E X E M-PLARUL L E I 12 — GÂNDIREA EXEMPLARUL LEI 12.— APARE LA 5 ŞI LA 20 ALE FIECĂREI LUNI, SUB CONDUCEREA UNUI COMITET COMPUS DIN DOMNII: LUCIAN BLAGA, DEMOSTENE BOTEZ, AL. BUSUIOCEANU, NICHIFOR CRAINIC, ADRIAN MANIU, GIB. I. MIHĂESCU, I. MARIN SADOVEANU, AL. O. TEODOREANU ŞI PAMFIL ŞEICARU REDACTOR: CEZAR PETRESCU CORESPONDENŢA REDACŢIEI PE ADRESA: CĂSUŢA POŞTALĂ 170, BUCUREŞTI PENTRU RECENZII ŞI ANUNŢAREA APARIŢIEI, DOMNII AUTORI ŞI CASELE DE EDITURĂ SUNT RUGATE A TRIMITE CÂTE DOUĂ EXEMPLARE. — MANUSCRISELE NEPUBLICATE SE ARD. CĂRŢILE ŞI MANUSCRISELE RUGĂM A FI ADRESATE REVISTEI ŞI NU PERSONAL. IIHIlIlllllIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIilIlllIHIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIllllllllllllllllllllllllllllllllllHIIIHIIIIIIIIIIIIIIimilllllllllllllIlllllllllllllIHIIl 5 ŞT 20 MAIU 1923 CUPRI NSUL ÎNTOARCERI SUFLETEŞTI de Al. Busuioceanu........... i JGHEABUL de Nichijor Crainic.. . 3 SPRE MĂNĂSTIRI de Demostene Botez......................... 5 am înţeles păcatul ce apasă PESTE CASA MEA de Lucian Blaga....................... 9 CRIZA DRAMEI de Franz Werjel. 10 DEPARTE, TÂRZIU de Adrian Maniu...................... 12 DREPTUL La LIBERTATE de Marin Simionescu-Rîmniceanu. . 13 CÂNTECUL HOINARULUI de Dumitru Simirta............ 15 CARIERA LUI VIDRAN de Cezar Petrescu ................. 17 PLUTA de Ion Pillat............21 CRONICI: IDEI, OAMENI & FAPTE: COLABORĂRI DE PESTE HOTARE................ 22 MINUNATA ÎNTÂMPLAREA «CULTURII NAŢIONALE»...... 22 OCHIRI, PRINTRE CULISE.... 23 TÂNĂRA MUZICĂ ROMÂNEASCĂ 24 CUTREERÂND ŢARA, CU PRILEJUL ŞEZĂTORILOR «GÂNDIRII» ................... 24 DUPĂ O EXPOZIŢIE GRIGO- RESCU................. 25 CRONICI LITERARE: ION PILLAT: PE ARGEŞ IN SUS de Aristarc........... 26 POETUL CROITORESELOR de G. Topărcsanu......... 27 CRONICA ARTISTICĂ: PALLADY de Pinx........... 30 FRITZ KIMM de Oscar Walter Cizek 30 DRAMA ŞI TEATRUL: CU SIR JAMES FRAZER, PE URMELE DRAMEI de Ion Marin Sadoveanu............. 31 CRONICA MĂRUNTĂ.......... 33 COPERTA DE PAUADY, REPRODUCERI DUPĂ PADADY, FRITZ KIMM, TIBOR ERNO, DEMIAN, TONITZA, ETC. iniiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiHiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiinHiiiiiiniiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiniiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiimii ABONAMENTE: 1 AN, 200 LEI; 6 LUNI, 100 LEI. EDIŢIE DE LUX, 300 LEI. PENTRU INSTITUŢIUNI ŞI AUTORITĂŢI, 300 LEI ANUAL. IN STRĂINĂTATE: 300 LEI ANUAL. — INSERŢII ŞI RECLAME SE FAC LA ADMINISTRAŢIA REVISTEI ŞI LA TOATE AGENŢIILE DE PUBLICITATE ADMINISTRAŢIA: BUCUREŞTI, STR. POVERNEI, 28 EXEMPLARUL L E I 12 — GÂNDIREA EXEMPLARUL L E I 12.— P.96 GÂNDIREA » ÎNTOARCERI sufleteşti D E AL. BUSUIOCEANU J-3e curând, o mare revistă germană, «Die neue Rundschau», aceeaşi care odinioară fusese tribuna de luptă a mişcării literare aparent revoluţionară, în realitate însă foarte tradiţionalistă, care impunea Germaniei imperiale şefia literară a lui Gerhart Hauptmann — o tribună a bunului simţ germanic aşa dar—aducea în fruntea unui număr foarte îngrijat de soarta nouă a poporului german, un lung eseu predicator, naiv pâ"ă la aberaţie, absurd cu totul, foarte important însă pentru o întreagă stare de conştiinţă căreia i s’ar putea găsi corespondenţe şi aiurea decât în Germania. Se