ANUL III No. 12
 iiK
© BCU Cluj
A APĂRUT:
A APĂRUT:
           ADRIAN MANIU
                       LÂNGĂ PĂMÂNT
       UN VOLUM 84 PAGINI CARTONAT 30 LEI EDITURA CVLTVRA NAŢIONALĂ
A APĂRUT:                  A APĂRUT:
                CEZAR PETRESCU
          DRUMUL CU PLOPI
             UN VOLUM 160 PAGINI CARTONAT EDITURA CVLTVRA NAŢIONALĂ
                                                                                  ^ RIVISTA MENSILE
Redattori: Arturo Marpicati, Bruno Neri e Antonio Widmar Redazione e Amministrazione : Via Giosuâ Carducci 11, Fiume Abonamento per I’estero: Un anno Lire 25.—
RIVISTA MENSILE
DEL
© BCU
CÂND I REA
          NEOBONJURISM ŞI AUTOHTONISM IN CULTURA
                                       DE
                                 PAMFIL ŞEICARU
   In atmosfera calmă a vieţii noastre intelectuale, unde domnea echilibrul unei mediocrităţi mulţumite, articolul «Parsifal» de Nichifor Crainic a avut darul să turbure sufletele, să provoace o smulgere din făgaşul obişnuit al discuţiilor literare. De multă vreme, din epoca aprigilor ciocniri între «Convorbirile Literare» şi «Contimporanul», sau din timpul mai apropiat de noi, al concepţiei de artă a «Semănătorului» şi estetismul steril al celor pe cari vremea i a îngropat în uitare, literatura noastră n’a mai simţit provocarea fecundă a unei idei. Dincolo de aşezarea corectă şi caligrafică a cuvântului în frază, preocuparea scriitorului român nu depăşia nevoile de apărare ale augustei sale persoane. Răsboiul peste hotare la alte neamuri sfâşiase toate vechile hărţi de hotărnicie cărturărească, clătinase seculare orândueli morale, sfărâmase tradiţionalele table de valori, provocând o uriaşe desfăşurare de energii, o întrecere ameţitoare între nouii arhitecţi ai cugetării umane. Dela acestea cărturarul român era absent. Iar scriitorul îşi căuta ritmul timpului, în năzdrăvănii sintactice. D-l Nichifor Crainic în «Parsifal» pune în sfârşit cu îndrăzneală problema specifică a culturii româneşti :
   «Un larg fluviu de orientalism a curs deci in matca sufletului nostru popular. Bizanţul «şi Kiewul au fost pentru noi vămile pe unde s’a strecurat, pe dedesubtul ortodoxiei, acest «;import ce s’a disolvat cu vremea în rezervoriul forţelor noastre primitive. El face astfel «parte din avuţia noastră populară şi alcătueşte încă o putere de diferenţiere şi de rezistenţă «a mentalităţii patriarhale, a geniului autohton, faţă de curentul civilizaţiei europene de pro-«venienţă istoriceşte proaspătă».
   Astăzi orientarea culturii noastre stă în cumpănă «între civilizaţia occidentală a cărei limită extremă se proclamă atinsă şi între Răsăritul, în haosul creştin al căruia se prevede viitorul»,
   La acest articol a răspuns d-l Tudor Vianu. Pornind dela ipoteza «că toate scrupulele etnice sunt accident de creştere, o criză de pubertate» prevede «în locul sufletului etnic» ca punct de plecare şi sprijin în acelaş timp al culturii, «ideea statului ca un îndreptar» al orientărilor unei întregi generaţii. Deci se precizează două tendinţe: prima o accentuare a
caracterelor etnice, a doua o îndepărtare treptată a elementelor etnice spre a da culturii româneşti un caracter de universalitate, iar ca disciplină dându-se ideea Statului.
     Ideea Statului? Care? Feudal, burghez, socialist sau sovietic?, căci toate aceste forme pot determina ideea Statului. Dincolo de formele vremelnice pe care le îmbracă raporturile evolutive ale puterilor de producţie, cultura trebuie să caute elementul permanent, care determină ritmul specific al vieţii sociale, trebuie să-şi reazeme posibilităţile de afirmare pe elementul etnic.
     Toată criza morală a societăţii româneşti, toată oscilarea spiritului românesc între tendinţi protivnice, toată dibuirea cugetului românesc se datoreşte lipsei unei legături trainice, a unui contact permanent cu elementul etnic, produs al unei lente elaborări istorice, încă dela 1800 societatea românească a fost surprinsă de transformarea care se petrecuse în Europa; timp de un veac (epoca fanarioţilor) cadrele sociale fuseseră nimicite, iar procesul de creştere al societăţii româneşti întrerupt. Ecourile marilor prăbuşiri sociale, care schimbaseră faţa apusului, au venit până în Valahia şi mai puternic în Moldova.
     Boierimea pământeană a simţit o viguroasă chemare la vieaţă, şi trecutul de mărire începu să răsară în conştiinţa acestei clase nu ca o moleşitoare părere de rău, ci ca o luminoasă îmbărbătare. Contactul cu principiile revoluţiei franceze a dat primul rod: Constituţia dela 13 Septemvrie 1822 x). Un sfert de veac mai târziu, ideologia politică a «cărvunarilor» se realizează. Poporul român a făcut saltul peste câteva secole. Se transportau mecanic formele europene de civilizaţie, se rupeau legăturile cu trecutul. Neavând cadre sociale se creeau cadre administrative, iar în loc ca realităţile societăţii româneşti să elaboreze forma Statului, Statul scoborît din cerul ideologiei revoluţionare, devenia un foarte grăbit improvizator de realităţi sociale. Deaci o serie de conflicte între realităţile economice şi morale de o parte şi formele de organizaţie politică de alta. Cultura înregistra conflictele. «Vai de poporul a cărei evoluţie prea violentă şi prea bruscă a echilibrat rău economia internă, şi care, prin exagerarea sistemului său conducător, prin alterarea organelor sale fundamentale, este condamnat la debilitate, la acţiuni nesocotite, la neputinţă». (H. Taine, Les origines de la France, p. V). Acesta a fost în linii generale procesul de smulgere al societăţii româneşti din cadrul ei istoric, de alunecare în «orbita ţărilor capitaliste» (ca să întrebuinţăm termenul lui Gherea). Rezultatul unui secol de bruscă europenizare se vede!
     Cultura românească a părăsit mai repede vagabondajul şi s’a întors, cu ceeace putuse strânge, la vatră. începând cu Eminescu vom putea urmări continua străduinţă a scriitorilor, de a se apropia cât mai mult de ceeace formează elementul permanent al sufletului românesc. Elementul continuităţii, frânt în domeniul politico-social, caută să se refacă în domeniul culturii. Simultan s’au manifestat şi tendinţele spiritului românesc de a păşi hotarele, ducând în dar altor neamuri, creaţiile lui de artă.
     D-l Pârvan recomandă ca terapeutică spiritului românesc străbătut de năzuinţi cuceritoare. suprema «despersonalizare, desnaţionalizare, destendenţionalizare, trebuie să fie actul de purificare, precursor creărei». Deci cu cât creaţia de artă va fi mai «despersonalizată», mai «desnaţionalizată», etc. cu atât năzuinţele noastre de cucerire spirituală se vor realiza. Evident, d-l V. Pârvan poate fi socotit ca filozoful europeiştilor români, deaceea vom căuta să analizăm terapeutica ce ni se recomandă.
     In ce măsură o literatură, de o pildă, îşi poate realiza năzuinţele de expansiune? Astăzi literatura europeană este cucerită, stăpânită de literatura rusească. S’ar putea crede că revoluţia care a doborît străvechiul imperiu ţarist, a provocat un interes deosebit pentru literatura naţiei care se înfăţişa ca propovăduitoare a unei noui evanghelii. Apusul caută în literatură sensul, explicaţia tuturor tainelor ce învăluiau revoluţia răsăritului. Cu mult înainte, la 1886 Vogiie înfăţişa în «Le roman russe» o literatură nouă, profund umană şi specific naţională. Dela acea dată începe cucerirea Europei de spiritul rusesc. Şi cât s’a «despersonalizat», «desnaţionalizat» Tolstoi, Gogol, Dostoiewski; ar putea cineva să ne spună? Tocmai revelaţia unei noui sensibilităţi cu totul specifică, naţională, tocmai revelaţia unei umanităţi care aducea un conţinut sufletesc cu totul nou, o viziune a vieţii aşa de ciudată, a provocat curiozitatea spiritului european. (In treacăt amintim pe Tourguenef: cel mai european scriitor rus este cel mai puţin valoros literariceşte). Ce barbar a răsunat glasul rusesc în armonia artei europene, cum a acoperit ca o avalanşă bietele controverse ale este-
     1) Descoperită de A. D. Xenopol în 1893 în Arhiva Consulatului Rusesc din Iaşi. Pentru orientare a se citi ,,Istoria partidelor politice în România" de A. D. Xenopol.
                                                               274
© BCU
tismului! Totalizarea morală a istoriei poporului rus; mujicul, bisericile cu auritele lor cupole îşi prelungiră umbra deasupra Europei. Ca odinioară în preajma anului o sută, când Asia arunca apusului o nouă ideologie, astăzi popoarele Europei primesc expresia literară a sufletului rusesc. Conlucrarea culturală internaţională se face fără ca poporul rus să elimine elementul etnic din arta lui, ci tocmai datorită reliefatelor caractere etnice, arta rusească şi-a deschis un drum biruitor. Sufletele crescute în preajma bisericilor aduc Europei obosite de scepticismul comod â la Voltaire — căruia AnatoleFrancei-a adăugat doar o strălucire nouă — fiorul de vieaţă a celor cari au aruncat o punte mistică între singurătatea tristă a sufletului lor şi majestatea cosmosului. Pentru rătăcitorii obosiţi prin deşertul unei arte fără mistuitoare adâncimi umane, arta rusească se înfăţişează ca o nouă revelaţie a vieţii, a infinitului, a lui Dumnezeu. Spiritul rusesc devine european, se universalizează prin înălţimile noui pe care le ridică, înălţimi de unde se poate vedea o nouă înfăţişare a vieţii. Am repetat cu insistenţă caracterul cu totul naţional pe care îl păstrează sufletul rusesc revărsat ca o lavă, pentru a înţelege eroarea acelor cari îşi închipue că vom putea păşi în cultura umană, cu imitaţiile conştiincios făcute după modelele trimise din Paris odată cu jurnalele de modă. «Scrupulele etnice sunt un accident de creştere!» Dostoievski «un accident de creştere» al literaturii ruseşti; sau Ibsen «un accident de creştere» al literaturii norvegiene? Marea frumuseţe a naturii stă în numeroasele accidente geologice care au brăzdat pământul cu pitoreşti «accidente» de teren în locul unei nesfârşite şi dezolante întinderi ca o tipsie.
     Cultura celorlalte popoare îţi poate fi o verificare şi un stimulent, dar nicidecum o sursă de disciplină şi de creaţie. Evident că în domeniul ştiinţific elementul etnic dispare, dar în domeniul artei şi al filozofiei el formează axa. Peste hotare putem peregrina, ne vom găsi pe noi nu atât în ceeace acceptăm cât, mai cu seamă, în ceeace refuză «eul» nostru. Din succesivele rezistenţe ale spiritului nostru, nise va contura personalitatea. Ar fi o lipsă totală de înţelegere dacă am socoti tendinţa spre o accentuare a elementului autohton, drept o înclinare spre izolarea noastră culturală. Mahatma Gandhi, marele animator al naţionalismului indian scria:                                               '
     «Nu vreau să-mi fie casa mea împresurată din toate părţile şi ferestrele să-mi fie astupate. Vreau ca sufletul culturilor tuturor ţărilor să circule liber străbătându-mi casa, dar refuz să mă las smuls, Religia mea nu este o religie de închisoare».
     Contactul strâns cu celelalte culturi, îţi înlesneşte regăsirea ta în ceeace ai mai permanent, în ceeace a creat în adâncimile nebănuite ale fiinţii tale acumularea de puteri morale a veacurilor trăite pe acelaş cuprins de pământ. Cum ar putea să fie oare Statul un îndreptar al culturii, când el este o proaspătă adăugire de suprafaţă a vieţii noastre; când între Stat, ca disciplină socială, şi poporul nostru există încă o surdă ostilitate ?
     Tradiţie nu înseamnă un clişeu, ci un adaus de vieaţă, de înţelegere; un îndreptar rătăcirilor sterile ale individului.
     Ceeace ne îndreptăţeşte să facem o apropiere între evoluţia Rusiei şi evoluţia noastră, este că aceeaş ruptură a continuităţii istorice s’a întâmplat aproape simultan. (Petru cel Mare în Rusia, iar la noi odată cu domnia fanarioţilor).
     Nu o nostalgie a trecutului poetizat de perspectiva depărtărilor în timp, nostalgie care poate crea o stare sufletească priincioasă cel mult unei fertilităţi lirice; nu dorinţa unei întoarceri la «işlicul şi ciubucul boierului Dinicu Golescu», nici la judecăţile sumare de «om iute la mânie» ale voevodului Ştefan cel Mare, ar forma un program.
     Culturarismul etnic năzueşte spre o restabilire a echilibrului între sinteza vieţii istorice a poporului român şi proaspetele lui forme de vieaţă socială, spre a da un punct de rea-zăm voinţii de afirmare a culturii noastre. Şi nu ne putem revărsa peste hotare, nu ne putem «universaliza», decât dând forme de înţelegere caracterelor noastre etnice.
     In hotărîrea noastră stă biruinţa culturii româneşti.
1
      AMINTIRE
                         DE
                   LUCIAN BLAGA
                    IJNDE eşti astăzi, nu mai ştiu.
                    Vulturi treceau prin Dumnezeu deasupra noastră. Alunec în amintire, e-aşâ de mult de-atunci. Pe culmile vechi, unde soarele iese din pământ, privirile tale erau albastre de tot.
                    Svon legendar venea din brădet.
                    Ochiu atotînţelegător era iezerul sfânt.
                    In mine se mai vorbeşte şi astăzi despre tine. Din gene ape moarte mi se preling.
                    Ar trebui să taiu iarba,
                    ar trebui să taiu iarba pe unde-ai trecut.
                    Cu coasa tăgăduirei pe umăr în cea din urmă tristeţe mă'ncing.
© BCU Cluj
                  Podgoria e roşie, chiotul a rămas în amintire umbra ciudată a unui glas, ■— prin soarele rar cum ar străluci cuvintele — tăcerea zădărniceşte aurul acestui ceas.
                  Paşii, mai bătrâni, suie azi pe coamă, prin frunze vârtej vulpea cu pui de rugină, pândarului i-a înflorit arma de vechime lacăt amurgul tremură pe o cramă.
                  Pământul e cu somnul şerpilor cel îndelung, gol văzduhul pentru pribegia ochilor; îmi păzesc streaşină gândurile stol de plumb, — vreau să mă ştii lângă întârzierea focurilor,
                                                       Gărceni (1915)
© BCU Cluj
CUIBUL
ERETELUI
DE
                                    EMANOIL BUCUŢA
    s                              1
    V*EFKI umblase toată dimineaţa prin bazar.
    Venise devreme, cu căruţa de peşte dela Ostrov. Dar nici n’ajunsese bine şi stăpânul, care-1 aştepta la răscrucea drumului spre cimitirul ovreesc, sărise din trapul cailor pe capră şi-i luase hăţurile. De pe movila urcată pieptiş, peste colţuri de piatră din vechiul zid de afară al cetăţii, se arătase deodată tot furnicarul târgului. Cât cuprindeai cu ochiul, între şanţul cu şarampoi plin de apă şi şoseaua Kumbairului, şi dela Poarta Gunoiului până la Poarta Bazarului şi mai departe, erau numai cârduri de vite, căruţe cu grâne, tarabe de marfă şi lume de lume. In mulţimea aceea se cufundaseră şi ei, încetinind. Şi abia opriseră, că au şi dat năvală cumpărătorii.
    Şefkl ajutase puţin pe stăpân, pregătise o mână de orz la cai, se mai certase cu unii muşterii prea grăbiţi şi apoi rătăcise pe ici, colo, aşteptând. Partea lui de treabă mai era acum să încarce târna şi să dea o raită până la geamia mică. Adică tocmai ce i se părea mai greu. De hogea poate scăpa. Avea să se strecoare pe lângă uluci, ferindu-se de parii cari le ţineau drepte sub streaşină lor de olane, să împingă cu piciorul uşa abia prinsă în clanţă, să treacă uşor pe lespezile săliţei şi să-şi deşerte neauzit peştele în chiupul de pământ din bucătărie. Dar la întoarcere, Umurli avea să-i aţie iară calea. Uite-o, în mijlocul uliţei, cu ochii ei de migdală, nemişcaţi deasupra feregelei de mătase!
    Tot aşa era şi acum un an, când porniseră amândoi alături. Bătrânul îi petrecuse până la poartă, de unde se uita înduioşat după ei. Dincolo, în cealaltă lăture a răspântiei ceşmelelor, hogea tocmai îşi stingea ciubucul poleit, cu imamea de chihlimbar. Şcoala începea. Erau cei din urmă pentrucă şedeau chiar peste drum. Umurli avea în mână o crăcuţă de liliac înflorit. Mirosul ei singur, sau împreună cu cel revărsat din grădinile dimprejur, îl ameţea, îşi simţia obrazul subţiat şi două ciocănaşe de sânge cum băteau deoparte şi de alta a rădăcinii nasului, în peretele găoacei ochilor. Şi atunci, fără să ştie de ce, s’a smuls de lângă tovarăşa lui şi a rupt-o la fugă, pe sub capia cu umbe adânci şi poartă ghintuită cu piroane, peste şanţul cu apă, întâiu spre Dii şi apoi dealungul zidului cetăţii spre Dunăre.
    Ceilalţi crezuseră că de sila învăţăturii. II căutaseră, ca să-l îmbuneze şi să-l aducă îndărăt. Unchiu-său, care-1 creştea dela moartea părinţilor şi-l iubia cât şi pe fata lui, îşi călcase pe inimă şi, după două zile de zadarnică scotocire şi aşteptare, dăduse de ştire şi postavului. Bătuse apoi o săptămână stuful, cu puşca lui lungă, pe la toate ascunzătorile pe unde pândise cu Şefki alături, vânatul. Stătuse la sfat şi cu prietenul lor, hogeâ. Căzut pe jos, cu lacrimi în barbă, îi ascultase, gândindu-se la ajutoarele lui Alah, cântecul serii pe sus din ceanacul alb al geamiei. Dar se osteniseră şi trăseseră nădejde fără folos.
    Târziu, fugitul se ivise prin port, pe la descărcatul vreunui caic. Veniau băieţii la bătrân într’un suflet, ca să-i dea de veste. Când alergau toţi, cu subţirea Umurli între ei, nu mai era. Iar peste câteva luni aflau că se băgase cirac la nişte pescari, în sus spre Şeu.
    Bătrânul a sărit numaidecât în lotcă. Umurli a vrut să vie şi ea. I-au găsit pe oamenii de aceeaş lege a Profetului la ceasul rugăciunii, cu faţa spre Răsărit. S’au aşezat şi ei acolo, odihniţi şi luminaţi de un gând nou. Când s’au ridicat, toţi patru deodată, îşi zâmbiau ca nişte vechi cunoscuţi. Şefkl era pe apă la vinteare. Căzuse într’o noapte la focul lor, sperios
                                             278
© BCU
ca o pasăre de întuneric. In cap era numai scaeţi, pe obraz, pe mâini şi picioare, numai zgâ-riituri. Spusese că n’are pe nimeni şi că vrea să se facă pescar. Şi nu se căiau că-1 primiseră. De ţinut cu sila, nici vorbă. Ar fi fost dealminteri şi greu, pe un băiat de paisprezece ani şi de capul lui, ca el. Oricând puteau să-l ia acasă.
     Şi pe când stăteau aşa de vorbă la gura cortului, o altă lotcă a ieşit de după un cot şi grăbea din lopeţi pe Dunăre la vale. Şefki vâslea îndărăt la cârmă, numai în cămaşă desfăcută la gât şi cu şalvarii subţiri suflecaţi până peste genunchi. Umurli s’a apropiat încet de mai şi a rămas acolo dreaptă, cu rochiile negre fâlfâite din când în când de răcoare. La mâna ei care ţinea strânsă feregeaua sub bărbie licărea puternic piatra inelului lăsat de mamă-sa, ca întâia stea verzue a amurgului.
     Vâslaşul a zărit-o atunci şi a încremenit cu lemnul sus. Se uita cu ochi rotunzi, ca la o vedenie. Dar valul începea să fure şi să depărteze lotca, cu toate opintirile celor doi pescari dela lopeţi. Şivoiul scăpa de după Golea pădurosul şi trăgea spre Miazănoapte. Ei au strigat ceva neînţeles, fără să se întoarcă, băiatului dela cârmă. Iar el, desmeticit, a trântit vâsla în lotcă şi s’a aruncat în apă.
     Umurli n’a ţipat. Poate a făcut cinci, şase paşi înainte, devreme ce stătea acum în Dunăre până la genunchi. Apa îi intrase în imineii ei mici şi i se umfla în rochia închisă jos. Se uita după capul acela furtunos, care aluneca spre ostrovul cu sălcii dimpotrivă. Vedea braţele aprige lucrând pripit, ca de spaima urmăririi, îl vedea săltându-se pe grind şi cum pierea în crângurile Golei.
