civilizaţii milenare. Nici unul din ascendenţii lui nu a silit să tremure împărăţiile şi să Se mişte fruntariile Statelor ascultătoare.
   Călugărul român e adeseori un sătean ascuns în mănăstire, după ce şi-a pierdut oile, caprele, copiii sau mireasa. Acolo, cu psaltichia, cu utrenia, cu priveghile, el îşi compune o vieaţă şi o fizionomie nouă — şi tot cetind în sfânta Scriptură el se pomeneşte ştiind mai
                                         311
© BCU
               mult decât i-ar fi dat şcoala primară şi foarte des cea secundară, urmată de dreptul de vot şi de disputa dintre partide. Umblând printre sfinţii unşi cu aur, printre făclii, icoane, vase de argint şi veştminte de mătase, fiinţa călugărului capătă... pergament.
                   Dar călugărul român ar vroi să răspundă şi unor nevoi obşteşti. El îşi dă seama că în acţiunea de «civilizare» educaţia lui ar constitui un factor util. Este fără îndoeală prea plăcută rugăciunea, frumosă liturghia, interesantă continua lui aplicare la o regulă de vieaţă identică. Dar lumea duce lipsă de povăţuitori, de tovarăşi spirituali, de prieteni întru cele sufleteşti. Călugărul nostru să rămâie cu totul fără rost în vieaţa românească?
                   Ţara, din loc în loc, este înfrumuseţată de câte o mănăstire de maici sau de călugări.
                   Intre zidurile şi florile mănăstirii se opresc automobilele: un cauciuc a plesnit sau trebuie împrospătată apa din radiator. Doamnele din maşină intră poate, pentru întâiaş dată într’o chinovie de femei sau de bărbaţi. Atmosfera exotică a lăcaşului le impresionează şi fiecare doamnă pleacă pe la toacă, în amurg, acasă, cu o cămaşă de mătase sau cu un covor ţesut în chilie.
                   Dacă mănăstirile de maici se menţin în proverbiala curăţenie a paharului de cleştar cu zambile înmuiate, la fereastră, într’o apă de argint, starea lor de aparentă prosperitate se datoreşte muncii cu acul a maicilor ţesătoare de păinjenişuri.
                   Sfintele mâini, tinere şi vârstnice, din mănăstirile de maici, lucrează pentru învelişul seducător al cucoanelor frumoase din Bucureşti.
                   Mănăstirile de călugări înfăţişază în schimb spectacolul ruinelor amestecate cu mizeria, cu mucegaiul şi cu descurajarea.
                   Vara trecută am văzut la Căldăruşani, ieşind la vecernie, un pâlc de călugări pe jumătate goi şi, către puţuri, 4 viţei admirabili, cu roba cojită de râie, uitându-se cu toţii la fel. Intr’o chilie vastă g,m găsit o pereche de bocanci rupţi, lângă o saltea de paie aşternută pe podină, drept orice mobilier. Pescăria devastată, malurile dezolate, cimitirul sălbatec — şi, pe departe, apele tari, albastre, ale lacului imens, străjuite de şesuri de trestii, uscate ’n picioare. In şase camerele spitalului fără paturi, fără scânduri, fără geamuri, fără pereţi, un ţăran bătrân împletea o rogojină, în asociaţie comercială cu administraţia mănăstirii.
                   Proporţional, toate mănăstirile au căzut, în cel mai bun caz, în rândul Căldăruşanilor, cea mai de curând restaurată de către un fost Mitropolit — şi numărul mănăstirilor e însemnat. Ziditorii acestor insule de cântări şi rugă, le-au aşezat aşa, ca fiecare regiune să aibă în mijlocul ei câte una, pentru pilda cea bună şi pentru supraveghere: ele erau prefecturile lui Dumnezeu.                                                  .
                   In ce priveşte mănăstirile, toate greşelile de neiertat au fost făcute, din partea ambelor administraţii, şi laice şi bisericeşti. Câtă vreme mai rămâneau câteva viţe vii şi câţiva peşti în balta lor, mănăstirile au mai fost cercetate, Dumineca, uneori, de câte un funcţionar primit cu alaiu, cu peşte fript, cu faguri de miere şi boloboace. S’au uscat viile, /             s’au împotmolit heleştaele: mănăstirea nu mai poate da nimic vizitatorului oficial. Nici
               ca să-i ajute, nici ca să-i mustre, nici ca să-i scoată din ticăloşire cu sfatul sau cu biciul, nu se mai duce nimeni la călugări, dela sleirea ultimelor grăsimi rămase după secularizare.
                   Episcopul s’a desinteresat şi el de vieaţa mănăstirilor, pe măsură cu intrarea în treapta arhieriei a preoţilor de mir. O lege funestă a înlăturat pe călugării băştinaşi dela arhierie şi a împins la conducerea Bisericii pe preoţii cu preotesele decedate, taţi a câte mai mulţi adorabili copii.
                   Astăzi, când un preot de mir ca acela dela Cuibul cu Barză, îşi plasează o intelectualitate factice, superficialitatea pregătirii morale şi o fudulie de bărbier oratoric în discreditarea Fecioarei Maria, în contestarea sfinţilor şi în rectificarea idioată a ritualului, călugăria nu găseşte sprijin nici la oamenii de Stat, nici în clerul superior, absorbit de îndeletnicirile personale.
                   Aşa că ideea unui călugăr necunoscut, care mi se pare că a primit şi o pedeapsă pentru îndrăzneala lui, de-a strânge pe călugări într’un congres, am putea spune profesional, a venit la timp şi trebuie respectată.
                   Călugărul în cauză cugetă exact şi în conformitate cu detestabila realitate a vieţii mănăstireşti. Neavând nici un stăpân, călugării sunt siliţi să şi-l caute sau în tot cazul să-i confirme lipsa printr’un vot colectiv. Mănăstirile reprezintă energii gâtuite, averi dispreţuite, iniţiative cu neputinţă de îndrumat, din pricina totalei absenţe de coheziune dintre
                                                            312
© BCU
                               călugări şi a unei administraţii bisericeşti, care nu mai corespunde câtuş de puţin necesităţii.
           Câtă vreme arhiereii s’au tras din mănăstire, mănăstirile erau asigurate că viitorii epi-scopi şi mitropoliţi îşi vor aduce aminte de aşezămintele domneşti consacrate călugăriei — şi, întrucâtva a fost aşa, până la stingerea ultimilor călugări de baştină mitropoliţi, şi a fost aşa cel puţin din punctul de vedere moral.
           Actualmente, mănăstirile din cuprinsul unei eparhii atârnă de episcopul local şi, dela o eparhie la alta, călugării nu pot comunica unii cu alţii în vederea intereselor deosebite. De cele mai multe ori, episcopul nu păstrează nici o legătură cu mănăstirile din eparhia lui — şi este cunoscut din toate timpurile antagonismul, justificat pe motive de cult, între preoţii de mir, care inovează bucuros şi suprimă, şi preoţii călugări, care păstrează tradiţia intactă.
           Se mai iveşte cazul, din păcate actual, când stareţul unei mănăstiri, mai inteligent decât episcopul care-1 comandă şi-l agasează, îşi vede toate bunele intenţii, toată activitatea de ridicare şi de împlinire, izbindu-se de indiferenţa agresivă şi gâlcevitoare a superiorului său, hotărît să nu se mişte cu nici un preţ.
           Ne permitem să credem că I. P. S. Mitropolit Primat Miron va examina încă odată nevoile călugărilor de-a se întâlni într’un congres şi de a întocmi reorganizarea puterilor călugăreşti în vederea unei vieţi folositoare şi mănăstirilor şi poporului românesc. Cu un program bine studiat călugăria poate deveni o armă culturală nebănuită şi mănăstirile centre artistice, cărturăreşti şi industriale, influente.
           Iniţiativa unui congres călugăresc poate veni acum dela Sf. Sinod, al cărui interes este să-l provoace, necum să-l interzică. Să fie chemaţi călugării să discute în toată libertatea, de suferinţele şi de idealurile lor, să ia hotărîri laolaltă, pe care să le urmeze.
           Sf. Sinod va putea să facă mai mult: să determine crearea unei administraţii centrale speciale a mănăstirilor, uşurând pe toţi episcopii şi mitropoliţii de un supliment de administraţie împovărător. Să se realizeze în interiorul Bisericii ceeace a fost realizat în alte domenii în interiorul Statului, şi să se înfiinţeze un nou episcopat, Episcopatul Sfintelor Mănăstiri.
           Iar Episcopul sau Directorul ales, să fie ales fără constrângere, de călugări.
                                     Cu începere dintr’un asemenea moment, Statul şi Biserica se vor putea felicita că au introdus în vieaţa românească o temelie nouă pentru cele mai înalte şi mai grele speranţe.
                         REGĂSIRE POSTUMĂ
                                               DE
                                     ION MINULESCU
                           CoHORTA amintirilor rebele A poposit în faţa casei mele —
                           Şi 'n poarta casei mele, a bătut Un tânăr blond, cu suliţă şi scut...
                           De teama amintirilor rebele
                           M'am hotărît să mă cobor în mine —
                           Să-l regăsesc pe cel ce-am vrut să fiu —
                           Şi mortul să 'ntregească pe cel viu!...
                           Şi-am coborît...
                           Dar m'am găsit strein
                           Ca 'ntr'un cavou de templu bizantin
                           Cu funerare vaze de argilă
                           Şi zidurile umede şi pline
                           De Sfinte şi Fecioare bizantine
                           Ce mă priviau cu dragoste şi milă
                           Cum mă cobor tot mai adânc în mine —
                           Tot mai străin de cel ce-am vrut să fiu...
                           Pe lespezile umede, sfinţite De lacrimile plânse pentru mine,
                           Sandalele-mi profane răsunau Ca nişte sărutări înnăbuşite Şi frescurile mute, suspinau Ca 'n clipa despărţirilor grăbite —
                           Şi frescurile mute, bizantine,
                           Păreau pictate şi ’ncrustate 'n mine!...
                           Un tânăr blond, cu suliţă şi scut,
                           La poarta casei mele s'a oprit Şi 'n poarta casei mele a bătut Ca un strigoi în poarta monastirei In care toţi călugării-au murit...
                              Ce dureroasă-i clipa regăsirei Cu cel ucis de propriul tău cuţit!...
DE
                                               N. M. CONDIESCU
          Şl’N ziua aceea, după cină, Iisus a ieşit din cetate.
          II întovărăşeau apostolii — suflete simple — asprii în credinţa naivă pe care EL le-o dăruise şi din care ei clădeau miraculosul vis al unei lumi cereşti unde desculţii şi flămânzii vor împărăţii.
          Gânduri grele îl chinuiau.
          Ştia că învăţătura lui, desgrădită de orice încercuire socială, fusese osândită de puternicii zilei; şi mai ştia că, fusese vândut.
          împărţind tovarăşilor pâinea, simţise — sguduit de-o mistică intuiţie — că îşi sdru-mică trupul.
          Carnea păcătoasă, înfricoşată de caznele ce aveau s’o muncească, s’a cutremurat sfredelită de fiori.
          Sufletul i s’a turburat, ca după o desamăgire.
          «Luaţi şi mâncaţi, acesta este trupul meu...»
          Iar când a turnat vinul profiriu, a avut senzaţia că i se desfac arterele şi că’n potire curge sânge.
          «Luaţi şi beţi—aceasta este sângele meu...»
          In clipa aceea, cuvintele generoase, pline de resemnare şi blândele gesturi patriarhale, cu care îşi mângâia groaza, statorniceau, pentru vremuri mai târzii, simboluri eterne. Din slăbiciunile trupului, sufletul înfăptuia apoteozarea jertfei.
          Apoi, o viziune apocaliptică l-a bântuit:
          Asemenea apelor revărsate, sângele umanităţii curgea spumos în cazanele veşniciei, prin şir de veacuri întunecate, spălând, în trecere vijelioasă, două scânduri încrucişate.
          Acum, călcând drumul în spre valea Josofatului, se simţia slăbit. Un frig lăuntric, des-trămător de vlagă, îl încerca. Gura îi era coclită. Gâtlejul şi-l simţea uscat. Ochii îi ardeau.
          Gândul că în curând au să-l prindă şi au să-l ucidă s’abătu iarăş; îşi simţi sufletul gemând sub greutatea unor imense aripi negre cari îi furau lumina.
          «Cine ştie... peste câteva zile, sau peste câteva ceasuri—poate mâine în zori, sau di-seară, sau la noapte...»
          Un amurg trist, cu cerul sfârticat de nori, îşi resfira umbrele. Fâşii cenuşii acopereau valea, şerpuind printre pinii rari, străjeri întunecaţi ai ţinutului. Mai departe, stăvilar al zării, odihnia greoiu, muntele Măslinilor, cu crestele încă luminate palid.
          Pe vârful muntelui Scopus, pale de flăcări undoiau fantastic. Erau focurile aprinse de Ga-lileenii veniţi pentru sărbătorile Paştilor şi tăbăruiţi acolo.
          Un val de neţărmurită dragoste, plină de ertare, izvorât din desnădejde, străbătu întinderea, pornind mai departe, înspre hotarele lumilor.
          Se opri. Cu ochii aprinşi se’ntoarse înspre oraş.
          Zidurile templului covârşiau maiestoase toate acoperişurile. Fum gros şi alburiu, urca de pe altarele jertfelor. Adieri calde aduceau mirosul cărnurilor fripte, amestecat cu mireasma aromatelor.
          Departe — peste valea Tiropeonului, ca’ntr’un decor de vis, muntele Sion înfăţişa privirii palatul regesc.
          «Acolo — din neîmplinite pofte voluptoase, a căzut sub sabie capul lui Ioan. A fost deajuns să mişte un pântec...»
315
© BCU
                 «Dar sufletul?»
                 Fiori de groază îl scuturară şi îndoeala, îl îmbrăţişă.
                 Şi iarăş, se întrebă:
                 «Dar sufletul?»
                 Buzele lui scorojite şi crestate de arsura frigurilor fluturară acelaş răspuns:
                 «Acolo, pentru neîmplinite pofte, a căzut sub sabie capul lui Ioan».
                 Peste seara care se înfăptuia blând, răsună, din turnul Antonia — cazarmă a ostaşilor romani — graiul metalic al trâmbiţelor, poruncind odihna cea plină de înşelătoarea linişte a somnului.
                 Isus privi cu milă ceata din juru-i şi-şi opri cu un zâmbet suspinul sufletului.
                 Din adâncuri necercetate un glas hohoti iarăş:
                 «De ce te-ai amăgit şi de ce i-ai înşelat?»
                                                       *
                 Inserase deabinelea când au ajuns în fundul văii. De câte ori, în atâtea seri limpezi, nu făcuse învăţătorul drumul acesta. Cu cântecul bunătăţii şi al frăţiei pe buze, cu nădejdea unor zile mai senine, simţise adesea cum o lume neînvrăjbită va răsări poate din strădania lui. Şi nu odată spusele profeţilor le simţise izbândindu-se aievea. îmbătat de visul iui lăuntric, dăruise iluzii, fericise cu gândul atâţia oameni, deschizându-le porţile dum-nezeirii. Lumea cunoscută de el era aşa de mică iar învăţătura lui, simplă şi fragedă ca florile câmpului Şi-acum ? Pentru care greşeală trebuia să dăruiască, întru ispăşire, vieaţa ?
                 Niciodată n’o preţuise mai scump ca în clipa aceea.
                 Vorbiau în el toate amintirile bune: Copilăria săracă — pribegia — frigurile luminei cari trebuia să-l robească; dorinţa neînfrânată a însemânţării bunelor cuvinte; umilii Gali-leei care-şi potoleau foamea din predicile lui; clipele de orgoliu, cu neputinţă de învins, când îşi da seama că din darul fiinţei lui se’mpărtăşesc şi se tămăduiesc atâtea suflete bolnave; ideea—totdeauna netemeinic statornicită—că Mesia cel vestit de proroci s’a întrupat într’ânsul — apoi, iubirea caldă, plină de voluptate mistică a femeilor care-şi oglindiseră sufletul plin de păcate în ochii lui extatici, purificatori prin limpezimea de vis a privirii.
                 Toate aceste frânturi de gânduri îl chinuiau în această seară, care trebuia să însemne în povestea lumii, zorile unei lumi noui.
                 Ca o fantasmă, trecu printre grădinile presărate cu grote funerare.
                 Unde e însemnat oare locul odihnei lui? Aicea poate, sau dincolo, de cealaltă parte. Oricum, aicia sau aiurea, va începe pentru el negura cea fără de sfârşit.
                 Ramuri verzi sclipiră în întuneric.
                 Se văzu intrând în Ierusalim, călare pe asin, străbătând drum aşternut cu scoarţe şi ramuri de finic.
                 In noaptea plină de svonuri stranii, i se părea cum că el şi ceata lui sunt umbrele unor altor lumi, trimise să ispăşească dureri vechi.
                 Lângă teascul de măslini din grădina Ghetsemani se opri.
                 Era la poalele muntelui. Ghicia în negură podul de peste apa Cedronului, apoi drumul care tăia coasta. Cu mult în urmă, pe acolo trecuse bătrânul David înspre pustiu, fugind de fiul său Absalom.
                 Chemă la dânsul pe Petru şi pe fii lui Zebedeu, Iacob şi Ioan. Ceilalţi rămaseră la pândă în jurul grădinii.
                 După câţiva paşi, frica îl bântui cumplit. Aproape de o grotă, se opri:
                 «întristat de moarte este sufletul meu. Rămâneţi aici şi priveghiaţi».
                 Şi se depărtă ca la o sburătură de piatră, arătare albă în negura pâcloasă a nopţii, încărcată de nori grei, cari, mânaţi de vânt, descoperiau pe clipe, pentru ca iarăş s’o acopere, o lună blafardă, rânjind galben ca o chemare a morţii.
                                                      *
                 A privit câtva, halucinat, ochiul plin de negură al mormântului pustiu, apoi, înfră-ţindu-şi fierbinţeala frunţii cu răceala pietrii, s’a încercat să nu mai cugete. Ar ti vrut atunci să fie orice,—măslinul frânt de harapnicele vântului, piatra negrăitoare, iarba prăfuită, steaua depărtărilor, — numai, nu om.
