| GÂNDIREA
A APĂRUT:                  A APĂRUT: 
         IONEL TEODOREANU            
    ULIŢA COPILĂRIEI                 
 UN VOLUM 154 PAGINI CARTONAT 30 LEI 
  EDITURA CVLTVRA NAŢIONALĂ          
A APĂRUT:                    A APĂRUT:
                    ION PILLAT
           PE ARGEŞ IN SUS
       UN VOLUM 118 PAGINI CARTONAT 33 LEI EDITURA CVLTVRA NAŢIONALĂ
RIVISTA MENSILE
DELTA
RIVISTA MENSILE
Redattori: Arturo Marpicati, Bruno Neri e Antonio Widmar Redazione e Amministrazione : Via Giosuâ Carducci 11, Fiume Abonamento per l’estero : Un anno Lire 25.—
© BCU Cluj,
GÂNDIREA
               STATUL CA ÎNDREPTAR
                                     DE
                             TUDOR VI ANU
   DupA terminarea răsboiului european şi socotind drept soluţionate prin unirea provinciilor, împroprietărirea ţăranilor şi votul universal, suma problemelor care alimentase literatura română din ultimele două sau trei decenii, d-1 G. Ibrăileanu o decreta anulată în motivele ei: «întregirea neamului şi desrobirea ţărănimii, scrie d-sa., vor face să dispară din literatură acele accente de protestare, de revendicări, acel caracter de propagandă, care dădeau tonul unei părţi din operele noastre cele mai preţuite». Şi în altă parte: «Avem credinţa că cele două mari acte... care au înlăturat toate abstacolele desvoltării normale şi depline ale întregului neam şi a tuturor forţelor lui vor da şi literaturii noastre, ca şi celorlalte manifestări ale energiei româneşti, un avânt nebănuit, care ne va aşeza definitiv în rândul popoarelor producătoare de cultură universală». (După Răsboiu, pg. io şi ii). Literatura adusese contribuţia ei la rezolvirea marilor probleme ale naţiunei. Aceste probleme se găseau acum soluţionate; producţiunii din ultimele decenii i se închidea orice viitor. Având de aci înainte să se adapteze condiţiunilor unui Stat în care elementul românesc primează printre minorităţi orgolioase de tradiţiunea lor şi în care importanţei noui îi corespund responsabilităţi incalculabile, scrisului românesc în Statul românesc i se puneau alte probleme. Tot ce s’a făcut în această restrânsă vreme tinde să câştige pentru literatura noastră o trăsătură de universalitate şi s’o intereseze la chestiunile care pot mişca deopotrivă Apusul şi Răsăritul. Reviste vechi primesc talente proaspete şi răsvrătite. Acestea şi alte reviste mai noui au reuşit să-şi câştige colaboratori printre minoritari şi să ofere astfel din conjugarea unor inteligenţe formate în medii deosebite, icoana sintezei care se manifestă în noul Stat român. O întinsă operă de traduceri, studii despre curentele de idei şi personalităţile reprezentative din Europa, contribuesc şi ele la menţinerea contactului cu străinătatea. Pe când acum zece, cincisprezece ani încă, literatura europeană nu intra în atingere cu noi decât prin-tr’o subţire pătură de esteţi cari nu puteau s’o comunice mai departe, contactul de azi mi se pare mai activ, mai general şi prin urmare mai util. In sfârşit s’au auzit la Universitatea din Cluj cuvintele d-lui V. Pârvan care formulează bine unele din tendinţele vremii prezente: «Suprema despersonalizare, desnaţionalizare, destendenţionalizare, trebuie să fie actul de purificare, precursor creărei. înaintea ideei pure: de filozofie, artă, ştiinţă, trebuie să stea omul pur de orice intenţii trecător lumeşti». Şi: «Avem dară de intensificat în tinerimea care aleargă la luminile noastre nu ceeace e ţărănesc în ei, ci ceeace e general — omenesc». (Idei şi forme istorice, pg. 34 şi 31).
   Dar în timp ce economia culturii româneşti tinde să se organizeze astfel printr’un multiplu motiv de evoluţie un scrupul poate să ne turbure conştiinţa. Atâtea conţinuturi străine pot oare bine intra în tiparele sufletului nostru naţional ? Suntem un popor de ţărani cu sufletul naiv şi simplu. Producţiunea cu care venim în atingere este aceea a civilizaţiilor «oraşelor mondiale». Şi aşa apare temerea ca din îmbinarea nefirească a acestor două realităţi să nu apară cumva fenomenul detestabil al «pseudomorfozelor». In această critică numai cuvântul este nou; el vine dela germanul Oswald Spengler, autorul unei cărţi artificiale (dar seducător scrise) despre Apusul Culturii Occidentale. Fondul acestei critici este mai vechiu. II întâlnim la cugetătorii ruşi ai «anilor patruzeci»; la reprezentanţii şcolii critice şi la contemporanii lor slavofili. Fenomenul raportului exterior şi factice dintre formele înnaintate
                                     241
© BCU
ale culturii apusene şi vechile aşezări ruseşti, Tchadaiev credea să-l poată remedia prin introducerea principiilor adânci de desvoltare ale lumei apusene. In ideea unei convertiri catolice se văzu multă vreme mijlocul unei însumări sănătoase în munca civilizatorie a Europei. Pornind dela o aceeaş critică, Slavofilii, un P. Kiereievski, un Khomiakov, un C. Ak-ssakov, revendicară dreptul unui ideal autonom. Progresul studiilor hegeliene impuneau în acelaş timp ideea naţională ca pe una din formele de manifestare ale spiritului absolut. — De când Titu Maiorescu a pronunţat, la noi, formula antitezei dintre «formă» şi «fond», o întâlnim mai la toţi scriitorii români cari s’au ocupat cu problemele culturii. Acum în urmă revine într’un articol al d-lui Nichifor Crainic. (Gândirea, III 8—xo).
     Concepţiunea sufletului naţional, legat organic de individualitatea unui peisagiu, singur în măsură de a se desvolta în produse culturale viabile şi singur îndreptăţit de a alege ceeace i se oferă din afară, este relativ recentă. Ar fi curios de observat cum o idee tânără în omenire poate stăpâni atâtea suflete dacă n’am şti (pe de altă parte) că tocmai ideile noui sunt cele mai tiranice. Concepţiunea culturalismului etnic se găseşte însă în situaţiunea particulară de a nu fi destul de veche pentru a fi intrat în rândul evidenţelor şi de a fi veche destul pentru a putea fi socotită drept uzată. A apărut în Germania, în vremea care poartă numele de «Sturm-und-Drang»; probabil mai întâiu la Herder. A fost îmbrăţişată apoi de popoarele slave. Printre toate, străluceşte în Polonia opera lui Mickievicz. Este o concepţiune germano-slavă. Mărginirea geografică trădează poate şi motivele ei. Germanii au comun cu Slavii tendinţa de a se aduna în comunităţi restrânse şi neatârnate. O pornire centrifugală. Pe când Latinii sunt centralişti, Germano-Slavii sunt regionalişti. Multe din aptitudinele poporului german mi le pot lămuri din pornirea lor centrifugală. Sentimentalitatea germanului, lipsa lui de rafinare socială, o anumită cuviinţă morală pornită să suspecteze pe semen sunt ale unor oameni cari trăind în restrânse comunităţi sunt aduşi să se supravegheze unul pe altul şi să-şi conceadă reciproc. Latinii ironizează în German tipul provincialului. Germanii înşişi călătorind în ţări latine s’au simţit socialmente inferiori. Din Veneţia Albrecht Diirer scria: «Hier bin ich ein Edelmann, daheim ein Schmarotzer». Este de prisos a adăuga că şi multe din însuşirile lăudate ale poporului german decurg din aceeaş împrejurare. Perseverenţa sistematică în muncă, sănătatea patriarhală a moravurilor familiare, jovialitatea naivă şi puţin rustică sunt deasemeni ale unor oameni cari lucrează şi se refac într’un cerc răstrâns de tradiţiuni şi după un ritm liniştit de vieaţă. D-na de Stael care a dat o descriere a firii germane valabilă încă în multe privinţe ştie şi ea să aprecieze consecinţele descentra-lismului german: «L’Allemagne etait une federation aristocraţique; cet empire n’avait point un centre commun des lumieres et d’esprit public; il ne formait pas une nation compacte, et le lien manquit au faisceau... II y avait une sorte d’anarchie douce et paisible, en fait d’o-pinions litteraires et mdtaphysiques, qui permettait â chaque homme le developpement en-tier de sa maniere de voir individuelle. — Comme il n’existe point de capitale ou se rassemble la bonne compagnie de toute l’Allemagne, l’esprit de societe y exerce peu de pouvoir; l’em-pire du gout et l’arme du ridicule y sont sans influence. La plupart des ecrivains et des pen-seurs travaillent dans la solitude, ou s'eulement entoures d’un petit cercle qu’ils dominent». (De l’Allemagne. Des moeurs et du caractere des Allemands). Literatura germană nu rămase cu toate acestea în afara marelor curente europene. Multă vreme ea fu mai mult influen-ţabilă decât influentă. Atunci însă când se înnălţă la independenţă, trebui să treacă o generaţie de oameni înnainte ca Goethe şi Schiller să ajungă la universalitate. Intre epigonii francizanţi din sec. XVIII şi maturitatea lui Goethe există o epocă intermediară în care se lămuri rostul tradiţiei germane şi se făcu oarecum inventariul ei. Primul gest de neatârnare al literaturii germane este o revenire la această tradiţie. Cine nu vede că şi aici se manifestă reacţiunea omului unei închise grupări; protestul cuiva împotriva încălcătorilor şi veneticilor? Momentul acesta contribui la sporirea notei particulariste, locale, în reprezentarea oamenilor şi moravurilor. El adânci o anumită tendinţă individualistă, realistă, pe care arta germană o opuse pururi artei idealiste a Latinilor. Astfel se face că aduşi să reflecteze asupra condiţiunilor culturii, Germanii au întâlnit mai mult ca în altă parte o producţiune artistică purtând urmele unei minuţioase diferenţieri isvorând realmente dintr’o vieaţă specială şi închisă în sine. Lucrul s’a întâmplat la fel în Rusia. Şi este interesant de observat că promotorii inspiraţiei etnice în literatura noastră, raliându-se culturalismului etnic german, au adus mai ales exemplul Rusiei. Aşa şi acum în urmă în articolul d-lui Nichifor Crainic.
     Dar mai este un punct care trebuie lămurit. Filozofia culturii este şi ea o disciplină nouă.
                                                          242

© BCU
Apariţia ei corespunde avântului studiilor etnografice. Acestea din urmă îşi trag origina din aceeaş autoconştiinţă etnică a omului de cultură din «Sturm-und-Drang». Simţirea individualităţii etnice a condus la studiul diferenţelor dintre popoare. Având nevoie să-şi limiteze obiectul, etnografia găsi în termenul de «cultură» numele general pentru totalul instituţiilor, religiei, moravurilor şi produselor de artă populară, rezervat studiului ei. In acest înţeles putu vorbi Weule chiar despre cultura primitivilor, «cultura necultivaţilor», Kultur der Kulturlosen. Şi cum se vede că e o nevoie a minţii omeneşti de a închipui subt manifestările evidente un substrat care a existat înnaintea apariţiei lor şi care poate dura după ce ele dispar, filozofia culturii, prelucrând datele etnografiei, ipostazează un suflet unitar la baza instituţiilor, religiei, moravurilor şi artei: sufletul etnic. Nu vom insista asupra motivelor care, în aceste grupări începătoare, dau o unitate tuturor formelor de vieaţă socială. In intimitatea şi concentrarea raporturilor dintre indivizii unui grup mărginit este firească unitatea şi perpetuitatea formelor. «Tradiţiunea» care este înţeleasă de obiceiu ca o noţiune de timp, este deasupra şi expresiunea unei anumite densităţi în spaţiu. Aşa ne explicăm mai departe că etnografia nu reuşeşte decât în studiul unor societăţi la un nivel relativ redus de desvoltare; că ea este anume ştiinţa popoarelor într’un anumit moment al vieţii lor, şi numai într’acela. De câteori dimpotrivă ea îşi sporeşte întinderea obiectului şi îşi aplică mijloacele la cercetarea unor societăţi evoluate în care unitatea formelor a slăbit, este inevitabil alături de un sentiment de încordare, o penibilă aproximaţie a rezultatelor. Aceasta nu împiedică pe filosoful culturii atunci când îşi îndreaptă reflecţiunea sa acolo unde produsele spiritului au pierdut caracterele unitare şi specioase ale unei societăţi restrânse, să creadă a putea constata dispariţia «sufletului etnic» şi prin urmare moartea culturii. Acestei iluziuni nu tocmai complicate căzu victimă şi Oswald Spengler. Putem, dacă vrea, să-i acordăm meritul de a fi «cea dintâiu» victimă a acestei iluziuni; deşi tot ce spune dânsul despre «cultură» şi despre trecerea acesteia în «civilizaţie» sunt teorii de multă vreme cunoscute.
     Eroarea lui Spengler consistă în a întrebuinţa într’un alt domeniu o altă noţiune. Şi doară cultura occidentală căreia i se pune diagnoza cunoscută este aceea care ar fi putut instrui pe cineva despre procese cu totul deosebite. Emigrarea epicei şi liricei medievale, scolastica, umanismul sau organizarea ştiinţei moderne sunt fenomene care nu se pot nicidecum înţelege din înrădăcinarea în peisagiu. Ele nu sunt producte plantiforme hrănite dintr’un sol şi răsfirate într’o anumită atmosferă. Agentul lor este emulaţia internaţională. In universalitatea rezultatelor ele îşi întrevăd scopul. Dacă apoi considerăm una din marele culturi occidentale în întregul ei, găsim deasupra unei vechi tradiţiuni pitoreşti reprezentând particularismul unei societăţi închise, o structură de planuri care refac de fiecare dată câte un moment european.
     Ne găsim în momentul aproximativ al istoriei când o societate patriarhală trece în faza de Stat. In două generaţii transformarea a devenit sensibilă. Suprimarea marei proprietăţi o va desăvârşi. De pe acum putem privi cu o simpatie contemplativă fiinţa întrecută a vechiului regim patriarhal. Invocând işlicul şi ciubucul boierului Dinicu Golescu, d-1 Nichifor Crainic foloseşte o libertate imposibilă acum o sută de ani. Va trece poate mai puţină vreme şi vor dispărea şi alte multe lucruri pe care noi le înţelegem din caracterul societăţii româneşti de până eri. Va dispărea şi acea categorie de esteţi şi neocupaţi cari întreţineau cu lumea culturii europene un raport neeficace. Şi va dispărea şi problema pe care o tratăm aici, în clipa în care nimeni nu se va mai îndoi că toate scrupulele etnice sunt un accident de creştere, o criză de pubertate, un conflict care s’a produs cu mai multă putere acolo unde, ca la Germani şi la Ruşi, o pornire înnăscută de grupare socială tindea să menţie vreme mai îndelungă patriarhalitatea. Transformarea se va petrece şi fără voia noastră. Căci dacă des-voltarea lentă în timp este o lege a vieţii istorice, contaminarea între cercuri deosebite de cultură este o altă lege. Valoarea ei scade pentru triburile de Tuaregi şi Kabili d. p. care reuşesc să se menţină într’o izolare aproape completă. Creşte pentru popoarele trecute în faza de Stat, organizate adică în vederea conlucrării internaţionale. Această transformare se va petrece mai uşor pentru noi prin forţa atâtor factori noui introduşi în vieaţa poporului şi menit să-l îndrumeze pe căile unui Stat modern. Dacă totuş printr’o ciudăţenie oarecare programul culturalismului etnic ar ajunge să se impună de aci înainte, cultura română, ar descinde hotărît în subdemnitatea unei provincii. Aci stau motivele generaţiei noastre, răzvrătite, inovatoare, progresiste şi optimiste. In locul «sufletului etnic» ea vrea să-şi scoată un îndreptar din ideea Statului.                                           •
243
© BCU
                         SATUL MEU
                                        DE
                                   ION PILLAT PRIMĂVARA
                    Un cuc glumeţ mi s'a pitit sub frunză; îmi strigă: cu-cu, să'l găsesc în crâng — Şi iarba nu mai vrea să se ascunză In inima pământului nătâng.
                    Şi cum nori albi clădesc pe ceruri schele Şi ape vii îmi cântă pe la mori,
                    Âm săgetat în sat cu rândunele Şi 'ncondeiez poienele cu flori.
                                   NORII, VARA
                    Suflaţi în aur ruginiu de soare, închipuim pe ceru 'n asfinţit Icoanele împărăteşti pe care Nu le mai vezi lucind în nici un schit.
                    Şi noaptea cuvioasă ce coboară Pe inimi şi pe holde şi pe sat,
                    In pomenirea zilelor de vară Cu-argint de lună plină ne-a 'mbrăcat.
244
                            TOAMNA
                   M'au presimţit în zare plopii — iată Ca morţii galbeni au rămas şi goi...
                   Şi apa cerului e mai curată In tremur lung sub bărcile de foi.
                   Iar tu, păşind pe frunzele uscate, Simţind că vin hoţeşte peste tot, Te-opreşti şi scapi din mâini înfrigurate O inimă de aur ca un rod.
                   Ti- aduc omătul liniştit ce-apasă Cu fulg uşure ca o piatră grea Pe ţarină, pe suflet şi pe casă —
                   Ţi-1 las pe geamuri preschimbat în stea.
                   De-acum câmpia va fi foaia nouă Pe care sănii ’nseamnă stranii dungi,
                   Şi 'n tine, călătorule, — o să plouă Cu zurgălăi, cu amintiri, cu doruri lungi...
                                  IARNA
                                                                            Miorcani, 1923
© BCU Cluj
         PSALMUL INTAIU
                  DE
              LUCIAN BLAGA
                      Dumnezeule, o durere totdeauna mi-a fost singurătatea ta ascunsă, dar ce era să fac?
                      Când eram copil mă jucam cu tine şi'n închipuire te desfăceam cum desfaci o jucărie. Sălbătăcia mi-a crescut, cântările mi-au pierit.
                      Apoi fără să-mi fi fost vr'odată aproape, te-am pierdut pentru totdeauna în ţărână, în foc, în văzduh şi pe ape.
                      Intre răsăritul de soare şi-apusul de soare sunt numai tină şi rană.
                      In cer te-ai închis ca ’ntr'un cosciug.
                      O, de n'ai fi mai înrudit cu moartea decât cu viaţa,
                      mi-ai vorbi. De-acolo unde eşti,
                      din pământ ori din poveste mi-ai vorbi.
                      In spinii de-aci arată-te Doamne să ştiu ce-aştepţi dela mine.
                      Să prind din văzduh suliţa veninoasă
                      din adânc asvârlită de altul să te rănească sub âripi ?
                      Ori nu doreşti nimic?
                      Eşti muta, neclintita identitate (rotunjit în sine a este a) nu ceri nimic.
                      Nici măcar rugăciunea mea.
                      Iată stele intră în lume
                      deodată cu toate întrebătoarele mele tristeţi.
                      Iată e noapte fără ferestre ’n afară.
                      Dumnezeule de-acum ce mă fâc?
                      In mijlocul tău mă desbrac, mă desbrac de trup Ca de-o haină pe care-o laşi în drum.
URMA
PSALMUL DIN
          DE
      LUCIAN BLAGA
            Arendaş ai stelelor
            străvechile zodii mi le-am pierdut.
            Viaţa cu sânge şi cu poveşti din mâni mi-a scăpat.
            Cine mă 'ndrumă pe apă ? Cine mă trece prin foc?
            De paseri cine mă apără? Drumuri m'au alungat.
            De nicăiri pământul nu m'a chiemat.
            Sunt blestemat.
            Cu cânele şi cu săgeţile ce mi-au rămas — mă 'ngrop, la rădăcinile tale mă 'ngrop Dumnezeule — pom blestemat.
© BCU
              DIN CĂILE VIEŢII
                          DE
                      ION SLAVICI
                                              I
     P
     X LECĂND de la Rîmnicul Vâlcii spre Călimăneşti, ţi se ivesc în faţă, departe pe Olt la deal, munţii Coziei. Ori-şi-cât de senin ar fi cerul şi ori-şi-cât de zîmbitoare ţi s’ar părea valea din ce în ce mai strimtă, munţii aceia sunt posomoriţi, încât în fie-care clipă te aştepţi să pornească din ei o furtună cotropitoare. Sus, de tot sus, deasupra mănăstirii Cozia, la mărginea rariştei de brazi despre culmea munţilor, se află schitul Stânişoara, ear din sus de schit se ridică nişte stânci înalte, în dosul cărora se’ntinde poiana luminoasă, peste care se face trecerea spre Clocotici şi de acolo’n valea Topologului.
     E’ncântătoare preajma schitului şi de pe stânci şi mai ales din poiana cea largă ochiul străbate departe peste valea Oltului şi spre munţii de la dreapta, în creerii cărora se află schitul Frăsinet.
     Ani şi ear ani de a rendul, par’că o lungă viaţă a petrecut Zamfir în mijlocul acelui raiu pământesc, unde zilele sunt de tot lungi pentru-că de tot puţine sunt întâmplările petrecute ’n curgerea lor.
     Nu împlinise âncă vîrsta de doi-spre-zece ani cănd, după moartea mumei sale, Părintele Ieromonach Avacum, fratele reposatei, îl luase la dînsul drept un fel de ucenic, şi de atunci nu s’a mai coborît din munte decât până la metochul, care se află mai la vale, unde schitul are o mică gospodărie, pomăt şi grădină de legume.
     Nu putea — în gândul lui — Părintele Avacum să-i facă nepotului său mai mare bine decât să-l deprindă a se feri de nevoile vieţii şi de ispitirile ei petrecându-şi viaţa departe de lume şi mărginindu-se la cele ce-i sunt omului de neapărată trebuinţă pentru-ca s’o ducă cu bine de azi pe mâne.
     Traiu ferit de suferinţe el numai acolo putea să-şi închipuiască.