     Au trebuit să se întoarcă singuri, pe înnoptate, cu un felinar aprins la baş. Umurli tresărea din când în când pe laviţa ei. Atunci i se părea că în cercul roşu de unde a intrat năprasnic înnotătorul de-adineauri. Se scutura ca de un fior şi îşi strângea mai bine feregeaua pe sub ochii învăpăiaţi deodată, peste gura plină de .un râs mut. Bătrânul o privia nemişcat. O privia cu stăruinţă nedumerită. Degetele îi depănau repede câte două, trei boabe de mătănii în acelaş timp, şi apoi i se opreau uitate asupra alteia. Se împiedicase de ceva, de o urmă zăpăcită, şi o ţinea cu mirare. Urma îl ducea şi îl aducea mereu la chipul acela negru şi mut dinaintea lui, care întrerupea cu creştetul şi umărul linia felinarelor din port şi acoperea, în clătinările valului, când o fâşie, când alta,, de stele.
     După aceea l-au lăsat în pace. II mai zăriau uneori prin oraş sau pe mal, dar el se ferea pe după oameni, sau pleca repede. Unchiu-său se făcea acum că nu-1 vede. Mai încoace îl ghiceau de departe, în fiecare Vineri, zi de bazar, când îi aducea hogei peştele. Umurli ră-săria atunci ca astăzi şi-l aştepta să iasă.
     Uliţa era strâmtă. Şefki simţea aceeaş fierbinţeală iute, suindu-i-se dela inimă în cap, care-1 pornise odinioară ca din praştie. Dar nu se opria nici nu zicea nimic. Nu s’a oprit şi n’a zis nimic nici acum. Ajuns lângă fată, i-a făcut puţin vânt la o parte, cât să treacă, şi în aceeaş clipă a rupt-o la fugă. Ea şi-a îndreptat feregeaua neagră de mătase şi a strigat, fără necaz, după el: «Erete nebun!» El alerga peste bolovanii ascuţiţi ai caldarâmului până Ia intrarea vraişte dinăuntru a porţii şi până la intrarea de afară cu canaturi în chingi de fier şi piroane, cu floarea cât nucile. Alerga îngheţat prin zidul boltit, cu firide şi ţurţuri de întuneric, înainte peste şanţul cetăţii, dupăind pe podul înalt cu picioarele lui goale. Alerga tot pe unde alergase când se smulsese întâiu de Umurli.
     Dar astăzi, pe măgură, vitele aduse la târg, făceau lanţ până jos la apă, unde coborau repezit pe o potecuţă dreaptă la adăpat şi astupau trecerea. A cotit şi a intrat în bazar. Ţinea mereu pasul de alungat din urmă. Din poteca bătută chiar pe marginea şanţului scăpau pietre în adânc. Dunărea venise mare, umflată de ploile de primăvară, şi lovea înaltă în zidurile mohorîte ale cetăţii. Pe aici îşi strecurau Turcii în vremuri galioanele şi corăbiile, de primejdia bătăii sau de ghiaţa iernii. Podurile se ridicau în zornăit de lanţuri, învârtite pe vârtejuri din culele capiilor, şi vasele mândre cu pieptul de bronz şi cu lunâ-nouă de aur la toate catargele, înaintau încet. Acum o fierbere de clăbuci şi de cercuri de undă însemnau fuga, sus pe creastă, a lui Şefki.
     El a trecut întâiu prin târgul de vite. Samsari vorbăreţi, în strae negre, puneau mâna aspră a Olteanului, lipit în zeghea lui albă de vacă adusă la vânzare, în mâna unui cumpărător ieşit din mulţime şi i-o scuturau tot mai sălbatic, strigând mereu preţul, până ameţeau într’atâta pe omul zgâlţiit că pleca fără voie cu vita de curm la vameşul târgului. Şefki a năvălit printre câţiva, rupându-le strânsoarea. Câte o bucată de pământ sau vreo j oardă porniau după el, fără să-l ajungă. Şi-a făcut loc pe după căruţele cu grâu şi făină de porumb ale Gânzovenilor. Pădurence, cu mijlocul strâns în bete cu paftale, strigau bănăţeneşte după
                                                          279
© BCU
el, dela carele lor cu lemne sau cu pere, coborîte anevoie din ajun de pe văi glodoase fără drumuri sau de pe dosuri cu stejar unde nu intrase securea. Stanotârnence şi femei de pe la Gumătarţi sau Vârfence în zăvelci scurte, creţe şi vărgate, şi în conduri noui, cu conciul înalt prins ca o cunună pe frunte şi gătit cu spelci de sidef şi bani de aur, îşi apărau marama lăsată pe spate până în poale. Bulgari pietroşi, de pe la Smârdan şi Vidbol, bănuindu-1 că a furat ceva, încercau să-i tae calea. Florăresele îl loveau râzând cu câte o floare.
      El alerga sfârlează, cu vorba aceea în urechi şi ca un fâlfâit de aripi pe umeri: «Erete nebun! Erete nebun! Erete nebun!» Doi băieţi, de o seamă cu el, îl urmăreau dela o parte, de lângă poarta Bazarului, cum se apropia. Până atunci se uitaseră cu luare aminte la zidul din faţă, dar strigătele şi frământarea neaşteptată a târgului, îi făcuseră să se întoarcă.
      —   «E Şefki», zise cel mai răsărit, după ce-şi ascuţi puţin ochii lui albaştri într’acolo.
      —       «Parcă-i un lup încolţit. Nu ’nţeleg de ce n’a ieşit pe la Kumbair. Pân’ acu era în Ostrov».
      —       «Eşti un prost, Vanei. Urcaşi tu vreodată în fugă măgura de nisip? Dar trebuie să facem ceva să-l scăpăm».
      —   «Zi, Floreo, şi să facem».
      Şefki acum parcă ameţise. Cotea fără trebuinţă. Când gonea pe cărarea din margine şi când se amesteca printre căruţe sau se abătea pe dinaintea tarabelor şi dugăilor, printre olari şi fierari, de stârnea lumea. Florea şi Vanei se făcuseră mici, jos. Celălalt venia drept spre ei. I se auzia bătaia tălpilor, ca o duduitură subpământeană din poveştile lor cu Turci, împresuraţi de oşti şi cu găuri de legătură pe dedesubt, pentru carele cu orez şi gloanţe. Mai avea două salturi, unul, a ajuns! Atunci amândoi băeţii s’au sculat uşor şi au pornit săgeată, în acelaş pas, luându-1 între ei.
      —       «La pod intri în cetate, Şefki, eu mă împiedic şi cad, Vanei o ia înainte, ţipând, spre Dii. Nebunii au să vadă de mine sau să se ţie după el. Scapi, n’ai teamă!»
      Şefki era ca şi cum nu-i văzuse. Nu s’a uitat la ei. Alerga înainte.
      —       «Dar cedracu-ai furat, Şefki, că te zăpăcişi aşa?» zise şi Vanei, iscoditor, întor-cându-şi capul rotund cu ochii micşoraţi la tăcutul tovarăş.
      Furat? Şefki s’a oprit locului, desmeticit deodată. Parcă îl isbise peste faţă o aripă de erete. Altfel ar fi alergat, fără să-şi dea seama nici că se mişcă sau pe ce lume se află, până în câmpul Panairului şi mai departe. Când cei doi, cari fuseseră luaţi fără veste şi mai zoriseră o bucată singuri, veniră îndărăt, celălalt îşi sufleca liniştit mâneca desfăcută.
      — «Ce făceaţi voi aici?» zise el, ca să întrebe ceva şi să le tae pofta să-l descoasă.
      — «Şefki, tu tot apucat rămăseşi. Iar ne trăseşi o păcăleală. Dar ascultă să-ţi spue Vanei de ce bolim pe-aici. Dac’ăi vrea să ne-ajuţi! Eu n’am astâmpăr. Mă duc!»
      Vorbind, ei ajunseseră iară la colţul unde făceau de pândă. Şi Florea se târî proptindu-se pe palme şi agăţându-se, când lua vânt, de câte un vrej ţepos şi prăfuit, până jos în marginea apei. Bălăci după o piatră, căută cu ochii lui ageri un loc în zidul semeţ şi bătrân de dincolo, şi asvârli. Şanţul era lat de opt, nouă stânjeni. Dunărea se vărsase iară în el şi-l umpluse întreg. Numai o dungă verde ca o cingătoare de aramă coclită rămăsese dealungul cetăţii, chiar deasupra undei. Celelalte multe, fumurii sau roşcate, care se iveau una după alta pe vreme de secetă, fuseseră acoperite.
      Piatra se ciocni sus de o muche cu vreun piron de fier, că scăpără scântei şi căzu sfărâmată, ciuruind în zece locuri luciul de dedesubt. Tot atunci un erete uriaş ţâşni pe o deschizătură nevăzută, chiar din lespedea lovită. Bătu de două, trei ori din aripi spre câmp şi apoi îşi începu nepăsător roatele de pradă, ridicându-se tot mai sus în văzduhul însorit.
      —       «Ai înnebunit, Floreo?» ţipă Vanei, culcându-se pe pântece pe mal şi aruncând cu bulgări de ţărână în băiatul de jos. «Nu ştii că trebuie să-i prindem vii?»
      —   «Nu mai vreau să ştiu de nimic. Prea mă fierb păcătoşii!»
      Şi încă două, trei pietre zburară peste şanţ şi se sparseră de zid. Se cunoştea că ochitorul îşi ieşise din fire. Toate cădeau aiurea. Un om ivit de cealaltă parte, sus pe beden, îi strigă să-şi vadă de treabă.
      —       «Treabă! Parcă am altă treabă de două săptămâni încoace!» mormăi el, şi începu iară să iscodească, să se aplece sau să se salte pe vreun bolovan, cu palma streaşină la ochi.
      —       «Uite, aşa ne muncim, Şefki, de Duminica ailaltă. Sunt într’un cuib aici în beden cinci pui de erete. Acum îi sperie şi se traseră înăuntru. Dar mai stai puţin şi-ai să-i vezi cum scot capetele afară! Dervişul uscat să fii, care aprinde lumânările în cimitirul dela capie, şi tot n’ai putea să te stăpâneşti. Noi de-atunci le puserăm gând rău. Ne sucirăm, ne
                                                           280
© BCU
învârtirăm, dar nu-i chip. Numai dacă n’ai vrea s’aducem scara cu care se lucră la turnul Vavilonului şi s’o înfigem cu picioarele în apă şi cu coarnele în cer. Uite colo, ieşiră iară. Sub arşinul alb, fără niciun fir de buruiană şi niciun solz de muşchiu! Mă mir cum nu le mâncară şerpii ouăle. Hei, Floreo, urcă mai bine sus şi lasă pietrele. Nu suntem doar la vânătoarea de lei din Ostrov, când pornirăm cu hangere şi pistoale şi ne întoarserăm cu co-şuleţe de mure. De-aici trebuie să ne iasă parale! Nu uita ce ne făgădui păsărarul din Gazi-bair. Parc’ar vrea să crească şoimi de luptă pentru Ţarigrad».
     Şefkl colindă cu gândul în altă parte. Intâiu, tovarăşii aceştia de jocuri îl supăraseră. Se desfăcuse de mult de ei şi nu le înţelegea stăruinţa. Era hotărît să-i lase cât mai curând. Dar fiecare vorbă a lor îi aducea aminte de timpul de odinioară. Pentru ei nu fusese nici o întrerupere între anii fragezi şi vieaţa lui de azi. Ii vorbiau ca înainte de fuga de-acasă. Şi îl prindea un fel de ameţeală, în care se temea să nu plece cu ei prin locurile vechi, să rătăcească toată ziua prin grădini şi seara să intre, ca şi cum nimic nu s’ar fi întâmplat, pe portiţa cu trepte de piatră de peste drum de giamia mică. Bătrânul avea să-l ia în braţe şi să-l sărute. El avea să cadă în genunchi şi să-i cuprindă picioarele, nu a iertare, ci a iubire şi a părere de rău că atâtea săptămâni şi atâtea luni, îşi putuse călca pe inimă să nu-1 vadă. Celălalt avea să strige atunci către ferestrele deschise, un nume. Cum putea să scape? In ce ascunzătoare să se vâre ? Şi avea să audă peste capul cu fruntea în ţărână glasul fiinţei care se apropiase nesimţită: «Eretele nebun s’a întors!»
     — Nu s’a întors eretele nebun, nu se mai poate întoarce! Uite-1, că a zburat iară, eretele nebun. Şi a sburat de frica ta. Ochii lui de fulger nu pot să privească în ochii tăi copi-lăroşi. Vorba ta nevinovată îl ridică şi-l goneşte ca o vijelie. Râsul tău îi ia minţile. Braţele tale de soră pe umerii lui, îl înnăbuşă. Unde eşti, nu poate să mai stea eretele nebun!
     Erau mult mai mici şi mult mai fericiţi, şi el şi ea, când cu vânătoarea de lei din Ostrov! Venise pe-atunci în bazar un circ. Ei făceau ce făceau, şi se furişau pe-acolo. O maimuţă legată în lanţ stătea pe o prăjină afară. Unii îi dădeau alune sau nuci. Ea ronţăia repede miezul şi asvârlea cu cojile în oameni. Alţii o împungeau cu băţul. Maimuţa ţipa. Un băiat în tricou şi desculţ ieşea dintr’o baracă de pânză, o lua pe umăr şi o băga înăuntru. Şi un răget înfricoşat îi punea de fiecare dată pe fugă. Leul nu putea să sufere maimuţa şi, cum o vedea, se izbea de gratii şi urla. Toţi gură-cască din bazar îi cunoşteau meteahna. I-o cunoştea şi el şi prietena lui. Dar, de stăpânit picioarele, când îi auziau isbucnirea aşteptată, tot nu şi le puteau stăpâni.
     Cât a poposit circul în Dii, nu mai aveau nici un haz jocurile obişnuite. După ce într’o bună zi a plecat, şi mai puţin. începeau una, începeau alta, fără tragere de inimă. Până când într’o seară Umurli a zis: «Trebuie să ne facem un circ. Mâine plecăm în Ostrov, la vânătoare de lei».
     El a purtat vorba între toţi copiii din mahala. Fiecare avea să vie înarmat până în dinţi. Căpetenie şi călăuză era să le fie Umurli, fată de vânător. Şi a doua zi de dimineaţă o ceată nesfârşită se strânsese lângă zid. Erau băieţi şi erau fete, deopotrivă cu ei sau mai răsăriţi. Unii veniau desculţi, alţii încălţaseră cisme de baltă, cu tureatcă până în şold, şi peste. Câte unul nu-şi uitase nici traista de merinde, pentru alergături şi bătae lungă. O fetiţă din vecini ţâra un lanţ, cu care vrea să aducă, numai ea şi nu altcineva, leul acasă. încolo, un arsenal întreg de arme. Pistoale lungi cu ţeavă de bronz şi mâner căptuşit cu sidef, pumnale subţiri arabe cu limbă în trei muchi, hangere înflorate, buzdugane cu măciucă ghimpoasă, suliţi scurte, ţoghii de fildeş, câte un satâr sau maiu de bucătărie. De pe pereţii cu lucruri dela bătrâni pe chilimuri, de prin lăzi cu ţesături şi scule, din pod sau din beciuri, micii vânători scotociseră tot ce putea să fie o unealtă de omor. Acum se măsurau din ochi şi adăstau în tăcere semnalul de plecare. Când s’a arătat Umurli, un freamăt a intrat prin întreagă această tabără. Fără să se fi învoit dinainte, toţi i-au adus salutul armelor: un zăngănit care a auit fioros pe sub zidul cetăţii. Ea s’a aşezat în frunte şi au pornit.
     Până la poarta geamiei împărăteşti, sfărâmată pe vremuri de tunurile româneşti puse în spatele Kumbairului, au mers bine. Câte un voinic se uita după ei din curţile cazărmii, cum stârneau praful pe drumul îngust de subt beden. Dar nu i-a întâlnit nimeni care să-i întoarcă. De-acolo s’au risipit prin ceairul plin de fân, până au dat de Părăsita. Umurli a căutat un fel de vad în susul apei şi au trecut unul câte unul. Numai fata cu lanţul s’a înnămolit şi a început să ţipe. De frică a scăpat lanţul şi nu l-a mai găsit. A fost întâia pierdere, piază-reaua şi poate pricina că au venit seara îndărăt fără ceeace-i pusese seara la drum, atât norod şi atâtea arme. Cu ce-ar mai fi putut să ducă leul acasă?
                                                              281
© BCU
     Umblau strânşi unul lângă altul.Ţ Cu ochii lor mici scotoceau stufişurile. Când fluera ascuţit în câte o salcie, se opriau pierduţi. Aşteptau să vadă legănându-se verde de crăci smogul basmelor, colubra cu colan portocaliu, cu solzii în soare ca o zale de argint. Apoi, după ce le trecea, porniau iară. Păpurişul fâşia neîntrerupt, plin de pasul vietăţilor şi al vântului. Smicelele crescute steble, steble, îi plesniau peste obraz. Se poticniau în crăpăturile pământului abia ieşit de subt apă.
     El s’a hotărît atunci să se jertfească pentru ceilalţi. Avea să caute singur culcuşul leului. S’a lăsat jos şi a pornit târâş prin burueni. Câteodată credea că i-a intrat o pasăre în sân şi se sbate înnebunită. Se uita prin crăpătura cămăşii, se căuta cu mâna, dar nu era nimic. Numai inima i se lovea de coaste. Şi o lua iară înainte, deabuşele. Dela un timp s’a încurcat în nişte rugi de mure. Strângea ochii, ca să nu-1 înţepe vrejii. Când îi deschidea găsia chiar înaintea gurii câte o mură mare coaptă. O culegea cu buzele şi-şi căuta de drum. Până îl opria o altă mură, picată neagră şi aşteptându-1 în lumină. Dar într’un rând, când a deschis aşa ochii, a deschis şi gura, numai că ţipătul dinăuntru n’a ajuns afară. La doi paşi, în poiană, leul Ostrovului, cu coamă sbârlită şi mustăcios, bea apă dintr’o gârliţă. De-aici, de unde împietrise el fără suflare, îi auzia plescăitul puternic al limbii.
     Nu mai ştie cum s’a strecurat până la ceilalţi, ca să le dea de veste. Unii voiau să dea bir cu fugiţii. Alţii nu se gândiau nici să se mişte, ca să nu facă zgomot şi să trezească fiara. Atunci ca un râs larg de gură de lemn a umplut dumbrava. Şi ca şi cum ar fi trecut o coasă peste genunchii lor, toţi s’au prăbuşit în iarbă. Iar pe deasupra a fâlfâit jos de tot un zbor grăbit de coţofană.
     Umurli cea dintâiu a chicotit. Pentrucă acum tocmai erau pe jos, i-a poruncit lui să meargă în cap, iar celorlalţi să se ţie după el, încet şi lipiţi de pământ. Mulţi din vânători însă, nu mai aveau pofta de vânat de odinioară. Poate că încă de-acolo câteva din armele bătrâneşti, cu care se făleau casele lor, au rămas prin burueni. Apoi, mersul târîş nu e treabă uşoară, mai ales când nu prea ştii din care desiş are să-şi clănţăne colţii la tine dihania deşertului. Când au ajuns în rugi, nu toţi erau Şefki să lase murele şi să se ţie de leu. La luminişul de lângă apa cu primejdii abia dacă au mai sosit câţiva. Dar erau cei mai dârji ai cetei şi cu cele mai ascuţite arme.
     Leul nu se mişcase. Sorbia mereu, nesăturat, din gârliţă. Ei s’au adunat întâiu în linie. Câteva picioare se loveau fără voie îndărăt, aşa cum pândeau ei pe pântece, dar nu ca ale pisicii când e gata să sară la pradă. Se căzniau să şi le astâmpere, le ţineau cu mâna, numai că fără ispravă. Şi deodată au năvălit, cu Umurli în frunte. Dintr’un salt şi răcnind de moaret, erau acolo. Au rămas însă cu armele ridicate în văzduh. Leul bea şi mai departe, fără să se uite la ei. Leul era un trunchiu de salcie scorburos şi năpădit de iarbă. Gârliţă ovea în nişte pietricele subt el şi cânta la vale!
     Atunci i-a chemat un glas depărtat. Hăulea, fără să-i pese, prin pădurea lenevită de dogoare şi de abur. Cei rămaşi descoperiseră cuiburi mari de mure. Au lăsat şi ei armele pe unde s’au nimerit şi s’au vârît printre frunzele ţepoase. Rugii făceau un perete pe marginea unui fel de privai şi s’au dus dealungul lui, ceasuri. Mulţi şi-au împletit coşuri şi le-au umplut. Umurli aducea un mănunchiu mare de crăcuţe, din care muşca râzând pe drum şi-i întindea de fiecare dată şi lui.
     Toţi erau negri ca nişte pui de arap, pe degete, pe buze, pe obraz. Armele n’au mai ieşit din Ostrov. Câţiva şi-au lăsat în el şi ghetele sau vreun brâu şi ilic. Se întorceau pe seară osteniţi, dar mândri. Şi dacă vreun copil, din cei ce nu îndrăzniseră să vie, îi întreba despre vânătoarea din Ostrov, îşi arătau hainele sfâşiate şi mâinile lipicioase, fără sa mai spue un cuvânt. Iar mahalaua tremura toată şi tăcea şi ea.