cerea în el budistizarea Germaniei şi se însemnau cu bucurie cei dintâiu paşi ai literaturii către spiritul cel nou menit să aducă mântuirea: Sufletul european atins de moarte, încleştat în formele mecanice ale unei civilizaţii raţionaliste şi materialiste nu-şi mai poate dobândi salvarea decât prin botezul mistic în apa sfinţitoare a lotuşilor lui Budda. Iar cui Budda nu-i e de ajuns, îi stau în ajutor cu floarea nemuririi în mână şi mierea sufletului pe buze şi divinul Laotse sau neasemănatul Confutse. — Nu e o glumă. 0 nelinişte adâ:că, soră cu desperarea, poartă sufletele spulberate de răsboiu către făgăduiala de pacificare acelor mai bizare idealuti. In Germania în deosebi contagiunea bântuie. Sentimentul unei mari nefericiri împinge sufletele în gloată către idealul celor fericiţi. E o cumplită nevoie de a crede, o nevoie de noi idoli lumii de sfărămături şi zdrenţe de după răsboi. Literatura întreagă a Germaniei de azi stă mărturie. Aberaţia budistă, şi asiatică în genere, devine populară. Nume de scriitori mari ar putea fi citate. Filosofia însăşi e atinsă. Kayserling se întâlneşte în gândire cu îndepărtatul răsărit, iar Kant începe a fi revizuit prin noile adevăruri. Literatura germană tânără nu mai creşte la umbra lui Goethe, ci la umbra lui Tagore; tinerimea germană poartă în buzunar pe Laotse; şi Gerhart Hauptmann însuşi —: «Neue Rundschau» ne înştiinţează — îşi aşează pe biurou în locul bufniţei simbolice, chipul de fildeş al lui Confutse. Nu ne-ar interesa lucrurile acestea dacă marea criză morală a literaturii germane de azi n’ar avea corespondenţe în spiritul literaturii europene întregi în căutarea unui nou ideal. Pe alte drumuri şi spre alte zări, pelerini fără număr îşi frig tălpile în pustiu arşi de aceeaşi sete. Apa vieţii noi e căutată pretutindeni. E adevărat, cu mai multă desnădejde şi iluminată nebunie de cei doborîţi mai adânc de realitate, mult mai potolit şi mai superficial de cei pe care nici o înfrângere nu i-a neliniştit încă. Q literatură întreagă de profeţi şi inspiraţi care vorbiseră la sute de milioane de oameni, marea literatură rusă, s’a distrus în câţiva ani. Un univers scufundat pe care realitatea nu-1 mai putea sprijini. Sufletul rusesc lipsit azi de expresie trăieşte aceeaşi tragică desnădejde, şi de sigur şi mai agitată, ca şi cel german care îşi aruncă desperările în Nirvana. Arta nu mai poate fi pentru aceşti neliniştiţi căutători de ideal o ocupaţie de sibariţi, nobila inutilitate de până acum care începea şi isprăvea în sine. O problemă de conştiinţă, ca vânzoleşte sufletele până la durere, biciuindu-le cu îndoeli şi întrebări demăsurate. Printre cei mai puţin torturaţi chiar, cei cărora cutremurul răsboiului nu le-a putut dărîma şi temeliile sufletelor, pasiunea aceasta pentru ideal începe să bântuie. Mari neliniştiţi se ridică pretutindeni şi îndoelilelor nu mai sunt estetice. O nevoie de confesiune şi de etic omenesc străbate aproape întreaga artă nouă. In Italia, Papini, poate cel mai caracteristic pentru această nelinişte modernă; în Franţa, unanimiştii, căutând un Eros nou nu numai artei dar sufletului modem întreg; până la expresionismul, care e I © BCU poate mai puţin o problemă estetică decât una metafizică, pretutindeni se încearcă aceeaşi interioară transformare. O literatură esenţială e în pregătire. Nimeni n’ar