     Umbla Zamfir la început toată ziua de ici până colo în urma turmuliţei de oi, pe care călugării o ţineau mai ales ca să-i tundă lâna. Lapte şi brânză numai în zile de sărbători mari mănâncă câte unul dintre fraţi, dară carne nici aceştia nu-şi băgau în gură.
     Sus, în înălţimile văzduhului, dedeau vulturii tîrcoale, ţipând pe şuierate, eară jos în poiana netedă cânta mereu ciobănaşul, care, băiet sprinten şi plin de viaţă, se căţăra ca iedul de capră neagră pe stâncile pleşuve, încât te aşteptai în toată clipa să-l vezi dându-se pe rosto-golite’n prăpăstie. Nu o păţia înse aceasta, căci mai avea să treacă prin multe.
     Serile de iarnă şi zilele ploioase Părintele Avacum le petrecea citind cu nepotul seu din vieţile sfinţilor, din cazanie, din molitvelnic ori din biblie, cioplind amândoi cruciuliţe, jucărele pentru copii şi fel de fel de alte lucruri de lemn şi stând de vorbă mai despre una, mai despre alta, ca să se dumirească amândoi în acela-şi fel asupra trecerii prin fiinţă a lucrurilor.
     L’a mai îndrumat apoi Părintele Avacum pe nepotul său să facă treabă de paraclisier şi mai târziu treabă de psalt, să dee răspunsurile la actenu, să citească «apostolul» şi cazania şi să cânte’n strană după tipic.
                                                           248
                                                                                           © B'
      Viaţă ferită de griji, de mâhniri şi de suferinţe, care se desfăşura’n linişte azi ca ieri şi mâne tot aşa, cum din şîpotul de sub stâncă se varsă apa limpede şi totdeauna proaspătă.
      Oare-care schimbări se petreceau numai după-ce se topiau troienii de zăpadă şi se por-niau lucrările din pomătul şi din grădina de la metoch, pe unde se abătea din când în când — ca de pripas — câte un om de la Jiblea, ba chiar şi câte o femee, căreia mai departe nu-i era iertat, dar nici ispitită nu era să meargă.
      Zile grele au avut înse Părintele Avacum şi nepotul său când a străbătut până la schit vestea, că’n lumea cea mare oamenii sunt din ce în ce mai porniţi spre răsboire.
      Zamfir era acum flăcău trecut de noue-spre-zece ani, înalt, mlădios, plin de vânjoşie, cu obrajii curaţi şi rumeni, cu ochii ageri, până’n cele mai mici amănunte tocmai bun să fie îmbrăcat în uniformă, şi măre păcat ar fi fost, căci la multe se pricepea şi din cele multe nu era nici una care ar fi putut să-i fie de vre-un folos şi ca oştean.
      Mai era apoi şi că după felul de a gândi al Părintelui Avacum ori-şi-ce răsboire era pusă la cale de Antichrist, care prin duhurile necurate ce mişună nevăzute printre oameni întărită şi ispitesc azi pe unii şi mâne pe alţii şi-i scoate în cele din minţi, ca să se’ncaiere’n luptă.
      «De! — îşi zicea bătrânul, — i se va fi perdut băietului urma la Alexandria, unde şi-a petrecut anii copilăriei, — dar pot să prindă de veste cei de ani şi să-l iee pe sus tocmai acum, după-ce atât de bine l’am pregătit pentru viaţa cuvioasă».
      Ar fi fost să între’n rândul fraţilor. Şi aşa l’ar fi luat înse, ca să poarte grijă de răniţi şi de bolnavi. Şi gândul acesta îi era înse bătrânului nesuferit. Timp îndelungat a stat dar Zamfir ascuns prin pădurile de din pregiurul schitului, şi numai din când în când venia nopţile pe furişate, ca să-şi iee merinde.
      Părintele Avacum s’a dat în cele din urmă învins şi s’a împăcat cu gândul, ca nepotul seu să între’n rândul fraţilor şi să plece, la nevoie, unde avea să poarte grijă de răniţi şi de bolnavi.
      Zamfir tot mai stetea înse pe gânduri, căci pe cât de posomoriţi păreau munţii văzuţi din depărtare, pe atât de senină era lumea bătută de soare, pe care tînârul o vedea de pe stâncile de la marginea poienii. — ’Nu era, ce-i drept, în stare să plece, dar stetea cu inima’ndoită şi nu era zorit să intre’n rândul fraţilor.
      Sîmţind-o aceasta, bătrânul nu-1 zoria nici el.
      Stând de vorbă, unii dintre oameni umblă neastâmpăraţi de ici până colo, alţii stau în picioare, ear alţii şed tigniţi pe scaun: Părintele Avacum de obiceiu era tolănit în patul lui, o rogojină întinsă pe scânduri de brad.
      «Te cheamă şi te adimeneşte pe ispitite», — îi zise el lui Zamfir, care stetea — ca de obiceiu — la picioarele lui.
      «Nu! — îi răspunse acesta. — Nu mă cheamă: mă trage inima. — Mi-ai spus de atâte-ori, că aici e scăparea celor scârbiţi de viaţa petrecută’n mijlocul lumii învălmăşite şi obosiţi în luptă cu nevoile de tot felul. — Eu nu sunt nici scârbit, nici obosit, căci n’am ajuns âncă să cunosc vălmăşagul lumii».
      Bătrânul tăcu: îl înţelegea şi-i dedea dreptate.
      «N’ai nevoie să-l cunoşti, — îi răspunse’ntr’un târziu. — Are să-ţi fie destul ceea ce-ţi spun eu, care-1 cunosc. — Una din marile mulţumiri ale vieţii e să respiri aier ca cel de aici. Ori-şi-cât- vei fi stând în el, nici nu te saturi, nici nu oboseşti. Oamenii îngrămădiţi nu cunosc mulţumirea aceasta, căci fiecare dintre ei le spurcă celor-lalţi aierul».
      «Vorbeşti în pilde», — îi zise Zamfir strîmbând din nas.
      «Şi da, şi nu! — întimpină Părintele Avacum. — Tot atât de puţin simt ei mulţumirea, care ne’ndulceşte noaue viaţa când ne stîmpărăm setea bând apa din isvorul de sub stâncă. Trăind acolo, unde se află, măruntaile li s’au tăbăcit într’atâta, încât mult de tot ar trebui să stee aici pentru-ca să li se dreagă, ca să poată ear avea prin ele mulţumirile, de care noi, cei de aici, avem parte».
     Vorbia omul îndârjit de a fi căutat în lume ceea ce nu putea să găsească.
     «Nu ştiu ei, cât de dulce e coaja de pâne, ori şi cât de uscată ar fi ea, — urmă el înte-ţindu-se, — nici dulceaţa somnului n’o cunosc. Pe ei nici răsărirea soarelui, nici asfinţirea lui, nici adierea vântului, nici curgerea apei limpezi din părîu, nici cerul senin, nici umbra recoroasă a pădurii, nici mirosul florilor, nici verdeaţa pagiştei, nici veselia păsărilor şi sbur-darea mieluşeilor, nimic din cele ce-i dau vieţii farmec nu-i încântă. Ne mai putând să simtă mulţumirile fireşti, — urmă ear, — viaţa lui se pare sarbedă, plină de neajunsuri, în cele din urmă nesuferită, şi, căutând un fel de răsplată pentru ostăneala de a o trăi, aleargă după
                                                             249
© BCU
mulţumiri nefireşti, care li se par plăceri, şi ’se sgânderesc băgând în ei cu mâncări şi cu băuturi fel de fel de otrăvuri, care îi tîmpesc şi-i fac din ce în ce mai nesăţioşi. — înmiite dac’ar fi bogăţiile lumii, tot nu li-ar fi destule».
      «Milă să ne fie de dînşii! — grăi Zamfir cel deprins cu cele citite din vieţile sfinţilor şi din cele-lalte cărţi bisericeşti.
      «Nu poate să-ţi fie! —: strigă Părintele Avacum. — Cum să-ţi fie milă de oamenii care-ţi fac viaţa nesuferită minţindu-se, înşelându-se, despuiându-se’n fel de fel de chipuri, năpă-stuindu-se, la mare nevoie chiar omorîndu-se între dînşii! ? — Fugi de acolo! — Inchide-ţi ochii şi astupă-ţi urechile, ca să nu-i vezi şi să nu auzi gemetele, nici răcnetele lor.»
      «Dar, —stărui Zamfir din nou, — eu aşa ştiu, că e moartă credinţa fără de fapte: aici stau ascuns şi ca’ngropat, ear acolo aşi putea să-i fiu cuiva de vre-un folos».
      Bătrânul se ridică oare-cum speriat în patul lui şi se uită cu ochi mari la nepotul său.
      Nu era, par’că, ’n stare să-i dee răspuns.
      «De folos să-şi fie ori-şi-care sie însu-şi prin bărbăţia, cu care’nfruntă ispita. — Numai aşa poate să le fie şi altora folositor. — Lor nu poţi să le fii de nici un folos. — Ar fi să te potriveşti cu dînşii ajutându-i să se’nfunde’n păcatele lor. Puindu-te’n protiva lor, ai să fii luat la goană de către dînşii. — Fugi, — îţi zic, băiete: astupă-ţi urechile; închide-ţi ochii!»
      Mai auzise — nu odată — Zamfir asemenea vorbe ieşite din gura unchiului seu, dar cu cât mai des le auzia, cu atât mai puţin îl înspăimântau, cu atât mai doritor de a le vedea toate cu ochii sei îl făceau. — Ce-va mai adânc nu-i pătrunsese’n suflet decât temerea, ca nu cum-va să fie băgat în oaste.
                                            II
      Intr’o noapte’ntunecoasă călugării din munţii Coziei, deşteptaţi de nişte bubuituri din somn, au fost cuprinşi de o spaimă năpraznică. Le era invederat, că duşmanii, trecuţi peste hotarele ţerii, se apropie, şi cel mai apropiat gând le era să adune fie-care ceea ce poate să ducă şi să fugă la vale, unde era lume’ngrămădită, căci în faţa primejdiei om la om caută scăpare.
      Staţi! — le zise Părintele Avacum. — Unde vreţi s’o porniţi! ? — Mişel între mişei e cel ce trece peste hotarele vecinului său, şi cel ce e om cu virtute are să-i dee cu paru’n cap. Voi înse, ce puteţi să-i faceţi ? — De ce aveţi să ve temeţi ? ce are să iee drept pradă de la noi! ? — Staţi fie-care la locul lui, că nici în seamă n’au să ve bage».
      Au stat moşnegii şi cei ce erau mai puţin de cât moşnegi; Zamfir înse nu mai auzia vorbele bătrânului. El avea de ce să se teamă; de la el aveau duşmanii ce să iee: pe el spaima îl lua cu zorul. —Aceasta i se poate ierta unui om tînăr ca dînsul.
      El nu s’a mărginit înse numai la atât:
      Nu-1 ierta firea să între’n rendul fraţilor, dar acum a pus mâna pe cele mai bune dintre hainele unchiului seu şi le-a îmbrăcat pentru-ca oamenii să-l iee drept călugăr ori cel puţin frate. S’a împăcat adecă cu gândul, ca să mintă pe toţi oamenii, pe care-i întâlneşte, să mintă la tot pasul, ce face.                                                       .
      Când se albia de ziuă, el era trecut de metochi, înspre mează-zi era pe la Jiblea şi bubuiturile sunau de la depărtări mari, ear puţini în urmă a trecut Oltul şi-a înaintat spre Rîmnic.                                .
      Apucând, ca să-şi scurteze drumul, pe poteca ce trecea printr’un colţ de pădure, a!n-tâlnit în calea sa o femee, o fetişcană de vre-o trei-spre-zece şi un băieţel de vre-o zece ani, care duceau în spinare fie-care câte o sarcină de uscături, mai mult vreascuri de cât lemne.
      Erau Ana lui Andrieş, şi cei doi mai mari dintre cei cinci copii, cu care o lăsase soţul ei plecat la răsboiu.
      «Să iei în spinarea ta sarcina celui mai slab decât tine», — îşi zise Zamfir aducându-şi aminte cele citite împreună cu unchiul seu.
      A şi luat-o Zamfir, şi peste puţin, din vorbă’n vorbă, s’a dumirit, că Andrieş e unul dintre puţinii oameni, care se abăteau din când în când pe la schit, dascăl la biserica Sf. Ni-colae, un cunoscut al seu. ,
      «Avem, nu-i vorba, căscioara noastră, — grăi dînsa, — avem şi livadă, şi-o viişoară şi câte-va pogoane’n ţarină, dar puţin folos am din ele, căci eu nu le pot munci».
      Deşi avea cinci copii, dintre care cea mai mare dintre fetiţe era de trei-spre-zece ani, Ana era femee încă tineră, căci abia împlinise vîrsta de şase-spre-zece ani când s’a măritat, dar muncă de bărbat cu copiii ei încă mici tot nu putea să sevîrşească.
                                                             250
                                                                                                 © B'
     Ţi-ar veni să crezi, că i-a fost scoasă’n cale pentru-ca să fie dovedit, că poate şi el să-i fie cui-va de folos.
     Deocamdată inse nici el, nici ea nu se gândiau la aşa ce-va.
     «Dar cuvioşia ta, — întrebă dînsa, — cine eşti, de unde vii şi unde te duci ?».
     El tresări ca hoţul prins asupra faptei.         .
     «Eu cine sunt ?» — întrebă în loc de a da răspuns.
     Era peste putinţă să-i spună adevărul.
     Părintele Avacum era om mai scurt şi mai gros de cât nepotul seu, care crescuse înalt şi remăsese mai subţirel şi mlădios. — El era deci fulgerat de gândul, că dînsa vede, că nu i se potriveşte de loc rasa călugărească.
     «Sunt, — grăi dar peste cât-va timp, — fratele Zenobie, vin de la Frăsinet şi mă duc la Episcopie».
     Trei minciuni dintr’o singură resuflare.
     Deocamdată a făcut un mic popas la casa Anei, care-şi avea bărbatul dus şi nu mai putea să ştie, dacă mai trăieşte ori nu.
     Nu-i prea dădea omului mâna să iasă, căci la tot pasul putea să’ntâlnească vre-un om, care-şi zicea «Cine o fi oare tînărul acesta, care a’mbrăcat hainele unui bătrân — pentru-ca să’nşele lumea! ?». Stetea deci mai bucuros bine adăpostit în casa femeii, care se bucura de oaspele ce putea să-i fie folositor, căci era harnic, dulce la fire şi se pricepea la multe.
     Nu numai putea, ci şi voia din toată inima să-i fie folositor. Lasă că era om chiar din fire milos, dară chiar deopotrivă cu unchiul seu dac’ar fi fost, tot ar fi trebuit să se’nduioşeze vezând câtă mucenicie e’n viaţa unei femei fără de bărbat, care are cinci copii, dintre care doi băieţi mai mici de zece şi doaue fete mai mici de cinci ani.
     Erau cinci trupuri, care cereau să fie îmbrăcate, cinci guri, care cereau hrană, cinci fiinţe pornite’n fie-care clipă spre gâlceavă, care cereau să fie potolite, ba n’avea, biata de ea, nici nopţile parte de odihna, căci azi unul, mâne altul dintre dînşii se’mbolnăvia, încât era nevoită să-i vegheze la căpătâiu făcându-i îmblobogeli. — Grea e afară din cale viaţa femeii remase singură’n mijlocul gospodăriei cu copii mărunţi pe capul ei, şi era destul, ca el să-i ţină pe aceştia adunaţi împregiurul lui cioplindu-le jucăriile — fie-căruia după pofta inimii lui. . .                                                                        .
     El făcea înse şi mai mult decât atât.               -
     Bubuiturile sunau mai rar şi de la depărtări mai mari, şi tot mai mult se’nvedera, că nu are bătrânul dreptate şi că bine e ca ţara să aibă oaste, care ţine pept cu duşmanul şi la adăpostul căreia cei de acasă pot să-şi caute de treburi. — Cine ştie, cum ar fi venit lucrurile,-dacă n’ar fi fost şi aceasta la mijloc ! ? — Acum îşi culegeau unii porumburile, alţii viile, ear alţii poamele de prin livezi, se făceau arături de toamnă şi se pregătia pentru nevoile iernii fie-care după putinţele sale. Zamfir era bun pentru toate şi le şi tăcea bucuros. Vorba era numai să stee la adăpost pentru ca nu cum-va să se pomenească pe neaşteptate’n faţa vre-unuia, care dă cu socoteală, că prea seamănă «fratele» Zenobie cu Zamfir, pe care l’a’n-tâlnit în munţii Coziei.
     Nu-1 ierta deci pe Zamfir, acum «fratele» Zenobie, firea să plece de la casa Anei; unde putea’n fie-care clipă să fie folositor. Chiar şi când n’avea altă treabă, el cioplea cruciuliţe şi fel de fel de alte lucruri frumoase, pe care Aspasica, cea mai mare dintre fete, le ducea’n zilele de târg la Rîmnic, unde găsia totdeauna oameni, care îi dedeau bani buni pe ele.
     Deşi îmbrăcat apoi în rasă călugărească, Zamfir nu era nici măcar «frate» şi putea — la nevoie — să mănânce până chiar şi mercurea carne şi să bee un păhărel de ţuică şi doaue-trei păhare de vin. — Bucuros tăia Ana cel mai frumos dintre cocoşii din curtea ei, ca să i-1 pună’n zi de serbătoare pe masă, — tăia şi boboci de gâscă, şi purcei, ii dedea cel puţin câte o tocană ori câte o friptură de berbec, ba îi făcea din când în când şi sarmale ori vre-o plăcintă, şi din toate mânca dinsul cu poftă încredinţăndu-se, că sunt bune şi-i priiesc, că n’avea betrânul dreptate când spunea, că bagă’n ei fel de fel de otrăvuri cei ce se satură mâncând şi bând. — Nu! — El se simţia din ce în ce mai în putere şi mai însetat de viaţă.
     Mai era, în sfârşit, la mijloc şi adeverul ne’ndoios, că nu e făcut omul să-şi petreacă viaţa stând morocănos la o parte prin păduri umbroase, prin hârtoape ori prin culmi de munte, ci e’mpins de firea lui să se’nsoţească cu alţii.
     Multe n’au trebuit să se petreacă pentru-ca copiii, nu numai baeţii, ci şi fetele, să prindă slăbiciune pentru «fratele» Zenobie.
                                               251
T5
     Lica, cea mai mică, deci şi mai prostuţă dintre fetiţe, încurând a ajuns, îndrăzneaţă cum era, să i se urce pe genunche. Deşi nu era nici macar «frate», Zamfir avea plete lungi, mai mult galbene de cât negre şi mai mult creţe de cât netede. — Copiliţa avea slăbiciunea de a şi le trece ptintre degetele subţiri. — De la plete mânuşiţa-i scăpăta apoi la barba cea mătăsoasă şi-i mângâia obrajii cei curaţi şi rumeni. — Era cel mai firesc lucru, ca el să-i iee căpşorul între palme şi s’o serute cum seruţi icoana sfinta a maicii Domnului.
     Dana, sora mai mare, deşi trecută acum de patru ani, deci mai cu minte şi mai sfiicioasă, rîvnia şi ea: mult n’a trecut şi el avea pe un genunche o fetiţă, pe cel-lalt alta, şi dragi puteau să-i fie şi-i şi erau amendoaue, căci amendoaue îi îndulciau viaţa.
     Ana, găsise, că e foarte firească slăbiciunea, pe care o au fetiţele ei pentru tînerul plin de viaţă şi se bucura, că ţine şi dînsul la ele; Aspasica înse, acum fetişcană cu minte, găsia, că surioarele ei sunt prea de tot îndrăzneţe şi se sîmţia într’un fele de strîmtorare.
     «Nu vi-e ruşine să fiţi atât de îndrăzneţe! ? — le mustra dînsa. — Se poate să supăraţi în felul acesta pe cuvioşia sa?».
     «Dar nu me supără câtu-şi de puţin, — o’ncredinţa dînsul. — E pentru mine, din contra, o plăcere».
     El spunea cel mai curat adever, căci — mare plăcere e să simţi că te iubesc aceia, care-ţi sunt dragi.
     Ca s’o încredinţeze desprea aceasta, el o cuprinse cu braţul şi o apropie de sine. Pe genunchi nu putea înse s’o iee şi pe dînsa, căci numai doi genunchi avea şi dînsa era şi de altminteri fata încă mai mare şi mai sficioasă. N’a trecut înse mult, şi a făcut-o şi aceasta— cănd se’ntempla ca el şi ea să fie numai amendoi.
     Ea nu-i trecea degetele nici prin pletele lui creţe, nici prin barba lui mătăsoasă, dar închidea ochii când el ii netezia perul negru şi nu se supăra când el o seruta pe frunte — tot ca pe-o icoană sfîntă.
     Şi multă e dulceaţa ce se revarsă în întreaga fiinţă prin serutarea făcută’n toată nevinovăţia
     Ana cu toate aceste, ba poate-că tocmai de aceea ar fi stat pe gânduri, dac’ar fi aflat-o şi aceasta.
     Zilele erau adecă din ce în ce mai scurte, ear nopţile se lungiau de azi pe mâne. — Cu toate aceste copiii, atât băieţii, cât şi fetele, obosiţi de alergătura din timpul zilei, se culcau cum se zice, de o dată ;cu găinile. «Fratele» şi Ana remâneau deci singuri, numai ei amendoi, în timpul serilor lungi.
     Ea se plângea de nevoile mari şi multe ale vieţii, eară el îşi dedea silinţa s’o’ncredin-ţeze, că e foarte plăcută viaţa, şi el spunea ceea ce în adever sîmţia, căci afară din cale plăcută îi era viaţa la casa Anei, unde toţi copiii, ba chiar şi muma lor îi dedeau în fie-care zi dovezi neîndoioase, că n’avea Părintele Avacum dreptate când vorbia despre neajunsurile firii omeneşti. Când se’ntemplă înse, ca unul ca el să stee serile lungi cu o femee, care n’a împlinit încă vîrsta de trei-zeci de ani cu toate că are cinci copii, se petrec şi lucruri, pe care numai ei amendoi le ştiu şi despre care numai între patru ochi se vorbeşte, ba şi aşa numai pe şoptite.