     Şefki era cu mintea la vremea de-atunci. Alte întâmplări din vieaţa aceea, soare, stol de lăstuni, răzoare de maci aprinşi, Dunărea cu vapoarele, se desluşeau pe rând şi se înnecau una în alta. Şi, din toate, Umurli se desfăcea la urmă mai apropiată şi mai neînţeleasă. Peste creştetul ei se rotea rar un erete cu aripi largi cafenii. II privia. L-a privit până când un fior arzător ca o spintecătură iute de cuţit l-a fript. O hotărîre urcase singură, din adâncurile lui. Trebuia! Vrea! Numai decât! După firea lui vijelioasă, care nu chibzuia, ci hotăra.
     —   «Câţi bani vă dă păsărarul, Vanei, pe puii din zid?»
     —   «Douăzeci de parale pe unu. Iar dacă-i ducem pe toţi, un zlot de fiecare».
     —   «Dacă v’aş plăti eu câte un zlot şi douăzeci de parale de puiu, mi i-aţi da mie?»
     Vanei făcu nişte ochi mari, se uită o vreme drept la el şi apoi se aplecă peste şanţ, ca pe
gura unui puţ:
                                                            282
                                                  ©
        —        «Floreo, n’auzi ? Urcă sus! Iute! Să vezi ce zice Şefki. Şefki ne dă pe puii eretelui opt zloţi şi zece parale».
        Şefki voia cu adevărat puii de erete. Ii cerea încă astăzi, înainte să plece pe o săptămână încheiată la apă. Până seara Umurli trebuia să-i aibă.
        Florea se căţărase iară pe mal, cu sdrelituri şi moloz pe mâini. Peste ochii lui sprâncenele tinere încercau să se încrunte şi nu puteau decât să tremure. Pielea întinsă bine a frunţii i le trăgea îndărăt.
        —        Ce, Şefki, îţi căzu în vintir peştele care înghiţi polul de aur ? Puii sunt ai mei. Eu-i văzui întâiu. Măcar pe unul tot gândeam, pentru cât mă necăjiră, să-l azvârl cu picioarele legate în apă şi să-l înnec, bătându-1 de departe cu pietre. Dar ţi-i dau toţi. N’aruncă nimeni o avere pe gârlă!»
        —        «Mă mir cum nu ’ntinzi şi palma să-ţi lumere banii în ea», râse Vanei. «Ai putea să-i vinzi şi-un loc de colivie pe beden!»
        —        «Tu ştii că eşti un prost, Vanei. Tu să taci, şi-acu să ne aşezăm ici să dibăcim cum să-i prindem. Tu-i vrei azi, Şefki?»
        —        «Dar la ce-ţi trebuie ţie, pescăraşe suflat cu aur, împintenaţii dracului? La niscai fermece ori nadă de prins nisetru?»
        —        «Vanei, dacă nu ţi-astâmperi gura, sări, dragă, deaberbeleacu’ acu în şarampoi. Tu n’ai nimic încap, Şefki? Vezi cum stau de spânzuraţi în văzduh!»
        Şefki căută spre arşinul alb. Ceilalţi doi se uitau şi ei. Stăteau turceşte, nemişcaţi. îndărătul lor târgul fierbea şi mai departe. Dinainte, în jurul genunchilor, se cuibărea subţire o mogâldeaţă de umbră. Creştea încet. Soarele trecuse de amiazi şi cobora în spate spre măgurile Topolovăţului.
        Şi cum priviau aşa, deodată eretele căzu rotund din cer şi le tăe câmpul vederii. îşi deschise aripile numai când se opri pe zid. Parcă-1 aruncase cineva de-o sfoară şi acum plutea la capătul ei, strunit la o smucitură. Şi cinci căpşoare roşcate ţâşniră pe deschizătura nevăzută. Ţipau, se ciuguleau între ele şi rupeau ceva cu ciocurile dintre ghiarele marei sburătoare. Fulgi albi se legănau dedesubt şi se agăţau de ierburi sau ajungeau până la apă şi călătoriau abia simţit, ca nişte băşicuţe de spumă, la vale. Apoi ţipetele se făcură tot mai slabe, fulgii căzură tot mai rar şi, cu un singur fâlfâit, eretele plecă, tras parcă de aceeaş sfoară. Puii se strânseră iarăş unul câte unul în ascunzătoarea lor.
        Băieţii se sculaseră în picioare, cu capetele întinse înainte, cu răsuflările tăiate, ţinân-du-se fără să-şi dea seama, de mâini. Iar, când zidul rămase la fel de tăcut şi pustiu, oftară cu braţele căzute. Şefki le zise:
        —        «Duceţi-vă şi veniţi pe la patru, sus pe beden, deasupra cuibului.|Până atunci se mai sparge bazarul şi mă gândesc şi eu cum să facem».
        Şi porni repede spre Poarta Stambulului.
© BCU Cluj
    MĂNĂSTIRE
                       DE.
                   ION PILLAT
              3?E zări străvechi ca scoarţe olteneşti Ţesute 'n flori şi păsări de-amurgire,
              Pe culmi te înălţai să împlineşti Logodna cerului cu ţara, — mănăstire.
              Şi valea ca o carte s’a deschis Şi 'ntâia stea citi în ea prea bine,
              Şi ce-a fost trup de om s'a făcut vis Şi cea fost dor s'a împăcat cu sine...
              Şi 'n mine şi 'n poiană şi pe drum                             ‘    _ f
              Deodată s'a întins atâta pace                                       J
              Că Dumnezeu plutea ca un parfum                                     *
              De fân cosit când claia se desface...
              Şi-aşi fi crezut că totu-i zugrăvit Şi că privesc, copil, o stampă veche,
              De nu-mi venea — când şters, când desluşit —
              Un svon adânc de clopot la ureche.
© BCU Cluj
     BALADA UNEI APE
               DE
         GEORGE GREGORIAN
              ][n moara care macină opac Lumină şi pământ şi stânci Pe umeri grei şi de tăcere-adânci — Pe umeri ce lângă frunte zac —
              Se duc neştiutoare,
              Cărările cu lună şi cu soare Deavalma răsturnate într'un sac.
              Departe-această moară de poteci,
              Din maluri care galbene o'nghit Mişcându-se în aripele-i reci, îşi vântură stomacul orb,
              Şi croncăne azurul ca un corb Şi surd aleargă 'n ea c'un infinit De pârghii ce 'ntre ele se absorb.
              Şi cad grămezi cărările în ea!
              Şi 'n timp ce sacii de spinare frântă Răstoarnă zări în gâtul care-i bea,
              Sub zidurile groase de genună
              Sub scrâşnetul ce în pradă se împlântă
              E-o apă care cântă!
              O apă ca o curgere de lună!
              Suavă, din suave depărtări de viaţă,
              Cu trupul ei de nimfă se agaţă Pe roata ce-o înalţă şi-o dărâmă,
              Cu ochi de-azur, cu sân de-azur palpită, Şi cântă despletită,
              In ţipătul a tot ce se sfărâmă!
ZOOLOGIE
                DE
VINTILA RUSSU ŞIRIANU
IVIlTICĂ e cel mai cumsecade băiat pe care l’am cunoscut.
     Prietenia noastră a început într’o seară ploioasă. Umezeala rece mă străbătea; păşeam cu gânduri triste şi sufletul strâns.
     Câinele dârdâia lângă un zid, în dreptul unui felinar. Când m’am apropiat, s’a ghemuit apărându-se de o lovitură.
     Era mare, murdar şi răpănos ca o haină de vagabond.
     Mi-a fost drag îndată.
     I-am vorbit prietenos, l’am chemat cum se cheamă câinii anonimi. Mi-a răspuns cu un chelălăit duios şi s’a apropiat privin-du-mă cu o bucurie în care nu credea încă.
     Pe urmă am plecat amândoi cum pleacă doi prieteni la braţ.
     Acasă, a intrat după mine cu siguranţa unui obişnuit, ceeace m’a făcut să-l preţuesc drept bun cunoscător de oameni.
     Sosirea lui a produs indignare şi ironii la adresa mea. Totuş câinele a scăpat cu problematica răsbunare de a fi botezat Mitică în semn de dispreţ pentru vulgaritatea lui evidentă. Am poruncit să fie îmbăiat dis de dimineaţă.                    .
     A doua zi am avut numaidecât prilejul să constat eminentele lui însuşiri de om politic. L’am găsit tolănit — ca un tânăr dandy — pe cele mai fine perniţe de mătase cu care se mândreşte divanul meu cel mare. Se întinsese cât era de lung par’că de când lumea numai în mătase dormise. Am râs şi între noi a avut loc următorul dialog:
     Eu: —Va să zică d-le Mitică d-ta eşti un mare om politic!
     El (ridicându-se şi legănându-şi coada): Haau!
     Eu: Mă pui în faţa unui fapt împlinit?
     El (gudurându-se foarte): Uuuuu ! U!
     Eu (bătându-1 pe pulpă): Bravo!
     El lungind botul plin de entusiazm şi simpatic): U! Hau! Uuuuu! Hooau!
     Spălat, pare şi mai mare. Cu albul ochilor enorm, urechile mari şi blegi, cu ţeasta lui rotundă, are un aer de bonom tălălău căruia îi poţi lua şi cămaşa de pe el.
I 3ESPRE Mariţa se vorbeşte în familie cu mândrie fiindcă «are rassă». Eu o iubesc pentrucă e cea mai pisică dintre toate pisicile pe cari le-am cunoscut.
     E sură ca un ghem de mătasă sură, fără o pată. Se uită cruciş întocmai ca unii oameni. Câteodată păstrează o seriozitate înţepată de domnişoară bătrână, alteori are capricii de copil răsgâiat. Deaceea faptele şi gesturile ei sunt mereu surprinzătoare.
     Are uneori, un fel de a mă privi care-mi dă siguranţa că mă dispre-ţueşte profund. Se uită pieziş, mă măsoară fără să clipească, pe urmă îşi întoarce privirea încet, cu o mică încreţire a frunţii ca şi cum ar zice: Nu eşti decât un prost!
     Când mănânc toarce sgomotos şi ostentativ, se învârteşte în jurul meu, sare pe speteaza scaunului, mi se urcă pe umăr, îşi îndeasă botul în bărbia mea, mă mângâie cu labele, cu capul, cu tot trupul. E atât de falşă încât mă entusiazmează şi mă învinge. îmi împart bucata, o ia, sare şi nu mai exist pentru ea.
     Nu suferă nici o altă pisică. Când se înfurie e comică şi teribilă. Spinarea i se cocoşează până la absurd, coada i se sbârleşte ca un pămătuf uriaş, scuipă un sgomot ciudat de lapte
                                                    286
© BCU
care dă în foc ori de lampă cu oxigen, cum sunt în turnătorii, şi cârpeşte palme de sgâriat cu o repeziciune de maşină.
     Nici o pisică nu-i rezistă. După victorie, Mariţa păstrează o enervare dispreţuitoare de om căruia i s’a stricat tihna pentru un fleac.
     Mariţa nu-şi cunoaşte numele, aşa încât el rămâne o simplă iluzie a noastră. Dar ştie să bea apă dela robinet. Sare pe marginea micului bazin, deschide robinetul cu laba şi bea cu înghiţituri mici, cu ochii pe jumătate închişi.
     Mariţa n’are nici un fel de respect pentru mine. Prin aceasta mi-e superioară şi voinţa ori toanele ei mă înving întotdeauna.
     Vine legănându-se în spre mine. O privesc lung şi o chem, dorind umil să-mi sară pe genunchi. îşi încrucişează privirea strâmbă cu a mea şi o ia brusc la goană. Fuge de mine ca şi când aş fi lovit-o. Sare pe masă, deacolo pe sobă, pe dulap. Nu ştiu cum s’o liniştesc şi pe când rămân nătâng în faţa ei, e din nou jos.Işi spală tacticos labele, indiferentă par’că n’aş fi.
     E într’o ureche ca un om. Se cere afară, îi deschid. Peste câteva clipe se cere înăuntru, îi deschid. Imediat e din nou la uşe. Ii strig furios: Mariţa isprăveşte, eşti nebună! Nu clipeşte. Dacă nu-i mai deschid, sare cu labele pe clanţă până îşi deschide singură. Intr’o zi a ieşit şi a intrat de optsprezece ori.
     A doua oară când a făcut pui, a născut unul singur. L-a ascuns în vreun pod străin şi a uitat pe urmă locul. Patru zile m’a înnebunit plângând şi căutând pisoiul. A cincea zi, mâţa albă a vecinului, a născut patru pui. Mariţa i-a furat, unul câte unul, i-a ascuns în podul nostru şi o lună întreagă a făcut pe mama conştiincioasă cu o importanţă care-mi stârnea râsul.
     E o amantă pătimaşe. Când face curte motanului e transfigurată. Graţioasă ca o veveriţă, perversă ca un şarpe, mângâitoare ca o femeie, furioasă ca un tigru, sare, se târăşte, se roagă şi zgârâie. Glasul îi e bas de privighetoare, gâtlejul un gâlgâit de ciripiri, mieunatul, scâncet cristalin.
     Dar capitolul cel mai interesant al vieţii ei, rămâne, povestea cu Mitică.
     Nu suferea nici mirosul de câne.
     Când s’a întâlnit cu Mitică, s’a aprins de furie, s’a umflat ca un curcan şi a scuipat foc. Dar Mitică s’a apropiat liniştit de ea, a mirosit-o şi deşi a primit o ghiară straşnică, şi-a ridicat laba puternică şi cu cea mai hotărâtă blândeţe, a trântit-o pe Mariţa la pământ. Pe urmă, calm, cu laba pe ea, ca un enorm pressepapier, ţinând-o nemişcată, a lins-o, a lins-o, până a umezit-o toată.
     Din clipa aceea, Mariţa a rămas cea mai supusă prietenă a lui Mitică.
     Doarme la căldura pântecului său robust şi îl lasă să-i fure mâncarea.
     Avusesem dreptate socotindu-1 pe acest Mitocan de Mitică, un mare politician.
(Desene de Catul Bogdan)
IN TĂCEREA UNEI ODĂI
Sub un văl de bură tot mucezeşte.
  O!—dar ce este afară, mi-e silă s'aud...
  Vino şi tu şi priveşte.
  Ori lasă să vin să plâng lângă tine.
  Să vin şi s'aştept într'una Să treacă timpul odată cu mine...
  De-ai fi cu alt suflet m'ai înţelege acuma.
  Pe străzi, râsul îmi pare batjocoră murdară, Cârciumile 'n sgomot celule de nebuni.
  Aş vrea să cânt, gâtlejul meu sbiară In toamna asta udă de-atâtea săptămâni.
  M'ai găsit beat într'un noroi?...
  De ce nu pleci, de ce stai mută?
  Ţi-e frică de gândul în care-am intrat ?
  Dar vino, înţelege: — SĂ FIM NOI.
  Moartea îmi este de-acum sufletul nou. Aprinde candela şi-astupă geamurile toate Ca în acest lugubru şi îngheţat cavou Să dormim uitaţi, ca lucrurile putrede-aruncate.
                                      DE
                             AURELIU CORNEA
Oraşul ud
© BCU Cluj
CRONICI
            IDEI, OAMENI & FAPTE
                     ARTA POPULARA IN ROMÂNIA
                PE MARGINEA UNUI STUDIU AL D-LUI N. IORGA
                              de
                             Mia Pasca
   Dintre toate manifestările civilizaţiei noastre naţionale, nici una nu poartă fără înd’oeală, mai caracteristic şi mai deplin pecetea geniului nostru creator şi specific, ca arta şi literatura poporană.
   Spre deosebire însă de literatura poporană şi ca o virtute în adaus, arta casnică are nepreţuita însuşire că, pe deoparte poate fi cultivată şi chiar sporită spre forme mai desăvârşite încă şi deacum înainte, şi, că în acelaş timp poate fi împărtăşită străinătăţii fără a mai suferi desfigurarea traducerilor.
   Arta noastră casnică, este totdeodată şi o industrie, şi cum în trecutul nostru istoric sintetizau întreaga noastră economie, amândouă; arta şi industria casnică poporană românească, cuprind nu numai portul naţional, ţesătoria şi broderia ci şi casa, locuinţa cu lucrările artistice de lemnărie şi ceramică, cu mobilierul şi ornamentaţia; obiectele şi ustensilele de bucătărie, uneltele de lucru pentru munca câmpului, acele trebuincioase pentru creşterea vitelor, lăptărie, precum şi acelea chiar pentru ocupaţiunile strict industriale, ca morăritul ori herăstraele.
   Cu un atât de vast domeniu de manifestare arta şi industria casnică românească, care au fost împiedicate în desvoltarea lor firească de
influenţa bizantină turcească a epocei fanariote în special, iar cu începere din a doua jumătate a veacului al XIX de moda occidentală în vechiul regat şi de vitregia dominaţiunilor străine în Ardeal, Bucovina şi Basarabia — se cuvin să fie repuse azi în condiţiuni de mai prielnică desvoltare
   Şi pentru aceasta nimic n’ar fi mai grabnic trebuincios, decât o activitate intensă pentru restabilirea şi propaganda adevăratei valori a artei ce înfăţişează, pentru ca atelierele şi întreaga activitate de industrie casnică, pe cale să se înfiripeze, să se lepede de păcatul artificializării şi pervertirei,din ce în ce mai stăruitoare, a ingeniozităţii şi delicateţii caracteristice vechei noastre arte ţărăneşti.
   In lumina acestei concepţiuni numai, putem aprecia meritul deplin al celei din urmă opere datorită d-lui N. IORGA: «L’art populaire en Roumanie», scrisă deopotrivă şi pentru noi şi pentru străinii ce se interesează de noi, şi tipărită cu mare grijă şi preocupare de artă, de institutul „Ramuri1* din Craiova, pentru editorul Gamber din Paris.
   Studiul d-lui N. Iorga cu un total de 140 pp. hârtie cromo format octo, cuprinde două părţi distincte: o analiză istorică a originei artei cas-.
289
© BCU
nice româneşti şi a influenţelor străine suferite în cursul timpurilor; şi o expunere generală a portului, casei, uneltelor, olăriei, scoarţelor româneşti, aşa cum le vedem azi în diferitele regiuni dintre Tisa, Nistru, Dunărea şi Marea.
   D-l N. Iorga pune origina portului naţional românesc în vechiul port al Tracilor şi o explică aceasta, prin faptul că cele mai caracteristice trăsături ale portului nostru naţional se găsesc şi la popoarele învecinate, fenomen la care nu poate răspunde decât o singură explicaţie: aceea a unei vechi origine comune tuturor acestor popoare.                      *
   Este evidentă observaţiunea d-lui Iorga că portul românesc din Bucovina este acelaş cu al Rutenilor din aceeaş frumoasă provincie şi din judeţul Hotin, şi cu al Românilor din judeţele muntoase ale Moldovei; este adevărat deaseme-nea că Ungurii din judeţul Bacău au portul românesc băcăuan, şi cu un abuz de roş pentru portul femeiesc adăugim noi; sunt puternice asemănări între portul Românilor şi al Săcuilor; aproape identice sunt multe costume de femei din Dolj şi din Macedonia; şi scoarţele olteneşti cu cele sârbeşti, costumul de «miaca» bulgară din Macedonia ai jura că este românesc.
   Şi totuş nu ne-am putea opri fără să ţinem socoteală că Ing. Erich Kolbenheyer în interesanta prefaţă a albumului său «Ornamente ale Industriei casnice de broderie din Bucovina» tipărit şi în franţuzeşte, englezeşte, nemţeşte şi rute-neşte — afirmă că portul rutenesc este în cea mai mare parte pur şi simplu românesc. Dealtfel marea majoritate a Rutenilor din Bucovina şi jud. Hotin sunt doar Români rutenizaţi ca limbă şi sentimente, dar care şi-au păstrat portul neatins şi chiar cu mai multă îndărătnicie —impunân-du-ne nouă astăzi imperioasa datorie de a-i re-româniza, cu sufletul şi cu graiul, aşa cum s’au păstrat singuri cu portul.
   Este foarte dificilă stabilirea exactă a ceeace aparţine unei origine comune îndepărtate, şi care este partea influenţelor reciproce ulterioare, dintre aceste popoare, atât timp cât dovezile materiale lipsesc cu totul şi diversele teorii se împotmolesc în ipoteze.
   Deasemeni noi credem că nu poate fi un naţionalism naiv, după cum pretinde G. Oprescu în «Arta ţărănească la Români», credinţa ce o păstrăm în influenţa portului roman asupra portului românesc. In munţii Apuseni, acolo unde şi De Martonne crede ca şi tradiţia românească locală, că s’a păstrat cea mai curată populaţie românească; portul bărbaţilor este de o albeaţă desăvârşită ca şi simplitatea sa; şi prin factura sa este cu neputinţă să nu-ţi amintească portul roman.