                 Vrând să suspine horcăi.
                 Intr’un târziu, urcându-se cu privirea spre ceruri, simţi cum îl străfulgeră besna cea. de
                                                            316
© BCU
        sus. Norii goniau monstruoşi, mânaţi de furiile văzduhului. Şi’n frântura liniilor cari îi hotărnicia, într’o continuă prefacere, el desluşi viziuni fantomatice, prevestitoare ale chinurilor orânduite să-i îndrăgostească carnea.
             Iş pipăi braţele gemând, cu înfrigurarea unui îndrăgostit. Şi biruindu-1 mila pentru frumuseţea lui trupească îş lipi mâinile de buzele uscate, arse. de seceta groazei.
             Lacrimile picurară fierbinţi.
             «Doamne — trimes de tine m’am crezut şi-n numele Tău am cuvântat. Om, după chipul şi asemănarea Ta m’am socotit şi fiu al Tău m’am închipuit, după îndemnul care m’a dăruit cu însemânţarea cuvintelor blânde, propovăduitoare de iubire şi de milă. Voinţa Ta, deapururi necuprinsă, am simţit-o trăind în mine şi cu evlavia robului te-am preamărit în toate zilele mele.                                                   .
             De ce mă osândeşti acum?
         ' " Cum te-aşi putea sluji mai temeinic decât trăind?
             Sunt la începutul vieţii, Dumnezeul meu, şi’n mine cântă toată înfăptuirea Ta, tot cerul şi tot rodul pământului, sarea mărilor şi mireasma câmpurilor, tot cuprinsul stelelor văzute şi toată negura adâncurilor necuprinse, din cari însu-ţi ai purces...»
             Lasă-mi încă bucuria îmbrăţişerii cu cerul Tău senin, cu apele Tale limpezi, cu oamenii cari cerşesc un reazăm...»
             Un gol nemăsurat se’nfăptui într’ânsul. Catapeteasma gândurilor se nărui. Se simţi părăsit. Indoeala îi pălmui sufletul. Toate bucuriile trăite îl chinuiră. Parfumul Magdalenei, ochii ei extatici, mângâierile părului ei, căldura trupului ei sculptural, le simţi cum se topesc în durerea supremă a făpturii lui.
             «Doamne, de-am zis că sunt fiul Tău, eu m’am închipuit ca toţi oamenii şi cu ei toţi laolaltă, ai Tăi ne-am numit...
             Indrăznit-am oare prea mult?»
             Ingenunchiă, aşteptând un răspuns.
             Nu-1 auzi.
             Vântul şuera aprig. Norii se frământau în fel şi fel de închipuiri. Groaza îl sgudui cumplit. înfipse mâinile în carnea fricoasă şi trase cu unghiile brazde sângerânde.
             Un gol, cu neputinţă de măsurat, îş desfăcu adâncul. Se văzu stropşit de cazne, nimicit de puterile lumeşu, apoi împrăştiat în spaţiu. In fundul prăpastiei, umbra lui, albă ca zăpada, odihnea.
             Sudori de sânge îi brobonară fruntea. Se lungi pe ţărână şi stete îndelung aşa.
             «Doamne, toate îţi sunt cu putinţă. Treci acest pahar dela minei...»
             Aşteptă zadarnic semnul îndurării, al înţelegerii şi al deslegării de cele vremelnice.
             Vântul îşi îndoi puterile.
             Se simţi laş. Indreptându-se înspre tovarăşii pe care-i lăsase să veghezea bia putu să-i
             dovedească.
             — Petre, dormi? Nu putuşi niciun ceas să priveghezi?»
             Nu-i răspunse nimeni. Toţi dormeau.
             O mânie urîtă îl cuprinse. Frica îl sălbătăci. Ii trezi cu lovituri de picior.
             «Nemernici I Nici o oră măcar n’aţi putut veghia împreună cu mine!»
             Privind chipurile lor buimăcite, îi fu milă.
             «Sufletul e tare, dar carnea e slabă. Rugaţi-vă ca să nu cădeţi în ispită».
             Şi se înapoiă pe locul chinurilor.
             Biruindu-se îngână trist: «Doamne, facă-se voia Ta!»
             Lumini de torţe şi sclipiri de suliţi străpungeau noaptea.
             In Ghetsemani, pătrundeau ostaşii stăpânitorilor vremelnici ca să prindă pe fiul omului.
             Undeva, un meşter dulgher ca şi tată-său Iosif — cioplia crucea caznelor.
             Dinspre Golgota, urca spre cer, umbrind tot pământul, crucea luminoasă a jertfei, în numele căreia o lume nouă trebuia să se răsboiască, căutând dovedirea bunătăţii, a milei, a iertării şi a înfrăţirii până’n zilele de acum...
© BCU
                        RĂTĂCIRE
                             '     DE      ’
                             ZAHARIA STANCU
                    Am aşteptat a zi poşta dela târg Să văd dacă-mi aduce vreo scrisoare Şi n'a venit, şi-a fost o zi cu soare Şi-am rătăcit pe câmpuri fără sârg.
                    Am întâlnit cirezi de vite albe Şi oi în lâna moale cu ciulini Şi-o fată care-avea în ochi lumini Şi-o salcie ce svârlia bani din salbe.
                    Şi am văzut învestmântată 'n zale Toamna, trecând într'un vârtej de praf Şi-am numărat stâlpii de telegraf înfipţi adânc la depărtări egale.
                    Apoi când soarele gălbui şi rece Spre dealul cu podgorii a căzut Eu m'am întors acasă abătut:
                    Din minte-mi chipul tău nu vrea să plece.
                    Simţiam că pot până în zori să-ţi scriu Şi m'am trezit deodată fără gând Şi n'am putut să-ţi scriu măcar un rând. Nu ştiu ce sunt şi nici ce-aş vrea să fiu...
                    Ascult cum vântul se prelinge calm Prin noaptea care a crescut înaltă,
                    Trec aripi moi în sbor grăbit spre baltă Eu numele ţi-1 murmur ca un psalm...
                        CUIBUL ERETELUI
                                          DE
                                 EMANOIL BUCUŢA II
        H/OCUL pe-aici se limpezia. îngrămădeala schimbului şi a tocmelii, întâlnirea satelor din jurul Vidinului, dela Bregova depărtată, din râpile Timocului, până la Deleina de sub streaşină de deal păduroasă, se făceau mai jos. Din acea închisă tabără de care ieşia Şefkl. Pe margini, deadreapta, începeau uliţele oraşului. Deastânga, zidul cotia scurt şi se sfârşia deasupra Dunării, printre nenumărate ghiulele albe de marmură de arhipelag, rămase dela vechile tunuri. El trecea încet, pe lângă tarabele cu şatră ale negustorilor. Căuta din ochi ceva şi nu găsia. II îmbia cuţitarul cu bricegele şi oţelăria lui. Nici nu se uita. II apuca de mânecă zaraful cu dulăpioare de sticlă pline de giuvaere numai scânteieri, pe când jos, pe rogojina ei, o turcoaică acoperită se oprea din înşirarea unor mărgăritare şi-şi ridica ochii mari la el. Şefki se ducea mai departe.
        Tocmai la capătul şirului a stat. Prăvălia de-aici era două stinghii de brad nedate la rân-dea, peste un fel de cărucior cu patru roţi dintr’o bucată, fără spiţe şi obezi. De cele două stinghii spânzurau două cercuri cu agăţători, şi, de fiecare agăţătoare, sculuri de sfoară şi colaci de funii. Frânghierul i-a scos tot ce-a vrut. A cotrobăit şi prin cutia căruciorului. Şefkl desfăcea, întindea, măsura, despletia iţe. Nu era mulţumit. Care era prea slabă, care prea scurtă. Şi a rămas o clipă pe gânduri, necăjit, în răspântie.
        Venia o adiere dela apă, umedă şi cu miros de catran şi peşte. Nările lui ascuţite o adulmecau fără voie. In fundul unei uliţi se zăriau sălciile din ostrov, fremătând. Iar peste ele, un catarg, fără închipuire de înalt, se legăna. Şi de fiecare dată legăna şi un întreg năvod de funii negre. Şefkl şi-a uitat de sine cu ochii la el.
        De câte ori se căţărase pe scările subţiri până la felinarul afumat şi cu geamuri plesnite, sau până la pânza cu semilună de sub vârf! Funii şi catarg, pânză cu luna mică albă pe câmp roşu, şi el, Şefkl, se clătinau atunci în fuga valului sau în suflarea vântului. Şi parcă lumea toată, cetatea cu creste de ziduri, geamiile aurii, ostroavele şi fluviul, munţii şi cerul se sur-
                                         319
© BCU
             pau într’un cutremur. Cuprins de o ameţeală dulce trebuia să închidă ochii şi să se lipească bine de coarda noduroasă şi sbârnâitoare. Şi numaidecât, râzând de slăbiciunea-i fără rost alerga aproape fără să se ţie până pe punte şi se încrosnia cu lăzi sau împingea la lespezi de sare vânătă. Acolo fusese întâia lui casă între străini. In copăstla aceea încăpătoare dormise de atâtea ori, cu o stea în ferestruica dela cap şi cu clipocitul apei înoptate şi nevăzute pretutindeni. Pe această şaică visase el să ajungă la Stambul. Iar astăzi, după atâtea zile de părăsire, catargul cu flamura lui şi singurul ochiu roşu sub stuf încâlcit de funii, îl chema. Se pleca şi se ridica, tulburător. Se vedea numai el deasupra pământului şi n’avea odihnă. Era acolo, săltat peste lume, numai pentru Şefki. II aştepta.
                  Dacă l-ar fi ascultat ? Dacă s’ar fi rupt încă odată de toate ? Dacă s’ar fi lăsat la vale, cântând la pisc peste apa adormită, spre ţara de chihlimbar cu mormintele marilor Sultani de odinioară? Dar până deseară Umurli trebuia să capete, într’o basma de mătase albastră şi cu picioruşele legate, puii de erete. întâiul lui dar fetei vânătorului, Domniţei din Ostrov, sperietoarei de ereţi de sub geamia mică! Bedenul era înalt şi cuibul ascuns. Florea şi Vanei aveau să se întoarcă. Lui îi venise un gând şi trebuia să şi-l împlinească. Şi ca odinioară, după o ameţeală, din vârful catargului, aşa şi acum, smulgându-se din uluiala şi dorul lui de ducă, a pornit în fugă spre Dunăre.
                  Malul era pustiu. Amiaza şi sărbătoarea îl goliseră. Cine ştie pe unde îşi făcea veacul şi Ahmed cel slab, stăpânul şăicii! Ca pe vremuri, Şefki a sărit în barcă şi din două vâsle s’a aşezat în lungul peretelui scorojit al bătrânului vas. Ferestruica sub care dormise el, făcuse două, trei fire de păianjen. Dar nu acele zăbrele îl puteau ţine astăzi. A legat barca şi, săltat pe marginea ei, s’a prins de deschizătura de lemn din văzduh, şi-a făcut vânt uşor şi s’a strecurat pe pântece, fără sdruncin, în întunericul dinăuntru. Când i s’a ivit din nou capul, privirea lui avea ceva de pândă şi de iscoadă. Insă atât pe apă cât şi pe cheiu, nici ţipenie. Intâiu a aruncat o roată de frânghie cătrănită. Apoi a ieşit şi el, cu tălpile înainte. A pus barca la pripon şi a plecat fără să se uite împrejur, cu roata de frânghie pe braţ. Nimeni nu i-ar fi putut ghici fapta. Părea un om al şăicii, şi avea să şi aducă după întrebuinţare, tot furiş, frânghia, pentru care Ahmed, să-l fi prins în odaia cu unelte, ar fi scos cuţitul.
                  Când a ajuns iară pe zid, de rândul acesta pe drumul prăfos, răcit de umbră, din cetate, târgul se rărise. Numai pe-alocuri întârzia vreun pâlc de căruţe sau un ocol de vite. Câte un călăreţ se rupea din ele şi pornea repede, mic şi departe, cu patru noruleţi de pulbere la copite. Pe dinaintea dugăilor nu mai erau nici mărfuri, nici oameni.
                  Şefki s’a uitat bine dincolo, peste şanţ, jos, după locul unde vorbiseră toţi trei. A călcat încet, până unde i s’a părut că stă în dreptul cuibului şi s’a aşezat pe muchia cea mai înaltă, în iarbă. Era lângă bastionul, înaintat cu trei feţe puternice deasupra câmpiei şi sfărâmat cu praf de puşcă de Ruşi. Dărâmăturile lui dintr’o lăture, de zeci de ani niciun târnăcop nu le mişcase. Ploaia singură mâncase la ele, iar pasul oilor şi al oamenilor le netezise hârtoapele. Arşinii mari şi calapoadele mărunte de piatră, lucrate de meşteri cu dalta, fuseseră smulse cu grijă din tencuiala lor zgrunţoasă şi cărate pentru clădiri în oraş. Peretele se întindea jumătate rupt de foc şi jumătate jupuit de podoabă şi buburoşat. Numai răsuflătorile priveau ca nişte ochi nemişcaţi, de întuneric. Dar dincoace, pieptul de cetate se păstrase măreţ şi nestricat. Dela ciubucul de sus din margine până în fund în apă, nici o lipsă. Tunurile parcă stăteau ca de muit să tragă. Ostaşii par’că erau la locul lor de pază în cule. Podurile parcă spânzurau în cer, a primejdie. Şi toate rămăseseră aşa, încremenite de veacuri, într’o vrajă. Iar Şefki, deslegat cu un descântec, deschisese o poartă crescută cu rugină şi muşchiu în uşorii ei de fier, şi pătrunsese.
                  Şedea acum cu mâinile sub cap rezemate de sfoară şi cu un picior îndoit şi proptit furcă în pământ, pe când celălalt atârna deasupra prăpăstiei. Pe drumuri bătute prin mlaştină până adânc în munţii vineţi cuceritorii ţării, aşezaseră mii şi mii de robi, unul de altul, unul de altul. Din mână în mână şi din vârtej şi scripet în vârtej şi scripet coborau ca vii lespezile, tăiate şi lustruite în stâncării, către acest vad al neamurilor şi vatră de răsboiu, în fiecare veac făcută pulbere şi în fiecare veac plămădită iară. Curgea sudoarea şi curgea şi sângele, se abătea biciul, se schimbau striviţii, dar lucrul nu afla întrerupere nici ziua pe lumină, nici noaptea, la facle. Aici meşterii măsurau, împărţeau, scheluiau, meşteşugeau. Şi cetatea se ridica din apă, venea de după sălcii, se încovoia prin luncă şi se înfigea pe îndoite şi întreite şiruri de zid în calea Dunării. O sirnţia duduind ca atunci de mulţimea paşilor şi de creşterea tânără, cat cu cat. Un fior lung trecea din ea în el; şi se legăna ca într’o ridicare pe braţe.
320
© BCU
            La adăpostul ei crescuseră, casă după casă, giamie după giamie, şi lângă una din giamii, aici aproape, în gura porţii celei mai frumoase, patru pereţi roşiori, ca îmbrăcaţi în foiţe de floare de cireş, o grădină cu puţ şi un coteţ de porumbei. Acolo adusese moşul lui pe fata de boeroaică furată dintr’un conac de lângă Craiova, în năvala cea mare a Cârjaliilor. Cum se va fi frămânatat şi se va fi scuturat de sughiţuri de plâns în mătăsurile ei! Cum îşi va fi sărutat prin valurile de păr negru despletit şi căzut împrejur, ca o maramă de borangic cernită, iconiţa de aur dela gât! Iar moşul o privea, ienicer tânăr, cu ochii lui albaştri mişcaţi, şi nu-i zicea o vorbă. Numai noaptea avea grijă să dea drumul câinilor şi să iasă cu puşca pe la ferestre şi dealungul zidurilor de chirpici. Din acea iubire crudă şi înlăcrimată îi ieşise neamul. Pe tată-său nu şi-l aducea aminte. Dar şi-aducea aminte de unchiu şi de Umurli.
            Stătea aşa, şi zile după zile, ani după ani, cu întâmplările lor mici îi treceau pe dinainte, printre genele apropiate, într’un joc de păsări de lumină sau de flori de argint şi de albastru peste gol. Până când glasuri ştrengăreşti au izbucnit lângă el:
                             «Uite-1 pe Şefki pe spate,
                             Nici în Dii, nici în Cetate!»
            Florea şi Vanei răsăriseră ca din pământ şi-i cântau râzând. El îi privia cu ochii încă tulburi. Par’că nu-i cunoştea. Nu se mişca.
            —        «Ce e cu frânghia asta, Şefki? Mi se pare că iară ne bătuşi şi că-ţi câştigarăm paralele !»
            Pescăraşul s’a ridicat încet şi s’a săltat pe mâini până sus pe colac. Cei doi băieţi se aşezaseră alături. Nu mai vorbeau. II sorbeau din ochi minunaţi şi uneori cu sclipiri de necaz. Pricepuseră numaidecât socoteala. Pe ei atâta îi muncise cuibul şi atâta îl văzuseră tot de jos în sus că tocmai ce era mai uşor de gândit, nu gândiseră. Şi era o jucărie să te laşi până la pui pe funie, să-i scoţi din gaura lor, să-i bagi în sân şi să te urci iară pe beden. Straşnic băiat Şefki ăsta! Cu el treaba era ca şi isprăvită.
            Dar şi de făcut, trebuiau să i-o facă odată I Chiar azi îl crestau pe răboj. Prea era isteţ şi prea se potriveau toate cum le voia el. Dacă-i merge tot aşa, lesne se învaţă omul dispreţuitor, mândru şi de capul lui. Uite la Şefki, cum şade şi nici că se uită la ei, la Şefki care şi-a croit un rost fără să vrea să ţie seamă nici de rude, nici de vechii prieteni, la Şefki care deseară pleacă pe apă cu puii, plătiţi cu bani în palmă, şi-şi face mendrele cu săptămânile în pustietăţile lui. Tare le-ar mai fi părut bine să-l aibă la mână şi să mai iasă şi pe cum le plăcea lor. Ca să se afle şi în stuf că chiar aşa de proşti nu sunt nici băieţii din Cetate.
            Ştia Şefki, de pildă, ce făcuseră ei de adineauri, dela despărţire?