     Ştiind ceea ce numai dînsa mai ştia, Zamfir era cuprins de un fel de neastemper lui nesuferit şi începea să tremure când se gândia, că azi-mâne ar putea să se sfirşească răs-boiul şi să se’ntoarcă Andrieş la copiii şi la nevasta lui. Un gând păcătos i se furişa în suflet: că Andrieş să nu se mai întoarcă, să moară pentru patrie ori să cadă’n mânile duşmanilor, care-1 duc departe, — departe.
     La fel se petreceau lucrurile şi’n sufletul Anei, care-1 socotia pe el vinovat, deşi în gândul lui vinovată era dînsa, care nu-1 lăsa’n pace, deşi, mai trăită’n lume, trebuia să fie şi mai cu minte.
                                              III
     După septemâni de zile din ce în ce mai lungi ear s’au pornit bubuiturile de tun, ba’n cele din urmă se auziau de prin apropiere şi descărcături de puşti şi răpăituri de mitraliere. Nu mai încăpea îndoială, că paza hotarelor slăbeşte, şi Zamfir era mereu covîrşit de îndemnul de a pleca mai departe pentru-ca nu cum-va să cadă’n mânile duşmanilor.
     «Aş’! — îi zicea Ana. — De ce adecă ai fi având să te temi ? Ce pot duşmanii să-ţi facă ? Ai noştri, da, ar putea să te iee cu dinşii, ca să te bage şi pe tine’n foc; duşmanii înse, res-biţi odată pân’aici, nu mai sunt duşmani căci nu mai au cu cine să se bată. — Unde vrei
                                                            252
© BCU
apoifsă scapi de ei? —ÎDac’au venit odată pân’aici, o să’nainteze şi-o să le năpădească toate».
     Nu prea avea Ana nevoie să le spună aceste, căci Zamfir mai bucuros remânea decât pleca şi de aceea se petrundea şi el însu-şi de gândul, că duşmănie nu e de cât între oştirile puse faţă’n faţă şi tu, om, care nu faci poate din oştire, n’ai decât să li te supui învingătorilor pentru-ca să-ţi cauţi nesupărat de treburi. Frică nu îi era lui Zamfir decât ca nu cum-va să se întoarcă Andrieş şi să-l intrebe «Dar tu ce cauţi aici 1 ?».
     Mult n’a ţinut înse nici frica aceasta, căci oastea înfrântă s’a retras spre valea Argeşului şi Andrieş, dacă nici mort, nici căzut în mânile învingătorilor nu era, tot într’acolo trebuia să fie dus.
     Zamfir cu toate aceste nu se mai simţia ca mai nainte şi din ce în ce mai des era pornit spre gândul, că avea unchiul lui dreptate când zicea, că e mai bine acolo sus, la marginea poienii, decât aici jos, în valea plină de oameni.
     Tot îi mai erau dragi cei cinci copii, ba dragă îi era şi mama lor şi de aceea se bucura, că le este de folos, dar erau din ce în ce mai multe clipele, în care-şi era el însu-şi sie nesuferit şi se sîmţia oare-cum rob al casei, în care trăia.
     Zadarnice, cu desevîrşire zadarnice îi erau silinţele de a se’ncredinţa că unchiul seu n’ar avea dreptate, dacă i-ar face mustrări aspre pentru faptele ce sevîrşeşte trăind la casa Anei. Nu putea să scape de gândul, că e mare de tot nedreptatea, pe care li-o face nu numai lui Andrieş, celor cinci copii şi mai ales Aspasiei, ci chiar şi Anei, care nu era decât jertva celui mai neînduplecat şi mai nemilos dintre neajunsurile firii omeneşti.
     «Nimicuri! — îşi zise’n cele din urmă. — Are bătrânul dreptate: se tăbăceşte firea omului. îmi fac eu inimă rea pentru-că sunt venit din marginea poienii; pentru cei trăiţi aici toate sunt nimicuri, şi nimicuri au să fie mâne-poimâne şi pentru mine».
     Nici că i-a remas răgaz pentru aceste, căci în curând a fost copleşit de altele.
     Venind duşmanii, n’au tăiat, nici n’au spânzurat pe nimeni, dar l’au luat de scurt pe fie-care şi l’au întrebat: «Cine eşti?—de unde vii?—unde te duci? — ce rost ai unde te afli ?».
     Nu i-a remas decât să-i mintă şi pe ei, ba a mai adăugat şi că stă la casa Anei fiind-că aceasta îi este verişoară. Lucru mare nu era, dar i se’ntempla cu toate aceste, că nopţile tresăria speriat din somn şi se’ntreba, ce are să pată, dacă duşmanii ajung până la Frăsinet şi află, că acolo nu se ştie nimic despre un frate Zenobie.
     Deocamdată au urmat altele.
     Era iarnă geroasă, şi cât e ţara de lungă şi de lată lumea se jăluia, că n’are cu ce să-şi încălzească casele. Intr’o zi a picat la casa Anei o matahală de bulgar, Braiciu Tomow, care-1 cauta pe Andrieş.
     Luase bulgarul în tăiere o pădure din munţii Coziei şi avea nevoie de un om, care cunoaşte locurile şi-l ajută să facă stângenii să-i coboare’n vale şi să-i încarce’n vagoane, ca să-i ducă celor ce se jăluiau. Un prieten îl îndrumase la Andrieş, pe care-1 ştia om priceput şi cinstit.
     «Bine, — zise Ana, — Andrieş e dus, — unde-o fi, — dar fratele Zenobie, care-i ţine locul în altele, poate să iee asupra lui şi sarcina aceasta, căci de geaba n’o face şi’n vremuri ca cele de astă-zi e bine să câştige omul câte ce-va».
     Nu i-a remas lui Zamfir decât să între la’nvoială cu Bulgarul, care era şi el omul duşmanilor. Cum remânea înse, dacă umblându-şi în treburi; întâlnia pe vre-unul dintre călugării de la Stânişoara ori dacă vre-unul dintre cei ce tăiau lemne or j le coborîau tîrîş în vale îl cunoştea şi-şi şi zicea «Acesta e Zamfir, nepotul Părintelui Avacum de la Stânişoara!» ?
     Nici atât nu-i era destul.
     Era frig, şi lucru de batjocură ar fi fost, dacă Ana şi copiii ei n’ar fi avut cu ce să-şi încălzească casa când el încărca lemne pentru alţii.
     «Trimite-mi câte-va braţe de lemne!» — i-a zis deci Ana, care era petrunsă de gândul, că nu e pecat, ci faptă vrednică de laudă să-ţi faci parte din avutul duşmanului — mai ales când el pe nedrept caută să se’mbogăţească.
     Nu-i dedea lui Zamfir mâna să zică «nu!» şi, fiind-că cu braţul nu putea să ducă lemnele a’ncârcat cât au putut să ducă boii înjugaţi.
     Ana nu era înse numai ea singură sgriburită. Când cărăuşul descărca lemnele, bunătate de lemne, vecinele se uitau cu jind peste gard.
     «Dă-mi şi mie!» — se ruga una.
     «Fă-mi şi mie rost!» — stăruia alta.
                                                           253
                                                  ©
     «Şi mie!» — se milogia ear alta.
     Ar fi fost oare cu putinţă, ca Ana să nu le dee chiar cu preţ mai scăzut decât ori-şi-unde, căci n’avea decât să trimită eară-şi carul la pădure pentru-ca să i se’ntoarcă plin.
     Zamfir se cam strâmba.
     «Adecă ce e? — îi zicea dînsa.—Nu din magazie, ci din pădure luăm lemnele, ear pădurea nu e a Bulgarilor, ci a Românilor, care tremură de frig».
     «Da, da! — întimpina Zamfir, — dar el a luat pădurea’n tăiere şi plăteşte cu stângenul pe cei ce taie lemnele. N’are decât să-şi facă socoteala, câţi stângeni a plătit şi câţi a descărcat din vagoane pentru-ca să ştie, dac’a primit ori nu tot ceea ce i se cuvine».
     «Dă-1 n’aibii, că destul câştigă, — respundea Ana, — şi nu e pecat, ci faptă vrednică de laudă să-ţi faci parte din ale duşmanului, care te pradă.
     «Nu! — nu! — stăruia Zamfir, care nu se putea depărta de gândul, că duşmani sunt numai cei ce-şi stau înarmaţi faţă’n faţă. El tremura ca piftiile de câte-ori se gândia, că se sporesc şi ear se sporesc stângenii, pe care-i vindea Ana, ca să-şi înţolească copiii, să se’n-zorzonească ea însă-şi şi să-şi facă poftele din ce în ce mai multe şi mai mari.
     Cât a ţinut iarna, Zamfir umbla prin pădure pe urma tăietorilor de lemne. Primăvara următoare, vara şi toamna coboria stângenii în vale şi-i încărca. Numai duminicile şi zilele de serbători îl mai vedea Ana, ear atunci, ca să-i mai îndulcească viaţa, îi întindea masa, o’ncărcă de fel de fel de bunătăţi şi-i turna’n păhar beutură ameţitoare.
     Când stau — apoi — la masa’ncărcată şi deşerteară păhare, chiar şi oamenii ca «fratele» Zenobie le dau toate uitării şi se’nveselesc deopotrivă cu cei-lalţi.
     «Odată eşti şi tu om în lumea aceasta! — îşi zicea. — Nu ştii ce poate s’aducă ziua de mâne!»
     Nu erau înse totdeauna numai ei amândoi, căci tot om era şi Braicu Tomow. Ţinea şi el să trăiască şi dacă i se deşerta punga, nu îi era greu s’o umplă din nou.
     După-ce se desmeticia înse, fratele Zenobie ear era pus pe gânduri.
     Mai era adecă prin partea locului şi Aspasia, care din fetişcana se făcuse mai mult ori mai puţin fată mare şi mereu îi ieşia fratelui Zenobie’n cale.
     îşi dedeau el şi Ana multă silinţă, ca nu cum-va Aspasia să sîmtă ceea ce nu trebuia să ştie.
     E’nspăimântătoare mânia, de care sunt cuprinse doaue femei ce-au prins slăbiciune de acela-şi bărbat, dară urgia lui Dumnezeu e când una din amendoaue e muma celei-lalte.— De urgia aceasta se temea dînsul, şi un fel de sfîrşeală-1 trecea când Ana îi zicea «Ce! ? — nu cum-va am să me tem de fiica mea!?»
     Nu se temea dînsa, dar se temea dînsul, căci, dacă nu azi, fie mâne, fie poimâne trebuia să urmeze ceea ce el atât de mult ţinea să nu se’ntemple.
                                             IV
     Stând la casa Anei ori umblând prin pădure’n urma tăietorilor de lemne, Zamfir îl vedea mereu în faţa sa pe Părintele Avacum. Erau în el doi oameni, care se’ncăieraseră’n luptă îndârjită, unul, cel crescut la schitul de la marginea poienii, eară cel-lalt el însu-şi, cum s’a făcut după-ce s’a coborît în vale.
     «Uşor e să nu cazi în pecat când nimeni şi nimic nu te ispiteşte, — zicea aceasta. — Cum ţii înse pept cu multele şi marile ispitiri ale lumii, în care om îi este omului duşman! ? — Căci jertvă a neputinţelor tale şi, scârbit de tine însu-ţi, îţi tîreşti zilele ca vai de tine!»
     Ştirile ce veniau despre Mează-zi şi despre Apus, ba chiar şi cele venite de la Siretiu nu erau de loc bune pentru Braicu Tomow.
     «De!—zicea dînsul.—Te pomeneşti că’ntr’o bună dimineaţă nu îmi remâne decât să adun în pripă ceea ce pot lua cu mine şi să me’ntorc acasă lăsându-mi lemnele risipite prin pădure».
     A oprit deci tăierea, dedea zor pentru încărcatul în vagoane şi umbla cu gândul de a numera stângenii risipiţi pentru-ca să vendă vre-unui Evreu ceea ce nu va fi ajuns să’ncarce.
     Pe Zamfir îl treceau năduşelile, ear Ana-şi dedea mai vîrtos silinţa de a se pune bine cu Bulgarul.
     Treaba lui Zamfir era, cum se descurcă. In seama lui erau daţi stângenii, şi n’ar fi avut decât să-i păstreze pentru-ca să-i aibă.
     Dar, dacă s’ar fi întemplat ca să-i alunge Bulgarului piciorul şi să cadă în vre-o prăpastie,
                                                           254
© BCU
încât să-şi frângă gâtul, toate remâneau îngropate şi Zamfir nu mai avea nici o vină. — îngropate remâneau înse şi dacă dedea Dumnezeu, ca oastea ţerii să resbească în curând, încât Bulgarul să fie nevoit a pleca mai nainte de a fi ajuns să-şi numere toţi stângenii. Reu nu era deci, că Ana-1 făcea pe Bulgar să-şi petreacă timpul cu ea, fie plimbându-se pe la Rîmnic, fie stând la masa’ncărcată, fie — numai ei amândoi ştiau unde şi cum.
     Mai era înse prin apropiere şi Aspasia, care se făcuse femee’n toată firea.
     N’avea, ce-i drept, urîtul obiceiu de a sta la pândă şi de a se uita prin gaura cheii, dar nici nu era nevoie de aşa ce-va, căci vedea şi altfel destule pentru-ca Bulgarul să-i pară prea de tot obraznic, învingător îngâmfat, căruia toate i se cuvin, toate au să i se ierte.—«Ce-ar fi putut înse ea să facă! ? — ce ar fi putut să zică! ?».
     Nu era’n lume decât un singur om, a cărui bunăvoinţă n’o punea la’ndoială. Acestuia i s’a plâns.
     «Mama, seraca, ce-ar putea dînsa să facă! ? — Dac’ar fi înse tata aici, omul acela n’ar ma ajunge şi ziua de mâne. — Ah ! — de ce nu sunt eu băiet!»
     Lui Zamfir i se opri resuflarea şi’i se curmară bătăile inimii. Nu numai ceea ce-i spusese dînsa, ci şi ceea ce ştia dînsul fără ca ea să bănuiască îl scoteau din fire, încât el nu mai era omul blajin şi dulce la fire, cum îl ştia dînsa.
     Când îl văzu deci plecând spre iatacul Anei, ea se căia de a-i fi vorbit. Se sîmţia ca aşteptând primul trăznet în ajunul furtunii.
     «Te-am rugat în atâte rânduri, — îi zise el Anei, — să bagi de seamă, ca să nu te dai de gol. — Nu crezi, c’ai face bine să-l ţii pe Bulgar mai departe de tine! ?»
     Ee se uită lung la el.
     Se simţia umilită.
     «De unde şi până unde ţi-ai luat dreptul de a-mi vorbi aşa! ?» — îi venia să-i zică şi i-ar fi zis, dacă nu şi-ar fi dat seamă, că sunt multe cele ştiute numai de ei amândoi, şi sân-gele-i îngheţă’n vine când vezu mânia oglindită în faţa lui.
     Avea de ce să se teamă, şi femea, când se teme, găseşte mijloacele de a desarma pe acela, de care se teme.
     «O Doamne! — grăi dînsa. — Nu cum-va îţi trece prin minte gândul, că mie şi prostănacul acela de Bulgar îmi este om. — Dă-1 încolo!».
     «Tu să-l dai! — grăi dînsul cam pe restite. — Vorba e ce va fi zicând lumea cănd vede cele ce se petrec! ?»
     «Care lume! ? — ce fel de lume! ? — strigă dînsa. — Nu cum-va ear ai de gând să-mi ridici copiii’n cap 1 ?».
     Zamfir era repus. Odată cu capul n’ar fi vrut, ca mânia ei să se reverse asupra Aspasiei. El începii deci să vorbească mai încet, eară ea îi respunse pe şoptite.
     Aducându-şi aminte de cele citite împreună cu unchiul seu prin cărţile bisericeşti, el o’ncredinţa, că nu se poate să nu ureşti pe duşmanul ţerii tale, ear dînsa îşi dedea silinţa să-l încredinţeze, că-i este şi ei urgisit Bulgarul.
     In vremea aceasta Aspasia tremura ca frunza de mesteacăn atinsă de adierea vântului.— II ştia pe «fratele» Zenobie atât de blând şi acum îl auzia vorbind pe restite. — Stetea deci cu inima ’ncleştată după-ce nu-i mai auzia vorbind.
     «Doamne sfinte! — îşi zise. — Dac’ar fi să se fi’ntâmplat ceva, vinovată sunt eu, care am scos din răbdare».
     Ea puse mâna pe cleanţă, ca să vadă, dacă nu cum-va e’ncuiată uşa.
     Nefiind încuiată, uşa se deschise, şi dînsa remase stan de peatră’n prag.
     O ardeau ochii şi i se făcea negru’n faţa celor ce vedea, ear Anei şi lui Zamfir li se surpau toate’n cap.
     «Unde eşti, tată! —» strigă fata aiurită.
     Ii venia să-l omoare pe el, s’o omoare pe mama sa, să-şi curme ea însă-şi sie firul vieţii.
     Ana sări ca scoasă din minţi în picioare.
     «Afurisit a fost ceasul, în care te-am născut!» strigă dînsa şi se răpezi spre fiica sa gata s’o sfâşie’n bucăţi. Zamfir o cuprinse’n braţe şi-o opri.
     Covîrşit de simţemântul, că toate s’au sfîrşit şi că viaţa nu-i mai poate să meargă în-nainte, el era scârbit de sine însu-şi pentrucă nu era’n stare să se strîngă pe sine de gât.
     Aceste s’au petrecut într’o clipă, ear clipa următoare Aspasia a plecat — ea singură nu ştia unde, — şi-a luat lumea’n cap.
     Ana şi Zenobie nu mai puteau să se vadă’n ochi unul pe altul.
                                                             255
© BCU
      In gândul ei vinovat de toate era dînsul, trimisul Necuratului. Dacă n’ar fi fost el, lucrurile s’ar fi desfăşurat cu totul altfel.
      In gândul lui trimisul necuratului era Bulgarul: dacă nu era la mijloc el, toate remâ-neau bine ’ndrumate.
      înţelegea acum Zamfir ura neînfrânată, care despărţia pe oameni în cete, ce se pradă, se schilodesc şi se omoară între ele.
      «Da! — o faptă bună e să-l despoi, să-l laşi în pielea goală, — îşi zicea, — şi să asmuţi asupra lui câni flămânzi, ca să rumpă făşii de carne de pe oasele lui».
      Şi-ar fi luat şi ei lumea’n cap, dar ea era legată cu patru lanţuri de fier, cei-lalţi patru copii, eară el îşi dedea seamă, că, ori-şi-unde s’ar duce, de sub ochii pânditori ai duşmanilor nu poate să scape. Şi chiar dac’ar fi fost ca duşmanii să fie spulberaţi, mâne ori poimâne se putea întoarce Andrieş la ai sei.
      «Aici n’ai ce se mai cauţi! — îşi zicea el neştiind în cotro să apuce.
      Eară Bulgarul mâne-poimâne a aflat, că la Frăsinet nu ştie nimeni nimic despre un «frate» Zenobie şi că-i lipsesc din pădure mulţi stângeni de lemne.
      «N’are să’nfunde puşcăria, — îi zicea el Anei: — am să-l leg de vre-unul dintre copacii de la marginea pădurii, şi au să descarce puşca’n el».
      Mai nainte înse de a fi făcut aceasta, el trebuia să-şi numere stângenii trecând pe la mărginile prăpastiilor, unde atât de uşor putea să-i lunece piciorul, ca să i se peardă urma.
      A scăpat Zamfir şi fără-ca să-şi mai fi’ncărcat sufletul şi cu pecatul acesta, căci mai nainte decum s’ar fi aşteptat i-au venit Bulgarului ştiri, în urma cărora a plecat în cea mai mare grabă spre Dunăre.
      Zamfir a resuflat acum mai uşor, dar uşurat tot nu-i era sufletul, căci, deşi nu mai avea nevoie să sevîrşească fapta, ştia c’a avut gândul reu şi, dacă fost-a nevoit să plece unul, putea să se’ntoarcă cel-lalt.
      Da! — Avea Părintele Avacum dreptate: cei repuşi în luptă cu nevoile vieţii numai acolo sus, la marginea poenii, prin căinţă şi’spăşire, mai pot să-şi găsească scăparea.
      El înse nici acolo nu ami credea, că şi-o va putea găsi.
      «Cer senin, — îşi zicea, — aier curat, adiere blândă, lumină revărsată peste toate din plin, apă limpede şi proaspătă, iarbă verde, umbră recoroasă, miros îmbătător, viaţă petre-cută’n linişte, gând îndreptat spre cele sufleteşti; inimă împăcată cu sine însă-şi, — voi toate sunteţi zădarnice, căci departe de voi împăcat cu sine însu-şi nu poate să fie decât cel deprins a se stepâni ţiind bărbăteşte pept cu ispitirile vieţii»
      Stetea ca’nfipt în pământ şi nu îndrăznia să înainteze urcând spre culme, căci tremura din toate încheeturile când se gândia, că va trebui să le dee respuns celor ce-i vor pune întrebarea «Unde-a fost şi ce ai făcut pe unde-ai umblat?».
      In acela-şi timp cuprins de frică se uita când la vale, când la dreapta ori la stânga, căci în fie-care clipă se putea ivi Andrieş, ca să-l întrebe: «Dar în casa mea ce-ai căutat?»
      S’a şi ivit Andrieş, dar nu l’a mai întrebat nimic, ci s’a mărginit să descarce’n el pentru-ca să nu mai poată spune cele ştiute de dînsul.
© BCU
   DE VORBĂ CU IARNA
               DE
         .1 O AN M INULESCU
                J-Vi'AM întâlnit cu IARNA la Predeal; Erâ ’mbrăcată ca şi-acum un an.