   In privinţa influenţelor străine, suferite în decursul veacurilor; observaţiunile d-lui N. Iorga sunt de bunăseamă foarte juste, şi e vădită mai ales origina imperială a năframelor bogate ale ţărancelor din Argeş şi Muscel, purtate cu o atât de încântătoare mândreţe. Credem însă că influenţele deja vechi şi intrate cu totul în armonia artistică a portului şi ornamentaţiei româneşti, au devenit prin aceasta chiar un farmec şi o creaţiune^ proprie şi specifică, care n’ar mai putea fi înlăturate. Portul bănăţean, fără abundenţa firului de aur întreţinut însă în exact acelaş stil ca şi al condurilor de mătasă şi al opregelor numai de lână de altă dată, astăzi cu greu ar mai putea fi conceput.
   Dacă ne ridicăm cu energie împotriva perver-
tirei vechei ornamentaţii a artei româneşti în ce priveşte modelul în întregul său, stilizarea şi coloraţia; nu e un cuvânt să nu îngăduim totuş o concesie influenţelor modei asupra evoluţiei artei casnice, în privinţa materialului de lucru, atunci când el se introduce cu bun gust, în mici proporţii şi în spiritul caracteristic al artei ţărăneşti. Este o evoluţie firească, o adaptare la timp, care înseamnă de fapt însăş condiţia vieţii —nu petrificarea.
   Olăria ardelenească este de sigur foarte mult înrâurită de ceramica săsească; în această ramură artistică influenţa străină a luat proporţiile unei covârşiri puternice a ornamentaţiei, stilizării şi coloritului vechiu românesc; nu însă în întreg Ardealul. In Satmar şi Maramureş olăria se apropie mult de cea moldovenească, după cum s’a putut vedea la Expoziţia din Parcul Car ol în toamna anului 1921, al cărei Pavilion de Industrie casnică l-a organizat subsemnatul.
   Dar tocmai din cauza că această influenţă este vechie de 3—4 secole, olăria ardelenească intrată cu totul în ornamentaţia casei ţăranului român, nu mai poate fi înlăturată din stilul românesc; ea s’a împământenit cu drept cuvânt, s’a integrat ca element al vieţii însăş.
   Mobilierul ţăranului român din Bucovina, despre care scrie cu metodă ştiinţifică Ilie Veslovski, este de o rară măestrie şi originalitate, spre deosebire de mobilierul ardelean influenţat de acel săsesc.
   Partea expozitivă a studiului d-lui N. Iorga este tot atât de plină de interes şi descrierea casei şi ornamentaţiei locuinţei româneşti, a portului ţărănesc, a olăriei, ouălelor încondeiate, încrustă-rilor, uneltelor, troiţelor, însoţită de un mare număr de clişee, va folosi în mare măsură pentru a ne face cunoscuţi străinătăţii şi nouă înşine.
   Execuţia tehnică a clişeelor, ca dealtfel toată grija deosibită a tiparului, este un merit pentru Institutul «Ramuri» dela Craiova. Alegerea modelelor este dintre cele mai fericite şi prin numărul lor, planşe colorate şi clişee, constitue un adevărat album de artă românească, care alături de «L’art Roumain» de N. Iorga şi Georges Bals, «La Roumanie en Images» şi «La Roumanie» a D-nei Mărie Ionnesco, va îmbogăţi bibliografia franceză asupra artei populare în România.
   Poate că nu ar fi fost de prisos o menţiune deosebită cu privire la costumele cu motive nestilizate, pentru a se atrage atenţiunea cititorului, că acestea reprezintă barbarisme în arta românească, care trebuesc înlăturate întocmai ca barbarismele din limbă.
   Problema principală pusă însă de N. Iorga în lumina vastei sale cunoştinţe în domeniul istoriei şi în al artei româneşti, în «L’art populaire en Roumanie», este problema originei artei româneşti naţionale şi acea a influenţelor străine suferite, care la rândul lor impun studiul amănunţit al portului, casei şi artei româneşti întregi, din toate regiunile caracteristice, atât din cuprinsul ţării noastre cât şi din Macedonia şi celelalte ţinuturi româneşti.
   Şi prin chipul luminos cum tratează autorul aceste chestiuni, «L’art populaire en Roumanie», stabilind origina Tracă a artei noastre ţărăneşti naţionale şi evidenţiind influenţele străine suferite în urmă, deschide o nouă perspectivă etnografiei româneşti.
290
© BCU
                   IUBITELE DE HÂRTIE
   Pentru bibliofili, titlul acestor însemnări e mai mult decât firesc.
   Patima cărţii cât mai rare şi cât mai frumoasă, e şi o voluptate nespusă şi o credinţă ce-şi are bigotism. Şi pentru cărţile cu pergamentul vânăt prins în încuetori de alamă, ca şi pentru femeile cu pielea de catifea, s’au risipit averi, maniaci au spart sertare şi vitrine ca să jefuiască, şi alţii au ridicat cuţitul să ucidă. Povestea lui Silvestru Bonnard, pornind pe drum plin de peripeţii la Girgente, ca să cumpere dela Michel-Angello P lizzi, negustor de vinuri şi arheolog: «La legende doree de Jacques de Voragine, tra-duction francaise du XlV-e siâele, par le clerc Jehan Toutmouille» --- nu e numai o născocire a lui Anatole France. Nu enici într’un chip o născocire plină de batjocoră.
   Volumele îşi deschid farmecul lor şi dincoace de gândul strâns între file,—în estetică. In înţelesul lor am defini că o carte bună, tipărită vulgar, e ca o floare frumoasă dar lipsită de mireasmă. Şi iată, că în Bucureştii unde zi de zi se deschid localuri pentru toate pasiunile; «Mori roşii» şi «pisici negre», şi-au făcut loc de întâlnire şi iubitorii de cărţi.
   Intrarea e peste drum de «Teatrul Mic», în însăş clădirea «Fundaţiei Carol I». Nu departe sunt cluburile jucătorilor de cărţi — aici însă, în prăvălioara mică e numai o expoziţie permanentă de cărţi frumoase. Aici nu-ţi poţi pierde averea, ci cel mult poţi câştiga gustul cetitului.
   Eşti chiar ajutat cu toate îndrumările şi înlesnirile, ca să ajungi cât mai repede la cartea dorită. Afli preţul adevărat al ei, şi nădăjduim că astfel intelectualii cetitori vor fi cruţaţi de specula atâtor librari, cămătari ai tiparului.
   Merită, să fie descoperite de cetitor, cele două
odăiţe strâmte, încărcate de cărţi frumoase, întocmai cum trăesc în amintire din paginile în care Anatole France îşi destăinueşte farmecul lini-ştilor al cărţilor rare, ajunse peste veacuri la noi, ca să ne tămăduească o sfâşiere de suflet cu o înţelepciune ce este un balsam.
   In rafturi, exemplarele se perindează. A fost o expoziţie de cărţi franceze moderne. Au urmat apoi străbunele Elzeviruri cu legătura de piele fildeşie sau imprimată de făurituri în care aurul a mai rămas numai ca un vis. Acum sunt cărţile de drept, pravilile şi condicile, şi codurile vechi.
   Gândul care a călăuzit înfiinţarea acestei întreprinderi, aparţine d-lui H. Fischer-Galaţi, al cărui nume a mai fost pomenit aici cu ocazia acelor sărbători de artă ale «Graficei». O lacună se înlătură prin neobosite străduinţi, în terenul atât de pustiit la noi al artei şi al culturii.
   Ne gândim că astăzi se găsesc mult mai uşor, fonduri pentru o echipă de fotbalişti care să ne reprezinte în străinătate, decât pentru o ajutorare culturală. Pâinea gândului, cartea ieftină de care-ar trebui să aibă parte cei mulţi, e scumpită şi de speculantul hârtiei şi acel al valutei. Ar fi fost, ca însăş vreunul din ministere, din multele ministere ce-şi dispută rosturi în artă şi în cultură, să înlesnească un oficiu prin care cărţile indispensabile civilizaţiei să poată fi cumpărate pe valută omenoasă. întreprinderea de care vorbim, nu poate nimic pentru foametea neagră a tiparului care ne bântue. Abia va mulţumi gustul intelectualilor, puţini. Străduinţa îndărădnică a câtorva răsleţi, întru întronarea tiparului frumos, a început totuş să dea ici şi colo, roade şi în ţara unde acum câteva secole au apărut tipărituri frumoase.
   Rămâne acum ca totul să nu fie ră:leţ şi pierdut.
                 SUCCESE DRAMATICE: BUJOREŞTII
                     — CU PRILEJUL EDIŢIEI A Il-a —
de imprudent e să dai tiparului, pentru a fi cetită în liniştea odăii, acasă, pe îndelete şi fără putinţa de mistificare a scenei, o piesă de teatru şi încă una, care a avut—ca să zicem aşa — succes 1
   D-l Caton Teodorian, tatăl Bujoreştilor e un respectabil autor (respectabil ca vârstă), care a debutat neobservat acum vreo treizeci de ani în falanga Macedonski. Deatunci a continuat cu multă stăruinţă, (după cum probează şi foaia inserată în volum, cu lista cărţilor «de acelaş autor»), şi s’a făcut cunoscut, după o mizerabilă şi îndelungată indiferenţă a publicului, cu «Bu-joreştii», după ce fusese membru în comitetul de lectură al «Teatrului Naţional».
   Subiectul piesei e remarcabil. Un bătrân tâmpit (lucru ce se vede limpede din cuvintele pe cari i-le pune în gură autorul) e «tradiţionalist». Cum vede d-l Caton această «tradiţionalitate» demnă de scena Naţionalului ? Foarte simplu. Rupe logodna fiicei sale (Olga) care e atât de logodită încât aşteaptă un copil, şi o dă unui farmacist, om gentil ce acceptă, cunoscând circumstanţele, să o ia, ca să continue astfel neamul . . . Bujoreştilor.
   In limba românească există alt termen mai acquatic pentru bujorie. In fine. Piesa se des-leagă. Fata e tare mulţumită cu farmacistul care deocamdată îi dă numai prietenia, iar în actul patru fericirea completă şi pentru Bujoreşti şi pentru d-l Caton. Caracterul bătrânului e imposibil ; afară numai dacă nu atribuim ramolisi-mentului aberaţia de a-şi mărita fata însărcinată de unul, după altul. Rolul fetei e şi mai inexplicabil. După ce cu un locotenent drăguţ s’a logodit şi a ajuns depărtişor, îl schimbă cu farmacistul pisălog şi fabricant de ceaiuri, pentrucă altcum nu mai avea d-l Caton piesă, şi la ce-i mai servia atunci numirea în comitet?
   Stil şi idei nu există. Dealtfel nici nu se cuvine în teatru. Ce? vieaţa are stil şi idei? Ne întrebăm însă ce predică morală de Stat, predă publicului «Teatrul Naţional»?
   Boieri, cari în vanitatea de a-şi continua arborele genealogic recurg la farmacişti, ce-şi împrumută numele pentru acest altoi genealogic şi se jertfesc pe altarul marin al lui Neptun! D-l Caton e clasic: — logodnica gravidă şi farmacistul filantrop matrimonial, au introdus o moralitate necunoscută chiar în «La Garţonne».
29I
© BCU
   Toţi criticii cu o binevoitoare laşitate au lăudat tehnica şi abilitatea acestor patru acte. E destul un exemplu; chipul în care Bujorescu bătrânul îl descoperă pe Bujorescu farmacistul, viitorul ginere.
   Bătrânul tuşeşte şi strănută, i se recomandă un ceaiu. Ceaiul e învelit într’un prospect. Prospectul e al unui Bujorescu. (Nu e numai un câine ciont de coadă! ■—zice Pătru). Deci Bujorescu farmacistul trebuie să ia pe fata lui Fotin Bujorescu, urmaşul căpitanului Luca Bujor, vestit în oastea lui Mircea Bătrânul. Ca să fie şi mai verosimilă întâmplarea, abilitatea cu strănutul e aprigă de tot chiar în vremea când bătrânul îşi îngropase pe unicul său fiu. Urmează
după aceasta soarele, în care acţiunea progresează legat. D-l Caton Teodorian a izbutit la maturitate şi critica l-a consacrat.
   Să ne închipuim însă că Bujorescu bătrânul, fără să tuşească, ci ducându-se într’un loc unde se cetesc jurnale, descoperia anunţul Bujorescului cu ceaiul pectoral. Căsătoria putea decurge la fel. D-l Caton a adus începerea intrigei pe scenă. E meritul d-sale.
   E drept însă că dacă bătrânul nu tuşea, d-l Caton nu-şi mai putea scrie piesa.
   P. S. D-l Caton a mai scris 4 piese, dar fără ceaiu şi strănut. Au căzut. Ceeace era de demonstrat.
                            DIN VECINII APROPIAŢI
                       FRAŢII SERAPION
                                  de
                               G. M. 1 v ano v
   A ETROGRAD. Iarna. Temperatura în casă—o° Stai îmbrăcat şi ziua şi noaptea. Te culci îmbrăcat. N’ai apă. N’ai lemne. N’ai lumină. Te apasă umbrele. Te sugrumă întunerecul. Te ucide foamea. Un chibrit? —■ E o bogăţie. O bucată de pâine ? — O zi mai mult de vieaţă şi de nădejde. Câţiva cartofi degeraţi? — Poţi cumpăra cu ei mătăsuri, briliante, suflete, trupuri. In camera de alături, — moare un copil. Cine să-l îngroape ? De ce să-l îngroape ? Spre seară îl mănâncă câinii, într’un colţ de stradă. Iar dacă eşi din casă, din ghiaţă, — porneşti să furi: scânduri din gard, scaune dela vecini, o varză îngheţată din căruţa mujicului. Ai avut, domnişoară, mâinile palide şi albe: — Acum ţi-s crăpate şi murdare.
   Ai avut, cucoană, slugi multe şi supuse : — Acum ei îţi desvelesc pieptul şi-ţi scuipă pe el.
   Şi tu, părinte, ai avut credincioşi şi evlavioşi: acum îţi străpung pântecele şi îţi rânjesc la căpătâiu: ho-ho-ho!
   Pe ziduri — listele împuşcaţilor: pentru contrarevoluţie 200; pentru speculă: 100; pentru sabotaj — 360; pentrucă eşti vârît în durerea adâncă de om prefăcut în canalie — ştii că alţii o să-ţi cetească mâine numele pe listele ce se vor lipi. Dar nu ţi-e groază.
   Iar cineva învelindu-se in ţoale şi în umbre, răsuflă cu greu şi-şi astâmpăra clocotirea de ură: De ce nu au fost împuşcaţi toţi cari au vrut binele poporului acestuia? Şi Lomonosov, şi Radiscev, şi Puşchin şi Lermontov. Dar mai ales Gogol şi Turghenev şi Dostoiewschi şi Tolstoi. Şi boierii liberali şi «narodnichii» visători şi socialişti. Iar altul, cu ochii bulbucaţi, cu pupilele dilatate, cu faţa brăzdată crede în ceva, vede ceva, foarte în larg, foarte în adânc: comuni-zare, socializare, maşinizare, electrificaţie, teatra-lizaţie, proletarizaţie: raiu şi fericire. a Iar dacă străbaţi cu gândul întreaga Rusie, în toate^ oraşele, în toate satele, în toate sufletele, şi în toate durerile, simţi că Revoluţia s’a ridicat în^ conştiinţa a milioane de oameni ca o straşnică^ Margine între două veşnicii. Una ce a fost până aici şi alta ce va începe de aici.
   Căci Revoluţia a deschis în faţa fiecărui om şi dinaintea fiecărei vietăţi: Mormântul şi Veş-
nicia. Toţi au trebuit să privească şi cei ce privind n’au murit, oameni au rămas cu chipul şi înfăţişarea, dar alţi oameni au devenit cu conştiinţa şi simţirea.
   Din această nouă conştiinţă şi din această nouă simţire s’a născut noua cultură a Rusiei: amestec de extremităţi şi contradicţii; frumuseţea împletită cu urîţenia; pieirea alăturea de învierea, ascuţişul foamei învins de bucuria unei speranţe, nemernicia ta alături de Cutremurul Revoluţiei.
   Conţinut —imens.
   Normă —nici una.
   Acest conţinut al revoluţiei, umplând sufletele şi încărcând talentele a apăsat să iasă în afară, prin artă, prin muzică şi literatură. Cei cari din acest conţinut au făcut literatură, —sunt, după cum s’au numit ei însăşi, «Fraţii Serapion».
   Literatura rusă până la revoluţie era statică, încărcată de analiză psicologică, de scărmănări filozofice. Literatura revoluţionară, a Fraţilor Serapion e dinamică, e povestitoare, şi tu, cetitorul, lămureşti stările sufleteşti.
   «Fraţii Serapion» s’au născut în «Casa Artelor» în 1921, în toiul foametei. Sunt scriitori povestitori, cari au şi scos la iveală primul almanah cu acelaş titlu. Măestria povestirii în literatură rusă începu să se stingă. Scriitorii dădeau bucăţi de vieaţă — dela care nu aveai impresia a vieţii totale. Serapioniştii ■—dimpotrivă: sus, în cer e azur şi soare şi albăstrime, pe pământ umblă un om, şi în carnea omului s’a înfipt un parazit: două extremităţi în care e prinsă o vietate mizeră . . .
   După stil, Fraţii Serapion purced din Lescov, Remizov şi Andrei Belăi. După conţinut — din vieaţa, care a devenit o fantasmagorie reală.
   Cei mai tineri serapionişti sunt:
   Nicolae Nichitin. A scris: «Pietrele» —povestiri, «Fericire americană» — volum de nuvele. Vieaţa dela ţară, turburată de viforul revoluţiei.
   Mihail Zoscenco. A scris: «Povestirile lui Nazar Iliici», «domnul Burtă-Verde».
   Constantin Fedin: «Inimă Zdrenţuită» —nuvele.
   Mihail Sloniwschi. «Al şaselea suliţaş» —nuvele.
   Vsevolod Ivanov. «Partizanii» nuvelă; «Vânturi colorate» — nuvele.
292
© BCU
   Cel mai vădit dintre ei e Boris Pilniâc. A început modest. Primul volum: «Cu cel din urmă vapor*. Influenţat de Bunin, de Boris Zaiţev. Nu-i vezi faţa. Dar dintr’odată se aruncă în revoluţie — şi creaţia lui iese de aici alta. Altă limbă, pentru o nouă vieaţă. Nuvelele lui — înnă-buşitoare deliruri. E realist până la naturalism. De pildă: ■—«Noroiu —păduchi—burtă de femeie goală — pete sifilitice — oameni făcându-şi nevoile —», iar ceva mai jos în aceeaş nuvelă: — «Stepa e pustie şi tăcută. Pe cer alunecă luna mică, de sticlă». După aceea Pilniâc străpunge cu ochii prezentul vălmăşagurilor din jurul lui şi se îndreaptă spre trecut. Vede Rusia antică, plină de poveşti, de câtece, de legende, de icoane, şi biserici prăbuşindu-se în Rusia sovietică. Şi: «din veacuri şi din veacuri ca o poemă răsar locomotive, tractori, aeroplane, dreadnought-uri, radio . . .»
   Nu demult a apărut romanul: «An pustiu».
   Alexandru Iacovlev. Nuvela «Cununa de spini». «Zare» —volum de nuvele. Conţinutul: foametea de la Volga. «Oaspe de miez de noapte» — din vieaţa sectanţilor.
   E mare scriitor Evghenie Zamiâtin. In timpul răsboiului a tipărit un volum de povestiri: «Din vieaţa plăşii». O povestire din vieaţa engleză: «Insularii». E dinamic în ritmul povestirii, e impresionist în imagini. In «Creatorul omului» Za-
niâtin scrie: «Lucrul cel mai frumos în vieaţă e aiureala, şi cea mai frumoasă aiureală e îndrăgostirea. In negura dimineţii, vagă ca îndrăgostirea, Londra aiurea. Londra trandafirie — lăptoasă, mijind, plutea undeva, indiferent unde...»
   Boris Pasternac. E mai mult poet. In revista «Zilele^ noastre» nu de mult a apărut nuvela: «Copilăria lui Luvers». —Tema: creşterea con-ştiinţii copilului. Ţesătura prozei e aeriană, de un impresionism luminos, de o psicologizare imponderabilă.
   Ca documente ale moravurilor şi ale psicologiei revoluţionare servesc povestirile lui Arâsov tipărite în «Ţelina roşie». Autorul e comunist şi cunoaşte bine mediul.
   Din Fraţii Serapion mai fac parte: Ciapâghin, V. Şişcov, Ivan Casatchin. Scriu despre pământ, despre mujici.
   Se deosebeşte de toţi Andrei Sobol. Nu e un scriitor prea tânăr, şi cu greu a găsit — psicolo-giceşte —legătură cu prezentul. Una dintre nuvelele cele mai impresionate e: «Vagonul-Salon No. 23».
   Fraţii Serapion răsfrâng astăzi şi pentru totdeauna vălmăşagurile de impresii revoluţionare, cari, pătrunzând în sufletele oamenilor şi scriitorilor — au format, în conţinut, nu în formă, Cultura cea nouă a Rusiei.
                         SLAVOFILIÎ RUŞI
                                  de
                               G. M. Ivanov
         A veni o zi când noi, ruşii, ne vom aşeza în mijlocul Europei intelectuale, cum noi ne-am aşezat acum în mijlocul Europei politice, mai puternici atunci prin inteligenţa noastră decât suntem astăzi prin forţa noastră materială».