            Se prinseră uitându-se unul la altul, a înţelegere, şi schimbând un semn slab din coada ochiului. Timp de povestit era. Dedesubt, în câmpul de târg de afară, tot mai trecea câte un om cu calul de căpăstru, pe muchia zidului. Câte un paznic se învârtea şi el cu biciuşca printre care. Era cuminte să mai aştepte. Puii nu li-i putea lua nimeni. Şedeau acum toţi trei pe beden, ca pe cerga întinsă peste dricul unei căruţe şi de sub care, oricând ar fi băgat mâna, puteau să-i scoată.
            Vanei avea sânul plin de cireşi. Le dădea şi celorlalţi, mâncau şi asvârleau sâmburii in şanţ. Florea povestea.
            Când îi lăsase Şefki, se duseseră să se scalde la Dunăre. Umblaseră tot pe zidul cel mic până între sălcii şi la culele de piatră ale caraulelor. Jos apa vine galbenă, intră în unghiu la cotitură şi, când scapă, repezită deacurmezişul şivoiului din larg, se învârteşte vâjiind în pâlnii şi în melci de spumă. Pe-acolo barca trebuie să se proptească aprig în lopeţi, ca să treacă. Băieţii se aruncă de sus cu braţele înainte, se scufundă într’un snop de stropi şi ies iară departe, furaţi de val, pufnind. Din două împingeri de umăr se apropie de o dărâmătură din zid şi se apucă de colţanele lunecoase şi înalte. Se saltă afară, se caţără pe cărare, ajung deasupra şi iară se aruncă, iară ies, iară aleargă strălucitori pe meterez şi iară bâldâbâc! în Dunăre. Un ceas, două, trei, şi de două, trei ori pe zi la fel.
            Din spre Ostrov se îndreaptă încoa şi o ia apoi pe sub Cetate, spre Poarta Temniţei, o perdea de pari lungi înfipţi în fund, cu floarea la faţa apei, aşezaţi ca să slăbească bătaia râului. Acum sunt acoperiţi, dar băeţii îi ştiu şi se feresc. E locul la Şarampoi, unde şi astăzi femei şi fete din Kumbair lovesc de zor cu maiul rufele.
            —        «Când dăm la tufişurile cu ghimpi, nimeni. E prea de vreme. Numai Kadri al lui Abdulâ se descinge încet de brâu. Se descinge şi fumează. Nouă ne ardea sufletul după o ţi-gare. Stăm pe loc şi ne uităm la el. Kadri ne vede, pufăe şi zâmbeşte a râde. Râdem şi noi la el, mânzeşte. Ţigarea i se ridică şi i se lasă, ca o coadă de codobatură, dinadins, în dinţii
321
           mari galbeni, de peste care şi-a luat buzele. Nu zice nimic. Ştie ce vrem. Şi râde
               «Noi ne aşezăm pe iarbă, aproape, şi nu ne putem deslipi ochii de pe el. Ni s’au uscat gingiile şi înghiţim greu. Sugem în sec. El se mai întoarce odată la noi, ne aruncă fumul în obraz şi în aceeaş clipă se scutură de ţoale, pune ţigarea pe o piatră şi sare în Dunăre Auzim plescăitul apei, şi pe urmă nii mai auzim nimic. Ţigarea stă singură în soare şi fumegă puţin. Apoi auzim iară sgomotde înnot, duduit de paşi şi, uite, pe Kadri lângă noi. îşi şterge dreapta de iarbă, ia ţigarea de unde o lăsase, trage odată mai tare, pufăe de două, trei ori şi ne suflă iară fumul în gură. Pune iară ţigarea pe piatră. Şi iară se asvârle cu capul înainte în apă. Şi de patru ori face la fel.
               «Noi stăm să leşinăm. Mă mir cum nu ne repezirăm la ţigare fără să ne mai gândim la pumnii noduroşi ai lui Kadri. Dar par’că ni se luaseră minţile de atâta poftă, de atâta batjocură şi de atâta iuţeală şi meşteşug. Tu îl ştii pe Kadri! Nu sunt, de când ai plecat tu, doi în Dii ca el.
               «După a patra oară ţigarea scăzuse. Dar pentru doi uscaţi ca noi plătia cât o jurubiţă întreagă de tutun. Kadri căută la ea, căută la noi şi o scăpă în Dunăre. Cred că gemurăm amândoi odată. El îşi răscoli cu linişte la şalvari prin buzunare, scoase o pungă de piele şi se apucă să-şi facă, fără grabă, alta. Şi-o aprinse, se lăsă la odihnă pe spate şi o fumă toată, dând drumul în cer la suluri subţiri sau la inele turtite de fum. Aerul era împrejur numai o mireasmă bună. Când se ridică mai avea o bucăţică pe buze şi cu ea aşa, se duse până la margine, îşi făcu un vânt mai mare şi se repezi, de rândul ăsta, pe pântece, în adânc.
               «Un răcnet sugrumat sună numaidecât după el. Atâta fu de înfricoşat că ne smulse de jos şi ne duse până lângă hainele lui Kadri, ca să vedem ce s’a întâmplat. Dedesubt, la un stân-jin de piciorul zidului, el şedea pe apă jumătate îngropat, cu capul căzut înăuntru. De jur împrejur, o roată de sânge. Râul o învârtia şi rupea şuviţe, pe care le destrăma la vale. Dar mereu alt sânge proaspăt gâlgâia pe la subţiori, şi peste şolduri. Kadri se aruncase greşit prea la stânga şi nimerise într’un par. Femeile alergau acum ţipând încoace. O lotcă bătea şi ea repede din lopeţi spre noi.
               «Vanei se uită la mine. Eu mă uit la Vanei. Vanei se apleacă şi caută în buzunar după punga de piele. O găseşte. O deschide. Tutun în ea, să fumezi două zile. Răsucim câte o ţigare şi ne aşezăm pe zid cu picioarele atârnate. Nu-ţi închipui ce bine e când, după o lungă răbdare, ţi se umple pieptul de fum cald! Fumăm şi scuipăm în Dunăre. Ne uităm cum îl desfac pe Kadri din ţăruş pescarii dela gura Părăsitei. Stătea cu ochii de sticlă şi gemea. Nu ştiu de ne mai văzu. Dar avea dreptate să nu ne dea din tutun. Prea era bun! Nici noi nu i-am fi dat, să fi ştiut şi că dintr’un fum i se închide rana care-i rupse stomacul».
               Vanei ascultase până aci mestecând cireşi. Dar aci se întinse în cot până sub genunchii lui Şefki şi zise:
               — «Şi ce crezi tu că se alese din toată minunea aia de tutun galben, Şefki ? Ar trebui să-i fie ruşine lui Florea să mai vorbească! Ne duserăm, dragă, pe zid la şerpi. Afumarăm la vreo douăzeci de găuri, până să prindem trei. Simt apa şi fug mai înăuntru. Uite, degetele-mi sunt toate plesnite şi pieptul cătrănit. Dacă nu-mi venia mie Gioia în gând, ne pierdeam ziua degeaba.
               «Ştii pe Gioia, Ovreica de lângă biserica în pământ a Sfintei Paraschiva? Unde trag Vinerea, de închid uliţa, care din toate satele, cu bolnavi la rugăciune? Cireşii Gioei n’au pereche. Parcă-i aduse cu ea din Spania. Gioia stă singură, în fundul grădinii, cu pomii şi cu rochia ei pembe. Ni se făcuse foame şi o mână de cireşi mari pietroase nu era de lepădat. Ne uitarăm prin uluci. In curte, nimeni. Sărirăm gardul şi ne strecurarăm până la uşă. Casa n’are alta. Uşa din faţă, care se deschide înăuntru, şi un geam. Băgai încet un lemn prin belciugul de sub clanţă şi-l înţepenii bine în margine. Gioia era acum la cutie. Câpd auzi sgomot, dădu să iasă. Lemnul ţinea ca un zăvor. Eu mă şi repezii în pom. Gioia sgâlţai ce sgâlţâi, şi alergă la fereastră. Acolo abia se dumiri cine-i erau musafirii şi ce poftiau. Şi unde nu împinse fereastra de perete şi, cu mâinile pe zăbrele, despletită, începu să ne spurce din gura ei a rea. Eu îmi căutam de treabă şi aruncam tot mai iute cireşile în san. Pe urmă schimbai pomul, că în al dintâi se răriseră. Atunci Gioia se puse să ţipe. Dacă o auzia cineva de-afară pe scorpie, intra şi ne strica treaba. Florea care şezuse în iarbă, se scula, se duse până în dreptul ferestrei, ascultă puţin şi asvârli în odae şerpii înodaţi toţi trei. Odata îi tăcu pliscul Ovreicii. Poate în fundul patului să se fi oprit, cu ochii holbaţi pe scânduri. Şerpilor le dădusem noi să muşte din cârpă şi-o smulsesem cu dinţi cu tot, dar de unde sa ştie ea? Şi chiar să fi ştiut! Numai grija cireşilor n’o mai avea acum. Bine că eram noi s o
                                                          322
© BCU
     avem. Mai ia şi tu, Şefkl. Au un miez!.. De treabă femeie şi Gioia asta! Dacă nu i-o scoate nimeni drugul până deseară, să ştii că trec şi-i deschid eu».
         Şefkl asculta numai cu o ureche. De două, trei ori se aplecase să vadă dedesubt, dincolo de şanţ şi de zid, maidanul târgului. Se putea zice că erau singuri. Numai soarele se mai plimba cu raze piezişe prin pulberea de aur. Dealurile către care se lăsa îşi puneau chenar poleit. Fiecare arac de voie sclipia, ca toegele fără număr cu mănuşă scumpă ale unor hagii verzi suind în cer, către altarele Asfinţitului. La dreapta, jos, mai departe, omul cu calul coborîse pe o potecă zidul şi-şi trăgea vita îndărătnică de căpăstru. Nu înţelegeau ce vrea.
         Şefki se sculă. Se sculară şi cei doi băieţi. II ajutară să se lege cu capătul frânghiei peste mijloc. Apoi desfăcură colacul şi îl încercară trăgând opintiţi, din două părţi. Era smolit şi luciu ca o coadă de bivol. Trosnia numai, de uscăciune. Nici nu se cunoştea că întind. Ţinea.
         Şefki scoase din brâu o pungă cu inele, deşertă un buzunar al ei în deschizătură şi alese repede câţiva bani:
         —       «Uite, Florea, cum ne fu vorba. Patru, şase, opt zloţi, şi încă zece parale pe deasupra. Cei cinci pui de erete sunt ai mei».
         —   «Să-i stăpâneşti sănătos, Şefki. Eşti negustor cinstit».
         —       «Dacă vrei», zise Vanei, «dăm diseară împreună pe la Gioia. Poate-mi cumperi şi mie şerpii ei. Marfă bună şi câştigată mai cu osteneală».
         Şefki nu-1 lua în seamă. Se căuta acum prin sân, prin buzunare, de câte două ori în acelaş loc. Avea gânduri. Parcă se scotocia ca să nu găsească. Dar la urmă smulse din şalvari o basma nouă de mătase albastră, călcată în patru, o apucă de un colţ şi o scutură, să se desfacă.
         —   «Aici o să puneţi puii împiedecaţi de picioare».
         —   «Cum: să-i punem?» întrebă Florea. «Şi tu?»
         —       «Uite, au să se bage în mătase spurcăciunile!» râse Vanei. De ce nu ne spuseşi mai de vreme, bre? Le făceam semn de dincolo cu basmaua şi şi-ar fi lăsat de bunăvoie gaura lor murdară».
         —       «Puii îi luaţi voi în basma şi-i duceţi unde voiu spune. E târziu şi nu mai pot să merg chiar eu. Trebuie să dau fuga întâiu cu frânghia. După aia la caic, lângă Părăsita. Când s’o aprinde fanarul, pleacă. Mâine am zece şiruri de vinteare şi câteva cârlige de căutat».
         —   «Şi cui să ducem puii ?»
       Şefkl lucra ceva la nodurile funiei dela pântece. Dar poate că nu lucra, ci îi venia numai greu să le spuie băieţilor şi uliţei numele acela. I se părea că dacă şi-ar fi descleştat buzele el ar fi izbucnit ca un vânt de primăvară, s’ar fi învârtejit nebun de vale, ar fi scăpat în Cetate, ar fi scuturat toate grădinile de flori, ar fi pătruns pe ferestre şi ar fi scos în drum toate fetele. Numai ea ar fi trebuit să se ascundă şi să-l privească dojenitor de deasupra feregelei, pe după o perdea abia dată la o parte. Şi zise repede, cu ochii în jos, ca un lucru foarte obişnuit: — «Să-i duceţi la noi acasă». Apoi se lăsă numaidecât pe pământ şi începu să se târască, cu picioarele înainte, spre marginea bedenului. Florea şi Vanei se puseseră amândoi la frânghie.
         întâiu a stat puţin ca pe un pălimar de prispă, ţinut în coate. Dela cingătoare în jos plutia în gol. Ceilalţi se uitau la el, cum îşi potrivia cu o mână sfoara pe ciubucul zidului. O simţiau cum începe să se întindă.
         Vanei tremura puţin. Zise, cu o veselie prefăcută: — «Pescăraşe, bagă de seamă, să nu-ţi dăm drumul când ţi-o fi lumea mai dragă».
         Florea dela spate, neputând să vorbească de încordare, îl izbi cu piciorul în moalele ţârloiului.
         Vanei nu se astâmpăra: — «Văr al lui Umurli, de mult vream să-ţi furăm ceva peşte. Să nu te lăsăm ca o undiţă în şanţ şi să prindem cu tine chitul lui Iona!»
         Vorbia încă, şi deodată nu l-au mai văzut. Au fost aşa de speriaţi că era aproape să le scape. S’au împletit atunci mai strâns pe braţ şi s’au înfipt mai bine în călcâie. Sloboziau puţin câte puţin. O palmă, altă palmă, un cot, alt cot. Ochii le erau tot la locul unde frânghia se scufunda în puţul acela numai ghicit. Li se părea că nu mai are sfârşit, că au lăsat atâta cât să ajungă şi la apă şi să treacă dincolo. Povara se făcea tot mai grea. Broboane de sudoare le ieşiau din păr, îi gâdilau pe la ureche. Scăpate pe tâmplă, le curgeau repede pe falcă până la barbă sau le şiruiau prin sprâncene în ochi şi li se strecurau pe nas în jos. Pe capul lor parcă se plimbau încet omizi reci. Nu puteau să ridice mâneca, să le şteargă.
                                                           323
© BCU
             Se scuturau numai şi se stropeau unul pe altul. Dacă nu le-ar fi fost frică să nu fie luaţi şi aruncaţi în şanţ, unul din ei s’ar fi apropiat să se uite ce se petrece în adânc. Să strige nu le venea în minte. Ar fi fost să vorbească cu nimeni, şi cu subpământul. Şi stăteau daţi pe spate, roşii, cu vinele gâtului umflate şi cu ochii mari la creasta dreaptă a bedenului. Depănau mereu funia.
                 Şefki aluneca spre culcuşul eretelui. La început ierbăria deasă plină de pulbere şi de seminţe pipărate i se scuturase în cap şi-l înnecase. Fluturi mici pestriţi şi lăcuste cu aripi roşii săriseră din toate părţile. Piatra, pe sub muşchiul ei de piept păros, se umpluse de mişcare. Câte o şopârlă îşi ţinea ochii de nestemate la el, ca turnată în aur. Numai guşuliţa i se bătea svâcnit. Până pierea pe neaşteptate în vreo gaură ca să dea poate de veste stăpânului de dedesupt, încolăcit verde pe comorile lui, în măruntaele cetăţii. Frământări şerpuite ale tufărişului arătau fuga spre adăposturi şi a altor vietăţi. Din când în când apa suna departe şi înfundat de căderea melcilor sau a bucăţilor de moloz.
                 Cu toată sila, Şefki s’a proptit în picioare şi cobora aşa, ţinându-se în mâini de funie, cu capul îndărăt, aproape la înălţimea genunchilor. Altminteri s’ar fi frecat ca o boccea de zid şi ar fi ajuns la cuib, fără piele. Nu-i era mult mai greu decât în vârful catargului. Dar la orice pas putea să calce în ceva rece moale şi numaidecât să simtă în glesnă o împunsătură. Când se uita împrejur, peretele mohorît, ca un ţest uriaş, cu nenumărate plăci de bagă, suia până în cer şi se desfăşura în aripi, deadreapta şi deastânga. II urmăria. II acope-ria. Se uita iară la funie, cutremurat. Adâncul, din care suiau aburi de putregaiu, nu-1 speria. Legănatul de un fir, în văzduh, îi era ca un mers pe o potecă de măgură. Numai vecinătatea aceasta covârşitoare a cetăţii, vie alături, singură cu el pentru întâia oară, îl îmbrăca în fiori. Ea trăia cu toate ale sale, măreaţă şi bătrână. In dogoarea soarelui creşteau şi i se cuibăreau la sân, burueni, şerpi şi pui de erete. El însuş nu era decât un mic suflet al ei, născut aici şi mereu în aceeaş umbră. Ca şopârla de adineauri putea să se strecoare în vreo despică-tură, şi să nu mai iasă.
                 Deasupra, băieţii schimbau feţe-feţe. Funia mergea spre sfârşit. Intâiu s’au dat unul lângă altul, ca să mai câştige bucata dintre ei. Dar acum a fost nevoie să facă şi un pas către margine. Ce putea să însemne asta? Şanţul, tot să fi avut cinci, şase stânjini. Funia însă era mai lungă. Nici vorbă că Şefki trecuse de cuib. Lui îi ardea poate să-şi îmmoaie talpa în baltă. Sau să se legene ca într’un scrânciob pe braţele lor. Sau cine ştie ce altă ispravă să născocească şi să-i facă de batjocură. Uita că n’aveau decât să se sature de isteţimea lui şi să-şi descleşteze degetele.
