ANUL III No. 3 — 4 © BCU Cluj EXEMPLARUL L E I 12 — GÂNDIREA EXEMPLARUL LEI 12.— APARE LA 5 ŞI LA 20 ALE FIECĂREI LUNI, SUB CONDUCEREA UNUI COMITET COMPUS DIN DOMNII: LUCIAN BLAGA, DEMOSTENE BOTEZ, AL. BUSUIOCEANU, NICHIFOR CRAINIC, ADRIAN MANIU, GIB. I. MIHĂESCU, I. MARIN SADOVEANU, AL. O. TEODOREANU ŞI PAMFIL ŞEICARU REDACTOR: CEZAR PETRESCU CORESPONDENŢA REDACŢIEI PE ADRESA: CĂSUŢA POŞTALĂ 170, BUCUREŞTI PENTRU RECENZII ŞI ANUNŢAREA APARIŢIEI, DOMNII AUTORI ŞI CASELE DE EDITURĂ SUNT RUGATE A TRIMITE CÂTE DOUĂ EXEMPLARE. - MANUSCRISELE NEPUBLICATE SE ARD. CĂRŢILE ŞI MANUSCRISELE RUGĂM A FI ADRESATE REVISTEI ŞI NU PERSONAL. Illllllllllllllllllllllllllllllllllllllllillllllllllllllllllllllllllllllllllllllllllllllllllllllllllllllllllllliilllllillilllllllllllllllllllllllllllllllllllllllllllllllllllllllllllllllllllllli 5 ŞI 20 IUNIE 1923 CUPRINSUL S. S. R. de Ion Darie........ 37 TURMA de Adrian Maniu......... 39 CARIERA LUI VIDRAN de Cezar Petrescu ..................40 SEMNE de Lucian Blaga........ 44 CÂNTEC DE SEARĂ de Nickifor Crainic................... 45 OMAGIU LUI M. SADOVEANU : MIHAIE SADOVEANU, SCRIITOR AE PĂMÂNTUEUI ROMÂNESC de Pamfil Şeicaru.......... 46 CÂNTECE BĂTRÂNEŞTI de Mihail Sadoveanu................. 49 CUM E’AM CUNOSCUT PE D-E SADOVEANU de Demostene Botez 51 COCOSTÂRCUE ALBASTRU de G. Topdrceanu................ 52 PE MARGINEA VOLUMULUI «MORMÂNTUL UNUI COPIL» de Cezar Petrescu......... 53 MĂSCĂRICIUL VĂLĂTUC de Al. O. Teodoreanu................ 54 SUB CERUL LIBER... de Ioan Marin Sadoveanu................. 54 O ALTĂ FAŢĂ... de G. M. Ivanov.. 55 GÂNDURI DESPRE MIHAIL SADOVEANU de Vintilă Russu Şi- rianu......................56 PENTRU SUFLETUL BASARABIEI de Ion Buzdugan...... 56 CRONICI: IDEI, OAMENI & FAPTE: PROPAGANDĂ DE OPERETĂ . . 58 CĂRŢI BUNE, SEMNE BUNE. ... 58 MODERNISM .............. 59 MISTIFICĂRI ŞI GLORII FALŞE. 60 MISTERE ALE TIPARULUI...61 CRONICA LITERARĂ: ADRIAN MANIU : «MEŞTERUL» de Aristarc.......... 62 DRAMA ŞI TEATRUL: LUCIAN BLAGA: «TULBURAREA APELOR» de Ioan Marin Sadoveanu .................. 64 CRONICA DOCUMENTARĂ : teatrul naţional din bucureşti, COMITETUL DE LECTURĂ, D. VICTOR EFTIMIU şi «RODIA DE AUR» de Al. O. Teodoreanu..............65 CRONICA ARTISTICĂ: A DOUA EXPOZIŢIE A SOCIETĂŢII «GRAFICA»: PORTRETUL IN GRAVURA FRAN- CEZĂ de Pinx......... 70 CRONICA MĂRUNTĂ ........ 71 COPERTA DE LUCHIAN HIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIII1IIIIHIII1IIIIII11IIIIIIIIIIIIIIIIIIIHIIII1HIIIIIIII1IIIIIIIIIIUII1IIIHIIIIIIIIIIIHIIIIIII1I1IIIIII1IHIIIIIIIIIIIIHIIIIIIIIIIII1IIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIII ABONAMENTE: 1 AN, 200 LEI; 6 LUNI, 100 LEI. EDIŢIE DE LUX, 300 LEI. PENTRU INSTITUŢIUNI ŞI AUTORITĂŢI, 300 LEI ANUAL. IN STRĂINĂTATE: 300 LEI ANUAL. — INSERŢII ŞI RECLAME SE FAC LA ADMINISTRAŢIA REVISTEI ŞI LA TOATE AGENŢIILE DE PUBLICITATE EXEMPLARUL L E I 12 — ADMINISTRAŢIA: BUCUREŞTI, STR. POVERNEI, 28 GÂNDIREA EXEMPLARUL L EI 12.— \ © BCU CÂND I REA s. S. R. DE ION DARIE O gazetă de provincie, cu acea migală îngăduită numai în târguşoarele unde singura ademenire dela masa de lucru e chemarea sonoră a goarnelor, la schimbarea gărzii tipăria mai deunăzi o îndelungă înşirare de date, asupra împrejurărilor în care şi-au încheiat cariera scriitorii români, începând cu Grigore Alexandrescu ori Bolintineanu, şi sfârşind cu cel din urmă pornit dincolo de vămile tăcerii veşnice, N. N. Beldiceanu. ■ Era un trist pomelnic. Celula cu gratii a. casei de nebuni, patul numerotat de clinică; sanatoriul de ofticoşi, — uneori un sătuc îndepărtat, unde în agonie, poietul şi-a târît fiinţa străvezie aproape de luncile copilăriei. Peste multe movili de pământ, deasupra gropilor, printre măcieşii sălbătăciţi, nu se mai ţine nici o cruce amintitoare. Manuscrisele rămase în sertare, s’au irosit, căzute în mâini nepioase. Şi cărţile multora, sfârşite în rafturile de librărie nu şi-au mai găsit editori. A doua moarte, după acea cu prohod şi punţi de pânză albă întinse la răscruce vine cu încetul să ningă ploaie de cenuşă, cenuşă de uitare, peste toate sbaterile care în trecătoarea vieaţă, au umplut o clipă cu larmă încăperile cafenelei unde se face între un mazagran şi un pelin la ghiaţă, literatură. Pentru îndreptarea acestor neprielnice stări, a luat fiinţă acum vreo cincisprezece ani întovărăşirea de breaslă a scriitorilor români. Societatea a cunoscut alternativ, ani de hibernare şi ani de vremelnică agitare, după ^puterile şi îndrăznelile celor care preluau pentru douăsprezece luni cârmuirea destinelor. Foloase adevărate a adus neîndestulătoare atât scriitorilor cât şi publicului cetitor de literatură. Era societatea prea săracă; duşmănirile cenaclurilor se prelungeau şi în adunările ţinute sub adăposturi de împrumut; mărunte ambiţii de candidaţi la eternitate, rodeau şi ce bruma de avuţie morală, izbutia să agonisească într’un an comitetul precedent, răsturnat. Fără un acoperiş, nu avea nici putinţa unei arhive pe îndelete înjghebate. Fără avere nu-şi putea împlini nici datoria care i-ar fi justificat fiinţa, de a ajutora o văduvă ori un orfan. Existenţa societăţii era oarecum platonică; statutele reprezentau mai mult o înşirare de deziderate. Iar scriitorii cei mai mulţi, acei cari reprezentau de fapt mişcarea vie a literaturii, se ţineau deoparte, îngăduind pe încetul invazia autorilor de broşurile îndoelnice, de cărţulii de periferie literară. Cea din urmă dare de seamă, cetită la ultima adunare generală de fostul preşedinte, face dovada unui început de trezire. Tot mai anevoioasele relaţii dintre scriitor şi editor, stările noui care-au născut în cultura românească pentru purtătorii de condei şi literatură, îndatoriri contractate fără o prevăzătoare pregătire au făcut să se întoarcă mai des şi mai cu băgare de seamă, ochii literatorilor către asociaţia cu îndoită menire pentru cei din lăuntrul ei şi pentru marele public, ca să spunem aşa — consumator de literatură. - Se pare cu alte cuvinte, că întovărăşirea scriitorilor va găsi în sfârşit, după şovăiri şi experienţe neisbutite, după abateri şi zadarnice ocoliri, calea dreaptă către rosturile pentru care luase odinioară înfăptuire. Căci nu sunt nici puţine, nici fără greutate de împlinit aceste datorinţe. 37 © BCU / Scrisul românesc va fi însă osândit la obositoare epuizare, câtă vreme nu se va bucura măcar de protecţionismul ce apără industria de cuie de lemn şi de oţet alambicat din aşchii. Scriitorul va cunoaşte mai departe anticamera ministerelor, rezistenţa dispreţuitoare uşierilor cu nasturi de alamă şi nemărturisitele tranzacţii, pentru a obţine preţul unei lumi de refugiu, dela biroul de diurnist supranumerar, la o mărginaşă şi săracă staţie balneară, unde să-şi aerisească plămânii în răcoarea ozonată a brazilor şi să-şi facă rânduială în hârtii, pentru un nou volum, plătit de editor în cel mai fericit caz cu echivalentul unui rând de straie gata, şi inclusiv, poate, pălăria de paie. S’a dus uneori pe drept, alteori fără îndestulă motivare, campanie, împotriva neguţătorilor de literatură. Editorii nu merită întotdeauna această osândire. Când Statul a găsit de nevoie să ia sub ocrotirea sa, cu legi speciale şi cu generoase privilegii, industria de zahăr şi de saci — nu apasă asupra editorului vina de a nu se putea bucura, în industria sa de cultură, de aceleaşi privilegii măcar, în cumpărarea hârtiei, în aducerea maşinilor de tipărit, în procurarea plumbului de literă. In Elveţia cărţile şcolilor primare se împart gratis de către Stat; la noi, ţară cu învăţământ primar obligatoriu, înscris în legi severe, pe aceste cărţi apasă taxe ca pe oricare deopildă, dintre băuturile spirtoase. Această incoherenţă de măsuri, va trebui rânduită pe încetul — şi poate cuvântul pentru apărarea cărţilor va trebui să şi-l spună răspicat şi această reprezentanţă a oamenilor care scriu cărţile. Fiindcă strâns legat, într’un complex de foarte îndepărtate cauze, foarte neaşteptate efecte, stă tot destinul scrisului românesc. Uşurând vieaţa cărţilor, se va uşura drumul literaturii; protejind tiparul, va înceta nevoia de a face din scriitor un sinecurist, şi din literatură o floare exotică, înfiptă în silă în pieptul obori-genului desculţ şi necăjit în cojocelul naţional. Ajutorarea văduvelor de scriitor, pensionul asigurat unui orfan, patul sanatoriului pentru un bolnav, măsurile de pază împotriva exploatării de editori sunt rândueli interioare, ce privesc numai societatea, în existenţa, ei ce poate sta fără pierdere ermetic închisă marelui public, neiniţiat în toate durerile naşterii literare. Dar pentru începuturile noastre de cultură, care fac din scris încă un apostolat, din carte o unealtă de propagandă, rostul unei societăţi de scriitori trece dincolo de îngrădirea ei într’o simplă tovărăşie de breaslă. Către această menire mai ales s’ar cuveni îndreptate toate străduinţele conducătorilor de azi, ai societăţii. O generaţie înseamnă o foarte neînsemnată punte, între un drum şi altul, bătătorit în trecut, zăvorit şi tainic în viitor. Şi totuş aceste generaţii îi stă la îndemână putinţa de a pregăti viitorului o cale dinainte însorită. La răs-pintene de vremuri, scriitorul român contimporan celor mai însemnate prefaceri înscrise în istoria unui popor, rămas până acum la graniţele universalităţii are nu numai această putinţă, dar şi datoria de a grăbi statornicirea unei adevărate şi pământene culturi. Este, fireşte, o chemare la sacrificiu. Un ceas răpit înălţimilor celeste, şi coborît aproape de pământ, la forfota celor mulţi, fără învăţătură, fără pregătire sufletească, fără o conştiinţă omenească chiar; lărmuitoare masă din care am pornit cândva fiecare dintre noi, şi îndărăt nu am mai întors ochii. Şi numai după ce va fi răscolit acest pământ înţelenit, numai după ce-1 va fi fertilizat cu sămânţa cea bună, S. S. R. va avea drept să se întoarcă la grijile ei şi la nevoile stricte de breaslă. Căci această trudă de cenuşăreasă ne va îndreptăţi numai, să aşteptăm conturul fermecat din care va răsări şi caleaşca de aur, şi palatul de cristal, şi toate minunile celor mai capricioase şi nepotolite fantezii. TURMA r < D E ADRIAN MANIU După ce ciubărele adunaseră laptele spumat, Miei cu picioarele reschirate se îmbulzeau lovind ugerul uscat. Câte unul numai mai nevoiaş plângea, Şi îi era sete, şi oile îl îndemnau: «bea, bea». Mărişorii rumegau să-şi reamintească florile ce au păscut. Seara fiecare cu copita negrişoară, cuminte a făcut De trei ori semnul crucii în ţărână, după obiceiu, şi binişor Pe urmă îngenunchiau ca şi mama lor, Când izvora recea pâlpâire a luceafărului ciobănesc, In al cărui semn toate turmele se odihnesc. La marginea zidului scăldat de lună Turma albă şi blândă — pentru care un clopot sună, Trece, abătută în chemările celor ce simt că o să moară, Cu paşi mărunţi, şovăind în primăvară. Mieii sunt fără mamă. Câinele îi latră. Covorul florilor s'a schimbat în drum de piatră. ' Trebuesc să înainteze deşi ar fi timp de popas, Şi merg, merg, pentru că aşa le e rămas. , Iar Stăpânul înjură pe nevinovaţi Şi câinele credincios muşcă pe micii întârziaţi. Numai un asin, de bice jupuit, Lasă în jos urechile să pice şi îi urmează neclintit. Urechile lui sunt aplecate atât, atât de tare, Par’că din ele ar putea dărui altă schimbare. © BCU Cluj CARIERA LUI VIDRAN D E CEZAR PETRESCU iii PESTE drum de catedrala Sfântul Ştefan, e magazinul domnului Serafim Ciucă: «La traiul zilnic. Coloniale şi delicatese. Bererie, restaurant, aperitive». , Acolo se adună înaintea amiezii şi la şease seara, intelectualitatea de frunte a oraşului. Vara, patru mese verzi, de tablă sunt scoase de cu noapte, pe trotuar, înaintea vitrinei. De arşiţa soarelui le fereşte un acoperământ de pânză gudronat; deoparte şi de alta, străjuesc în cutii de lemn, doi brăduţi piperniciţi, cu acele gălbejite şi surite de praf. Odată cu cele dintâiu ploi ale toamnei, mesele sunt strămutate în odăiţa din fund, unde se trece printr’o uşă cu geamul de sticlă, ferit de privirile indiscrete, de o perdea de cit roşu. Domnul Serafim Ciucă, a fost în tinereţă, înainte de a intra în breasla negustorească, frate la mănăstirea Secu. De acolo a rămas cu barba pravoslavnică, arar cercată de foarfec, cu dragostea pentru haine roşcate de şiac, cu vorba întotdeauna mieroasă, cu felul smerit de a-şi freca mâinile, când recomanda clienţilor delicatesele sosite chiar acum, dela Galaţi; şi tot din această scurtă ucenicie monahală păstrează şi o aprinsă patimă pentru icoanele şi chipurile bisericeşti, care împodobesc pereţii localului de aperitive. Astfel petrecaniile ofiţerilor dela batalionul de vânători, se întind câteodată până la ziuă, sub privirea suferindă a Maicii Domnului cu pruncul sfânt în braţe, şi sub ochii severi ai Mitropolitului Ghenadie, peste al cărui autograf de pe cartonul fotografiei, o mână sacrilejă a scris stihuri glumeţe. Acum, în Iunie, cămara din fund, cu toată răcoarea podelilor stropite cu apă, e goală. .Toată suflarea se adună la mesele de pe trotuar, de unde se pot vedea trecând şi trăsurile cu drumeţi, spre mănăstiri. Cel dintâiu venit aşteaptă înaintea ţuicei, rozând plictisit o scobitoare în dinţi, citind - gazeta cu deamănuntul până la mica publicitate. Pe uliţa mare, larma negustorilor începe a se potoli. Oameni de ţară, cu tot colbul târgului adunat pe botforii unşi cu untură de peşte, trec cu desagele doldora, zângânindu-şi oţelele coaselor nou cumpărate, îndreptându-se către hanuri mărginaşe, unde îi aşteaptă căruţele cu hulubele ridicate paralel spre cer, cu caii prinşi în căpăstru, ronţăind înaintea legăturilor cu fân. Numai glasul femeilor mai întârzie, tocmindu-se hârţăgos cu jupânii, care strigă şi se jură din uşă, rupând un preţ, întorcându'-se iar, trecând dela o dugheană la alta, ca să pipăe sulurile de cit rezemate de obloane, să încerce firul legăturilor de bumbac, şi să ceară cu fereală, dresuri de obraz şi oglinjoare de tablă, pe dos cu un cap de harap ai cărui dinţi de mărgele albe se pot potrivi numai cu mare răbdare. Ceasurile abia se tărâe, lungi şi desnădăjduit de asemănătoare cu cele trecute şi cu cele ce au să vină. Aşa că orologiul din turnul catedralei, oprit din vremuri ce nu se ţin minte, la ora şapte şi un sfert, s’ar părea că arată cu minutarul lui neclintit toată zădărnicia unui mecanism viu, care ar vrea să măsoare cu hărnicie şi precizie curgerea de prisos a timpului. Clientul singuratic al domnului Serafim Ciucă, răstoarnă pe gât, cu plictiseală somnoroasă, ţoiul de ţuică, pune gazeta împăturită sub cot, şi se pregăteşte de aşteptat. Intâiu trece prin mijlocul străzii, cu cravaşa în gură, Sultan, prepelicarul cafeniu al maiorului Steriade. Asta înseamnă că la cazarmă a sfârşit serviciul, şi că maiorul e pe drum, oprit undeva, la bărbier ori la bufetul din grădina publică. Pe urmă, dinspre primărie apare domnul Enache Ştefănescu-Mazâlu, căutând umbra îngus, ă de lângă ziduri; cu panamaua în mână, cu haina de doc asudată în spate şi subsuori. Domnia-sa, suferă grozav de căldură, şi înainte de a traversa strada, domnul Serafim strigă de după tejghea, lui Costică. să şi pregătească halba rececughiaţă, cu guler des. De acuma, sfatul din jurul meselor de tablă verde se completează repede. Dela judecătorie, dela cazarmă, dela suprefectură, dela primărie, dela poliţie, se strâng oameni toropiţi de zăpuşeală, la băuturile răcoritoare dela «Traiul zilnic». 40 © BCU Cluj Numai domnul Henri Stepano, nu coboară în lumea aceasta vulgară, şi trece nepăsător cu trăsura cu roţi de cauciuc la plimbare, către cetate, sau cu automobilul galben, la moşie. Răspunde la saluturi cu un deget dus leneş la pălăria de fetru cenuşiu, şi aleargă în trapul cailor ori în sfârâitul roţilor de gumă, către vila cu parc de brazi şi cu alei netede, sau către castelul său dela moşie, cu turnuri roşii, şi cu bazenuri, din care ţâşnesc împroşcat pe gura leilor de piatră, şuviţe străvezii de apă. Nici Sandu Vidrăn nu mai are vreme de pierdut la taclale. înainte rămânea cel din urmă, la table, amăgind timpul cu partizi interminabile. Acuma trece grăbit, strânge mâinile, ciocneşte un pahar aburit de şpriţ, şi dă fuga la afacerile sale foarte importante. — Te-a trădat, domnule Primar, te-a trădat grozav protejatul dumitale. Ţi-o spun eu. S’a dat cu ciocii lui Stepano; — îl necăjeşte maiorul Steriade în fiecare zi, pe domnul Şte-fănescu-Mazâlu. Dar domnul Primar ridică din sprâncene, semn că n’are nici o grijă; — «ştie el ce ştie». Ştie mai întâiu că protejatul domniei-sale, nu-1 poate trăda cu nici un chip, şi dacă trece câteodată în automobilul domnului Stepano, o face fiindcă şeful partidului aristocrat şi advers, e pe cale să vândă livezile lăsate în paragină dela marginea târgului, unde se ridică gara; iar cumpărătorii cei mai serioşi de până acum, sunt tocmai amândoi, domnul Primar şi Sandu Vidran, în dreaptă tovărăşie; unul cu capitalul, celălalt cu truda. Domnul Stepano are foarte grabnică nevoie de bani, pentru a pleca înaintea toamnei în Sviţera, şi nu pune mare preţ pe aceste pământuri fără împrejmuire şi cu pomii uscaţi; dar domnul Primar ştie că acolo are să se plătească scump fiecare metru pătrat, pentru magazii şi depozite de cherestea, pentru mori şi hanuri, pentru atâtea întreprinderi bănoase ce-au să se işte din pământ, în jurul gării. Deaceea n’are nici o grijă. Poate să se plimbe în voia cea bună protejatul domniei-sale cu automobilul celui mai mare duşman al său politic, poate să meargă la moşia dela Zăvideni, poate să tot fie invitt la masă, pe terasa vilei unde madam Stepano se leagănă toată ziua într’un scaun cu tălpi curbe, cetind romane franţuzeşti. Interesele lui Sandu Vidran îl ţin legat aiurea. Cu cât or fi mai prieteni, cu atât are să rupă mai mult din preţ. Asta o ştie domnul Ştefănescu-Mazâlu, şi deaceea îşi bea liniştit halba, îşi şterge cu batista spuma albă de pe mustăţi, plescăe din limbă şi dă din umeri la toate născocirile maiorului. Ba la drept vorbind, priceperea ascuţită a protejatului domniei-sale, îl minunează cu tot dinadinsul. Trei ani trândăvise mai mult aici, la ţuicile şi tablele lui Serafim; avea gu-Ierul murdar, hainele ponosite, mesteca în dinţi o ţigară stinsă de foi, trăia mai mult din datorii decât din banii clienţilor. Şi deodată, se arătase isteţ şi ager la minte, se lepădase de tablele lui Serafim, luase înaintea celor cinci avocaţi bătrâni ai târgului. Domnul Enache Ştefănescu-Mazâlu privia atunci cu mulţumire înduioşată de părinte, cum se apropie Sandu Vidran dinspre judecătorie, cu paşi uşurei pe sub teii subţiri cu pălăria de pai plecată pe ochi, cu ghiozdanul umplut de dosare şi documente. Şi la faţă arată acuma mai tânăr, cu bărbia rasă proaspăt, cu ochii limpeziţi, cu mersul elastic. Domnul Primar plăteşte îndată şi se ridică greu de pe scaun; trebuie să fie amândoi peste o jumătate de ceas la barieră, unde un inginer măsoară cu jaloane văpsite alb şi roşu, şi cu aparate urcate pe trei picioare, terenurile parcelate, livezile părăginite ale domnului Stepano şi altele, grădini şi maidanuri fără de preţ acum, şi plătite cu aur în mai puţin de un an deacuma înainte. Acolo, la marginea târgului, e o forfotă nemai pomenită. Lucrători italieni ciocănesc • lespezile de granit, ţigănci cu fustele roşii cară cărămizile pe schele, în gropi de pământ fierbe varul alb şi zidăria gării se înalţă văzând cu ochii. Căruţe de nisip se încrucişează pe şosea, vagonete cu prund urue dinspre albia râului, împinse de lucrători sârbi, care răcnesc într’un grai neînţeles, •— şi încolo, în spre Paşcani, linia se vede întinsă ca o sfoară pe plan, aproape gata, până în dreptul pădurii unde, pe sub copacii tăiaţi, piere ca într’un tunel de verdeaţă. Domnul Primar se plimbă printre grămezile de ciment şi de cărămizi, cu mâinile la spate, Sandu Vidran, dă în lături cu bastonul pietrele din drum, şi numai după ce-au cercetat cu . deamănuntul mersul lucrărilor, îşi îndreaptă paşii ca din întâmplare, leneşi şi fără ţintă, către laturile puse în măsurătoare. * * * . înaintea oglinzii, Sandu Vidran se chinue să vâre butonul de metal în găurile gulerului tare şi prea strâmt. Faţa i s’a învineţit şi vârfurile degetelor au amorţit cătând să spună pânza scrobită ca un carton, care scapă şi se ridică biruitor către ochi, ca aruncat dintr’o 41 © BCU coardă. Insfârşit, după ce a lărgit găurile cu un vârf de foarfece răsucit, după ce a prins cravata şi a încheiat nasturii vestei, se, poate privi în apele oglinzei, în faţă şi în profil, de aproape şi depărtându-se, să aprecieze tăetura hainei. E însă obosit, cu pleoapele umflate de nesomn, cu gura uscată după atâta şampanie, băută peste noapte. II munceşte şi o uşoară nelinişte. De ce l-o fi chemând Ministrul ? Aseară, la banchet, tot timpul l-a urmărit cu ochii lui mici şi sfredelitori, de începuse într’o vreme să-l doară capul. Pe urmă, la plecare, domnul Şte-fănescu-Mazâlu, îl vestise să fie pregătit de dimineaţă, să meargă cu Excelenţa sa, cu automobilul, la moşia din judeţul Roman, unde era potfit pentru câteva zile. Dragostea asta neaşteptată nu şi-o poate explica. E drept, a rostit o frumoasă cuvântare, în numele cetăţenilor, acolo, pe peronul gării pavoazat cu drapele şi împodobit cu ghirlanzi de brad, când s’a oprit fluerând, cea dintâiu locomotivă de tren. Asta o ştie bine, cuvântarea a scris-o şi a rostit-o de câteva ori, înainte, în faţa oglinzei, singur. Ministrul, şi deputaţii, şi prefectul, şi generalul i-au strâns toţi mâna şi domnişoara Amalia, nepoata domnului Ştefănescu-Mazâlu, l-a felicitat foarte emoţionată. Dar astea nu pot explica de loc, un semn de atât de deosebită atenţie, mai ales din partea unui om atât de temut pentru asprimea lui vestită, întrebările acestea şi le 'punea Sandu-Vidran înaintea oglinzii, ştergându-şi cu un colţ de batistă muiat în colonie, un coş sângerat din bărbie. ■k - * * Acuma automobilul sfârâe pe şoseaua stropită de ploae, pe valea Moldovei, lăsând în urmă cantoane cu acoperişuri de ţiglă roşie, unde câini flocoşi latră încă multă vreme, întărâtaţi. Sandu Vidran soarbe cu ochii întredeschişi, bucuria vitezei, şi alături Ministrul pare că dormitează, cu privirea ascunsă de borurile pălăriei, cu mâna înmânuşată rezemată de spătarul de piele. Sandu Vidran nu îndrăzneşte ră rupă tăcerea. îşi lămureşte bine acum, unde l-a văzut întâiadată. Când era student, la tribuna Camerii, într’o şedinţă care răsturnase un guvern. Vorbia cu o logică tăioasă şi batjocoritoare, cu un gest scurt al mâinei, ca şi cum ar fi decapitat la fiecare sfârşit de frază un duşman nevăzut. Când terminase, surâse răutăcios adversarilor, pitiţi pe banca ministerială, reduşi la tăcere. Isbucniseră în aplause până şi tribunele publice. Dar lui îi displăcuse siguranţa asta supărătoare, precizia de manechin logic, fără nici un tremur de îndoială omenească în glas, în mişcarea mecanică a mâinei. Acum era mai îmbătrânit, cu ochii stinşi în orbite, şi sfredelitori numai în răstimpuri. Din când în când trosnia degetele prin mănuşă, cu un tic pe care şi-l stăpânia îndată, rezemân-du-şi la loc mâna de spătarul de piele. Ce-o fi având omul acesta orgolios şi rece, cu dânsul, necunoscut până eri? Din şosea automobilul ocoli curb pe o alee cu plopi subţiri, către un conac alb, în fundul unui câmp de lucernă, verde, ca o pătură văpsită artificial. Pe peron o fată în haine negre, flutură o batistă. ■ * > - * * Ministrul îşi ridică ochii. Erau umeziţi de lacrimi. Peste lespedea mormintelor o şopârlă lunecă verde, se opri cu capul în sus, cu coada neclintită, cu privirea mirată. — Să ne aşezăm jos. Sunt bătrân acuma. Durerea la vârsta mea dublează anii. S’au aşezat pe o bancă de piatră, gub mesteacăni cu crengi plângătoare. — Ai înţeles acum. . . Aici sunt fiinţele pe care ai vrut să le scapi, în nenorocirea aceea. Sandu Vidran roşi. Vru să se împotrivească. Dar Ministrul, îşi trosni degetele şi nu-1 lăsă să rostească un cuvânt. — Pardon. Dă-mi voie. . . Pricep foarte bine modestia dumitale. Stă bine chiar la un tânăr. Dar cunosc cu deamănuntul toată întâmplarea. Doctorul mi-a spus că tot timpul febrei, în delir, ai strigat numele fiicei mele: Solange. . . Lucrătorii care te-au scos de acolo — am vorbit eu cu dânşii —- ziceau că te-au găsit sbătându-te să ridici scândurile sub care zăceau ele. Poate numai sângele pierdut, coastele sfărâmate, te-au împiedicat să le salvezi, dacă mai puteau fi salvate. Astea sunt faptele. Te-am văzut atunci pe patul dumitale de boală, nu puteai şti, erai singur în primejdie. Pe urmă a trebuit să plec în străinătate, să pregătescu cu încetul pe ceastălaltă fică a mea, Getta, pentru durerea care nu doream să-i fie vestită acolo, singură, în pensionul străin unde se afla. Dumneata trebuie să înţelegi nerăbdarea cu care te întreb acum; care au fost cele din urmă cuvinte ale lor. Poate şi-au spus o dorinţă. Aţi mers împreună, îmi imaginez; v’aţi cunoscut aşa cura se întâmplă în călătorie. Aţi discutat — biata Solange 43 © BCU era atât de vioae! Pentru mine ar fi o mângâere să ştiu. Dumneata n’ai drept să-mi ascunzi. îşi trosni degetele. îşi şterse fruntea cu batista. Deschise şi închise port-ţigaretul, fără să ia ţigară. Sandu Vidran plecă ochii. Lângă mormântul celor două femei, era greu să mărturisească, în parcul acesta, omului care-şi înfigea în ochii lui privirea rugătoare, adevărul, limpede şi cu totul departe de născocirile pe care le lăsase cu încetul să se urzească în jurul lui. Cum să-i spună că le-a urât, că nimic din toate închipuirile acelea nu sunt adevărate, că singurele vorbe de atunci, au fost întrebări şi răspunsuri aproape duşmănoase, că nici n’a gândit şi nici nu i-ar fi stat în putinţă să încerce a le scăpa vieaţa, în întâmplarea aceea groaznică, petrecută în somn ? — Domnule Vidran, te las singur, poate şi pentru dumneata amintirea asta ar fi fiind tristă. Ai să-ţi aminteşti. Ai să-mi spui. Iţi trimit pe Getta, să-ţi arate parcul. Pentru mine i fiecare bancă de aici, fiecare alee, fiecare trandafir e prilej de suferinţă. Aici au stat ele, din trandafirul acesta galben, tăiau flori, pentru biroul meu. . Când a venit fecioara în hainele negre, Sandu Vidran era pe banca de piatră, cu capul în pumni. — Papa mi-a spus. Pentru ele, pentru maman, pentru Solange, îţi mulţumesc. Vidran sărută mâinile subţiri, cerându-şi aşa, iertare. . — Acum mergem în fund. Acolo e lacul. Este şi o barcă. Mergeau alături, pe sub bolţile copacilor, unde răsunau triluri de păsări. Sandu Vidran simţia o nemărginită umilinţă. Ar fi vrut să mărturisească odată, să sfârşească această înşelăciune. Era aşa de omenească toată întâmplarea. Aşa de uşor şi o înţelegea şi şi-o ierta singur. Toată mediocritatea la care era osândit în târgul lui se zugrăvea înainte, ca şi atunci, fără nici o schimbare. Atunci era mai sărac, mai fără însemnătate — acuma un început de avuţie, meschină şi agonisită anevoie, îi dădea putinţă să măsoare mai bine toată zădărnicia vieţii ce va s’o trăească şi mâine, şi mai departe, întotdeauna. Stă scrisă ca într’o carte. Peste un an ori mai târziu, are să se împlinească şi gândul ascuns al domnului Şte-fănescu-Mazâlu, şi are să-şi unească destinul cu al domnişoarei Amalia, care are nasul turtit şi pistrui roşiete în jurul ochilor. Şi atunci are să fie împotmolit acolo, ca într’uu nămol de baltă râioasă, pentru totdeauna. Ceasul dela catedrala Sfântul Ştefan are să se arate mai departe, cu minotarul lui neclintit cât de nefolositoare e curgerea clipelor, şi a zilelor, şi a anilor. Şi el are să îmbătrânească acolo, între oameni care înghit lacomi mâncări vulgare, între femei care poartă rochii demodate, între judecătorie şi magazinul d-lui Serafim. Altădată, năzuise altceva. Copil, crezuse în amăgirile cărţilor. Scrisese undeva, odată, ceva foarte frumos, într’un caet pe care l-a pierdut. Acestea ar fi vrut să le spună, şi aşa să lămurească, fecioarei aceştia care-i amintea liniile fine ale moartelor şi ochii lor adormiţi în veşnicie toată invidia şi ura de atunci, omenească şi meritând iertare. Dar de mult nu mai ştia să rostească decât cuvinte potrivite pentru nevoile de toate zilele, cuvinte greoaie şi opace; şi mergea aşa, alături de fecioara cu sânii mici în bluza neagră şi cu picioarele fine în pantofi de catifea, mergea tăcut pe sub bolţile copacilor unde răsuna viersul păsărilor, pe lângă trandafirii care desfoiau flori albe şi flori roşii. Şi toate erau triste, şi toată tristeţa ar fi vrut s’o aline strângând braţul subţire din mâneca străvezie a bluzei, gemâr.du-şi des-nădejdea pe care nimeni n’are s’o ştie niciodată. Dar nu îndrăsnia, şi din mers, rupea tăcut crenguţe mici de iasomie, mototolite între degete. * * * Domnişoara Amalia îşi pregătia, acasă, trusoul. © BCU Cluj S E M N E D E LUCIAN JTORUMBII-PROROCI îşi scaldă aripile înegrite de funingine în ploile de sus, — eu cânt---- semne, semne de plecare sânt. Din oraşele pământului fecioare albe vor porni cu priviri înalte către munţi. Pe urma lor vor merge tineri goi spre sori păduratici,— şi tot, tot ce e trup omenesc va purcede să mai învete-odat’ j poveştile uitate ale sângelui. BL AGA Mi-am pecetluit cu ceară casa să nu mai întârziu unde jocuri şi răstigniri n'or mai trece pe uliţi — şi nici O adiere de om din veac în veac pe sub bolţi. Poduri vor tăcea. Din clopote avântul va cădea. Din depărtatele sălbătăcii cu stele mari doar căprioare vor pătrunde în oraşe să pască iarba rară din cenuşă. Cerbi cu ochii uriaşi şi blânzi intra-vor în bisericile vechi cu porţile deschise — uitându-se miraţi în jur. Lepădaţi-vă coarnele moarte bătrânilor cerbi, cum pomii îşi lasă frunza uscată — şi-apoi plecaţi: aci şi ţărâna înveninează, aci casele au încercat cândva să ucidă pe copiii omului. Scuturaţi-vă de pământ , şi plecaţi, ' căci iată — aci vinul nebun al vieţii s'a scurs în scrum,------ dar orice alt drum duce în poveste, în marea, marea poveste. Jfh © BCU Cluj CÂNTEC DE SEARĂ D E NICHIFOR CRAINIC SoARE de var ă, soare ce ca zi Departe prin ploi Şi-ţi piepteni luminile moi In cetini de brazi. - Mângâie în treacăt şi-această Otavă de parcuri, tăiată mereu, Sufletul meu, - Când seara sub ramuri adastă. Soare de vară, soare ce cazi Departe prin ploi Si-ti undui luminile moi - > » # Prin piepteni de brazi. Acolo pe ’nnaltul podiş, Prinzi iarba cu floare şi spic ce se 'ndoaie » In tremur de roşu păienjeniş... Devale, la mine, e noapte şi putredă ploaie. OMAGIU LUI M. SADOVEANU MIHAIL SADOVEANU, SCRIITOR AL PĂMÂNTULUI ROMÂNESC DE PAMFIL ŞEICARU. Fiecare generaţie este, într’o egală măsură, ico-noclasată şi idolatră; distruge cu o fanatică pornire vechile icoane spre a-şi potoli vâlvătaia tinereţii într’o adorare cucernică a nouilor idoli, ridicaţi pe altarele devastate. In literatură, epocile se colorează după oscilaţiile pasiunii de a extermina o concepţie sau o disciplină, pentru a introna în conştiinţa cetitorului alte forme de realizare literară. De aci fluxul şi refluxul pe care îl desenează grafic în istoria literară opera unor scriitori. Unde îşi fixează ei finalul năzuinţelor în artă, o generaţie îşi hotărăşte chiar prin această alegere, valoarea muncii şi străduinţelor ei. ' Ne luăm, ca punct de plecare, pe Mihail Sado-veanu, pentru noi el însemnând un trainic reazăm al tradiţiei noastre literare, un minunat corectiv al tuturor erorilor de concepţie artistică. Intre epoca numită a «Semănătorului» — care înseamnă în literatura românească numele lui Mihail Sadoveanu şi Dimitrie Anghel — şi epoca noastră, ce putem interpune ? Exotismel» simboliste sau descoperirile minunate ale d-lui Mihail Dra-gomirescu ? Mulţi dintre noi au vagabondat pe drumurile pustii căutând alte orizonturi, nădăjduind să poată desprinde sufletul lor din lanţul nesfârşit al atâtor suflete, ce stăteau la începutul fiecărui gând sau sentiment, făcându-şi loc prin negura tinereţii. Fugiau de trecut şi trecutul îi urmăria credincios ca o umbră de mustrare. Târziu au înţeles că trecutul nu-i ceva în afară de noi, ci noi suntem doar o totalizare a acestui trecut, iar sufletul nostru o vremelnică sinteză a trecutului ; suflet menit să fie înglobat mâine în umbra a aceluiaş trecut, amplificat, adâncit ca rezonanţa în conştiinţa celor cari vin şi trec mai departe peste noi. Âţi văzut cum se măreşte umbraco-pacilor cu cât înaintează soarele spre asfinţit. Fiecare clipă înseamnă un adaos la umbra ce se desinează ca un contur din ce în ce mai mare al copacului. Imagine precisă a tradiţionalismului. Ideeade tradiţie care înseamnă unitate de ritm şi direcţie în succesiunea unor forme de conştiinţă omenească şi, în acelaş timp, siguranţa sufletului omenesc de a se rezema pe un vechiu fond de emoţii şi sentimente ereditare, — deci în vâltoarea vieţii de a nu se găsi izolat, — această idee a tradiţiei îşi găseşte în opera lui Mihail Sadoveanu o egală înfăptuire literară ca şi în opera lui Gheorghe Coşbuc. * * * Spre a putea prinde mai bine imaginea prezentului, Mihail Sadoveanu a început prin adâncirea trecutului. «Şoimii» (Fraţii Potcoavă) «Vremuri de bejenie» şi «Răzbunarea lui Nour» (Povestiri) «Neamul Şoimăreştilor», punţi aruncate spre lumea, nelămurită, aproape legendară, a trecutului. Se simţia chemat de acel trecut ce se ridica fantomatic din ruinele străvechii capitale a Moldovei, Baia, din zidurile prăbuşite ale Sucevei. Tăcutul învăţăcel dela gimnaziul din Fălticeni avea la câţiva kilometri doar cele "două morminte ale unui trecut de mărire eroică a Moldovei. Şi în sufletul unui copil minunat, cum năvălesc umbrele trecutului purtate de o imaginaţie abia despărţită de lumea fantastică a Feţilor-Frumoşi, a Smeilor, a lui Statu-Palmă,- Barba-Cot, a Ilenei Cosinzene, fră-mântători năzdrăvani ai împărăţiilor lui Verde sau Roş împărat.......... Imaginaţia lui, brutal potolită de şcoală, îşi găsi un nou tărâm mai bogat, tot aşa de eroic, în povestea bogată a Moldovei. Instinctul de artist a împins pe Mihail Sadoveanu spre povestirile istorice. Adâncindu-se în trecut, el adância prezentul, evocând trecutul se pregătia să înţeleagă şi mai bine prezentul. Prima etapă îi orânduia întreaga lui operă. Vremea şi nepăsarea oamenilor au măcinat zidurile cetăţilor; în locul străvechilor cuiburi de piatră stau movile de pământ, ca morminte de uriaşi. Doar grămezi de lespezi, răvăşite prin preajmă, ca nişte oase uitate şi neîngropate, mai evocă, vag, urmele vechii măriri. Cu grijă, cu îndrăzneala svăpăiată a unei imaginaţii înfiorată, de ritmul epic al legendelor găsite în cronicile lui Ion Neculce, lui Miron Costin sau Cantemir; se reclădeau cetăţile, se umpleau drumurile de aprigii ostaşi ai voevozilor, de freamătul luptelor; iar ropotul cetelor năvalnice răsuna ca un ecou apropiat al unei reînvieri. Mihail Sadoveanu învingea, timpul. Moldova de odinioară era restaurată din-tr’un material mai tare decât stânca. Fraţii Potcoavă, Moş Gânj, Nour, Costea Morccăne, Tudor Şoiman, îi simţim aproape, ne împărtăşim din gândurile lor, suntem purtaţi de frământarea, vieţii lor, şi sufletul nostru, alăturat de al lor, se priveşte într’o nesfârşită defilare de identităţi, aşa cum se resfrâng la infinit două oglinzi paralele. Toate povestirile istorice ale lui Sadoveanu, ca şi cele două romane: «Şoimii» şi «Neamul Şoimăne-ştilor» nu trebuiesc privite decât ca nişte poeme eroice ale Moldovei voevodale. O lume hotărîtă în faţa vieţii, stăpânită în elanuri, aspra, trăind într’o disciplină fixată de grija pământului şi grija sufletului, purtându-şi greutatea zilelor prin. 46 © BCU întuneric şi lumină, cu o sălbatecă mândrie, defilează în faţa noastră. Sufletele lor, ape liniştite si adânci, se mişcă într’o domoală curgere pe albia unei tradiţii fixate de veacuri. Ceeace nu izbuteşte istoricul, simplu aranjator de muzee, intuiţia sigură a artistului izbuteşte să refacă: nu liniile moarte ale trecutului, ci vieaţa pierdută în negura uitării şi adormită în paginile naivelor şi nesndemânatecelor cronici. Cu sufletul împrospătat de trecut, Mihail Sa-doveanu s’a apropiat înţelegător de vieaţa societăţii româneşti actuale. Evident că şi spiritul dominat la «Semănătorul» a determinat înţr’o bună parte apropierea lui Mihail Sadoveanu de ţărani, nu cu o romantică dispoziţie de a-i idealiza, ci cu fireasca înclinare a unei ’noui înţelegeri a vieţii ţărăneşti. Până la Mihail Sadoveanu, ţăranul — în afară de poezia lui G. Coşbuc — era convenţional şi decorativ înfăţişat. In proza lui N. Gane sau în aceea a lui Barbu Delavrancea (Sultănica) ţăranul e o plăsmuire care nu are comun cu realitatea decât intenţia scriitorului. Trebuia să vină un prozator cu spirit de observaţie, cu atentă grijă de a pătrunde în lumea depărtată a satelor. Mihail Sadoveanu este cel mai liric interpret al naturii. De altfel, în fiecare povestire simţi că vieaţa oamenilor se topeşte în ritmul imperceptibil al firii. Descrierea naturii în fiecare bucată ocupă un loc preponderant; scriitorul îţi face impresia că respiră larg, se înviorează ori de câte ori colorează o pagină cu o privelişte minunată. In unele bucăţi mai lungi (Ion Ursu) descrierea primăverii sau a toamnei e făcută de mai multe ori şi deşi sunt înfăţişate aceleaşi locuri în curgerea câtorva ani, totuş, fiecare descriere are o altă nuanţă un alt amănunt, o altă culoare. E, în această înţelegere a naturii, mult din sensibilitatea lui Grigorescu sau Luchian şi din darul lor de a fixa acea vibraţie a sufletului îmbrăţişător al atâtor frumuseţi, care nu vorbesc tuturor oamenilor. Apropiat de natură, îi era uşor lui Mihail Sadoveanu să priceapă cât mai mult din sufletul închis al ţăranului. Cu o îngăduitoare dragoste, cu o răbdătoare râvnă, el s’a coborît ca într’o mină părăsită, şi, pe rând, a scos la lumină bogăţii nebănuite: «crâşma lui Moş Precu», «La noi în viişoară», «Povestiri», «Cântecul amintirii», «Bor-deenii» şi alte povestiri simple, cu înfiorări de duioşie, cu adieri de păreri de rău pentru umile vieţi bântuite de. necazuri şi luminate rar de bucurii. Mihail Sadoveanu urmăreşte pe omul de toate zilele, umilit de vieaţă şi de oameni. Eroii povestirilor lui nu sunt decât părţi integrante din natură, sufletul lor o înfiorare continuă ca a unui codru "în care bat vânturi, aci mai tari, aci moi ca o adiere, furtuni grozave potolite, deslăn-ţuiri aprige de mânie urmate de linişti prelungi. — «Peste Şiret, pe drumul prăvălatic, acum era «o linişte netulburată, cel din urmă uşor sgomot «al căruţei notarului pierise; dormia acum în lo-«curile acelea o pace adâncă, înserarea creştea; «în fumul umbrei ■ dese se înmormânta şi apa şi «zăvoiul, când simţii aproape de mine paşii celor «îndrăgostiţi, tresării; mi-se părea că şi ei trebuiau «să rămâie o părticică neclintită a naturii». Ţăranii, în opera lui M. Sadoveanu, au o zugrăvire realistă, şi ceeace li se pare multora o boare romantică ce pluteşte în fiecare povestire nu-i altceva decât o adâncire a realităţii, o coboare în tainele sufletului omenesc, o apropiere de liniile necunoscute ale vieţii unde conştientul se îngână cu nesfârşita lume a . inconştientului. El nu idealizează, el descoperă aspecte neştiute ale omului simplu, căruia îi află gânduri complexe, frământări profunde. La fiecare fiinţă omenească el ştie să-i vadă umbra plină de taină şi s’o strecoare în ritmul povestirii ca un leit motiv ce dă o înţelegere duioasă tuturor, suferinţelor, căci deasupra tuturor el simte suflul destinului. Nuvela «Codrul» rezumă admirabil arta lui Sadoveanu. Evenimentele neînsemnate se succed monoton, numai codrul, pentru el: «o fiinţă cu dureri, cu mânii, cu plângeri, cu cântări ca o uriaşă orgă, pregătind înţelesul tragic al desnodământului». In opera lui Sadoveanu, natura are o înţelegere a destinului omenesc, ea cuprinde pe om, nu este simplu decor pitoresc, simplă coloratură agreabilă a povestirii unor întâmplări. Deaceea, uneori (In pădurea Petrişorului) omul este introdus incidental şi neînsemnat în desfăşurarea acţiunii. Ceeace unii scriitori, care luptă în numele prefaccrilcr literare, se căsnesc să înţeleagă şi să introducă în artă — natura ca o vieaţă mai bogată, mai plină de taine decât umila vieaţă omenească — Mihail Sadoveanu, reprezentant al instinctului în artă, o face simplu, având o interpretare panteistă a existenţii. Sufletul omenesc nu-i decât o luminiţă sfielnică ce abia îţi ajută să bâjbâi prin umbra marelui tot. Privind astfel vieaţa, el simte omul tare cât timp e în apropierea naturii, despărţit de ea, pierde vigoarea lui primitivă. «Moldovenii sunt blestemaţi să nu se poată despărţi de pământul lor», spune un erou al lui (Bâr-nova, Neamul Şoimăreştilor). Ruj>ând legăturile cu pământul, cu natura, oamenii agonisează. «Dureri înăbuşite» ale desrădăcinaţilor, goniţi de «pământul care nu vrea să-i mai hrănească» spre lumea moartă a oraşelor (Ion Ursu) în care se simt străini, dominaţi de nostalgia pământului de unde s’au smuls. Desrădăcinaţi sunt cei din «Amintirile căprarului Gheorghiţă», desrădăcinat e «Neculai Manea», desrădăcinaţi eroii din «Floarea ofilită» şi toată lumea necăjită de funcţionari mărunţi cari populează atâtea din povestirile lui Sadoveanu. Lumea târgurilor, lumea mahalalelor, spre ele se îndreaptă o privire miloasă de înţelegere, nu scânteierea ochiului gata de batjocură a lui Caragiale. E aşa de tristă lumea târgurilor şi a mahalalelor, că nici suferinţa oamenilor nu are amploarea tragică a celor ce trăiesc în mijlocul naturii. E o suferinţă monotonă, fără coloare, meschină, ca şi vieaţa acestei lumi. De altfel, Sadoveanu, în «Floarea ofilită», îşi precizează atitudinea în dedicaţia romanului: «Micilor funcţionari de provincie închină autorul această carte, monotonă ca şi vieaţa ce închide». Târgurile .închid în cuprinsul lor tristeţi lipsite de poezie, suferinţe egale şi bucurii fără elan; ele par lacuri verzi neluminate de alba înflorire a nuferilor. . Mihail Sadoveanu a crescut în aerul îmbâcsit de praf al târguşorului Paşcani şi în amintirea lui s’au fixat imaginile atâtor umilinţe, vieaţa în nebănuitul ei amar s’a filtrat în sensibilitatea lui; aşa că povestirile par simple evocări ale unor amintiri, deşi ele alcătuesc adevărate monografii morale, în care se concentrează sufletele unei întregi clase sociale pentru a da câteva figuri rezumative şi reprezentative. Mihail Sadoveanu. nu utilizează, în povestirile lui, evenimentul neobişnuit, turburător, al unei vieţi orânduite, pentru a adânci sufletele eroilor lui. ce se deschid speriate 47 © BCU de neaşteptate întâmplări. De multe ori, înşiruirea faptelor mărunte, a împrejurărilor neînsemnate îi serveşte la conturarea unor figuri neobişnuit de expresive, de impresionante. E destul să ne gândim la nuvela «Bordeenii», la mulţimea de figuri care se desprind din cuprinsul bucăţii: tăcutul Niţă Lepădatu, aprigul şi misteriosul Sandu Faliboga, Gheorghe Barbă care cânta «aşa de trist, aşa de dulce, parcă, deodată, se deschiseseră câmpiile Prutului într’o lumină de toamnă şi picura de pretutindeni cântarea nemărginirii», şi alte chipuri: Năstase Tentea, Irimia Israel, Miha-lache Prescurie, ce ne urmăresc multă vreme prin frământarea gândurilor ca oameni dintr’o lume în care am trăit cândva. Această uşurinţă a lui Sadoveanu de a îmbina fărâmele de vieaţă sufletească din lumea celor umili şi a crea cu un material sărăcăcios, tipuri impresionante, a fost socotită de unii drept lipsă de psichologie. El nu imobilizează sufletul unui erou pentru a-1 descrie, ci îl lasă ca în desfăşurarea povestirii să se complecteze, fiecare întâmplare nouă să desvăluească cute neştiute ale acelui suflet. Povestirea e simplă, fără nici un eveniment mai de seamă, cu ritmul monoton ca vieaţa simplă a eroilor. «O zi ca altele» de a ceia are atâta fină înţelegere a gândurilor ce animă pe biata femeie ci-călitoare «cucoana Luţa a lui Grigore Laţcu». Dar «Haia Sanis»? Niciodată, în literatura noastră, sufletul omenesc n’a fost mai scormonit, mai adâncit, mai cercetat în biata lui sbatere, sub biciuirea patimilor. Şi zugrăvirea realistă a celor două fete lovite succesiv de aceeaş dragoste, Tudoriţa lui Ion Rusu şi Haia lui Sanis, capătă o valoare şi mai mare ; exactitatea observaţiilor stabileşte, aproape, psichologia a două rasse. Aceeaş fatalitate le nă-păstueşte pe amândouă. Tudoriţa se resemnează, Haia deslănţue toate mâniile, cercând să-şi transforme patima într’o putere diabolică menită să învingă destinul. Psichologia evreilor nu-i făcută pentru pitorescul ei, ci pentru elementul tragic pe care îl cuprinde. De altfel, ca descriere a mediului evreesc, Haia Sanis este de o precizie şi înţelegere rară, chiar în literatura europeană. Fără exagerare, se poate opune preţuitului roman al fraţilor Jerome şi Jean Tharaud «L’om-bre de la croix». La fraţii Tharaud simţi pma mult pe amatorii de pitoresc, care notează gesturi şi presupun o anumită sensibilitate ce ar însoţi aceste gesturi, dar nimic din tragicul specific rassei evreeşti nu surprinde, aşa cum e desvăluit în «Haia Sanis». * . La un moment dat, s’a părut că opera lui Sadoveanu se va mărgini la materialul literar pe care îl va da lumea satelor şi lumea măruntă a târgurilor. Silit să observe numai un anumit mediu, era primejduit să se repete, eroii să nu mai fie o nesfârşită şi impresionantă defilare de figuri caracteristice şi bine deosebite una de alta. Intr’o egală măsură cu forţa lui de creaţie, Mihail Sadoveanu are o rară putere de reînnoire. Povestirile «Dimineţi de Iulie», «Neculai şi prietenul său», «Dumbrava minunată», ne aduc o lume nouă, desfăşurată privirilor noastre, uimite, cu o artă rafinată. Psicologia copiilor, cu naivele lor bucurii, cu pasionatele lor iubiri pentru fantast, este înţeleasă de Sadoveanu. In aceste povestiri stilul i-se mlădie, se subtilizează, iar frazele par fire subţiri şi curate de borangic, menite să ţeasă pânza uşoară a povestirilor. Arta i s’a simplificat, deve- nind mai preţioasă prin eleganţa liniilor, prin nuanţarea frazei, printr’o mai discretă utilizare a duioşiei, acoperită cu acea bunătate îngăduitoare faţă de copii ce o are omul în vârstă, căruia i-se ning în păr primele prevestiri ale bătrâneţii. Scriitorul, care a dăltuit chipurile aspre ale atâtor eroi, care a creat o întreagă lume frământată de nevoi, necăjită, oameni tăcuţi cu feţele brăzdate de suferinţi neştiute, făureşte acum cu artă o populaţie de mărunte făpturi, curate, luminoase, făpturi cu naivitate lesne crezătoare a adevărului. In dosul lumii de care ne izbim în vieaţa noastră de toate zilele, este o altă lume fermecată, care doarme şi aşteaptă bătăile inimilor spre a se deştepta miraculoasă, ca o lume de basm. Sadoveanu a auzit inimile copiilor ritmând frumuseţea legendelor, şi a văzut cu fiecare din ei, lumea fermecată deşteptându-se. E un aspect din nouile întruchipări ale talentului de povestitor ce l-a vădit în cele 35 volume. Vor veni, mai târziu, cercetători haţ-nici şi vor urmări cu atenţie evoluţia fericită a acestui prozator, care n’a voit să fie altceva decât urmaş direct al celor doi mari povestitori moldoveni: Ion Neculce şi Ion Creangă. Ei vor rămâne uimiţi când vor alătura povestirea «Bordeenii» de «Ion Ursu» de au «Petrea Străinul», când vor vedea ce drum spre o cât mai desăvârşită stăpânire a scrisului, a străbătut Mihail Sadoveanu dela «Şoimii» la «Dumbrava minunată» sau «Dimineţi de Iulie». S’a desăvârşit ca meşteşug şi s’a adâncit ca sensibilitate. Ultima înfăţişare a scriitorului moldovean este schiţă de roman «Oameni din lună», publicată în revista «Viaţa Românească» (1923, numerele 2, 3 şi 4) sub numele Silviu Deleanu. Cetitorilor, nu numai criticilor, schiţa aceasta este o surpriză. In locul unei lirice evocări a naturii, unei vagi estompări a oamenilor, avem o minuţioasă prezentare a unui fragment din vieaţa Capitalei. Refractarii sunt aruncaţi în vârtejul Capitalei, în loc de a fi urmăriţi în lenta lor agonie într’un orăşel de provincie, ca odinioară în «Neculai Manea». Eudoxiu Bărbat, Traian Bălteanu, bătrânul Simandiri, «oameni din lună», timizi şi încurcaţi în faţa vieţii, ne înarmaţi cu făţărnicia, au tot ce le trebuie ca să nu fie fericiţi şi să intre în «blestemata breaslă a cărţii». Pentru ei, vieaţa actuală nu există — în preajma lor forfoteşte lumea, se sbuciumă patimile, înfloresc vremelnice bucurii — izolaţi ei rămân «oameni din lună», străini de tot ce îi înconjoară. Subiectul — de altfel ca toate subiectele din povestirile lui — este simplu: necazurile unui profesor bătrân, pensionar, necazuri provocate de creşterea vertiginoasă a valorii caselor în care locuia. Din toate părţile îl necăjeau puzderia de cumpărători şi-i turburau liniştea trebuitoare desăvârşirii lucrării lui despre «moşnenii, răzeşii şi mazâlii în trecutul nostru». Eudoxiu Bărbat aminteşte pe Sylvestre Bonnard al lui Anatole France, prin pasiunea lui cărturărească, prin îngăduitoarea lui judecată, prin naivităţile lui, prin ironia cu care judecă pe oameni şi se judecă pe sine. El nu trăeşte în prezent nu are timp să-l intereseze nici chiar frumuseţile firii. (La un moment dat, el mărturiseşte surprins: «nici nu ştiam că primăvara e’n floare»). Mihail Sadoveanu îl zugrăveşte cu amănunte, îi adânceşte trăsăturile printr’o precisă studiere a celorlalţi, a oamenilor de pe pământ: A. Florescu, advocatul Gorciu, bătrânul Bălteanu. Contrastul ca jocul de lumini şi umbre, îi înlesneşte crearea lui Eudoxiu Bărbat în proporţii de simbol. 