                Cu aceiaşi albă rochie de bal Păstrată vara, sus, pe Caraiman.
                Călătoream spre ţara unde cresc Smochine,
                Portocale Şi lămâi.,♦
                Eram într'un compartiment de clasa I.
                Cu geamul mat, pietrificat de ger Şi canapeaua roşie de pluş Sub care fredona 'n calorifer Sensibil ca o coardă sub arcuş Un vag susur de samovar rusesc...
                Şi-am coborît în gară, pe peron Să schimb cu IARNA câte-va cuvinte... Venea din Nord,
                Venea din Rosmersholm Din patria lui Ibsen şi Bjoernson De-acolo unde 'n loc de soare şi căldură, înfriguraţii cer... Literatură!...
                Şi m'a convins c'acolo-i mult mai bine De cât în ţara unde cresc smochine. Curmale,
                Portocale Şi lămâi...
                Şi din compartimentul meu de Clasa I.
                Am coborît ca un copil cuminte Şi m'am întors cu IARNA 'n Bucureşti.
                O !... tu, sfătuitoarea mea de-acum 'nainte, Ce mare eşti!...
                Ce bună eşti!...
                Ce caldă eşti !...
          CÂNTAREA CÂNTĂRILOR
            TĂLMĂCITA DUPĂ TEXTUL ŞI IN METRUL EBRAIC
                         DE
                      MIHAIL MIRCEA
              SULAMITA
Neagră sunt eu, dar frumoasă,
O, fete din Iâruşalâim!
Ca nucul pe Kedor,
Sau cortul lui Sâlmon.
Ci nu vă uitaţi că’s ţigancă!
Pârlită de soare eu sunt:
Ai mumei feciori mă huliră Şi pusu-m’au paznică viei;
Dar via’mi nici când: n’am păzit-o.
Hai spune’mi, drag inimei mele,
Pe unde paşti turma?
Şi unde-o adăpi la nămează?
Sau vrei rătăcind să te caut Umblând din cireadă ’n cireadă?
îmi par ca doi gemeni, doi pui de gazelă Ce pasc printre crini.
Dalba de zi cât adie Gonind umbra neagră,
Sui-voiu eu culmea de smirnă Şi dealul tămâiei:
Că toată eşti mândră şi fără de greş eşti!
Vin din Libânon, mireaso!
Vin din Libânon cu mine,
Coboară din vârful Amâna,
Din vârful Senir şi din Hârmon,
Din stânca leoaicei,
Şi piscul panterei!
Robitu-mi-ai inima, mândră mireasă. Robitu-mi-ai inima doar c’o privire,
C’o singură salbă la gâtu ’ţi.
                                              PĂSTORUL
De nu ştii, o tu, din femei cea mai mândră, Te ia după urmele turmei şi paşte’ţi Oiţele lâng ’a ciobanilor stână...
                                                                                               I. 5—10.
Sunt dragi mângâerile tale, iubito. Mai dulci desmierdările tale ’s ca vinul, Şi mirosul tău decât orice miresme.
Picură faguri din buzele tale,
Miere şi lapte ’i sub limba ta dulce, Vestmintele tale miroase-a Libânon.
                                                     PĂSTORUL
   Că mândră mai eşti tu iubito!
   Hulubi îţi sunt ochii ascunşi sub marama’ţi. Părul, — ca turma de capre ’i Pornite la vale pe măgura Ghilad.
   Iar dinţii, şirag de mioare ’s Ce lasă izvorul,
   Şi urcă perechi, câte două şi două.
   Fir roşu de tort mi ’ţi e buza,
   Şi vorba ţi ’i dulce.
   Felii sunt de rodii bujori ’ţi Ascunşi sub marama ’ţi.
   Ca turnul lui Dâvid ţi ’i gâtul Nălţat voiniceşte,
   C’o mie de scuturi el poartă:
   Tot scuturi alese.
   Amândoi sânii tăi, —
Din volumul cu acelaş titlu, ce va apărea în curând.
                                                                                                                   258
Grădină închisă ’i mireasa ’mi Izvor ferecat-îi.
Aromele ei un parc sunt de rodii Cu fructe alese,
Cu cipri şi narzi, scorţişoară şi trestii, Cu pomi răşinoşi, cu smirnă ş’aloâs: Tot miruri de frunte.
Fântână din parcuri!
Izvor d’apă vie ţâşnind din Libânon!
                                                     SULAMITA
Porneşte-austre, vino boare Din pomi să scuturaţi miresme!
Să intre ’n grădina’i iubitul Să guste din poamele coapte...
                                                                                                                               IV.
                                                  ©
CRONICI
          IDEI, OAMENI & FAPTE
                 «CUIBUL-C U-BARZ»
                        d e
                     Ni chif o r C r a ini c
   InTR’O vreme când grăbiţi reporteri de sociologie ori de filozofie tăgăduesc dintrun cpndeiu reli-giositatea poporului nostru, apare, crescută din rădăcini adânci, mişcarea religioasă din parohia bucureşteană «Cuibul cu Barză». Deasupra vieţii noastre publice, frământate de nestatornicie, aureola acestei mişcări se ridică asemenea unei insule de mărgean răsărite într’o bună zi pe faţa mobilă a Oceanului. Ea e în fond o revoltă împotriva vieţii religioase degenerate şi o strădanie de readucere a sufletului dela periferia credinţei către centrul ei: dela cultul ritual al sfinţilor şi icoanelor la cultul spiritual, evanghelic al lui Isus Cristos. Părintele Teodor Popescu, conducătorul mişcării, se socoteşte un iluminat, un om născut din nou, şi flacăra sincerităţii sale topeşte armătura oricărei îndoeli. E un lucru aproape fără pereche în biserica noastră această sinceritate eroică a unei conştiinţi morale care cere totul ■— adică pe Isus Cristos ■—sau nimic: un Brand ro-nânesc peste care lavina osândei oficiale a început să se prăvălească. Lavina se putea prevedea din partea Bisericii actuale care trăeşte în suprafaţă, — adică în ritualism, iar nu în adâncime — adică în Evanghelie.
   In ce constă învăţătura părintelui Teodor Popescu? Ea se poate simplifica în două cuvinte: păcatul şi intervenţionismul. Două lucruri care circulă ca otrava în organismul societăţii noastre putrezindu-1 zi de zi. Şi, pentru cei cari mai cred în triumful binelui, e semnificativ să vadă mulţime de lume — dela intelectuali până la oamenii din popor — recunoscându-se în asprul examen de conştiinţă pe care un preot şi-l face în faţa lui Cristos,’şi angajându-se cu dânsul în luptă. Pentru numele lui Dumnezeu, ridicaţi-vă ochii peste zidul de «literă» şi vedeţi dincolo de el ♦spiritul»! Un drum de salvare se deschide. Mişcarea aceasta, chiar de va fi având greşeli pentru cărturarii şi fariseii «literii», e semnificativă pentru vremea şi societatea noastră.
   Care e scopul religiei ? Mântuirea sufletească sau, cu o expresie mai pe placul tuturor, desăvârşirea morală a omului. Ce presupune această mântuire spre a se îndeplini ? De o parte păcatul, de cealaltă pe Mântuitorul. De o parte recunoaşterea fără restricţie a păcatelor noastre şi a neputinţei de a ne lepăda de ele prin noi înşine ; de cealaltă o putere absolută, dumnezeească, singură în stare să ni le şteargă: Isus Cristos, Dumnezeu-Omul, crucificat pe Golgota «pentru noi oamenii şi pentru a noastră mântuire». Intr’însul umanitatea şe îmbină istoric, real, cu Divinitatea. El este singura punte de trecere din uman în divin, din vremelnic în veşnic. Din clipa în care îţi recunoşti păcatul, simţi nevoia Mântuitorului. Pentru cine nu îndeplineşte acest act de umilit control al conştiinţei morale, problema mântuirii nu există. Ignorarea păcatului e ignorarea Mântuitorului : religia în acest caz nu are nici un rost. Pe această realitate a păcatului apasă predica părintelui Teodor Popescu. Şi această predică se adresează unei societăţi în care conştiinţa morală a adormit de mult şi în care păcatul triumfător a devenit o stare ca şi normală. El biciue, predicatorul acesta, şi biciuirea lui se face simţită în societate; fiindcă el biciue ca Pavel apostolul: s’a biciuit întâiu pe sine însuş ca să poată avea tăria de-a biciui pe ceilalţi. Această excepţională voinţă de a-şi identifica viaţa personală cu doctrina pe care o predică e puterea şi frumuseţea lui morală care-1 ridică deasupra noastră a tuturor şi mai ales deasupra celor ce s’au făcut capii prigoanei lui.
   Ne aflăm în faţa unui om care e un bloc de conştiinţă, de voinţă şi de sinceritate. Situaţia cere cuvinte răspicate.
   In zelul lui de a se identifica cu sâmburele doctrinei, a fost acuzat de greşeli periferice. A fost acuzat că, voind să îmbrăţişeze totul — pe Isus Cristos — n’a putut îmbrăţişa părţile: pe
259
© BCU
sfinţi. Că, rugându-se Mântuitorului, nu se poate ruga mântuiţilor, pe cari el totuş îi recunoaşte mântuiţi, pe cari însă nici o dogmă nu-i recunoaşte mântuitori. A fost acuzat că în opera mântuirii, nu vede rolul intervenţionist al sfinţilor pe lângă Dumnezeu în favoarea oamenilor. Şi, pe motive dogmatice, a fost condamnat, cel puţin provizoriu condamnat. Dar trecând peste consideraţiile formelor juridice, această condamnare ni se pare un non sens. Preotul Teodor Popescu, pentru abatere dela dogmă, a fost caterisit, adică scos din funcţia preoţească, ceeace nu însemnează şi din sânul comunităţii ortodoxe. Acuzat de neortodoxie, pedeapsa ce i s’a dat îl lasă totuş ortodox. Care este sensul acestei jumătăţi de măsură? Sfântul Sinod va decide.
   Dar judecata provizorie a consistoriului eparhial care n’are autoritate dogmatică şi ai cărui membri nu sunt, personal, competinţe dogmatice recunoscute, s’a produs în urma unei polemici purtate prin ziare dintr’o parte de enoriaşii preotului Teodor Popescu, de cealaltă de oameni ai Bisericii cari s’au simţit chemaţi să apere ortodoxia în primejdie. Această polemică, cu aprinse ecouri în publicul mare, e un fenomen rarisim: pentru întâia oară în presa noastră se agită o problemă dogmatică, ceeace însemnează că dogma trăeşte. Dar dacă lucrul acesta face onoare presei care a îmbrăţişat chestiunea, cu atât mai bine ne-ar fi părut ca onoarea desbaterii unui asemenea subiect înalt să se răsfrângă asupra Bisericii prin polemiştii săi. Ceeace nu s’a întâmplat. Polemiştii cari s’au constituit în apărători ai ortodoxiei n’au înţeles acest moment de presă din care ar fi putut face o minune de lămurire dogmatică şi o frumuseţe de cuviinţă în expresia ei. Momentul acesta care ar fi putut să fie providenţial, dacă voiţi, pentru propaganda doctrinei creştine în spiritele lacome să afle adevărul, a fost terfelit de polemiştii bisericeşti în noroiul unui personalism abject care-i ţine mult sub măreţia problemei.
   E drept că polemica s’a început în termeni urbani între G. Galaction şi D. Nanu, doi scriitori pe cari îi respectăm. D-l Nanu ni-a făcut surpriza unui mânuitor de texte sfinte destul de di bariu în susţinerea punctului de vedere pe care-1 socoteşte al preotului Teodor Popescu. El e un om care crede şi credinţa face minuni. Cuviincios în frază chiar când încearcă să polemizeze, G. Galaction n’a adus însă în discuţie decât o afirmaţie grăbită şi nici o lămurire. El a declarat eretic pe părintele Teodor Popescu şi-a pus punct. Dar chiar dacă n’ar fi procedat cu atâta uşurinţă, o intervenţie oricât de documentată din partea lui G. Galaction n’ar fi scăpat unor serioase obiecţiuni. I s’ar fi putut obiecta că e un suflet generos şi entusiast fără să fie un ortodox. Generozitatea acestui suflet o cunoaştem: ea îmbrăţişa, acum câţiva ani, cu acelaş entusiasm socialismul marxist pentru ca imediat să se transforme într’o apologie a sionismului prin ziarul ortodox-evreesc «Mântuirea». Dacă marxismul e ateu, sionismul, ca încercare de reînviere a teo-craţiei naţional-evreeşti, stă la antipodul ortodoxiei. Cine se face cavalerul lui nu poate fi un cruciat. Cruciaţii au avut cu totul alt ideal decât sionismul. Generositatea lui Galaction îl face însă, în acelaş timp, amic al Sionului, şi amic al ortodoxiei. Poate să aibă intervenţia lui autoritate în materie ortodoxă cu tot zeiul pe care-1 pune în apărarea ultimei slove de ritual?
   Alt polemist al ortodoxiei a fost eminentul profesor universitar de gramatică ebraică, părintele
I. Popescu-Mălăeşti care a lucrat o vreme cu fostul paroh dela «Cuibul-cu-Barză». Cu durerea unei prietenii rupte, C. Sal-a declarat pe părintele Teodor Popescu «victima naivităţii», adică mai pe româneşte: prost. Şi protestant, fiindcă propagă credinţa într’un mântuitor personal. Cu alte cuvinte, mântuitorul ortodox ar fi impersonal, al tuturor şi-al nimănui. N’a observat părintele profesor universitar că însăş Biserica ortodoxă se roagă:   «Mântueşte-mă, Mântuitorul meu?» N’a
observat iarăş, tot în ordinea ritualului pe care voieşte să-l apere, că Sfânta împărtăşanie nu se dă tuturor, ci fiecăruia în parte ?
   Dar cel care a cobor ît în adevăr discuţia la un nivel de suburbie este «temutul» polemist bisericesc, Prea Cuvioşia Sa arhimandritul Iuliu Scri-ban. Numele său, celebru în toate sensurile, se coboară din pletele unei ştiinţi încâlcite pe fruntea tuturor chestiunilor la ordinea zilei, târând după dânsul rezolvările cele mai prompte şi mai ales o inevitabilă şi impozantă fotografie. Cunoaştem această fotografie de aproape două decenii. N’a fost ziar care să n’o reproducă cel puţin de câteva ori pe lună. Ceeace a scris sau a făcut părintele arhimandrit s’a uitat. A rămas însă în memoria tuturor fotografia sa: impunător bărbat! Era deci firesc ca într’o problemă cum e cea ridicată la «Cuibul-cu-Barză» să apară, pe deasupra oricărei dogme, Prea Cuvioşia Sa şi fotografia. Pe arhimandrit îl interesează înainte de orice, succesul personal. E mai mare al lui Teodor Popescu ? Nu ! Căci şi eu am lucrat, dar eu sunt vestit şi’n ţară şi’n străinătate, — zice cu smerenie Prea Fotografia Sa arhimandritul Scriban. Pe dânsul nu-1 interesează cultul sfinţilor, ci cultul importantei sale persoane pe care ţine s’o pună cu orice prilej în evidenţă. In cele cinci coloane întregi de ziar, scrise în două răspunsuri către D-l Nanu, Prea Fotografia Sa nu vorbeşte decât despre sine ; dela nimicurile zilnice—«scrisori, felicitări, vizite, mese, înzăpezire în gara Craiovei», etc., etc., etc., —până la declaraţia de un ifos categoric: «Dar înseamnă foarte mult ce cred eu. Căci eu sunt fruntaş în ramura mea cum nu e d-l Nanu într’a sa şi ce-oiu spune eu are greutate şi dă îndrumare fiindcă eu nu scriu cai verzi pe pereţi, ci scriu ca om care am îndărătul meu 20 de ani de muncă personală, adică necârmuit de altul şi deaceea nici nu pot sta de vorbă cu d-l Nanu ca dela egal la egal, ci ca dela învăţător la ucenic şi e ciudată ţinuta sa de a ne înfrunta pe noi şi a se îngâmfa că ne ţine piept». Iar mai departe, par-că-1 vezi înfigându-şi mâinile în şolduri ca la marginea oraşului: «Numai s’o ţie «Adevărul» sau «Dimineaţa» înainte, să-mi dea loc de scris, şi-i arăt eu câtă teologie ştie dumnealui, de să-i meargă pomina». In faţa unor adversari de nimic «a la Nanu », arhimandritul se simte un al doilea Alexandru Machedon şi i se pare că «mă bat cu furnicile» sau «că n’am ce răspunde tărâţelor sale», cu înţelesul că are ce răspunde. Şi ce credeţi că răspunde marele învăţat al cărui cuvânt «are greutate şi dă îndrumare ? » Că în formula de veneraţie a sfinţilor «Biserica pune şi rugăciunea către sfinţi!» Adică un lucru pe care orice seminarist îl ştie. Nimic mai mult, absolut nimic. Era nevoie, pentru a spune acest lucru simplu, de atâta ifos, de atâta vulgaritate şi de două fotografii? Face această barbară vanitate impresia că vine dela un călugăr care şi-a tocit genum-
260
© BCU Cluj'
chii în faţa sfinţilor? Este aceasta ţinuta unui trimis al lui Cristos care vine să înveţe pe rătăciţii presupuşi cum să se roage unii pentru alţii ? Presupune această ţinută o viaţă identificată cu doctrina trâmbiţată ? Poate avea greutate şi îndrumare pentru ortodoxie cuvântul unui cleric care, ca arhimandritul Scriban, a iscălit în vremuri tragice pentru ţara aceasta un act de trădare? In termeni religioşi, acest act de trădare însemna îngenuncherea ortodoxiei în faţa protestantismului prusac înarmat până în dinţi. Şi omul acesta, în loc să stea cu capul în cenuşă, în celula pocăinţii, iese să se bată cu pumnii în pieptul umflat de ifos! Alături de preotul muncit de problemele conştiinţei religioase care e Teodor Popescu, arhimandritul Scriban, reeditează tipic parabola fariseului trufaş în faţa vameşului frânt de umilinţă.
   Astfel de oameni au influenţat osânda pripită care a căzut asupra mişcării dela «Cuibul-cu-Barză ».
   De fapt, dacă polemiştii Bisericii ar fi cercetat creştineşte, lepădaţi de personalism, problema dogmatică ridicată în jurul «Cuibului-cu-Barză», ar fi rămas pe gânduri. Căci este o problemă nedes-legată, pe care înşişi dogmatiştii o recunosc astfel, întrucât ea se referă la «viaţa de dincolo». In acest domeniu apocaliptic se mişcă intervenţio-nismul sfinţilor, adică în capitolul cel mai obscur al dogmaticei.
   După doctrina lui Isus şi după mintea sănătoasă, la care face mereu apel dogmatica, nu e rugăciune decât rugăciunea către Dumnezeu: Tatăl nostru care eşti în ceruri... Căci rugăciunea presupune o fiinţă absolută către care să se înalţe. Dacă nu se adresează acestei fiinţe absolute, valoarea ei religioasă e nulă. In această ordine înaltă, pe lângă Tatăl nostru, Biserica are nespus de frumoasele rugăciuni către celelalte feţe ale Treimii: Lumină lină, împărate ceresc, mângâitorule. Nu există nicăeri nici o poruncă să ne rugăm altcuiva decât lui Dumnezeu. Există însă poruncă limpede: să ne rugăm unii pentru alţii. Unii pentru alţii nu însemnează unii către alţii, ci toţi lui Dumnezeu. Din citatele scrip-turistice şi patristice care se pot aduce în chestiune nu reiese decât că drepţii cari au trecut în fericirea cerească, sfinţii, se roagă acolo şi pentru noi, «înalţă parfumuri de rugăciuni» — cum zice atât de frumos Apocalipsa. Şi e limpede şi logic: Sfinţii se roagă îndeplinind astfel o poruncă dumnezeească: aceea de a ne ruga unii pentru alţii. De unde însă rugăciunile noastre către sfinţi? Dintr’un simplu viţiu de cugetare teologică: dacă sfinţii se roagă pentru noi, să-i rugăm deci să se roage pentru noi. Un citat care să susţină rugăciunea către sfinţi nu există. Sunt ei fiinţe absolute, omniprezente şi atotştiutoare ca să poată primi rugăciunile noastre? Dacă ar fi aşa, ei ar înlocui pe Dumnezeu sau ar fi egali cu el. Ceeace contrazice dogma fundamentală a Divinităţii. Dar un teolog nu trebuie să uite că morţii sunt actualmente în stadiul judecăţii particulare când nu se bucură nici de fericirea deplină — în cazul drepţilor, nici nu îndură pedeapsa definitivă, — în cazul păcătoşilor. Ei sunt, şi unii şi alţii, într’o stare de provizorat, în aşteptarea judecăţii universale. Până atunci, nici nu sunt întregi: sufletul lor e în cer, trupul mort în pământ. Numai la sfârşitul lumii, când trupurile vor învia, vof fi ei întregi şi în stare
   să primească definitiva răsplată sau definitiva pedeapsă.
     In acest stadiu, Biserica se roagă pentru cei răposaţi, noi cei vii trebuie să ne rugăm pentru cei morţi. Şi însăş jertfa cea fără de sânge, Sfânta împărtăşanie, se aduce şi pentru vii şi pentru morţi.
     Astfel ies lucrurile, în linii mai limpezi, din labirintul acestui capitol de dogmatică. Dar osândirea părintelui Teodor Popescu s’a făcut pe temeiul «Mărturisirii ortodoxe», o carte cu lipsuri şi contraziceri. Biserica de Răsărit nu are încă un document al credinţei sale definitiv. Nici «Scrisoarea Patriarhilor», nici «Marele catechism» rusesc nu sunt complecte. Lucrul acesta l-a remarcat şi în primăvara lui 1923, la congresul panortodox din Constantinopol, marele nomofilax al ortodoxiei d-1 Dragomir Demetrescu, în aprobarea întregului congres.