                 Mai înaintară un pas, tremurând de încordare şi de apropierea prăpăstiei. începea să se vadă şanţul cu malul de dincolo. Turcul izbutise să-şi bage calul în apă. Ce avea de gând cu el ? Era o gloabă gălbinastră cu coama plină de ciulini. Ochii trebuie să-i fi fost albi. Nu vedea. Sufla slab pe nările ridicate. Ar fi vrut să tragă iară la uscat, şi Turcul îl speria cu pietre. Uneori, ca înnebunit de ceva neînţeles, da să rupă curelele şi să plece în larg, dar era prea şubred. Şi rămânea întinzând de frâu, cu pleoapele căzute, neputincios să mai strănute sau să se scuture, spălat de undă.
                 — «Acum îi intră apă în urechi şi se ’ntoarce cu burta ’n sus!» şopti Vanei.
                 El era cu tot sufletul acolo. Ar fi putut să dea şi drumul şi nici să nu bage de seamă. Un cot al lui Florea îl trezi. Cineva strigase desubt ei. îndepărtat, înnăbuşit, străin. Prin palmele lor trecu o smucitură. Şefki ajunsese. Oftară de uşurare. Era şi timpul. Florea se dădu îndărăt pe căpeţelul de frânghie rămas şi se lăsă în iarbă, înţepenit vârtos în călcâie. Vanei stătu locului.
                 Ţinea, dar nu-şi mai lua ochii deîa Turc. Acesta începuse să tragă afară mârţoaga. O trăgea încet, cu pază, ca şi cum ar fi fost încărcată cu porţelanuri. Ea nici nu se îndărătnicia, nici nu se grăbia. Fusese cuprinsă deodată de o mare oboseală şi nepăsare. Nu-şi mai deschidea pleoapele. Venia târîtă de căpăstru. Ajunsă la vad se poticni odată, bălăci de spaima morţii şi ieşi. Pe Vanei se încrâncenă carnea. Dârdâia. Ştia acum cine e turcul!
                 Dela copite până la grumaz calul era căptuşit de sute şi sute de lipitori negre. Cele mai de mult prinse, sugeau, celelalte se svârcoleau, întărâtate. Turcul, cu o tinichea în mână, se apucă să le culeagă. De unde rupea una, rămânea un pârâiaş de sânge. De unde smulgea alta, şiruia alt pârâiaş de sânge. Le lua repede cu îndemânare, ca să nu se umfle şi să se strice, întâiu din părţile cărnoase, de pe pântece şi şolduri, şi apoi de pe greabăn şi picioare. Câte una i se agăţa de degete. Şi le scutura atunci, sau le lovia de două trei ori şi le răzuia de marginea tinichelii. Mâinile îi erau roşii, de sângele calului şi al lui. La urmă tinicheaua
                                                            324
© BCU
       se umpluse aproape, de o viermueală cu ape scăpărătoare de mătase neagră. Calul şedea stacojiu, ca jupuit de piele, cu pleoapele tot lăsate, parcă să nu vadă. Turcul îi dădu un picior în deşert. El se îmmuie întâiu pe picioarele dindărăt. Dar nu încercă să se scoale. Turcul îl mai izbi odată în piept. Acum se răsturnă pe-o parte, se scufundă şi porni încet la vale, cu copitele stricate şi fără potcoave, în sus. Aşa sfârşeau caii bătrâni şi deşelaţi ai sacagiului, vânător de lipitori.
           Vanei s’ar fi aplecat după un bolovan. Simţia că i se întoarce rânza de scârbă şi groază. Alt strigăt, de jos, din piatră, un glas al cetăţii îl desmetici. Florea se sculă. începură să tragă. Şefkl scosese puii şi suia. Ca pe un scripete se învârtea funia, hârjâindu-se de muchia rotundă a ciubucului. Acolo avea să răsară capul cu păr aprins al tovarăşului lor. Avea să se prindă cu un braţ de pământ, să arunce un genunchiu deasupra şi să sară în picioare, adus în fugă de funia care-1 strângea peste brâu.
           Dar ce greutate le tăi6deodată puterile? Se opinteau fără spor. Funia se oprise. Smuceau. Degeaba 1 Ii ţâra după ea. Peste pântece li se întinsese prapurul să crape, braţele le tremurau, muşchii grumazului se încălecaseră. Ii leşina durerea. Pe când povara pusă năprasnic în cumpănă la celălalt capăt, îi ducea. Se izbeau, făcându-şi vânt îndărăt. Nimic! Dincolo parcă atârna toată cetatea. Se uitară iară unul la altul, de rândul acesta fără urmă de ştren-gărie şi de gând rău, cu feţele umflate de ţinerea răsuflării şi cu ochii roşii. Ce se întâmplase cu Şefkl? Ce fiară i se înfipsese în ceafă? Alunecau spre marginea şanţului. Slăbiseră. Mai icniră odată, se mai opintiră odată! Palmele le plesniră. O usturătură de foc le fripse carnea vie, şi funia le scăpă. Un răcnet izbucni aproape, de după zid.
           Băieţii se aruncară pe colacii funiei, cari se desfăceau şi se scurgeau înnebuniţi. Dar fură repeziţi cât colo. Căpătâiul trecu şi el, trosnind şi răsucit ca un sfârc de biciu de uriaş peste ciubuc. Şi numaidecât apoi apa plescăi în fund ca de prăvălirea unei întregi cule dărâmate.
           Florea şi Vanei rămaseră o clipă încremeniţi privindu-se cu feţele stricate de spaimă şi pline numai de albul ochilor. O clipă şi, fără un cuvânt, o rupseră la fugă spre uliţă. Ţinură o bucată bedenul, se lăsară deaberbeleacul pe o pârtie afânată de pământ în Poarta Bazarului, sburară peste pod şi cotiră alergând dealungul zidului de afară până înaintea cuibului. Peretele unde trebuia să fi atârnat adineauri Şefkl era gol. O dâră prin burueni însemna singură locul. Dar, pe la mijlocul şanţului, cineva înnota voiniceşte. Se întorcea câteodată pe o lăture, îşi afunda capul şi îl scotea noroios, cu ierburi şi scoici în păr şi pe obraz. Pufnia, căuta să se cureţe şi tăia cu desnădejde apa. Era Şefki.
           Cei doi băieţi s’ar fi coborît să-l ajute. Nu ştiau cum. Nu se mai pricepeau la nimic. Vanei sta cu gura deschisă şi cu unghiile înfipte în braţul lui Florea. Căutau să priceapă. Deaici, ciubucul se vedea sus, pe linia cerului, cu toată guşa lui albă. Chiar la locul unde funia îl lustruise, avea dedesupt o spărtură. Acolo se prinsese pe semne vreun nod şi nu mai putuse să treacă. Opintelile lor nu puteau decât să-i arunce, cum îi aruncaseră, cu capul înainte.
           Şedeau înfricoşaţi şi priveau la lupta lui Şefkl, cu cămăşile răcite, lipite de piele. Băiatul venia viteaz. Alunecă pe lângă mârţoaga sacagiului, împiedecată poate cu coama în vreun bolovan de pe fund, se prinse de o spărtură în mal şi ieşi afară şiroind, cu funia după el. îşi trecu mâna peste tot chipul şi se şterse apăsat. Era rupt, lovit, cu jupueli şi cucuie. Nu văzuse pe cei doi inşi, bătuţi de Dumnezeu deasupra, cu ochii la el. Apoi, îndoit şi supt tot, ca de o atingere groaznică, se aplecă peste gura cămăşii. Pânza era pătată de sânge. Se păta şi acum din ce' în ce, dintr’o rană mare ascunsă. Băgă mâna, descurcă la ceva înăuntru, cu sfieli şi ţipete mici, şi asvârli un mototol cafeniu în apă. De cinci ori făcu aceeaş treabă. Puii eretelui îl sfâşiaseră cu ghiarele şi i se înnecaseră în sân. Cu un oftat se îndreptă din şale şi înălţă ca într’o rugăciune fruntea spre soare. Sus, negri împotriva soarelui, stăteau unul în altul Florea şi Vanei.
           Şefkl avea obrazui plin de lacrimi. Când îi zări, însă, se uscă, ars de o văpae de mânie crâncenă, ridică pumnul şi răcni neomeneşte la ei:
           — «Aveţi să mi-o plătiţi voi 1»
           Băieţii, ca şi cum acel răcnet le-ar fi spart cătuşele dela glesne, porniră într’o goană smintită. Alergară tot şanţul, intrară pe pod, năvăliră în Poarta întunecată a Gunoiului şi pieriră fără să se mai uite îndărăt.
© BCU
  CRONICI
    IDEI, OAMENI & FAPTE
     LIMBA LITERARA ŞI REFORMATORII SAl
   DOMNULUI Dr. Stern, i se întâmplă dela o vreme peripeţii neplăcute. De cincizeci de ani, munceşte să traducă pe Shakespeare. Netăgăduit muncă sdrobitoare, hotărîre eroică, operă — care dacă ar fi izbutit desăvârşit —l’ar fi prenumărat în literatura noastră alături de Eminescu, Alexandri, Caragiale, Creangă. Deocamdată, l-a aşezat numai în urma d-lui Mihail Dragomirescu. întâmplarea ar fi glumeaţă, dacă n’ar fi vorba de străduinţa unui om aproape de cel din urmă prag al vieţii, acum redus ca acei inventatori maniaci şi nefericiţi de roman, care după o jumătate de veac de experienţe în pivniţă şi labo-ratorii, descoperă că ar fi aflat «perpetuum mobile», dacă cu cincizeci de ani în urmă nu pcrniau dela un calcul greşit. Un mic calcul greşit. Acum ireparabilul s’a consumat, şi bătrâneţea patriarhală a d-lui Stern, în loc să se bucure de calmul şi împăcarea de sine a operei sfârşite, se risipeşte în polemici de limbă, vocabular, interpretare şi aşa m. d.
   Episodul, omeneşte, ne întristează. Dar severitatea excesivă a d-lui Ioan Botez, care în două numere din «Vieaţa Românească» arată pagină cu pagină, păcatele tălmăcirii, le găsim de două ori legitime; e mai întâiu vorba de Shakespeare, e pe urmă vorba de graiul românesc, de scrisul literar, pe care d-1 Stern, nu e singurul şi cel dintâiu gata să-l reformeze din temelie, dându-ne chiar câteodată, în dreapta şi-n stânga, lecţii aspre de limba maternă.
   Pentru acei reformatori mai cu seamă, nu putem trece peste pagina unde I. Botez, grăeşte pentru noi toţi întru apărarea limbii:
   «In româneşte trebuia D-rul Stern să fi auzit primul cântec de leagăn, şi limba românească să o fi ascultat când gânguria, cu ochii înfipţi în ochii mamii. In româneşte trebuia să i se fi povestit basmele năsdrăvane, pe genunchii bunicăi, şi’n româneşte să fi rostit iubitei cuvintele înfiorate de dragoste. Toate visurile copilăriei, toate speranţele tinereţii, toate aspiraţiile şi deziluziile vieţii, îri româneşte să-i fi chinuit sufletul şi să-i fi frământat mintea. Cerul înstelat al nopţii,
susurul izvoarelor, murmurul pârâielor, freamătul codrilor, în româneşte să-i fi vorbit, în româneşte să-i fi cântat, şi numai în româneşte. De scriitorul, care e cel mai mare poet al naturii şi cel mai cuprinzător al misterelor sufletului, nu te poţi apropia numai cu dicţionarele moarte ale lui Tiktin şi Şăineanu şi cu inventare de cuvinte scoase din Minee şi Coresi. Limba nu stă în biblioteci, ea clocoteşte în suflet şi freamătă în ureche. Shakespeare nu e un registru de cuvinte sau o aridă compoziţie literară, în care să-ţi gri-masezi frazele, ce «din coadă au să sune», şi să-ţi plasezi inventarul lexic pe care-1 crezi frumos: e însăş natura; e sufletul etern omenesc, în tensiunea furtunoasă a vieţii.
   «La început a fost cuvântul», d-le Brănişteanu, şi cuvântul, nu numai a fost, dar este şi va fi etern însăş fiinţa etnică a unui popor. Limba e tezaurul în care popoarele îşi păstrează, îşi cresc şi prin ea îşi transmit sufletul, urmaşilor. Ea încheagă unitatea naţională a unui popor peste veacuri şi hotare, şi prin ea continuă el să trăească, chiar când a dispărut din istorie. Limba le dă naţiunilor nemurirea. Limba e cea mai sfântă moştenire, pe care nimeni nu ne-o poate lua, nimeni nu ne-o poate dărui. Oamenii dispar, dar ce-a fost bun şi frumos în sufletul lor, prin limbă rămâne nemuritor. Limba e mai mult decât de esenţă divină: e de esenţă umană. Limba nu o poate crea oricine: poeţii au creat toate cuvintele, spune Emerson; fiecare cuvânt e o fulgerare de geniu şi un mormânt al muzelor, spune acelaş scriitor.
   Numai cel ce-şi simte «sufletul frământat de doruri vii şi patimi multe» va putea «găsi cuvântul ce exprimă adevărul»: fie în sine însuş, fie în limba neamului, fie chiar în alte limbi —fie în «Izvoadele bătrâne», unde numai sufletele iluminate de delirul creaţiei pot vrăji a doua înviere. Numai atunci minunea se va săvârşi, şi sufletul vieţii proaspete va flutura foile îngălbenite, iar cuvintele vechi, prăfuite de veacuri, se vor cutremura de înfiorarea unei vieţi nouă. Ele se trezesc în cântecul de liră al poetului şi ne încântă cu farmecul poveştilor de demult».
CRONICA LITERARĂ
O CARTE VESELA DIN VREMURI TRISTB
                         de
                      T. Vianu
                           cunoscută literaturii noastre. Omonimia lui cu Nae Ipingescu nu este un simplu accident.^ E acelaş individ care, conducând un civism fără adâncime în vidul deplin al intelectualităţii, alcătuise pentru constituţionalismul nostru oin-r carnaţiune tipică. Procesul său a dobândit însă
326
  D. D. Pătrăşcanu: Domnu Nae, scene din vremea ocupaţiei; ed. H. Steinberg, Ediţia Il-a.
  Domnu Nae, personajul care apărând de două ori în noul volum de schiţe al d-lui D. D. Pătrăşcanu, trece pe coperta’ cărţii, este o figură
© BCU
un interes proaspăt cu prilejul răsboiului nostru şi în împrejurările pe care Bucureştii le-au trăit sub ocupaţia duşmană. D-l D. D. Pătrăşcanu a putut da astfel o nouă actualitate vechei satire carageliane. E dealtfel cartea în care acest urmaş al maestrului se apropie mai autentic de înaintaşul său. Să se observe însă că pe când ipistatul Nae Ipingescu era preocupat mai ales de probleme teoretice şi în mirajul unor cuvinte nouă, sufletul său se umplea de emfază, nepotul acestuia, domnu Nae, trăind într’o epocă de evenimente, solicitat de o vieaţă politică plină de răsunet personal, este mai ales senzaţional şi fantastic. Autorului, atras în adăpostul unui gang, domnu Nae îi arată un colţ de hârtie albă, încredinţându-i astfel taina manifestelor pe cari avioanele dela Salonic le-au lăsat să cadă asupra Bucureştilor. Analogia nu poate scăpa nimănui. Cetitorii cărţii d-lui Pătrăşcanu vor asista la o dramă cunoscută. Comicul său provine dintr’o umflare a realităţilor sub expansiunea unei înţelegeri care nu dă nicăiri de tărâmul bunului simţ. Vorbirea personagiilor va fi, în consecinţă, extraordinară şi netoată.
   Dar mai e încă ceva. Sub înfăţişările civismului eroic, domnu Nae are un suflet egoist. El ştie binişor să-şi facă treburile şi, iată pe popa Trăsnea, o proecţiune a personagiului central, ascunzând sub a sa «preocupare naţională» o lăcomie vastă şi ordinară, sau, iată pe M-me Calfayani, care umblă să-şi vândă vinurile duşmanului pe care îl urăşte. însuşirile acestea nu stau indiferente unele lângă altele... Ele se explică şi se complectează în de ele. Domnu Nae este egoist fiindcă e mărginit. Dar satira lui a făcut încă un pas. Urmărit la vremuri grele putem observa toată acţiunea sufletului său înapoiat. Cu treizeci-patruzeci de ani în urmă, vina sa era simplu «comică»; privită la lumina responsabilităţilor răsboiului, ea devine «Socială». S’ar spune atunci că satira d-lui Pătrăşcanu e crudă şi neînduplecată. Talentul său ştie însă să pună în lumină caracterul familiar al «răului» şi veselia pe care o descarcă rămâne limpede şi firească.
   Noutatea acestei satire purcede astfel, mai ales, dela împrejurarea în care ea s’a exercitat. Cartea, aşa cum a fost scrisă, cu un prolog, cu un epilog, cu preocuparea vădită de a arăta că este o carte din răsboiu, prezintă pentru cetitor un interes
apropriat. Ea tinde par’că să$veştejească civismul din care cauza naţională s’a alimentat — şi ajută la clarificarea anumitor curente cari au străbătut intelectualitatea română în epoca pregătirii. Când răsboiul a izbucnit, mai mulţi gânditori politici au deplâns lipsa de pregătire sufletească. Mai târziu, civismul fără adâncime al domnului Nae l-au arătat pe acesta lipsit de demnitate. Dar el nici nu apucase să inspire o încredere necesară... E cunoscuta şi grava disensiune care^ a împărţit ţara politică. Ar trebui să examinăm cu mai multă hotărîre sensul împrejurării caracteristice care a înstreinat de acţiunea momentului pe mulţi din reprezentanţii criticismului nostru modern... Nu e vorba aci de ceeace o anumită acţiune a «şefilor» a putut hotărî; nici de acea disensiune, nu destul de serioasă, provocată de o deosebită împărţire a simpatiilor peste hotare. E vorba, mai ales, de o întreagă stare de spirit a cărei realitate mulţi o vor putea recunoaşte într’o recentă experienţă a lor. De ce n’am observa atunci că toate firile individualiste, controlate şi calme, n’au putut acorda nici o încredere agitaţiei uşuratice din confuzia căreia trebuia să se desprindă o armată? Aici mi se pare a sta toată taina psicologică a unei desbinări cunoscute şi demne de plâns. O opinie publică fără o realitate’mai adâncă, n’a putut cuceri încrederea unei elite criticiste. E lipsa de unitate intimă a culturii noastre. Din acest punct de vedere, epoca pregătirii a provocat o adevărată stare de revoluţie ; un divorţ adânc între două mentalităţi deosebite. A urmat deaci înstrăinarea unor spirite de cauza care reclama o participare mai generală şi, în acelaş timp, o nouă actualitate a satirei domnului Nae.