48 © BCU Cluj In «Oamenii din lună» nu este o lume nouă spre care se îndreaptă privirile atente şi cercetătoare ale povestitorului, ci e o artă nouă. Cei cari îi recunoşteau extraordinara lui putere lirică de evocare a naturii, negându-i în acelaş timp talentul de pătrundere a firii omeneşti, vor rămâne surprinşi cetind «Oamenii din lună», în care nu există nici o descriere a naturii, însă abundă o realistă zugrăvire a oamenilor. Multilateral, fecund, plin de poezie, evocator şi, mai presus de toate, neîntrecut meşter al scrisului, Mihail Sadoveanu rămâne cel mai autohton scriitor român contimporan. «II găsim neîntinat, moldovenesc ca la 18x2, armonizat cu acel peisaj unic aşa de distinct, aşa de pătrunzător, plin de durerile şi amintirile trecutului. Cel ce se simte al Moldovei e ca un arbore care suge seva pământului şi lumina soarelui. Aveam şi la Frumoasa sensaţia că făceam parte şi eu, ca şi oamenii, ca şi tot ce mă înconjura, din natură, din lumină, din pământul morţilor către care mă voi întoarce». (Orhei şi Soroca). E una din puţinele mărturisiri pe care ni le face ^ Mihail Sadoveanu ; e suficientă pentru a ne lămuri de unde îi vin neasemuitele puteri de creaţie, de unde îi vine originalitatea, de unde îşi trage vigoarea. E un început de tălmăcire a întregii lui opere. Căutătorii de comori pândesc cu îndărătnică răbdare să vadă negura nopţii ruptă de pâlpâierea albăstruie a unei lumini. înfriguraţi, se îndreaptă spre locul unde vâlvătaia a însemnat întunericul nopţii. îşi irosesc puterile pentru a săpa tot mai adânc, în căutarea aurului închis în pântecele pământului. Mihail Sadoveanu, căutător norocos, scoate din adâncimi strălucirea aurului. E darul pământului de care se simte legat, a cărui taină a înţeles-o, e revărsarea bogăţiilor neştiute, abia bănuite, care se aşează cuminţi ca eternitatea în paginile lui. ’ De ce n’ar fi opera lui Mihail Sadoveanu îndreptar al tuturor îndoelilor literare ? CÂNTECE BĂTRÂNEŞTI t CUVÂNTARE ROSTITĂ LA ACADEMIA ROMÂNĂ D E •MIHAIL SADOVEANU DINTRE drepturile pe care venerabilul meu înaintaş le-a avut la stima contimporanilor şi urmaşilor, voiu pomeni pe cel mai dintâiu şi mai de seamă: străduinţa sa pentru literatura populară, dragostea sa pentru această nobilă manifestare a neamului nostru. Ion Caragiani a venit din Macedonia, din acel cuib răsleţ al poporului românesc, peste care au trecut atâtea vânturi şi valuri, bă-tându-le fără să-l clătească. A trecut Dunărea la fraţi, cu sufletul plin de poezia semeţilor păstori ai Pindului şi, plecându-şi urechea ş’aici la murmurul cel din veacuri, a găsit în limbă şi’n simţire legăturile nedestructibile ale aceleaşi obârşii. E o întâmplare, fără îndoeală, că urmaşul său, care are cinstea să se înfăţişeze astăzi înaintea unei aşa de alese adunări şi care vă mulţumeşte din inimă pentru distincţia ce i-aţi acordat — e o întâmplare, zic, că urmaşul lui Ion Caragiani are pentru literatura marelui anonim acelaş cult. Unii dintre cei cari au sălăşluit ori sălăşluesc în această incintă au putut privi c’un ochiu indiferent această artă primitivă, alţii au judecat-o destul de aspru. Mă simt întrucâtva mulţumit că înaintaşul meu n’a fost dintre aceştia. Trebuie să fac mărturisirea de credinţă că poporul este părintele meu literar; că trecutul pulsează în mine ca un sânge al celor dispăruţi; că mă simt ca un stejar dela Orheiu, cu mii şi mii de rădăcini înfipte în pământul neamului meu. Intre zadarnicele şi trecătoarele lucruri ale savanţilor, singură arta sparge negura viitorimilor. Ambiţii nemăsurate, răsboaie glorioase, împărăţii bogate — toate cad în pulbere ca’ntr’un mormânt opac. Ci sufletul popoarelor alese, pietrificat în opere de artă şi glasul inimiilor — după ce s’au alinat deşertăciunile mult timp încă stăruesc, ca şi Lumina stelei ce-a murit... 49 Din ce-a fost al înaintaşilor, din ce va fi al nostru, nimic nu va rămânea unui mileniu viitor decât o linie graţioasă şio dulce împerechere de sunete, care vor purta numele nostru, dacă vor avea pecetea sufletului nostru. Deaceea artiştii, cu faţa în lumină nouă de auroră, trebuie să-şi plece urechea spre trecut şi spre popor. Şi mai ales la noi spre popor. , La începutul secolului trecut, cele dintâiu manifestări puternice în literatura noastră au fost ale acelor scriitori care, treziţi de cuvântul lui Herder, au ascultat glasul poporului, necunoscut şi nepreţuit până atunci. Âlecsandri, Russo, Negruzzi — dar mai ales Âlecsandri — încep să caute în munţii şi văile Patriei, în satele.umilite, cântecele neamului, aceste răsunete ale puţinelor bucurii şi a nesfârşitelor dureri ale trecutului. Istoria noastră mai veche — cea dinainte de Negru-Vodă şi Bogdan — este ca şi necunoscută. Singurul document străvechiu care o luminează întrucâtva este cântecul popular, şi din el se vede că străbunii noştri au trăit într’un lung şi aspru amurg de suferinţă. Puţine popoare au fost aşa de crud încercate ca poporul nostru. Asta a ajuns acuma o banalitate şi parcă nu ne mai mişcă. Când însă ne întoarcem la tristul glas al trecutului şi-i ascultăm viersul, înţelegem ceeace cuvintele nu pot exprima decât foarte palid. Zvârlit aici de soartă, la hotarul unei mari împărăţii, lăsat în părăsire pe puterile-i proprii, o mie şi mai bine de ani a stat în calea furtunilor Asiei. Toate seminţiile sălbatice şi spâne din Răsărit, râvnind la bogăţiile lumii vechi şi mişcându-se necontenit către Apus, s’au lovit mai întâiu de Dunăre şi de Carpaţi, deci şi de neamul nostru. Toate hoardele cu nume urîte şi uitate au prădat acest pământ şi au ars aşezările necăjiţilor noştri strămoşi. In acele vremi de restrişte, singurul chiag care ţinea pe bătrâni erau limba şi credinţa. Limba în- © BCU chega în versuri şi cântări suferinţele ; credinţa îi îndemna să zidească, pe pământul stropit de sânge şi presărat de morminte, biserici lui Dumnezeu. Atâta se încumetau bătrânii să zidească din piatră, pentru veşnică credinţă. încolo, să-laşurile oamenilor ţineau între două spulberări de furtună. Iar omul, după cuvântul bibliei, era ... ca iarba, Zilele lui Ca floarea câmpului... Necăjiţii noştri străbuni au suferit, au luptat şi au murit. Iar cântecele bătrâneşti şi doinele s’au ridicat din inimile lor ca flori pe morminte. Se înţelege că nu voiu face a;ci nici un fel de studiu şi nici un fel de analiză a poeziei populare. O cunoaşteţi cu toţii, şi e de ajuns. Voi aduce înaintea domniilor voastre numai câteva impresii. Vădit este că în această manifestare artistică, poporul nostru, pe lângă răsunetul durerilor şi bucuriilor, şi-a pus caracterele sufleteşti. Prin aceasta, literatura noastră populară are ceva al său propriu, deosebit de al altor neamuri şi asta e îndestulător ca să poată porni dela ea o literatură cultă originală şi a noastră. Dealtfel, pe cercetătorii literaturilor nu-i interesează şi nu-i va interesa decât literaturi cu caracter specific ale neamurilor — pe lângă acel general omenesc comun tuturora. Fiecare neam trebuie să-şi aducă nota sa în armonia obştească. La urma urmei, de undeva trebuie să pornim. Unii au încercat să purceadă dela artificialităţi şi imitaţii străine. N’au adus încă lucrări, ale noastre şi de valoare decât acei cari au avut în vedere elementul statornic al neamului nostru, poporul cu limba lui. Cugetarea ascuţită şi puţintel sceptică pe care o găsim în proverbe, expresia colorată şi plastică, alternanţa de zâmbet şi tristeţă, tot sufletul poporului, variat ca o primăvară dela noi — le găsim în cel dintâiu povestitor artist al nostru, Ion Neculce — care nu e un mare cărturar, cum au fost Costineştii, şi care vorbeşte ca un răzeş sfătos de odinioară. Necazurile săracei Moldove, Neculce le-a avut scrise în inima lai, cum spune însuş. In marginile limbii simple şi înţelepte, a adunat în cronica lui comori de frumuseţi artistice. «Letopiseţul» său mi-i carte de căpătâiu,— şi de câte ori îl deschid, mi se umple sufletul de plăceri rare. _ Vă rog să vă aduceţi aminte de cele dintâiu frumuseţi poetice ale literaturii noastre culte. Doinele şi Lăcrămioarele lui Alecsandri sunt vădit ecouri ale poeziei populare. Şi străbătând opera marelui bard dela Mirceşti, nu te poţi opri să nu observi că producţiile lui imediat următoare, în care se simt răsunete ale unei literaturi străine, nu egalează în frumuseţe aceste prime şi curate acorduri ale sufletului său. _ Alecsandri a înţeles şi valorificat cel dintâiu frumuseţile literaturii noastre populare. Poporul nostru nu s’a bucurat de vieaţă intensă şi de cultură aici, la hotarul lumii barbarilor ; în sufletul său, însă, mai stăruia lumina altei vieţi şi răsfrângerea unei culturi de odinioară. Păstorind pe plaiuri şi în văi, între freamătul apelor şi-a codrului frate, într’o natură nesfârşit schimbătoare, _ în vremuri de restrişte a aşteptat cu dor un curcubeu de pace ; şi’n viforurile iernii a dorit c’o lacrămă şi c’un zâmbet zilele primăverii. In sufletele acelor ciobani cari priveau cu ochi de poet zările şi mur- murau cântece, era ceva care-i deosebia de neamurile barbare, — o artă şi o fineţă deosebită. In poezia lor, plină de contraste, aceşti vechi poeţi anonimi cântau când suferinţa în doina, când amorul c’o delicateţă dese ori surprinzătoare, când zâmbeau în strigături, când se avântau spre zări fantastice în cântecele bătrâneşti. Cui n’a adus un zâmbet acele agere versuri pe care le amestecă flăcăii în tactul danţului. Multe nu pot trece graniţa artei — căc; nu orice trecător este un depozitar al comorilor literare populare, după cum nu orice român e născut poet; şi pe noi ne interesează numai ce-i artă. Iar cele alese şi artistice sunt vrednice să se înfăţişeze în orice antologie. De pildă, o epigramă împotriva unor fete nu tocmai harnice: Multe ’n lume omul vede: La o casă şapte fete Şi fântâna sub perete, Moare câinele de sete ! - Şi câte altele tot aşa de ascuţite ! Iată câteva suspine de dragoste, curate ca o lucire de izvor, sub sprânceană de codru: Bădişor de părţi şor, Nu-mi trimite-atâta ador, Trimite-mi mai puţintel, Dar vin’ dumneata cu el! Mândro, dac’oiu muri eu, Vino la mormântul meu Şi te razimă de cruce, Să-mi mai spui o vorbă dulce 1 De ţi-ai face- patu-afară, Eu m’aş face vânt de vară... Primăvară, mama noastră, Suflă bruma din fereastră Şi omătul de pe coastă... Trage mândro, şi-mi gâceşte Codrul de ce ’ngălbeneşte, Omul de ce ’mbătrâneşte... Din ce noian de doruri au răsărit aceste accente de suavă poezie! Au tresărit la viersul lor inimile dela o generaţie la alta în veacuri şi s’au aburit de lacrămi ochii plini de suferinţi Ce ni-i lăsară din bătrâni Părinţii din părinţi... In ce priveşte doina, în plângerea careia plutesc negurile veacurilor, ce-aş mai putea adăuga ? Răsunetul ei e’n inimile tuturor celor cari se pot întoarce îndărăt, în ţintirimul jalnicului odinioară. Din viforurile trecutului au plutit, îngânându-se, până la noi, şi cântecele ţărăneşti — pasări albastre ale fanteziei. Unele din aceste balade sunt pline de putere de expresie, cum e, de pildă, «Cântecul Corbei», despre care aşa de frumos vorbia neuitatul maestru Delavrancea. Altele au o stranie putere de evoxare, ne fură spre lucruri romantice, ca atunci., de pildă, când e vorba de acel Toma Alimoş, Boier din Ţara-de-jos, — Nalt la stat, . Mare la sfat Şi. viteaz cum n’a mai stat! 5° © BCU Cluj Intre toate aceste rămăşiţe ale trecutului, însă, «este una care se ridică prin arta ei fină şi prin simţământul ei pătrunzător aşa de sus, încât, cu -drept cuvânt, ne putem întreba dacă i se poate găsi pereche în alte literaturi populare, şi dacă •chiar literatura cultă, în infinitele-i variaţii, a realizat vreodată un mic poem aşa de armonic şi de artistic. E vorba de acel minunat cântec bătrânesc, publicat în veacul trecut de Vasile Ale-•csandri, şi care se chiamă «Mioriţa». Amintiţi-vă acele versuri simple. Ascultaţi-le picurând cu dulceaţă într’un amurg de toamnă, pe o coastă de munte, sub un cer adânc. Cântăreţul îşi întovărăşeşte recitativul c’o ritornală de fluier ori o mlădiere de cimpoiu şi c’un tremur de lacrămi. Aş îndrăzni să vă chem în amintire acel senin început, care arată coborîrea turmelor în văi, Pe-un picior de plaiu, Pe-o gură de raiu... •din varianta Alecsandri, — sau începutul celălalt, lin şi melodic ca o adiere de bucium, dintr’o -altă variantă, mai puţin cunoscută: S’aude, s’aude — , . Departe, la munte, ’ Gomăn, gomănaş Glas. de buciumaşi, De trei ciobănaşi, Gomăn, gomănind Oile pornind Pe-un picior de munte Cu hăţişuri multe... V’aş mai ruga apoi să vă reamintiţi acea alegorie fără pereche care îmbracă moartea, duşmana •omului, în haine de mireasă zâmbitoare; apoi ■acea dramatică sosire a mamei, care vine întrebând de flăcăul ei... Aicea viersul devine violent, rupt şi grăbit; se armonizează fondul cu forma aşa de plin, încât par’că am aveadeaface cu opera unui mare meşter de sunete şi rime. Dar sentimentul baciului moldo van în faţa naturii, care-1 pătrunde şi’n dragostea căreia se cufundă? Şi resemnarea aceea aşa de atingătoare şi de caracteristică rassei! Pentru poetul anonim, moartea este întoarcerea în pulberea din care a ieşit; moartea este o fatalitate pe care o primeşte cu suflet tare, împăcat şi liniştit. In toată structura ei, această baladă unică este aşa de artistică, plină de o simţire aşa de înaltă' pentru natura eternă, încât eu o socotesc drept cea mai nobilă manifestare poetică a neamului nostru. Poate şi frumuseţea «Mioriţei» să fi îndemnat pe marele poiet să-şi caute întâile izvoare de inspiraţie în poezia poporului. Şi ei, şi puţinii scriitori artişti ai acelei generaţii — Negruzzi, Russo, Ko-gălniceanu — au înţeles încă de acum un veac că literatura noastră trebuie să-şi găsească temelia firească în popor. Pe drumul acestei tradiţii îl găsim şi pe Eminescu. Arta lui aşa de subţire are rădăcini şi’n sufletul marilor şi simplilor rapsozi populari. Direct din popor iese şi Creangă, inimitabilul Creangă, vioiu, spiritual, sceptic, zâmbind în suferinţă, simplu în aparenţă şi totuş complex ca poporul. Creangă nu e un biet scriitor popular, cum au spus unii, ci cea mai măiastră şi artistică manifestare a poporului în literatura cultă. Dela Ion Neculce şi până la Creangă a curs vreme îndelungă: aproape două veacuri. Şi’n unul, şi’n altul simţesc însă sufletul cel veşnic al neamului. Şi la unul şi la altul găsesc caracterele specifice ale poporului nostru. Şi unul şi altul au înflorit pe aceste plaiuri şi au scos la soare vechile comori. Amândoi au făcut parte din acea familie de oameni rari şi ciudaţi cari ies din când în când de pe drumurile obşteşti şi se răzleţesc cântând, cu ochii spre Dumnezeu. Ca şi ei, odinioară, câte un păstor necărturar se înalţă pe aripi de gânduri şi de visuri, cântând sfios frumuseţea veşnic schimbătoarelor lucruri şi jalea scurtei şi trecătoarei vieţi. Aici e panteonul meu literar, simplu şi rustic, fără podoabe, ca natura, însă măreţ ca şi dânsa. Simţindu-mă al acestui popor şi al trecutului şi ucenic al acestor mari înaintaşi le închin lor clipa solemnă de-acum, în care o adunare aşa de aleasă pe ei îi cinsteşte în umila mea operă. , «O, cântece populare ! — zicea cândva un mare poiet al Poloniei — voi sicriu sfânt al credinţei, care legaţi vremurile vechi cu cele nouă, în voi îşi depune un neam trofeele'eroilor, nădejdea cugetării şi floarea simţirii!» In durerile şi furtunile negurosului nostru trecut, Doina şi Cântecul bătrânesc au fost izvoare de vieaţă şi energie. Cât, suferind, acest popor a cântat, el dădea dovadă că trăeşte şi va răsbi. De atunci încă pregătea vremurile mari de azi. Dela aceste fermecate izvoare de apă vie cată să se adape toţi cei cari cântă şi se simt ai acestui popor şi ai acestui pământ. CUM I/AM CUNOSCUT PE D^L SADOVEANU D £ . DEMOSTENE BOTEZ P E d-1 Mihail Sadoveanu l-am cunoscut întâi •din cărţile de şcoală, din recomandarea dogmatică şi imperativă a profesorului de română. Undeva, pe-o pagină care trebuia să sintetizeze pentru noi literatura românească, numele d-lui Sadoveanu se amesteca cu al lui Vlăhuţă, Carageale, Eminescu, Goşbuc. L-am cunoscut, apoi, aşa, «grafic» numai, -ca autor al amintirilor căprarului Gheorghiţă, al Povestirilor şi al Şoimilor, minuni care înflăcărau-imaginaţia noastră tânără şi despre care aveam impresia că s’au născut în literatură, crescute din poezia poporului, sau dăruite de Dumnezeu. Autorul unei povestiri pe-atunci nu exista pentru noi decât în chip.mitic, el nu putea fi un om ca toţi oamenii pe care să-l poţi întâlni pe stradă; era în mintea noastră aşa ca evangheliştii celor patru evanghelii, cu un fel de vieaţă spirituală şi divină. Existenţa îi era mai puţin reală decât plăsmuirea minţii lui. Trăia opera, dar autorul era o vietate problematică; un personaj care avea mai mult contact cu cerul decât cu pământul. Mai târziu, concepţia «teistă» despre autor, ne-a 51 fost întărită de profesorul de română ale cărui afirmaţii nu puteau fi puse la îndoeală sau necunoscute decât sub sancţiuni grozave exprimate prin numere mici,. (Profesorii sunt singurii oameni cari nu se îndoesc de propriile afirmaţii). Am început, cu vremea, să înţelegem că autorii aceea înşiraţi, au fost oameni, că au avut o vieaţă pământească, aşa precum sfinţii (reminiscenţe şi singurul folos al orelor de religie). Şi, în sfârşit, am aflat că unii din ei nu numai că au fost, dar că sunt pe undeva în carne şi oase. Contactul lor misterios cu muzele, cetăţenia lor în Parnas, raporturile de cavaleri ai Pegasului, şi altele, au menţinut încă multă vreme în jurul «autorilor» o atmosferă de mistică nedumerire, aşa ca în jurul bisericilor. Cu vremea l-am şi cunoscut pe d-1 Sadoveanu, care făcea parte din zeii misterioşi ce ne-au fermecat tinereţea şi ne-au plămădit imaginaţia şi sufletul. • Ne-am apropiat de el cu sfială, şi ne-a emoţionat cu o privire de părinte, figura lui blajină şi iertătoare cu ochii pătrunzători şi ageri. In strângerea lui de mână, deschisă şi franşă, am simţit un sprijin. Şi totuş, atunci când nu eşti alături de d-1 Sadoveanu, când îi petreci cu gândul opera şi activitatea lui care leagă între ele două capete de veac şi păşeşte peste vreo 3 epoci literare, nu te poţi împăca cu idea că chipul pe care i-1 cunoşti nu-1 păstrezi în minte dintr’o pagină de antologie sau de istorie a neamului. Capul d-lui Sadoveanu, de medalie bogată cu reliefuri adânci şi armonice, pare o plăsmuire de generaţii simbolizând tot efortul şi toată vieaţa sufletească a unui neam. Purtând adunat în el, printr’o tainică minune, murmurul pădurilor, al apelor şi câmpurilor de acum nu ştiu câte veacuri, d-1 Sadoveanu a dat în descripţii de natură, toată istoria Moldovei, însemnând pe pagini vieaţa ei sufletească, cu aceeaş dumnezeiască măestrie cu care copacii îşi înseamnă anii în miezul trunchiului. Pentru generaţia noastră tânără, mişcarea dela «Semănătorul», în care d-1 Sadoveanu a fost un purtător de steag, a trecut în istoria literaturii pe pagini care s’au îngălbenit de mult. Iar tur-neurile organizate de d-sa în Bucovina, prin 1911, sub ocupaţia austriacă, pe când veneau cu căruţele românii din 20 de sate împrejur să-i asculte graiul românesc, sunt tot mai vechi şi tot mai legendare în amintirea celor cari l-au auzit şi cari de atunci au tot îmbătrânit, dar fără să le fi uitat. In ceasul unirii Bucovinei, de sigur că primarul din Câmpu Lung, cu bondiţă şi iţari, a înfrăţit ceasul acela, cu ceasul de sărbătoare în care cuvântul d-lui Sadoveanu a răsunat pe Şiret în sus. De atunci au venit şi au trecut şcoli şi curente literare, oameni din margine de codru au început să aibă halucinaţii şi să moară de spleen şi de nostalgia Gangelui. Literatul român a devenit rafinat, a părăsit Bolta rece ca să frequenteze saloane cu etajere multicolore şi cu flori aduse dela tropice, în cutiuţe ca nişte cosciuge de stuf. S’a făcut în literatură teatru cu decoruri de carton şi atâţia s’au încercat să cânte Wagner din. mandolină, unii cu pieptenele uitat, din ocupaţii anterioare, în părul creţ. D-1 Sadoveanu a rămas credincios adevărului şi realităţii. A rămas la Fălticeni şi la Iaşi, a. veghiat neobosit şi titanic la păzirea tradiţiei şi a sufletului românesc. Când se făceau plantaţii de cactuşi la poalele Ceahlăului, d-1 Sadoveanu a rămas necliniti pe culme, ca un semincer dintr’o pădure veche după care să se iee vlăstarii. Pentru toată activitatea lui de-un sfert de veac şi vreo 40 de volume, pentru că este creatorul acelei fermecătoare lumi din «Dumbrava minunată», d-1 Sadoveanu era de mult nemuritor. Consacrarea sa de Academie e numai un pleonasm. ■ COCOSTÂRCUL ALBASTRU D E G. TOPÂRCEANU Răsună cobza şi vioara, Fac gospodinele pomeni. . . Ce chef la noi în Viişoara, Ce praznic mare ’n Rădăşeni! Chiar Hanul Boului învie! Iar, jos la Crâşma lui Moş Precu E-atâta svon şi veselie De par’că azi se lasă secu! La Vodă Tomşa vin răzeşii Să afle astăzi crezământ. Şoimaru bea cu megieşii, Izbind căciulile ’n pământ. Pe când Duduia Margareta, Rămasă singură ’n iatac Să-şi facă ’n grabă toaleta, S’a ’mpuns la deget cu un ac. . . Vuesc pe Bistriţa nahlapii Şi cântă volbura la Toance. Plutaşii dârzi, în sforul apii înfig prăjina, ca o lance. Spre-o lume care-a «fost odată» Duc vestea undele ’n răspăr . . . Stă Zâna Lacului mirată, C’un nufăr galben prins în păr. Pe grindul unui lac sihastru, Din depărtări şi din trecut, Un mândru Cocostârc albastru, Misterios a apărut. El vine cu mişcări atente înaintează fără glas, Făcând uşoare complimente Din cap, la fiecare pas. . . Şi ’n urmă zice cătră Zână, Oprindu-se într’un picior: — Din Academia Română Eu singur sunt nemuritor . . . © BCU PE MARGINEA VOLUMULUI MORMÂNTUL UNUI COPIJL DE ' ' CEZAR PETRESCU <(Astăzi am smuls lacătul dela odaia cu lucrurile tale, împotriva tuturor consemnelor. Am tras stolurile, am deschis ferestrele înlături să străbată aer viu. Innăbuşea mirosul de mucigaiu. Peste toate colbul moale s’a aşternut pe încetul, de atâtea luni. In unghere pândeau păianjeni, în mijlocul pânzelor durate tfainic, pentru o veşnicie neturburată. Umezeala şi-a întins pecinginea până sus, pe zugrăveala'coşcovită. Din putregaiul parchetului au crescut ciuperci apoase şi fumurii, ca în chiliile părăginite. înţelegi atunci de ce ţi-am călcat cuvântul şi am desfăcut din ţinte scândurile unei lăzi. Ştiam cum ai aruncat lucrurile, la întâmplare, în ajunul plecării, după nopţile acelea. Dar nu mă aşteptam să găsesc atâta ruină. Putrede, cu mucigaiu verde, cu molii fugărind în biata ta avuţie pornită pe peire. Trebuie să vii numai decât. Se mai pot salva cărţile, câteva tablouri, icoanele, opregile şi scoarţele voastre, cu care vă mândreaţi atâta. Te chem la o zi dureroasă. Ruina gospodăriei tale e şi pentru mine o durere. Pe urmă — îmi ierţi gândul — socot că şi timpul va fi potolit ceva din desnădejdea care te-a purtat în adăposturi trecătoare, fără nimic legat de vieaţa ta trecută, fără nimic al tău, cum era camera gheţoasă de otel, unde te-am găsit astă iarnă. . .» Am împăturit scrisoarea. Am desfăcut-o ian Dintr’odată, ca de sub colbul aşternut pe încetul din scrisoarea frăţească, se trezi ascuţită durerea. Din nou pustiul se arătă înainte. Groaza nopţilor fără sfârşit, când tresărind din somn nu recunoşti în beznă pereţii străini; dreptunghiul vânăt al ferestrei, aşezat aiurea de