putea-o defini. Dar din înfrigurarea căutării, cel puţin atât se poate lămuri: Nu e vorba de o nouă şcoală sau formulă literară, ci de un sens etic nou artei şi vieţii în genere: O literatură care nu mai e un scop în sine, trecând dincolo de universul închis al formulelor estetice, integrată vieţii, o literatură-ethos, căutând în viziunea unui Cosmos nou organizarea conţinutului haotic al vremii. Ce va fi acest nou Cosmos, încă nedesprins din neguri, spre care punţi de stele abia încep să se arunce ? Mitul zeului budist plutind pe valuri şi născându-se din cupa unui crin de apă e de bună seamă o naivă amăgire pe care literatura şi-o face sieşi. Nici budismul şi nici-o concepţie de viaţă împrumutată apusului sau răsăritului îndepărtat nu vor putea înlocui un univers scufundat în noi înşine. —Gustul acesta însă pentru cel mai pur spiritualism şi misticism, din care nu lipseşte amara negaţie a realităţii, nu e întâmplător. El se întâlneşte pe poteci întortochiate şi multiple cu un întreg exod al artei şi gândirii europene actuale către tot ce e mister şi destrămare a realităţii. Un cult nou ne întoarce spre misterele medievale şi spre întregul misticism de atunci, religios, profan, păgân, pe care realismul şi naturalismul îl înjosiseră şi ni-1 şterseseră din conştiinţă. O nouă religiozitate, nu întotdeauna teologală, dar adânc spirituală şi însetată de divin, îşi găseşte mari psalmişti. Nume se pot cita. S’a şi vorbit la noi, poate de cel mai mare dintre toţi, Rainer Maria Rilke, şi s’ar mai putea vorbi şi de alţii. Literatura rusă îndeosebi, azi în pribegie, a risipit problemele religioase pretutindeni. Nu e vorba însă numai de religiozitate. Ci de ce e poate focul ei cel mai secret şi care arde acum în toate sufletele. De această aprigă nevoie de transcendental, de evadare din realitate, de străbatere iluminată până la rădăcinile ei spirituale. întregul misticism modern e în negaţia aceasta a realităţii şi în nesfârşita noastră sete de spiritual. N’am putea oare recunoaşte în ele întregul cataclism moral care a însemnat răsboiul? — şi după el, efortul nostru aproape desnădăjduit de a ne creea o lume nouă în locul celei ce ni s’a scufundat sub tălpi? — Aproape nu cunoşteam misticismul. Sufletul european pierduse gustul marilor mistere care odată îi mai aduseseră amarul pesimism romantic. Lumea nu ne era desminţită prin nimic şi noi credeam în ea. Credeam în ce numeam realitate, ne sprijineam pe ea şi ne simţeam în siguranţă; cum ne simţeam de siguri pe pământul nostru înflorit. Realitatea ne inspira artă, ea ne definea gândirea şi ne determina întreaga viaţă. Iar când tot ce ne odihnea fiinţa, din afară şi deosebit de noi, părea epuizat, ne întorceam spre cealaltă realitate, cea interioară, tot atât de sigură şi încredinţată în sine. O concepţie comodă a lumi, nu mai puţin împăcată cu viaţa decât realismul pe care îl combătea—impresionismul—ne îngăduia să spargem însăşi solidaritatea lumii, să o pulverizăm şi infinite mici realităţi şi s’o reducem până la noi. Găsisem mijlocul de a fi fiecare un univers în sine însuşi. Arta noastră întreagă oscila astfel între această opacă viziune a realităţii şi mai străveziul impresionism care asupra aceleiaşi realităţi desfoia trandafirii transparanţe spirituale. Nici’o întrebare însă, nici-o mare îndoială nu stârnea nelinişti