   Cartea d-lui Pătrăşcanu întrerupe reflecţiile cetitorului la acest moment. Dar ele pot merge şi mai departe. Ne spunem că pentru stabilirea unităţii de cultură, pentru o singură interesare a atâtor elemente înclinate să se depărteze, ar trebui o suprimare a domnului Nae — prin educarea lui. Ce nouă voinţă de cultură, ce spirit nou, in-staurator, inspirat, ar trebui, pentru ca sufletele în care procesul limpezirii nu se poate împiedeca, să regăsească o cale de spontaneitate şi solidarizare ? O asemenea minune n’ar urmări decât să cruţe pudoarea şi să împiedece desgustul.
            DRAMA ŞI TEATRUL
               INTRE SALĂ ŞI CULISE — ASPECTE TEATRALE’) -d e
                     Ion M arin Sadoveanu
   C RED că ciclul de conferinţe al acestui an: «Probleme culturale româneşti» ne întâmpină pe fiecare cu o greutate, făcută din prea marea actualitate a subiectelor.
   Sunt şovăiri cari îţi vin în desvoltarea unei asemenea teme atât din afară, cât mai ales din controlarea continuă a unei conştiinţe scrupuloase, care îşi dă bine seama că, orice cuvânt rostit trebuie, mai întâiu, bine cântărit, pentru a i)
   i) Conferinţă ţinută la cercul «Poesis», 1924.
puteâ corespunde unei realităţi, unu adevăr al clipei de faţă, în căutarea căruia, se aşează, stăruitor, deacurmezişul, lipsa fatală de perspectivă.
   Astfel, nu trebuie uitat că, materialul cu care se lucrează, este în majoritate alcătuit din opera contimporanilor; iar întrucât priveşte subiectul meu — aspecte teatrale — categoriile contimporanilor sunt nesfârşite, după cum infinite şi de toate intensităţile, sunt satisfacţiile pe cari le dă teatrul însuş.
   Deaceea, cu bună orândueală, şi pentru o cât
327
© BCU
mai deplină obiectivitate, mă voi folosi de metoda pe care mi-o înfăţişează subiectul însuş.
   Termenul acesta general «teatru» atât de cuprinzător astăzi, se frânge în ochii tuturor celor cari se apropie cu mai multă atenţie de el, în trei mari capitole, pe cari le vom adoptă şi noi.
   E vorba astfel, mai întâiu de «dramă», adică de poezia dramatică însăş, creaţiunea poetului; apoi de «teatru», înţelegând prin aceasta complexul de procedee de înfăptuire, de materializare a poeziei dramatice, opera omului de teatru, loc pentru a subcreaţiune care se aşează între izvorul dramei şi acţiunea ei asupra publicului, scopul final; şi în sfârşit e vorba de «raportul social al teatrului», adică de importanţa pe care înţelege să o acorde o societate acestei arte colective în sânul său.
   Aceste mari trei capitole le vom păstra, ra-portându-le la problema noastră românească de astăzi.
   Din nenorocire însă, nici drama, nici teatrul, nici raportul social n’au încă un contur bine definit la noi, cu toată aparenţa de vitalitate pe care anumite frământări sgomotoase, vânturate continuu în atenţiunea publicului, vor să i-o dea.
   Teatrul nostru de astăzi — întrebuinţând termenul general — (şi lucrul e valabil pentru fie-cari din cele trei mari capitole) —e o problemă care nu turbură pe nimeni, în afară de cei interesaţi materialiceşte, e o problemă care suferă de o uşoară anchiloză, care îi stă bine în ochii celor mai mulţi, e o problemă minoră.
   Deaceea fenomenele noastre dramatice, teatrale şi de raporturi sociale ale teatrului, fenomene disparate, apărute întâmplător sub felurite influenţe, nu vom încercă să le strângem în structuri unitare, operaţiune aproape imposibilă, dată fiind eterogenitatea materialului. Ci, folosin-du-ne şi în păstrarea unei cât mai mari obiectivităţi, vom întrebuinţâ ca pe o oglindă, construc-ţiuni străine, complete, în cari vom răsfrânge numai fenomenele româneşti. Ne-am propus constatarea acestor probleme şi gradul lor de evoluţie astăzi; o vom face cu ajutorul acestei metode. Vom aveâ însă şi un câştig, credem noi, înfăţişând accidentalul românesc, în toate legăturile lui cu principiul străin, fără să mai socotim că, acest multiplicator întrebuinţat de noi — mai ales pentru anumite capitole — poate în secundar, să deschidă perspective nouă.
   Pentru o cât mai completă înfăţişare a celui dintâiu capitol — drama românească — mă voiu coborî în urmă, până la un izvor foarte vechiu al dramei, în general, izvor care fireşte e inoperant pretutindeni ca şi la noi, izvor care n’are nici un fel de importanţă aiurea unde prin urme aproape şterse se poate totuş prinde firul unei evoluţii.
   II citez însă, pentru noi, cu titlul unei înzestrări strămoşeşti, şi pentru a arătă cât mai bine golul imens, prăpastia de timp care ne desparte, prin atâtea veacuri, contrar celorlalte neamuri, de acest întunecat început al dramei.
   înainte de a-1 amănunţi în câteva cuvinte, pentru ca să nu pară o gratuitate, ci să arate numai în justa ei lumină, lipsa de conţinut oarecum a tinerei noastre drame româneşti mă voi folosi de o constatare, făcută chiar dela această tribună de către d-1 profesor N. Iorga, cu ocaziunea unei conferinţe 1).
   ’) N. Iorga: Ce putem învăţa de la francezi ! (Conferinţă 1923).
   Se comparau trei civilizaţii de astăzi: franceză germană şi română. Şi d-1 Iorga desprindea principiul constitutiv, din punct de vedere al alcătuirii lui sociale, pentru fiecare din aceste trei neamuri. Din acest principiu se trăgeau toate consecinţele. Astfel d-1 Iorga constata că, la baza ci-vilizaţiunii franceze de astăzi stă: cetatea; la baza celei germane: cancelaria; iar la baza celei româneşti: satul.
   Acest sat românesc, cu toate consecinţele lui şi în accepţiunea noastră, ne îngăduie să întârziem puţin şi asupra acelui vechiu izvor al dramei, când e vorba de noi, cu totul şters şi nelalocul lui, în orice altă vorbire despre vreo dramă străină.
   Şi cu atât mai mult pentru poporul acesta de plugari, care e al nostru şi care n’a reuşit să facă încă din vieaţa oraşelor lui decât o vieaţă de sate mari, drama magică, despre ea vorbim, primitivă, va fi mai lesne pomenită, fie numai cu importanţa ei istorică, cu cât apariţiunea dramei noui ca element dintr’un tot cultural, importat la un moment dat, şi existenţa acestei drame noui dă din ce în ce mai multă nelinişte şi înşelare în aşteptările unei mari creaţiuni.
   Această dramă magică, cuprinsă aproape în arta colectivă a primitivilor, e analizată, în me-canizmul ei de d-1 Ch. Lalo după cum urmează: «ea e bazată pe magie mimetică şi corespunde asociaţiunii ideilor prin similitudine. Principiul ei e, că asemănătorul produce pe asemănat, sau că o acţiune exercitată asupra unui obiect analog cu un altul, sau numai asupra imaginei lui produce efectul asupra obiectului însuş... De această idee se leagă întrebuinţarea portretelor, a statuelor, şi a dramelor, dansuri şi pantomine, cari imită o acţiune oarecare»1).
   Această dramă primitivă, ocazională, este astăzi încă singura dramă practicată de poporul nostru, căci ceeace ne-am obicinuit să numim dramă burgheză, nu ne aparţine.
   Existenţa dramei magice, pentru străini, nu capătă altă importanţă decât pe aceea a unei simple citaţiuni într’un studiu de etnografie (Sir James Frazer: Ramura de aur).
   Pentru noi însă ea poate sluji drept introducere şi luminare, prin justa punere şi contrast cu drama complicată şi vie de astăzi.
   Danţul de toamnă al ţăranului transilvănean, în jurul ultimului snop de grâu strâns de pe câmp; paparudele din zilele de secetă ale câmpiilor dunărene ; procesiunea păpuşei de lut — a Caloianului; iarăş danţul agricol al Drăgaicei; apoi păpuşile magice Turca sau Brezaia şi Geamala2); iată pilde de dramă magică, singura cunoscută şi născocită de poporul acesta organizat în sate, sub a căror putere trăim încă.
     In afară de drama aceasta, care nu poate conta ca o artă, fiind lipsită de posibilitatea transmiterii emoţiunii căci aci, cel ce acţionează e şi actor şi public, în acelaş timp — poporul românesc a trăit izolat până şi de drama vulgară, de mimus-ul mediteranean, care păstra —■ în forme grosolane —-tehnica dramei adevărate şi taina acestei transmisiuni de emoţie, dintr’o acţiune. Căci nu pot fi luate în consideraţie, ca influenţe valabile, îndepărtatele înrâuriri ale acestui mi-mus, prin Karaghiozul turcesc (tacâmul de păpuşi şi alte forme orientale), nici asupra păpuşa-
x) Ch. Lalo ; L’art et la vie Sociale p. 286.
2) T. Burada; Istoria teatrului în Moldova.
328
© BCU
rilor noştri şi nici asupra pehlivanilor, măscăricilor şi sui tăriilor.
   Veacul al XlX-lea, veacul împrumutului complicat, omoară spre sfârşitul său cu drama de importaţiune recentă — în linia evoluţiei căreia stăm şi astăzi — ceeace ne dăruise pe la începutul său: rudimentul de dramă liturgică, transmisibilă, de valoare generală: Irozii sau Vicleimul.
   Dar şi această dramă liturgică, deşi practicată de întreg poporul e încă de dată recentă: pe la 1821, se aşează cel mai vechiu manuscris care să însemneze pe aceşti Irozi. întrucât priveşte împrumutul lor, credem şi noi împreună cu d-1 Dr. M. Gaster (Literatura populară română) că el ne vine dela saşii protestanţi din Transilvania.
   Deci: structură socială specială; ortodoxism; lipsă de influenţe mari şi poate şi lipsă de voca-ţiune, iată cauzele cari au redus manifestările teatrale ale neamului nostru la dramă magică şi la un recent embrion de dramă liturgică, de împrumut, şi fără consecinţe.
   Atât a dat producţiunea spontană românească în dramă, ea care e o comoară pentru epică şi mai ales pentru lirică!
   Dacă insist aşa de mult asupra înstrăinării noastre complete de poezia dramatică a veacurilor de mijloc, e tocmai pentru a dovedi că începuturile noastre recente n’au avut încă timpul să ne ducă până la o caracteristică a dramei româneşti, tocmai fiindcă poezia dramatică e strânsă în reguli rigide, şi spiritul unui popor cere o vreme mai îndelungată ca să le pătrundă.
   Lovindu-se de tehnica ei, pe care în majoritatea cazurilor se mulţumeşte să o satisfacă, geniul nou, nedeprins încă să simtă şi să gândească dramatic, îşi risipeşte forţele la suprafaţă, creind lucruri interesante poate, dar de formulă împrumutată. Deaceea cred că despre poezia dramatică românească, în înţelesul complet al cuvântului, nu va putea fi vorba decât târziu, foarte târziu, când vom putea să punem şi noi temeliile poeziei dramatice, cu caracteristice cari să depăşească tehnica ei, preocupările formale.
   Drama românească, apărută cam pe la sfârşitul romantismului francez, păstrează şi astăzi linia, în mare, în care s’a aşezat la începuturile ei
   Era fatal ca evadarea în trecut, în evul-mediu de preferinţă a romanticilor apuseni, să molipsească şi pe autorii români. Deaceea toată drama noastră istorică dela cei mai vechi până la cei mai noui, prenumărând prin aceasta şi pe izbutitul «Vlaicu Vodă», era fatal să nu fie altceva decât dramă romantică.
   Singura piesă, cu conţinut istoric românesc care a izbutit să ocolească această lege — de neînfrânt pare-se •—a procedeelor romantice, e «Doamna lui Ieremia» de d-1 N. Iorga.
   Drama istorică însă, nu creează drama românească.
   Deaci, dela acest prim popas, până la ultima piesă reprezentată — cu câteva excepţii — intrăm în făgaşul dramei franceze, suferind toate îmbunătăţirile tehnice de fiecare zi, neschimbându-ne însă principiile.                       ^
   Nimic nu lipseşte: melodrama, piesa întitulâtă sobru: dramă; (teatrul burghez) comedia de salon, drama socială, tot arsenalul.
   Pe acest drum fără accidente sunt, totuş, două observaţii de făcut: una în favoarea noastră: excrescenţa genială a apariţiei lui Caragiale, atât de nefirească încât nu a avut nici influenţe şi nici urmaşi decât în manieră câteodată; alta în defa-
voarea noastră: lipsa aproape completă a corespondenţei naturaliste din drama franceză.
   înainte de a trece la restrângerea deosebitelor genii de rassă în dramă, aşa cum l’am vrea şî pe al nostru, să ne oprim o clipă asupra unui alt gen, care alături de piesa istorică s’a născut din eforturile dramei noastre, în căutarea adevăratului său făgaş.
   E vorba de feerie.
   Prin această feerie, cultivată cu înverşunare astăzi, în realitate gen sarbăd şi fără de vieaţă, cred autorii noştri că se pot apropia de mult dorita dramă specific românească. In realitate nu izbutesc decât să dobândească o simplă schimbare de fabulă, schimbare care nu ameliorează întru nimic criza dramei româneşti.
   In cele mai fericite cazuri, chiar întrebuinţân-du-se un material folkloristic românesc, mă gândesc la «Inşiră-te mărgărite...» al d-lui V. Eftimiu, concepţia rămâne străină, luată din vastele locuri comune, ale unei ideologii tiranice şi curente. O soartă ciudată a vrut ca închegările cele mai promiţătoare ale dramei noastre să fie şi cele mai uitate. Poemele dramatice ale lui Adrian Maniu şi Lucian Blaga şi «Săptămâna luminată» a lui N. Săulescu, duc un început din taina dramei de mâine. Tabloul sugestiv al răsfrângerii geniului unui popor în poezia sa dramatică, ni l-a lăsat fără îndoeală, Faguet.
   înainte de a-1 transcrie, fie-mi îngăduite două observaţii. Prima: în câteşitrele cazurile (pe cari le examinează Faguet)-—greci, clasicism francez, dramă engleză ■— analiza e întreprinsă după trecerea culmilor ; — tragicii vechi, Corneille-Ra-cine-Moliere, Shakespeare. Deci ■—şi aci a doua observaţie — în câte trele cazurile ■— analiza e după trecerea luptei cu legile dramei şi după stăpânirea lor.
   La tabloul lui Faguet, lăsând marile literaturi la o parte şi raportându-ne, mai ales la una de dată recentă care ne interesează sub o mulţime de apropieri cu noi, am adăuga pe ruşi. Abia două, trei sute de ani de poezie dramatică, şi-au şi depăşit lupta cu tehnica dramei, creind paralel cu ea, de n’ar fi ca să amintim decât pe Tolstoi, Gorki, Cehov şi Andreiew.
   E exemplul cel mai apropiat, şi e soarta pe care o râvnim pentru drama noastră!
   Dar iată tabloul lui Faguet:
   «Grecii iau o istorie simplă şi o înconjură de toate minunăţiile tuturor artelor, pentru a compune un tot estetic, de o armonie îmbelşugată şi desăvârşită... ei au caractere simple... impresia unei tragedii e aceea a unei minunate orândueli artistice... interesul pentru ei, este contemplarea frumosului. Englezii, iau o poveste de mare întindere şi o fac şi mai cuprinzătoare urmărind şi voind să îmbrăţişeze realitatea în toată amploarea ei infinită; ei au caractere complexe... impresia generală este aceea a unui tablou plin de amănunte... Scopul lor în dramă e să redea senzaţia vieţii.
   Francezii, (e vorba de clasicism fireşte) iau un fapt simplu şi îi dispun cauzele şi efectele într’o astfel de ordine încât concluziile să reiasă din premize, concluzii logice şi neaşteptate. Caracterele lor sunt abstracte... impresia generală este aceea a unui raţionament bine condus, până la a concluzie neprevăzută, interesul pentru francez «este satisfacerea unei curiozităţi logice»1).
   *) E. Faguet: Drame ancien, drame moderne.
329
© BCU
   Cred că se poate vedea acum, mai lămurit, zona de creaţiune a fiecăruia. Ea e paralelă, cum am mai spus, pe ambele ţărmuri ale acţiunii subjugate, însă existente, necesare pretutindeni, ca primă condiţie.
   Cel mai sec dintre toţi, este logicianul francez, care se rezumă aproape numai la acţiune, tran-sformându-şi- adeseori creaţiunea, la scară mare fireşte, în desbateri judiciare.
   Pretutindeni însă, chiar şi la ruşi, cu atât mai mult la ruşii aş spune, cari şterg, estompează, ciocnirea faptelor sub aceea a stărilor sufleteşti, concepţiunea generală — ceeace germanii numesc die Weltanschaung, specificul creaţiunii, simţi-mintele şi ideile, imponderabilul fărâmat de tiparele brutale ale dramei, conform unei teorii curente, se furişează şi înfloresc pe tulpina solidă a acţiunii.
   E o supraconstrucţie care transformă drama în-tr’un instrument de expresiune, tot atât de delicat şi complet ca pe orice altă artă, însă cu o condiţie: cu prealabila satisfacere a legilor ei.
   Tehnică pentru tehnică? Nicidecum.
   Tehnică suport de ideologie şi sensibilitate ? Da. Din această îmbinare iese drama cea mare.
   Sau în poezia noastră dramatică de astăzi, abia de se izbuteşte ca dincolo de acţiune să ni se dea coloare locală şi pitoresc «Ciuta»—«Bujo-reştii», căci majoritatea forţelor de azi, sunt mobilizate în lupta cu legile dramei.