cum îl ştiai în camera ta; tictacul sfredelitor al unui pendul, dincolo de zid, în culcuşul altuia. Şi trosnitul neaşteptat al mobilelor, în întuneric. Şi tabla smulsă de vânt sgâriind cadenţat acoperişul. Şi nelămurita spaimă după visul ireal, după care nu mai poţi desluşi din amestecul de vis şi aevea, ce-a fost adevărat din tot ce s’a prăbuşit şi nu mai are întoarcere, M’am urcat în cel dintâiu tren. Când am deschis uşa a fost ca un oblon ridicat deasupra unei firide cu oseminte. Am pipăit orbit, în întuneric, printre lăzile clădite, să împing ferestrele. Fluturi albi, de molii, îşi sbătură speriat aripile moi. Un şoarec rotunzi mirat ochii de mărgele, lunecă sub dulapurile cu uşile căscate. Afară, sub ferestre isbucni flueratul unui trecător. Acolo, pe masa cu cerneala uscată pe un fund de călimară şi cu oţelul peniţelor mâncat de rugină, am regăsit cartea dd căpătâiu a bolnavei, ninsă de colb, cu un şnur decolorat de mătase^, însemnând o pagină ce n’avea să mai fie citită niciodată. Era povestea copilului cu ochi somnoroşi şi albaştri, care se juca la cină cu.prăguşorul de sticlă unde se aşează cuţitul şi furculiţa. In lumina aurie se vedeau prin cristalul cu curcubee mişcătoare, zece bunici în loc de unul. Dopul dela sticla cu bere avea deasupra un urs de argint, cu un băţ în labe. Ar fi vrut să se joace cu dânsul, dar nimeni^ nu-1 băga în samă şi nimeni nu i-1 da. Pe^urmă nimic n’a mai fost. Puiul s’a prefăcut în ţărână sub brazde de flori, cu ochii închişi, cu toată lumea lui moartă. Şi toate au curs mai departe, şi toţi mai departe au trecut prin lumină, bucurându-se de vieaţa aceasta nemărginită ... ’ • Citisem întâia oară paginile amândoi, într’un sfârşit de primăvară ca acesta. Era plecată deasupra cărţii; o albină amăgită de mirosul de miere al părului sbura împrejurul tâmplelor ; cu mâna distrată, încerca s’o alunge fără să ridice ochii de pe şiruri. Poate atunci încă în mâna aceia cu vinele albăstrii care se mişca în aerul proaspăt ca o floare legănată; în ochii cu genele plecate deasupra filelor; în inima svâcnind elastic sub bluza albă; cele dintâi cuceriri ale morţii, rodeau stăruitoare şi încete, stăruitoare şi fără nici o putinţă de scăpare. De-un ceas numai ne întorsesem dela pădurea cu lacul străveziu între ierburi mătăsoase. Pe marginea ferestrei zăcea încă mănunchiul de fragi, cules cu frunze cu tot, cu fructele roşii, coapte numai pe o parte. Sărise sprintenă peste lespezile de piatră ale pâraelor, ridicase mâini însetate de vieaţă spre minunea copacilor cu frunzarul boltit ; urmărisem îndelung, cu pieptul rezemat de trunchiul unui molift răsturnat, nelămurita frământare a unei oştiri de furnici. Coborîsem pe poteci umede şi când ne apropiam, o şuviţă din părul ei îmi des-mierda cu o înfiorare fruntea. Din răcoarea codrului, din lumina soarelui picurată în ochiuri de aur printre frunze, tinereţa noastră sorbise toată bucuria unei vieţi ce n’ avea să mai sfârşească niciodată. Şi acum, genele umezite se aplecau pe filele triste, să-mi ascundă copilăreasca mâhnire pentru o închipuire din cărţi. N’a fost o presimţire că dragostea noastră, ne-am mărturist-o tăcut, atunci, deasupra unei povestiri înduioşate, de moarte ? ’ Şi mai târziu, după ce-au trecut ani, când boala a subţiat mâinele cu degete lungi şi-a adâncit ochii sub arcadele fine ale sprincenilor, nu pentru amintirea acelui ceas a fost scoasă din rafturi, cartea uitată, cartea cu şnurul de mătase decolorat? Când dintre pernele albe, ochii îmi urmăreau paşii; acolo, sub fruntea lucie, încolăcită de şerpii părului negru, nu dormita mustrarea pentru uitarea ce-âveam s’o caut acum, pentru bucuriile acestei vieţi ce-mi rămâneau numai mie, pentru lumina către care aveam să mai ridic mâini însetate, mâini singure de-acuma ? Cum după asta, mai îndrăznisem să caut uitare ? Afară, în soarele primăverei, flueratul trecătorului se depărta, pe străzi cu asfaltul încălzit, sub tei cu floare parfumată, printre alţi trecători, care vorbesc şi râd, în soare, în soare. 53 © BCU MĂSCĂRICIUL VĂLĂTUC D E AL. O. TEODOREANU In Letopiseţ, stolnicul Bulbuc, Ce-au scris cu cinste şi cu adevăr, Au pomenit la curtea lui Ciubăr, De-un măscărici, anume Vălătuc. Era ghiduş, isteţ în toate cele Şi vesel peste poate măscăriciul, Da ’nţepător la glumă ca ariciul Şi nu cruţa «bătrânele giubele». Când se ’mbăta, pe toţi lua ’n răspăr — Şi veşnic era beat pe cât se spune — Ci strajă gurii lui neştiind pune Şi lui Ciubăr, tot el i-au zis Ciubăr. Dar Manea ce băuse trei ocale Cum nu avea se vede altă treabă In capul mesei s’au şi dus în grabă De l-au pârît pe loc Măriei Sale. Făcutu-s’au Ciubăr atunci ca sfecla, Nu că era de felul lui Ciudos, Dar prea era de tot burduhănos Şi nici ca cum nu i-au plăcut porecla Şi-au glăsuit spătarul: «Prea te ’ntreci!» Lovindu-1 pe spinare cu ciubul, Şi ’n ghionţi l-au dat pe scări de-a tăvălucul Şi l-au închis apoi pre el în beci. Dar Domnul milostiv cum nu sunt doi Că n’ar putea pământul să-l încapă, Au hotărît să nu-1 mai tragă ’n ţapă De-o bea Cotnarul tot dintr’un butoi. D-lui Mihail Sadoveanu aceste stihuri glumeţe.,. Şedea pa gânduri bietul măscărici . Simţind că moartea va să mi-1 apuce: Ţi s’anfundat acuma Vălătuce, Uşor intraşi, dar greu să ieşi de-aici. Şi ’n ziua ispăşirii crudei pâre Erau pe lângă feţele cinstite, Popor şi juzi în haine ’mpodobite, Harapi buzaţi cu mâna pe satâre. Rostogoleau argaţii buţi umflate, Că-i păstrător de datini Voevodul Şi ’n pravili este scris să bea norodul, Atunci când face domnul direptate. Ci măscăriciul, pehlivan de soi, C’un sfredel spintecând butoiu ’n burtă, Sugea c’un pai şi ce făcea că-i turtă, Până s’a scurs tot vinul din butoi. Gealaţii aprigi mormăiau în barbă înfricoşaţi de-aşa beţivănie Şi nu vedeau, privind cu duşmănie Pe dedesubt cum curge vinu ’n iarbă. Iar măscăriciul s’a lungit pe spete Ţipînd că mult îi place aşa vin Şi jale-i e că prea i-au dat puţin Şi lui acuma tare-i este sete. Şi cum juca pe buţile deşarte Pe când prostimea toată chiuia, S’a veselit veliţi boerii foarte «Şi mult s’au minunat Măria Sa». SUB CERUL LIBER,», . D E IO AN MARIN SADOVEANU DlNTR’ O tainică împletire făcută din amintirea operii şi prietenia omului, dealungul unei călătorii, în tovărăşia d-lui Mihail Sadoveanu, te stăpâneşte un simţământ de siguranţă, de putere şi de linişte, oricare ar fi ţinutul prin care te-ar abate pasul. Lucrurile ajung prietenoase, toate, până la neliniştea ta de străin ; iar chipurile lor sonore, vorbele, se rotunejsc. E ca un glas domol şi afund ce-ţi rosteşte în preajmă, ce tălmăceşte şi leagă. E un belşug pe care-1 simţi că-ţi râureşte pe alături. Căci, ori pe unde te-ai abate — fie în groapa smălţuită a Rădăşenilor, cu altarul sfântului Mer-curie, vioiu ca un stânjenei; fie în câmpia veşnic aburită dela Baia; fie pe lângă apele galbene ale Dunării brăilene, fie pe lângă cele străvezii şi adânci ale mării, încărcate de pescăruşi — aşezările felurite ale celor ce mişună prin lume, se reîmpletesc. Toate stau neclintite în rosturile lor, dar ascultă cuminţi şi se înduplecă. Simţi cum se alege, lângă tine, ceva tainic. O putere trece şi adună şi toate roiesc în jurul unui miez nou. Meşteşugul acela subţire şi neîntrecut, din carte, se întocmeşte aci şi în acest fel, fără munci, ca după o neînţeleasă poruncă. Nu-ţi trebuie decât puţină ascuţime şi câteva clipe de linişte, pe care ţi le dărueşte orice drum, pentru ca să te simţi târît, fără voie, pe căile misterioase ale unei lumi ce se aşează pe temelii noui. Nimic nu se schimbă din înfăţişarea călătorului care preschimbă totul. Şi, totuş, pluteşte o turburare care te cuprinde. E ca o pânză mare de păianjen, ce se întinde. Pentru câteva clipe o nesiguranţă; întreaga lume şovăie până ce, ascultătoare, îşi desveleşteizvoarele văzute şi nevăzute. ’ Şi atunci începe un drum neînstăvilit. Nu există părticică din lume care să-şi vămuească sufletul în faţa puterii învingătoare. E o trecere uşoară, 54 © BCU nesimţită, mai mult o lunecare dela gâză la fiare, dela om la codru şi mai departe, spre slavă. E o cale netedă, ce duce departe, ca prin oglinzi... Nelămurit simţi toate'acestea lângă călătorul Mi-hail Sadoveanu. Cum se vor rosti, rămâne o taină-Dar drumul te poartă mai departe cu întâmplările şi răscrucile lui. Tăcerea s’a dus, puterea nevăzută s’a spulberat. , Sfatul reîncepe, de câte sunt prin lume şi în stele. Vorbele se reîntorc, greoaie şi bat, atât cât pot ajunge, lucrurile care ş’au închis iarăş. Abia, ca un freamăt îndepărtat al minunii care a trecut printre noi, o privire ori câte un amănunt al tovarăşului de drum, înseamnă în treacăt un nufăr sau o nalbă, după loc. Şi dacă ai avea atunci un ochiu ager, ai vedea că întâmplarea neînsemnată e ca o înţelegere sau o mulţămită. Şi astfel, tot mai departe, cale de vară lungă şi albă, până’n spre seară, când te întâlneşti cu apusul, care vine năprasnic, cu flăcări înalte şi piuituri scurte de pasări, prin tăcere. Şi dincolo, în noapte, un drum albăstruiu, dar tot sigur. Căci şi ea e ascultătoare, domoală şi cu minte, sub puterea acestui vraciu. O ALTĂ FAŢĂ D E G. M. I V A N O V A.CEI cari nu Tar fi cunoscut decât după înfăţişare, l-ar fi asemuit cu un «muscal» simpla şi sectant. Pentru mine însă chiar înfăţişarea lui e mai mult decât atât. . . înalt spătos, blond, cu tăetura ochilor slavă, cu vorbirea înceată şi şoptitoare, cu râsul larg — o izbucnire de bucurie dintr’un suflet copilăreşte curat, — mi-a apărut ca un rus înţelepţit de vieaţă şi de pribegii. Mă întrebam mulţumită căror trebuinţi şi-a lepădat ciobotele de iuft unse cu păcură, şi-a tuns barba roşcovană de lipovan harnic şi credincios, şi-a «potrivit» părul şi şi-a stricat astfel figura de mare negustor de ciai de China de pe strada Nemţească din Sarâtov, sau de grăsimi şi blănuri scumpe din Siberia albă şi geroasă ? Alături de el simţiam par’că boarea nemărginitei Volga în revărsarea ei de primăvară. Mi se părea că văd golani mistici, din vorbirea ghiduşă a cărora răsăreau înţelesuri deosebite, pescari pitoreşti pe bărci cu pânze umede şi murdare, căutători de adevăruri în plescăitul lin al apei, şi mă cutremuram ca şi odinioară de cântarea, tristă şi întristătoare, ce venia cine ştie din câtă depărtare... Răsunete şi viziuni scumpe, pe alte ţărmuri, cu alte realităţi! Când l-am cunoscut, într’o Bierhalle din Cernăuţi şi într’un grup, de prieteni de inimă şi de scris, povestea, cu o bunătate slavă întâmplări şi fixa aprecieri, când în prietenoasa discuţie de atunci încercam să mărturisesc —de bună seamă din nepricepere — inferioritatea literaturii franceze. OMUL Sadoveanu e totuş exemplarul cel mai autentic al românului — cum a fost şi cum trebuie să fie. Deşi numele care în traducere rusească înseamnă «grădinar», se întâlneşte foarte des în Rusia, nu cred să aibă legături de sânge cu ruşii de peste Nistru. Ca şi atâtea numiri de râuri pe ţărmul cărora a strălucit odinioară o vieaţă românească, epică şi sgomotoasă — numiri de oraşe, sate, mănăstiri —numele lui slav ne trezeşte în gând ipoteze istorice pe care acum ştiinţa le confirmă. Nu a existat, în timpurile de mult trecute, numai o vecinătate între poporul, al cărui nume a rămas «român» şi massele slave dela răsărit. A fost ceva mai mult: o contopire de sânge, o plăsmueală din nou între aceste grămezi etnice de diferite origini — cari au format mai târziu şi au stabilit în realitatea lui de astăzi poporul român. Elementul slav cu tot ceeace el însemnează şi este în manifestările sale, nu trebuie să fie tăgăduit, dispreţuit şi «eliminat» de către acei ce vor o latinitate completă şi clasică pentru originile neamului românesc. Căci altmintrelea cum ne vom explica nu numai tăietura ochilor albaştri al scriitorului Sadoveanu — tăietura slavă — dar şi nemărginita lărgime a sufletului moldovenesc dela Cetatea Albă şi până dincolo de Cernăuţi. . . OPERA lui Sadoveanu ar putea fi iscălită — ca un document de înrudire sufletească — de Puş-chin, Turgheniev şi Gonciarov. Schimbaţi numele eroilor lui Sadoveanu şi veţi avea adevărate bucăţi de literatură rusă. E acolo acelaş amurg sufletesc, aceiaş paşnică tristeţe, aceiaş neliniştitoare aşteptare, ce o cunosc şi moldoveanul şi rusul, cari ştiu că au suflet şi ştiu că în el se petrec frământări tainice. Nu caută oare şi moldoveanul să-şi gă sească în vieaţă Dreptatea, nu atât cea socială, cât cea morală şi sufletească, acea Pra-vda de care e atât de însetat rafinatul aristocrat rus cât şi mujicul necăjit? Creaţiunea lui Sadoveanu e mai mult decât o creaţie de artă, căci cuprinde: — adevărul moral al tuturor şi al fiecăruia, — idealul social cu care încă multă vreme vom trăi, — frumuseţea sufletelor uşor-întristate, cu care ne vom fermeca, — iar el însuş, omul Sadoveanu, e acum pentru noi o nouă, o îmbucurătoare şi cea mai iubită apariţie de român. 55 © BCU GÂNDURI DESPRE MIHAIL SADOVEANU DE VINTILA RUSSU ŞIRIANU , TALENTUL lui e copt, rotund şi întreg ca un măr domnesc în jur de toamnă. Personalitate viguroasă şi sigură ca o clădire în piatră tare, sentimentalitate nobilă ca un amurg pe munţi, sobră ca luciul lemnului de nuc şi totuşi intimă, comunicativă, Sadoveanu impune şi învăluie iubitor totdeodată. ’ Arta lui e adânc umană şi umanitatea lui se înalţă prelung spre artă. Cu glasul rărit şi îndepărtat, ca un clopot de frunze tomnatece, dor adânc ca şi acel dangăt stins, el mărturisea în discursul de recepţie la Academie, simplu şi impresionant ca o tăcere cu înţeles: «eu sunt un copac cu rădăcinile înfipte în trecutul şi în puterea de simţire a poporului meu»... Da, talentul lui a avut acea grandios de firească desfăşurare, a unui copac crescând în anotimpul scrisului său, care pentru el este una cu anul mare al vieţii lui. «Poporul lui», da, Sadoveanu e superb de român fiindcă artistul mare, cu mijloacele de a crea desfăşurate bogat, ca frunzele ferigei sănătoase, şi-a săpat albie în cel mai românesc pământ. Dar, poet al sensibilităţii româneşti, pătimaş evocator al trecutului care a pârguit acest ţinut, prin sensibilităţile mereu înnoite ale talentului său, a ridicat motivele inspiraţiei lui, până la arta mare şi pură, aceea care nu sufere netrebnicia nici unui convenţionalism. Copil fericit al neamului şi al ţarinei sale, Sadoveanu e scriitorul nostru cel mai întreg înzestrat. Nimeni n’a simţit până la el, atât de larg, pitorescul sufletului şi pământului românesc. Nimeni n’a simţit până la el, aşa de adânc, to-' nalitatea nobilă, armonia nesfârşit bogată a graiului românesc. Cine l’a auzit citind, a primit apropiat din glasul lui, dragostea mocnit clocotitoare pentru această muzică a limbii. Ajuns la maturitatea deplină a mijloacelor sale, e atât de întreagă ştiinţa acestei armonii a scrisului la el, în cât farmecă încolăcitor ca fluerul îmblânzitorului de şerpi. . De aceea, aplauzele inimelor noastre, s’au alăturat în cortegiu, pentru a sărbători primirea sub cupola celui mai mare locaş al culturei româneşti. ' PENTRU SUFLETUL BASARABIEI D E ION BUZDUGAN L’AM cunoscut întâia oară, în vremea răs-boiului, la Iaşi, în redacţia gazetei «România». Aici, venea în răstimpuri şi Barbu Delavrancea, să-şi scuture capul încordat, cu părul albit şi în-vâlvoiat, în discuţii clocotitoare. Acestor desba-teri furtunoase, adesea ţinea piept numai Mihail Sadoveanu. Şi pe cât de viguros şi nezăgăzuit, ţâşnea cuvântul lui Delavrancea, puhoit să răstoarne toate argumentele adversarilor, pe atât de domol şi liniştit, cu glas de potolită îngăduinţă, răspundea Sadoveanu, ascunzând sub imagini calde şi proaspete, o largă înţelegere a sufletului omenesc şi cătând tuturor slăbiciunilor, o mai largă iertare. Clocotirilor de minunate revolte, răspundea înţelegerea omului care scormoneşte sub pasiuni, pricinile ascunse. Şi Delavrancea se lăsa doborît mai întotdeauna, de această rezistentă domoală şi sigură. . — Haide, m’ai bătut măr, fă-mă acuma şi o tablă! ’ Şi partida începea. Autorul «Viforului», şi la joc ca şi la discuţie începea înflăcărat şi năvalnic, gata-gata par’că să sfarme tablele, să arunce peste margine zarurile, să răpue cu totdinadinsul şi adversarul. Mihail Sadoveanu domol şi gânditor, mişca oştile sale cu multă băgare de seamă, cu prudenţa unui strateg, până când îşi făcea adversarul «tablă curată». ‘ încă de pe atunci, Mihail Sadoveanu se interesa de aproape de mişcarea noastră naţională din Basarabia, unde era cunoscut şi iubit de-multă suflare moldovenească. Chiar cele dintâiu izbânzi ale mişcării tot grijei şi ajutorului său le datorăm. Era pe la începutul revoluţiei ruseşti din 1917, când m’am pomenit într’o seară cu un oaspe cu deosibire drag, venit tocmai dela Roman, unde îşi făcea datoria la muscali. Maiorul Simeon Murafa, unul din cei mai dârzi luptători moldoveni, care mai târziu avea să pecetluiască cu sângele lui actul Unirei. Se repezise până la mine, la Iaşi, pentru a-mi împărtăşi un gând care-1 rodea de mult. începea să se lămurească nevoia unei pregătiri de cultură românească, din care să ţâşnească mai firesc şi mai trainic, actul unirei. Prietenul îmi vorbi despre nevoia unei tipografii româneşti, aşezată la Kişinău. Aceasta avea să fie cea dintâiu tiparniţă românească ce avea să treacă Prutul, după o sută de ani de robie, pentru a duce în cutiile literilor de plumb, rânduite ca fagurii de miere, slova străbună. Dar gândul pentru înfăptuire avea nevoie de un român de inimă şi de nădejde. Deadreptul, fără ocoliri şi fără să ne mai întrebăm, am rostit amândoi numele ră-zăşului moldovan, care numai el, putea înţelege şi sprijini aceste cea dintâiu eliberare, fără ascuţiş de sabie şi fără salvă de carabine. A doua zi, eram cu Simeon Murafa la redacţia «României», aşteptându-1. Când a intrat, m-a întrebat ca întotdeauna cu surâsul blajin: Ce mai faci muscale ? — Uite — zic, ţi-am mai adus un muscal de-ai noştri, care-a venit tocmai dela Roman, să te 56 l © vadă şi să-ţi spună o vorbă bună din partea Basarabiei. Mihail Sadoveanu a privit o clipă pe gânduri, muscalul, apoi amintându-şi îi întinse amândouă mâinele: —-Bine ai venit la noi, prietene Murafa! De unde ai răsărit aici, la Iaşi, şi ce veste bună ne aduci dela «muscalii noştri»? Murafa. — Apoi ţi-aduci aminte domnule Sadoveanu, de vorba noastră din noaptea aceia de toamnă, când treceam cătră front prin Fălticeni şi m’am abătut pe la casa dumitale să te văd? Ţi-aduci aminte când îţi spuneam că va suna şi ceasul moldovenilor noştri ? Iacă s’a întâmplat vorba noastră, a sunat ceasul, şi acuma e numai rândul oamenilor să-şi facă datoria. Ne trebuie în Basarabia noastră carte românească, şi pentru o tiparniţă de acelea am venit aici. Dela dumneata aştept un sfat, şi sprijinul: — Va să zică, prietene Murafa, ţii să-ţi isbân-deşti gândul pe care mi l-ai împărtăşit în noaptea aceia de toamnă. Apoi om sta şi-om socoti, şi-om ajunge la o înţălegere... Şi Mihail Sadoveanu prinse a ne povesti, aşa cum a povestit mai târziu în cartea despre «Orhei şi Soroca» toate împrejurările în care l-a cunoscut pe muscalul din Basarabia, prietenul nostru Si-meon Murafa. ( — Copacii se desbrăcaseră de frunze; vântul venea cu veşti rele din tristul pământ al Olteniei. Ploi reci şi neguri îmbrăcaseră munţii moldoveneşti, unde soldaţii trudiţi, cu ochii neguroşi, nedormiţi zile şi nopţi, de săptămâni şi luni se băteau cu îndârjire. Dinspre Prut, pe drumurile ude şi desfundate, năboisară oştile ţarului. Coloane nesfârşite treceau ; artilerie, cavalerie, infanterie, treceau încet oamenii Rusiei, cenuşii şi nehotărîţi ca stepele... . ...In sara aceia, pe-un vânt răsunător, cineva bătu la poarta noastră singuratică. Era un străin, —unul din nesfârşita mulţime cenuşie. Dar străinul acesta rosti un cuvânt de salutare în limba părinţilor noştri. II întâmpinarăm veseli şi mişcaţi. Soarta aducea între noi pe un frate. Purtat de porunci străine, el se abătu din drum, rosti numele meu şi intră în căminul nostru ca să vorbim la lumina lămpii liniştiţi despre Moldova. Străinul acela venit sa mă caute într’o sară de toamnă, la Folticeni, în fundul, ţării, era Si-meon Murafa. N’aş putea spune cât am fost de mişcat. Mi să părea că mă aflu în faţa unei tainice orânduiri a destinului. Priveam pe «muscalul» acela voinic şi plin de vleaţă, cu ochii scăpărători şi însufleţiţi... Era într’adevăr un sol din înstrăinata şi pierduta Basarabie. Nu, Basarabia nu era pierdută, nici înstrăinată, Murafa venea cu veşti ciudate din ţara strămoşilor noştri. Venea cu veşti bune şi-mi vorbea hotărît despre începuturile acelor frământări cari nu mult după aceia trebuiau să prefacă în fum şi dărâmături nelegiuita împărăţie a pajurei cu două capete. — Noi aşteptam. . . îmi zicea el zâmbind şi privindu-mă ţintă... Aşteptăm şi nădăjduim soare nou pentru Basarabia. Prutul nu mai era o graniţă. Murafa îmi mărturisea că soldaţi de-ai lui, «dela noi de acasă», făceau foarte des drumul înapoi, încărcaţi cu cărţi de-ai ci. •— Bate vânt către noi şi mâni se vor deştepta cei adormiţi, adăuga el profetic. Cartea cu slova românească, orice carte care vorbeşte inimilor de la noi, este o sămânţă ce va rodi însutit ca şi sămânţa cea bună a Evangheliei. Am stat mult sfătuind în noaptea aceia de frăţie ; am deschis cărţile cronicarilor şi am chemat între noi, cu ochi înlăcrămaţi, trecutul frumoasei şi nefericitei noastre Moldove. Apoi ne-am despărţit cu părere de rău într’un târziu, în noaptea neagră iş ploiasă. Coloane de artilerie treceau prin prin întuneric, spre necinoscut. Nu vedeauuauaua prin întuneric, spre necu noscut.Nu vedeam ostaşi, nu vedeam cai,—auzeam numai mişcare neostoită, măcinarea aspră a şoselei,—şi din când în când un sunet, o comandă în limbă străină. «Muscalul» mi-a strâns mâna ş’a plecat...» — Nu credeam că sorţii aveau să ne mai apropie vreodată, — zise prietenul Murafa — şi iacă, avem nevoie de dumneata, şi cele vorbite atunci pot lua început de înfăptuire. Din nou, drumeţul, zugrăvi încăodată stările din Basarabia, sufletul cel nou de liberare, şi nevoia tot mai grabnică de cărţi cu slovă românească. Şi când vorbele curgeau mai ferbinţi, izbucni dinspre Piaţa Unirei, Marselieza, cântată din toate alămurile unei fanfare militare. Am năvălit toţi pe balcon, şi de acolo, cu inima svâc-nind dilatată în piept de emoţie, am privit cum urcau pe strada Lăpuşneanu în marş cadenţat, oşti în uniformă rusă şi în tricolor românesc, purtând inscripţii de eliberare: Trăiască norodul moldovenesc ! Trăiască Basarabia autonomă! Trăiască Moldova slobodă! Aşa porneau atunci, cele dintâiu regimente moldoveneşti, îndrumate către frontul român de luptă, alături de oşteni români. Ochii tuturor înotau în lacrămi, şi după atâtea zile grele, şi atâtea mâhniri ce ne potopiseră ţara, erau cele dintâiu raze de înseninare. Chiar în aceiaş zi, Mihail Sadoveanu, n’a găsit odihnă, până când n’a isbutit să capete deslegările trebuincioase pentru cumpărarea şi strămutarea la Kişinău, a tipografiei româneşti. După trei dimineţi, maşinile cu roţi lustruite şi cutii cu litere de plumb, stau gata de drum în vagoane, sub paza soldaţilor. A fost dat, ca la această tipografie, din ţara slobozită a Basarabiei, să se tipărească prima gazetă în graiu românesc, după o sută de ani, gp. să se numească «Ardealul», întru năzuinţă către cealaltă eliberare, a celorlalţi români, de dincolo de crestele păduroase ale Carpaţilor. Nu s’au uitat acestea prea devreme: Şi în fiecare înfăptuire uitată, seama nu se ascundea încă de atunci o tainică prevestire a celor scrise pentru un veac înainte în ascunsa carte a tuturor destinelor ? © BCU CRONICI IDEI, O A M E PROPAGANDĂ N U mai încape nici o îndoială — după experienţele neisbutite de aiurea — că Statul nu poate avea rolul precumpănitor în stimularea puterilor creatoare de cultură. Această stimulare artificială, în deobşte dă greş. Factorii de cultură ocrotiţi de oficialitate reprezintă de cele mai multe ori mediocritatea. In numele chiar al acestei mediocrităţi oficiale, se făptuesc cele mai neertate rătăciri împotriva culturii. Ca trandafirii lui Lie-bel din Faust, uscaţi la cea dintâiu atingere, se veştejesc cele mai candide şi desinteresate năzuinţe, de îndată ce sunt atinse de degetul muced al domnului Şef de propagandă culturală. Dar Statul, dacă nu