sufleteşti. Din singura literatură în care gândul se înălţa totuşi şi dincolo de realitate, din literatura rusă chiar, nu alegeam decât realismul care ne era familiar. Marile probleme de conştiinţă ale sufletului slav ne scăpau cu desăvârşire. A fost poate cea mai împăcată în sine, mai senină, dar şi mai burgheză, dintre epoci. Am fi putut trăi şi scrie în bună proză descriptivă până la sfârşitul lumii. Desamăgirea însă a venit cumplită şi precipitată mistuind tot ce ne închipuisem imu-tabil şi desăvârşit. N’a rezistat nimic. Toate certitudinile noastre fără greş cumpănitoare atâta vreme, şi-au văzut atunci axele frânte în aceiaşi năruire generală. Lumea noastră de realităţi nu era atât de sigură cum ne-o închipuisem noi. Şi din dezastrul ei, dezastrul sufletelor ar fi fost firesc. După desăvârşita afirmaţie — negaţia desăvârşită: pesimismul. Umbra lui nici nu e aşa de nesimţită în câte suflete doresc acum Nirvana indică sau cred în ameninţătorul «Apus al Apusului» spenglerian. Iar peste ea, o singură mântuitoare pune mai era posibilă — cea aruncată acum: Dela negaţia realităţii — în această mistică afirmaţie a idealului. E poate drumul pentru multă vreme al spiritului întreg european. Ne vom întoarce din această explorare cu un Cosmos nou în suflete, sau ne pândeşte iar desamăgirea şi mai de temut? Cine ar putea fi sigur? Drumul unei mari eroici însă, azi abia de bănuit, stă poate deacum larg deschis. © BCU V SCHIŢĂ JGHEABUL D E NICHIFOR CRAINIC S'AU stins atâtea basme cu bătrânii Şi ani şi frunză 'n mâl au putrezit, Dar suflet viu din sufletul fântânii Străvechiul lemn cu muşchiu mi l-a 'nverzit. Din ce adâncuri fără capăt saltă Eu nu mă 'ntreb, dar caut Să-l ţin curat de mâlul de pe baltă. Din gura de răcoare a fântânii îmi curge ca un cântec printr'un flaut; S'asvârle 'n melodii de vălurele, Alunecă pe nodurile mele Şi gâlgâie 'n gurgui. — Eu îl primesc să-l dărui Oricui Şi fiecărui. Amiaza bate 'n neteda câmpie Ca 'ntr'o tipsie argintie; 3 PALADY © BCU Cluj Dogoarea fumegă fn talazuri moi. E ceasul ars, şi setea însorită Se tânguie în mugete de boi. Pripită, dogorită, S'adună 'n mii De turme, de cirezi, de herghelii, Bălăngănind tălăngi tărăgănat Şi-o jale toropită, de argat. Te-apropie şi bea, făptură arsă, Că apa mea, ce trece, nu se trece — Cu cât o sorbi, mai vie se revarsă Şi tremură mai rece! Din gura de răcoare a fântânii îmi curge ca un cântec printr'un flaut, S'asvârle 'n melodii de vălurele, Alunecă pe nodurile mele Şi gâlgâie 'n gurgui. — Eu o primesc şi o dărui Oricui Şi fiecărui. Dar setea de pe câmp s'a ridicat, Şi din albastrul gol Cad păsări leşinate 'n rostogol, Mai jos, mai răsfirat Pe sinilia cerului perdea; Şi coborînd cu ea, Par ciucuri grei ce s'ar fi spânzurat De tivul ei — şi-i moaie 'n apa mea. Şi beau şi iarăşi suie: Avânt răsfrânt o clipă în unda mea verzuie.... Dar cum se duc şi ciripesc în zbor, ' Stropindu-şi bucuria din aripa fugară Pe nesfârşitul zâmbet al cerului de vară, — E apa mea stropită în ciripitul lor.... Din gura de răcoare a fântânii îmi curge ca un cântec printr’un flaut; S'asvârle "n melodii de vălurele, Alunecă pe nodurile mele " Şi gâlgâie 'n gurgui. — . Eu o primesc şi-o dărui Oricui Şi fiecărui. © BCU Cluj \ însemnări de drum SPRE MĂNĂSTIRI . D E ’ DEMOSTENE BOTEZ JPAŞCANII sunt portul cel mai depărtat al atmosferei de mănăstiri