   Aşa scria pe la 1830 Ciaadâev în «Scrisorile sale filozofice». Această «aşezare» a ruşilor în mijlocul Europei intelectuale era o întrezărire a halucinaţilor ruşi, cari în cursul unui veac nu au făcut altceva decât să răspândească şi să adâncească în conştiinţa celui mai numeros popor viziunea Rusiei apoteozate. Cineva ar putea râde văzând acum, nu aşezaţi, ci răsleţiţi, fără rost şi căpătâiu, prin lumea mare, mai bine de două milioane de ruşi —frânturi din forţa aceea materială cu care apăra Europa veacului al XIX, cizma lui Nicolae I.
   Ciaadâev nu era slavofil pentrucă era prea european, era cel mai european rus. Dar atât el cât şi cei mai nihilişti intelectuali au crezut cu fanatism, cu dureroasă siguranţă, că Rusia va stăpâni sufletul omenirii întregi prin superioritatea culturii sale mistice şi desăvârşit-omeneşti. Această premiză nu a fost discutată în Rusia de nimeni. Cu gravitatea unei intuiţii axiomatizate, ea s’a pus ca o grindă de fier în clădirea cugetării ruse, întrebarea a fost alta: «prin sine însăş» sau «prin Europa», Rusia va ajunge la această stăpânire culturală. Cei cari excludau Europa din soarta Rusiei alcătuiseră curentul slavofililor. Ceilalţi, ce negau pentru Rusia putinţa de a însemna ceva pentru omenire fără Europa au format tabăra occidentalistă. Veacul al XIX e al acestor două curente. Literatura rusă —până la cel din urmă vers —a ieşit din unul din ele. Suferinţa celui mai idilic revoluţionar, celui mai dulceag visător, precum şi îndrăcită încăpăţânare teroristă a
asvârlitorilor de bombe — au purces de aici. Pentru intelectualitatea rusă, care şi-a afirmat individualitatea nebiruită încă în 1826 —când «decembriştii» ruşi au îndrăznit să creadă şi să lucreze ca să schimbe faţa Rusiei printr’o lovitură de Stat, şi până astăzi —ideologiile acestor două curente stau faţă în faţă realizându-se cu foc şi sânge, în sufletul poporului şi în graniţele geografice a slavilor de pretutindeni.
   «Mesianismul rus» — iată gândul, şi patima, şi viziunea halucinantă a uneia dintre cele mai mari intelectualităţi ale omenirii. Ciaadâev şi Solovlev s’au oprit la catolicismul papal. Cel dintâiu vedea în catolicism «Simbolul civilizaţiei europene* unde trebuia să ajungă Rusia pentru împlinirea misiunii sale. Soloviev, în lucrarea sa tipărită în franţuzeşte «Rusia şi Biserica universală», îşi exprimă cugetarea: dacă Orientul are o «Biserică ce se roagă,» n’are în schimb o «Biserică ce lucrează» ca să preschimbe vieaţa socială a naţiunilor după «idealul creştin». Biserica orientală trebuie să primească — pentru împlinirea voinţei lui Hristos şi pentru înfăptuirea misiunii poporului rus — catolicismul, ca tovarăş şi îndrumător pe aceste căi. In virtutea evangeliei şi a istoriei, rolul de conducere aparţine Bisericii catolice. Numai astfel Rusia şi ortodoxia vor avea putinţa să participe la «întruparea Cuvântului» adică la perfecţionarea naturii omeneşti şi a societăţii.
   Idei extremiste, ce au adus atâtea turburări Rusiei. Tot în vederea aceluiaş ideal, Belinschi strigă: «Jos politica! Să trăească ştiinţa! Cuvântul «realitatea» a devenit pentru mine sinonim cu cuvântul «Dumnezeu»... Acela e fericit care îşi poate lumina bucătăria cu ideia infinitului». Din Belinschi es nihiliştii ruşi: Dobroliubov, Pisarev
293
© BCU
şi Cernăşevsclii — toţi occidentali şti. Pentru ei mesianismul rus se va realiza prin nimicirea esteticei, dar prin întronarea ştiinţei pozitive şi a utilitarismului social. Multă vreme monismul materialist, propovăduit de Cernăşevschi secularizase cugetarea rusească. Aceasta luptă de a afirma idea europeană în Rusia, a o transforma într’un fundament neclintit deasupra căruia trebuia să-şi construiască soarta, marea şi misterioasa Rusie, a fost conţinutul literaturii şi sociologiei ruse. Pe acelaş teren, pentru aceleaşi rezultate, spre o înfăptuire în vieaţă a aceleiaş viziuni de supremaţie culturală — înfloreşte cugetarea «halucinaţilor» slavofili. Pe slavofili îi numise «halucinaţi» Pisarev. Intr’adevăr, să concepi o iluzie, să te încarci cu un sentiment, şi în realitatea rusească, ce cuprindea o Siberie pentru nesfârşite chinuiri, să ridici o construcţie magică de supremaţie culturală, însemna să vezi în falşe apercepţii un viitor din cele mai măgulitoare şi pline de strălucire...
   Reprezentanţi ai acestui viitor au fost, afară de Horniacov, teologul sayant, afară de fraţii Chi-reevschi, profeticii fraţi, Constantin şi Ivan Axa-cov. Ideologia halucinantă a slavofililor se formulează între 1830 şi 1840. Profetul principal al acestei ideologii a fost C. Axacov «militantul de avangardă» cum îl numise filozoful rus Vengherov. Ceilalţi slavofili au făcut studii filozofice, religioase, istorice şi multă sociologie, ca să întărească în sâmburele ei sau să atenueze în exagerările ei, teoria slavofilă. Despre Axacov a scris Herzen, filozoful occidentalismului: «era intransigent ca orice militant, pentrucă nu poţi duce lupta cu un eclectism liniştit şi ponderat».
   Ce este slavofilia? «Lumea n’a văzut încă, zice Axacov, acea forţă universală pusă în serviciul umanităţii întregi, care se va arăta lumii din sânul marei rasse slave şi în particular dela ruşi». Pentru o asemenea concepţie sunt necesare idealizările fără margini. Se idealizează trecutul. Ce este trecutul? Este istoria poporului. Slavofilul găseşte în «istoria rusă valoarea unei istorii sfinte. Istoria rusă va fi cetită ca o hagiografie». «Istoria poporului rus e istoria unicului popor creştin în lume». «Doctrina lui Hristos e fundamentul adânc al vieţii poporului rus». Deci:
   «Blândul popor rus este poporul ales al lui Dumnezeu !»
   Axacov raţionează prin antiteza sociologică. Rusia e una, Occidentul e altceva. Occidentul tinde spre înfăptuirea Statului ideal; Rusia în-făptueşte idealul etic. Axacov neagă democraţia apuseană, care nu ştie ce vrea şi nu ştie ce poate. Democraţia nu poate înfăptui Statul în cea mai strălucitoare a lui concepţie, Statul există numai pe un principiu moral. «Statul Statelor-Unite are ordine, dar aceste ordine e regularitatea unei maşini». Un Stat există numai atunci, când e înălţat pe «adevărul intern» al poporului. Republica neagă acest adevăr intern. A tinde spre republică înseamnă a înnăbuşi adevărul intern. «Republica e o încercare a poporului de a deveni el însuş Stat. El a părăsit deci, în dorinţa-i de a se transforma în Stat, drumul libertăţii morale, drumul adevărului intern pentru a calcă pe căi externe, etatiste». Un lucru mai ales. într’atâtea altele, ce nu i l-au putut ierta occidentaliştii ruşi,e că Axacov idealizează prezentul, după ce se iluzionase în privinţa trecutului. El zice: «Graţia divină s’a coborît asupra Rusiei, care a primit credinţa ortodoxă, în timp ce Occidentul a urmat calea catolicismului». *
Fericirea lui că Rusia trăeşte în ortodoxie, deci sub graţia divină, e atât de mare, încât Axacov raţionează în modul următor, nesocotind realităţile : «Rusia nu a admis robia; Rusia e o ţară liberă. Apusul a început cu robia, a trecut prin revolte şi se laudă cu liberalismul său insolent, care nu este decât obrăznicia sclavului». Ce fericită e în schimb Rusia! «Statul rus n’a sedus niciodată poporul, nu i-a linguşit visurile». Statul rus a mântuit pe popor de viţii, fiindcă el există pe «adevărul intern» al poporului. Deaceea «vechea Rusie a avut păcate, n’a cunoscut însă viţiile» Apusului. Cel dintâiu care a încercat să vi’ţeze Rusia cu viţiile Apusului a fost Petru cel Mare. Dostoievschi, slavofil convins dar şi un occidenta-list moderat, a exprimat poate adevărata concepţie a tuturor ruşilor asupra lui Petru cel Mare, în discursul său despre Puşchin. Dacă intelectualitatea rusă ar fi avut numai lărgimea de spirit al lui Dostoievschi ci şi iubirea de omenire pe care a avut-o el, discuţia asupra viţierii Rusiei de către Petru cel Mare ar fi fost de mult încheiată. Dostoievschi în celebrul său discurs a mărturisit: «Ce a fost pentru noi reforma lui Petru cel Mare ? A consistat ea oare numai în introducerea la noi a costumelor europene, a ştiinţei şi a invenţiunilor europene ? Să ne gândim. Poate că la început Petru cel Mare nu a întreprins-o decât cu un scop utilitar; mai târziu însă el s’a supus cu siguranţă unui sentiment misterios, care îl antrena să pregătească Rusiei un viitor imens. Poporul rus n’a văzut la început în această acţiune a lui Petru cel Mare altceva decât un progres material şi practic, însă el în curând a înţeles că sforţarsa ce trebuia să o facă îl ducea mai departe şi mai sus. In curând ne-am ridicat până la concepţia universalei unificări umane. Da, soarta rusului e paneuropeană şi universală. Să devii adevărat rus nu însemnează poate altceva decât să devii fratele tuturor oamenilor, «omul universal», dacă m’aş putea exprima aşa. Această diviziune între slavofili şi occidentalişti nu e decât rezultatul unei uriaşe neînţelegeri. Un adevărat rus se interesează tot atât de destinele Europei, de destinele întregei mari rasse ariene cât şi de destinele Rusiei... Da, toţi ruşii viitorului vor înţelege că a fi «adevărat rus» înseamnă a căuta un teren adevărat de împăcare a tuturor ostilităţilor europene». Ce departe e Dostoievschi de concepţia lui Axacov asupra lui Petru cel Mare şi asupra adevăratului rus. Iată poezia lui Axacov, în care se restrânge sângeroasa înfăţişare a lu8 Petru cel Mare:
    — «O, mare geniu, o, om însângerat; departe, la hotarele patriei, stai în picioare în strălucirea unei glorii înfricoşătoare, cu un topor mânjit de sânge... In numele utilităţii şi al ştiinţei, împrumutate în ţări străine, de atâtea ori mâinile tale puternice s’au împurpurat de sângele fiilor tăi...
    Romantismul naţional al lui Axacov a displăcut multora. Cugetele ruse erau îndreptate spre viitor. Nu dela o istorie, chiar «sfântă», s’ar fi putut găsi drumurile spre viitor. Tradiţionalismul istoric se reducea •— de către cei mai modeşti visători la o poruncă de conştiinţă, nu avea însă autoritatea unei pedagogii sociale. Axacov trage cu hotărîre şi cu o sublimă conştiinţă a dreptăţii sale, — concluziile premizelor proprii. Şi dacă nu e greu să-l aprobăm acolo, în viziunile lui retrospective, îl adorăm în vederile sale îndemnătoare. El e cel dintâiu care a strigat: «întoarcerea acasă». Străinătatea e duşmană Rusiei prin spirit şi interese.
    «Să ne întoarcem la principiile ţării natale.
                                                                                                            294
                                  *
© BCU
Calea Occidentului e falşă; e ruşine să mergem pe ea, Ruşii trebuie să fie ruşi, să apuce pe un drum rus, pe drumul credinţei, a supunerii, a vieţii interioare... Trebuie să ne eliberăm complet ae Apus, atât de principiile lui cât şi de orientarea, obiceiurile, năravurile sale; într’un cuvânt de tot ce poartă semnul spiritului lui».
   Nu trebuie constituţie europeană pentru popor, ci «Zemschi Sobor» — «Adunarea pământului». Nu trebuie o garanţie a Statului. Poporul are nevoie de plină libertate morală. «Numai poporul este baza edificiului social al ţării. Este sursa bunei stări materiale, este sursa puterii externe, este sursa forţei şi a vieţii interioare. Ideia naţională rămâne numai în poporul simplu». «întoarcerea acasă» — a fost signalul refluxului conştiinţei naţionale a Rusiei. Demoteismul de mai târziu porneşte din aceste versuri ale lui Axacov:
♦Zmulşi de o mână puternică, noi ne-am părăsit
                                          patria,
Ne-am avântat în depărtare, încântaţi de o ţară
                                          străină,
Dispreţuind vieaţa ţării natale...
Norii s’au risipit! înaintea ochilor noştri A reapărut Rusia.
Vocile patriei răsună în suflet
Şi privirea se aşează cu dragoste în Orient.
E vreme să ne întoarcem acasă. Ţara ne aşteaptă, O ţară mare în suferinţa sa tăcută».
   La 1857 Axacov începe lupta de fapt împotriva
înstrăinaţilor. Europenizaţii ruşi sunt declaraţi vrăjmaşi ai poporului. Peste ei se revarsă valurile dispreţului naţional. Axacov îi numeşte «public*, «înainte de zidirea Petersburgului noi n’am avut public, am avut popor. Publicul constituie la noi lanţul permanent cu Apusul şi nu este decât o deformaţie a entităţii poporului». In articolul său rămas celebru, Axacov scrie:
   «Publicul face să vină la noi de dincolo de mări idei şi sentimente, mazurci şi polci; poporul îşi soarbe vieaţa din izvorul indigen. Publicul vorbeşte franţuzeşte ; poporul vorbeşte ruseşte. Publicul poartă costum străin, poporul poartă costum rus. Publicul urmăreşte modele dela Paris; poporul îşi are obiceiurile sale. Publicul însă doarme când poporul e sculat de mult şi lucrează. Publicul lucrează cele mai de multe ori cu picioarele pe parchet când poporul doarme sau se trezeşte ca din nou să meargă la lucru. Publicul dispreţueşte poporul; poporul iartă publicului. Publicul n’are decât o sută cincizeci de ani; poporul poartă în spate veacurile. Publicul trece; poporul e veşnic. Şi în public se găseşte aur şi noroiu şi în popor se găseşte aur şi noroiu ; însă la public noroiul e în aur; la popor aurul e în noroiu».
   Teocraţie, Stat, Naţiune —aici s’a oprit cugetarea slavofilă. Epigoni ai sl'ovafilei lui Axacov sunt Catcov, fost pe vremea lui Belinschi, angloman şi liberal moderat; Pobedonoştev şi Leon-tiev •— cari au reuşit să transforme entuziasta vedenie a fraţilor Axacov într’un ideal macabru pentru cea mai groaznică reacţiune ţaristă.
                                       SCRISORI DIN FRANŢA
                   CEL DIN URMA DINTRE MARII FELIBRI NU MAI ESTE...
                                                de
                       -      J e an Boutiire
   DoRNICI să învie graiul şi literatura provensală din al XlI-lea şi XlII-lea veac, din vremea trubadurilor, şapte tineri poeţi meridionali s’au adunat în 1854 la castelul de Fontsegugne, lângă Avignon, şi întemeiară o şcoală literară pe care
0  numiră a Felibrigei, luându-şi ei însuş nume de Felibri.
   Aceşti tineri, dintre care cei mai vestiţi fură mai târziu Au banei, Mistral şi Roumanille, s’au făcut repede cunoscuţi prin operile lor de seamă, publicate într’o culegere periodică: Armână Prou-vencau, — almanahul provensal.
   Felibrii organizară concursuri de poezie în sudul Franţei, la Montpellier; mai ales în 1878 şi în 1882.
   Cu acest prilej Vasile Alecsandri a fost, vreme de câteva săptămâni, oaspele Provenţei. In timpul celei dintâiu călătorii, a avut cinstea şi bucuria de a vedeâ încununat «Cântul gintei latine»; în timpul celei de-a doua, a fost sărbătorit şi aclamat pretutindeni unde-a trecut; i s’au dedicat poezii,
1  s’au oferit daruri.
   In vremea asta, şcoala Felibrilor, tânără încă, lumina cu o puternică strălucire; Mistral se bu-
                     Şi ca pădurea care vibră,
                     Sub vântul mediterineu,
                     La poesia cea felibră '
                     A tresărit sufletul mieu.
                                                                                                                                (Alecsandri) Varia 48.
cură de celebritatea de pretutindeni pe care i-a făcut-o «Mireille» (apărută în 1859) ; Aubanel scrisese a sa «Miougrano Entreduberto», «Li fiho d’A-vignon»; Roumanille, ale sale «Margărideto»; Rou-mieux a sa «Rampelado» şi «Jarjaiado». Alecsandri a cunoscut personal pe toţi aceşti scriitori şi-a fost chiar oaspele multora dintre dânşii.
   Pe urmă, cu trecerea anilor, gloria Felibrilor a pălit cu încetul; la 1886 Aubanel muri, urmat la 1890 de Vasile Alecsandri. Pe urmă se stinseră, rând pe rând, Roumanille, în 1891; Roumieux, în 1894 şi în sfârşit, în 1914, maestrul neîndoios al acestei întregi generaţii de scritori: Frederic Mistral.
   Dintre toţi acei care-au cunoscut pe Alecsandri, unul singur mai supravieţuia: poetul şi cântăreţul Charles Rieu. Ziarele din 10 Ianuarie ne-au vestit că ultimul mare Felibru s’a stins şi el în ajun.
   Charles Rieu, supranumit Charloun; nume ce nu mai este astăzi familiar decât în sud-estul Franţei. Mulţi dintre compatrioţii lui l-au văzut scris pentru întâia dată în ziarele din 10 ale lunei trecute, iar peste graniţe, cu drept cuvânt, în afară de câţiva erudiţi, puţini sunt acei cari vor fi aflat vreodată despre dânsul.
295
© BCU
   Totuş, Charles Rieu, merita o soartă mai bună, căci dacă n’a fost cel mai strălucit dintre Fe-libri, a fost, fără nici o îndoeaiă cel mai popular, iar talentul său a fost unul din cele mai originale, cel mai personal poate, din şcoala sa. Charloun a fost într’adevăr un aed în înţelesul etimologic al cuvântului, un cântăreţ, un improvizator de cântece. Cântăreţii rătăcitori, au dispărut odată cu truverii şi trubadurii veacurilor de mijloc. După multe veacuri unul dintre aceşti cântăreţi reînviase. A fost Charloun.
   Nu departe de Maillane, mica patrie a lui Mistral şi de Fontvieille, unde mai durează ruinele morii lui Daudet, se înalţă pe una din culmile aspre ale Alpillelor, neînsemnatul sat Paradou. Acolo văzuse lumina Charles Rieu, acum optzeci de ani.
   Era feciorul unei umile spălătorese, osândită să-şi câştige pâinea a lor săi, fără să poată îngriji de aproape de creşterea copiilor. Băiatul, aproape întotdeauna lăsat de capul lui, îşi petrecu anii dintâiu, colindând colinele îmbălsămate de mentă şi de cimbru; aceleaşi coline unde păştea capra domnului Seguin în mijlocul măslinilor cu frunzişul argintiu care tremură la suflarea Mistralului.
   Părăsi Paradou ca să meargă la carte, «la oraş». A fost în această vreme un şcolar «bun» şi, odată clasele sfârşite, se întoarce în satul părintesc, unde avea să petreacă deacum înainte cea mai mare parte a vieţii.
   N’a vrut să-şi folosească învăţătura pentru a îmbrăţişa o carieră liberă. Urmaş de ţăran, a ţinut să plugărească şi el pământul pe care îl araseră strămoşii, îndelungul atâtor ani, şi Charloun se făcu plugar.
   Dar răsturnând brazda şi gri jind copacii, nu era nepăsător la farmecul naturii înconjurătoare, începu să iubească soarele acela al Provenţei care pare mai cald şi mai strălucitor decât pretutindeni aiurea; colinele acelea pietroase înveştmântate cu măslini; asprul vânt al Mistralului chiar, care-ţi biciue obrazul dar îţi trezeşte puteri noui. Şi nu după multă vreme încercă să cânte în stihuri aceste farmece ale firii înconjurătoare. Aşa scrise ale sale «Cansoun dou Terraire» şi «Nouvello can-soun dou Terraire», în care a ştiut să zugrăvească, cu neînchipuit farmec, fermele străjuite de cipri, dulăii mârâind la poarta ogrăzii, boii de Camarga cu privirea somnoroasă, găinele ciugulind în bătătură, lanurile de grâu aurit şi pinii majestuoşi, cari, în după amiezile de vară, cântă molcom sub adierea marină.
   Pe urmă, când se ivea prilejul, îi plăcea să improvizeze cântece, vesele ori triste, şi îndată, faima sa răspândindu-se, s’a făcut obiceiul de a-1 chema de câte ori era o petrecere în vecini. Aşa începu să cânte, ici şi colo; şi ca aezii vremurilor homerice, când repeta cântece vestite, când născocea altele noui. Şi întocmai ca acel cântăreţ nemurit de Goethe în una din poeziile sale, nu voia în schimbul cântecelor sale, nici lanţ de aur şi nici mărgăritare, ţinea mai mult la o cupă de vin generos, în mijlocul unei mese vesele, şi nu primia decât atâţia bani de argint cât îl costase drumul.