poate uşura o renaştere a forţelor creatoare, are datoria să ajute măcar răspândirea culturii, aşa puţină şi modestă cât a luat fiinţă, să nu-i stea de-a curmezişul, să nu o discrediteze, trimiţându-şi crainici cu surle de tinichea înaintea rezervelor ce vin pe tăcute, în urmă, cu paşii drumeţilor pregătiţi pentru cale lungă. Fiindcă de aceste rezerve culturale puse în mişcare, are nevoie cu deosebire Statul românesc de acuma, pentru a face faţă altor culturi bătrâne mai, cu prestigiu european, aduse zestre de minorităţile cuprinse între graniţele cele noui. Un serviciu de propagandă are şi Franţa, iscusit şi cu multe ramificaţii organizat, deşi poate cultura franceză de atâtea ori seculară, n’are nevoie pentru a-şi face drum în lume, de cârjile agenţilor de propagandă. Cu atât mai îndreptăţită e dar existenţa unei organizări temeinice de propagandă culturală, în ţara cu 8Ş procente de analfabeţi şi cu atât de complexe probleme de cultură, potopite neaşteptat, pe plaiuri unde cucerirea de arme nu poate avea trăinicie, fără cucerire de suflete. La rândul ei, cultura, are să devină putere propagandistă, ademenitoare de suflete. . Nimic de zis, dacă şi Statul a ajuns la aceste concluzii. ' CĂRŢI BUNE, Despre cărţile şcolare ale d-lui Marin Biciu-lescu, am mai scris aci cuvinte de uimire şi de laudă. Era într’adevăr minunată şi aproape inexplicabilă, râvna aceea a unui învăţător sătesc, de a preface tiparele vechi ale învăţământului; d^ a strecura în silnicia programelor didactice mucegăite, puţină dragoste şi înţelegere ; de a sparge în sfârşit ferestrele claselor îmbâxite, pentru a lăsa să străbată înlăuntru o suflare de aer proaspăt şi răcorit. Fără îndoeală nu judecam acele cărţi dintr’un punct de vedere strict pedagogic. Se vor fi aflând publicaţii de specialitate să o facă în locul nostru mai priceput, cu echerul şi compasul în mână, pentru a măsura cât se abat de la paragrafele programelor ori dela principiile dăscăli ceşti în vigoare. Ne interesau cărţile acelea de aritmetică în imagini; de socoteli «fără. gre-şală»; de chipuri fără vorbe ; de lecturi pentru NI & FAPTE, DE OPERETĂ Se pare însă că cei chemaţi să dea directivele propagandei culturale au o ciudată concepţie despre cultură însăşi. Acum trei ani, scrisul românesc se înfăţişa sub aspectul puţin măgulitor al d-lui Radu Cosmin. Ardealul a fost străbătut atunci de acest ilustru pantofar al scrisului în lung şi-n lat, în suitele generalilor şi în automobilele miniştrilor ; iar literatura românească, mulţumită oficialităţii,' a primit din partea minorităţilor, ca şi a românilor din aceste ţinuturi, echivalentul de apreciere pe care-1 merita d. Nicu Tănăsescu. Se mai pare apoi, că nestatornicia înclinărilor omeneşti, a înlocuit pe d. Radu Cosmin cu echivalentul său Leonard. Şi aşa s’a întâmplat că opereta vieneză a fost anexată de oficialitate culturii româneşti. îndreptăţită opunere a Ministerului Artelor n’a folosit la nimic, a fost cu uşurinţă înlăturată — Academia română, prin doi reprezentanţi dd. I. Nistor şi I. Inculeţ, a cerut în scris urgenta trimitere a tenorului răguşit Leonard, pentru a salva prestigiul artei şi culturii româneşti, în Bucovina şi Basarabia. Pentru această voce pensionară, Statul plăteşte deocamdată 3000.000 (citiţi: trei milioane) sub îndemnul şi pe răspunderea a doi academiciani, cari din timiditate "poate —n’au cerut încă să se complec-teze ansamblul trupei de propagandă românească cu Bob Hopkins şi cu Marilena Bodescu. Că Academia are în sânul său şi academicieni de operetă, nici o mirare — dar nu pricepem de ce cetăţenii cu alte gusturi, de cât acele de cafeu concert, să fie impuşi la un adaos de dări de 3.000.000 pentru sprijinirea operetei vieneze. Să fie oare ocrotirea acestei arte de balet şi cuplete specific austriacă, impusă de tratate, tuturor statelor moştenitoare fostei monarhii Habsbur-gice ? 1 SEMNE BUNE fiecare clasă primară; de gramatică şi compuneri, ne interesau dintr’un punct de vedere aproape profan. Nefiind învestiţi cu diplome şi cu îndatoriri oficiale de învăţământ, căutam în cărţi omenescul şi ne minuna îndrăzneala îmbucurătoare şi vitează a învăţătorului, de a înlocui cu o muncă singuratică şi personală, lipsurile aproape criminale am spune, ale acelor programe şcolare ce fac din primii ani de carte ai copiilor noştri, ani de osândă; ani ucigaşi de elanuri, nivelatori de individualităţi ; ani cari lasă pe urmă în suflete cicatrice monstruase, ca boţiturile din carnea odată sfârlogită de jăratec. Am socotit cărţile d-lui Marin Biciulescu, un semn al timpului. Cel dintâiu semn bun al unor prefaceri ce vor să vină, şi cari privesc de aproape nu numai personalul corpului didactic, dar toţi oamenii de carte laolaltă. Căci în definitiv de îndrumarea dată de învăţământ copiilor de astăzi, 58 © depinde soarta sufletească şi cărturărească a generaţiilor de mâine. In mâinile pricepute şi drăgăstoase ale grădinarului stă destinul mlădiţelor fragede, cari pot deveni tot aşa copacii strâmbi şi chinuiţi în închirceala lor, din livezile pără-ginite, ca şi pomii încărcaţi de roade trandafirii pârguite, întinse pe şpalier, întru mândria crescătorului care te poartă dela o alee la alta a pepinierei, pândindu-ţi în aşteptare strigătul de admiraţie. Cărţile d-lui Biciulesu sunt scrise cu în îngrijirea şi dragostea unui asemenea pasionat grădinar sufletesc. Nimic din povara chinuitoare a lecţiilor îndopate în minţile fragede, nimic din pedanteria ostilă care îndepărtează instinctiv copilul, ca pe acele animale primitive ce se feresc cu atavică prudenţă de ierburile cu otrăvuri primejdioase. Pentru copil, şi cărţile de socoteli, şi lecţiile de gramatică, şi manualele de cetire aşa întocmite cum sunt de fostul învăţător ialomiţean, se oferă plăcut, ca desfătări în cari învăţătura s’a strecurat nesimţit, firesc şi trainic, peste şi în afară de nătângia programelor demonetizate. Cea mai nouă lucrare «Desenul şi modelajul la copii» (Ed. Cartea românească, 260 pag. şi 242 figuri) e de o lectură palpitantă nu numai pentru dascăli, dar şi pentru cetitorul cu totul în afară de problemele imediate ale pedagogiei. Ce chinuire a însemnat desenul în şcoală, ne amintim cu toţii, chiar acei ce eram destinaţi prin însuşiri a ne îndrepta vieaţa către îndeletnicirea pictoricească. Nesfârşit de plicticoase ore de bu-chiriseală cu creionul, linia, compasul, echerul şi radierul, pe caetele de desen geometric; pe urmă în anii de liceu, oroarea figurilor de ghips; frunze de plante exotice, capul lui Scipio Africanul şi al lui Vespasian, mâini asudate pe blocuri, extompe şi creione Hartmuth sau A. W. Faber, de a căror ascuţime mai meşteră ori mai stângace, atârna adeseori soarta notelor în catalog. Neuitată ne e şi acum figura cu o admirabilă barbă a fostului profesor de desen dela liceul naţional din Iaşi, de o prostie tiranică şi de o meticulozitate ce numai prostia o poate duce până la asemenea desăvârşire ; neuitată ne e şi acum nerăbdarea cu care aşteptam să sfârşească ora, pentru a ne elibera către orice îndeletnicire, alta mai atrăgătoare, de cât această «dexteritate» ce băgase groază în noi. Ce-ar trebui să fie desenul pentru copii, ne-o dovedeşte cu îmbelşugate mărturii, cartea d-lui Biciulesu. E vorba de desvoltarea pornirilor fireşti, ajutorarea individualităţilor pentru a-şi găsi ex-presiunea, de şfichiurea imaginaţiei şi observaţiei copilăreşti, de respectarea însuşirilor, nu de înăbuşirea lor. Cele vreo două sute de reproduceri după desenele copiilor dela 3 ani jumătate până la clasa IlI-a primară, sunt un necurmat izvor de uimire. O lume necunoscută, obscură şi tainică, se lămureşte în aceste vietăţi embrionare, cărora pedagogia vetustă le impune gânduri, sentimente şi optică, de absurdă şi tiranică maturitate. Detaliul mic al unei scene, ingeniozitatea primitivă cu care e zugrăvită o adăpare de vite, naivitatea cu care copilul a înţeles a aşterne în imagine pe «Dragoş Vodă cobo’îind cu a lui ceată», sau pe Preda Buzescul, luptând în faţa oştilor; toate răstoarnă definitiv, absurditatea programelor de învăţământ actual, pentru care şi astăzi, la fiecare început de an, Ministerul instrucţiei împrăştie din biurouri foarte isteţe circulări de aplicare. Asupra nătângiei ce fermentează în aceste biurouri, d-1 Marin Biciulecu scrie în cuvântul introductiv al cărţii, câteva destăinuiri pe care le am socoti demne de muşcătoarea batjocură a lui Courteline, dacă nar fi deadreptul dureroase. întors dela Paris, după ce studiase de aproape problema la Şcoala normală din St. Cload, la şcoala Naţională de arte decorative, la Societatea Al-fred Binet, folosindu-se de îndrumările inspectorului general al desenului, Gaston Quenioux, şi vizitând şcolile primare şi expoziţiile de desen speciale din Paris; toată această armătură de experienţă a pus-o la dispoziţia «Onor. Ministerului». Iar documentele au murit într’un dosar voluminos, căruia, fireşte, nici o folosinţă nu i s’a putut găsi nici până astăzi. Cartea de faţă ar putea fi socotită dar şi ca o protestare. Dar diferitele comisiuni, biurouri şi consilii de inspectori, constituite în conspiraţii stranii pentru a chinui copilăria sub cuvânt de învăţătură, sunt de mult cu urechile îndopate de vată, pentru a mai lăsa să străbată la ele vreo protestare, oricât de legitimă s’ar întâmpla să fie. MODERNISM DuPĂ Jean Giraudoux, Paul Morand este al doilea reprezentant al modernismului francez, încununat cu un mare premiu literar, şi socotit ca atare, cel mai înzestrat din generaţia sa, pentru a fixa în file de cărţi caracterul'11 epocei noastre de trepidaţiune şi excentritate. Talentul netăgăduit al celui ce a scris «Ouvert la nuit» şi «Ferme lanuit» a făcut să se vorbească mai stăruitor despre acest modernism acut, şi poate tocmai acest talent, risipit în opere caduce, a subliniat mai adânc rătăcirile unei literaturi de ticuri. Pani Morand, ca şi Giraudoux, nu mai încearcă sa descopere sub capriciile modelor, ceeace e permanent în sufletul omenesc şi în vieaţa societăţilor. Nu vrea să vadă dintr’un individ deca-t tra-trăsăturile stranii ce fac din el un tip. Din moravurile actuale nu reţine decât ceeeace^le dite-renţiază de cele trecute şi le învestmântă cu un aer de excentritate. Astfel preferă caricatura Por" tretului, artificiul simplicităţii, contorsiunea ge®" tului şi a atitudinilor în locul investigaţiei ln tăiniţile adânci ale gândirii şi ale pasiunilor. Fireşte, despre epoca aceasta nu se poate scrie cu aceeaş cerneală cuminte cu care s’a zugrăvit în trecut, istoria vie a unei societăţi evoluate oarecum firesc, după o logică îndelung statornicită, şi năruită brusc numai de rostogolirea de valori urmată răsboiului. Ceva nou şi neprecis încă, înlocueşte şi în normele de desvoltare ale societăţii, şi în sufletul omenesc însuş, vechiul echilibru sfărâmat. Trepidantă şi ieşită din orbită, societatea actuală e încă’ţmai mult o aparenţă decât o realitate. Ruinată de răsboiu, se sileşte mai mult să-şi impună un credit decât să-şi reconstituie o avuţie, materială şi sufletească, pierdută. Industria timpului tinde mai mult la satisfacerea vanităţilor omeneşti, decât la îndestularea adevăratelor nevoi. In locul producţiei de calitate, o publicitate formidabilă şi fără precedent. In loc de vagoane pentru transporturi, limuzine de lux; în loc de grâne, băuturi noui născocite ; în loc de pâine, opiu şi eter şi morfină şi co- 59 © BCU caină. Asta fiindcă oamenii pierzând gustul feri-cireii au rămas numai cu sete pent.u îndestularea plăcerilor. Ispitiţi din toate părţile de ademenirea unui lux fals, se îndepărtează dela simpla comoditate a existenţei. Termenul vag:—«afaceri», zugrăveşte o întreagă stare de spirit şi de fapt; confuzia onestelor întreprinderi cu cele mai suspecte operaţiuni; excrocheria mascată; dorinţa neînfrântă de câştig; nerăbdarea frenetică a beneficiului imediat şi fabulos. Adăugată la nevoie de bani, beţia emoţiunilor de joc a făcut să înflorească agiotajul şi speculaţia de bursă. Conştiinţele s’au întunecat pe măsură ce s’au exasperat nervii. Societatea de astăzi are ceva desnădăjduit care atrage şi nelinişteşte. Cosmopolită prin amestecul de oameni şi interese pregătit de răsboiu, prezintă un aspect interlop, straniu, nesigur, aventuros, care (hipnotizează ochiul observatorului şi poate hrăni cu îndestulare, cea mai aprinsă fantezie a unui romancier. Societate prefăcută, nouă, de profitori ; public de sleeping-car, de palaţuri şi de baruri internaţionale. Vieaţa nocturnă de capitale tixite de o lume grăbită să soarbă sălbatec toate voluptăţile îngăduite şi ne îngădui te; vieaţă de baruri unde figurile sub fard îşi ascund cfispaţiile şi încreţiturile timpurii, şi unde sufletele îşi caută în excitante, leac de câteva ceasuri plictiselei nemărginite ori desnădejdilor, încă nelămurite, ca înaintea catastrofelor ce se pregătesc. Lumina crudă a becurilor electrice, strălucirea halucinată a acetilinei, dau figurilor convulzionate de dorinţi şi de ură, ochilor aprinşi de alcool, gesturilor mecanice de beţie, o înfăţişare sinistră şi grotească, artificială; şi pentru literatură inedită. MISTIFICĂRI ŞI Acum un sfert de veac, în plină înflorire a simbolismului, cafenelele artistice ale Parisului şi revistele de avantgardă, sărbătoreau cu entuziasmul ce stă bine oricărei tinereţi, apariţia a două glorii meteorice. Alfred Jarry cu al său «Ubu-Roi», şi le Donanier Rousseau, cu picturile stângace, lipsite de perspectivă, dar fidele în schimb în minuţioasa zugrăveală a nasturilor dela veston, a bal’oanelor captive şi a peisagiilor reproduse după gravurile din Journal des Voiages. Farsa lui Jarry era asemuită de cronicarii timpului cu Hamlet, Tartufe, Ganurge şi Don Juan laolaltă numele său era pronunţat alături de Aristofan şj Shakespeare. Pictura lui Rousseau, împestriţată de obsedanta siluetă a turnului Eiffel, înfiptă pentru pricini misterioase până şi în mijlocul peisagiilor mexicane, reprezintă nici mai mult jiici mai puţin decât o fericită sinteză comprimată de Pinturichio, Giotto şi Leonardo, la care fiecare cronicar mai adăoga numele câte unui pictor preferat; Manet, Pissaro ori Chardin. Asemenea mistificări nu sunt rare în istorija epocelor de revoluţionare artistică şi literară. Pornite din entuziasmări pripite ori numai din glumă, legate după aceia statornic de istoria unej epoce, transmise dela o generate la alta fără putinţa unei verificări, durerază sub formă de mit, până când un cercetător iconoclast scutură jucăria, desface mecanismul interior, şi arată ochilor uimiţi, toate rotiţele ruginite ce aveau să înfrunte veşnicia. , întâmplarea a făcut ca înainte de a apărea De acest pitoresc caracteristic epocei noastre, a fost cucerit Paul Morand. Atât numai, că lumea specială analizată în «Ouvert la nuit» şi «Ferme la nuit», e departe de a da pe deantregul tonul unei epoce. înfrigurarea aceea notată acolo, stra niul mediului cosmopolit, excentritatea tipurilor, fără îndoeală veridice, nu reprezintă decât o minoritate. Dincolo de această sarabandă, există o mulţime indistinctă şi confuză, pe care răsboiul a făcut-o să evolueze mai mult în adâncime decât aparenţă, şi care rămâne omenească, profund umană, prin suferinţă şi prin pasiune. Şi aci, în dispreţul acesta pentru efortul scriitorului de a privi omul şi societatea sub un unghiu de eternitate, în temeritatea de a nesocoti această justificare şi acest rost al tuturor literaturilor, stă marea rătăcire a lui Paul Morand, şi a tuturor moderniştilor, încercarea de a fixa clipa fugară şi de a reţine pitorescul unei mode vremelnice, înseamnă şi riscul de a pieri odată cu trecerea lor. Nu vor trece mulţi ani şi tabloul societăţii de suprafaţă de astăzi, va fi tot atât de ermetic închis înţelegerei, ca un studiu de moravuri care cere o erudiţie specială. Cum s’ar putea recunoaşte după câţiva ani, indivizii care au dus până la absurd anumite chipuri de a vorbi, de a se purta, de a se îmbrăca — mode ce n’au curs decât răstimpul unui sezon ? Acuma chiar, şi încă această galerie cu tot pitorescul ei, ne pare populată cu o lume specială, asemănătoare fenomenelor expuse de faimoşii bar-numi, în colecţiile de curiozităţi din cele cinci continente ; curiozităţi care ne lasă pe urmă amintirea unui întristat şi neliniştitor desgust. , GLORII FALŞE studiul «Les sources d’Ubu-Roi» al lui Charles Chasse, editorul Fasquelle să fi tipărit şi piesa lui Jarry, devenită cu totul rară. Astfel, înainte de a se face dovada că faimoasa farsă, e creaţia a doi liceeni, fraţii Morin, după care Jarry a copiat aproape pe deantregul opera ce i-a dat faimă literară pe un sfert de veac; s’a putut verifica mai uşor, cu cartea în mână, însăş valoarea sa literară, indiferent de identitatea autorului. Re-prezintarea piesei, a dat pe urmă ultima lovitură. «Nu există—scria un cronicar parizian—o mai crudă descoperire decât aceia de a fi crezut un lucru frumos şi a-1 descoperi pe urmă, că nu e. Aceasta mi s’a întâmplat, şi sunt încă uimit. Admiteam de bună credinţă că Ubu-Roi, e un capo’doperă. L’am citit: ce desamăgire !. . Vă să zică asta era Ubu!. . Era o fantoşă peurilă şi scatologică... Deci, pe la 1890, ajungea o asemenea logorrhee rău mirositoare pentru a cuceri cititorii şi a încununa cenaclurile!» Şi altul: «Bietul Ubu-Roi; mi-e teamă că s’a prăbuşit hila-rianta sa statue reeditând piesa ce nu se mai găsea în librărie. Cu textul în mână e greu de explicat entuziasmul epileptic stârnit de această farsă a tinereţii». Şi în sfârşit, Sonday, în le Temps: «Ubu-Roi, nu e decât o urzeală de sărăcii, cu enorme glume scatologice de un spirit eftin cu totul». Ch. Chasse, grăbeşte însă această prăbuşire de gloriolă, dovedind că faimosul Ubu, a fost scris de doi liceeni, la paisprezece ani, în glumă, şi pentru întărirea afirmaţiilor, publică o scrisoare 60 © BCU a unuia dintre fraţii autori, Charles-Gabriel Morin, astăzi şef de exadron de artilerie în portul cel mai occidental al Franţei. Autorul adevărat, arată acolo că farsa şcolărească n’avusese nici o pretenţie să intre în eternitate, că a fost scrisă în joacă, că nici unul din cuvintele cu interpretările neaşteptate ale comentatorilor nu ascundea intenţii de înaltă literatură, că nici el, nici fratele coautor, n’au gândit vreodată să scrie literatură după aceste glume copilăreşti, şi că se simtă uimit şi ruşinat de tâmbălăul făcut în jurul unei «prostii, pur şi simplu», de a cărei răspundere se scutură cu totul. Identică mistificare, dovedesc cronicarii artistici şi cu pictorul Rousseau, om simplu şi ignorant în meşteşugul pictoricesc, stângaci până la absurd, naiv în concepţie artistică, aruncat în plină faimă a cafenelelor de acelaş Jarry, care l-a născocit din spirit de farsă, pentru ca pe urmă să asiste cu uimire la entuziasmul câtorva literatori şi jurnalişti, ce l-au impus până într’atât opiniei publice, încât nici mistificatorul n’a mai avut curaj să-şi mărturisească gluma. Aşa s’a întâmplat ca pictori plini de făgădueli să se oprească în plină evoluţie pentru a nu mai zugrăvi decât copilării, în maniera Rousseau, încurajaţi la aceasta de critica extremistă, care şi în Franţa, ca şi aiurea, e gata să descopere mediocrităţile celor mai rudimentare, calităţi nebănuite, de teama de a nu fi socotită cu spiritul îngust. ■ MISTERE ALE TIPARULUI ''URMĂRIM, dela o vreme, de aproape toate frământările în care se fac şi se desfac marile case de editură. Până în ajunul răsboiului, tipărirea unei biblioteci şi susţinerea unei reviste, însemnau întreprinderi foarte mărunte, care cereau capitaluri cu totul modeste, şi se puteau menţine hrănite chiar numai cu oarecare doză de idealism. Astăzi, se învestesc în case de editură zeci de milioane ; în cultură numai capitalul îşi poate spune cuvântul cel din urmă, iar bugetul unui foarte sărăcuţe reviste atinge cifra întreprinderilor oricărei mari fabrici dinainte de 1914. Cultura se află, astfel, aservită capitalului. Vor trebui cândva căutate aici explicarea stărilor jalnice în care se află astăzi literatura românească. In cultură au năvălit negustorii. Ei au cuvântul. Ei hotărăsc soarta cărţilor. Ei au preferinţi şi antipatii. Ei pot sugruma şi îndruma o mişcare, după cum interesul bănesc dictează, în afară de orice preocupare dintre acele numite cu oarecare pudoare sfioasă, de oamenii scrisului, idealiste. Am văzut murind pe rând reviste. Am văzut curmându-se apariţia bibliotecilor de popularizare. Am văzut ediţii din scriitorii aleşi ce nu s’au mai tipărit, fiindcă interesul comercial găsea mai bănoasă tipărirea operelor d-lor Eftimiu şi Cosmin, decât ale lui Anghel ori Bacovia. Când ne miram, într’o cronică trecută, de nedreptatea anumitor campanii duse împotriva editurii «Cultura Naţională», o făceam fiindcă socotim cu totul nedrept a insulta un capital ce se pune desinteresat în slujba culturii, cu siguranţa unor deficite anuale ce se avaluează la milioane; când ştiut este că agelaş capital învestit de pildă, într’o moară cu motor ori într’un comerţ de blănărie îşi asigură din primele luni un beneficiu net cel puţin egal capitalului. Altă dată seceta sau fertilitatea unei epoci literare, îşi aveau explicări numai în sleirea sau vitalitatea unei generaţii de scriitori. Astăzi, când tipărirea unei cărţi e mai degrabă o afacere negustorească, decât o întreprindere de cultură, suntem nevoiţi a urmări cu ochi iscoditori toate dedesubturile operaţiilor editoriale, fiindcă de încăerările şi biruinţele de acolo, depinde în mare parte şi soarta însăş a scrisului. Avem pe masă, alături: «Raportul Consiliului de administraţie către adunarea generală extraordinară a acţionarilor societăţii anonime «Viaţa Românească» şi răspunsul acestui raport, făcut de d. L. Calafateanu, acţionar al societăţii şi totodată tovarăş într’o întreprindere de editură «Ancora», concurentă «Vieţii Româneşti», dacă vreo apropiere se poate face între rosturile culturale ale acestor două edituri. Consiliul de administraţie al «Vieţii Româneşti» numără, printre alţii, pe d-nii: P. Poni, C. Stere, Mihail Sadoveanu, G. Ibrăileanu, D. D. Patraşcanu, Dr. Cazacu, I. Simionescu-Râmni-ceanu. Ca atare, consiliul e ironizat subţire de negustorul Calafateanu şi dojenit cu fraze batjocoritoare (din care nu lipsesc greşelile de ortografie şi sughiţurile sintactice) pentru că n’a ştiut să facă din editură o întreprindere bănoasă. E acum fapt ştiut de toată lumea, că editura din jurul revistei ieşene se află într’o strâmtoare. Tipărind cărţile d-lor C. Hogaş, G. Ibrăileanu, M. Sadoveanu, Jean Bart, Demostene Botez, Al. Â.Philippide, a înscris deficite pe care nu le-ar fi cunoscut, fără îndoială, dacă tipărea operele d-lui Radu Cosmin, ori măcar cinci romane de fascicolă, anual, lansate cu premii din branşa parfumeriei şi a ciorapilor de mătase. Lupta, dată dar, între diferitele curente dintre acţionarii «Vieţii Româneşti» ne interesează şi pe noi, cei fără acţiuni, de aproape. De biruinţa punctului de vedere apărat de d. P. Poni, Ibrăileanu, Sadoveanu, etc., sau de victoria d-lui Calafateanu (editor al d-lor Eftimiu, Cosmin, Râuleţ şi al mai multor romane în fascicole) depinde întrucâtva şi îndrumarea mai departe a altor edituri. «Viaţa . Românească» stă sus pusă în stima tuturor, mai ales prin selecţia cărţilor ce a tipărit la Iaşi. Că această stimă a răscumpărat-o cu pierderi mari, e un eroism, pe care de acum nu-1 mai poate răsplăti decât istoricul cultural al acestor timpuri. D. Calafateanu, tovarăş al d-lor Alcalay şi Benve-nisti, găseşte cu dreptul său de indignare negustorească, criminal faptul ceopildăcă editura revistei ieşene n’a ştiut să pună în valoare drepturile asupra publicaţiilor de editură sub emblema: (sic): «Biu-roul de editură răspândirea culturii», cumpărate odinioară laolaltă cu toată societatea în nume colectiv «Alcalay & Comp.». Pentru lămurirea publicului, inşirăm şi aceste opere, găsite de editorul Alcalay, demne de a figura sub «emblema» : «Răspândirea culturii». Sunt: (cităm după contractul de vânzare): 1. Lectura pentru toţi. 2. Sburătorul. 3. Memoriile lui Ludendorf. 