moldoveneşti sau, mai precis, partea dinspre târg a gării din Paşcani. Aici ancorează la ceasuri fixe lan-dourile mari, în ale căror cutii cu geamuri mai dăinueşte până aici mirosul de brad. In gara Paşcani trăesc cât ţine vara vestigiile unei lumi vechi şi inovaţiile lumii noi. Expresul direct Bucureşti—Praga—Viena se încrucişează cu landoul din Târgul-Neamţ, fost pe vremuri în Eşi al lui Mitiţă Balş. Căleşti de demult care purtau pe uliţa Goliei domniţele şi logofeţii la teatru sau la mese, au fost vândute negustorilor din Târgul-Neamţ care le exploatează ca pe nişte boieri scăpătaţi. Un veac întreg se salută pe deasupra gării. De o parte sună înnăbuşit ca un cutremur comprimat aburii Pacificului, şi flueratul scurt şi puternic ca de vapor, de cealaltă s’aud strănutând caii, şi mai apoi sunând dogit şi pe două tonuri clopoţeii dela oişte. După mersul sdruncinat şi gălăgios al trenului, greu de ferărie, cobori ca într’o barcă în landoul legănat şi ospitalier. In dosul gării Paşcani au mai pătruns nu se ştie pe unde şi câteva camioane amenajate pentru pasageri, parcă anume pentru a contrastă cu melancolia bătrână a landourilor. Camioanele se ’ncarcă cu vuiet şi cu fum de benzină. Zăreşti în ele figuri care de sigur nu merg la mănăstire, ci la iarmaroc la Târgul-Neamţ, după boi, după ouă. Sunt înaintaşii civilizaţiei plină de economism care se aventurează în ţinuturi noi. Amatorul de mănăstiri şi de plăceri rare şi bătrâne, aşteaptă să dispară toate aceste drăcii într’un nor sforăitor de fum şi praf, şi abiâ după aceea începe a se aşeză în landou, fiindcă în el ai impresia că eşti la mănăstire chiar dela Paşcani. Până să-ţi pătureşti pardesiul să ţi-1 pui dedesubt, până să aprinzi o ţigară, bagajele ţi-s deasupra pe acoperiş sau legate burduf în urmă. Vizitiul şchiop sau econom de un ochi strânge traistele din capul cailor; se aude o plesnitură de biciu, clopotele dela oişte pornesc smuncit şi repede, iar carapacea aceasta cu bejenie şi oameni â pornit. Dealul Paşcanilor se urcă greu. Din când în când vezi prăştierii călcând apăsat şi convins cu picioarele de dinainte, şi dând din cap în sus şi ’n jos de parcă ar vrea să imite cu capul mişcarea copitelor. S’a terminat o ţigară, două. Şi dealul e lung. Ai vreme acuma să examinezi în voie cu cine mergi. Deabiâ ai plecat şi de generalul din faţă eşti sătul. Triunghiul roşu de pe piept te persecută ca o reminiscenţă urîtă care te obsedează. E pretenţios şi aspru. Ocupă cât trei locuri. Stă cu picioarele comod desfăcute în lături şi cu o cravaşă pe care o ţine în mâna rezemată de genuchi, cu prestanţa cu care ar ţine un baston de mareşal. Şi ’n mers, vârful cra-vaşei, mândră se vede de stăpân, dă cochet la dreapta şi la stânga. Când s’a urcat în landou a dat la o parte violent o cucoană bătrână îmbrăcată în negru care cercă şi ea încet să se urce. Cucoana resemnată s’a dus spre alt landou, de parcă ea ar fi fost vinovată şi ar fi vrut să se suie într’o trăsură care nu eră a ei. Generalul, se vede mustrat de o remuşcare, ascunsă la fund, sub triunghiul roş,- a chemat plutonierul gării, i-a arătat bătrâna cu cravaşa şi i-a ordonat să-i facă loc în altă parte. Nu ştiu ce s’a mai făcut cu ea. Pe urmă a dat iarăş ordin,, de data asta chiar proprietarului landoului ca să nu puie pe nimeni pe locul din faţa dumnealui,, pentru ca