   îmi aduc şi acuma aminte cum l-am văzut în satul părintesc, când eram copil. Fusese chemat în ziua acelea; era sfânta Cecilia. N’aş putea să uit niciodată omul, bătrân atunci, dar încă vânjos, cu părul alb de tot; cu obrazul dogorit de arşiţă şi de vânturi, şi ascuns de o barbă stufoasă. Sub sprâncenele dese scăpărau doi ochi vii şi isteţi; iar umerii largi, respirau sănătate şi robustă putere. Era, ca întotdeauna, îmbrăcat cu o extremă
simplicitate şi, dacă n’ar fi purtat vasta pălărie neagră, scumpă Felibrilor, ar fi fost asemeni tuturor ţăranilor dela noi.
   Toată vieaţa şi-a petrecut-o astfel la ţară, fie în Paradou, fie în satele vecine. Nu-i erau dragi oraşele tumultuoase şi nu le păşia uliţele decât când era împins de o nevoie de ne înlăturat. Nu voia să audă de politică; munca ogorului şi poezia, îi ajungea pentru a-i umple vieaţa.
   De timpuriu însă, intră în legătură cu poeţii provensali, cari sub conducerea lui Roumanille, întemeiaseră Felibrige. Avea o adoraţie deosebită pentru Mistral, cu care de altfel a fost în strânse legături. In fiecare săptămână, Joi, celebrul autor al Mirelei venia din Maillanne la Arles, pentru a instala la Hotelul de Laval, «Museon Arlaten», — muzeul arlesian, unde se adunau toate amintirile Provenţei străvechi; specimene din flora şi fauna provensală, capodoperile artei provensale. In ziua aceea, Charles Rieu, se grăbia să-şi înhame brişcă şi pleca la oraş, să ajutore la lucru pe «maestru».
   Se cuvine de adăugat la această iubire a lui Charles Rieu pentru Mistral, dragostea lui pentru limba maternă, provensala. A rămas întotdeauna un înfocat al Felibrigei, şi niciodată n’a întârziat s’o cânte în ziua de Santo-Estelo, sărbătoarea anuală a poeţilor provensali, la 21 Maiu; sărbătoarea de unde şi-au scos Felibrii emblema stelei cu şapte raze. Mai mult încă, n’a şovăit să se facă maestru zidar, de două ori în vieaţă, de dragul provensalei.
   întâia dată, s’a însărcinat cu zidirea unei îngrădiri de cimitir, numai ca să capete învoirea de a grava pe crucea mare, înnălţată în mijlocul mormintelor, versurile:
            Aqui lou viage se termino;
            Vuei es per ieu, deman per tu;
            Urous aqueu que ie camino Din lou draiou de la vertu.
            (Aici sfârşeşte drumul,
            Astăzi e rândul meu, mâine al tău, Fericit cel ce-ajunge Pe cărarea virtuţii).
   Şi când, mai târziu, s’a zidit la Paradou o nouă Primărie, a primit să cârmuie el lucrul, numai ca să poată scrie, pe uşa consiliului, rândurile: Deven ama noste terraire.
            Quand lou counseu sara tengu,
            Tau que fara ben lis afaire Eici sara lou ben-vengu.
            (Trebuie să ne iubim glia,
            Când se va ţine consiliu
            Cel care-i va apăra bine nevoile
            Va fi bine-venitul).
   Mândrie de poet! ar spune unii. Nu, fără nici o îndoeaiă cu nu. Charloun nu cunoştea mândria. Dar a înscrie versuri provensale pe crucea cimitirului şi pe uşa consiliului, era pentru el, a asigura încă pentru îndelungi ani, supravieţuirea graiului său iubit.
   Asta a fost vieaţa lui Charles Rieu. Sărac până la sfârşit, aşa cum a fost din vremea când sfâr-şindu-şi învăţătura se întorsese la Paradou ca să are pământul. Dar cum natura îl înzestrase cu o îngăduitoare şi înţeleaptă filozofie, n’a suferit prea mult din pricina acestei stări sărăcăcioase^, şi spunea el singur, cu o încântătoare ironie, că a fost întotdeauna «aussi desargente que son mi-roir». Opera sa transpiră dealtfel mai multă veselie decât amărăciune.
296
© BCU
   Sfârşitul numai, a fost de o adâncă tristeţă. De câtva vreme, fuse primit la Château de Gay-Lussac, nu; departe de satul de naştere. La 7 Ia-auarie, îşi petrecuse seara la o fermă de aproape, se întoarse la castel, singur, noaptea; şi în clipa când urca scările terasei, a fost lovit de o sincopă. A căzut rănindu-se la cap de treptele de piatră şi a rămas nemişcat sub ploaia îngheţată. Nimeni au aştepta întoarcerea lui, şi numai a doua zi dimineaţa au descoperit cadavrul ţapăn şi ud.
   Astfel a murit mizerabil cel din urmă cântăreţ al sudului. N’am cetit fără o dureroasă strângere
de inimă rândurile care-mi vesteau^moartea lui Charloun. Charles Rieu era, în mijlocul celui, de al XX-lea secol, un supravieţuitor al vremurilor de odinioară; a fost ultimul reprezentant al acelei îndelungi generaţii de câtăreţi, care începe din preistoria greacă, cu Demodocos şi Phemios ai lui Homer, şi se prelungeşte cu truverii şi trubadurii veacurilor de mijloc.
   Şi Provenţa întreagă a fost îndurerat lovită de această dispariţie bruscă; a înţeles că pentru vieaţa ei sufletească şi pentru un întreg trecut, a îndurat o pierdere fără îndreptare.
                                                                                                   Februarie 1924. Măllemont (B. du Rhdne)
              CRONICA ARTISTICĂ
                        PE DRUMURI MULTE
                (EXPOZIŢIILE NEGULESCU ŞI ŞTEFAN DUMITRESCU)
                               de
                           Oskar Walter Cisek
   A face pictură nouă nu înseamnă împrumutarea ieftină a valorilor recunoscute în Apus. E neapărat foarte anevoios a răzbi astăzi până la un drum personal şi larg, dar simulând un pseudo-nivel pictural, tânăra noastră generaţie de pictori nu se va găsi niciodată pe sine-şi. Studiul operii lui Cezanne sau Ganguin, iniţierea în neobişnuitele elemente de compoziţie din pictura murală a lui Ferdinand Hodler, vor fi neapărat de netăgăduit folos numai atunci când mentalitatea şi spiritul pictural dela noi va susţine aceste valori prin propria individualitate, le va plămădi, întrupându-le în forme noui, dar şi într’un stil independent. Prefacerea elementelor împrumutate e însă chestiunea cea mai problematică şi cea mai dificilă în evoluţia artei noui. Singurul artist mare, nespus de îmbogăţit şi întărit prin valorile luate dela predecesori, a fost Delacroix, pe când elveţianul Hodler, prea puţin cunoscut la noi şi uneori chiar prea slăvit aiurea şi mai cu seamă în patria lui înflămânzită după genii, s’a blamat în faţa veacurilor, pastişând şi el la rândul lui elemente de compoziţie ale lui Hans Holbein.
   Va fi prin urmare nevoie ca pictorii noştri tineri să nu mai interpreteze «â la maniere de...» A picta o natură moartă în felul lui Cezanne, nu denotă o exprimare organică a culturii picturale. Fiecare pictor care-şi cunoaşte într’adevăr meşteşugul şi mijloacele de exprimare ale artelor plastice din a doua jumătate a secolului trecut, poate picta şapte naturi moarte «â la Cezanne» pe săptămână. Că toate aceste pânze nu vor exista aşezate alături de un original al fanaticului francez, e un fapt ce intră într’o altă ordine de idei. Nu hiperplasticitatea formelor şi focul culorii au însemnat moştenirea lăsată de Cezanne artei europene, ci acordul culorilor, izolarea sfântă şi asprimea volumului, gesturile şi ritmurile noui ale compoziţiei, clădite în spaţiu de un călugăr ascetic care a luptat veşnic cu dumnezeirea.
   Mijloacele au fost confundate cu valoarea firească care întotdeauna se bizue pe un adevăr. Iar pictorul de azi nu e mai puţin banal decât colegul său de eri, înnecat în terra di Siena şi în sos de friptură, când noutatea manierei lui e un conglomerat nelegat şi prea exterior a
apucăturilor văzute la alţii. Tot ce e mincinos e şi banal.                                       ,
   In expoziţia d-lui Negulescu am regăsit multe maniere picturale, care sunt moda de azi şi poate de mâine. Am regăsit multe preocupări foarte serioase ale pictorilor din Franţa şi de aiurea. Dar am aflat prea puţin despre existenţa pictorului şi desenatorului Negulsecu. Câteva capete desenate numai de dragul efectului au indispus chiar întreaga atmosferă, desprinsă de un portret tratat în planuri sintetizate de culoare. In portretul acesta licăria chiar un germene de căldură umană, pe când perspectiva chibzuită a unei gări din Paris s’a încâlcit în domeniul puţin primitor al geometriei. Sintetizarea nearmonizată şi rece a planurilor aduce aminte de unele pânze oricum mai valoroase şi mai puţin desbrăcate de atmosferă ale pictorului Henry Catargi. Nu poate fi vorba de un stil închegat al acestor de-senuri. Un «Cap al lui Beethoven» e interpretat numai prin cadenţarea moale a tonalităţii de lumină, amintindu-1 pe Carriâre. (E, de sigur, o lucrare mai veche). Unele nuduri sunt văzute pictural, altele plastic. Neexistenţa atmosferii e lămurită limpede şi prin faptul că multe dese-nuri n’au fond chiar atunci, când spiritul lor sterp şi sec s’ar anima prin mlădierea sau încordarea unei umbre.
   Expoziţia d-lui Negulescu ar fi putut să-şi aibe rostul şi în Bucureşti, dacă nu pentru altceva, cel puţin ca îndemn foarte problematic în ce priveşte îndepărtarea elementelor chibzuite, împrumutate şi ieftin exteriorizate în pictura noastră tânără. (Şi numai din cauza aceasta am scris, împotriva obiceiului nostru, aceste rânduri) .
   In schimb, pictorul Ştefan Dimitrescu dibueşte în căutarea unei adevăr sincer. îndepărtat încă de o unitate liberă şi oarecum subconştientă, d-1 Dumitrescu realizează valori ce se transmit privitorului într’un fel spontan. Uneori culoarea e prea dură, alteori prea puţin însufleţită de atmosfera împreunătoare de valori, dar o neobişnuită voinţă şi înţelegere artistică vorbeşte din câteva bucăţi desăvârşite între graniţele lor de exprimare. (Mă gândesc aci la o evocarea picturală a unui parc înserat din Viarregio, unde ritmul linear al câtorva trunchiuri de arbori
297
© BCU
tineri, gama intenţionat surdinizată a culorilor şi lumina trecută prin vălul unui simţământ nespus de diferenţiat, răsună lin într’un acord lin, întâlnit altminteri în pictura noastră numai prin unele realizări ale lui Pallady). Compoziţiile mari, reuşite mai puţin fericit, numai din cauza lipsei de atmosferă sau din cauza unei insuficienţe în proiectarea seninătăţii interioare pe pânză, au calităţi în ce priveşte tendinţa de centralizare a liniilor liniştite. In marele grup «Cina», tocmai această unificare interioară a liniilor prezintă un interes deosebit. Nici o întretăiere nu frânge aici liniştea, nici un colţ pre aspru nu opreşte privirea dusă de braţele familiei de ţărani spre mijlocul mesei. Şi e păcat că şi aci
culoarea, altminteri prea răcită din pricina altor preocupări ale artistului, e nuanţată cam greoiu şi prea puţin pictural.
   Ştefan Dimitrescu e unul din cei mai de seamă desenatori români. Desenurile expuse tratate atât de diferit conţin întotdeauna expresia şi indicaţia liniară a unei individualităţi necopleşite de o tehnică intenţionată. Aerul care lipseşte uneori uleiurilor s’a îndesat par’că în aceste tăieturi din întregul naturii. E atâta vigoare nepăsătoare şi atâta atmosferă în aceste desenuri, încât, privite chiar singure, ne-ar face să credem ferm în viitorul d-lui Ştefan Dimitrescu. Libertatea aceasta nestânjenită i-am dori-o şi în pictură.
                                                                                              UN S I N G
                                                                                                  (EXPOZIŢI
  Expoziţia d-lui S. Miitzner din cele două săli ale Ateneului, ni s’a înfăţişat în aspecte oarecum streine de atmosfera picturii noastre noui.
O neobişnuită tendinţă în căutarea unei game proaspete de culori se desp inde din mai toate lucrările acestui artist, care riscând uneori chiar prea mult în ce priveşte echilibrul valorilor picturale, a pornit la drum din preaj ma picturii lui Claude Monet şi al Neo-Impressionismului, dus până la culme şi până în apropierea prăpastiei de Seurat şi Paul Signac. Riscul acestor apucături l-a înţeles şi d-nul Miitzner, încercând uneori şi realizând alteori o susţinere mai absolută a coloare! ce nu mai vrea să fie destrămată de lumină, ci se făleşte ca pietrele scumpe cu un luciu cald. Aci o scurteică galbenă arată ca un topaz, o haină verde ca un smarald. Suferă uneori şi materia din pric.na aceasta. Dar de dragul acestor noui armonii de culori, soliditatea materiei pare intenţionat ignorată. Tablourile expuse înseamnă un drum, nu un popas definitiv. Şi tocmai faptul acesta interesează mai mult, căci evoluţia, stânjenită pe alocuria de un orizot prea strâmt— mă gândesc aci mai cu seamă la unele flori şi la câteva vederi din Sicilia ce aduc aminte de culise—se opreşte însfârşit la un prag ce sedes-
U R A T I C
mOtzner)
chide spre o privelişte largă. Un interior minunat şi mai multe peisagii de toamnă înseamnă culmile acestei evoluţii promiţătoare. Sunt totdeodată acele tablouri, în care cadenţa culorilor vibrează într’o atmosferă foarte deosebită, ce influenţează hotărât intrarea planurilor în spaţiu.
  Fără a nimici sau înlătura undele întunecate sau limpezi ale aerului, coloarea tinde spre valori decorative, subconştiente poate în domeniul acestei picturi.
  D-nul Miitzner, care cunoşte de aproape arta exotică, e şi un desenator remarcabil Rămâne însă şi azi în desenurile sale un netăgăduit element decorativ din arta asiatică şi — mai cu seamă în desenurile acuarelate—din lucrările lui Con-statin Guys. Fireşte, nu trebuie să ne gândim aci la acel Raffael al picturii răsăritului, Hoku-sai, ci mai curând la ceilalţi asiatici, mai puţini liniari, ca Shi-ko, Sesshu, Shu-bun, Liang-Kai şi Noami. D-nul Miitzner îşi păstrează totuşi destulă originalitate, deschizând şi artelor noastre plastice o ferea tră spre nemărginirea Asiei.
  Venind tocmai din afară, d ntr’o răsfrângere oricum neobişnuită la noi, realizările sincere şi valoroase ale acestui pictor merită toată atenţiunea.
              DRAMA ŞI TEATRUL
                              de
                          Ion Marin Sadoveanu
             NEGUŢĂTORUL DIN VENEŢIA DE W. SHAKESPEARE
   ® SMERITUL cel mare al «Neguţătorului din Veneţia» stă în gravitatea şi genialitatea cu care Shakespeare a ştiut să adâncească schiţele caracterelor luate din fabule vechi, precum şi în lirica luminoasă şi cuprinzătoare (Mondschein-lyrik) pe care o dă drept vorbire personagiilor din drama sa».
   Fraza este a lui Brandes. Am citat-o ca pe o temă de desvoltat socotind-o o puternică sinteză', nu numai a problemelor estetice pe care le pune comedia lui Shakespeare, dar şi acelor istorice care singure azi stau pe planul întâiu, în interesul comentatorilor englezi, obişnuiţi să înlocuească pe critic prin biograf.
   Dar chiar pentru noi, cei obişnuiţi după tiparul spiritului francez cu o unitate şi disciplină literară, mai mult decât cu personalităţi «mon-
struoase» (cuvântul chiar e al lui Massis) socot că introducerea izvoarelor din care a fost inspirată comedia neguţătorului veneţian, prezintă un interes de raporturi culturale ale unei epoci în afară de acel al creaţiunii propriu zise.
    Una din cele două fabule ale piesei — aceea care în toate timpurile a aprins mai mult închipuirea şi care aminteşte mai întâiu, marelui public pe «Neguţător», povestea livrei de carne, trecută drept clauză de contract — urcă până departe în legendele budiste, şi mai apropiată de noi, trece prin legile celor douăsprezece table ale Romei. Certurile juridice care s’au născut î» jurul acestei piese, în timpurile moderne, asupra legitimităţii unei asemenea clauze au fost deşarte, căci s’a ignorat sistemul de adaptare, lipsit de scrupule cronologice, al lui Shakespeare, şi care
298
© BCU
în cazul de faţă constă numai «din transpunerea în Veneţia vremilor sale, a unor stări de lucruri aproape barbare, contând ca obiceiuri internaţionale, într’o antichitate îndepărtată».
   Ca izvor mai apropiat, s’a servit, fără îndoeală de povestirea: Aventura lui Gianetto, din colecţia «II Pecorone» a lui Giovanni Fiorentino, apărută pe la 1558, la Milan, povestire în care se găseşte aproape întreg actul desbaterilor din faţa Dogelui .
   Pentru a doua fabulă a piesei — povestea alegerii pretendenţilor Porziei între cele trei casete: de aur, de argint şi de plumb, e probabil că Sha-kespeare s’a inspirat din colecţia medievală de povestiri numită «Gesta Romanorum». Iar întrucât priveşte chiar personajul lui Shylok, evreul cămătar, toată lumea îl atribue influenţii lui The Orator al lui Silvayn, uitându-se o influenţă mult mai apropiată, aceea aluiMarlowe, care numai cu foarte puţin înaintea «Neguţătorului» repre-zintase ia Londra al său «Evreul din Malta» în care Barabas, e ca un Shylok mult mai crud şi mai sângeros.
’ Să amintim, pentru un autor din ţara bibliei, că numele de Shylok şi Jessica sunt derivate din Vechiul Testament. Hebreicul Şehah, mai în urmă Scialac dă pe Shylok, după cum Iiska (ceeace ar însemna: privitoarea —şi Jessica are obiceiul acesta—dă la Shakespeare pe Jessica. (Brandes).
   Acestea sunt fabulele deosebite, cari se împletesc armonios în cele cinci acte ale «Neguţătorului», alcătuind povestea unei prietenii-—Antonio, neguţătorul «bogat şi nobil» din Veneţia, Bassanio ■—; a unui cămătar: Shylok, care dă bani cu împrumut lui Bassanio, cu garanţia lui Antonio; a livrei de carne ce urmează, conform învoelii, să-i fie tăiată lui Antonio, de Shylok, «cât mai aproape de inimă»; a fetei bogate şi isteţe: Porzia care urmează să se mărite cu
peţitorul care va alege bine din cele trei casete, pe aceea care închide chipul său; a judecăţii; a schimbării Porziei în judecător; a fericirilor şi nunţilor dela sfârşit; a păcălirii lui Shylok.
   E de remarcat procedeul acesta atât de frecvent la Shakespeare, al îmbinării a două acţiuni.
   Drama se începe cu una din ele «în cazul nostru cu povestea lui Shylok). In câteva scene, schiţează — pentru a putea fi lesne recunoscute în urmă —personagiile principale ale acţiunii. Apoi, părăseşte complet lumea înfăţişată şi intră, dea-dreptul în alta, în evenimentul cel mai de seamă, care sbuciumă această a doua lume, despre care nu avem nici o cunoştinţă.
   Spiritul spectatorului alarmat de neînţelegere începe chiar să se neliniştească, pentru ca deodată, prezenţa unui personagiu cunoscut, sau câteva cuvinte numai să facă legătura, să aducă surpriza, să angreneze cele două acţiuni, care deacum vor merge paralel, soluţionându-se adesea, evenimente dintr’una cu personagii din cealaltă, alcătuind un tot armonic şi gradat. Clipa cea grea a sudurei a fost astfel sărită, realizându-se nu numai scopul dorit, dar un câştig pentru interesul întregii piese. Punctul slab s’a preschimbat într’un pivot, care rămâne ca un punct de reper în amintirea spectatorului.
   Astfel ni se înfăţişează prima apariţie a lui Bassanio în casa Porziei.
   Pe drumurile prăfuite ale unor povestiri vechi Şi deşarte, pasul lui Shakespeare lasă în urmă-i vieaţă —pretutindeni. Lucrul acesta te încântă,
când amănunţeşti creaţiunea «Neguţătorului».
   E ca o grădină, în care toate potecile îţi sunt închise, lăsându-te să te sbaţi într’o lume pe care o simţi până la ultimul amănunt.
   Suntem la Veneţia. Coloarea locală a portului acestuia, în care se ciocnesc două lumi, Orientul cu Occidentul, obiceiurile, luxul, care toate, rămânând ale Renaşterii au totuş ceva în plus din al Veneţiei, aşa cum ne-au deprins să le vedem în pictorii ei mai ales, sunt cuprinse în limba lui Shakespeare.