4. Romane de senzaţie. Pentru a nu fi continuat o operă de asemenea cultură, neguţătorul care face confuzie între o editură şi o baracă cu grătar naţional, mustră consiliul de administraţie al «Vieţii Româneşti» cu 6l © BCU înjurături furioase, până la dispreţuirea acordului dintre subiect şi predicat. Ne-am oprit asupra acestui episod trist, fiindcă îl socotim semnificativ primejdiilor ce pândesc din toate ungherele cultura românească. Când toate consiliile de administraţie, alcătuite de personalităţi ca P. Poni, Sadoveanu, Ibrăileanu, Stere, etc., vor fi măturate din cârmuirea editurilor, şi când soarta cărţilor va sta cu totul numai în mâna ră-spânditorilor de cultură de talia d-lui Calafateanu, nu mai încape nici o îndoială că nu ne vom mai încurca în vitrine de volumele d-lor Ibrăileanu, C, Hogaş etc., botezate de autorul răspunsului «maculatură»; ci va sosi, în sfârşit, epoca de înflorire a tiparului românesc, în care maşinile nu vor mai prididi asvârlind pe piaţă memoriile lui Ludendorf, operele d-lui Radu Cosmin şi romane de valoarea «Eleonorei sau fecioara răpită în noaptea nunţii». CRONICA LITERARĂ ADRIAN MANIU: «MEŞTERUL», 3 ACTE IN VERSURI d e Ari stare Adrian Maniu este unul dintre primii luptători pentru «poezia nouă», şi în orice caz unul din acei care au făcut să nască discuţii şi au susţinut cu mai multă tărie curentul, defunct în forma externistă ds atunci. Ca inovator în scrisul românesc, Adrian Maniu a suferit pe vremuri toate insultele. A fost un fel de paratrăsnet al indignării sociale, deprinsă să asculte recitându-se la producţii şcolare «Avarul» şi să atingă apogeul emoţiei artistice la finalul: «El dând auzind prin unde,... Nu-ţi dau nimic îi răspunde Şi’n adânc s’a scufundat». — (Avarul, de sigur «Editura Casei Şcoalelor») Nici Ion Minulescu nu a suferit atâta ocară. Versurile sale erau mai aproape de mintea mulţi-mei, care vedea în ele ceva nou, aşa cum ai vedea nou în faptul că cineva într’o bună zi a început să iasă pe stradă în haine roşii. Odată ce mulţimea cititoare prindea «cheia», şi pricepea că iahtul alb e trecutul şi cel albastru viitorul, credea c’a înţeles totul, şi măgulită de această autoverificare a perceperii artistice, nu se mai revolta, fiindcă totul, i se părea normal. Adrian Maniu nu a oferit şi nu oferă nici o putinţă de interpretare asemănătoare, şi de aceia cât şi pentru faptul că reprezenta un talent în «poezia nouă», aproape tot ponosul l-a purtat singur, ■ -şi într’un aşa grad încât s’ar fi crezut că numai Maniu a făcut poezie nouă. Revolta publicului a avut dealtfel instinctul Just, fiindcă Adrian Maniu este printre cei foarte puţini care au supraveţuit modei simboliste, şi prin urmare era unul din cei mai tari ofensatori a gustului sub rural de pe atunci. Şi fiindcă oamenii cu simţul artistic mediocru sunt mulţime, ei au putut creia în jurul numelui lui Adrian Maniu o atmosferă care nu s’a risipit încă par’că nici astăzi. Parfumul simplu şi adânc al sentimentului din poezia lui Adrian Maniu nu poate răsbate nici acum până la simţul culegătorilor de ceapă din ogorul literaturii româneşti. Şi este explicabil. Este adevărat că şi Adrian Maniu a fost foarte neglijent, (acum este numai neglijent) în creaţiile sale, — şi că uneori are inegalităţi sdruncinătoare. Tinereţa de-acum zece ani, indignată de inerţia mulţimei, a fost tentată să facă zburdălnicii, pentru a speria complet pe cetiror, sau pentru a-1 intimida. Cetitorul însă în deobşte are simţul animalic treaz, şi nu s’a lăsat nici speriat nici intimidat Astăzi, Adrian Maniu, curăţit de ceeace însemna în opera lui partea de exagerare agresivă, este în literatura românească, — fără frontispiciu de şcoală, poate cel mai delicat poet al stărilor sufleteşti de deprimare ciudată, incoherentă, neînţeleasă. Sentimentul din poeziile lui Adrian Maniu are sbuciumări disperate şi scurte de fiinţă desnă-dăjduită, care vorbeşte prin exclamaţii, căreia-i vin în minte dintr'odată lucruri disparate, amestecând realul cu ceva de pe cealaltă lume, de cine ştie unde. Vă aduceţi aminte poate acel neuitat «Cântec frumos», care poartă în el desnădejdea simplă şi ucigătoare a melancoliilor fără rost ale lui Ver-laine: «Sufletul meu, nufăr pe ape, Gândul de-acum, val moleşit, Vieaţa zadarnic vrea să mă ’ngroape Totu-i sfârşit. Dragostea mea, apă înceată şi verde Intre nămoalele moi, Sufletul, meu albele foi îşi pierde Albele foi. Vreau înserări triste, cu boli nesfârşite, Palide zări, soare rănit Căzut în noaptea care-1 înghite Totu-i sfârşit. Stele de foc vie ca’n ori şi ce seară Meargă pe drum cum de veacuri rotesc Iară şi iară Pe negrul ceresc. Sufletul meu intră ca nufăru ’n ape Tot mai adânc în el adâncit, Totu-i departe, totu-i aproape Totu-i sfârşit». Adrian Maniu are şi intuiţia artistică a amănuntului plastic, pe care-1 dă cu putere evocatoare, într’o limbă românească rară în ultimul timp, şi cu o artă fină: «Zbor lăstunii şerpuind Peste zidurile albe Intre florile de nalbe Cade sara fâlfâind. Şi luceafărul răsare, 62 © BCU Turma a pornit spre sat Şi luceafărul răsare . Âlbăstrit de depărtare. Linişte. — A înoptat. Luna’i albă ca o floare, Trec şi vitele mugind, Luna’i albă ca o floare, Mugetul în neguri moare — Toate stelele s’aprind. In bătaia vântului Iarba ’n valuri se desparte, Iarba ’n valuri se desparte. ' Şi auzi urlând departe, Cânele pământului». (Peste zidurile albe). Aceste înalte calităţi erau în germene şi în primele lucrări ale lui Maniu, dar lumea era prea indignată ca să le descopere. Despre ele însă vom vorbi aşa cum se cuvine atunci când îşi va aduna în volum poemele sale. «Meşterul» lui Adrian Maniu este încercarea, reuşită în parte, de a reînvia legenda Meşterului Manole, într’o formă artistică şi nouă. Cu această intenţie a cărei realizare singură poate da măsura valorii operei, Adrian Maniu a vroit să creieze o atmosferă stranie, aproape înfricoşătoare care să nască cetitorului o stare nervoasă capabilă de a-1 face să priceapă sau să fie preocupat mai mult de mister, decât de realitate, — mai mult de sufletul lucrurilor decât de lucruri, a vroit să facă să trăiască şi să joace o dramă; acel «Oaspete necunoscut» care e’n noi, în lucruri şi’n întâmplări. Concepţia, în care a' înţeles să toarne vechiul tipar din legenda «Meşterului Manole», este plină de misticism, straniu, nelămurit, de dincolo de vieaţă şi de ceeace nu putem noi înţelege. E o concepţie după Maeterlink. (L’intruse, Les aveu-gles, etc.). In «Meşterul» vorbeşte : «Cuminţenia pământului», O Făptură, Altă Făptură, Un faun, Un socotitor, Un călugăr. Şi existenţa meşterului e ciudată şi îndoelnică, şi misterul sacrificiului a fost furat realităţii, şi zborul simbolic are mai mult din gândul zborului decât din gestul lui material, totul e realizat cu stăruitoare intenţie: vag, ireal, spiritual. Blestemul de a nu putea crea nimic trainic decât prin sacrificarea a tot ce iubeşti mai mult, izvorăşte în «Meşterul» lui Adrian Maniu nu didactic şi educativ ca în clasica legendă, ci mistic şi nelămurit, ca un blestem dumnezeesc, ca o pedeapsă divină care se împlineşte după legi pe care nu le cunoaştem. Prin aceasta «Meşterul» lui Adrian Maniu reprezintă o reală valoare ; el reprezintă sacrificiul şi jertfa eternă a sufletului omenesc pentru bucăţica de altar care ar tinde prin voinţa omului, să însemne şi ceva mai trainic decât el, şi să se ridice ceva mai aproape de Dumnezeu. Adrian Maniu a- găsit singurul tipar în care s’ar fi putut renova legenda, amplificată cu revolta mulţimei contra celor pe care nu-i înţeleg şi uşurinţa cu care mulţimea-i gata să sacrifice pe novatori. Prostia şi buna credinţa tradiţională cu spaima de înoire duce la superstiţie: LUCRĂTORII Meşterul e păgân — Măria Ta acum s’o ştie. CĂLUGĂRUL Nu mi s’a spovedit niciodată mie. LUCRĂTORII O singură dată Domnului s’a rugat Şi atunci n’a făcut cruce. Şi a fulgerat Cerul ca fierul — şi soţia lui pentru moarte a [venit. Meşterul se aruncă din turn cu aripile de lemn şi cade zdrobit, şi boerii abia atunci după ce a murit au înţeles măreţia faptei şi a ideii că: «zdrobirea întregeşte un gând». ’ Adrian Maniu a scris ’«Meşterul» cu simplitate şi, într’o vedere largă, artistică. Pentru a da simboluj universal al zădărniciei efortului fără sacrificiu, pune Făptura distingă-toare să vorbească aşa de par’că ar cuprinde întreg pământul cu privirea şi puterea ei distin-gătoare: «Ca un sobol mă ridic din adâncul vremii. Peste un ceas, când trec păsări călătoare Cu ţipăt lung subt steaua care e osia lumilor, Zidirile noui vor fi dărîmate». Cuminţenia pământului vorbeşte frumos, şi făpturilor care-o întreabă ce-i iubirea, le răspunde: «E primăvară In piept»... răspuns care cuprinde cea mai poetică şi mai mişcătoare definiţie a iubirei. Toţi acei care-au simţit în vieaţa lor această «primăvară în piept», pot simţi frumuseţa expresiei şi delicateţa ei, fără a mai fi nevoie de vreun comentar. ■ In altă parte, unde printre pietre s’a strivit un cuib de pasăre si s’au omorît puii: ’ l MEŞTERUL Casa clădită din piepturile noastre, soarta o . [doboară. Plângi, pasăre, plângi, cântecul tău e frumos ca o [floare. UCENICUL A tăcut — a fost privighetoare ; Nu o să se mai întoarcă! Cine ştie... . MEŞTERUL 1 Durerea o leagă ca şi o iubire Şi o târăşte înapoi —o să revie». . . Adrian Maniu face o artă simplă, dar prin aceasta adânc omenească şi cuprinzătoare. Ârta sa are simplitatea unui desen artistic, lucrat fin, cu modele româneşti pe-o amforă. Ea e ca acea desăvârşită de Meşter: BOERII (trecând) «Ceeace a făcut e minunat. Priveşte numai brâul ăsta în care bat Aripile păsărilor de aur, în plisc cu clopoţei Din care sunetul dumnezeesc adie». Şi e păcat că uneori vrea să complice, şi e păcat că e neglijent în vers, în compoziţie, şi uneori în limbă. Dar acestea sunt cusururi mici pe care Adrian Maniu le răscumpără cu un talent mare, ce uneori îţi impune nedumerire şi căutare adâncă în tine. 63 © DRAMA ŞI TEATRUL «TULBURAREA APELOR», DE LUCIAN BLAGA , de Io an Marin S a do v eanu I NCHINÂND-0 numai gustului vreunui cetitor singuratec, librăria de astăzi împarte o dramă nouă, care din neîncredere şi din frică, multă vreme nu va auzi asupra-i fâlfâitul mătăsos al cortinei! In vremurile acestea de părintească oblăduire acordată literaturii naţionale, încercările unor tipare nouă, pentru scenă, în chiar începuturile lor, ar trebui să găsească drepturi la înfăptuiri. Şi totuş sunt semne că nu vor coborî, în curând, din volume... «Meşterul» lui Adrian Maniu, «Misterele» lui Ştefan Neniţescu şi mai ales «Tulburarea Apelor» a lui Lucian Blaga, vor îngrozi încă directori şi comitete, la rândul lor înspăimântaţi de gustătorul căruia pe căi bătute sigur îi intri în voie: publicul. Gustul acestui public, pentru oameni cu ochiul ager, e limpede acum: o dramă încropită din multe altele, în cari se încuviinţează din când în când — pe lângă acel specific dramatic, care trebuie să fie lesne la privire şi sbârnâitor — puţină poezie epică, aproape de loc lirică. Am izbutit să zidim drama, din punct de vedere tehnic într’un fel de uzină cu dinţi de oţel, astfel încât «Visul unei Nopţi de vară» a lui Shakespeare, să fie primit pentru prestigiu şi cu mirare, mai mai mult decât pentru desfătarea pe care o dă. Cu alte gânduri s’a apropiat însă de dramă poetul Lucian Blaja. Deprins cu un meşteşug mai adânc al scrisului şi purtat pe la învăţături apusene, în cari minţi semeţe au dobor ît de mult zidurile cari întunecă, chemând toată vieaţa în această poezie colectivă, el a crezut că va putea înstruni în graiul nostru şi pentru noi, coarda neîncercată încă. Deaceea, în analiza acestei piese, poate nu pe deantregul izbutită, vom căuta să privim numai ceeace a construit poetul, cât a relizat pe urzeală nouă, înlăturând încă dela început orice apropieri şi amintire. Prin greutăţile unei tehnice străine vom căuta să desluşim adevărata însufleţire sub orice graiu şi orice vestmânt, şi mai cu seamă însufleţirea care naşte scânteea — de va fi. Acţiunea e aruncată în urmă, în veacul XVI-a, pe vremea frământărilor reformaţiunii, în Ardeal. Popa, păstor sufletesc de turmă românească, e ispitit de învăţătura cea nouă a lui Luther, şi cântă: Lumina înaltă, lumina sălbatecă, lumina din Wittenberg, pătrundă în stânile acestor plaiuri străvechi. Rouă nouă să cadă pe creştetul blânzilor munţi. Oameni cu sufletul slobod oameni cu lutul slobod —să crească pe poteci, rumeni ca florile, deşchişi ca florile, tăcuţi ca florile. Lângă el, Patrasia soţie, abia mai poate urca poteca ameţitoare cu sufletul ei puţintel şi mintea săracă: Nu mai răzbesc nici eu cu toate. Eu — cu clăcaşii, tu cu cărţile. Eu — cu oile, tu numai cu cărţile. Eu — cu oraşul, tu cu cărţile. Eu — cu pământul, tu vecinie cu cărţile. Dar Popa e orbit de o lumină puternică ce i se răspândeşte ca soare topit, prin tot trupul. Căci «foamea de soare» — cum spune el -— nu e boală, numai de n’ar fi şi lutul care să sufere: căci în faţa Popii joacă Nona, călugăriţă, drac şi misionară care se amestecă ca o beţie, pentru Popă, în învăţătura lui Luther. Această Nonă «călugăriţa roşie» e apariţia cea mai complexă din piesă. Mai întâiu e o sumună a nălucirilor omeneşti. Sunt strigăte-le tale, aruncate în afară de tine, şi cari par’că te chiamă. închegare nelămurită şi abstractă, e coborită până la un rost în urzirea materială a piesei sub forma de propovăduitoare uneltitoare a legii celei nouă. Remarcabil e mănunchiul de fapte, simboluri şi intenţii din cari, în partea doua, Nona e prezin-tată cetitorului. E îmbrăcată într’o câmaşe, ca o flacără, şi vine să ispitească pentru a nu ştiu câtă oară, pe Popă. Iar în tălmăcirea pe care trebuie să o găsim în piesă, trece drept o interpretă de mister religios: a jucat un rol, pe Fiica Pământului. Astfel o va numi de aci înainte Popa. Iar mai târziu la ziuă, când ţăranii au văzut-o sărind pe fereastră, au ştiut că, e însuş dracul. Intre Popă şi Nona e toată lupta. Popa «haidu-ceşte cu duhul» căci apele sunt tulburate, ş; el uită că nu are biserică şi multă vreme nu va ridica, fiindcă nu vrea Nona de cât una lutherană, de va fi; iar pe fiul său, Radu Poper, îl trimite la Sibii, la învăţătură alchimistă, la Wolff. In această încleştare, răsare însă o a treia figură: Moşneagul, care atâtea ştie, atâtea rabdă şi atât nu crede, încât pare a fi însâş singura învăţătură şi vieaţă a acestor plaiuri. Pe el îl bi-ciueşte Popa, când mai adulmecă încă, după ispită, trupul Nonei, care se amestecă în el, ca un must turbure şi înţepător, cu învăţătura lui Luther. Pe moşneag, Pătrasia îl pune să-i ajute la gospodărit; pe el îl hulesc toţi, ca eretic. Căci el crede că: Isus e peatră, Isus e muntele: totdeauna lângă noi — izvor limpede şi mut, totdeauna lângă noi — nesfârşire de lut. Fără cuvinte, cum a fost pe cruce Isus înfloreşte în cireşi şi rod se face pentru copiii săraci. Din flori îl adie vântul peste morminte; el pătimeşte în glie şi pom — o răstignire e în fiecare om — şi unde priveşti: Isus moare şi’nvie. C’o singură moarte • Cine poate fi mântuitor ? C’o singură moarte , cine ne scapă de ispititorul aspru din pustie ? Dar zadarnic se luptă Nona. Cuibul luteran de 64 © BCU Cluj la Sibii, prin care e amestecat şi Radu, ucenicul lui Wolff, e un cuib de fricoşi. Nimeni nu îndrăzneşte să împartă învăţătura luterană tălmăcită pentru valahi. Acel intermezzo, cu câteva nuanţe de grotesc, de şi tratat numai la suprafaţă, dă un aspect nou de lume gotică pierdută, slăbită şi caricaturizată în colţul acesta îndepărtat de ţară. In răstimp, biserica Popii se înalţă din vrerea mulţimii şi clopotele ei cântă. Şi Nona încearcă ultima ei uneltire: să facă chiar pe Popă să-i pună foc... şi izbuteşte. In ultima parte —Isus-Pământul — cea mai frumoasă şi mai dramatică din toată piesa, e arderea bisericii. In vârtej de nelegiuiri Popa a pus focul şi apasă cu învinuirea pe moşneag. Acesta — care a scăpat Sf. Potir — la început se apără; apoi, luminat, ca un duh bun al acestor plaiuri, îşi ia nelegiuirea asupră-şi şi deodată taie rana până în fund, în sufletul Popii; îl scapă de sub farmec şi îi ia puterea de a mai haiduci cu sufletul. E de o mare frumuseţe lupta aceasta pentru tainele cele mai ascunse, pentru nebunie şi păcat a Popii. Dar moşneagul se aruncă mulţimii ea îl sfâşie; Popa e micşorat; Nona — care a mai aprins şi alte biserici — e aruncată pe rug, iar apele se liniştesc. Şi simt în piesa aceasta, alcătuită ca un cântec, cu ritmuri zornăitoare sau leneşe, în acest loc, două rugăciuni: una de linişte şi alta de amintiri. Prima e de dincolo de lume ; ea spală inima păcătosului şi-i taie vieaţa în două. Cealaltă e pentru Nona: Rămas bun, domnişoară Nona, undeva te-au asvârlit în flăcări — şi paserile cerului au înebunit de tămâia cărnei tale. Ai tulburat apele: sufletul renaşte sănătos. Somn potolit, domnişoară Nona, scrum de floare nebună vânt blând să ţi-1 împrăştie peste pământ... Ele închid actul acesta minunat, lăsând încă în urmă un plâns uşor, nevârstnic şi totuş otrăvit, al lui Radu, care să ducă mai departe, că un rîu care moare, dorul şi la el, numele ei: Nona. Iar Popa pleacă, să cutreere munţii. După cum am mai spus, nu vom adăuga aci dela cine şi cum sunt unele amintiri. Căutăm numai firul cel nou şi el se află împletit în piesă. Dramatic e sfârşitul actului întâiu, dramatic e tot actul din urmă. Fireşte nu e o singură încleştare, ci lupte pe alocurea. Chipuri netede sunt numai Patrasia şi Radu; celelalte sunt învolburate, dar aşa sunt rostite în aseastă lucrare, cu hotare îndepărtate, culcate pe mai multe ţinuturi ale gândului. Şi înfăptuiri sunt multe, redate mai ales prin mişcare; mişcare nu în înţelesul unei acordări logice, ci după cum am mai spus, prin multe şi felurite ritmuri. Acest ritm e taina dramei din ce în ce mai cuprinzătoare, negată în deobşte. Lărgind câmpurile, el poate înlocui vechile tipare. El poate duce chiar la nevoie o limbă mai grea, cum este aceea a d-lui L. Blaga, şi chiar un păcat de moarte, în teatrul acţiunii: lipsa de dialog, dusă atât de departe încât adeseori o replică e însemnată prin-tr’un... ? Oricât ar fi de îndrăzneţ gestul reprezentării unei asemenea piese, se cuvine ca teatrele noastre să-l facă. Gândul chiar în prefacere, când e al nostru şi poartă, fie numai părţi de isbândă, trebuie cunoscut de cât mai mulţi. Va trebui însă, alături de Lucian Blaga, pentru înscenarea «Tulburării Apelor» o dragoste şi o pricepere tot atât de mare, cât a lui Demian. CRONICA DOCUMENTARA TEATRUL NAŢIONAL DIN BUCUREŞTI, COMITETUL DE LECTURĂ, D-L VICTOR EFTIMIU ŞI «RODIA DE AUR» d e ' Al. O. Teodore anii FIREŞTE, încep mulţumind «Gândirei», din partea lui Adrian Maniu, cât şi din partea mea, pentru inimoasele cuvinte ce a găsit de cuviinţă a spune despre respingerea basmului nostru «Rodia de aur» de către Teatrul Naţional din Bucureşti. întâmplarea nu merita totuş osteneala «Gândirei». E neînsemnată (şi banală). Nu are măcar meritul de-a fi (cum ziceţi) scandaloasă. Când Caragiale, Anghel şi Iosif au avut de suferit de pe urma Onor. Comitetelor de lectură (ele n’au suferit nici pe urmă — de ruşine — fiind abstracţiuni), nu mai avem dreptul să ne plângem. De aceea nici n’am făcut-o. Ne-am putea cel mult făli. Renunţăm. In ce ne priveşte (pe Adrian Maniu şi pe mine) nu ne-am fi hotărît poate niciodată să ne prezentăm înaintea comitetului de lectură din Bucureşti. Intr’un acces de juvenilă naivitate însă (recunosc) ne-am închipuit că domnii aceia care se auto-votează şi se între-premiază sistematic şi periodic, nu vor avea temeritatea să respingă o piesă care îşi dăduse examenul faţă de public, după ce trecuse (cum foarte just a remarcat) printr’o co-misiune de calitatea aceleia care compune comitetul de lectură al Teatrului Naţional din Iaşi — (din membrii pe care îi socoteaţi în comitetul dela Iaşi trebuie scos numai d-1 G. Ibrăileanu, care — ironie ! — figurează în comitetul de administraţie, nu în cel de lectură). Dar dacă întâmplarea (o repet) nu are nimic deosebit, nici nou, în ea însăş, împrejurările în care a avut loc merită să fie cunoscute. Ele vor revela, pe de o parte, neîntrecutele calităţi de «metteur en scene» ale d-lui Victor Eftimiu (publicist), ceeace va îndreptăţi reinstalarea d-sale în fotoliul directorial; pe de altă parte, ele vor dovedi încă odată aptitudinele eminamente teatrale şi mai ales naţionale ale domnilor din comitet, ceeace va justifica menţinerea lor acolo, acum şi în vecii vecilor. . Deaceea ne vom îngădui să expunem un succint istoric, angajându-ne să vorbim — pe cât posibil — fără ironie şi fără zeflemisire. 65 © TABLOUL I Un restaurant. Orele ii seara. Un «maitre d’h&tel» cască lângă bufet. La o masă retrasă Adrian Maniu şi Al. O. Teodoreanu. ADRIAN MANIU (turnând ultimile picături dintr’o butelie de «Very dry») Ei! Rău îmi pare că n’am fost la Iaşi, la premieră. AL. O. TEODOREANU Uite, asta nu ţi-o iert. Mai ai timp însă. Se joacă mereu. Să ştii că te-aştept. ADRIAN MANIU N’o să pot, dragă. Nu vezi că deabea pot scăpa pe-o zi două la Bucureşti şi cu ce greutate. Cre-de-mă, e mai uşor să fii cismar şi scriitor, decât scriitor şi gazetar. Gazetăria e lipitoare pentru suflet — şi suge ce-i bun. Iţi lasă veninul. AL. O. TEODOREANU Mai bem un «Very dry»? ADRIAN MANIU Să fie ! AL. O. TEODOREANU Ascultă, nu vrei să prezentăm piesa ş’aici ? ADRIAN MANIU Nu! AL. 0. TEODOREANU Dacă fac eu s’o joace în stagiunea asta? — Apar? chelnerul cu sticla — ADRIAN MANIU Cum o să ţi-o joace Eftimiu, frate, te-ai îmbătat ? — Pe măsură ce Very-dry-ul scade discuţia se suie (principiul vaselor comunicante) devenind din ce în ce mai optimistă. AL. O. TEODOREANU Prosit! ADRIAN MANIU Câte reprezentaţii poate face la Iaşi o piesă care prinde ? AL. O. TEODOREANU Trei, patru, chiar cinci. . . ADRIAN MANIU Uite ce-i. Dacă piesa noastră va face douăsprezece reprezentaţii, consimt s’o prezinţi comitetului de lectură de-aici. AL. O. TEODOREANU Am înţeles! ADRIAN MANIU Dar nici în cazul- acesta, mă ’nţelegi, nu te autoriz să mă amesteci in nici un fel de demers faţă de direcţie. Vreau să te convingi şi tu ce ’n-seamnă literatul român la putere. TABLOUL II — După două luni şi după a 12-a reprezentaţie a «Rodiei de aur». Pe calea Victoriei — AL. 0. TEODOREANU Bună ziua, domnule Eftimiu ! VICTOR EFTIMIU Ce faci ? AL. O. TEODOREANU Bine . . . Mata ? VICTOR EFTIMIU Bine. AL. O. TEODOREANU Ce mai e pe-aici ? VICTOR EFTIMIU Bine. AL. O. TEODOREANU Cum merge teatrul ? ’ VICTOR EFTIMIU Bine . . . Da la Iaşi ? AL. O. TEODOREANU Bine. VICTOR EFTIMIU încolo ? AL. O. TEODOREANU Bine. , VICTOR EFTIMIU Ai mai scris ceva? AL. O. TEODOREANU Da, o piesă ’n versuri. VICTOR EFTIMIU (pe-un ton introductibil graficeşte, chiar cu aju-. torul notelor muzicale) Bine, biiine. AL. O. TEODOREANU Da nu singur... VICTOR EFTIMIU A ! parc’am auzit... Cu Maniu ! Bine ! AL. O. TEODOREANU Bine, bine, da nu tocmai. VICTOR EFTIMIU De ce, nene? AL. O. TEODOREANU Am vrea s’o prezentăm ş’aici şi. . . ştii. . . Adrian Maniu, domnul Dragomirescu ... în fine... 66 © BCU VICTOR EFTIMIU Ce-are aface! Prezint-o. AL. O. TEODOREANU Aşaaa ? VICTOR EFTIMIU Sigur! . AL. O. TEODOREANU Vra să zică s’ar putea... cu toate că. . . VICTOR EFTIMIU Mai rămâne vorbă ! . AL. O. TEODOREANU Când putem vorbi ? VICTOR EFTIMIU Mâni. Treci pe la teatru. Nu mai de vreme de 4 însă. AL. O. TEODOREANU (bucuros) Mâni la patru, eşti la teatru, prin urmare, salutare. VICTOR EFTIMIU Salutare! AL. O. TEODOREANU, singur, la uşă. Sale metier! TABLOUL IV —A doua zi. Orele patru. La Teatrul Naţional— Al. O. Teodoreanu şi Bulum. Bulum e un foarte simpatic individ, aparţinând rasei negre şi personalului servil al Teatrului Naţional din Bucureşti Horia Furtună l-a botezat« Codoşul negru». E o calomnie. Bulum n’a fost măcar «entremetteur en scene». Bulum prezintă un mare anvantaj asupra mai multor foşti directori: vorbeşte franţuzeşte mai puţin stricat. Se zice că unui fost director îi servea de interpret faţă de actorii străini. AL. O. TEODOREANU Le directeur general ? BULUM Mechie le directeur general n’est pas venu chette apres-midi. ■ AL. O. TEODOREANU Et vous croyez qu’il ne viendra plus? BULUM Che ne peo rien vous dire, mechie, echcusez. AL. O. TEODOREANU TABLOUL III — După două ceasuri. La cafenea. Intre amici — A. — sosind — Ce faci dragă, ce mai e pe la Iaşi? etc. Am auzit că prezinţi «Rodia» la Naţional. Eşti copil? Cum o să ţi-o joace Eftimiu «mon cher»? Doar dac’ar şti că ţi-o poate da peste cap. . . Altfel greu. ’ AL. O. TEODOREANU Ce tot vorbeşti ? Nici n’a cetit-o! A. Fă cum crezi, dar eu ţi-o spun prieteneşte. II cunosc eu de mult pe Albanez. B. — sosind — Salve Păstorel. Ce faci ? Vrai să prezinţi «Rodia» la Naţional ? Vezi-ţi de treabă, mă, că nu v’o joacă Eftimiu. Nu vezi că nu pune decât piese care cad ? Dacă mai stă un an la direcţie rămâne el, singurul autor român. Şi nici pe el nu se joacă. E prudent. ' C. — sosind — Bine, măi Teodoreanu te credeam băiat în toată firea. Ai de gând să prezinţi «Rodia» la Naţional ? Cum o să ţi-o joace Eftimiu, bre ? Şi la urma urmei are dreptate. Tu, sau Adrian, dac’aţi fi directori i-aţi juca marmeladele lui ? D. — sosind — E adevărat că prezinţi «Rodia» la Naţional ? Acu de tine mai înţeleg că eşti mai tânăr, da Adrian ? Tot n’a prins minte ? E F, G, H, I, J, L, M, N, O, P, Q, R, S, T, U, V, X, Y, Z, sosesc pe rând ţinând acelaş discurs. Rappelez-lui s. v. p. que Monsieur Teodoreanu est passe le voir, comme il etait con venu et qu’il regrette beaucoup de ne l’avoir pas trouve. BULUM Je ne manquerai pas, mechie, je ne manquerai pas. ■ TABLOUL V La telefon, după trei săptămâni AL. O. TEODOREANU Allo ! Allo ! Domnişoară, daţi-mi, vă rog, Teatrul Naţional, cabinetul directorului. Da! Da! Allo! Teatrul Naţional? Cine-i acolo? Şeful de ca-biqet? Aici Teodoreanu! Salutare, domnule An-toniu, domnul Eftimiu e acolo? Da? II pot vedea? Bun ! Mersi! TABLOUL VI La teatrul Naţional. Pe culoar. AL. O. TEODOREANU Monsieur Eftimiu Victor ? BULUM Monsieur le directeur general vous attend! TABLOU LVII Cabinetul directorului AL. O. TEODOREANU Constat că nu te temi de concurenţă. VICTOR EFTIMIU Nu ’nţeleg! 