domnul general să aibă unde-şi întinde picioarele şi unde manevră cu sabia. Toate acestea mă fac să nu mai fiu aşa bine dispus. Alături de mine un student strânge subţioară un pardesiu vechi şi în mână o «Anatomie» mare cu scoarţe cărămizii, iar sub picioare tot aşează cu călcâiele, ca să nu cadă cumva jos sau să intre în regiunea «ocupată» milităreşte de domnul general, un craniu şi vreo câteva oase învălite într’un jurnal care a prins să crape. Cucoana domnului General pare şi ea indispusă de energia cu care s’a cap- ■ 5 ' \ © BCU Cluj turat locul pe care stă, şi nu are nici o privire dulce pentru statuia de alături. Cealaltă doamnă care mai este cu noi, palidă şi cu cearcăne albastre subt ochii frumoşi, s’ascunde mică şi parcă înspăimântată într’un palton de lână. Din cauza tiraniei domnului General, colonia noastră e tăcută şi indispusă. Fiecare se uită în lături pe marginea şoselei, la movilele de piatră care rămân încet una după alta în urma noastră, la miriştile goale, la păpuşoii verzi. Numai El se uită înainte, parcă pe deasupra capului celor de pe capră care fac zid înaintea noastră. Eu stau cu spatele spre vizitiu, cu faţa în urmă. Din când în când retrag cu spaimă piciorul stâng.care cutezase să se atingă de cizma domnului General. ■ Privesc în urmă. ■ Nu ştiu când, aşa încet, încet, valea Şiretului s’a depărtat. Tabloul e mare şi frumos. Paşcanii abia mai înseamnă câteva case prăpădite subt verdeaţa copacilor, ca şi satele din coasta dealului din faţă. Apa Şiretului clipeşte rar, unde şi unde sub maluri. In dreapta spre Muncel lunca verde închis acopere valea, ca adusă şi revărsată de ape. Pe dealul dela Strunga, copaci mari înşiraţi pe coama dealului, înseamnă marginile unui drum şi păzesc dealul. Subt un faldur de deal o biserică albă e ca o mână de zăpadă rămasă încă netopită pe acolo. Pe vale se vede bine un fum lung sub care abia se distinge un tren mic ca o jucărie de copii. Deaici şi trenul se vede înaintând încet. Podul de peste Şiret apare alb în bătaia soarelui abia ca un os. Intrăm în pădure. La o cotitură priveliştea se ’nchide ca să se vadă pe urmă iar prin deschizătura făcută de şosea, şerpuitoare ca o cărare. Mă uit la copacii depe delături. Au fiecare o expresie proprie ca şi oamenii. Unul e strâmb ca un cerşetor şi parcă s’apleacă sub cutezanţa celorlalţi. Un mesteacăn mic e un fecior de aristocrat prăpădit într’o mulţime. Un stejar mai bătrân şi mai înalt, se vede un semincer, are atitudinea marţială a domnului General de alături. * Intr’o poiană mică care abiâ să zăreşte prin desime, copacii s’au prins în horă împrejur. Dincoace de marginea pădurii câţiva copacii au ieşit până la şanţul şoselei să se uite la cei care trec şi să mai iasă din mulţimea copacilor la o leacă de aer. Poposim. Mă dau jos să-mi desmorţesc picioarele, şi când mă întorc, în faţa mea e valea Moldovei şi dincolo munţii albaştri. Pe deasupra munţilor drept înainte crestează cerul coama Ceahlăului. Dincolo de valea Moldovei, totu-i albastru închis. E altă lume. Munţii se încalecă unii pe alţii, vârfurile lor cutează tot mai sus. E o cetate albastră cu înălţimi întortochiate şi ciudate. Nu ştii pe unde şi cum vei intra în îngrămădeala aceea de uriaşi care s’au ridicat deodată înainte, ce magie va face să se dea munţii în lături ca să trecem printre ei, până ’n inima