   In tânguiala lui Shylock, cu privire la risipa Jessicăi, convorbirea lui cu Tubal — «a dat atât bănet pe o maimuţă» — «n’aş fi dat pe o pădure de maimuţe» —e şi desvoltarea unui aceluiaş sentiment: avariţia, e şi comedie şi e şi pictură! Carpaccio în pânzele sale n’ar fi răuşit mai bine !
   Acest Shylok, care creează conflictul negustoresc aş scrie, bazat fireşte tot pe bazele avari-ţiei sale, cu Antonio «care dă bani fără dobândă» se izolează din lumea în care trăeşte. Izolarea aceasta ni-1 păstrează antipatic, nu ne înduioşează niciodată, ceeace-1 şi opreşte ca, strângând atâta prigoană pe capul său, să nu izbutească să dea un caracter de tragedie, piesei.
   Toţi ceilalţi sunt risipitori şi unii din ei fără griji şi bogaţi. El singur are frigurile banilor. Ceilalţi nu-şi văd vieaţa, pentrucă o trăesc. El le-o vede pe a lor până în amănunte. Deaceea e firesc ca trăsăturile pitoreşti ale vieţii rafinate veneţiene, să se găsească în rolul lui Shylok, care le comentează în lumina sentimentelor sale.
   Shylok e un izolat. El n’are decât o legătură: cu banii săi. Din ea, fiindcă i-o slăbeşte, se urzeşte lupta cu darnicul Antonio, luptă la baza căreia stă discuţia din actul întâiu, asupra legitimităţii împrumutului, discuţie cum n’am mai întâlnit în teatru decât în «Puterea întunericului» a lui Tolstoi, însă acolo argumentată în sens contrar lui Shylok. El n’are nici un ascendent asupra fiicei sale Jessica, şi nici nu suferă prea mult de fuga ei, ci mai degrabă de banii pe care i-a luat cu ea. Astfel reiese din textul lui Shakespearian. Intre scena V-a actul al II-lea, când Shylok pleacă să cineze în oraş şi finalul scenei I-a, actul al III-lea când se reîntoarce şi-şi găseşte casa părăsită de copila sa, «nu mai există nici, o acţiune a lui Shylok în scenă».
   Scena dezolării şi a batjocoririi durerii lui Shylok intercalată pentru uzul interpreţilor lui Shylok, păstrată şi aşa de frumos redatată numai (ca realizare scenică locală) în-reprezentarea dela Teatrul nostru Naţional e apocrifă.
   Legând-o de o nouă titulatură a piesei («Shylok» în loc de «Neguţătorul din Veneţia») care nu e aceea a textului lui Shakespeare; de suprimarea scenei de comedie (a V-a din actul al III-lea) şi de aceea a scenei explicative «(servind tot comedia: cedarea inelelor) a Il-a din actul al IV-lea ; de readucerea lui Shylok în scenă, în timpul ultimelor replici ale piesei, pe când la Shakespeare dispare definitiv din scena I actul al IV-lea, dela judecată, se obţine ■—■ contrar textului ■— transformarea acestei comedii într’o tragedie cu Shylok personaj central.
   Fireşte că această figură a fost desemnată de Shakespeare, astfel încât să poată străbate viitorimea. Acestea erau «mijloacele» lui Shakespeare chiar pentru roluri secundare. Dar deaci până la răsturnarea tuturor valorilor, până la crearea unei noui piese care să graviteze în
299
© BCU
jurul cămătarului e o cale lungă şi nicidecum folositoare.
   Prin asemenea procedee se deplasează centrul dramei.
   Modificări mai puţin însemnate şi grave în reprezentarea dela Teatrul Naţional au fost contopirile unor anumite scene. Astfel s’au jucat într’un singur tablou: Actul I, scena II; actul II, scenele I, VII şi IX. E mai comod, fireşte, pentru problema montării, însă ia ceva din vieaţa textului, mai ales când e încărcat de evenimentele unei îndoite acţiuni.
   Tot pentru tehnica shakespeariană voiu aminti în treacăt, scena Il-a din actul al II-lea între Gabbo şi fiul său Lancelot. Suprimarea unui simţ — vederea — şi înşelarea pe care o altă persoană o poate da orbului poate crea, după cum e mânuit dialogul, comic sau tragic. Comic în cazul lui Gabbo-Lancelot, tragic în acel al lui Gloster-Edgar (Regele Lear). E un procedeu greu şi periculos, care totuş îi stă la îndemână lui Shakespeare, cu uşurinţa unei jucării.
   Pentru a ilustra arta cea mare din comedia «Neguţătorul din Veneţia», vom cita scena judecăţii «speculată» cu o neîntrecută abilitate, în care se ciocnesc două concepţii de vieaţă: bunătatea şi îndărătnica interpretare în litera legii: Porzia şi Shylok, precum şi în actul final plin de graţie şi nespusă poezie scena redării inelelor: Nerissa deadreptul lui Leonard, iar Porzia prin intermediul lui Antonio, lui Bassanio.
   E o disimetrie a gestului care dă vieaţă re-peţirii scăpând-o de monotonie. Proiectată însă pe scenă creează un motiv decorativ, care — o simplă sugestie, nu trag consecinţele extreme — ar putea cadra cu întreaga artă veneţiană, di-simetrică.
   Câteva cuvinte despre conflictul de rasă, socot că sunt suficiente pentru a şterge bănuitele şi inexistentele intenţii ale lui Shakespeare. Obiecti-
                                                            CRONICA
  I NTR’UNA din zilele'dela mijlocul lui Februarie, când noroiul vâscos al străzilor, cerul de humă şi mizeria hidoasă a tramvaelor cu cai, dădeau Capitalei nu ştiu ce înfăţişare de urbe desnădej-duit balcanică, a fost dusă la groapă Cora Irineu. N’am ştiut-o decât târziu. O tăcere voită; poate discreţie, poate mai mult decât atâta, ne-a ascuns un sfârşit în care la început n’am voit a crede. In filele de drum ale Corei Irineu, tipărite în răstimpuri şi răsleţ de «Ideea Europeană» şi de «Viaţa Românească», se prefira o atât de răcoroasă în-setare de aer şi de lumină, de gâlgâirea sprintenă a şipotelor de munte şi de boarea umedă a poenilor cu frunze crestate de ferege; încât nu ne-am putut învăţa, îndată şi uşor, cu gândul trupului închis între scânduri şi dus în mers hurducat de pataşcă, cu mâinele ţapene pe piept, pe uliţile mocirloase, între tramvae şi duruit de camioane. Erau acele însemnări cu atâta bunăvoie scrise şi cu atâta iubire a culmilor de cremene, a văzduhurilor înalte şi apropiate de cer, că am fi voit-o închizând ochii, între jnepeni sus, ca o îndrăgostită a codrilor, departe de tot de strigătul iaurgiilor şi de spăimântătoarea proză a cotidianului bucure şte an.
  Fără îndoeală, rusticitatea şi patima drumeţiei însemnau şi o dezertare, de sub ghiara artificiului
vitatea lui în lupta dintre evrei şi creştini e manifestă cred. Căci pentru a contrabalansa judaismul lui Shylok, creat astfel pentru mai multă Verosimilitate, în gustul şi în sentimentele publicului său, el a pus întreaga tiradă umanitaristă chiar în rolul lui Shylok.
   încă odată: conflictul repauzează pe dragostea lui de camătă, iar nu pe judaismul său.
   Traducerea Teatrului Naţional e veche şi revăzută. Are totuş lucruri deadreptul ne îngăduite: vermină"—care nu există în limba noastră —; diamanţi — când noi ştim că în româneşte se zice diamante şi nu vulgar musiu—al cărui amestec de suburbie românească nu are ce căuta în Shakespeare; toate acestea, în afară de întorsături ciudate de frază.
   Montarea, datorită d-lui Soare Z. Soare, e un câştig real pentru teatrul nostru. S’a dat, în sfârşit un cadru cuvenit unei mari creaţiuni din literatura universală. Scena, cobor îtă până în orchestră prin trepte, fericită îmbinare de lumini, costumele, cântecele, decorurile dela Bel-mont şi mai ales cele din sala judecăţii, au făcut un spectacol rar şi izbutit.
   Problema se pune ca şi la înscenarea precedentă a «Nălucei»: toate laudele se cuvin d-lui Soare de al cărui aparat scenic însă actorii se pot ţine cu greu. Singur, d-1 Brezeanu a avut lucruri preţioase, fragmentar. Restul interpretării strivit de montare. In special însă, d-ra E. Almajean a fost de neauzit! Lipsită de fantazie, lipsită de humor, l-a gâtuit pe bietul Lancelot cu o dicţiune tocată şi însalivată din care întotdeauna cuvântul repetat: conştiinţă ieşea într’o groasnică stropşeală: cu ştiinţă. Deasemeni falnica prinţesă a Renaşterii: Porzia se încurca într’o ciudată: Neisă în loc de Nerisă.
   Dar peste lipsurile actoriceşti, deplina izbândă a regisorului.
MĂRUNTĂ
nativ, şi oarecum o desintoxicare de veninul cărţilor. Dragostea de natură vânjoasă şi neforfecată de mână omenească, urcuşurile coţărate pe stânci unde sai în picioare cu răsuflul tăiat şi cu obrajii uzi de sudoare, căutarea aceasta de oameni tari şi aspri în răspuns la întrebările tale gureşe de orăşan, erau un fel de a evada din ceeace cărţile şi vieaţa burgului deteriorează din firescul femenin, când mai ales într’acestea, ca în trupul unui fluture intelectualitatea şi-a înfipt acul. Ne-am închipuit-o întotdeauna destinzân-du-se ca o pisică sălbatecă pe o panaghie de munte, lăsându-se înfăşurată cu o bucurie fizică de vântul altitudinilor ce răsuceşte rochia pe trup, şi irezistibil, aplecându-se să vadă fuga norilor albi reflectată în bulbul de argint al mânerului de umbrelă. In scrisul Corei Irineu, stră-bătea uneori neliniştitor această împletire de autentică rusticitate cu artificiul. Dar asta, era încă un farmec şi o putere.
  Ne amintim câte-va foi de acestea dintr’un drum prin ţinuturi ardelene şi din Banat. Cu un abia simţit humor vocabularul era înviorat de întorsătura de cuvânt şi de intonaţia locală, aşa că dincolo de ziduri, de copaci şi de bătătura horei, apărea omul locului, cu vorba lui apăsată şi îndulcită, cu întrebarea naivă şi cu neîncrederea
300
© BCU
pe jumătate ironică a celui ce te ascultă pe tine, târgoveţ ori târgoveaţă, cu mâna înfiptă în şerpar privindu-te pe sub gene, săltându-şi pe umăr, între două tâlcuri, sarica. însemnărilor acestora le aşteptamun sfârşit, adunate într’o carte care nu s’ar fi mărginit la pitorescul locului ci s’ar fi ridicat peste el, la pitorescul oamenilor. Cora Irineu ne-a dat această carte, în ziua chiar când pleca din viaţa. Era printre puţinele scriitoare desprinse de facilul romantism sentimental al lite-raturei femenine; cu ochiu omenesc adeseori, nu numai livresc; cu scris eliberat şi nu captiv sexului. Fraza acidulată avea ceva din şfichiurea ploii abundente de primăvară şi nu ne aromea cu atmosfera somnoroasă şi capitonată, din cărţile hipersensuale ale doamnelor, ce transpun în slovă românească, sufletul literaturei doamnei Pierre de Coulevain.
   Plecarea dintre noi, a Corei Irineu, în lumea cea neagră, fără ciute sărind peste ţancuri şi fără clipotit de izvor care să-ţi cânte, când stai sub ulm cu ochii închişi şi cu mâinele sub cap, ne lasă întristaţi, şi aicea, jos, mai puţini.
   Cărţilor pentru copii li se cer să fie scrise cu simplitate şi cu simpatie. De multe ori meşteşugul prea îndelung migălit e o pagubă. Ca să-i birui uscăciunea, trebuie să te numeşti Kipling ori Kuprin; altfel scrii cărţi silnic naive, ce nu pot fi iubite decât de copii cil mustăţi şi cu legea recrutării satisfăcută. Literatura românească pentru copii mişună deasemenea improvizaţii. La această rubrică, nu odată ne-am oprit la contrafacerile gângave, ce se proptiau în metafore şi stângăcii elementare, mânjind frăgezimea sufletească a copilului cu trivialităţi, care voiau să reprezinte, fără îndoeală, candoarea vârstei pantalonilor scurţi şi a cutiei cu boiele. întrebam atunci editorii, dacă n’ar fi fost mai nimerit în locul producţiei indigene de această sarbădă calitate, să dea copiilor traduceri bune sau prelucrări din Andersen, Tolstoi, Perrault, Grimm, Kipling, Selma Lagerlof, Kuprin, Feodorov—sau să reediteze în cărţulii ilustrate priceput şi artistic pe Creangă, Ispirescu, Slavici, Elena Sevastos. Erau cel puţin cărţi care-şi dovediseră vieaţa şi încântaseră copilăria a mii şi mii de lectori înaintea noastră.
   Cea mai nouă carte pentru copii, «Fluerul Fermecat», ne-o dă doamna Sarina Cassvan-Pas. Din lista înşiruită pe dosul copertei, şi din cele ce ne amintim, autoarea nu e la prima încercare. Vedem acolo aproape treizeci de prelucrări. N’am cetit din ele decât câteva, cu fruntea apropiată de fruntea unui copil, deasupra filelor, şi probând, astfel, nu cu înşirări de consideraţii psiho-peda-gogice, ci experimentând, până unde a izbutit D-na Casvan-Pas să înţeleagă şi să cucerească sufletul copilului. Şi lecturile n’au fost niciodată pentru copil, nici desamăgire, nici nedumerire. D-na Casvan-Pas scrie limpede, cu dragoste pentru mărunţii şi sburliţii săi cetitori, fără în-tortocheri de fraze, amestecând cu subtilitate realul cu vraja imaginaţiei copilăreşti, care crede mai sigur în existenţa piticilor, în zâna fântânelor şi în oglinda fermecată, decât credem noi în eficacitatea regimului parlamentar şi în garanţia libertăţilor constituţionale. Cele câteva povestiri din «Fluerul Fermecat» îşi împlinesc şi de astă-dată rostul. Autoarea nu le-a scris numai pentru
a lungi lista de pe dosul copertei, şi pentru a da prilej editorului de o bună afacere neguţătorească. Le-a scris cu simpatia şi cu simplitatea pe care le ceream în capul acestei însemnări. Şi dacă n’ar fi desenele grăbite şi în maniera «artist», adică neisprăvit şi nestilizat, am spune că editura Socec, — ori mai exact succesorii editurei Socec— îşi răscumpără aşa, cu asemenea cărţi, câte puţin măcar, din vina cea mare de a fi prefăcut una din institutele de editură mai scumpe amintirei noastre, într’un bazar de geamandane şi oglinzi măritoare, pentru scos coşii din porii pielei şi cercetat deaproape efectul cremei asupra pistrunelor.
   XlRTICOLUL dens al d-lui Marin Simionescu-Rîmniceanu, despre caracterele artei noastre naţionale, tipărit în «Ideea Europeană», ar fi stat altădată la începutul unor îndelungi discuţii, dacă n’ar fi căzut într’un pustiu de gândire, aşa cum se înfăţişează tot mai stăruitor dela o vreme tiparul românesc. Critica cea mai proaspătă ocoleşte cu oroare tărâmul ideilor. Uneori se mărgineşte să schiţeze peisaje sufleteşti pe marginea unei cărţi ori pe afişul unei expoziţii. Altădată desfigurează cu eleganţă balcanică, localizând, după cât îi ajunge puterile şi graţia danubiană, impresionismul lui Jules Lemaître şi Anatole France. Şi aproape întotdeauna, cată să împartă brevete şi «execuţii», prietenilor ori duşmanilor de cafenea, după nervozitate şi simpatii, în afară cu totul de ceeace e pur şi etern în artă.
   Aşa fiind, articolul d-lui Simionescu-Rîmni-ceanu, n’a trezit răsunetul care să treacă dincolo de uşa a două-trei redacţii. Şi-ar sluji această inerţie pentru a măsura neantul intelectualităţii noastre, din această vreme a atâtor vajnici reformatori în toate domeniile. D-l Simionescu-Rîmniceanu, nu aduce pe deantregul numai consideraţii noui. Unele adevăruri spuse aiurea răzleţ, cad însă sub altă lumină, într’o totalizare ce cuprinde în timp şi în toate ramurile artei, firul general conducător al creaţiei noastre. Asta n’a mai cercat-o nimeni de multă vreme. Şi nici nu s’a făcut vreodată cu atât de stăpânită şi rece obiectivitate.
   Trei sunt caracteristicile prime ale artei româneşti, după d-l Simionescu-Rîmniceanu: adapti-bilitatea, adică identificarea uimitor de uşoară cu culturile înaintate ale altor ţări; jena de a împărtăşi procesul sufletesc, care explică lipsa din literatură şi din artă, a încordării psihice, a fanatismului, a pasiunii şi în genere a tuturor conflictelor sufleteşti; şi în sfârşit, confundarea cu natura, cu natura pe care n’o simte antropomorfizată ca Apuseanul, ci pentru ea însăş, în afară de om şi cu un suflet el ei.
   Deaci decurg, şi aspectul static şi descriptiv al literaturii noastre, şi lipsa de compoziţie, care ne-au împiedicat în literatură să avem încă romanul, în pictură să n’avem altceva decât înfăţişări fragmentare, izolate, netotalizate. Sub aceste caracteristice, în mare parte negative sub raportul a ceeace e valabil în universal, străbate totuş, neconturat încă şi nepus pe deantregul în valoare, un caracter propriu românesc, care adâncit şi amplificat va da fără îndoeală, — cum a dat în parte şi în răstimpuri —un accent personal în creaţia artistică. Literatura cu deosebire, pictura când se va elibera de prea uşorul mimetism, vor intra pe uşă deschisă în arta
301
© BCU
europeană, când cusururile de astăzi, rotunjite, vor deveni însuşiri.
   Dar optimismul acesta, oricât de rezervat ar fi, nu ne e nici atâta îngăduit când e vorba de sculptură şi arhitectură. In sculptură lipsa de interes pentru om, care a dat peisajul şi descripţia în literatură •—• depărtează pe artist de însăş centrul preocupărilor plastice. Lipsa de energie şi de precizie în concepţie, au făcut să rămânem încă la meşteşugul gol, fără a şti măcar să corijăm slăbiciunea cu acea facilitate de a împrumuta şi adapta, care ne-a slujit în celelalte arte. Iar în arhitectură, unde a stăpânit mai mult decât în toate celelalte dibuiri artistice, problema caracterului naţional, n’am izbutit decât la conglomerat şi amorf, la hibrid şi grotesc.
   Paginile d-lui Simionescu-Rîmniceanu, adună astfel în mănunchiu strâns, o sumă de probleme, care desfăşurate ar alcătui miezul unui volum mai larg, ce ne lipseşte încă, şi singur numai, ni l-ar putea da.
   ^Opasăre a sburat prin fereastra odăii în care a murit Flamina! . . .
   .. . Poate la altă primăvară va face cuib în altă parte. Dar sufletul care plecase îşi va mai aşeza aiurea lăcaş? . . .»
   Cât de departe e scrisul de acum al d-nei Hortensia Papadat Bengescu, de acel plin de aromă şi de coloare, ca un miez mustos de piersică, din cel dintâiu volum! Sufletul din «Ape adânci» s’a risipit însă în torturată convulsiune de stil; o pasăre a sburat prin fereastra odăii în care a murit Flamina; alt suflet s’a aşezat în lăcaş; paginile de acum ale d-nei Papadat Bengescu cer o sforţare pentru a le duce la capăt, acele de odinioară erau un farmec. A făcut bine «Cultura Naţională» retipărind în nouă ediţie, cea dintâiu şi până acum cea mai bună carte a d-nei Bengescu. Autoarea cetind corecturile ediţiei, înainte de a da bunul de imprimat, va fi măsurat cu tristeţă drumul rămas înapoi. Şi ce-ar opri oare legarea unui fir rupt ? Din cele şase capitole din câte se cuprinde cartea ■—nu le putem numi nici novele, nici schiţe, nici scrisori; sunt şase capitole sufleteşti;-—se răsfiră ca dintr’un păr lung de femeie trecut printre degete, o înfiorare atât de violentă şi de lascivă de feminitate, încât ochii trec peste şiruri aproape cu sensualitate. D-na Papadat-Bengescu, izbutise să îmbine cea mai ascuţită psicologie femeiască, adâncită în infiltraţiunile unde ochiul scriitorului bărbat un poate pătrunde oricât de ager s’ar afla, cu un stil fluid şi atât de adecvat ideei şi sentimentului, şi atât de lipsit de asprime, că fraza se mlădie felin cum se alintă pisica sub desmierdare. Că e vorba de însemnările de pe ţărmul mării, ori de imnul înălţat pădurii, ori de moartea Flaminei, ori de spovedaniile de «Femei, între ele» din localitatea de băi cu micul orizont prins între două povârnişuri; scrisul d-nei Papadat-Bengescu lunecă peste peisajii, oameni şi suflete, şi peste gânduri, cu o peniţă care nu se înfige adânc şi vertical în carnea cuvintelor, ci schiţează elastic un arabesc fără început şi fără sfârşit, ca un ornament preţios şi de sine stătător, prin el însuş.