67 © BCU AL. O. TEODOREANU Nu crezi că geniul e o lungă răbdare? Şi cred că mi-a trebuit destulă ca să putem vorbi. Eram pe cale să devin geniu. N’ai să-mi spui că nu te-ai fi temut de mine chiar dacă aşi fi devenit genial! VICTOR EFTIMIU Ha! ha! ha ! Ha ! ha! ha! AL. O. TEODOREANU He ! he ! he ! He ! he ! he ! ' BULUM (vârând capul pe uşă si retrăgându-se) Hi! hi! hi! Hi! hi! hi! J) CORUL CONFRAŢILOR (la cafenea) Ho! ho! ho! Ho! ho! ho! AL. O. TEODOREANU Uite ce-i. Ştiu că jucarea unei piese depinde în primul loc de director. Directorul e într’un teatru, ca să zic aşa, marele Tot. (în gândul lui: sau marele Ne-Tot). De aceea aşi vrea să mă asigur în prealabil dacă în cazul când comitetul ar primi piesa pe care vreau s’o prezint, ai mijloacele şi intenţia s’o montezi. VICTOR EFTIMIU Imediat. AL. O. TEODOREANU Când poţi convoca comitetul de lectură? VICTOR EFTIMIU Imediat. AL. O. TEODOREANU Bun. La revedere. TABLOUL VIII — Peste două luni. Pe calea Victoriei -AL. O. TEODOREANU Ce-i cu piesa? VICTOR EFTIMIU Nu pot să-i adun, domnule, e nemai pomenit! TABLOUL IX — La Teatrul «Regina Maria». Peste două săp- tămâni — AL. O. TEODOREANU Ce-i cu piesa? VICTOR EFTIMIU Nu pot să-i adun, domnule, e nemai pomenit. TABLOUL X — In gara de Nord. Peste trei săptămâni — AL. O. TEODOREANU Ce-i cu piesa? 1 1) Asta-i cu totul neverosimil. Am pus-o anume, în bătaie de joc. VICTOR EFTIMIU Nu pot să-i adun domnule, e nemai pomenit. Scena se reproduce, identică de 1999 ori. TABLOUL XI — La Teatrul Naţional. Cabinetul directorului — AL. O. TEODOREANU Bună ziua. VICTOR EFTIMIU Ai venit? AL. O. TEODOREANU Am venit. VICTOR EFTIMIU Te interesezi de piesă? * , AL. O. TEODOREANU Tocmai. N’o mai prezint. Dă-mi-o te rog. VICTOR EFTIMIU De ce să n’o mai prezinţi domnule, de ce să n’o mai prezinţi ? AL. O. TEODOREANU M’am plictisit. VICTOR EFTIMIU Stai domnule, că-i convoc. AL. O. TEODOREANU Dacă poţi să-i aduni. . . VICTOR EFTIMIU ' Ehei, dac’ai şti dumneata, cât am aşteptat eu! AL. O. TEODOREANU (în gândul lui) Shakespeare a aşteptat trei sute de ani până să fie jucat în România şi totuşi nu s’a dezeter-nizat. (Tare). Când îl convoci, că plec la Iaşi. VICTOR EFTIMIU Uite, Marţi. AL. O. TEODOREANU Sigur ? VICTOR EFTIMIU Sigur. AL. O. TEODOREANU Bine. La revedere. VICTOR EFTIMIU Pe Marţi. TABLOUL XII — La Teatrul Naţional. Intr’o Marţi. Odaia şefului de cabinet. Lângă uşă, în cuier, mantale de cauciuc, cortele, galoşi, toate ude — AL. O. TEODOREANU Bună ziua, domnule Antoniu. © ' D-l ANTONIU, şef de cabinet, Cu dragoste, AL. O. TEODOREANU S’a întrunit comitetul? D-l ANTONIU Acuş trebuie să termine şedinţa. AL. O. TEODOREANU (zărind pe masa şefului de cabinet «Viaţa Românească» conţinând actul al II-lea cu filele netăiate, în gândul lui) Vra să zică, un act nu l’au cetit, două nu le-au priceput. Bine stăm. (Tare). Cred că.. . o să fie bine. D-l ANTONIU Aşa cred şi eu. VICTOR EFTIMIU (apărând în pragul uşei) Aa! Aici erai? Felicitările mele. Piesa e ca şi primită. AL. O. TEODOREANU (uluit) Cum aşa? Quasi primită? Simili admisă? Ştiam că o piesă e primită sau nu. Situaţie intermediară nu cunosc. VICTOR EFTIMIU Stai să vezi. Brătescu Voineşti a cetit comitetului actul al III-lea care a plăcut. A declarat totodată că le cunoaşte pe celelalte şi că e pentru primirea piesei. Au aderat toţi, afară de d-l Mihail Dragomirescu, care a susţinut că nu se poate încheia proces-verbal deoarece nu s’a cetit întreaga piesă. Âr fi ilegal. Suntem siliţi să mai ţinem o şedinţă numai de hatârul d-sale, care pretinde să audă şi restul. O pură formalitate. AL. O. TEODOREANU Aşa? Atunci e bine. VICTOR EFTIMIU N’ai nici o grijă. Pe Marţea viitoare. Şi te-aş sfătui ceva. Vino să ceteşti singur. Poate să-l câştigi şi pe Mihalache. AL. O. TEODOREANU Nu ţin. ' VICTOR EFTIMIU In orice caz ai cinci voturi pentru şi unu contra. AL. O. TEODOREANU Fracţiile nu contează. VICTOR EFTIMIU Cum? AL. O. TEODOREANU Ar rămâne să ne ostenim la reconciliarea dintre Vs comitet (D-l M. Dragomirescu) şi 1j2 autor (adică eu). VICTOR EFTIMIU A! da! TABLOUL XIII —• Acelaş decor ca în precedentul — AL. O. TEODOREANU Au venit toţi ? ’ ANTONIU Discuţie aprinsă. AL. O. TEODOREANU (cam nedormit) Ei, aşi! ' VICTOR EFTIMIU (roşu ca un mac, din uşă) Fii bun te rog şi intră. * * ¥ Aici, iubiţi amici, începe farsa. Intru întovărăşit de Victor Eftimiu care în pragul uşei face stânga împrejur (intuiţie soldăţească, deoacere n’a făcut armata) sub pretext că se duce să prepare ceaiul. In jurul unei mese, pe scaune: maestrul Nottara, domnul Caton Theo-dorian şi domnul profesor doctor Mihail Dragomirescu. In picioare, domnul I. Al. Brătescu-Voineşti care dă cetire (aşa deodată şi fără preambul) următoarei hotărîri: «Comitetul Teatrului Naţional, găseşte că succesul obţinut de d-voastră pe scena Teatrului Naţional din Iaşi, e o suficientă încurajare pentru doi tineri dela care suntem îndreptăţiţi să aşteptăm lucrări mai bune». Credeam că d-l Brătescu-Voineşti glumeşte. Zic într’o doară: Aşa? Domnul profesor, doctor Mihail Dragomirescu, răspunde spiritual şi spontan: — Păi! Nu atât faptul cât mai ales motivarea lui îmi apărea atât de nătângă, că n’am putut să tac. Dacă aşi fi scris piesa singur, bunele uzanţe mi-ar fi interzis cuvântul. Nu era cazul. Şi dacă eram silit să suport orice pentru jumătatea de piesă scrisă de mine, o elementară curtuazie colegială mă obliga să apăr cu orice chip jumătatea scrisă de Adrian Maniu. De aceea nici n’am ezitat să reliefez ridicolul procesului verbal pentru redactarea căruia nu era nevoie de prezenţa domnului Brăteşcu-Voineşti, singurul scriitor de talent şi prin urmare nelalocul lui în acea comisiune. Dealtfel, graţie d-sale probabil cuvântul «succes» a fost grabnic schimbat cu reprezentare (Păstrez documentul. Vreau să-l înrămez). Cineva din comitet mi-a declarat înainte de despărţire că e drept că la Teatrul Naţional s’au primit piese proaste, dar, că erau scrise de oameni bătrâni, şi că era certitudine că ei nu pot da mai mult. In timpul discuţiilor a apărut şi d-l Eftimiu, simulând o altercaţie cu domnul profesor doctor Mihail Dragomirescu, relativ la respingerea piesei. Scena a prins. Am aflat mai târziu că inexplicabila conversiune a comitetului dela o şedinţă la alta se dato-reşte amândurora. Domnul profesor doctor Mihail Dragomirescu însă, e singurul care a lucrat pe faţă. Cum vedeţi, iubiţi amici, conflictul e ridicol. In ultimă analiză, e trist totuş ca eu, care în circumstanţă reprezentam o jumătate de Adrian Maniu (şi asta e mult) plus o jumătate proprie (şi asta e ceva), să fiu răpus de domnul Dragomirescu, care nu era decât a cincea parte din domnul Eftimiu (dat fiindcă directorul e tot), şi considerând că o nulă nu se poate divide nici chiar printr’o altă nulă. 69 © CRONICA ARTISTICĂ A DOUA EXPOZIŢIE A SOCIETĂŢII «GRAFICA» : PORTRETUL IN GRAVURA FRANCEZĂ de . Pinx A fost fericit pe deantregul gândul d-lor Jean Steriade şi Fischer-Galaţi, de a oferi publicului în cea de-a doua expoziţie a «graficei», o înfăţişare cât mai desăvârşită a portretului francez din secolul XVI până astăzi. Poate lucrul ar fi fost cu neputinţă, în ţara românească, săracă în colecţii pe îndelete şi îndelung înzestrate, dacă n’ar fi existat tezaurul de artă al d-rului Jean Canta-cuzino. Se pare chiar că multă vreme de acuma, de câte ori ne va mâna gândul la asemeni adevărate sărbători de artă, fondul expoziţiilor se va hrăni tot numai din această colecţiune, rareori întrecută chiar peste graniţe. Cele aproape trei sute de gravuri, începând cu portretul lui Ludovic de Lorena al lui Thomas de Leu şi sfârşind litografiile lui Carriere, reprezintă aproape tot ce există mai caracteristic în meşteşugul fin al portretului, în care francezii s’au dovedit fără pereche. Desbrăcat de podoabele artei italiene contemporane, portretul secolului al XVI, apare sincer şi simplu, nuanţat în umbre până la străduinţa de a surprinde fineţa pielei, sobru şi graţios totodată, pregătind acele portrete masive de burghezie «onestă» cum le numea într’o conferinţă d-1 Focillon, caracteristice secolului al XVII-lea. Thomas de Len, Gauther, Gourmont, minunatul Callot, neastâmpăratul împământe-nitor al aqua-portret în Franţa, sunt reprezintaţi în expoziţie de 25 gravuri, într’o stare perfectă, cum arareori pot face mândria unei colecţiuni. Din cel de al XVII-lea secol, portretele lui Claude Mellan, Jean Morin elevul lui Philippe de Cham-paigne şi ah lui Van Dyck, Robert Nanteiul, Mas-son şi Edelinck îngăduie urmărirea de aproape, a influenţei lui Rembrand şi Van Dyck, pornită din Flandra şi Olanda, şi desăvârşită la Parisul ce atrăgea toţi artiştii timpului. Tehnica perfecţionată, complicată cu încrucişături de linii şi de puncte, compactă în placă, isbuteşte întâia oară să obţină efecte de coloare din alb şi negru. De aci, până la gravurile secolului al XVIII-lea, decorative şi de largi proporţii, nu e de cât un pas — dar unul pe un drum primejdios. Fiindcă acest veac, l-am numi acel de exagerată virtuozitate în meşteşug, bătută din calea dreaptă, până la considerarea figurei ca un simplu, pretext pentru decorul catifelat şi mătăsos de stofe, dantele, draperii şi cincuri. E biruinţa detaliilor —semn al decadenţei. Nici talentul celor trei Drevet, nici Tardieu şi Daulle, nu scapă de această ispită, de care s’a eliberat numai Fiquet, întors la miniaturile fine începute în geniul celor din secolul al XVI-lea, cu o mai uşoară atingere de burin şi cu o delicateţă de incizie, sigură şi graţioasă care în aramă ţese fire de mătasă. Pentru aceste o sută cincizeci de gravuri ale celor dintâiu trei secole, e mai cu seamă interesantă ş; preţioasă expoziţia «graficei», fiindcă aduce publicului un material aproape inedit cunoştinţelor sale artistice, rudimentare. Gravura secolului al XlX-lea şi XX-lea; Juqres, Vernet, Dupont, Deveria, Gavarni, Gigoux, Manet, Fan-tin-Latour, Legros, Toulouse-Lautrec, Rops, Carriere ori Besnard, e mai mult cunoscută, popularizată de estampe, albumuri şi colecţii de artă. Umbrele romantice dela începutul veacului al XlX-lea, caricaturile-şarje ale burgheziei de pe la 1830, au străbătut mai repede şi s’au familiarizat publicului, care le regăseşte cu oarecare prietenie de vechi cunoştinţe. Rostul acestei expoziţii, e de prisos să-l subliniem când cunoscută ne e tur ora cu îndestulare, sărăcia de muzee şi pinacoteci, de colecţii şi manifestări artistice retrospective, în ţara unde se cheltuesc milioane pentru arcuri de triumf de mucava şi catedrale comemorative de brânză de Brăila. Pe îndelete, societatea alcătuită de d. Steriade şi Fischer-Galaţi, va purta publicul pe cărările luminate ale unei altei arte, de câtaceea cu care îl deprinde deopildă d-1 Costin Petrescu. Admirabilul catalog, tipărit în atelierele «Cultu-rei Naţionale», însoţit de reproduceri de rară fi-neţâ tehnică, a însemnat pentru iubitorul de tipărituri alese o adevărată bucurie. O singură mustrare se cuvine — şi aceasta presei, care a întârziat să dea tot concursul cuvenit unei manifestări artistice, ce avea pentru noi şi un rost educativ. S’ar fi mânat astfel, spre Muzeul Calinderu, mai multă lume, dintre aceea care ştie preţui şi alte gravuri decât eternele reproduceri dulcege popularizate de cărţile poştale ilustrate. ' * * * e Această expoziţie a dat prilej conferinţelor rostite de d-1 Henri Focillon, profesor de istoria artelor la Universitatea din Lyon şi oaspe al nostru pentru câteva zile. Nu se putea un lămuritor mai priceput şi cu mai multă dragoste de artă, ca acest prieten, care ne-a înţeles şi a iubit dela început sălbatecile noastre dibuiri artistice, şi ne-a adăpostit acolo, în Muzeul din Lyon, pe lângă pânzele maeştrilor noştri mai bătrâni şi mai tineri; minunate colecţii de chilimuri şi cămăşi româneşti, de ulcioare şi troiţe, de icoane, scorţuri şi şalace, din ţara Haţegului şi din ţinutul Şoricei; de peste toate plaiurile unde pe vremea când Thomas de Leu, sgâria cu burinul pe aramă chipul lui «Henry III, Roy de France et de Pologne», băştinaşii se apărau încă cu arcul împotriva sot-niilor tătăreşti şi mongole. ■ 7P © CRONICA SlOBOZIA e un târguşor ialomiţean, de câteva mii de suflete, cu uliţe strâmbe şi sparte de ho puri, cu lăcaşuri nevoiaşe pitite printre salcâmi firavi şi prăfuiţi, în jurul unei foste mănăstiri ctitorite odinioară în coasta Bărăganului de Matei Vodă Basarab. Dela slobozia ţiganilor robi mănăstireşti până astăzi, puţine binefaceri ale civilizaţiei au avut vreme să străbată şi până acolo. Vara, arşiţa soarelui joacă incandescent peste fâneţele arse, cu năluciri de miragiu; iarna, viscolele înfundă liniile de drum de fier cu metereze de troiene ; aşa că şi veştile gazetelor străbat târziu şi învechite. Oamenii duc o viaţă obscură şi îndepărtată de colonişti, aruncaţi undeva într’un miez de pustiu, care nu se bucură nici măcar de umbra şi răcoarea unei oaze. O şcoală ori două, primare; câţiva oameni de legi, cărturari necăjiţi şi săraci; şi cârciumi multe, cum se cuvine într’o urbe unde negustorii şi samsarii tăbărăsc necontenit, pentru a încheia cele mai bănoase afaceri de grâne şi de vite, din acest Bărăgan cu pământul negru şi untos. Din când în când îşi face drum câte un vânător, ademenit de cârdurile de dropii care mai rătăcesc şi acum în iarba cu spicul copt, ca în mincinosul tratat de vânătoare al lui Odo-bescu. Dela aceşti vânători ştiam întâmplător şi vag, câteva amănunte despre urbea ialomiţeană — şi cum amănuntele nu erau de fel dintre acele ispititoare, am rămas, cu drept cuvânt, nedumeriţi, când ne-a venit sub ochi scrisoarea semnată de părintele comunii şi de colonelul comandant al unei şcoli ostăşeşti, poftindu-ne cu câţiva scriitori, să cetim literatura cetăţenilor slobozeni. Va fi să mărturisim aici că ne-am urcat în tren să răspundem chemării, cu oarecare fereală; — ne temeam de privirea batjocoritoare a confraţilor pregătiţi să umple cafeneaua cu ironii legitime, pentru exagerata noastră promptitudine de vajnici «misionari ai culturii», gata să se aventureze într’un autentic bărăgan, ce se întâmpla, de astă-dată să fie nu numai al literelor române, după cum fiecare dintre noi ştie, că se găsesc cu îndestulare şi dincolo de stricta definiţie geografică. Ba, unui călător, în vagon, i-am şi răspuns, mi-se pare, cu pudoare, că mergem aşa, la o vânătoare oarecare, fiindcă nici unul dintre noi nu simţia eroismul să înfrunte ascuţişul unei glume fără putinţa unei replici. Mărturisim aceste omeneşti laşităţi, precum şi fireasca noastră neîncredere, fiindcă întâmplarea va să slujească pilduire şi altora, altădată. In pustiul Bărăganului, lângă apa vânătă a Ialomiţei, acolo unde anevoie străbat gazetele, şi nimic nu se ştie despre cea din urmă scărmăneală literară care înfocat se discută de o săptămână la Capşa, am descoperit totuş oameni cetind cele din urmă cărţi apărute, tăind filele celei din urmă reviste şi desbătând cel puţin cu vrednicia unui capşist, problemele culturii, desbrăcate ce e drept, de argumentele pasionate ale păruelii. Se află acolo, dincolo de linia gării, o şcoală militară, adăpostită într’un edificiu zidit de mult, cu nu ştiu ce destinaţie orânduită în gospodăria oştirii. Un parc ca arbuştii crescuţi atât cât îngăduie dogoarea soarelui, drumuri cu prundul plivit, răzoare de flori şi iarbă măruntă; mărturii de luptă omenească dârză cu împotrivelile naturii. Şi mai dârză luptă încă, cu acea pustiire de gând ce bân- HÂRUNTÂ tue târgurile osândite să stea ferite din drumul tuturor îndestulărilor cu artă şi cu literatură. Ne-a fost dat să aflăm şi minunea bibliotecilor de câteva mii de volume, pentru fiecare companie a şcolii; să putem discuta cu cartea sub mână, şi ultimul volum de cercetări istorice al d-lui Pârvan; să găsim şi sala de cetit prea puţin încăpătoare pentru publicul îmbulzit la o desfătare ce nu avea atracţia dansurilor, costumelor, cântărilor şi cupletelor, ca la foarte populatul «Cărăbuş» al Capitalei. Minunea va fi fiind, în mare parte, datorită dorului de carte dovedită de acel colonel care a ascultat cândva, în vremuri când d. Iorga făcea numai politică pentru cultură, cursurile dela Vălenii de Munte. Sămânţa aruncată atunci a rodit în multe asemenea suflete ce se aflau gata deschise ca brazdele întoarse de oţel, în aşteptarea grăuntelui bun. Ne gândim că aceste oaze în nisipuri se cuvin ajutorate să-şi lărgească verdeaţa. Noi ne-am întâmplat trecători, poate prea puţin pregătiţi pentru chemare. Poate se va găsi prin atâtea biurouri de propagandă a culturii, şi omul vrednic care să înfăptue un program, statornicit pe o oarecare ierarhie în alegerea purtătorilor de cuvânt cărturăresc. Ar fi, în asemenea colţuri uitate de ţară, să se trimită mai des câte-un cetitor de literatură potrivită •— nu numai publicului subţiat în gust, dar şi acelui mult, care s’a grăbit să tixească până la ultimul scaun sala. Fiindcă şi înţelepciunea cărţilor, ca şi otrava lui Mitridat, pe îndelete se cuvine dozată. Pe o pagină întreagă dintr’o foaie de umoristică avantgardă, un domn de spasmodică meserie literară, ne învaţă cum trebuie să scriem româneşte. Insultele de toată mâna de acolo nu ne pot atinge. La insulte —epiderma d-lui F. Aderca o ştie ■— se răspunde atîfel decât cu condeiul. Dar mai e vorba tot acolo de — hai să zicem aşâ — oarecare principii literare ce s’ar fi izbind cap în cap. Asta, fiindcă d. Franz Werfel a colaborat şi va mai colabora aici. Pentru această gravă infracţiune, suntem denunţaţi opiniei publice, adică celor cinci-şase cititori speciali ai «contemporanului». Intru sprijinirea acestei denunţări, aminteşte despre cele două piese ale poetului german, «Spiegelmensch» şi «Bocksgesang» (a mai scris una, d-le Aderca, se chiamă «Schweiger!) cu uşurinţa cu care şi-a ciupit informaţiile din «Rampa». In acelaş număr, d. Aderca atotştiutor, s’a şi grăbit să dea o probă de competinţă. A tradus şi el o poezie de Werfel: «An den Leser». Găsită cu ochii închişi. Dăm ca mostră un singur vers. (Altele mai greu de tradus, au şi fost pur şi simplu înlăturate) . E vorba despre harpistele ce se simt stingherite în orchestrele de staţiune balneară: r«Ich weiss «Das Gefuhl von einsamen Harfenistinnen in Kur- [kapellen...» «Ştiu —- traduce d. Aderca, «Simţirea harpiştilor singuratici în corul din [capele». «Harfenistinnen», au devenit printr’o miraculoasă schimbare de sex, harpişti; iar bietele or- 71 © BCU chestre de staţii balneare, «Kurkapelle», corul din capele. Două năzbâtii, traduse după ureche, în-tr’un singur vers. Vă închipuiţi ce iese din toată poesia lui Werfel, trecută prin lupa strâmbă a isteţului traducător. Ea desvăluie în sărmana-i goliciune, bagajul de informaţii cu care se îndreaptă spre «arta de avantgardă», pipăind cu vârful degetelor agerul «Contemporan». Intr’adevăr, această îndrăzneală a ignoranţei e posibilă, cum zice competent d. Aderca — «numai din pricina totalei rt'e-ştiinţe a publicului». Adică a celor cari, de bună credinţă, primesc farsa «Contemporanului». Pe d. Aderca îl cunoaştem. Pana sa de gâscă rituală nu se lasă uşor intimidată. De aceea, pentru a-1 recunoaşte, oridecâteori se va mai aventura, competent, în necunoscut, îi atârnăm o tinichea de coada prea frumosului său nume : «F. Aderca-Kurkapelle». CâND a apărut în «Viaţa Românească» semnătura: Lucia Mantu, în josul câtorva schiţe fine şi sigure, ca trase pe placa de aramă de burinul unui gravor stăpân pe toate tainele meşteşugului, nu ne-am îndoit o clipă că sub pseudonimul fe-menin se ascunde capriciul vreunui scriitor vechiu, ostenit de monotonia propriului nume. Prea cuminte şi matură era ironia îngăduitoare, colorată de o tinctură discretă de duioşie ; prea definitiv era aleâ adjectivul; prea descărcată era imaginea de toate înfloriturile prisoselnice, fireşti începătorului. Atâta siguranţă aproape descuraja, fiindcă suntem deprinşi a descoperi bogăţie de resurse mai de grabă în stângăcii şi lipsuri decât în desăvârşire ; şi mai gustoasă ne pare apa izvorului rece şi ţâşnită direct cu fire de nisip, de sub lespedea de piatră umedă şi cu cunună de mintă creaţă împrejur, decât lichidul filtrat şi alambicat până la sterilizare. Pe urmă taina pseudonimului a fost şi mai ermetică. Era sigur acum că dedesubt nu se ascundea decât o «începătoare»; dar atât de îngrijit mascată încât de trei ori pe lună, eticheta era lipită altui nume, autentic, cu act de stare civilă în regulă. Volumul apărut în editura «Vieţii Româneşti» (Miniaturi, schiţe şi impresii) n’a deslegat întrebarea, şi cartea ne place poate mai mult aşa; darul unei necunoscute. Sunt însemnări scurte, fără obişnuitul lirism femenin, năclăios, de care ne-a descurajat, bunăoară, d-na Papadat-Bengescu; fără căutarea de singularităţi sintactice cu care talentul inedit şi straniu al lui Arghezi a molipsit o întreagă generaţie de slugarnici imitatori; chiar fără pretenţia foarte la modă a timpului, de a atribui simboluri eterne şi definitive, evenimentelor celor mai cotidiane. D-ra Lucia Mantu nu scrie cu ambiţia de a trece cu slova sa, peste veacuri. Povestirile scurte, amănuntele surprinse cu un ochiu ager, îngăduiala cu care urmăreşte viaţa obscură a copiilor, nu neliniştesc decât doar prin acea desăvârşire a meşteşugului scriitoricesc, despre care aminteam mai sus; desăvârşire în care se întâmplă adeseori să zacă primejdia sterilităţii. Sunt, în cărticica de aproape o sută cinci zeci de pagini, câteva file ce pot merge deadreptul în antologie: Coada lui Tărcuş, Busuiocul, Prima aventură, Grădinarul, Gromolitografii, Metamorfoză. Cetiţi, da, cetiţi, acea dramă în stradă, redată din nuanţe impalpa- bile: «Metamorfoză». Sunt numai două pagini şi câteva rânduri, destule pentru a salva singure, de-ar fi numai atâtea, destinul unui volum. SnOBISMUL câtorva cuconiţe, plictisite de monotonia interiorurilor cu mobilierul aprovizionat de fabricile apusene, a adus de câţiva ani la «modă» arta românească. Oricât s’ar încerca a explica altfel subita îngrijorare pentru o artă ce-a fost dispreţuită până mai eri, adevărata pornire dela începutul începuturilor, trebuie căutată în acest oribil snobism. Dealtfel nimic de osândit: Lemaître mi se pare, dacă nu cumva Faguet, au lămurit cândva că snobismul este un hotărîtor factor de progres. Fapt este că pe încetul arta ţărănească a intrat şi în preocupările marelui public, iar succesul pavilionului de industrie casnică dela expoziţia de acum doi ani, din Parcul Carol, făcea îndestulă dovadă că asistăm la o