lor. Suntem departe şi totuş am impresia copleşitoare a măreţiei lor. In taina lor albastră şi întunecată trebuie să trăiască poveşti frumoase, întâmplări de altădată, încrustate acolo în piatra muntelui. Dar deaici nu se poate distinge mult; mă uit în munţi ca’ntr’un basm, în care nu-i nimica desluşit, şi-i totul aşa de frumos. Dar vizitiul mă îndeamnă: — Cuconaşule, hai, mergem. Mă sui cu greutate, şi mai aruncând încă o privire. Trebuie iar să merg cu spatele înainte, adică spre priveliştea asta. Mă ’ntorc cam deacurmezişul scaunului şi trag cu coada ochiului pe după capra landoului. Am impresia că generalul e indignat că stau cam cu spatele la el, dar între un general şi Ceahlău, eu prefer să stau cu spatele la general, mai ales când sunt civil. ' Coborîm prin satul Moţca. Munţii parcă se depărtează, parcă cresc şi se urcă deasupra capului nostru. Valea Moldovei se deschide pe urmă largă şi’ntinsă înaintea noastră în spre Fălticeni. Am ocolit spre târgul Neamţ. Caii or fi mergând ei repede, dar merg încet, şi aş vrea s’ajung mai de grabă. Trecem hurducat pe podul lung peste Moldova. Apa curge viu şi limpede vuind uşor pe deasupra pietrelor care se văd în fund. Apa-i mică. Ramuri întregi din albia Moldovei sunt uscate, şi pietrele lucesc în soare sure şi lucii: seamănă cu broaşte împietrite deodată într’un blestem. 6 © Ne-apropiem de Târgul-Neamţ, aşezat la botul unui munţe care se isprăveşte deodată. Munţii încep a se dâ tot mai mult în lături înaintea noastră, şi se 'nalţă tot mai sus. Se desluşesc acum pădurile de brazi aspre şi albastre, cu colţuri dure pe creste în zare, c’un fum aburiu, întins diafan deasupra, ca un voal delicat. Deoparte şi de alta a şoselei încep a răsări câte o casă, la început rare, din ce în ce mai apropiate. Iată şi o casă frumoasă cu cerdac şi balcon larg cu stâlpi: Târgul-Neamţ. In inima târgului magherniţe şi dugheniţe se îngrămădesc murdare şi urîte, ca ’n târgurile mici de pretutindeni. La marginea dinspre miazănoapte, muntele s’a dat parcă îndărăt, şi numai de sus pe deasupra copacilor priveşte în târg. Caii o lasă mai încet fiindcă simt pe undeva pe aproape grajdul din care au plecat. Din uşile dughenelor negustorii se uită poftitori spre noi, noui excursionişti, şi deci viitori clienţi în ziua aceea, sau în altă zi când ne-om porni dela mănăstire spre târg, la aprovizionare. ' Landoul se opreşte în faţa unui han cu înfăţişare străvechie, cu bolţi şi arcade din faţă. Pe semne un rătuş de demult, pe unde trăgeau drumeţi întârziaţi scăpaţi de haiducii care stră-juiau drumurile întunecoase de pe aici, pe unde se bea poate pe vremuri vinuri bune dea-valma cu cârciumarul, la mucul lumânării. Acuma totu-i murdar. Arcadele stau negre ca nişte guri de tuneluri prin care s’ar intră în vremile de odinioară, în trecut... Din târg câţiva băeţi fără rost şi negustori cu mâinile în buzunar s’adună împrejurul landoului ca să vadă qe-i cu noi. Generalul cu soarele în frunte şi triunghiul roşu pe piept e centrul de admiraţie. Noi, ceştilalţi, ne dăm jos, mărunţi şi neînsemnaţi, pentru a face loc domnului General care se pare că ne va părăsi. Landoul nu merge mai departe. Fiecare dintre pasageri are intenţii deosebite. Eu merg spre mănăstirea Neamţ. Domnişoara cea palidă cu palton albastru de lână, merge la Agapia, domnul General la Văratic unde s’au dat