   Cartea ^întreagă, chiar când deschide o pagină neagră către tristeţile cele mari, rămâne un imn sensual vieţii: parfum, coloare, linii curbe, ră-
coare şi arşiţă, întuneric şi orbire de lumină toate se împletesc şi se destind în senzaţii directe, aproape cu voluptatea unor apropieri fizice. D-na Papadat-Bengescu trebuie să întindă mână când păşeşte în întuneric, involuntar, ca şi cum întunericul -s’ar putea simţi sub vârful degetelor deschise, dur şi material, şi de sigur că oferă obrazul vântului ca unei mângâeri.
   închizând scoarţele cărţii peste ultima filă, te întrebi cu nedumerire şi mâhnire, cum a ajuns autoarea dela virtuozitatea de aci, la volumele din urmă, unde tot ce-a fost aerian şi transparent, se încâlceşte în neologism şi în preţiozitate?
   Ne vine târziu, când nu mai avem răgazul să stăruim mai deaproape la conţinutul stufos şi divers cât trei cărţi, «Arhiva pentru ştiinţa şi reforma socială» de sub conducerea d-lui D. Guşti. E cel dintâiu număr, îndoit, din cel de-al cincelea an. Că a putut să ţină piept scumpetei şi neajunsurilor cu care se tipăreşte astări o asemenea publicaţie, nu e vreun merit deosebit al cetitorului român. «Arhiva pentru Ştiinţa şi reforma socială» a trăit până acum şi trăeşte, din jertfa îndoiţilor săi editori:    «Cultura Naţională» şi
«Institutul Social Român». Dacă n’a străbătut încă în massa cea mare de lectori, unde ar fi slujit ca netăgăduit îndreptar în problemele discutate frunzărit şi desfigurat de grăbiţi jurnalişti, revista institutului social şi-a statornicit în schimb un număr de cetitori, în ceeace avem mai puţin superficial din cărturărimea noastră. De vieaţa şi de orientarea părţii celei mai oropsite a acestei cărturărimi, deabia acuma pornită la drum; de organizarea vieţii universitare, s’a ocupat în primăvara trecută, sub conducerea d-lui Guşti, seminarul de sociologie, etică şi politică al Universităţii din Bucureşti. Proiectul de program, ne este înfăţişat acum, ca rezultat al cercetărilor şi observaţiilor culese din vieaţa noastră universitară, şi rezemat pe experienţele şi rezultatele de aiurea. Nu ştim în ce măsură va avea răsunet. In confuzia şi spasmodica vieaţă studenţească de acum, ar fi să nădăjduim că nu va rămâne simplu deziderat, document al timpului, presat între scoarţele unei arhive. E singura cale de scăpare şi de limpezire a unor stări prea dureroase, aceea prezintată de d-1 Guşti. Pregătirea tineretului prin mai deaproapea luare aminte la învăţământul anteuniversitar ; lărgirea şi disciplinarea vieţii academice eliberată din rutină şi tiparul împietrit al legii şi regulamentelor, după un program care prevede aliniate speciale pentru cursuri, lucrări practice, examene, biblioteci şi tipărirea unui almanah universitar; asigurarea stării materiale a studentului, prin măsuri care ar îngriji de locuinţă, de hrană, de cooperative studenţeşti, de asistenţa medicală, de burse, de cassă de economii şi de creiarea unui credit cultural; stabilirea unor mai apropiate raporturi dintre studenţi, prin cercuri judeţene, societăţi pe facultăţi, centre, asociaţii, şi legate toate printr’o uniune generală; asociarea absolvenţilor de universităţi; congresele, un ziar, şi netezirea raporturilor dintre studenţi şi profesori, şi dintre studenţi şi autoritatea universitară; — ar constitui capitolele de reazăm ale acestui program ce-ar însănătoşi învăţământul nostru universitar, astăzi pornit pe calea desnădăjduirii.
302
© BCU
' Conferinţa d-lui C. Bougle, rostită anul trecut la Fundaţia Carol «Sociologia franceză contemporană» se tipăreşte în acest număr în întregime, revăzută de autor. D-l I. C. Filiti urmăreşte ♦Evoluţia claselor sociale în trecutul Principatelor române», d-l P. P. Negulescu înfăţişează structura şi ideologiile «Partidelor politice», d-l Lucian Blaga publică un fragment dintr’un studiu pus sub tipar «Stiluri Fundamentale» asupra cărora ne vom opri cu cel mai apropiat prilej. Studii, recenzii, de Dr. Banu, Victor Slăvescu, Ştefan Zeletin, En. Ionescu, Nicolae Petrescu, Suchianu, Bucuţa; un număr, cum spuneam, încăpător cât trei volume.
trei ani răsare, pe zidurile pătate ale străzilor bucureştene, în zilele mohor îte ale iernii târzii, un afiş roşcat, purtând un nume cu ecouri vechi şi luminoase: «Poesis».
   Ritmul drumului său, prin actualitatea românească, are ceva din liniştea şi regularitatea mersului unei planete, care străbate negurile în clipele celor mai mari vrajbe anuale, păstrând întotdeauna un pas cumpătat şi o zare largă, în jur.
   Multora, fără îndoeală, resonanţa străină şi ciudată le va fi dat curiozităţi de-o clipă, fără consecinţe mari, — scânteea călătoare şi anonimă în care indiferenţa şi lipsa de curiozitate temeinică a publicului doritor nu de oboseala informa-ţiunii ci de desfătarea uşoară, vulgară şi lacomă de timp, transformă orice văpaie.
   Au fost puţini la număr acei cari la începuturile de acum trei ani s’au strâns în jurul aceleiaşi tulpine. Astăzi numărul lor a crescut simţitor. Şi poate asta numai datorită hărniciei îndârjite, cu care d-l Ion Marin Sadoveanu şi d-na Marieta Sadoveanu, au stăruit peste tot scepticismul nostru să ducă la capăt o minune. Singuraticii s’au strâns, zâmbetul de neîncredere a fost biruit, un drum călăuzitor se lămureşte acestei înjghebări ce păruse la început vremelnică asemeni unei roze rare de seră, în iarnă. Minunea e una din acele mari ale acestor timpuri. Căci Poesis care mai presus de orice, vrea să propovăduească un gest: acela de a deşii pi fruntea de pământ, în dorul său de a însemna, fie numai în treacăt, actul nobil al creaţiunii săvârşite de sufletul omenesc, priveşte astăzi zările cerului nostru românesc.
   E o datorie pe care şi-o împlineşte, datorie aşteptată dar nu uitată, răsărită la vremea ei, după ce apele au început să se limpezească puţin, din bătaia lor năvalnică, depărtată şi felurită, în scocul sufletului nostru.
   ^^ARĂ de Popeşti! —ne botezase într’unceas de supărare un fruntaş ardelean, care de altfel se supără şi se împacă deopotrivă de repede. Popeştii, băieţi buni, şi-au văzut de treburi şi n’au luat exclamaţia maliţioasă, mai la ininrâ, decât iei un viţ dela Turda când se întâmplă să aibă haz. Pe Popeştii cei mulţi, îi răsbună însă de două luni încoace, la Paris, Elvira, cu izbânzile ei de scenă despre care n’au vorbit numai cronicile gazetelor, ci şi cele mai sgârcite în elogii, ale publicaţiilor de specialitate şi de
literatură. Acum, mai întâiu «Buletinul Societăţii arhitecţilor diplomaţi» din Paris, şi după el jurnalele şi publicaţiile de specialitate, aduc cuvinte bune despre alt compatriot: Ioan A. Popescu, elev al lui Lambert, premiat întâiu la concursul de arhitectură Gobeboeuf, socotit ca însemnătate, îndată în rând după Prix de Rome. Concursul a fost greu ; premiile s’au împărţit la 224 candidaţi. In reproducerea lucrării încoronate, (pe care dimensiunile nu ne-au îngăduit să-i facem loc în «Gândirea»), după clişeul unei reviste franceze de specialitate; se vede limpede că arhitectul român a ţinut să păstreze în lucrare ceva din caracterul oarecum naţional prin împământenire, al artei noastre bisericeşti. Era vorba de construcţia, cu elemente decorative, a unui Jube-u, puntea ce se obişnuia în evul mediu să lege în catedralele catolice cele două amvonuri, aşa încât să izoleze clerul de propierea cu mulţimea credincioşilor. Cu atât mai grea era lucrarea, cu cât rămâne astăzi la un caracter arheologic, lăsat la o parte în construcţia bisericilor moderne; iar din punct de vedere al compoziţiei, având a se feri să nu acopere vederea altarului. Proiectul d-lui Ioan Popescu, în marmură şi în mozaic, lucrat în stil bizantin, rezemat pe trei arcuri inegale, a fost atât de isbutit după aprecierile oamenilor de meşteşug încât, îndată după concurs, premiatul a şi fost ispitit de oferte pentru lucrări care să-l ţină pentru mai multă vreme, sau pentru totdeauna în străinătate. Astfel fireasca bucurie a noastră, pentru o isbândă a unui compatriot, ne este stri-, cată, de teama tot firească şi asta, de a nu-1 vedea pierdut pentru arta noastră, cum s’a întâmplat cu atâţia alţi români preţuiţi peste graniţă, mai mult de cum ştim să-i preţuim noi acasă.
   C ÂND am primit o scrisoare semnată Jean Boutiere, fost profesor în misiunea universitară franceză la noi şi bursier de agregaţie pe lângă facultatea de litere, tocmai dela gura Rhonului, în Provenţa, patrie a lui Mistral şi Fabre, cerân-du-ne să trimitem câteva numere din «Gândirea» şi să îngăduim reproducerea câtorva pagini, în revistele franceze, a fost o surpriză. Nu prea suntem obişnuiţi ca străini, şi mai cu seamă ca francezi, să se informeze de mişcarea noastră culturală şi artistică, direct dela surse. Dar când, după un schimb de scrisori, la invitaţia noastră de a informa cetitorul român despre momentele mai de seamă din mişcarea intelectuală a Franţei, d-l Jean Boutiâre, s’a oferit să ne scrie aceste'cronici în româneşte, după atât cât a învăţat din graiul nostru în trecerea pe aici, surpriza a mers crescând. Aşa ne-am făcut încă un prieten, şi cetitorii «Gândirii», vor avea odată pe lună sub ochi «scrisori din Franţa», într’o serie începută cu acest număr.
   IN rezumatul pe care «L’Information Universi-taire», îl tipăreşte după conferinţa d-lui Eugen Titeanu, rostită luna trecută la «Cercul internaţional al studenţilor» din Paris, se poate vedea că prietenul nostru, ca întotdeauna curajos şi lipsit de făţărnicie, când a fost vorba să arate roadele influenţii franceze politice şi intelectuale asupra noastră nu s’a sfiit să sublinieze şi să osândească exageră-
303
rile, când s’au dovedit dăunătoare. Conferinţa a avut astfel, alt caracter, mai plin de miez şi de autoritatea obiectivităţii, spre deosebire de acele cuvântări cu genufluxiuni şi măguliri, rostite în deobşte de câte ori un român aflător la Paris, se achită în numele nostru de datoriile sufleteşti ce avem către Franţa. De această batere ortodoxă de mătănii şi de cădelniţarea cu fum de smirnă, ne-a ferit d-1 Titeanu; şi că bine a făcut se vede după aplauzele ce i-au încheiat conferinţa şi după interesul cu care a fost discutată nu numai de presa universitară franceză, dar şi de gazetele pentru publicul mare.
   Arătând ce datorim Franţei în formarea vieţii noastre politice şi culturale, mai cu seamă prin pregătirea tineretului nostru la şcoala marei revoluţii franceze, d-1 Titeanu s’a oprit stăruitor şi la exagerările care ne-au alterat uneori creşterea firească, şi a făcut multe aşezăminte ale Statului românesc modern, să cristalizeze imperfect. Sprijinit pe articolul d-lui Nichifor Crainic din «Gândirea» asupra ortodoxiei şi politicei noastre, a numărat printre aceste greşeli, pe cea mai însemnată poate: transportarea aici a pro-
blemei religioase aşa cum a fost rezolvată de revoluţia franceză, fără o localizare măcar şi fără a se ţine seamă de realităţile deaici, —altele cu totul, decât acele pe care în Apus le înfrângea spiritul enciclopediştilor.
   Este, dacă nu de tot nouă, în orice caz mai plastic şi mai limpede redată decât am auzit până acum, explicarea drumului străbătut de influenţa franceză la noi, a cărei infiltraţiune, d-1 Titeanu, o numeşte «geometrică». Se lămuresc trei linii convergente. Două prin care influenţa ne-a venit prin «ricochet»; în secolul XVIII, întâi pe calea oştilor ruseşti de ocupaţie şi pe urmă din Constantinopolul, ce ne trimitea odată cu domnii fanarioţi şi o serie de curteni, dascăli şi oameni cu şcoală franceză. Pe urmă pe cea din urmă cale, a pătrunderii directe, din Apus, prin emigraţie, prin tinerii cărturari, prin cărţile şi spiritul francez. Conferinţa a fost un prilej de discuţie mai viu decât se obişnueşte, şi a prilejit şi o «seară franco-română» la «Cercul internaţional al studenţilor» unde s’a cântat muzică românească şi d-ra Anghel, a cetit din poeţii noştri traduceri franceze.
Scumpirea hârtiei şi tiparului, clişeele colorate, hârtie specială de supliment, îngreunând mult budgetul nostru, care şi aşa înscria o pierdere de aproape 2 lei de exemplar, ne silesc să urcăm preţul revistei la 15 lei.
ABONAMENTUL RĂMÂNE ACELAŞ
                                                TIPARUIf CVI/TVRA NAŢIONALĂ, BUCUL E$ŞTX CRIŞESEE AIARVAN
© BCU

GÂNDIREA
© BCU Cluj

© BCU Cluj


GÂNDIREA
  Wf-


© BCU Cluj
ST. DIMBTRBSCO
                                                                                                  GANPIREA
Popas



ST. DIMETRESCU
© BCU Cluj
E X E M-
plarul
lei 15.-
GÂNDIREA
EXEMPLARUL LEI 15.—
                  REDACTOR:                         CEZAR PETRESCU
                  APARE LA 5 ŞI 20 ALE FIECĂREI LUNI
                  SUB CONDUCEREA UNUI COMITET ALCĂTUIT DIN DOMNII:
  lucian blaga, demostene botez, em. bucuţa, al. busuioceanu, n. m. condiescu, ni-
  CHIFOR CRAINIC, ADRIAN MANIU, GIB. I. MIHÂESCU, LIVIU REBREANU, ION MARIN SADOVEANU,
                                                   AL. O. TEODOREANU, PAMFIL ŞEICARU
                   REDACŢIA: FUNDAŢIA CULTURALĂ PRINCIPELE CAROL STR. DR. KALINDERU No. 10, BUCUREŞTI
                   PENTRU RECENZII ŞI ANUNŢAREA APARIŢIEI, DOMNII AUTORI ŞI CASELE DE EDITURĂ SUNT RUGATE a trimite CÂTE DOUĂ EXEMPLARE. - MANUSCRISELE nepublicate se ard. CĂRŢILE ŞI MANUSCRISELE RUGĂM SĂ FIE ADRESATE REVISTEI LA CĂSUŢA POŞTALĂ 17 0, BUCUREŞTI
iimiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiHiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiHiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiîiii
                  5 MARTIE 1924
                  CUPRINSUL
NEOBONJURISM ŞI AUTOHTONISM IN CULTURĂ de Pamfil
  Şeicaru .................273
AMINTIRE de Lucian Blaga...276
VESTE de I. Vinea. ........277
CUIBUL BRETELUI de Em. Bucuţa 278
MĂNĂSTIRE de Ion Pillat....284
BALADA UNEI APE de GeorgeGre- . 4
  gorian...................285
ZOOLOGIE de Vintilă Jiusu Şiri-
  anu .....................286
IN TĂCEREA UNEI ODĂI de Au-reliu Carnea...............288
CRONICI
IDEI, OAMENI & FAPTE
   Arta populară în România. Pe marginea unui studiu al d-lui N. Iorga de Iuliu Pascu.. .. 289 Iubitele de hârtie......291
    Succese dramatice : Bujoreştii Cu prilejul ediţiei a II-a....29i
DIN VECINII APROPIAŢI
    Fraţii Serapion de G. M. Ivanov 292 Slavofilii ruşi de G. M. Ivanov 293 Scrisori din Franţa Cel din urmă dintre marii felibri nu mai este... de Jean Boutiire 295
CRONICA ARTISTICĂ
    Pe drumuri multe (Expoziţiile Negul eseu şi Ştefan Dime-trescu) de Oscar Walter Cisek 297 Un singuratic (Expoziţia Miitz-ner) ....................298
DRAMA ŞI TEATRUL
                                                                                                             Neguţătorul din Veneţia de W. Shakespeare de Ion Marin
Sadoveanu .............298
CRONICA MĂRUNTĂ..............300
                                                  ILUSTRAŢII:
                Coperta: Şt. Dimetrescu: La sfat.
                Supliment: St. Dimetrescu: Cina, Popas. I. Negulescu: Gară, Portret. Desene în interior de Demian.
lyiiiiiiiiiiiimiiiiiiniiiiiiiiiiiiiiHHiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiHiiiinHiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiuHliiiiiiiiiiiiiiiiiiiiHiiiiiHiiiiHiiiniiiHiiiiiiiiiniiiiiiiiiniHiiiiiiiiiiiiiiiiiiin
ABONAMENTE: 1 AN, 200 LEI; 6 LUNI, 100 LEI. PENTRU 1NSTITUŢIUNI ŞI AUTORITĂŢI, 300 LEI ANUAL. IN STRĂINĂTATE: 350 LEI ANUAL. - INSERŢII ŞI RECLAME SE FAC LA ADMINISTRAŢIA REVISTEI ŞI LA TOATE AGENŢIILE DE PUBLICITATE
         ADMINISTRAŢIA: FUNDAŢIA CULTURALĂ PRINCIPELE CAROL STR. DR. KALINDERU No. 10, BUCUREŞTI
exem.
PLARUL L E I 15.-
GĂNDIREA
EXEMPLARUL L E I 15.—
CVLTVRA NAŢIONALĂ
SOC. ANONIMĂ DE EDITURĂ                         CAPITAL SOCIAL LEI 50.000.000
lll!!!ll!lllllll!!!llllllll!ll!lll!lllll!llll!lll!l!l!l!!l!l!!l!! \ llllll!!!l!lll!ll!l!lll!!!!l!ll!illlllll!!!!lll!!!l!!!!lll!l!!!ll
SEDIUL CENTRAL/ VjHUftff \SEDIUL CENTRAL
BUCUREŞTII IM iBUCUREŞTI
STRADA PARIS No. i\ ]jfff/F / STRADA PARIS No. 1
lllllllll!!!llll!!ll!!l!ll!l!!!I!l!!l!llllll!lll!!ll!IIIIIII!ll!! IIIIIIIIIIIIIIIIIIIII1IIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIII
TELEFON No. 57/62 / ADRESA TELEGRAFICĂ .CULTROMt
COLECŢIA INSTITUTULUI SOCIAL ROMÂN
                 DOCTRINELE PARTIDELOR POLITICE
I.N. ANGHELESCU: Solidarismul social-economic; I. G. DUCA: Doctrina liberală; M. DJUVARA: Evoluţie şi revoluţie; D. GUŞTI: Partidul politic; N. IORGA: Doctrina naţionalistă; N. IONESCU: Sindicalismul; G. KISS: Minorităţile ungare; V. MADGEARU: Doctrina ţărănistă; M. MANOI-LESCU: Neoliberalismul; AL. MARGHILOMAN: Doctrina conservatoare; ILIE MOSCOVICI: Lupta de clasă; N. PETRESCU: Anarhismul; M.PO-POVICI: Solidarismul politic; C. RĂDULESCU-MOTRU: Concepţia conservatoare şi progresul; H. O.ROTH: Minorităţile germane; I.RĂDUCANU: Socialismul de Stat; ŞERBAN VOINEA: Marxismul; G. TAŞCĂ: Liberalismul economic; ANIBAL TEODORESCU: Solidarismul juridic
           COLECŢIA ACTUALITĂŢI
lei 25       A. CORTEANU               lei 35
SCHIŢE POLITICE ŞI ECONOMICE
Noua constituţe. — Problema reparaţiunilor. — Ţărăniştii. — Numerus clausus. Criza partidului liberal. — Greva funcţionarilor,— Confederaţia dunăreană. Criza economică şi financiară. — Misticismul economic. — Etc.
                           PUBLICAŢIILE
                   ACADEMIEI ROMANE
          OCTAVIAN GOGA: Gh. Coşbuc . ... 18 Lei D. GUŞTI : Fiinţa şi menirea Academiilor . 15 „
          ANDREI RĂDULESCU: Cultura juridică . . 18 „
          M. SADOVEANU: Poezia populară .... 12 „
          N. IORGA: Ernest Renan.5 „
          Z. PÂCLIŞANU: Luptele politice ale Românilor
           ardeleni  ..........28 „

EXEMPLARUL 15 LEI