renaştere a gustului pentru arta românească, ajutată de astădată de priceperea câtorva specialişti. E îmbucurător şi plin de făgădueli. . Cărţi despre această artă naţională s’au scris puţine până acum: o adunare de articole ale d-lui Tzigara-Samurcaş, volumele d-lui Iorga, articole risipite în diferite publicaţii, albumele de cusături, broderii, scoarţe şi ţesături cu puţine şi grăbite cuvinte introductive. Studii mai pe îndelete, cu cercetări mai amănunţite a înrudirilor cu artele vecine, nu cunoaştem altele în afară de cele de mai sus şi în afară de volumul d-lui George Oprescu: «Arta ţărănească la români», apărută în colecţia «Ţara Noastră» şi alcătuit cu o pricepere cu care nu prea suntem deprinşi. Volumul e însoţit de aproape 60 planşe fotografice, aşa că lectorul are putinţa comparaţiilor şi lămuririlor imediate. Se poate vedea de acolo treptata înflorire şi decădere pe alocuri, a ceramicei, a ţesăturilor, a sculpturii în lemn, a broderiilor. Din pânza şi bumbacul unui ştergar bucovinean, din înfloritura de mătasă a unei cămăşi mehedinţene, din tivul unei broboade din ţara Haţegului, dintr’o ceapsă bănăţeană, dintr’o maramă de borangic din ţinutul Muscelului ori din acele minunate conciuri bănă ţene, se poate urmări de aproape străduinţa acestui neam de plugari şi ciobani, de a-şi împodobi cu migală şi odihnitoare căutare de frumos, vestmintele şi obiectele casnice de fiecare zi. Obiectivitatea profesorului dela Universitatea Clujană, ne scuteşte de astădată şi de acele frenetice şi copilăreşti entuziasmări, ce compromit îndeobşte articolele de ocazie asupra artei naţionale. Autorul cărţii spune neted în cuvântul de încheiere, că ceramica noastră nu e atât de variată şi conştiincios lucrată ca a Saşilor; că n’avem covoare atât de fine şi frumos lucrate ca balcanicii; că n’am ajuns la meşteşugul sculpturii în lemn acolo unde maii artişti sunt Săcuii, că nu cunoaştem broderiile fine ale macedonenilor şi dalmatinilor. Dar cu atât mai vârtos apare minunata însuşire a poporului de a izbândi în toate aceste arte populare la un loc, cu deopotrivă pricepere, fără scăderile unei striete specializări, aşa cum nici unul in celelalte neamuri n’au ştiut. E o . înobi-lare a decorului cotidian, care a fost băgată în seamă şi de reprezentanţii civilizaţiilor mai înaintate, ce ne socot fără sfială printre neamurile cu cele mai însemnate civilizaţiuni populare din 72 © BCU lume. Cartea d-lui Oprescu e mai mult decât un album obişnuit, e, , sperăm, începutul unei serii de studii amănunţite ce ne vor sluji să ne cunoaştem însfârşit ţara, altfel de cum o prezintă statisticile moarte şi prospectele întreprinderilor petrolifere. JJespre Frank Wedekind, dramaturgul care avea să revoluţioneze scena germană, îşi publică amintirile în foiletonul lui «Neue Ziircher Zeitung» romancierul Heinrich Mann. Sunt pagini scrise cu mlădioasa prietenie cu care Andre Gide a evocat pe Oscar Wilde. Apropierea ne vine în minte spontan. Wedekind a fost un Wilde al Germaniei contemporane. Lipsit de eleganţă şi de spiritul aristocratic, el se întâlneşte cu scriitorul englez în submoralul scandalos unde îl afunda demonul erotic. Din acele adâncimi animalice a ţâşnit, necruţătoare, şi arta lui cu o putere de revoltă ce depăşeşte estetismul pur al lui Wilde. Heinrich Mann lasă vălul peste multe şi numai ici şi colo, printre momente de durere omenească, arată frânturi din cinismul lui Wedekind. II evocă cu ghitara împanglicată, cântăreţ vagabond de cabaret, spunându-şi cupletele în strâmbături de gură «prea obraznice pentru unul ai cărui ochi trădau atâta adâncime». In vremea asta Wedekind scria piese. Nimeni nu i le juca. Setea succesului îl înfuria. Fu nevoit să apară în ele el însuş actor. Directorii de teatru îl afişau ca număr de senzaţie. Abia târziu, peste douăzeci de ani de când o scrisese, piesa lui «Deşteptarea Primăverii», tragedie din viaţa adolescenţilor, răsbate cu sgomot. Wedekind se cutremură: «Eram obişnuit cu insuccesele !». Conştiinţa lui, devastată de perversităţi şi înrăită de veninul nerecunoaşterii, se mai echilibră. Ii rămase totuş vechea lui pică pe oameni. Uneori îi ataca din senin, cu o brutalitate de care, apoi, el însuş suferia mai adânc. Alteori era îngăduitor. Petreceam nopţi, zice Heinrich Mann, cu cunoscuţi întâmplători a căror încredere el o câştigă, fiindcă era bun, şi pe care îi respingea din nou, fiindcă el cunoştea ura de oameni. Aceeaş viaţă îl învăţase şi una şi alta. Când dispărea o revistă, el striga: «Un duşman înfrânt». N’a pozat nici unui pictor, dar se fotografia: «Fotograful e prietenul meu, pictorul e criticul meu». In vremea răsboiului faima lui crescu. Recunoaşterea îl încunună. Succesul îl făcea să sufere în acelaş timp. Voia să simtă ură împrejurul lui. Ura o socotea o dovadă că e încă tare, că n’a îmbătrânit. In răsboiu avea credinţa că Germania va învinge, dar nu se bucura. Cunoştea sub o formă prea josnică pe oameni ca să poată spera, el cinicul, într’un viitor mai bun al umanităţii. A murit în 1918. A. apărut discret o carte franceză despre noi, aproape neluată în seamă de presa de aici: «Chants Roumains» de Helene Donici. Ed. Chi-berre. Paris. 1922 prix 8 fr.). Autoarea, o basara-beancă aşezată în Franţa, coboară din boierii or-heeni cari au dat pe fabulistul Alecu Donici, — ea însăşi fiind o scriitoare în graiul patriei adoptive . Lucrarea d-şoarei Donici este menită întâiu de toate propagandei pentru România întregită cu Basarabia. Intr’o aleasă yerificaţie franceză, d-ra 73 Donici a transpuseeva din cântecele populare basa-rabene, în cari moldovanul nostru blestemă silnicia jugului rusesc (din colecţia Madan şi Alexandri), poezii din scriitorii cari au slăvit Moldova eroică (Alexandri, Eminescu şi Bolinti-neanu), încheindu-se cu câteva strofe originale, pline de melancoliile nostalgice ale plaiurilor natale depărtate. Pentru cunoaşterea talentului stră-nepoatei lui Alecu Donici, cităm din volum câteva fragmente: «POHOD NA SIBIR», de Alexandri: Sous un ciel gris, un ciel plombe, Dans un champ blanc de neige, Se traîne lentement courbe, Un lugubre cortege D’hommes tristes et tout glaces, . Par leurs chaînes blesses... Din «DULCE BUCOVINĂ», de Alexandri: Douce Boucovine, Province divine Aux arbres fruitiers, Aux beaux gars altiers; Nid de jouvencelles Alertes et belles, Au regard prenant, D’un leu fascinant... Din «ŢARA MEA» (originală) : Alors que l’âpre hivier arrive Mes regards se posent au loin Sur d’autres plaines, d’autres rives; Sur un verdoyant petit coin. . . In aceşti ani de înteţire a tuturor scrierilor de propagandă, când România s’a înfăţişat străinătăţii în cea mai sărăcăcioasă armură spirituală, opera literară a d-şoarei Elena Donici este un preţios dar, destinat cu discreţiune birourilor de propagandă dela diferite ministere, ce înghit misterioase fonduri pentru şi mai misterioase îndeletniciri. IN u e voluminoasă cartea de povestiri a d-lui Jean Bart: «Prinţesa Bibiţa» editată de Vieaţa Românească şi preuiscte cu cel mai mare premire din acest au, al academiei, Abia 120 pagini, în care au încăput şase schiţe. Dar aşa puţină la înfăţişare cum e, înseamnă pentru cititor două ceasuri de rară odihnire sufletească, asemeni acelor scurte rătăciri cu barca, pe mare potolită, nu prea departe de ţărm, de unde te întorci cu plămânii aerisiţi de briza sărată şi cu gândul calmat şi împăcat cu tine însuţi. Fireşte, d-1 Jean Bart, nu adaugă o înnoire scrisului său, cunoscut şi iubit de lectoi'ii credincioşi ce-i aşteaptă cărţile rare, ca darurile unui zgârcit. «Prinţesa Bibiţa» e povestea unei fete, îmbătrânind credincioasă unei dragoste, ce n’a existat decât în închipuirea ei şi în farsa câtorva amrinari, cu tinereţea crudă ca toate tinereţile faţă de tragediile obscure şi nemărturisite ce fiecare om ascunde sub cea mai inofensivă şi plată înfăţişare. «Cu ruşii în deltă», «Cazul dela farul Olinca»; «In Gibraltar», aduc oameni şi privelişti de apă, zugrăvite cu acel meşteşug fără pereche la noi şi cu acea vioiciune în © care duioşia se împleteşte cu un uşor humor ce au făcut succesul celor dintâi scrieri ale acestui povestitor, situat sin guratic, aparte, în literatura noastră de două de cenii încoace. M ONTEVIDEO, această cetate cu nume sonor a continentului nou, a dat Franţei până acum trei poeţi, dintre acei fără de care nu se poate scrie istoria unei literaturi. La vărsarea fluviului cu undele leneşe La Plata, două ţări odinioară duşmane au ridicat două oraşe ce se întrec în frumuseţi şi belşug: Buenos-Aires «regina sudului» şi Montevideo, oraş cocheţ, cu vegetaţie luxuriantă cu bulevarde mărginite de arbori stufoşi şi cu edificii aşezate în amfiteatru; două capitale minunate între care prietenos circulă bărci albe pe apele argintii ale marelui estuar. In acest Montevideo şi-au petrecut copilăria Contele de Lautreamond, Jules Laforgue şi Jules Su-pervielle, poetul cu faima crescută în ultimii trei ani. Contele de Lautreamond, cu adevăratul nume Isi-dore Ducasse, a semnat odinioară celebrele «Chants-de Maldoror», carte ciudată de proză lirică unde se întâlnesc virtuţile şi cusururile cele mai exagerate ale romantismului, cruzimi copilăreşti şi truculenţe satanice, împestriţate cu strofe de o gingaşă armonie. Jules Laforgue a părăsit Montevideo la vârsta de şase ani, cu familia care se întorceâ în Franţa după îndelungi ani petrecuţi la Rio de La Plata. Tatăl lui Laforgue, deschisese încă foarte tânăr o şcoală liberă unde predă lecţii particulare de latină şi franceză, acolo a avut elevă fiica unui neguţător francez cu care îşi întovărăşi vieaţa; căsnicie cu rod îmbelşugat de doisprezece copii, printre cari al doilea a fost Jules Laforgue. Cel de al treilea poet dăruit Franţei de capitala Uraguaiului e Jules Supervielle, ale cărui Debar-caderes, aduc în poezia franceză o notă nouă şi fragedă, o inspiraţie frământată şi spumoasă, ca un chiot în pampas în pragul asfinţitului, răcnit din plămânii largi ai călăreţilor profilaţi asemeni centaurilor negri pe cerul roşu. De trei ori, Montevideo, a trimis Franţei câte un poet. Toţi trei sunt înrudiţi prin noutatea inspiraţiei şi printr’o directă ironie strecurată în paginile de cel mai cald lirism. Poate toţi trei, dacă ar fi rămas în oraşul de naştere, ispitiţi de graiul local plin de sonoritate şi nobleţe, şi-ar fi scris operile în limba lui Cervantes şi Ruben Dario. întâmplarea a vrut să fie atraşi de Paris, să-şi găsească a doua patrie sufletească acolo şi astfel, în ciuda oceanului despărţitor, să prefacă portul cochet dela gura estuarului La Plata într’un «parnas francez», cum îl numeşte Jean-Aubry în «La revue de l’A-merique latine». StRĂBATE tot mai biruitor gândul unei «patrii europene». Ceeace n’au izbutit diplomaţii purtaţi în trenuri speciale la toate conferinţele strămutate din lună în lună, de patru ani, în toate târgurile Europei, încearcă acum oamenii scrisului. Nu e vorba de armistiţii pe tărâm militar ori economic, nici de ştergerea arbitrară a frontierelor. De pretutindeni se înnalţă dorinţa unei con- ştiinţi împrospătate. E pregătirea sufletească pentru zămislirea acelei Europe, care pe hartă să însemne patria unică a rasei indo-europene. Apar publicaţii, se înfăptuesc tovărăşii între cei mai de frunte intelectuali ai naţiilor, apar apostolii celor dintâi drumuri deschise. Două reviste franceze apărute în decursul lunei trecute, întind ramura împăciuitoare a înfrăţirilor. «Europe», sub conducerea d-lor Rene Arcos şi Paul Colin, reprezintă grupul din jurul lui Du-hamel; —Jules Romains, Vildrac, Chenneviere, Leon Werth, Jean Richard Block, la care se adaugă colaborări streine ca: Gorki, Bounin, Kasimir Ed-schmidt. ■ La «Revue Europeene», reia sub o formă nouă şi sub conducerea d-lor Edmond Jaloux, Valery Larbaud, Andre Germain şi Philippe Soupault, programul acelei admirabile publicaţii care au fost «Ies Ecrits nouveaux». Amândouă, — cea dintâiu şi sub formă politică-socială cu o uşoară tinctură extremistă de strângă, cea de a doua numai în domeniul literaturii, — îşi propun să uşureze cunoaşterea reciprocă a culturilor europene, să apropie scriitorii între ei, să bătătorească drumuri neumblate, nu către utopii internaţionaliste, ci către acel spirit de universalitate ce se plămădeşte după răsboiu împotriva oarbelor deslănţuiri imperialiste şi militariste. Desprindem din paginile d-lui Rene Arcos, această chemare de emoţionantă humanitate : «Un oraş, o ţară, pentru un călător care a străbătut toate ţinuturile, ce este decât o oprire la un han înainte de a păşi mai departe? Cel care a ascultat melopeea muezinului în turnurile moschee-lor din Constantinopole, cântecul pescarului napo-litan, doinirea barcagiului de pe Volga, imnul sa-lutiştilor în asfinţit, pe străzile ploioase ale Londrei, hohotirea ghizilor coborând munţii, nu are nevoie să înţeleagă cuvintele pentru a fi de fiecare dată pătruns de aceeaş emoţie. Vocea omenească păstrează accentul său pur în toate graiurile. Pe care dintre aceste glasuri am vrea să le alungăm din amintire, când toate ne-au stors lacrimi? Pe care oraş am îndrăzni să-l osândim la distrugere, dacă ar cere-o îndată un zeu necruţător? Parisul, carnea noastră ? Atena ? Weimar unde e mormântul lui Goethe? Florenţa? Cairul cu sutele lui de minarete ? Roma cu gloria ei ? New-yorkul uriaş şi forfotind, asemenea unui bubuit de oameni ? Budapesta cu podurile ei ? Bruxelles cu piaţa sa regală? Londra care se întinde în toate zările orizontului? Pe care, orice alt orăşel, răsfăţat cu lenevie dealungul unei coaste, sau pitulat înfrigurat în văgăuna unui munte, am consimţi să-l osândim? Cel mai umil sătuc pierdut pe culmi, cel mai sărăcăcios cătun cu ale sale douăzeci de colibe lipite una de alta, ne sunt deopotrivă de scumpe. Am vrea să anexăm în dragostea noastră toate teritoriile. Lumea nu e prea mare pentru noi. Ideea de patrie, aşa cum e închipuită îndeobşte, e o idee de avar. Harpagon încleştat deasupra puţinului său avut, urăşte toţi vecinii şi se înfricoşează de propria-i umbră. Omul liber trăeşte într’o casă cu ferestrele larg deschise pentru a lăsa să pătrundă înlăuntru toată lumina din afară. In loc să vegetăm mizerabil într’un colţişor de grădină să intrăm în stăpânirea întregului domeniu ce ni-a fost hărăzit. Să ne lărgim până la universali tate...“ 74 4 © BCU POTOLIT, ca nişte vădane pensionare, îmbătrânesc târgurile moldoveneşti. Dincolo de uliţa principală, cu firmele ei ruginite şi cu zidul nou al unei clădiri înnălţate timid printre case bătrâne şi scunde; dincolo, se resfiră măhălăli cu !i-vezi patriarhale, unde nucii întind umbra umedă şi amărie peste pajişd câmpeneşti. Seara răsună lătratul câinilor ca într’un cătun depărtat. Nimic din svârcolirea noastră nu mai ajunge acolo. Vieaţa curge ca o apă domoală între maluri catifelate de muşchi, ca să înnăbuşe cel mai mic vuet. După ani, păşind din nou drumurile unde ai hoinărit copil, cu ghiosdanul subsuoară şi cu frica lecţiilor întârziate, trăeşti fioruri pe cari le-ai crezut uitate şi străvechi revolte copilăreşti ce muriseră în tine. Am regăsit în târgul lui Roman-Vodă, şi gimnaziul cu zidurile de cărămidă roşie, şi unii dintre dascălii ce deschideau catalogul pe catedră, într’o tăcere de cavou în care părea că s’ar fi îngropat deodată toate elanurile tinereţii celei dintâiu. Fireşte, cei buni, acei a căror amintire am purtat-o senină,-—au murit, ca în toate povestirile triste. Şi dascălul de română, cu făptura lui uriaşă, care a îndreptat şi pus note pe cele dintâi caete cu «compoziţii» ale lui Mihail Sadoveanu; şi dascălul de latină cu fina înţelegere a tuturor subtilităţilor din odele lui Horaţiu, —nu mai sunt astăzi, cu toate că voinicia lor ni-i arăta din băncile noastre de copii firavi, nemuritori pentru totdeauna. A rămas totuş să ucidă tot ce e mai bun ascuns într’un suflet copilăresc, stafia directorului care ne amuţia glasurile pe culuoare. Cu aceeaş mână tremurătoare picură notele cu cerneală roşie pe foile catalogului. Cu aceeaş odioasă neînţelegere urmăreşte uciderea a tot ce e fraged şi copilăresc în micile vietăţi venite la ucenicia cărţilor. Am văzut din nou, cum biblioteca e ferecată cu zece chei, fiindcă datoria şcolarilor trebuie să meargă numai şi numai la lecţii, nu la rătăciri de literatură. Am aflat şi despre cele 150 volume, trimise de elevii liceului parizian Louis le Grand, colegilor lor necunoscuţi din ţara Moldovei, cărţi închise în dulapuri şi interzise şcolarilor ca pă-cătuiri neîngăduite. Ce s’o fi petrecând în creerul osificat al stafiei directoriole ? Ce gând şi-o fi făcând despre îndatoririle de pedagog? Copiii sunt osândiţi la stricta respectare a programelor nătângi, care aprovizionează ţara cu manechine omeneşti, găunoase de suflet şi sterpe de cultură Străbătând culuoarele pe unde alergam la ora întârziată, m’a străbătut acelaş fior, ca într’o hrubă unde a fost răstignită toată fecioria de gând a copilăriei. In elevii cu obraji ofiliţi şi cu glasuri înnăbuşite am recunoscut fraţi întru aceeaş osândă. Şi am căutat fostul director de odinioară, pentru a-i lămuri toată crima de cultură săvârşită cu eroică şi nătângă meticulozitate. Dar viteaz, directorul s’a ascuns, împingându-şi în fundul bu-zunărilor cheia dela lăzile cu cărţi, ca şi cum diavolul avea să-l ispitească la neertate rătăciri. Asemenea vrăjmaşi ai cărţilor, nu se cuvin oare trimişi odată la odihnă, la cafenea şi la plimbarea de seară, pentru a nu mai ucide generaţii şi generaţii care-i ies din mâini, cu sufletele mototolite, ca batistele dintre degete asudate şi vâscoase ? iVAN ' Mestrovici, vestitul sculptor jugoslav, reînvie, prin devenirea lui artistică, vechea poveste cu pajişti şi clopote de oi a lui Giotto. Fecior de ţăran dalmatin, dintr’un sat nu departe de Co-sova-Mică, Mestrovici s’a pomenit pe lume cioplin-du-şi vedeniile în lemn şi în piatră şi păzind în munţi turma săracă a casei părinteşti. Darul îl moşteniâ dela tată, meşter iscusit în simcelirea podoabelor gospodăriei sale. Copilul minunat trăia cu turma şi cu baladele, alegând cu fericit instinct pietre din muntele sterp al Dalmaţiei şi dăltuind în ele chipurile eroilor naţionali văzute pe file de almanah. Nu cunoştea nimic din ce se petrecea dincolo de hotarul satului, dar vestea minunăţiei începuse să sboare din gură în gură şi’n ziarele provinciei. Mestrovici sculptase şi un crucifix pentru care superiorul unei mănăstiri din vecinătate îi oferi un gulden. Ciobănaşul, conştient de valoarea operii lui, îl dădu mai bine de pomană, întâia cunoştinţă de artă adevărată o căpătă când tatăl îl scoase din ignoranţa satului într’o plimbare la Sebenico şi-i arătă sculpturile gotice ale catedralei de acolo. Un unchiu umblat îi deşteptă momeli din largul lumii. Un căpitan pensionar, întors în sat, îi vorbi de domul Sfântului Ştefan, de marmurele şi de bronzurile Vienei. Pentru în-muguritul artist, toate aceste lucruri erau năluci luminoase de pe tărâmul celălalt. El era copil de om sărac. Căpitanul pensionar, îndrăgostit de darul băeţaşului, voia să-l vadă totuş ajuns la Viena. întreprinse o colectă prin sat, fără izbândă: pretutindeni, în jurul lui Mestrovici, eră preţuirea aproape religioasă a oamenilor simpli, dar totdeodată sărăcie lucie. Cu mari strădanii, tatăl izbuti să-l ducă la Spalato, în atelierul modest al unui cioplitor de piatră. Ce urmează, se prevede: în câteva săptămâni, ucenicul ştia mai mult ca meşterul. In preajma lui 1900, iată-1 însfârşit la porţile Vienei. Avea 15 ani. Protectorul lui e acum un ceh, servitor, care îi dă găzduire în aceeaş odaie sărmană, deavalma cu familia lui. E par’că o minune în tot acest drum lung, cu mari piedici, dela Otavice, satul natal, până în metropola imperiului: numai oamenii simpli cred în geniul ciobănaşului şi numai sărăcia lor îl ajută. In Viena, povestea se întunecă întâiu, pentru a străluci mai apoi şi mai viu biruinţa. Protectorul ceh umblă din uşă în uşă, cu pălăria în mână, să-i găsească un profesor. Celebrul Bitterlich refuză «gloria de-a descoperi geniul unui fecior de ţăran croat». Dispreţul lui îl răscumpără Helmer, directorul Academiei de arte, care primeşte pe Mestrovici la şcoală, fără concurs, după ce îi văzuse lucrările. De-acum, drumul faimei se deschide larg. Rodin, încă nu celebru, în treacăt prin Viena, leagă prietenie pe toată vieaţa cu artistul croat. Sculptura lui intră biruitoare în templul de laur aurit şi de iederă verde al Secessionului. Gloria lui capătă proporţii europene şi culminează—sunt câţiva ani de-atunci ■— în expoziţia triumfală dela Londra, organizată de Statul jugoslav. Pentrucă Ivan Mestrovici e, înainte de toate, un sculptor naţional. In pietrele lui tăiate abrupt, uneori cu stilizări asiriene, se încordează în mari convulsiuni figurile legendare ale eposului sârb: Marco Cralevici, Miloş Obilici -—fragmente pe care artistul le visează grupate cândva în templul dela Cosovo. 75 © Cu acest număr «Gândirea» intră, ca în fiecare an, în vacanţă, până în Septemvrie. Cerem iertare cu acest prilej, cititorilor, pentru întârzierea de apariţie a ultimelor numere, pricinuită de şezătorile care au mobilizat timp de două luni aproape pe toţi colaboratorii noştri. Unul din cele dintâiu numere din toamnă, va fi închinat în întregime literaturii ruseşti, cu articole, proză şi versuri, trimise în acest scop «Gândirii», de: Dimitri Merejkovski, Z. Hippius, Ivan Bunin, A. Kuprin, Al. Feodorov, Smielov, etc. şi ilustrat cu d:-sene şi reproduceri inedite de N. Gontcharova Archi-penko, B. Grigoriev, W. Suhaiev, Şudbinin, A. Iacovlev, S. Cehonin, V. Feodorov, etc., etc. Tipăriţi. cvi,tvra naţională, bucureşti CLIŞEELE MARVAN §', ■?', i Kp © BCU Ioa.Chenv Bitvricvs in Senatv LEONARn GAULTIER PORTKIÎTU1, I,UI IOAN CHENU No. X3 GÂNDIREA GÂNDIREA © BCU Cluj w 1 ini i GÂNDIREA © BCU Cluj © BCU Cluj ANN0jl CONVEGNO ANN0IV RIVISTA MENSILE DI LETTERATURA E DI CULTURA Direttore: ENZO FERRIERI ha raccolto gli scrittori italiani piu significativi, commenta la vita letteraria, artistica, musicale del tempo presente dâ notizie delle riviste e dei libri nuovi. Publica il bollettino della vita del circolo. Collaboratorifissi: Per la letteratura Italiana : Per la letteratura Francese: Per la letteratura Inglese : Per altre letterature: Per i libri di critica: Per la letteratura classiche : Per i libri dl arte : Per la musica: Carlo Linati, Eugenio Levi, Cesare Angelini. Giuseppe Prezzolini. Emilio Cecchi, Giacomo Prampolini. Vlad. Arangio Ruiz. Ettore Bignone. Giuseppe Raimondi. Giannotto Bastianolli. A APĂRUT: , A APĂRUT: : IONEL TEODOREANU ULIŢA COPILĂRIEI UN VOLUM 154 PAGINI CARTONAT 30 LEI EDITURA CVLTVRA NAŢIONALĂ •A APĂRUT : A APĂRUT : POEME IN PROZĂ de EMIL ISAC EDITURA «TIPOGRAFIA ROMÂNEASCĂ» S. A. ORADEA-MARE PREŢUL UNUI VOLUM 20 LEI TA RIVISTA MENSILE Redattori: Arturo Marpicati, Bruno Neri e Antonio Widmar Redazione e Amministrazione : Via Giosue Carducci ix, Fiume Abonamento per l’estero : Un anno Lire 25.— RIVISTA MENSILE DEL w 1 CVLTVRA NAŢIONALA SOC. ANONIMA DE EDITURA X. CAPITAL. SOCIAL LEI 50.000.000 !!!l!!!!!l!l!llllllllll!!ll!l!l!ll!!!ll!!lll!!!llll!l!!!llllll!l! /* *1*.\ llllllllllllllllllllllllllllillllililllllllllllllilllllllllilllll SEDIUL CENTRAL/ « mim Ir \sediul central bucureşti! i nţ /BUCUREŞTI STRADA P A R I S No. i V * I 1 1 llu / STRADA PARIS No. i !1IIIII!IIII!I!IIIII!II!!II!III1II»IIIII!IIII!IIIIII!!!II!IIII!I X* r lll!lll!ll[!!l!ll!lll!ll!!llll!l!llll!l!ll>!!>l!!lllll!IIIIII!l!l TELEFON No. 57/62 / ADRESA TELEGRAFICĂ «CULTROM» CĂRŢI NOUI APĂRUTE I. SLAVICI: G. BANE A: CEL DIN URMĂ D I C Ţ I 0 N A R ARMAŞ (Roman) IT AL IAN-ROMÂN B. DELAVRANCEA: R. TAGORE: A DOUA CONŞTIINŢĂ NAŢIONALISMUL E. FROMENTIN: /. BASSARABES C U: D 0 M I N I Q U E MOŞ STAN L. TOLSTOI: V. ALECSANDRI: CADAVRUL VIU S INZIANA ŞI L. ANDREIEW: PEPELEA ECATERINA IVANOVNA V. ALECSANDRI: G. HA UPTMANN: PASTELUR I SUFLETE STINGHERE , /. TEODOREANU: r. CHIARELLI: ULIŢA COPILĂRIEI MASCA ŞI OBRAZUL ŞT. NENIŢESCU: PETRONIUS: TREI MISTERE SATYRIC ON DE VÂNZARE LA TOATE LIBRĂRIILE DIN ŢARA ATELIERELE DE TIPOGRAFIE / LITOGRAFIE / LEGĂTORIE CALEA ŞERBAN-VODĂ No. 143 TaTT^TTTDTJC'T'T CALEA ŞERBAN-VODĂ No. 143 TELEFON 24/83 DUVjU XVJLj O JL 1 TELEFON 24/83 GÂNDIREA EXEMPLARUL 12 LEI