     Multe elemente ale dogmaticei au rămas nearmonizate şi necomplectate din pricină că activitatea sinoadelor ecumenice s’a întrerupt în veacul al VlII-lea. Viitorul sinod panortodox care se plănueşte îşi va lua poate şi sarcina acestor armonizări şi limpeziri. Poate va intra în des-batere şi chestiunea aceasta în care polemiştii noştri bisericeşti au procedat grăbit şi uşurel: cum trebuie înţeleasă formula sinodului VII relativă la cultul sfinţilor.
     Cultul sfinţilor? Fireşte că da. Aceasta în seamnă pomenirea lor evlavioasă: apostoli şi mar tiri, arhierei şi teologi, poeţi şi apologeţi, vizio nari şi asceţi. Toţi aceia prin sângele şi prin creerul cărora a triumfat Isus Cristos. Sfinţii înseamnă creştinătatea istorică în care s’a sbu-ciumat şi s’a făcut carne şi suflet Evanghelia. Cine se poate socoti creştin fără să se simtă solidar cu această măreaţă istoricitate a doctrinei ? A doctrinei trăite. Ei sunt pietrele din care s’a încheiat clădirea mistică a Bisericii. Amintirea lor e reazimul şi îmbărbătarea celor vii şi şo-văelnici. Treptele pe care ne suim către Cristos. Cristos e însă focarul către care trebuie să se înmănuncheze toate năzuinţele: şi ale noastre alături de ale sfinţilor, aşa cum fiecare piatră sporeşte zidurile convergente în cupola din văzduh. Acesta mi se pare că e sensul unei venerări care exclude intervenţionismul.
     In apărările sale, părintele Teodor Popescu face o foarte dreaptă observaţie de psihologie religioasă: cultul intervenţionist suprimă strădania lăuntrică a credinciosului de a se desăvârşi. Odată ce şi-a plătit acatistul către cutare sfânt, conştiinţa omului simplu e împăcată: sfântul, cu trecere’la Dumnezeu, se roagă pentru el. E psihologia majorităţii credincioşilor, menajată continuu de Biserica noastră ritualistă. Sufletul credincios şi necunoscător al doctrinei rămâne astfel la periferia religiei, fără nici o sforţare din partea preotului să-l aducă spre centru, spre Cristos. Biserica, de fapt, are o menire îndoită: rituală, adică de administratoare a celor şapte Taine, şi doctrinală, adică de propovăduire a Evangheliei. De cea dintâiu face abuz, de cea din urmă nu face uz. Şi porunca ei supremă este să propovăduească! Dar Biserica noastră ignorând această poruncă, nici nu are o metodă proprie de propovăduire. Preoţii tineri mai ales, biciuiţi ca Teodor Popescu de conştiinţa misiunii lor, sunt nevoiţi să împrumute metoda predării de aiurea. Rezultatele ei sunt uimitoare. Dela
26l                                         .
© BCU
această metodă însă nu se poate trece aşa de repede, cum s’a trecut, la acuzaţii de protestantism. Ştiu că mare parte dintre foştii studenţi la teologie, cari urmăreau cu interes şedinţele din casa de rugăciuni a adventiştilor, practică astăzi, ajunşi preoţi, această minunată metodă de evanghelizare. E singura cale prin care se poate ajunge la crearea unei conştiinţi religioase şi a unei moralităţi în sânul ortodoxiei. Dovezile stau sub ochi.
   In sesiunea de toamnă a Senatului, Primatul României a ţinut un discurs menit să spulbere orice încredere în rolul şi puterea Bisericii. Reprezentantul lui Cristos a vorbit de plaga alcoo-
lismului care nimiceşte populaţia ţării şi — a cerut guvernului să închidă cârciumele sărbătoarea. Ce însemnează aceasta decât înlocuirea preotului prin jandarm ? O Biserică stăpână pe conştiinţa fiilor săi n’are nevoie de jandarmi pentru a stârpi beţia. Iar dacă are nevoie, ea însăş e de prisos. Aici a ajuns Biserica ritualistă şi mecanică. O stare de decadenţă pe care însuş Primatul a recunoscut-o cândva din pragul altarului mitropolitan. Şi atunci ce rost are prigonirea mişcării dela «Cuibul-cu-Barză»?
   E Biserica ritualismului degenerat în luptă cu Biserica învăţătoare care se ridică. Părintele Teodor Popescu nu e singur.
                  ÎNRÂURIRI străine asupra românilor
                                     de
                        ,       C. Marinescu
   (N. Iorga, Etudes roumaines. I. Influences etrangeres sur la nation roumaine. Paris, Gam-ber, 1923, in-8°, 91 9 pg.).
   Din materialul de atâtea ori frământat, d-1 N. Iorga a reuşit din nou să scoată o expunere cu totul interesantă străbătută de mari linii de sinteză. In cele cinci conferinţe la Sorbona privitoare la înrâuririle străine asupra poporului românesc, învăţatul profesor atacă iarăş, aducând suggestiuni noui, problema originelor poporului românesc, legăturile neamului nostru cu Slavii, atitudinea lui faţă de imperialismul balcanic, rolul ţărilor noastre între imperiile Germaniei şi al Rusiei şi, în sfârşit, înrâuririle apusene asupra desvoltării Românilor.
   Poporul nostru reprezintă în cele trei ramuri — Românii dela nordul Dunării, Macedo-Româ-nii şi Istro-Românii — rămăşiţele latinităţii orientale, care se întindea din Panonia până la Arhipelag. Peste Sciţii, Sarmaţii, Ilirii şi Tracii autohtoni s’au revărsat ţăranii şi păstorii romani din Italia, înainte chiar de cucerirea oficială a acestor ţări. Poporul rezultat din această convieţuire a rămas, întrucât priveşte nordul Dunării, sub barbari, al căror regim era mai patriarhal decât cel roman. In felul acesta continuitatea Românilor în ţara actuală apare ca neîndoioasă. Problema contactului nostru cu Slavii suggerează d-lui N. Iorga concluziuni foarte interesante. D-sa crede în prezenţa Slavilor pe pământul Transilvaniei actuale, înainte chiar de cucerirea romană. Toponimia specială acestei ţări duce în chip necesar la această încheere, care mi se pâre aproape indiscutabilă.          •
   Insule slave apar dealtfel şi în câmpia muntenească în v. VII, ceeace nu implică dispariţia populaţiei romanice deacolo.
   In imposibilitatea în care se află Imperiul slăbit de a le impune o civilizaţie, toate rasele locuind între Carpaţi şi sudul Greciei actuale se adapă la o ^civilizaţie populară danubiană, evidenţiată în îmbrăcăminte, construcţia caselor, cântece, jocuri, instituţii fundamentale, etc., comune Românilor, Grecilor, Albanezilor şi Slavilor din Balcani.
   Dacă Românii se întâlnesc şi ca păstori, aceasta nu însemnează, aşa cum ar fi voit teoria lui Miclosici, ^că ei nu se ocupau şi cu agricultura. Chiar dacă^ numele de unelte sunt slave, trebuie observat că vorbele designând produsele şi ocu-paţiunile agricole sunt latine.            ’
   Numele de unelte agricole — observaţiunea este cu desăvârşire interesantă — sunt impuse de negustorii slavi de pe Dunăre.
   Prezenţa unor colonişti creştini în Dacia, pomenirea de misionari latini pe malul stâng al Dunării, vocabularul latin privitor la noţiunile religioase esenţiale, toate acestea demonstrează caracterul roman al creştinismului nostru.
   Nici în ce priveşte organizaţia politică Românii nu ar fi împrumutat ceva dela Slavi. Bulgarii imită în creaţiunile lor de Stat pe Bizantini, Sârbii regalitatea carolingiană. Românii ar pleca dela concepţia ideală a unui imperiu localizat în conştiinţa naţională, nu la Roma sau la Con-stantinopole.
   Nu este de loc probabilă întinderea la nordul Dunării a imperiului Asanizilor. Spre deosebire de Românii din Peninsula Balcanică, cărora nu le-a fost posibil să întemeeze organizaţiuni politice, cei din nordul marelui fluviu formează State.
   Fundarea Principatelor rupe însă unitatea naţională. (Această spargere a blocului românesc de pe cele două maluri ale Dunării îmi pare însă a fi cu mult mai veche decât întemeerea ţărilor noastre).
   Raporturile Românilor cu Turcii — foarte bine caracterizaţi ca «Beduini europeni» n’au fost determinate de tratate ci de raportul de forţe între cele două neamuri. Desvoltarea Ţării Româneşti este paralizată de aşezarea Otomanilor în câteva puncte strategice pe malul stâng al Dunării. Ciocnirea între Moldova şi Turci este prilejită de chestiunea posesiunii Chiliei şi a Cetăţii Albe.
   Domnia lui Mihaiu Viteazul începe printr’o «protestare în amu» împotriva dezastrului financiar adus de prea deasa schimbare a Domnilor noştri la Constantinopole.
   Pentru a se ţine Românii în frâu, sultanii aşează mai întâiu pe Tătari în Basarabia şi în Dobrogea, apoi pe Fanarioţi pe tronurile ţărilor.
   Românii ar fi acceptat pe Turci în v. XIV şi XV nu ca pe nişte cuceritori ci cape continuatorii imperiului bizantin, destul de tari ca să-şi impună voinţa.
   In raporturile dintre Principate, imperiul german şi cel rusesc, se lămuresc vechile tendinţe ungureşti şi poloneze de dominare a ţărilor noastre.
   D-1 N. Iorga crede că expediţia lui Carol Ro-bert contra lui Basarab în 1330 n’ar fi urmărit decât obţinerea unui tribut datorit pentru posesiunile Domnului român în Ţara Haţegului. Mai în urmă raportul feudal între Ţara Româneasca şi Ungaria n’ar fi fost d^erminat decât de pose-
262
                                                                          BCU Cluj
siunea ducatului de Făgăraş şi de Amlaş, cedat de Ludovic cel Mare lui Vladislav (Vlaicu).
   Tot astfel Moldova n’ar fi fost vasală Poloniei decât pentru Ţara Şepeniţului şi pentru Pocuţia, cedate în schimbul unui împrumut bănesc contractat de Vladislav Iagello. Foarte nemerit se compară expediţia lui Ioan Albert împotriva lui Ştefan cel Mare şi dezastrul din Codrul Cozmi-nului cu soarta analoagă a lui Carol Robert în
I330>                                          „
   Austria, înlocuitoare a Ungariei distruse, începe legăturile cu Ţara Românească sub Mihaiu Viteazul. Deatunci se formează în acest principat un partid imperial.
   Interesantă idea că Ruşii au venit în Moldova sub Petru cel Mare, nu fiindcă au voit ci numai chemaţi de Dimitrie Cantemir.
   După multele experienţe făcute cu Ruşii, boierii români încep a-şi da socoteala, spre sfârşitul veacului al XVIII-a că salvarea stă numai în naţiunea noastră însăş. Deşteptarea aceasta a spiritului naţional împiedecă tendinţele de anexiune ruseşti şi austriace.
   Desăvârşirea speranţelor începătoare atunci s’a făcut sub ochii noştri.
   In lecţiunea privitoare la înrâuririle occidentale asupra dezvoltării Românilor, se subliniază contactul cruciaţilor cu Românii balcanici, se se arată atingerea Moldovei cu Renaşterea italiană prin mijlocirea solilor lui Ştefan cel Mare în îndepărtata ţară, se stărue asupra înrâuririlor pe care le puteau produce comerţul genovez la Vicina şi Brăila şi curentul negustoresc venind din spre imperiu, Flandra, Boemia şi Polonia.
   Legături de comerţ între Moldova, Anglia şi Veneţia se întâlnesc din veacul al XVI-a.
   Pe de altă parte, Moldova primeşte ultime reflexe de Renaştere prin Polonia.
   Dacă influenţa slavă şi greacă în Principate n’a produs nimic deosebit, a împiedecat totuş înrâuririle occidentale.
   Din veacul al XVIII-a începe a se^ manifesta în ţările româneşti influenţa franceză. Italiana este înlocuită în acest veac de franceză ca limbă diplomatică în Orient. Francezii vin în Principate în acest veac pentru corespondenţa occidentală şi chiar pentru a da lecţiuni de limba. La sfârşitul veacului XVIII se introduce chiar franceza şi limba latină în programele şcoalelor greceşti din Bucureşti şi Iaşi. Veacul XIX aduce călătoriile de plăcere şi de studii ale boierilor români în Franţa.
   In partea ultimă a acestor lecţiuni d-1 N. Iorga caracterizează cu energie şi cu dreptate exagerările clasei noastre bisericeşti care, în urma acestor călătorii, nu a căutat totdeauna să prefacă în folos pentru ţară ceeace culesese în Franţa îndepărtată, ci mai de grabă a avut tendinţa să se singularizeze, să se izoleze de corpul viu al naţiunii în prefacere.
   In demonstraţia aceasta viguroasă, clocotitoare de idei noui, fecunde şi îndrăsneţe mi se pare totuş că unele afirmări au nevoie de probe mai numeroase. Identificarea Domnului cu un împărat local (p. 40) nu convinge.
   Tot astfel interpretarea numelui de Ţară Românească prin «stăpânirea întregii ţări româneşti» (p. 42). Voiu arăta mai târziu că titlul de «Domn a toată Ţara Românească» este o formulă diplomatică importată din Balcani.
   Românismul Balşizilor, al lui Baliţă şi Dobro-tici (p. 51) rămâne să fie demonstrat.
   Aducerea la cunoştinţa publicului ştiinţific din Apus în forma aceasta viguroasă şi atrăgătoare a rezultatelor esenţiale, în care d-1 N. Iorga are o parte atât de mare, ale cercetărilor noastre istorice, înfăţişarea atâtor suggestiuni noui capabile a îndrepta atenţiunea istoricilor în direcţiuni de multe ori nebănuite crează strălucitului învăţat un nou titlu de merit care nu poate fi subliniat îndeajuns.
                         IARĂŞI PERIPEŢIILE «UNCHIULUI DIN AMERICA»
   Din ultimul număr al «Vieţii Româneşti»,reproducem rândurile de mai jos, care închee o discuţie prea mult îmbrâncită în trivialităţi şi aşează în adevărata lumină, gingaşele moravuri ale unor anumiţi confraţi. Cetitorul ne va ierta dacă, abătându-ne dela fireasca noastră modestie, o singură dată şi numai siliţi, tipărim în «Gândirea» o apreciere—şi încă una atât de puţin severă — asupra scrisului celui ce o redactează:
   «O publicaţie periodică a descoperit că nuvela d-lui Cezar Petrescu «Unchiul din America», tipărită acum două luni în «V. R.», e plagiată după o nuvelă a lui Maupassant. Ce mai bucurie pe «confraţii» în litere şi gazetărie ai d-lui Cezar Petrescu! E doar atât de dulce să sfâşii pe un scriitor de talent, pe un adversar politic şi, când eşti modern şi emancipat de orice prejudecăţi înapoiate, pe un «tradiţionalist» retrograd!
   Dar furia, cu care s’au aruncat «confraţii» d-lui Cezar Petrescu să-l omoare şi mai multe nu, dovedeşte o ştiinţă cam sumară în strategia literară.
   Dacă domnii aceştia ar avea sentimente mai creştineşti, ar fi trebuit să compătimească, şi nu sa crucifice pe un scriitor care plagiază pe Maupassant, adică pe un nuvelist francez tot atât de cunoscut în lumea noastră cultă ca şi d-1 Sado-veanu ori d-1 Brătescu-Voineşti.
   Cei mai interesaţi în cauză suntem poate noi, care am publicat nuvela d-lui Cezar Petrescu. Altădată, când am tipărit în această revistă o bucată în adevăr plagiată, am denunţat plagiatul înfierându-1 şi dând denunţului nostru o publicitate răspândită, ca să reparăm cât mai bine gre-şala de a fi amăgit, involuntar, publicul şi să pedepsim impertinenţa autorului plagiator faţă de noi.
   Frumoasa nuvelă a d-lui Cezar Petrescu nu este plagiată. Nu poate fi plagiată, — apriori. După ce a apărut n-rul revistei noastre, în care era tipărită, un prieten al redacţiei ne-a spus că «Unchiul din America» par’că-i aduce aminte de ceva de o bucată cetită cândva. Noi nu ne-am emoţionat deloc. In literatura română, pe care, prin meseria noastră de scribi, o cunoaştem destul de bine, ştiam că nu există nimic, care să semene cu «Unchiul din America», iar în vreo literatură străină era imposibil să fi găsit d-1 Cezar Petrescu mica noastră burghezie, cu felul ei de vieaţă particucar, sărăcia noastră şi tribulaţiile noastre în sărăcie, dăscălimea noastră şi psihologia ei specială, tabloul unic al iarmaroa-celor noastre, cu indiciile speciale celui dela Roman, de unde e d-1 Cezar Petrescu, ■— în sfârşit vieaţa, atmosfera şi stilul atât de naţionale, atât de moldoveneşti din «Unchiul din America».
263
© BCU
Pagini de vieaţă atât de în tradiţia prozei moldoveneşti nu puteau fi decât originale.
   Subiectul? Ah, «subiectul»! Ce soartă mai are şi el în discuţiile noastre literare! «Artiştii» îi neagă orice importanţă — căci totul e «arta» d’aia sunt ei «artişti», afară de cazul când poţi «da la cap» adversarului. Atunci subiectul capătă o importanţă colosală — ca la «proşti», ca la illettris. Noi, care nu suntem atât de suprafini, nu dispreţuim subiectul. E şi el ceva. Dar numai ceva. Căci nu-1 confundăm cu «invenţia». Altfel, Anna Karenin ar fi «plagiată» după... după toate romanele anterioare cu acelaş subiect, şi toate romanele posterioare cu acelaş subiect — după toate romanele anterioare cu acelaş subiect, inclusiv Anna Karenin.
   Aceasta nu e o pledoarie în favoarea d-lui Cezar Petrescu, căci subiectul nuvelei, sale dacă seamănă, la un moment dat, cu subiectul nuvelei lui Maupassant, e totuş altul. In nuvela d-lui Cezar Petrescu e un «unchiu din America*, dar rolul lui intervine târziu şi secundar, şi «unchiul din America» e juxtapus. — Vieaţa bogată şi variată, ca personagii, medii şi situaţii din nuvela d-lui Cezar Petrescu, rămâne şi dacă scoţi pe «unchiul din America». Dar dacă scoţi pe unchiul din America» din nuvela lui Maupassant, nu mai rămâne absolut nimic, ■—• D-l Cezar Petrescu utilizează pe unchiu, numai ca o resursă, ca ceva care ar putea îmbunătăţi, la un moment dat, starea căsniciei nouă a fetei lui Mogrea. Decepţia tinerei căsnicii proectate putea să vină perfect, şi cu efect asemănător în economia nuvelei, din oricare alt ddsappointement. La Maupassant toată nuvela e mnchiuh şi, fără el, nu puteau rămânea nici două rânduri din nuvelă. — La Maupassant, dela ’nceput şi până la sfârşit e aşteptarea unchiului din America. La d-l Cezar Petrescu, târziu de tot, la urmă, când sărăcia post-răsboinică ameninţă căsnicia proectată, îi vine tatălui în gând că ar fi bine ca fiică-sa să scrie unchiului din America s’o ajute. — La Maupassant, toate cele douăsprezece pagini mici sunt «unchiul din America». La d-l Cezar Petrescu, din cele douăzeci şi trei pagini mari de revistă (deci de trei ori mai mult decât la Maupassant) numai în trei e vorba de unchiu, dar şi în ele nu numai de el. (Adversarii, «rezumând» nuvela d-lui Cezar Petrescu, au stăruit copios şi disproporţional asupra «unchiului» şi au trecut, —tăcând’ sau la unele pasagii ricanând,—asupra restului, adică asupra însăş creaţiei d-lui Cezar Petrescu — bună sau rea, liber oricine să creadă cum îl tae capul).
   Dacă ar fi numai un unchiu bogat în America n’ar putea fi vorba nici măcar despre vreo influenţă inconştientă asupra d-lui Cezar Petrescu. Ce Dumnezeu, cine nu ştie de «unchiii din America»?
   Dar «desnodământul» asemănător (deşi în alte condiţii) — întâlnirea unchiului pe neaşteptate, sărac, scăpătat din prosperitatea care făgăduise mult, şi ciuda împotriva lui că a înşelat speranţele — dovedesc că d-l Cezar Petrescu a cetit cândva, ori a auzit dela cineva istoria cu unchiul şi, printr’un fenomen atât de cunoscut şi frecvent de «memorie falşă», istoria asta s’a amestecat în procesul de concepere a nuvelei sale. De aici şi caracterul de juxtapunere al episodului cu «unchiul». Aşadar, dacă e ceva în clădirea d-lui Cezar Petrescu luat de aiurea, nu e nici materialul nici stilul, nici dimensiunile, nici destinaţia edificiului. E numai un detaliu, o coloratură senzaţio-
nală — care pe noi, s’o spunem drept nici nu ne încântă superlativ, căci dă unei bucăţi profund umane şi de o tonalitate estetic ternă, nu ştim ce notă anecdotică. Fără influenţa inconştientă a istoriei cetită. în Maupassant ori auzită dela cineva — şi cu o decepţie a familiei Mogrea provenită din ceva mai obişnuit în vieaţă, — nuvela d-lui Cezar Petrescu şi-ar fi păstrat mai bine caracterul ei umil-tragic.