   In partea a doua, după cum am anunţat, ne vom ocupa, de mijloacele noastre de înfăptuire, ce realizarea materială a dramei, de teatrul nostru.
   Mai mult ca oricând, ne vom folosi acum de oglinda străină, pe care am purtat-o în această lucrare dealungul fenomenelor româneşti.
   Pentru a da o justă valoare artei noastre scenice prin raportare la arta străină, cred că e necesar să arăt ce însemnează această artă, în dominantele ei, cel puţin.
   In acest scop nu vom recurge la înfăptuitorii apuseni, In majoritatea cazurilor ei se folosesc de formule alambicate cari arareori corespund unei construcţiuni teoretice. Apoi, nu toate curentele au teoreticianii lor, şi chiar de există vreun sis-temi el e izolat — Copeau — după cum e adeseori depărtat de practică — Gordon Craig.
   Iar noi avem nevoie de un ansamblu, adică de sisteme cari să corespundă diferitelor principii pe cari să le putem urmări prin ele succesiv, sisteme care să nască unul din celalt, fie chiar sub formă de reacţiune, şi care mai ales, să fie controlate de experienţă.
   Aşa dar vom cere teatrului rusesc, ceeace ne refuză apusul. Trei nume înlănţuite: Stanislavsky-Meyerhold-Tairoff ne pot înfăţişa prin teoriile şi legăturile lor, tabloul actual al problemelor de regie, care ne este necesar.
   E adevărat că nu toate chestiunile pot fi privite până în amănunţiuni, în acest fel. Ele vor fi însă pomenite şi aceasta este de ajuns.
   Formula apuseană a naturalismului, care a fă' cut cândva gloria lui Antoine —ea este limita extremă care ne interesează, convenţionalismul sarbăd al veacului al XlX-lea fiind de mult mort şi la noi — îşi găseşte o formă acută în teatrul lui Stanislavsky dela Moscova, pe la anul 1900.
   întregul teatru «drept gânditor», ca să-l numim astfel, din toată Europa şi mai ales dela noi — şi cum la noi excepţiile sunt aşâ de rare, întreg teatrul nostru am putea spune —trăieşte încă
din această formulă. Insă din aceea a lui Antoine iar na din naturalismul excesiv al lui Stanislavsky.
   Asupra acestui naturalism rusesc voiu da câteva amănunte pentrucă din el trecând peste Meyerhold până la Tairoff, trece evoluţiunea pe care trebuie să o urmărim, pentru o cât mai bună înţelegere. Această evoluţiune ne duce până la anumite elemente ale artei scenice celei noui foarte răspândite astăzi în Apus, împrumutate şi de noi —câteodată —elemente cari îşi au deduc-ţiunea lor logică în teoria teatrului de cameră al iui Tairoff.
   Naturalismul lui Stanislavsky, proclama formula «teatrului antiteatral». El a considerat întotdeauna rampa ca pe un al patrulea zid, «reducând publicul la rolul unui intrus indiscret, martor neliniştit sau înveselit al unei drame din vieaţă sau al unui curios fapt divers1). Cred că se desprinde, după acum, deosebirea dintre Antoine şi Stanislavsky. Formula rusească trece dincolo de decor, până la jocul actorului, pe care cea franceză o atinsese numai în treacăt.
   Pentru noi, regula generală e încă naturalismul decorului. Abia prin câteva montări: «Azilul de noapte» al lui Gorki şi «Puterea întunerecului» al lui Tolstoi datorite d-lui Guşti, dacă s’au făcut câteva încercări în sensul naturalismului rusesc, al jocului.
   Dar din formula aceasta a teatrului antiteatral pe care nu am izbutit niciodată să o realizăm, Meyerhold vrea să se evadeze.
   Căci naturalismul sceptic tindea să se prăbuşească, lucru care s’a şi întâmplat, fiind minat întâiu: de ideea antiestetică cum că reproducerea minuţioasă a vieţii ar fi egală cu arta, şi în al doilea rând de perimarea unei anumite literaturi, singura căreia el îi putea servi.
   Şi ca în orice reacţiune, mişcarea întreprinsă de Meyerhold cade curând în cealaltă extremitate.
   El crede în convenţionalism, dând însă întâietate artelor ajutătoare şi în special picturii. Pictorul este marele pontif al scenei lui Meyerhold.
   Scena e un tablou. In mod fatal totul se leagă de suprafaţa cea mare care va impresiona publicul: fundalul. Acest fundal este adus cât mai în faţă, micşorând astfel suprafaţa de evoluţie a actorului, lăsat să joace în faţa rampei.
   Actorului i se interzice orice gest violent, orice creaţiune spontană, pentru a nu strica armonia liniilor (continuă preocupare picturală)!
   El e redus la rolul unei păpuşi, al unei marionete care trebuie să evolueze lent prin decor, în care nu are altă valoare decât pe aceea a unei «pete de coloare». Se vede că deaci numai e decât un singur pas până la principiul absolut, al supra-marionetei lui Gordon Craig!
   Intr’un cuvânt, formula lui Meyerhold inspirân-du-se direct dela pictură, tinde să transforme arta tridimensională a scenei, într’o artă de suprafaţă, cu două dimensiuni. Totul este calculat în acest scop, până şi reducerea — pe cât posibilă — a suprafeţei scenice. Toate elementele spectacolului sunt subordonate unui ritm vizual, unui ansamblu optic.
   Ceeace ne interesează, şi trebuie să reţinem din această încercare a lui Mayerhold, este apa-riţiunea acestui «ritm necesar artei scenice.
   El a prezidat întotdeauna la marile înfăptuiri.
   Aproape fără deosebire de credinţe asupra de-
') A. Levinson ; „Le theatre de Chambre de Mos-cou“. L’Amour de l’Art. No. 2.
330
© BCU
coraţiunii scenice de pretutindeni, el e căutat astăzi de toţi regisorii.
   El e tot atât de vechiu ca şi drama; el este elementul estetic în arta actorului, care se realizează cu vieaţa şi propriul său corp.
   Ritmul acesta, începe să apară şi la noi.
   Prezenţa lui este elementul de preţ al artei noastre teatrale de azi, deşi se arată încă rar şi cu timiditate.
   Nădejdea cea mai bună o punem în evoluţia şi intensificarea lui.
   Pentru a face să se simtă însă nu numai necesitatea, dar a-şi spune legitimitatea lui, voi întârzia mai mult asupra sistemului lui Tairoff, împins şi el de multe ori până la ultimile sale consecinţe, cuprinzând însă întreaga sa teorie în vederea acestui ritm.
   Am spus că ritmul este elementul estetic din arta actorului. Ei bine, pe acest actor Tairoff vrea să îl reîntroneze, să-l aşeze pe primul plan, redându-i toată gloria evoluţiunii sale ritmate prin arta tridimensională a scenei.
   Meyerhold lega pe actor de fundal, îl turtea îl reducea la valoarea unei suprafeţe colorate şi mecanizate. Tairoff leagă decorul de actor, purtătorul de ritm, căruia îi redă toată valoarea de volum care acţionează. Meyerhold vedea scena în proporţiile unui tablou; Tairoff le vede în acelea ale unui cub.
   Pentru ca să servească pe actor, deci ritmul, el creează acel decor cunoscut sub numele de «decor spaţial».
   Decorul spaţial reiese din tratarea podiumului scenic după anumite norme, podium asupra căruia se îndreaptă mai întâiu atenţiunea lui Tai-roff, ca prim element de care este legat actorul.
   Acest podium se va frânge, şi va prezenta în locul unei singure suprafeţe — astfel după cum se prezintă astăzi orice scenă obişnuită — o multitudine de suprafeţe, de nivele, pe cari va evolua jocul actorului, asigurându-şi astfel, în mod forţat, din structura însăş a nouei scene o varia-ţiune de ritm a mişcărilor elementare, în afară de acel al jocului actoricesc.
   Acest ritm mare, e o garanţie pentru antrenarea întregei acţiuni într’un tempo anumit.
   Dar construirea podiumului frânt, cu mai multe nivele va varia, e sigur, dela un spectacol la altul. In zidirea lui se va închide astfel, mai dinainte materializat ritmul propriu al fiecărei piese.
   Şi sistemul scenei frânte, ajunge adeseori până la miraculoase subtilităţi. Pentru a ilustra acest lucru, îl las chiar pe Tairoff să vorbească. Se pregăteşte înscenarea unei piese întitulată «Thamyra Kitharedes» :
   «La studierea acestei piese, spune el, am văzut cum mi se înfăţişau deodată două probleme ritmice. Pe de o parte trebuia o construcţiune scenică pentru înfăptuirea momentelor bachice şi satirice, din a căror nebune şerpuiri se naşte şi creşte până în culmea intensităţii tragedia lui Thamyra; pe dealtă parte această tragedie, cerea ea însăşi, pentru realizarea ei, o construcţiune scenică cu totul alta, şi anume una care — în opoziţie cu ritmul dionisiac al celei jiin-tâiu —să repauzeze luminoasă, armonioasă şi curgătoare pe un ritm apollonic.
   «Aşadar când am început să lucrez împreună cu Alexandra Exter (o actriţă, preţioasă colaboratoare a lui Tairoff, jucând acelaş rol în teatrul de cameră dela Moscova, ca Suzana Bing, pe lângă Copeau în teatrul dela «Vieux Colombier»)
şi să execut construcţiunile scenice necesare, ne-am hotărât să clădim ultimul plan în întregime din suprafeţe întinse, prin cari să se exteriorizeze, sub forma personajului lui Thamyra ritmul apollonic, iar dimpotrivă, în părţile laterale să îngrămădim o multitudine de forme, cari grupate în jurul planului ritmic din mijloc, să vibreze dintr’o infinitate de iureşe tot ritmice, cari sunt proprii cultului lui Dyonisos» .
   Iată teatrul lui Tairoff, cu tot aparatul său complicat, în serviciul ritmului.
   Vieaţa noastră teatrală este, fireşte, încă foarte îndepărtată de asemenea construcţiuni integrale puse în slujba unui desiderat de ordin estetic. Totuş trebuie să subliniem încercările de interpretare ritmică, despre care am vorbit mai în urmă. Dintre ele, şi au fost în ultimul timp, trebuie să amintim pe cea mai izbutită, aceea a d-lui Guşti cu «Vicleniile lui Scapin».
   Problema ritmului — din domeniul muzicii, în ultimă analiză ■— trebuie să ajungă şi până la noi. Importanţa ei este foarte mare, chiar în afară de teatru, căci muzica este astăzi arta dominantă ; este baza esteticei contemporane!
   Am mai insistat asupra acestor sisteme complete ale artei scenice, cari pot cădea cu vremea, dar care se prezintă ca ansambluri unitare până la ultimele lor consecinţe, pentru a arăta până la ce grad ele preocupă aiurea atât pe înfăptuitorii lor, cât şi pe un anumit public.
   A căuta să dovedim lipsa unor astfel de preocupări la noi, cred că este o gratuite ! In pasul ne-decis al teatrului nostru legat de drama lui şi de o complicată problemă a repertoriilor noastre, trebuie să primim cu tot entuziasmul realizări, cari dacă nu fac parte dintr’un sistem impunător, păstrează totuş vie posibilitatea unei evoluţii.
   Mă gândesc — şi în prima linie mi-e în minte decorul — la «Ţăranul baron» al d-lui Enescu, iarăş la «Vicleniile lui Scapin» a d-lui Guşti, precum şi la «Năluca» şi «Shylok-ul» d-lui Soare.
   Teatrul este lampa care arde sau poleieşte aripile tuturor ispitelor. El dă succesul imediat, îm-miit. Fiind un aparat foarte complicat întâlneşti prin el feţe la cari poate nu te-ai fi aşteptat niciodată în mijlocul frământării acesteia. Fiecare frântură de idee, născută cine ştie unde, aleargă să rotunjească vieaţa artistică şi mai ales socială a teatrului.
   Şi voiu însemna aci, o trăsătură curioasă de psihologie, a acestei teatromanii, valabilă şi la noi, ca aiurea, şi anume: tendinţa ca în vieaţa socială a teatrului să se observe foarte puţin şi să se «creeze» foarte mult.
   Ca o abatere fericită dela această practică fără multe foloase, ca o abatere teoretică purtând în primul plan meritul observaţi unii, voiu cita o carte recentă a lui P. M. Kerşenzev întitulată «Teatrul creator», şi care e un fel de breviar al problemelor sociale ale teatrului pentru Rusia sovietică de astăzi.
   Desfăcând cu grije, fireşte, tendinţele urzite în text, ne va mai rămâne încă în mâini o ţesătură preţioasă de observaţii cu privire la teatrul burghez de azi, observaţii în cari suntem direct interesaţi.
   Astfel, despre aşezările însăş ale teatrului, despre baza raportului său social, în majoritatea ţărilor europene, vom găsi următoarele gânduri:
   «Opera este fundamentul teatral tipic, pentru *)
   *) A. Tairoff; Das entfesselte Theater.
331
© BCU
regiunile absolute. Căci opera şi baletul au fost cerute cu stăruinţă — alături de o simplă îngăduinţă acordată teatrului de dramă — nu numai de către Rusia ţaristă ci — şi fenomenul se repetă — şi de către toate ţările în cari tradiţiunile feudale sunt încă puternice. E de remarcat în acest fel că în Englitera, ţara în care nu mai există de multă vreme o monarhie absolută, nu există nici o tradiţiune a operei. Şi dimpotrivă, le gr and Opera francez, graţie exigenţelor nouei plutocraţii a rămas ca o relicvă a absolutismului până în zilele noastre, după cum Opera în principatele feudale ale Germaniei s’a bucurat întotdeauna de o îngrijire deosebită. Opera şi baletul însemnează prin prezenţa lor un regim autoritar în majoritatea cazurilor, şi câteodată şi de do-minaţiunea burgheză, deşi pentru capitalism sunt mult mai tipice music-hall-ul, varieteul şi opereta. Opera oferă spectacole foarte scumpe, foarte încărcate şi foarte sgomotoase, neturburând pe spectator prin diferitele probleme pe cari le pune drama» *).
   Kerşenzev are dreptate întrucât priveşte problema teatrului şi a dramei, în generalitatea ei, adică teatru şi dramă create numai pentru ca să existe ca «drept gânditoare» fenomene culturale într’o ţară cu programe.
   Pentru teatrul experimental însă, care înalţă şi năruie sisteme aşa dupăcum am văzut, pentru această întreagă frământare care, în cele din urmă nu are alt ţel decât pe acela de a mlădia şi perfecţiona într’atât mijloacele de expresiune încât să poată ajunge şi acest teatru considerat în general ca o artă imperfectă cu tipare grosolane, să urmărească cutele cele mai fine ale vieţii, teoria lui Kerşenzev e contradictorie.
   Căci nu trebuie să uităm că, teatrul acesta din urmă atât în Germania cât şi în Rusia, a crescut în umbra câtorva nobili mecenaţi — în majoritatea cazurilor.
   Şi astfel fibra cea mai vie, cea mai plină de nădejdi, teatrul experimental şi evolutiv, ca artă liberă şi neoficializată, legat fiind prin necesităţile înfăptuirii lui — teatrul oriunde şi sub orice formulă costă foarte mult,-—de Operă, creşte din gustul îngemănat al protectorului său, alături de genul acela de tradiţie, fals în afară de drama muzicală wagneriană, alături de operă, pentru care întreaga observaţie a lui Kerşenzev este valabilă.
   Rarele excepţii pentru acest teatru evolutiv, în Englitera şi în Franţa mai ales, care scapă de regula protecţiei mecenatului aristocrat, au altă origină: intelectualismul. Lucrul acesta îl remarcă de altfel şi Kerşenzev când e vorba de Rusia chiar, întrucât priveşte iniţiativa estetică, dacă aş putea-o numi astfel.
   Nicăiri şi niciodată această iniţiativă n’a plecat dela profesionişti cari — aceasta este pretutindeni generalitatea ■—scad chiar teatrul pentru teatru, prin comercializarea lui.
   Şi acum, în lumina acestor câteva elemente precizate să ne întoarcem către teatrul nostru.
   Dia începuturile noastre recente, de câţiva zeci de ani numai, un lucru se desprinde limpede: teatrul nostru de astăzi este alcătuit pe bază de dramă iar nu pe bază de operă.
   S’ar fi putut întâmpla şi contrariul; contra-ar-gumentele de tradiţionalism al Operei de aiurea, aci nu au valoare. In înfierbinţeala generoasă a împrumutului integral cultural făcut de noi acum
   1 Kerşenzev: Teatrul creator.
nici o sută de ani în urmă, cu siguranţă că nu pe diferenţierile de astăzi între cultură de teatru pe baze de dramă sau de operă s’ar fi ales. E probabil, că o înţelegere mai grabnică şi o integrare mai lesnicioasă a dramei în producţia naţională a ocrotit actul acesta.
    «Teatrul a fost întemeiat nu din naţiune ci pentru naţiune, de către Stat». Astfel dăinueşte până în zilele noastre. Necesităţile crescând, fireşte, şi deprinderea spectacolului prinzând din ce în ce rădăcini mai întinse, au apărut şi ramurile secundare, subt forma întreprinderilor particulare, despre a căror însemnătate în progresul teatrului, mă refer la o părere pomenită mai sus amintind totodată, şi manifestul răsvrătit al lui Copeau la fondarea teatrului dela «Vieux Colom-bier» în 1913. Aceasta pentru a da echivalentul, în societatea burgheză a Franţei de azi, părerii lui Kerşenzev formulate departe în Rusia sovietelor.
    Alcătuit astfel dintr’o necesitate politică, pe baze de dramă prin imitaţie, pentru o societate în care chiar burghezia era în formare, teatrul nostru e firesc ca să fie lipsit de frământări, de încercări cari răsar unele din celelalte, de cele mai multe ori cu caracter anarhic, de sbuciumul fecund la adăpostul marilor şi bogaţilor protectori.
    E adevărat însă că în afară de această modalitate, ar mai fi fost una prin care teatrul ar fi putut cunoaşte drumuri noui, şi anume aceea a teatrului ca factor cultural, tratat ca atare alături de Universitate, de muzeu şi de biserică.