   Ne pare rău că cruciata pornită împotriva d-lui Cezar Petrescu producându-se când numărul de faţă al revistei era aproape gata, n’am avut putinţa să traducem nuvela lui Maupassant, pentru ca cetitorul să facă el însuş comparaţia, — ceeace ne-ar fi dispensat pe noi de discuţia de mai sus.                                   ’
   Cetitorul ar fi văzut puţinul spaţiu ocupat de «unchiul din America» şi’ caracterul de juxtapunere al acestui unchiu — juxtapunere la micul roman din vieaţa noastră de provincie, care e în realitate nuvela d-lui Cezar Petrescu. Cetitorul ar fi văzut că, pentru desnodământ, care, într’o nuvelă, trebuie să fie, în adevăr, senzaţional într’o măsură oarecare, d-l Cezar Petrescu ar fi putut întrebuinţa orice altă speranţă înşelată, de pildă o rudă îndepărtată, bogată şi bolnavă, un bilet la o lotărie care avea să se tragă atunci, sau mai ştim ce. Dacă redacţia ar fi băgat de seamă asemănarea acestui desnodământ cu nuvela lui Maupassant, ar fi propus d-lui Cezar Petrescu să-şi sacrifice din timp şi, lăsând nuvela,— adică tipurile şi scenele din vieaţă,— neschimbată, să introducă o altă speranţă înşelată. (Dacă autorul acestor rânduri n’ar fi lipsit din Iaşi, când s’a tipărit această nuvelă, poate ar fi propus această schimbare d-lui Cezar Petrescu).
   Ştim bine că duşmanii literari şi politici ai d-lui Cezar Petrescu vor continua... La noi, se întrebuinţează mijloace foarte ieftine în «discuţiile» literare. învinuirea de plagiat e cea mai ieftină. L’a prins! L’a prinseră! Atâta ştie cetitorul vulgar —şi criticii, siguri că acest cetitor formează majoritatea publicului, cultivă cu ardoare această stare de suflet. Cine n’a fost la noi învinuit de plagiat? Şi Caragiale, şi Sadoveanu, şi Brătescu-Voineşti, şi însuş Eminescu (Eminescu a fost plagiatorul lui Platen, Lenau, Heine. Un rege al plagiatului!)
   Moliere, marele «plagiator» spunea: «Je prends mon bien oh je le trouve». In Franţa, unde a rămas ceva din psihologia asta, se striga mai greu: plagiat! Un adversar literar şi de idei al lui Anatole France, Michaut, a scris un volum despre împrumuturile marelui scriitor, dar nu a îndrăznit să-l facă hoţ.
   D-l Cezar Petrescu, care a reuşit prin talentul său remarcabil să-şi facă un loc de frunte şi deci invidiat în literatură; care, ca ziarist, atacă în dreapta şi în stânga, iar ca «tradiţionalist» în literatură ofensează multă lume necăjită ■— să fie sigur că nu va fi cruţat.
   Dar cum Dumnezeu n’au simţit adversarii săi că nuvela, pentru care îl sfârtică, conţine pagini din cele mai prestigioase din literatura noastră în proză? Ei se laudă că au mai «descoperit» şi alte delicte ale d-lui Cezar Petrescu. De ce n’au început campania cu unul din ele ? Ori n’au avut încredere în caracterul delictuos al acelor delicte ?»
   (Viaţa românească No. 12. An. XV, p. 366
— 369).
264
© BCU
                                                                       I
                      DIN VECINII APROPIAŢI ALEXANDRU BLOK de
                                 G. M, Ivanov
   Un copil pierdut» — aşa îl numise, nu ca să-l mustre şi nici ca să-l definească, poetesa Zinaida Hippius. Cuvântul însă era spus la timp şi cuprindea un adevăr: Blok se rătăcise între două realităţi: vieaţa şi visul. Cei ce au văzut în el pe strălucitul «Făt-frumos» — l’au înţeles mai mult. Căci poetul Blok întrupa magica realitate a unei plăsmuiri ale închipuirii şi era mai pre sus şi în afară din vieaţa noastră de toate zilele. Vieaţa şi creaţiunea lui poetică erau una — sensaţia realităţii dispărea în talazul luminos şi iluminator, ce venea din lumea de dincolo de cele cinci simţuri. Poezia lui nu se înţelege cu mintea; ea răsare din adâncurile deschise ale sufletului cotropit de frumuseţea viziunilor sale.
   A fost atât de poet şi atât de înzestrat de Dumnezeu, încât la vârsta de io ani, ca acei copii din cărţile înţelepciunilor vechi, începe să «grăiască» — adevărurile cu cari a venit de dincolo:
   Ante tucem: Un volum de versuri rostite între io şi 12 ani. Ce vroia un copil de io ani? Să stră-luciască!
   «Insăş soarta mi-a ursit —
   Cu o sfântă cutremurare Să strălucesc în faţa porţilor Idealului Cu a mea înnourată faclă.
   Şi numai seara — spre Cel prea Dulce Mă avânt cu mintea-mi pământească,
   Şi plin de teamă nepământească Ard de al poeziei foc».
   Prea frumoasă Doamnă. Cine e această prea frumoasă doamnă, care există şi pe care el nu o vede, care e departe deşi îi stăpâneşte sufletul, care îl duce fără să-i spună unde şi îl încântă cu încântarea înălţătoarelor suferinţi?
   «Oare tu m’ai aştept la asfinţituri ?
   Şi mi-ai aprins luminile ? Şi mi-ai deschis uşile ?» E iubita lui, e năzuinţa lui, e visarea şi Rusia lui — aceasta prea frumoasă Doamnă, înainte căreia poetul Blok îşi închină genunchii, faţa şi geniul El iubeşte, şi în acelaş timp mărturiseşte:
   «Am înţeles sensul năzuinţelor tale —
   Iţi taiu calea eu.
   Focul dorurilor supra pământeşti Iţi saltă pieptul fecioresc».
   Jubita lui e fantomatică. El iubeşte umbra care stă idealizată, eternă şi esenţială înapoia Fecioarei celei reale.
   ♦Să uităm sgomotul de prin dealuri. Arată-mi-Te fără mânie,
   Fecioară tainică, Fecioară de Asfinţit Şi împreunează cu foc ziua de azi cu cea de eri.
   Eu te presimt. Trec anii alăturea de noi —
   Şi neîncetat Te presimt tot în acelaş chip.
   Dar întregul orizont e în foc,
   Şi_ e aproape ivirea Ta,
   Să nu trezeşti o dârză bănuială             _
   Schimbându-ţi în sfârşit obişnuitele trăsături.
   Departe eşti, acum ca şi înainte,
   Eu nu pot găsi ţărmurile natale.
   Tristeţea mea e străină sfinţeniei Tale,
   Şi sufletul meu nu îţi e Ţie scump.
   Gerul crunt e puterea Ta cea sfântă.
   înfocarea nedumnezeiască nu e pentru locurile
                                                                                                                                  [sfinte
   Chiar dacă uitarea şi mormântul e pentru Iubire,
   Deasupra mormântului, Tu eşti templul strălucitor.»
   Ca poet rus trebuia să fie maximalist, un vis trebuia să fie împlinit în toată plenitudinea lui: «Vieaţa e frumoasă», zice Blok. De ce să trăiască poporul acela sau omul acela care în taină a încetat să creadă în totul? Care e decepţionat de vieaţă, şi care trăeşte «din mila» ei? Care crede că a trăi «nu e cu totul rău, dar nici prea bine», fiindcă totul îşi urmează calea... Nu trebuie să cugetăm aşa; iar cel care cugetă aşa nu trebuia să trăiască. E uşor să mori; poţi muri fără dureri, şi mai ales acum în Rusia, ca niciodată: poţi muri fără popă; popa nu te va obijdui cu mituirea înmormântării.
   Face să trăeşti numai aşa ca să stabileşti nemărginite cerinţe faţă de vieaţă: totul, sau nimic; să aştepţi lucrul visat; să crezi nu în «ceeace nu există în lume», ci în ceeace trebuie să fie în lume ; chiar dacă aceasta nu există în prezent şi mult timp nu va exista. Insă vieaţa ne va da aceasta fiindcă ea e frumoasă».
   Nu e numai o concepţie de optimism ridicat la apogeu în lumea mistică a lui Blok, — cine înţelege sensul celor spuse, vede că această nemărginită cerinţă e îndreptată către prezentul Rusiei. El o vrea în toată frumuseţea ei, oricât ar fi ea de nenorocită şi zdrenţuită. Poetul nu se sperie de întunecimile în care se găseşte ea, căci ziua va veni când ea îşi va arăta mândreţea.
     «Rusie, cerşetoare Rusie,
     Izbele cenuşii ale tale
     Cântecele tale vânturoase
     îmi sunt ca lacrimile dragostei d’întâiu».
   Şi când se găseşte la marginea ispitei, el îi zice— «Nu te vei prăpădi, nu vei peri —
     Oricărui vrăjitor ai da Frumuseţea ta răsboinică».
   Această Rusie, neîncetat iubită de el, veşnic alta, veşnic umblând fără rost prin răspântiile soartei sale pământeşti, îl întristează, îi smulge lacrămi; ca pe o dragoste mustrată — el o îndepărtează —-iubind-o şi mai mult, — de la inima lui:
     «De vitejii, de isprăvi, de slavă Uitam pe pământul îndurerat Când chipul tău în ramă simplă In faţa mea pe masă strălucia.
     Dar ciasul a venit, şi tu ai plecat din casă. Am asvârlit în noapte inelul testamentar.
     Ţi-ai închinat soarta altuia —
     Şi eu am uitat faţa ta frumoasă.
     Zburau zilele, învârtindu-se în roiu blestemat.. Vinul şi patima îmi chinuiau vieaţa...
     Şi mi-am amintit de tine în faţa iconostasului Şi te-am chemat ca pe tinereţea mea...
     Eu te-am chemat, dar tu nu ţi-ai întors faţa, Eu lacrimi am vărsat, dar tu nu te-ai îndurat. In haină albastră te-ai învelit cu tristeţe Şi ai fugit din casă în noaptea umedă.
265
© BCU
     Nu ştiu, unde adăpost pentru mândreţea ta Ai găsit, tu gingaşa mea, tu scumpa mea... Eu dorm adânc, visez haina ta albastră,
     In care tu ai fugit în noaptea umedă...
     Şi nu voiu mai visa de gingăşii, de slavă, Totul a trecut şi tinereţea a trecut!
     Căci chipul tău în rama lui cea simplă Cu mâna mea l’am ridicat de pe masă!» Există un hotar pentru toate: poetul decepţionat de nestatornicia iubitei sale — Rusia — se resemnează şi aşteaptă:
     «Tu ai plecat şi eu în pustietate Mi-am lipit faţa de nisipul ferbinte.
     Insă cuvântul mândru de acum încolo Nu îl va putea rosti limba mea.
     De ceeace a fost, ne regretând,
     Am înţeles înălţimea ta:
     Da. Tu eşti Galileia natală Pentru mine, neînviatul Hristos.
     Un altul poate să te mângâie,
     Un altul să înmulţească ademenirea sălbatică:
     Fiul Omului nu ştie
     Unde să-şi plece capul său».
   Versuri scrise după întâia revoluţie. Blok pe atunci foarte tânăr — era un Cavaler al iubitei sale Rusii. Insă «un altul» a ademenit-o şi i-a desbrăcat strălucirile revoluţionare. Din aceasta stare socială
—   adică dintr’o revoluţie care a înşelat — şi din sentimentul său de amărăciune, trebuia să se iasă: să se ajungă la o nouă viziune, să se aştepte o nouă revoluţie.
■ «Trebuie să iubim Rusia, — se adresează Blok întregei intelectualităţi amăgite, —trebuie să dăm o raită prin Rusia, cum a scris Gogol înainte de a muri. Dar cum să ne iubim fraţii? Cum să ne îndrăgostim de oameni ? Sufletul vrea să iubească numai ce e frumos, iar bieţii oameni sunt atât de nedesăvârşiţi, şi au lucruri atât de puţin frumoase! Cum să ajungem la aceasta ? Mulţumiţi lui Dumnezeu că sunteţi ruşi. Pentru fie care rus se deschide acum (an. 1908) calea aceasta, şi aceasta cale este însăşi Rusia. Dacă rusul se va îndrăgosti de Rusia, se va îndrăgosti şi de tot ce se găseşte în ea. Spre dragostea aceasta ne conduce acum însuş Dumnezeu. Fără durerile şi suferinţele, cari într’o mulţime atât de mare s’au adunat în ea şi de care vinovaţi suntem numai noi, nimeni nu ar fi simţit faţă de ea compătimire. Iar compătimirea e începutul iubirii. Mănăstirea noastră este Rusia! Im-brăcaţi-vă, în minte, cu rasa sihăstriei şi omorân-du-vă pe sine pentru sine, nu însă pentru ea — păşiţi să vă luptaţi în ea. Acum ea îşi chiamă fii cu mai mare glas decât oricând înainte. Sufletul ei e în suferinţi, şi se aude ţipătul durerii ei sufleteşti. Scumpul meu! sau inima ta e fără simţire sau nu ştii ce este Rusia pentru rus!»
   Intelectualitatea rusă înţelegea apăsarea profetică a acestei voci dumnezeeşti. In faţa tuturor
—   nu departe, nu peste vremuri, ci în sânul zilelor de mâine, păşia Revoluţia.
w Şi iată că a venit. Când însă zâmbetul ei se prefăcu într’un rânjet de fiară turbată, toţi se speriară şi tu tur or Ji păru rău. Blok încununat de neasemănată slavă, striga întregei intelectualităţi:
   «Nu vă turburaţi. Credeţi că se poate prăpădi măcar o fărâmiţă din ceeace e cu adevărat preţios? Am iubit puţin, ^dacă devenim laşi pentru lucrul iubit. Iubirea desăvârşită alungă frica. Nu vă temeţi de dărâmarea cremlinilor, a tablourilor, a cărţilor. Trebuie să le păstrăm pentru popor; însă perzân-du-le, poporul nu va pierde totul. Palatul stricăcios
—   nu este palat. Cremlinul — ras de pe suprafaţa
pământului nu este Cremlin. împăratul, rostogo-lindu-se de pe tron nu este împărat. Cremlin e inimile noastre, împăraţii sunt în capetele noastre. Formele cele veşnice, arătele nouă, ni se iau împreună cu inima şi cu capul.
   «Ce aţi crezut? Că revoluţia este o idilă? Că nimic nu sfărâmă creaţiunea în calea ei? Că poporul este «drăguţul mamii cuminţel»? Că o sută de pungaşi ordinari, de provocatori, de huligani, de oameni cărora le place să-şi încălzească mâinile la focul din prejur nu vor cerca să puie mâna pe ceeace stă rău? Şi, însfârşit, credeţi că «fără sânge» şi «fără durere» se va încheia desbinarea de veci între osul «alb» şi «negru», între cei cu carte şi cei fără, intre intelectualitate şi popor ? Nu oare voi ar trebui să fiţi deşteptaţi de «somnul cel de veci?» Nu oare vouă trebuie să vi se strige: «noii tangere circulos meos»? Căci voi puţin aţi iubit, dar se cere mult dela voi, mai mult dela ori şi care. In voi nu a existat sunetul de cristal, acea muzică a iubirii, voi aţi ofensat pe artist — şi prin artist aţi ofensat însăşi sufletul poporului. Iubirea face minuni, muzica vrăjeşte fiarele. Iar voi (toţi noi) aţi trăit fără muzică şi fără iubire. Duhul e muzică. Odinioară Demonul a poruncit lui Socrate să asculte duhul muzicii.
   «Cu tot trupul, cu toată inima, cu toată conştiinţa ascultaţi Revoluţia!»
   încă mai mult — Blok a văzut pe Hristos înaintea ei, deasupra ei, ca o lumină, ca o sinteză, ca o realizare.
   Intr’o noapte de iarnă, Blok a scris pe «Cei doisprezece». Cel mai luminat şi curat om a îndreptăţit revoluţia. Aşa a crezut toată lumea. Atunci Blok a fost sincer. Revoluţia e o muzică. Ritmul ei pentru el era ceva mai real decât ideia centrală, Dar faţa, aceasta urîtă faţă a ei? —Blok încă nu o văzuse căci înaintea ei, el vedea pe însăş Hristos:
   «Cei doisprezece: —
     Calcă ’n pas marţial.
     In urma lor — un câine flămând, înaintea lor cu steag însângerat,
     Şi deasupra viscolului, nevăzut,
     Şi de gloanţe, neatins —
     Cu pas uşor — deasupra viscolului Cu un şir de mărgăritare —
     Cu o cunună albă de roze Merge însuş Iisus Hristos».
   Blok era însă om, şi om cinstit. Revoluţia pentru el nu a fost o muzică. înaintea soldaţilor roşii nu mergea Hristos. Un Cremlin nu se poate doborî dintr’un chef de beţie. Un suflet nu se poate călca în picioare de dragul deosebitelor senzaţii. Şi mai ales nu se poate:
             «Hai, hai, Libertate,
             Libertate fără cruce...»
   Această Revoluţie nu fu o prea frumoasă, ci o prea urîtă arătare Revoluţia fu ceeace fu—o moarte. «Eu de mult năzuiesc spre tine,
     Din curatele şi paşnicele ţări ale cerului. Fumul aspru orăşenesc mă învăluie Ca într’o şubă murdară.
     Sârmele telegrafului îmi taie mâinile.
     O, nu mă mai numi cu diferite nume —
     Am un singur nume.
     O, nu mă mai căuta acolo sau aiurea —
     Eu sunt aici».
   Aici, foarte aproape de ea, —de prea frumoasa? sau de prea urîtă Doamnă? — care de data aceasta nu l-a înşelat, nu l-a îndepărtat, nu l-a chinuit.
   Blok a murit de foame în ceţurile Petersburgului şi în împărăţia Morţii în primăvara anului 1921. Taina lui, Doamna lui, cea din urmă, a fost Moartea.
© BCU Cluj
            SCRISORI FRANCEZE DIN BELGIA
                  PROZA, CRITICA, REVISTELE
                               de
                          R o g er Avermaete1)
   Proza?
   Belgia a fost întotdeauna plină de povestitori. Toţi Valonii sunt sfătoşi şi toate povestirile lor au un aer familiar. Găseşti în ele omenie, cinste, atmosferă provincială. Se fac fără multă osteneală, şi, cred, ca o odihnă, pentru simpla plăcere a autorului. Să-i lăsăm la o parte, pe aceşti soi de povestitori, la poveştile lor fără adâncime.
   Din norocire sunt şi altfel de prozatori. După Georges Eckhoud, bătrânul care e veşnic tânăr, trebuie să ne descoperim în primul rând, înaintea lui Andre Baillon, ale cărui începuturi târzii au făcut mare vâlvă. «Moi, quelque part» şi «Hi-stoire d’une Mărie» sunt cărţi care rămân. Cu unele lipsuri fără îndoeală, dar de o vieaţă atât de intensă şi de personală, în ciuda subiectelor din cale afară de banale, că nu poţi decât să te închini. Baillon nu născoceşte nimic. Povesteşte umila vieaţă de toate zilele. Se povesteşte pe el însuşi. Atâta-i tot, şi-i minunat.
   O altă apariţie după răsboiu. Jean Tousseul. Acest fost muncitor, schiţează întocmai ca Baillon vieaţa neînsemnată din fiecare zi. Şi el povesteşte numai ce a văzut; — şi de aici avem două culegeri de nuvele puternice, sfâşietoare şi pline de omenesc. Pierre Broodcoorens a rămas la şcoala naturalistă a lui Camille Lemonnier. Are suflul epic care prieşte marelor fresce ale poporului flămând. Se poate învinui arta sa că e numai şi numai plastică, fără vieaţă lăuntrică. Dar are dragoste pentru tot ce e umil, pentru vagabonzi, pentru cei scoşi de sub apărarea legii, pentru toată fauna aceasta primitivă de lume necăjită, şi pentru asta se cuvine să-l amintim aici, la loc de frunte.
   Paul Colin (astăzi director al revistei pariziene Europe N. R.) a scris un roman inegal, cu tendinţe sociale: Le Cadran Solaire.
   Nu cunosc decât o singură carte belgiană de răsboiu, în proză, care să merite a fi pomenită. «La Boue des Flandres» a lui Max Deauville. E o simplă notaţie, fără literatură.
   Romanul coionial are un reprezentant onorabil, Herman Gregoire, care a semnat «Le Feu dans la Brousse». In sfârşit prozatorul foarte personal şi stilist meşter, Franz Hellens, cu opera sa de fantezii şi de intelectualism foarte modern. Puţin înrudit cu Hellens, în povestire, dar prea înclinat către artificiu ar fi Rene Vaen, tăcut de o bucată de timp. Se anunţă cu mari făgădueli Albert Sauvenier şi Georges Bohy. Ar fi să mai amintesc pe Horace Van Offel şi A’t Serstevens, cari de mult îşi fac cariera în Franţa, şi cari prin urmare, se pot numi tot atât de mult francezi ca şi Dumur-ii şi alţi Binet-Valmer-ii, socotiţi printre primii patrioţi ai Franţei şi Navarrei.
   ‘) Vezi «Gândirea» No. 13, Anul II, unde d. Roger ^Avermaete, directorul revistei şi editurii de artă «Lumiere» din Anvers, în altă scrisoare, lămureşte îndrumarea de azi a literaturii belgiene m genere — şi mai amănunţit curentele din poezie. (N. R.).
   In teatru, un nume doar, unul singur, dar care merită să fie spus: Fernand Crommelynck., A fost fluerat în Belgia. L-am exportat. El a triumfat. Aceasta ne mângâie de marfa proastă pe care şi pe aceea, am trimis-o peste graniţe: Francis de Croisset, Henry Kistemaeckers, J. F. Fon-son, etc.
   Puţini critici şi eseişti.
   Paul Colin e unul dintre aceştia, pătrunzător. Unul din puţinii belgieni (nu exclud pe intelectuali din această numărătoare) — care să fie în-tr’adevăr european. Dintre scrierile sale au apărut; o excelentă lucrare asupra Belgiei de după răsboiu, un bun tablou al tinerii literaturi franceze, o carte asupra lui James Ensor şi note despre impresionism. Leon Chenoy a făcut să se vorbească, după o carte asupra lui Stendhal şi alta asupra conştiinţei lirice. Leon Debatty rămâne fără îndoeală cel mai temeinic dintre criticii noştri literari şi cel mai spiritual. Acest bun catolic, care propovădueşte în literatură ide foarte conservatoare, are drept aici la o menţiune, din cauza spiritului său duşman bisericuţelor. El e acel care a avut marea îndrăzneală acum vre-un an şi ceva, să învinuiască’ de plagiat pe Contele Carton de Wiart, vechiu prim-ministru, membru al Academiei şi unul din şefii partidului catolic. Vă închipuiţi strigătele de indignare. Bietul critic s’a trezit fără subsol la gazeta foarte cuminte unde oficia în fiecare săptămână. Dar cum are dinţi puternici şi ghiare, şi ştie să le întrebuinţeze, s’a apărat cu îndârjire. Gazetele foarte neliniştite, s’au silit să înnăbuşe lupta în care acest îndrăcit Debatty, aducea la fiece lovitură, învinuiri din ce în ce mai hotă-rîtoare. Debatty a scris dealtfel, asupra «Academiei noastre», o carte spirituală şi stufoasă, ceeace dovedeşte că subiectul cel mai adormitor cu putinţă se poate trezi sub înţepătura unui condeiu viu.
   Alţi eseişti Charles Plisnier şi Paul Neuhuys; unul’om politic, celălalt literat. Micile lor lucrări sunt lipsite mai ales de idei originale. Pe planul artelor plastice, să însemnăm încă pe Andre de Ridder (Etude sur le Fauconnier), Maurice Cas-teels (Esthetique) şi P. G. Van Heckte, toţi trei devotaţi artei moderne. Cel din urmă cu mai multă bunăvoinţă decât adevărat simţ critic.
   Revistele care s’ar cuveni în chip firesc semnalate aici, fiindcă înfăţişează vieaţa vie a unei mişcări intelectuale, nu sunt nici acum numeroase, căci toate pier din lipsa de interes a publicului. Unele meritau totuş o soartă mai bună. Regretăm şi acum, mai cu seamă dispariţia unei publicaţii ca «L’Art Libre» Să dai în fiecare lună, o documentare bogată din toate ungherile Europei, nu era un lucru de puţin preţ, şi a fost, fără îndoeală, meritul lui Paul Colin, de a fi izbutit aceasta trei ani fără întrerupere. Signaux,
267
© BCU
(Hellens) Demain, (De Clercq) Helianthe (Van Gindertael) Au volant (Bourgeois) şi Haro, au contribuit, în diferite chipuri şi cu mijloace diferite la avântul unei arte tinere.
   Lăsăm la o parte însă publicaţiile dispărute pentru acele care mai luptă încă.
   «Lumiere»: internaţională şi internaţionalistă caută o sinteză a tuturor manifestărilor artei îndrăzneţe dar controlabile. In literatura ce publică abundă humaniştii. «Le Disque Vert» (unde s’au publicat şi articole asupra literaturii româneşti de un compatriot al vostru d. Cezar Pe-trescu) se desinteresează îmi pare de problemele sociale. Ţinteşte deasemenea în literatură la o sinteză, dar cu hotare mai sigure şi cu o aplicare către intimiştii-fantezişti. «Creer» a lui Pe-tronio, păstrează mijlocia între «Lumiere» şi «Disque Vert». «fa Ira», care nu mai apare decât din când în când, a pornit dela humanism ca să ajungă la salturi dadaiste. «La Nervie» după ce a fost de un eclectism zăpăcitor, se purifică în vremea din urmă, fără îndoeală sub îndrumarea co-direcţiei sale franceze. Toţi poetaşii şi toate poetesele din micile saloane de provincie au fost^ îndepărtaţi. Dar ce va zice stăpânirea? Căci stăpânirea trebuie să fi acordat un ajutor bănesc revistei «La Nervie», tocmai ca să o îndemne astfel, să publice rodul nopţilor albe de chinuire ale acestor poetaşi şi poetese de provincie. Gândul la «ajutorul bănesc», mă fac să-mi amintesc şi de «La Bataille Litteraire» foarte amestecată. Genul mumie, dealtfel reprezentat la direcţia acestei reviste de Alex. Pasquier, face încă îndestule ravagii. Alături de acestea se tipăresc însă lucruri de adevărată însemnătate. Oare tot guvernul să sprijine şi anumite elucu-braţiuni naţionale ? Căci e adevărat că guvernul sprijină un număr de reviste.
   înduioşătoare grijă, nu e aşa?
   In adevăr, în anul trecut, 226 periodice au fost onorate pe temeiul titlului «literar şi artistic» cu sprijinul guvernamental, ce ajunge până la subscripţii de 6.000 fr. sau 335 abonamente! Dar nu e locul să credeţi că au fost ajutorate numai revistele literare. Se găsesc chiar printre ele «Analele de biologie lacustră» cu 10 abonamente! Iar dintre cele literare, cele mai de preţ au fost uitate — cum se întâmplă pretutindeni unde guvernele îngrijesc de arte.
   Iată-mi inventarul sfârşit. Cam sumar, dar limpede cred.
   Incheiu.
   Belgia este pentru literatura franceză o provincie care nu e de dispreţuit. Hotarul politic desparte mai puţin decât odinioară literaţii noştri — bine înţeles e vorba de acei care merită — de suflul literaturei franceze, ce bate la Paris. Nu mai suntem cantonaţi în regionalismul literar, descriptiv şi nesfârşit; dar ne-am ferit şi de a cădea în imitaţie slugarnică.
   Cu toţii luăm parte la aceeaş vieaţă.
   Toţi cei numiţi mai sus, cu toate antagonismele particulare, cu toate certurile şi învrăjbirile, sunt fraţi întru aceeaş luptă. Ţintele personale diferă, dar ţinta comună e una: să slujească arta vie într’o ţară unde mumiile se întâlnesc la fiecare răspântie publică.
   Şi dacă unii, la rândul lor, vor încremeni în atitudini hieratice, asta are puţină însemnătate.
   Pornirea e dată. Glasuri noui vor chema atunci vieaţa dintre mulţimi.
 CRONICA ARTISTICĂ
EXPOZIŢIILE DĂRĂSCU ŞI TOHITZA
                          de
    ■       Oskar Walter Cisek
   PUŢINE expoziţii de pictură văzute la Bucureşti au avut o unitate picturală atât de definitivă ca aceea a d-lui Dărăscu. Pânzele înşirate în Sala Mozart au cuprins cu aceleaşi mijloace un întreg dintr’o atmosferă. O concepţie eminamente picturală transformă pojghiţa de coloare a materiei în atmosferă cadenţată. In prima clipă, adâncimea spaţiului suferă par’că din cauza aceasta. Aceleaşi tonalităţi de colori dau par’că aspectul unui tapet uniform, rareori rupt de o lumină trandafirie sau portocalie. Şi ne-ar place să credem că tocmai această lumină, revărsată peste ziduri, prin ramurile unui copac sau pe chipurile orientale din Balcic s’a născut din pasiunea cea mai caldă a artistului. (Nu poate fi vorba în cazul acesta de efecte eftine, de un strigăt vulgar şi exterior al coloarei).
   D-l Dărăscu e un pictor care posedă un nivel înalt. E uneori chiar prea uniform în virtuozitatea şi în maniera sa, care totuş e susţinută într’un mod firesc de o forţă intuitivă. Menţinând însă această manieră s’ar putea uşor întâmpla ca materia să se prefacă în faţa ochilor noştri în cretă şi în pulbere colorată. (E aceasta numai o presupunere, care rezultă chiar din felul picto-
rului de a potenţa atmosfera şi de a îmbiba pământul Balticului cu lumină). Am cere mai multă libertate şi mai puţină socoteală intelectuală în mânuirea penelului, căci numai astfel acest pictor atât de superior în calităţile sale ar putea deveni cu drept cuvânt un pictor mare. îngrămădite la un loc, pânzele lui Dărăscu pierd din nefericire mai mult decât tablourile altora, mai puţin valoroşi. Cred că tocmai unitatea de atmosferă, mai puţin variaţiunile restrânse ale manierei picturale, influenţează asupra acestui fapt. Şi atunci când stilizarea va fi şi ea mai liberă, iar în acelaş timp numai proiectarea directă a vigoarei intuitive ce trăeşte în multe din pânzele lui Dărăscu, acest pictor va ajunge, de sigur, unul din cei mai reprezentativi. Expoziţia din Sala Mozart a fost de pe acum o realizare neobişnuit de sănătoasă în ce priveşte mentalitatea picturală din ţara noastră.              _
   Vorbele «...trup de cenuşă şi ochii cărbuni...» dintr’o poezie scrisă de Adrian Maniu, înseamnă o definiţie literalmente exactă pentru arta lui Tonitza, care a evoluat puţin în ultimii patru ani. Tonitza e una din puţinele figuri interesante între pictorii contimporani, dar şi ultima sa ex-
268
© BCU Cluj
poziţie descoperă mai multă intelectualitate decât intuiţie, astfel că simplicitatea rămâne o pseudo-simplicitate, desprinsă par’că dintr’o atmosferă interioară de fin de siecle. (Şi aceasta, de sigur, n’a fost intenţia pictorului care, cred, n’ar vrea să aibe nimic comun cu Beardsley sau cu Marcus Behmer). Prea multe intenţii venite din afară se răsfrâng în maniera lui Tonitza, în această recetă de interpretare. Pictura lui Tonitza nu înseamnă o mască pentru un chip sângerând, ci pentru o fire diferenţată, neastâmpărată, dar şi subminată de intelectualism, îndepărtată de seva pământului. Elementul linear nu e destul de proaspăt, nu e câtuş de puţin primitiv. (Câteva excepţii înseamnă o potecă pentru plecarea din acest domeniu). Colorile ce vorbesc «con sordino»
şi sunt aşternute în planuri mari se unesc în acorduri rotunjite. Atmosfera acestei picturi «noui» e par’că plină de fum şi de miros de levăn-ţică. Dar Tonitza va fi nevoit să se lase de diferitele colinde întreprinse în cercul tras de ani de zile în jurul personalităţii sale. Cercul, neapărat, va trebui să se lărgească. Relevăm aceasta tocmai fiindcă nu avem în faţa noastră un începător, dornic de încurajare. Liniile unui nud tratat cât se poate de liber şi de capricios, o marină clădită sever din coloarea sobră, precum şi elementele de compoziţie din toate pânzele expuse ne spun precis că drumul lui Tonitza, înecat azi pe alocurea în mărăciniş, se va deschide larg.
               DRAMA ŞI TEATRUL
               «NĂLUCA», DUPĂ CALDERON DE H. V. HOFFMANNSTHAL IN TRADUCEREA D-LUI EM. CIOMAC
                               de
                            on Marin Sadoveanu
   «La dame duende» — «Dame Kobold» — «Năluca»; doi autori, trei nume, un împrumut şi o moştenire!
   Ţesătură măruntă şi copilăroasă, poate cu tâlc: într’o noapte neagră, la un colţ de stradă medievală, Don Manuel întâlneşte pe dona Angela ispititoare şi misterioasă ca o nălucă. întâmplarea face ca don Manuel să fie găzduit în urmă, chiar în palatul în care dona Angela locueşte împreună cu fraţii săi: Don Juan şi Don Luiz. Şi e aşa de ciudată întâmplarea încât Don Manuel şi dona Angela au camerile alăturate, despărţite numai de un zid boclucaş, cu o intrare tăinuită, prin care circulă, pentru încurcarea iţelor, Izabela, subretă ghiduşe a Angelei. Toate acestea spre desesperarea lui Cosme, valetul fricos şi beţiv al lui Manuel.
   Personagiu principal: Zidul, care după voie ridică un braţ sau altul, adăpostindu-ne când la dreapta, când la stânga lui, la dona Angela sau Don Manuel, dând astfel Angelei prilejul să pară nălucă — o, fermecatele întruchipări pe care le ia viziunea dragostei, don Manuel!—lui Don Luiz să fie erou, lui Cosme fricos, săbiilor să lupte, unui coş de rufe să intre în joc, muzicei să cânte, banilor să sboare, cenuşei să vie şi să intre ’n pungă...
; Totul se sfârşeşte cu trei cununii şi un epilog.
   Farsa aceasta, a moştenit dela părintele său, Calderon — urzeala sănătoasă ţesută din comic de situaţii. Câte o licărire numai pune un semn distinctiv pe fruntea fiecăreia din aceste păpuşi.
   Calderon, abia de îndrăsneşte în «la Dame duende» ca şi în celelalte ale lui comedii, să facă un lucru pe care nu numai că-1 acoperă în dramele sale, dar îl şi preamăreşte: să satirizeze galanteria şi mai ales cavalerismul spaniol.
   Exemplul dat cu o generaţie mai nainte de Cervantes cu al său «Don Quichote», Calderon pare-se că se fereşte să-l imite, presărând numai câteva firimituri. Cauza principală e lipsa de îngăduinţă pe care epoca sa, mult mai riguroasă, o arăta faţă deasemenea «libertăţi».
   Deaceea, independent de puterea lui de crea-ţiune pe care o are atât în comedie cât şi în poezia dramatică patetică, personalitatea lui Calderon ni se înfăţişează, în adevăratele ei proporţii în
primul rând în dramă, în desfăşurarea temelor în care nu e cenzurat.
   Procesul acesta complicat precum şi formula personalităţii lui Calderon le lămureşte între alţii pentru dramă în al său «Der Mensch auf der Biihne», Julius Bab.
   Biserica medievală creştină nu a răuşit să ne lase, cu toate misterele sale, o dramă în adevăratul înţeles al cuvântului, căci era cu totul lipsită de interes pentru vieaţa omenească. Ea desfăşura numai temele, aproape abstracte, ale unei puteri dumnezeeşti cari străbat prin omenire. Abia Renaşterea va interverti valorile, punând în lumină cultul vieţii omeneşti, năruind atât puternicia catolică. Spiritul acesta pentru un adânc înţeles al sufletului omenesc, se va închega în formele dramei sub mâna lui Shakespeare. El va fi culmea reprezentativă, a concepţii celei nouă, a Renaşterii. Reacţiunea vechiului spirit, catolică, a cărei citadelă era Spania a căutat să stabilească un echilibru. Şi cum nu se mai putea trece peste «eficacitatea formelor artistice» catolicismul opune Renaşterii, barocul. «Iar mare poet dramatic al acestui baroc creştin e Calderon».
   Deci: Shakespeare—Calderon, două lumi deosebite, două concepţii contrarii, unul antipodul celuilalt. Şi Bab urmăreşte pentru uzul actorului, mai ales, analiza aceasta comparativă. Fără accente grave, puţin înzestrată ca satiră, astfel ne-a rămas «La dame duende» din timiditatea lui Calderon şi vigilenţa epocei sale.
   Şi tema aceasta minoră încape pe mâinile vie-nezului rafinat Hofmannsthal a cărui înteagă artă e făcută din semitonuri şi colori degradate.
   Ca sentiment, stăpânit de o continuă necesitate de evadare înspre visuri şi fantome din trecut, lipsite de consistenţă, însă smălţuite şi încondeiate ; puternic influenţat de Oscar Wilde şi d’Anun-zio, Hofmannsthal, scrie o întreagă operă, fără cuprinzătoare adâncimi, lipsit fiind de darul mare creaţiuni — Was w,eisz denn ich vom Menschen-leben ? un vers al său care preţueşte cât o mărturisire — izbutind totuş să fie unul dintre cei mai mari stilişti printre scriitorii de limbă germană de astăzi.
   Cu acest dar, Hofmannsthal a pus podoabe pe vechile ziduri din «La dame duende» dându-i o
269
© BCU
strălucire nouă în «Dame Kobold» — «Năluca», înţelegătoare şi preţioasă traducere a d-lui Em. Ciomac —reprezintată la noi.
   Piesa transformată astfel, înfăţişa pe un trup mic, modelat însă de o mână sigură de meşter mare, un vestmânt amplu şi strălucitor.
   Pe grinzi şubrede, edificiul impunător dar uşor şi plăpând al acestei piese de glumă veche, minunat împodobite s’ar fi schimbat iute în scrum, dacă n’ar fi fost durat de mâna unui vrăjitor: Reinchardt.
   «Dame Kobold» punea o subţire problemă de regie, a cărei soluţie d-1 Soare Z. Soare, regisorul român, a avut bunul gând şi cinstea rară să o ia şi să o declare pe deaîntregul, dela regisorul german.
   E mai mult decât o simplă creare de atmosferă. E o intelectualizare a artei scenice care inventă o nouă alcătuire: teatrul naiv, nu primitiv, în mijloacele sale.
                                                                                   CRONICA
   Anul cel nou s’a înfăţişat intelectualităţii româneşti, ca să grăim în stilul alegoric al scoarţelor de almanah, cu două torţe proaspăt aprinse în mâini. Ne-a adus din ceadintâiu lună două publicaţii ce au a lumina besna în care orbecăie, fără îndoială de prea multă vreme, cetitorul de carte din ţara aceasta rotunjită, cum spune directorul uneia, ca o pâine dospită. «Săptămâna muncii intelectuale», răsărită din spiritul plin de neastâmpăr şi precipitat al poetului Camil Petrescu, şi-a înscris în program dela primul număr o sarcină grea peste măsură. Caracterul informativ şi critic, care şi acela ar fi îndestul pentru a justifica existenţa unei foi agere şi brave e lăsat pe al doilea plan. Publicaţia urmăreşte adunarea laolaltă a tuturor breslaşilor intelectuali, pentru a crea spiritul şi pentru a apăra nevoile de clasă. Gând îndrăzneţ şi generos —utopică năzuinţă. Intelectualii până acum, în romantismul lor au putut urzi cel mult ideologii şi discipline pentru proletariatul industrial, şi prin aceasta chiar, ori prin aceasta mai ales, s’au desolidarizat de noţiunea unei clase a lor, care să-i îngrădească într’un ţarc cu sârmă ghimpată. Nu e vorba de individualismul muncitorului intelectual, de concurenţa de interese ce fărimiţează chiar alcătuirile breslaşilor de strictă specialitate, ci e mai ales stă împotrivă lipsa de o îndelung răbdătoare educaţie, de o familiarizare a intelectualului cu acest gând; asprimi ce nu se pot netezi decât departe, în timp. Experienţele de aiurea, —ne gândim mai cu seamă la gruparea «Clarte»—au făcut dovadă. Neîncrederea, ironiile, ba din partea oficiosului comunist, prea cruda execuţie, cu care au fost întâmpinate bunele intenţii ale confratelui nostru întru acelaş proletariat al scrisului, sunt de sigur spini care au sângerat prea timpuriu, tălpile drumeţului celui mai^ nou către muntele măslinilor. Foaia, chiar dacă pe încetul, obosită şi desamăgită, şi-ar părăsi această^primă grijă pentru care aluat fiinţă, ar avea încă un rost al ei, folositor şi statornic, de a informa publicul mare asupra întregei mişcări intelectuale din ţară şi de aiurea, şi de a o sluji aşa, trezind luarea aminte a cetitorului între evenimentele din lumea gândului şi a artelor, ce nu par la prima vedere însemnate atât cât cutremurele de pământ şi schimbările de guvern ; şi care totuş, asemeni grăuntelui de nisip mişcă pe încetul muntele.
   Decorurile care se schimbă în faţa spectatorilor de către servitori în livrele, fac impresia unui spectacol de copii în încăperile unui castel. Perso-najiile sunt cuminţi, ascultătoare, n’au vorbe grele nici patimi arzătoare. Ceeace importă sunt încurcăturile iar nu simţimintele lor. E un stil de rară simplicitate şi rafinărie, în acelaş timp.
   Meritul mare al d-lui Soare e de a fi «simţit* acest lucru. Atent, harnic şi entuziast n’a uitat nici un amănunt, nici un petec din armonioasa mantie de arlechin. In acea ordine de idei, pentru ochiul abil şi sigur al regisorului, să nu uităm păpuşa de stil atât de bine întrebuinţată. Punem cele mai bune nădejdii pe învăţătura d-lui Soare.
   Dacă experienţa cu materialul omenesc, pe care l-a avut la îndemână i-a răuşit mai puţin decât cu materialul decorativ, nu trebuie să-i facem o vină. Transporturile sunt lesnicioase; transfigurările imposibile, în câteva zile.
MĂRUNTĂ
   «Cuvântul liber» vede de astădată lumina, sub îngrijirea d-lui Eugen Filotti. Asta ar însemna dela început o garanţie de cumpătare în intenţii şi de onestitate în armele de luptă. Căci «Cuvântul liber» va fi o revistă de luptă. Se pare chiar pe un teren, unde alocurea ne vom găsi sub altă stea. Dar de o asemenea limpezire de credinţi este nevoie. O discuţiune e întotdeauna un prilej pentru a te lămutî pe tine însuţi mai întâi, şi pentru a te descoperi tu, cât de aproape eşti uneori ca ţintă şi cât de departe altădată, ca mijloace, de oamenii ce-ţi oferă pieptul sub scut. «Generaţia» e o formulă uzată astăzi cât o hârtie de doi lei a Băncii Naţionale. A trecut printr’atâtea mâini în cinci ani, de atâtea ori şi-a văzut amăgite aşteptările şi deflorate intenţiile cele mai candide, atât de golită de nădejdi şi de stropită de toate noroaiele s’a recules după aceste peregrinări, încât se strânge în ea acum, să-şi caute EA prin EA, un drum de izbăvire. Că sunt mai multe căi ce vor fi ducând către acelaş pisc, unde să-şi răcorească plămânii şi să-şi scuture fruntea eliberată, cu atâta mai bine, cu atât mai înviorător. Revista d-lui Eugen Filotti înscrie printre cele dintâi deziderate: europeismul. E o conştiinţă dela care nu va fi renunţat fără îndoială nimeni, dintre acei teritorialiceşte aflători astăzi între Capul Finister şi brâul Uralilor. Dar socotim că la acest-europeism nu se ajunge prin balcanism, şi toată «evoluţia» noastră de trei sferturi de veac, dacă «evoluţie» se poate numi, sufere de această bal-canizare. Căci balcanizare nu înseamnă circumscrierea geografică aici, în vecinătatea peninsulei unde fierb toate încrucişăturile de neamuri asiatice şi mediteraniane, ci e maieu seamă europei-sarea în afară şi dincolo de firescul evoluţiei, adoptarea formelor esterioare fără pregătirea conţinutului sufletesc, caţavencismul, europeisarea de sus în jos, în desacord şi în desechilibru, îmbră-carea veştmintelor croite pe alt trup, constituţie belgiană şi legea învoelilor agricole eri, analfabetism rural şi operă, concesionată ori nu, astăzi.