    Teoretic aceasta este şi formula teatrelor naţionale la noi. E o idee‘germană însă care acolo îşi găseşte o realitate până în ultimele ei consecinţe. In ţările latine ea a rămas literă moartă, prin lipsa de concurs şi de deprindere a naţiunii în ajutarea înfăptuirii ei. Dovadă: toate încercările în majoritate neizbutite, de realizare a teatrului popular în Franţa cu toată ideologia de împrumut şi de structură, tot germanică, a lui Romain Rolland.
    Sunt încercări cari nu izbutesc să intre în firul vieţii unui popor!
    întrucât ne priveşte, în afară de pasivitatea noastră de rassă pentru realizarea unei asemenea idei, încât din ea să iasă formule nouă şi vii, cred că mai trebuie luată în consideraţiune şi tinereţea noastră ca public de teatru. Aci, ca şi la dramă se cere vreme îndelungată pentru formarea unei anumite educaţiuni de colaborare. Cred că majoritatea publicului nostru nu e legat de teatru, decât pe timpul unui spectacol. Odată acesta sfârşit şi spectatorii împrăştiaţi, sunt rare gândurile cari să se mai întoarcă spre rosturile şi năzuinţele acestei arte colective.
    Nu trebuie să uităm că, nu sunt nici cincizeci de ani de când Ziţa din «Noaptea furtunoasă», căuta s’o convingă pe coana Veta •— care numai vrea să meargă la comediile dela «Iunion» •— spu-nându-i:
    «Ei, Doamne, ţaţo, parol, şti că eşti curioasă! Ce, pentru comediiie alea mergem noi ? Mergem să mai vedem şi noi lumea 1 Ce adică toţi câţi merg acolo înţeleg ceva, gândeşti? Merg numai aşa de un capriţ, de un pamplezir»...
    Timp, cere, înainte de orice alt ajutor, şi teatrul ca şi drama, atât pentru acei cari îl înfăptuese cât mai ales pentru acei cari sunt chemaţi ca prin arta lui, să găsească o satisfacere a necesităţilor lor superioare.
332
© BCU
  Dramă, teatru, valoare socială; iată un cerc vicios, din care nu se va ieşi niciodată, o inter-depedenţă între elementele constitutive ale unei aceleiaş probleme, în care cea mai mică schimbare a unuia, le influenţează pe toate.
                                                                           DIN VECINII
                                                                                           d e
  Să nădăjduim că, ajutat de timp, de care are atâta nevoie, geniul românesc va reuşi —mai curând sau mai târziu —să lase urma_ sa, să-şi spună cuvântul atât în dramă, cât şi în teatrul cu adevărat creator.
APROPIAŢI
                                            G. M. Ivanov
                                                     O POETĂ A REVOLUŢIEI
   Maria Şcapscaia, «Mater Dolorosa»—versuri.
                           Petersburg, 1922.
   ÎNDURERATA mamă, poeta Maria Şcapscaia, e a revoluţiei, dar nu prin binecuvântarea tăcută ce i-ar fi dat-o, nici prin sensul, fericitor pentru ea şi pentru lumea din jur, ce-ar fi găsit-o în ea. E a revoluţiei — pentrucă revoluţia i-a frânt sufletul, ca un viscol vâjâind deasupra ei ca peste o floare albă, sveltă şi plăpândă. Sufletul poetei e o jertfă a ei. Mater Dolorosa e o imagine a poetei. Ea plânge toate frumuseţile stinse şi căzute în noroiu. Ea lasă lacrima sa să cadă; o lacrimă — ce nu se poate şterge de un prisos de duioşie fe-menină. Sau poate lacrima îi cade dintr’o disperare ce îmmărmureşte mâinile — peste cadavrul pruncului său: speranţa moartă pe veci. I-a rămas sughiţul spasmodic — o strângere de nervi ce opreşte un val de durere, materializându-se în lacrimi.
   O, moarte ! O, Rusie !
   Neîndurată hoaţă a pruncilor, a spicelor, a luminişurilor sufleteşti! Toate au dispărut —- maternitatea e rănită, maternitatea e trântită în colb împietrit. Ce-mi pasă mie atunci, că alături de mine trec în pas maiestos flăcăii purtători de lozinci sociale, şi svântură chiotul de bucurie, zilele, fanfara «Internaţionalei».
   O, moarte ! O, Rusie !
   — «Noi naştem pe toţi în chinuri,
   Dar îi iai tu în grădina raiului. •—
   Voiu împodobi cu floricele de mătase Haina albă a Născătoarei de Dumnezeu.
   Căci în câmpiile tale fără ieşire,
   Nu va intra nimeni înaintea zilei. —
   Dacă vei întâlni pe pruncul meu,
   Şterge-i sudoarea morţii.
   Şi spune-i, strângându-i mânuţa:
   Că: «a dat voie mămica,
   Pruncului ce s’a înfundat în noapte Pentru sine să plătească datoria»
      -                      (Rusia şi spicul).
   «Mater Dolorosa» e vecinie cu lacrima în geană, dar din sufletul ei —pentru o neînvinsă dreptate — izvorăşte vecinie mângâierea. Mângâierea dela şi spre Dumnezeu. Deaceea, pământul, oricât ar crăpa şi în crăpăturile sale oricâte măreţii ar înghiţi; oricât de sălbatic ar arde câmpiile, oricum s’ar învolbura, haotic şi sguduitor strigătele de bucurie cu ţipetele de durere, şi mai ales oricum s’ar prăbuşi, în cărămizi frânte şi fărâmiţate clădirea Rusiei — în lacrima Mamii îndurerate va străluci deasupra pruncului mort miraculoasa şi mângâietoarea resfrângere a pruncului ce se va mai naşte —a nemuritorului vii-
tor — şi sughiţul plânsului se va sfârşi lin şi melodic — pentru noi cei ce ascultăm atenţi şi căutători de armonii în durerea omului’—într’o pioasă şi scumpă rugăciune: vai, atât de estetică şi atât de bine făcută!
   — O, Dumnezeule, acum şi pururea,
   In zilele astea pline de sânge,
   Aminte şte-ţi mai des de fiul îndurerat Şi păzeşte pe orice mamă.
   Cine a egalat în drepturi soţia cu orice sclavă ? Ce Dumnezeu ovreiu şi ’ngrozitor Putut-a îngădui măcar pentru o clipă;
   Să fie egale ’n fiu —■
   Agar, rătăcitoarea în pustiu,
   Şi Sarra ?
   Să poată fi zămislirile fără iubire Fără ca să nu le înfiereze Dumnezeu —
   Şi fără ca să nu fie în copiii de un sânge Privirea părinţilor şi acelaş pas măsurat?
   Cine ?
   In secole odată, durerea şi desnădejdea,
                                                                                                                    O, Mater Dolorosa!
                                                               SECERIŞ
                                                   al liricei sârbeşti contemporane:
   Am răsfoit, nu, am sorbit însetat «Kokot» (cocoş), «Plamen» (flacăra) «Iuris» (năvala) •—reviste moarte de curând în Zagreb; m’am simţit militar şi patriot scandând cu voce tare iambi, dactili anapeşti şi trohei din volumele: «Motive albaneze» de M. S. Djuricici, «Sub aripele corturilor» de Miloş Djorici, «Canoana sârbă» de M. Ielici, «Cartea de versuri» a lui V. Stanimirovici, «Simboluri nemuritoare» de J. Paunovici, «Cântecele chinului şi ale mândriei» a lui Milutin Boici, «Scântei de aur» a lui Voislav Ilici Mlagi şi atâţia alţii. Şi am strigat: nu e asta poezia 1 Sunt ale lor, numai ale lor acum, suferinţele sârbeşti dela Corfu 1 Căci le avem şi noi pe ale noastre, le am şi eu pe ale mele!
   Iar când am găsit-o — poezia, cea nescrisă, ce porneşte din punctuliţele negre ale literelor, şi pluteşte între sufletul tău şi sufletul poetului, şi te învălue şi te pătrunde, lăsând în tine înviorarea fără nume şi fără repeţire — am simţit că mă rătăcesc.
   E asta o sensibilitate sârbească? Sau sunt ro-tocoalele cele mai periferice — balcanizate atât de ciudat şi atât de înveselitor — ale clocotirilor sufleteşti, ale stihiilor răsculătoare ce au chinuit, ce au adâncit vertical până la infinit, orizontal până în zări, simţirea poeţilor dela Paris, dela Londra, dela Berlin chiar, dela Moscova şi Pe-trograd ?...
   N’a avut Serbiâ —acum s’a creat, acum a ieşit din oroarea vieţii, din zilele fără pâine de grâu, din prăpastia unui timp ce purta placarda şi un
333
© BCU
timp ce a scuipat pe ele — acea «generaţie răstignită pe acele două contraste», cum spune atât de adânc şi sincer-întristător Rânco Mla-enovici—redactorul revistei «Misao».
    Această generaţie răstignită s’a grupat în jurul revistei «Zenit». Redactorul ei, Liubomir Miţici a scos-o la lumină din apăsarea lăuntrică, dureroasă, a unui «extaz» — un urlet împotriva lumei de azi, o salutare trimisă zilei de mâine.
    Ce aproape sunt de mine cei dela «Zenit»!— dar iarăş aproape prin undele sensibilităţilor celor din Paris, Londra, Berlin şi Petrograd — aproape şi Avgustin Ievici şi Bojidar Stoiano-vici care-mi spun că vieaţa e un sfinx, şi Bojidar Covâcevici care mă povăţueşte să pot ajunge a nu mai găsi sens şi în ataraxia anaxagori-ană să îndrăznesc să spun: nu simt, nu ştiu 1 Să nu mă ating de învelişul enigmelor, îmi şopteşte V. Masuca. Căci:
    ■— N’am nicicând răspuns! Dar ştiu,
    Că sunt desprins din universitate,
    Şi trebuie inconştient să merg prin nemărginirea,
    Fără să caut mântuirea!
                                                                                                                   BOJIDAR STOIADINOVICI
    Pesimistă, din durere adevărată e resemnarea lui Sibe Milicici, care se afundă în Moarte:
   Din tine moarte, mă înalţ paşnic şi neturburat In tine veşnic mă întorc, vecinie mă cobor, ’ Ca o cale circulară, tainică, de înainte de veci.
   Dureros e să fii om, să simţi cruzimea realităţii care te sileşte să ispăşeşti tragedii, nesăvârşite de tine. Duşân Vasiliev plânge:
   «Ah, când omul nu mai este om,
   Ci sclavul Cuiva, pe carele nu-1 văd,
   Când cer din milă cel mai mic răspuns;
   Ah, când omul e mai josnic decât chiar un
                                      vierme,
   Să se împrăştie pretutindeni anatema,
   Şi să se verse tot sângele omenesc».
   Sensibilitatea sârbă cere revoluţii,— dar eu nu mai cred că în furtuna revoluţiei se potoleşte o clocotire dinamică a oricărei existenţi conştiente. Jivco Milicevici vede şi ascultă Revoluţia: «Ascultaţi, ascultaţi! Vine! Ridică colb!
   Prin haosul de noapte, peste zidurile zilei — Izvorăşte, şi creşte şi urlă şi soseşte —
   Urlete şi vuiete a trei sute de vulcane!»
   Nu mi-e frică! Dar îmi alunecă din mână cărţile jos, şi mă întorc ca ’ntotdeauna la Musset şi Baudelaire, la Paul Valery şi Laforgue, la Verhaeren şi Maeterlink, la Tiutcev, la Balmont, la Blok şi la tristele trăiri din mine însumi...
       CRONICA MĂRUNTĂ
Di..
I aprigă actualitate s’ar cuveni să pară astăzi, spovedania acelui copil al veacului trecut, pe care o scrisese odinioară Musset.
    Regăseşti golul sufletesc al unei generaţii anemiate, născute între două bătălii, stoarsă de vigoare, pregătită sentimentalismului şi romantismului brumos. Vezi în spatele acestui îndelung şir de tineri palizi şi de îndrăgostiţi ce merg să moară sub ceruri senjne, în aventuri absurde, vezi îndărăpt, deşertul bântuit de răsboaele napoleoniene, secătuirea trupurilor şi a minţilor, imensa oboseală în care nimic nu mai pare nou şi nimic nu mai merită trăit.
    Dar deschisă astăzi, cartea nu interesează decât atât cât orice alt indiferent document sufletesc, înduioşează poate şi acum vreo romanţioasă elevă de pension; tu însă, copil al altui veac, o închizi cu oarecare desamăgire, şi poate, cu o nemărturisită tresăltare de orgoliu.
    Cum, pentru «asta» au suferit? La «asta» era mărginit orizontul lor? Din «asta» s’au deslăn-ţuit dealungul Europei mai pe urmă tânguirile, şi clamoarea romantică? «Asta», să fi fost tot?
    Hotărît, cartea aceea nu mai este a noastră. Literile ei ne sunt zăvorite. Nu ne regăsim, deşi istoriceşte nici o epocă a omenirii n’a fost mai identică una alteia, ca aceea din prima jumătate a veacului trecut şi începutul acestui veac. Dar «drama» noastră e alta. A zugrăvit-o Papini, în al său «Un Uomo Finito», înainte încă de a o fi verificat deplin răsboiul. E desnădejdea epigonului. A celui înaintea căruia totul a fost spus, încercat, trăit.
    Drama noastră nu e sentimentală, e metafizică. Suferinţa nu ne-o pricinueşte iubita fugită în braţele vânjoase ale vr’unui’ doctor Pagello oarecare. Ea stă în întrebările la cari nu descifrăm nici un răspuns. «Şi dacă, după ce m’aţi
ascultat, în duda vorbelor mele, credeţi tot «e ştiţi, că adică sunt într’adevăr un om sfârşit, trebuie să mărturisiţi cel puţin că sunt sfârşit fiindcă am vrut să încep prea multe lucruri şi că nu sunt nimic, pentrucă am vrut să fiu tot».
   Cu asta se încheie spovedania omului sfârşit, împărţită în capitole ca o simfonie a veacului şi a vieţii, interioară şi externă: andante, appassio-nanto, tempestoso...
   Figura hirsută a lui Papini, cu părul lui câlţos şi cu urâţenia lui de demon rebel, nu e unică nici în Italia, nici în toate ţările continentului. Dacă a ieşit în frunte, e fiindcă drama a trăit-o mai violent. In proporţii mediocre, câţi cu mai puţin talent şi mai puţină amploare, n'au parcurs dela începutul acestui veac toate neliniştile, şi neastâmpărul, şi n’au arătat pumnul zeilor, şi nu s’au întors să îngenunche pocăiţi, pe altarele rupte şi nu s’au răsvrătit iarăşi?
   In prefaţa ediţiei româneşti, atât de frumos tipărită de «Cultura Naţională» şi atât de străveziu şi cald tălmăcită de un nume necunoscut încă, Gh. Călinescu, Papini mărturiseşte că nu s’a gândit niciodată că documentul lui sufletesc va avea atâta răsunet şi va cutreera tiparul atâtor neamuri. Mă îndoesc că mărturisirea e sinceră. Valoarea documentului stătea tocmai în brutalitatea francă, cu care Papini, reda hârtiei, clarificat şi intensificat, războirea lăuntrică, procesele spirituale, ale unei generaţii ce nu stătea circumscrisă în hotarele Italiei. Numai prin asta, şi cartea încă era predestinată să devină europeană.                     '
   Şi dacă ar fi fost mai puţin retorică, mai adânc strânsă în conţinutul sufletesc de cum s’a risipit în peroraţii şi în gradilocvenţă de imprecaţiuni, ea ar sta nu numai cu valoare de document, printre cele dintâiu cărţi ale veacului.
334
© BCU
   AcUM vreo două luni, câţiva din jurul acestei reviste, cercam să convingem pe d-1 Director general al Teatrelor, că, măcar pentru a justifica sumele enorme pe cari le încasează dela Stat în raport cu ajutoarele orânduita altor arte, «Teatrele Naţionale» ar avea datoria să joace nu mai mult decât de două ori pe an cel puţin, câte una din piesele originale de idei, adică de acelea de cari în genere directorii teatrelor fug de rup pământul. Că succesul unor asemenea piese e problematic, numai încape îndoeală. Dar n’au cunoscut izbânda dela început, nici Maeterlink, nici Ibsen, nici Strindberg, nici Curei. Ceeace nu înseamnă că Teatrul lor, va fi fiind inferior cumva pieselor d-lor Eftimiu ori Caton Teodorian. Acestea, le lămuream la o masă. Dar d-1 Director general al Teatrelor, advocat subtil şi om de o subţire inteligenţă, a lunecat abil tot firul expunerilor noastre prea plicticoase pentru un dejun, şi masa s’a sfârşit cu anecdote. (D. Director general al Teatrelor, e şi un om foarte spiritual, şi ne-a cucerit atunci pe toţi).
   Astfel chestia pieselor originale, cu prea puţine sfori dramatice pentru a-şi garanta singure succesul, a rămas îngropată la restaurantul «Europa», cu un muc de ţigare, în drojdia unei cafele răcite.
   Deatunci îl salutăm pe d-1 Director general al Teatrelor cu mai mult respect pentru avocat, dar cu mai puţină simpatie literară.
   Dealtfel, se pare că scriitorii noştri, se pot dispensa câteodată de concursul oficial, al teatrelor ce joacă cu predilecţie piese care cad, dar cu o condiţie; să fie atât de proaste încât să nu primejduească reputaţia pieselor care deşi sunt măcar tot atât de proaste, nu cad din motive extrateatrale. (Adică din motive în afară de teatru; nu «extra» în sens de «foarte» teatrale).
   Aşa s’a întâmplat deopildă, că «Zamolxe» misterul în trei acte, al d-lui Lucian Blaga, care nu s’a putut juca la Bucureşti fiindcă se juca atunci Rikiti-Ritavi, Umbrela, Sanda etc; s’a reprezin-tat la Cluj, în traducţie ungurească, pe scena teatrului unguresc, cu actori unguri, cu montare ungurească, muzică şi balet maghiar. Fără îndoeală, «Zamolxe» pune o problemă scenică mult mai grea decât a doua piesă a d-lui Blaga «Turburarea Apelor», care nici aceea n’a putut fi primită la Naţional în vecinătatea Bujoreştilor. «Turburarea Apelor» e mai însufleţită de mişcare, mai teatrală şi mai puţin abstractă. «Zamolxe» e însă un simbol pre-zintat aproape static. Semnificaţia nu se descifrează din acţiune, ci din succesiune de gânduri. Povestea învăţăturei care e înlocuită prin zeificarea învăţătorului, pierzându-şi conţinutul lăuntric, era fără îndoială o temă prea mult departe de peripeţiile lui «Don Juan» ca să ispitească Teatrul Naţional din Bucureşti.