   împotriva acestei, «europeizări», ce va să învie a doua oară o epocă tot atât de fertilă în aspecte groteşti ca acea pălmuită de satira lui Caragiale şi tot atât de dureroasă, în urmările ei adânci, ca acea împotriva căreia ţinînd pept sa istovit Emi-nescu ; ne simţim şi noi datori astăzi să ridicăm glas chiar de va fi să sune singuratic în deşerturi.
270
© BCU
   CALENDARUL ziarului «America»din Cleve-land, e unul din cele mai îmbelşugate ca material şi fără îndoială cel mai bogat ca tipăritură, dintre calendarele pe acest an, apărute în româneşte. Poate pentru editurile, gazetele şi revistele noastre de acasă, ar însemna şi o mustrare faptul că această carte a anului a trebuit să ne vină de peste Atlantic, dela fraţi pribegiţi. Ca pagini de literatură, a isbutit să adune un început de antologie a scrisului românesc de astăzi. Fără îndoială!" o antologie mult incompletă, dar luată la-loaltă, cu nimic mai prejos de literatura aflată în calendarele bucureştene. Materialul informativ, acel din a cărui densitate se plămădeşte miezul unui calendar, e mai sărac. Nu aflăm dintr’o cronică a anului, nici o ştire despre viaţa românilor din America, nici despre a celor de acasă. Şi socotim că de acestea era nevoie, chiar înaintea prea abundentelor fotografii familiare, ce dau întregului volum înfăţişarea unui album-prospect.
   Despre literatura, arta, tipăriturile, mişcarea intelectuală, industrială, socială, din ţară nici o vorbă. Un articol condensat de şapte-opt pagini, le-ar fi oglindit sumar şi n’ar fi fost de prisos. Despre nevoile şi felul de traiu al emigranţilor nici un studiu întreg, întemeiat pe datele, ce nu vor fi fiind acolo, la faţa locului, şi când ai un ziar la îndemână, prea greu de cules. Din partea de publicitate a calendarului răsfoită, îţi rămâne aşadar ţie, cetitor de aici, putinţa de a reconstitui neastâmpărul şi îndrăsnelile celor peste douăsute de mii de ardeleni, care şi-au lăsat zeghea, mioarele şi tulnicul, în cătunul din Făgăraş, şi-au deschis prăvălie în Detroit ori Youngstown.
   Ii găseşti aşezaţi acolo, cu gospodării negustoreşti ca orice cetăţeni alţii, ai republicei cu steagul vărgat: antreprenori de pompe funebre şi moaşe cu diplome, notari publici şi stăpâni de «bucerie şi grocerie», ceeace vrea să însemne fără îndoială, de căsăpie şi de carne afumată, de slană şi şuncă pusă la horn, ca acasă.
   Prin mijlocirea Societăţilor româneşti de ajutor şi cultură, s’ar fi putut aduna toate datele trebuincioase pentru a ţine la zi o cronică a vieţii româneşti din America. Ea ar fi slujit şi pentru ştiinţa noastră, a cestora din patrie. Dar mai cu seamă ar fi fost de folos lectorilor de peste Ocean, uşurându-le să-şi dea seamă de numărul, aşezările şi rosturile lor, într’un pământ străin care nu le-a înghiţit încă obiceiurile, graiul şi dragostea portului de acasă, cântecul de fluer şi îndemnul de a se aduna în răstimpuri, la câte-o «serată împreunată cu dans», unde să mai chiue acolo, într’o sală de petrecere dela Youngstown, ca Dumineca, la horă, în bătătura satului de pe Murăş.
  Fii ai soarelui şi coloni ai lui Tutankamen, aşa sunt botezaţi de către ultimul cercetător, oamenii care cu mult înainte de cultura heliolitică, aii format contimporan cu imperiul lui Tutankamen un vast strat cultural, din Mexic peste Eurasia, până dincolo de Gange, în Malaesia, Polinezia şi Oceania. Savantul care încearcă să desmormânteze vestigiile acestei culturi cu mult preistorică, W. J. Perry, ni-i arată ca oameni cu organizată cultură, adunaţi pe alocuri în oraşe cu peste zece mii de cetăţeni, cu temple, palate Şi monumente asemeni celor egiptiene, cu dragoste pentru arhitectura altitudinilor uriaşe şi a
masivului, pe care inzii şi egipţenii le-au păstrat mult încă în urma lor. De altfel, dovadă a înşiruirii lor printre coloniştii Egiptului cultural al lui Tutankamen, stau pietrele scumpe şi aurul podoabelor scoase acum din mormântul pecetluit, care avuţii neavând unde se produce în Egipt, presupun la popoarele străine din acele vremuri o prosperă industrie minieră. Cartea lui W. J. Perry, «Fii soarelui: aurora culturei umane», arată că pretutindeni alături de relicvele acestei culturi coloniale egiptene se află urme de mine de aur şi de aramă surpate. «Această străveche cultură — scrie autorul — a decăzut pe urmă, înlăturată împreună cu paşnicii fii ai soarelui de către Dumnezeul răsboiului». Peste ruinele lor, s’au aşezat după cum dovedeşte recenta monografie a lui Elliot Smith, helioliţii, adică toate popoarele primitive care au practicat cele şapte obiceiuri: circumciziunea, masajul, strivirea craniului la copii, obiceiul tatălui de a simula facerea când femeia stă să nască, pregătirea mumiilor, construirea megaliţilor, tatuarea şi legătura religioasă dintre şarpe şi soare. Peste cultura rudimentară şi greu evoluată a acestora, abia târziu şi numai la anumite popoare, s’a suprapus după milenii cultura care începe cu istoria antică.
    Cărţile acestea două, drame patetice ale preistoriei cetite când afară, sbârnâe sus motorul unui aeroplan, aduc un fior. Teama fragilităţii ce stă să ameninţe poate şi destinul culturei contimporane, cum a înghiţit odinioară sub ape verzi de Ocean şi sub nisipuri, misteriosul continent al Atlantidei.
   Ca şi în anii trecuţi, societatea literară «Gri-gore Alexandrescu» a elevilor de curs superior din Liceul Focşanilor «Unirea», ne trimite Anuarul, din care se lămureşte activitatea dela o va-canţie de vară la cealaltă. Cuvinte despre rostul acestei societăţi bătrâne de douăzeci şi cinci de ani, a tinerilor şcolari din ţinutul pe unde trece hotarul de odinioară al Milcovului, n’am mai avea multe de spus. Le-am rostit tot aici, cu alt prilej. Deatunci, hărnicia confratelui întru scris I. M. Raşcu, profesor şi conducător al acestor suflete tinere, a isbutit să lărgească minţilor un drum, pe care îl socoate astăzi deschis şi limpezit îndeajuns pentru a-i îngădui să se tragă la o parte, şi să-şi lase feciorii sufleteşti să-l bată deacuma singuri ori cu altă călăuză. Pe lângă desluşirile de gospodărie interioară a societăţii; compoziţiile şi disertaţiile, unele vrednice de luare aminte, ale elevilor; conferinţa d-lui Ovid Densuşianu întin-zând punte «între literatură şi vieaţă»; pe lângă o întoarcere de privire îndărăt către pelerinajul pios la mormântul lui Duiliu Zamfirescu, anuarul dă ştiri şi despre excursia făcută în ţinuturile Vrancei şi ale Ardealului, pe la Mănăstirea Mera ctitorită de Constantin Cantemir, pe albia Milcovului, către Andrieşeni, pe urmă pe malurile Za-bolei, la Nereju, şi peste munte, dincolo de culmea Lapoşului şi Sboinei, peste piscuri şi torente, către drumuri ardelene, în ţinutul Trei Scaune, la Braşov şi înapoi pe Valea Prahovei. Dela asemenea drumuri cu sacul de merinde în spate, străbătute cu piciorul peste pripoare, pe culmi aproape de cer unde aerul pătrunde în plămâni adânc ca un şuvoiu răcoros, se aşteaptă schimbarea cea mare a sufletelor de ucenici ai cărţilor
bântuite de ofilire, despre care cu tristeţă ne vorbea într’o seară, un dascăl venit tot dela o şcoală şi tot din provincie, unde n’a străbătut încă nici o trezire plină de nădejdi, cum s’a întâmplat la liceul Focşanilor.             _
    Revistele ilustrate, acele care îşi puneau în gând să înfăţişeze un reportagiu fotografic al săptămânei, chenzinei ori lunei, au avut la noi întotdeauna vieaţa vremelnică. Toate încercările au dat greş; chiar acele ce izbutiseră să se apropie mai mult ca tehnică şi aspect, de bătrâna «Ilustra-tiune» franceză, împrăştiată pe toată faţa globului unde se gângure graiul lui Corneille. Pricinile neizbânzilor vor fi fost multe; cele îngrijit tipărite şi cu oarecare preocupări de artă curată erau prea scumpe, cele eftine erau gospodărite fără gust şi fără pricepere. Pe urmă nici una n’a avut la spate o editură puternică îndestul, pentru a ţine piept pierderilor până la vârsta când orice tipăritură periodică străbate în obiceiul publicului. Cea din urmă încercare: «Ilustraţia săptămânală» ieşită din atelierile «Culturii Naţionale» e de nădăjduit că va cunoaşte alt destin. Clişeele şi tiparul se îndepărtează de obişnuitele improvizaţii ; se simte îndărăt respectul pentru ceeace se numeşte arta grafică, precizia şi stilul ce caracterizează tot ce se tipăreşte în cea mai sobră şi distinsă editură românească. Fotografiile întrec mult diletantismul stângaciu, ce se răsfaţă şi acum în gazetele şi publicaţiile noastre. Unele, au pe deantregul o valoare de artă. A fost şi binevenită renunţarea, după primele numere, de a umplea paginile numai cu imagini. Câte-o foaie ori mai multe de text, chiar când ar urmări numai îm-prăştierea mai largă a cărţilor tipărite de editură, vor fi de folos: cetitorul se lasă furat de ele după răsfoirea ilustraţiilor, şi-şi hrăneşte spiritul şi cu altceva decât numai reprezentarea cinematică a evenimentelor dintr’o săptămână. Când va stărui să reproducă şi câte un clişeu două, după expoziţiile artistice, şi se va întregi cu fotografierea unei scene ori unui decor din piesa de teatru ori reprezentaţia cea mai izbutită de Operă a celor şapte zile, dela o Sâmbătă la alta, «Ilustraţia Săptămânală» îşi va fi ajuns ţinta, şi va sluji în parte, şi educaţiei artistice a publicului celui mare şi desorientat. 0 singură observare; laconismul unor legende ale clişeelor lasă lectorul în desăvârşită nedumerire: «Vedere din Luxemburg» (grădina? ţara?) sau «curiozităţi: — o gorilă dresată», nu sunt explicări lămuritoare îndestul, chiar pentru ochiul unui cetitor deprins cu descifrarea enigmelor. Acestea le spunem poate, numai din pricina năravului nostru de cronicari, osândiţi de meserie să prindem de veste şi să stăruim mai cu seamă asupra cusururilor, chiar când sunt de măruntă însemnătate. Şi publicaţia aceasta îndreptată către marele public, merită cât mai multe şi numai cuvinte bune.
   P
_ EEACE ce ar fi să însemne revista noastră în literatura rormână, în literatura bulgară e revista «Hiperion», condusă de scriitorii Ivan Ra-doslavov şi Teodor Traianov. Şi ei i s’a adus învinuirea că e «eclectică». Probabil din nepricepere, căci o literatură e o sumă de sensibilităţi diverse, nesupuse unei formule de critică, nerăsunând numai pe un singur diapason. Deaceea în «Hiperion» găsim expresiile extreme, cărora li se
poate pune toate etichetele —dacă eticheta astăzi înseamnă ceva — ale uneia şi aceleiaş creaţii a epocii noastre. întâlnim în ea «Cupa de aur» — o tragedie istorică de Ivan Grozev, cu înfăţişarea unui mister clasic; versuri de o sensibilitate baudelairiană, dar cu un conţinut ce aminteşte, fără să fie, demonismul lui Sologub. Nuvele de Vladimir Poleanov — foarte originale, melodioase, ca poemele în proză ale scriitorului polonez, foarte rafinat, Telmeir; poezii de G. Mi-hailov, de Teodor Tairanov, de Ivan Hristov, de Liuben Pintev; impresionante poezii, de Ivan Grozev, poeme în proză de Boian Danovschi.
   Traducerile din toate limbile nu sunt prezentate în forma unei curiozităţi, ci slujesc să răspândească fineţea de simţire a autorilor originali şi gradul de mlădiere a limbii bulgare: Alexei Remizov, d’Anunzio, Sologub, Verhaern, Balmont, Rodenbach, Hugo von Hofmanstal, Blok, Merejcovschi, Nietzsche, Novalis, Viaceslav Ivanov...
   Articole de critică cu subiecte îndrăzneţe şi serios tratate: «Geniu şi Şcoală» de Ivan Rados-lavov. «Chipul patriei în literatura contemporană bulgară». «Poetul stărilor mistice — Emanoil Di-mitrov» de Liudmil Stoianov.
   Chestiuni filozofice: «Bergson», «Einstein», «Swe-denborg», «Maeterlinck».
   Un laborios om de litere arădan, d. Zoltan-Franyo a pornit o «revistă a culturii universale». După cuprinsul şi înfăţişarea întâiului număr, i se poate dori viaţă lungă. Intru cât se va realiza şi dorinţa, atârnă de cititorii unguri dela noi şi din toate ţările vecine. O revistă e totdeauna şi un risc; intenţiile cele mai bunenaufragiazămai lesne. La unguri, ca şi la noi, ca pretutindeni, cititorii cei mai mulţi caută puţină hrană intelectuală şi, când o caută, o găsesc diluată sau falşificată în prăvăliile speculanţilor tiparului.
   Revista d-lui Franyo se numeşte, cam pretenţios, «Genius*. Titlul te predispune că cauţi în ea numai capo-d’opere şi căutarea e fără roade. In schimb se dă literatură cinstită destulă: poeţi tineri, prozatori tineri. Afară de Kosztolânyi, nici un nume cu trecut, dar mai toate cu viitor. D. Franyo însuşi publică trei frumdase şi caracteristice poeme de Ady Endre într’o impecabilă traducere germană, şi câteva de Verlaine în ungureşte.
   Scriitorii ardeleni unguri au rezervat un colţ special: «Erdelyi Helikon». Deasemenea şi mişcarea literară şi artistică din Ungaria: «Peşti Kro-nika». Universitatea o reprezintă câteva cronici speciale: «Cultura ungară în Jugoslavia», «Eleo-nora Duse», o scrisoare din Drezda a lui Hasen-clever despre «Lume şi dramă», o cronică franceză cam seacă, o scrisoare din Ierusalim şi chiar o cronică intitulată «Mişcări culturale în România» şi iscălită Al. Negura (?) desigur cea mai puţin competentă dintre toate şi necuviincioasă. Bogată şi interesantă e revista revistelor uugureşti, germane, franceze, române, jugoslave şi cehe.
   Reproduceri pe file speciale, multe. Capul lui Ady, de Csorba, foarte expresiv.
   Dintre câte reviste ungureşti au apărut în România până azi «Genius» prezintă mai multă ^seriozitate şi înţelegere literară. Dacă va izbuti să-şi asigure vieaţa, nu va rămâne fără influenţă nici asupra celor dela... Budapesta.
                                              tiparui, cvi/tvra naţională, bucureşti
                                                         CUIŞEREE MAR VAN
© BCU
N. DĂBĂSCU                                         : Fântână
GÂNDIREA
© BCU Cluj


N. DĂRĂSCU
Casă veche tătărească

© BCU Clu
N. DĂRASCU
Peisaj cu nori
£ X E M-PLARUL L E I 12 —
GÂNDIREA
E X E M-PLARUL LEI 12.—
         REDACTOR:        CEZAR PETRESCU
         APARE LA 5 ŞI 20 ALE FIECĂREI LUNI
         SUB CONDUCEREA UNUI COMITET ALCĂTUIT DIN DOMNII:
         LUCIAN BLAGA, DEMOSTENE BOTEZ, EM. BUCUŢA, AL. BUSUIOCEANU, N. M. CONDIESCU, NI-•CHIFOR CRAINIC, ADRIAN MANIU, GIB. I. MIHĂESCU, LIVIU REBREANU, ION MARIN SADOVEANU,
                         AL. O. TEODOREANU, PAMFIL ŞEICARU
         REDACŢIA: FUNDAŢIA CULTURALĂ PRINCIPELE CAROL STR. DR. KALINDERU No. 10, BUCUREŞTI
         PENTRU RECENZII ŞI ANUNŢAREA APARIŢIEI, DOMNII AUTORI ŞI CASELE DE EDITURĂ SUNT RUGATE A TRIMITE CÂTE DOUĂ EXEMPLARE. - MANUSCRISELE NEPUBLICATE SE ARD. CĂRŢILE ŞI MANUSCRISELE RUGĂM SĂ FIE ADRESATE REVISTEI LA CĂSUŢA POŞTALĂ 17 0, BUCUREŞTI
tiHiiiiiiiiiiiiimiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiimiiiiiiiiiiiiiiiiiimmuiiiiiii
                                                                  5 FEBRUARIE 1924
                                                                      CUPRINSUL
STATUL CA ÎNDREPTAR de Tu-
  dor Vianu...................241
SATUL MEU de    Ion Pillat...244
PSALMUL INTÂIU de Lucian
  Blaga.......................246
PSALMUL DIN URMĂ de Lucian
  Blaga.......................247
DIN CĂILE VIEŢII  de Ion Slavici'2.4%
DE VORBĂ CU IARNA de Ion Mi-
  nulescu.....................257
CĂNTAREA CÂNTĂRILOR de Mi-hail Mircea.................258
CRONICI
IDEI, OAMENI & FAPTE
                                              «Cuibul-cu-Barză» de Nichifor
  Crainic........................259
înrâuriri străine asupra românilor de C. Marinescu............262
Iarăşi peripeţiile «Unchiului din
     America» .............263
DIN VECINII APROPIAŢI
    Alexandru Blok .........265
    Scrisori franceze din Belgia de R. Avermaete............267
CRONICA ARTISTICĂ
    Expoziţia Dărăscu şi Tonitza de Oscar Walter Cisek......268
DRAMA ŞI TEATRUL
«Năluca» după Calderon, de PI. V. Hoffmannsthal, în traducerea d-lui Bm. Ciorna c de Ion
      Marin Sadoveanu........269
CRONICA MĂRUNTĂ..............270
                                                                  ILUSTRAŢII:
                     Coperta'. Cimitir tătăresc, de Dărăscu.
                     Supliment'. Fântână, Han turcesc, Casă veche tătărească, Peisaj cu nori de Dărăscu.                                      _
                     Desene în interior de Demian.
nn»imiiiminninmiiinniniiiiiiiiiiiiniinnimninintniMin[MiiiniiniiiMiniiiitiiiiiniiniiiiminii)minniiniiinmiiiiiin)iiiimniiiiiiiimnniintiiuimn
  ABONAMENTE: 1 AN, 200 LEI; 6 LUNI, 100 LEI. PENTRU INSTITUŢIUNI ŞI AUTORITĂŢI, 300 LEI ANUAL IN STRĂINĂTATE: 350 LEI ANUAL. — INSERŢII ŞI RECLAME SE FAC LA ADMINISTRAŢIA REVISTEI ŞI LA TOATE AGENŢIILE DE PUBLICITATE
                   ADMINISTRAŢIA: FUNDAŢIA CULTURALĂ PRINCIPELE CAROL STR. DR. KALINDERU No. 10, BUCUREŞTI
EXEM. PLARUL L E I 12.—
GÂNDIREA
EXEMPLARUL L E I 12.—
CVLTVRA NAŢIONALĂ
CAPITAL SOCIAL LEI 30.000.000
SOC. ANONIMĂ DE EDITURĂ
!!llll!ll!l!lll!ili!!lllliill!lilll!lllill!ll!illil!l!lllll!
SEDIUL CENTRAL
BUGUREŞTI
STRADA PARIS No. 1
TELEFON No. 37/63 / ADRESA TELEGRAFICĂ iCULTROH'
CĂRŢI NOUI APĂRUTE
SEDIUL CENTRAL
BUGUREŞTI
STRADA PARIS No. 1
N1EBUHR :
    POVESTIRI CU EROI GRECI
BRĂTESCU-VOINEŞTI: RĂTĂCIRE IGENA FLORU:
    BASME ENGLEZEŞTI HORTENSIA PAPADAT-BENGESCU:
    APE ADÂNCI CATON THEODOR1AN: BUJOREŞTII MASARYK:
    IDEALURILE UMANITĂŢII
RADU D. ROSETTI:
    PRIN PRAVOSLAVNICA RUSIE
ANDREI CORTEANU:
    SCHIŢE POLITICE ŞI ECONOMICE
I. S1MIONESCU:
    FAUNA DEVONICĂ IN DOBROGEA
Dr, L. EDELEANU:
    PROCEDEUL DE RAFINARE CU BIOXID DE SULF LICHID
GEORGES TZITZZICA:
    GEOMETRIE DIFFE-RENTIELLE PROJEC-TIVE DES RESEAUX
ACADEMIA ROMÂNĂ:
    BULLETIN DE LA SEC-TION HISTORIQUE TOME X.
            DE VÂNZARE LA TOATE LIBRĂRIILE DIN ŢARĂ
ILUSTRAŢIA SĂPTĂMÂNALĂ
REDACŢIA ŞI ADMINISTRAŢIA IN STRADA PARIS, No. 1
DE VÂNZARE LA TOŢI CHIOŞCARII
EXEMPLARUL 12 LEI