   Aşadar misterul s’a jucat la Cluj. Traducerea d-lui Bard Oszkar, a păstrat cât mai mult cu putinţă simplitatea concisă a textului. Muzica, pe motive româneşti, a compozitorului Elemer Sle-zâk, a secondat intenţiile autorului. Baletului d-lui Iosif Ligeti a străbătut piesa de o vioaie interpretare nouă a gestului. Autorul a fost aclamat. Presa maghiară a avut numai cuvinte bune pentru poetul român.
   Nu poate fi vorba de o îndelungă serie de reprezentaţii, la Cluj, unde cea mai spectaculoasă piesă într’o stagiune nu trece de 5—6 repre-
zentaţii. «Zamolxe» ca şi «Turburarea Apelor» se adresează intelectualităţii care caută în teatru şi în lectură, alte senzaţii decât acele dela brâu în jos. Că această intelectualitate, multă puţină, a fost găsită totuşi în Clujul Unguresc, şi nu s’ar fi aflând în Bucureştii d-lui Mihala-che Dragomirescu, e o insultă gratuită, pe care Direcţia generală a Teatrului şi comitetul său de lectură, o aruncă bietei noastre Capitale, ce nu e întotdeauna amatoare numai de reprezentaţiile cinematice ale «Băetanei».
    Dacă aş fi spiritual, aş prezintă aceasta d-lui Director general al Teatrelor, într’o formă veselă, dacă s’ar putea chiar într’rn calambur.
   P LINE nu numai de duh, dar şi de o scormonitoare observaţie, sunt paginile scrise în «Viaţa românească» de d-na (ori d-şoara) Ersilia Canta în jurul pseudonimului d-şoarei (ori d-nei) Lucia Mantu.
   Nu s’au împlinit mi se pare trei ani, de când semnătura a apărut întâia dată în josul câtorva pagini ale revistei ieşene. Deatunci ne-am oprit la scrisul acela nu odată. Erau întotdeauna o enluminură de miniaturist, care neliniştea prin stăpânirea excesivă a meşteşugului. Ironia când străbătea, ustura doar cât o crenguţă de liliac peste obraz. Surâdeai sub ea, şi-ţi rămânea în nări miros de frunză şi de grădină. Nu ofensa. Nu necăjia. Autoarea pitită sub pseudonimul ei, ca un copil drăcos după gardul de liliac, îţi râdea în nas, şi nu puteai desluşi decât râsul alb al dinţilor, uneori străbătut de o bruscă tristeţă. Acum ne râde în faţă, punându-ne sub ochi, ca într’o indiscretă notaţie stenografică, toate versiunile, ipotezele, siguranţele şi îndoelile pe cari şi noi, deatâtea ori le-am auzit ori le-am rostit. Siguranţa aceasta sfârşeşte prin a te enerva, pe tine cetitor, căruia în definitiv îţi este perfect egal, dacă Ersilia Canta se numeşte Lucia Mantu, ori Erene Ronescu, ori Elvira Toncescu, ori Nădejde, ori Tocilescu, ori... (eram să săvârşesc indiscreţia şi să scriu aici — parol! — numele cel adevărat) .
   Jocul primejdios îşi are întotdeauna rizicurile. Din paginile scrise în «Viaţa românească», «în jurul unui pseudonim», acele din jurnalul adevăratei autoare ne răzbună pe toţi. (Poţi să surâzi Ersilia Canta, acolo nu e numai literatură).
   In gravura lui Svabinscky, din fruntea volumului «Republica Cehoslovacă» de d-1 I. St. Ioa-chimescu şi A. Kudrnac, (colecţia «Ţări şi civilizaţii» Ed. Cultura Naţională), preşedintele Ma-saryk e înfăţişat în jachetă profesorală, ţinând în mână o crenguţă, rezemat pe o masă pe care se desfăşoară o hartă. Aş spune cunoscând sentimentele puţin răsboinice ale republicei lungi cât o franzelă, că e o creangă de măslin, simbol pacifist. Dar ramura din mâna preşedintelui cărturar, poate altfel simboliza, şi permanenta înfrăţire, la masa de studiu, a celor mai pământeşti griji cu cele mai transcedentale înălţări. Toată istoria poporului Cehoslovac e urzită din această dualitate. Gramaticii, poeţii, reformatorii, gânditorii, nu s’au despărţit de pă-
335
mânt; dincoace de gând au avut întotdeauna prezentă o preocupare naţională, care îi ţintuia pe teren ferm, cu rădăcini vegetale. Hus teologul, reformează biserica dar stabileşte şi limba literară şi oitografia Cehă; Comenius, după ce colindă Universităţile timpurilor din Polonia, Anglia, Ungaria, Silezia, Suedia, presărând pretutindeni manuale de pedagogie, de principii didactice şi gramatică, nu închide ochii înainte de a trimite ţării sale un «Testament mamei unităţi muribunde» ; Masaryk, îşi alternează «Fundamentele logicei concrete» cu «Chestiunea Cehă» şi «Teoria istoriei» cu revizuirea procesului din Polna.
   Inofensiva asociaţie sportivă a Socolilor, n’a însemnat oare sub mlădieri şi fandări pe terenul netezit al arenelor, organizarea unei formidabile armate naţionale paşnice ?
   Lectura studiului ne este şi din această privinţă folositoare, fiindcă găsim pretutindeni o pildă, pe care politica noastră dela trecutul ei, n’are cum o învăţa. Gospodăria internă, priceperea cu care au înconjurat toate dificultăţile financiare, agerimea cu care au folosit simpatiile şi împrejurările, înflorirea ce au ştiut să dea uzinelor formidabile şi oraşelor podoabe de artă, demnitatea poporului şi continuitatea tuturor politicilor, începând cu acea externă şi sfârşind cu acea economică şi fiscală; sunt dovezi uimitoare de o pricepere a timpurilor şi o stăpânire a lor, unică în toată Europa de după răsboiu.
   R OMANUL lui Paul Morand, «Lewis et Irene», abia a apărut de câteva săptămâni şi a şi făcut înconjurul ţăr.lor unde se ceteşte carte franţuzească. Succesul nu surprinde. Paul Morand e cel mai modern dintre scriitorii francezi moderni. Dela primele volume încă, titlurile de vitrină ca luminoasele firme comerciale, vădiau o căutare excesivă de actualitate: Lampes â Arc, Tendres Stocks, Feuilles de Temperature, Ouvert sau Ferme la mit. Figura însăş a acestui diplomat cu obrazul strict şi ras, hainele de cea mai sobră tăietură englezească, subliniază nota de modernitate acută. Suntem departe de poeţii cu părul pletos şi cu lavalieră!
   «Lewis et Irene», nu poate fi categorisit nici roman descriptiv, nici psicologic, nici social. Cartea, de două sute şi ceva de pagini, ar fi slujit altădată, să alcătuească miezul unui roman; Flaubert, Daudet, Zola, Kipling, nu s’ar fi mulţumit cu schiţările rapide, unele foarte pitoreşti, dar desbrăcate de tot ce e permanent şi profund caracteristic, de fondul comun, care face un caracter şi un conflict să supravieţuiască epocelor. Paul Morand, intenţionat ocoleşte acest fond comun ; în căutarea tipului inedit, nu se opreşte şi nu valorifică decât trăsăturile specifice, tocmai elementele cari dau actualitate tipurilor şi îi situează în epocă. Fără îndoeală aspectele tranzitorii ale lucrurilor sunt şi cele mai seducătoare ; surprinderea lor cu un ochiu ager cucereşte mai mult decât căutarea eternului omenesc sub pojghiţa trecătoare.
   Dar vestele de fantezie cele. mai moderne se demodează în sesonul următor, şi nimic mai ri-
dicol decât o trecătoare cu pălărie care se purta acum opt ani...
   Soarta romanului lui Morand, nu va fi alta.
   Eroul romanului, Lewis, e un om de afaceri feroce şi lipsit de delicateţă; desăvârşit animal de pradă slobozit în jungla afacerilor şi a dragostei, fără scrupul şi fără altă limită apetiturilor decât codul penal. Pe acest erou, Morand îl poartă pretutindeni unde se prezintă prilej să dea modernitate povestirii: călătorii la Londra, în Sicilia, în Grecia, curse cu avionul, cu automobilul, la anticvari, în consiliile de administraţie ale societăţilor, printre bancheri greci, în cartierul Champ de Marş; în fond, un mobil decor romantic al actualităţii. Omul de afaceri se îndrăgosteşte în lumina arzătoare a Siciliei, de o grecoaică cu şoldurile înguste, conducătoare a băncii Apostolatos, cu sucursale în Londra şi la New-York, cu aspre apucături comerciale, sobre şi feroce. Sătul de fragilele păpuşi întâlnite, (există şi un carnet unde Lewis îşi notează luna, ziua, ceasul când s’a culcat cu fiecare, şi impresiile:—ultramodernism !) Lewis crede că a găsit în sfârşit femeia forte, care să merite să-i fie nevastă. Atât numai, că omul de afaceri so-coate greşit. Ca cel din urmă metafizician se pune în căutarea absolutului, se însoară şi se retrage cu femeia în cel mai frumos decor din lume, insulă a vechei Grecii, pe lângă care au navigat eroii Omerici. Fericirea acestei izolări îl face să caşte. Ca să-şi alunge plictiseala joacă, pe ascuns de Irena, la Bursă, toată recolta de măsline a insulelor. Femeia la rândul ei, tot pe ascuns, la Paris, cuprinsă de nostalgia afacerilor, întemeiază o sucursală a casei Apostolatos. Pliul profesional nu se mai poate netezi... In afaceri femeia e mai tare decât Lewis. II umileşte. Intervine o scenă scabroasă unde Lewis vrea să-şi amestece nevasta cu fostele-i amante, şi grecoaica monogamă şi crescută în afară de promiscuitate, îl părăseşte. Se mai întâlnesc deacum pe terenul afacerilor. Romanul sfârşeşte cu o informaţie dintr’un ziar financiar, după ce un capitol fusese alcătuit din simpla transcriere a cursului la Bursă. Foarte, foarte, foarte, 1924...!
   Farmecul cărţii stă însă în noutatea stilului, în metaforele neuzate, în amănuntul esenţial şi tipic, care sugerează un aspect total fără a mai face suma detaliilor. Ici-colo, străbate procedeul, maniera. Dar toate însuşirile rămân caduce, cât timp autorul, se mărgineşte să fixeze ceeace e mai vremelnic din aspecte. Aţi văzut, în unele albume familiare, domnii cu barba rotundă, cu părul mare despicat de cărare la mijloc, cu guler tare ridicat peste bărbie, cu legătoarea de două înnodată la gât, cu pantalonii largi şi răsuciţi, şi cu haine cu şnur pe margini ? E costumul cam de pe la 1870. Ridicol, nu e aşa, acum? Dar vă asigur că atunci era foarte la modă! Ca Lewis de acum cu al său carnet de iubite şi ca Morand, cu ale sale cursuri la Bursă.
   Cronica expoziţiilor «Arta română» şi «Tinerimea artistică» va apărea în numărul viitor, odată cu un supliment special.
s
                                               tiparul cvltvra naţionala, bucurat
                                                         • CLIŞEELE MAR VAN
F. ŞIRATO
Ţărancâ cu urcior
GANDIRfeA
© BCU Cluj
GÂNDIREA
© BCU Cluj
EXEM-
PLARUL
L E I 15.—
GÂNDIREA
EXEMPLARUL LEI 15.-
        REDACTOR:        CEZAR PETRESCU
        APARE LA 5 ŞI 20 ALE FIECĂREI LUNI
        SUB CONDUCEREA UNUI COMITET ALCĂTUIT DIN DOMNII:
         LUCIAN BLAGA, DEMOSTENE BOTEZ, EM. BUCUŢA, AL. BUSUIOCEANU, N. M. COND1ESCU, NI-CHIFOR CRAINIC, ADRIAN MANIU, GIB. I. MIHĂESCU, LIVIU REBREANU, ION MARIN SADOVEANU,
                         AL. O. TEODOREANU, PAMFIL ŞEICARU
         REDACŢIA: FUNDAŢIA CULTURALĂ PRINCIPELE CAROL STR. DR. KALINDERU No. 10, BUCUREŞTI
         PENTRU RECENZII ŞI ANUNŢAREA APARIŢIEI, DOMNII AUTORI ŞI CASELE DE EDITURĂ SUNT RUGATE A TRIMITE CÂTE DOUĂ EXEMPLARE. — MANUSCRISELE NEPUBLICATE SE ARD. CĂRŢILE ŞI MANUSCRISELE RUGĂM SĂ FIE ADRESATE REVISTEI LA CĂSUŢA POŞTALĂ 17 0, BUCUREŞTI
tflimillllIllllllllllllllllllllIlllllllllllllllllllllllllllllllllllllllllllllllllllllllllllllllIllllllllllllllllllllllllllllllllHlllllinilHIIIIIIIIIIIIIIIIIIilIIHHIIIItlUIIIIIHIIIIIIIIIt
               20 MARTIE 1924
               CUPRINSUL
LUMINA DIN FEREASTRĂ de
  Cezar Petrescu............  305
STROFE de Adrian Maniu........310
CĂLUGĂRIA de Tudor Arghczi... 311 REGĂSIRE POSTUMĂ de Ion
  Minulescu...................314
FIUL OMULUI de N. M. Condiescu 315 RĂTĂCIRE de Zaharia Stancu.... 318 CUIBUL ERETELUI de Em. Bucu{a 319
CRONICI
IDEI, OAMENI & FAPTE
    Limba literară şi reformatorii săi.......................326
CRONICA LITERARĂ
                                                                               O carte veselă din vremuri
     tristele Tudor Vianu...... 326
DRAMA ŞI TEATRUL
    Intre sală şi culise de Ion Marin Sadoveanu..........      327
DIN VECINII APROPIAŢI
    O poetă a revoluţiei de G, M.
     Ivanov .................333
CRONICA MĂRUNTĂ.............334
                                                   ILUSTRAŢII :
                 Coperta : F. ŞIRATO: întâlnirea
                 Supliment: F. Şirato: Ţărancă cu urcior: Desen de A. Miitzner Desene în interior de Cecilia Cuţescu — Ştorck şi Demian.
»iiininiiimminiiniimiiniii[iniiiiiiiiiiiiii)ininiiiiii)iiiiii(iiiiniiniiiiiiiimnniiiiiiiiiiiminiiiiiiiiiiiiiiiminiiiiniiimnniiinnniiniiiitimiiimimiimit
 ABONAMENTE: 1 AN, 200 LEI; 6 LUNI, 100 LEI. PENTRU 1NSTITUŢIUNI ŞI AUTORITĂŢI, 300 LEI ANUAL. IN STRĂINĂTATE: 350 LEI ANUAL. - INSERŢII ŞI RECLAME SE FAC LA ADMINISTRAŢIA REVISTEI ŞI LA TOATE AGENŢIILE DE PUBLICITATE
         ADMINISTRAŢIA: FUNDAŢIA CULTURALĂ PRINCIPELE CAROL STR. DR. KALINDERU No. 10, BUCUREŞTI
EXEMPLARUL L E I 15 —
GÂNDIREA
EXEMPLARUL L EI 15.—
CVLTVRA NAŢIONALĂ
SOC. ANONIMĂ DE EDITURĂ
!ll!!i!lllllll!!llll!!l![!!!!!l!!l!ll!!!!!!!!!llll!l!!!!!l!!!ll!l
SEDIUL CENTRAL
BUCUREŞTI
STRADA PARIS No. i
CAPITAL SOCIAL LEI 50.000.000
SEDIUL CENTRAL
BUCUREŞTI
STRADA PARIS No. 1
TELEFON No. 57/62 / ADRESA TELEGRAFICĂ 1CULTROM1
COLECŢIA INSTITUTULUI SOCIAL ROMÂN
                 DOCTRINELE PARTIDELOR POLITICE
I.N. ANGHELESCU: Solidarismul social-economic; I. G.DUCA: Doctrina liberală; M. DJUVARA: Evoluţie şi revoluţie; D. GUŞTI: Partidul politic; N. IORGA: Doctrina naţionalistă; N. IONESCU: Sindicalismul; G. KISS: Minorităţile ungare; V. MADGEARU: Doctrina ţărănistă; M. MANOI-LESCU: Neoliberalismul; AL. MARGHILOMAN: Doctrina conservatoare; ILIE MOSCOVICI: Lupta de clasă; N. PETRESCU: Anarhismul; M.PO-POVICI: Solidarismul politic; C. RĂDULESCU-MOTRU: Concepţia conservatoare şi progresul; H.O.ROTH: Minorităţile germane; I.RĂDUCANU: Socialismul de Stat; ŞERBAN VOINEA: Marxismul; G. TAŞCĂ: Liberalismul economic; ANIBAL TEODORESCU: Solidarismul juridic
           COLECŢIA ACTUALITĂŢI
lei 25       A. CORTEANU               lei 25
SCHIŢE POLITICE ŞI ECONOMICE
Noua constituţe. — Problema reparaţiunilor. — Ţărăniştii. — Numerus clausus. Crima partidului liberal. •— Greva funcţionarilor. — Confederaţia dunăreană. Crima economică şi financiară. — Misticismul economic. — Etc.
                          PUBLICAŢIILE
                  ACADEMIEI ROMANE
          OCTAVIAN GOGA: Gh. Coşbuc . . . . 18 Lei D. GUŞTI: Fiinţa şi menirea Academiilor . 15 „
          ANDREI RĂDULESCU: Cultura juridică . . 18 „
          M. SADOVEANU: Poezia populară .... 12 „
          N. IORGA: Ernest Renan ....... 5 „
          Z. PÂCLIŞANU: Luptele politice ale Românilor1
           ardeleni ........ 28 „
EXEMPLARUL 15 LEI