telegrame urgente de o săptămână în fiecare zi. Studentul, tânăr, slab, cu mustăţile rase, şi nasul lung şi tragic, s’a coborît şi el să stea, ca un naufragiat cu craniul subţioară. Numai el n’are o ţintă precisă. Ar fi mers la cea dintâi mănăstire la care l-ar fi lăsat landoul. Dar acum, fiindcă s’a oprit aici, se simte foarte încurcat. După ce a aflat însă că domnişoara «noastră» merge la Agapia, s’a decis şi el deodată pentru Agapia de parcă pentru asta ar fi plecat de cum a ieşit de acasă. Au şi pornit împreună cu un băeţel care le-a făgăduit o trăsură până ’n Agapia ; ea mergând subţire şi mlădioasă, el trecându-i când la dreapta, când la stânga, după cum treceâ în subţioara mânei opuse jurnalul cu craniul. Parcă mergeau trei oameni, din care unul din filozofie sceptică se costumase în schelet şi din neglijenţă sedesagregase, de-i rămaseră numai capul şi nu ştiu ce os a cărui denumire singur n’o ştia. Un evreu scurt şi păros, ,cu barba ţepoasă şi roşie, cu un ochi mai închis şi mai creţ, ţinând în mână o biciuşcă cu coadă până la umăr ca pe o insignă de drumeţ perpetuu, mă învită şi pe mine spre curtea lui de unde avea să pornească trăsura care să mă ducă la Mănăstirea Neamţu. In urma noastră porni glasul energic şi poruncitor al Generalului care dădea ordine celui cu landoul: — Să nu-mi răspunzi, jidane, că te omor! Suie şi mână. Ai să mă duci la Văratec, dacă nu mi-a venit automobilul. Şi apoi, mai încet ca pentru sine, o constatare sociologică:—Auzi?... Bolşevism!!! — Da’, domnu’ jeneral, să trăiţi, caii n’au mâncat nimica tătă noapte în Paşcani, şi-s rupţi di picioare, şi nu mai pot, aşa să trăesc eu... Am întors puţin capul. Generalul sta cu trupul neclintit în landou şi numai cu mâinile gesticula răstit spre vizitiul recalcitrant. Câţiva cetăţeni din târg se opriseră şi făceau cerc împrejur, iar un sergent de stradă, poate unicul în târg, când auzi de pe unde era că un domn general s’ar fi supărat, veni urgent şi sui pe capră fără voie pe Iţic; şi caii porniră" pleoştând cu capetele ’n jos, cu coamele atârnând până aproape de genunchi, rupând cercul spectatorilor care se feriră la o parte, salutând cu toţii deodată. Generalul duse la chipiu două degete printre care ţinea şi cravaşa, a cărei codiţă cochetă iarăş demnă pe deasupra capetelor mulţimei. S’auzi şi «Să trăiţi» al sergentului urbei, care intronasecu autoritatea-i protectoare de generali, contra bolşevismului lui Iţic, liniştea sdruncinată a târgului. 7 © BCU Şi apoi numai clopoţeii de la oişte începură a sună repede ca pentru a impune tăcere şi calm. ' Mi-i milă de bietul Iţic, dar pe altă parte mă bucur grozav c’am scăpat de general; mă simt aşa de uşor, par’c’am scăpat dela o închisoare. Sergentul care vine apoi repede tropăind după noi, spre Primărie, ca s’anunţe autorităţile, ne comunică încântat: — ’i domnu general X... din Râmnicu-Sărat. Acuma o venit dela Dorna. Au bătut ieri trei tiligrame prin jăndărmărie... Automobilu Prifecturii îi stricat, nu s’o putut duci... Eu mă opresc la o băcănie, şi până să iau o gustare,—fiindcă cine se scoală mai dimineaţă mai degrabă flămânzeşte,—am şi aflat cine a mai trecut toată săptămâna spre mănăstiri şi la ce Maică stă, fiecare — iar birjarul meu a şi sosit' la scară... © BCU AM ÎNŢELES PĂCATUL CE APASĂ PESTE CASA MEA Ara înţeles păcatul ce-apasă peste casa mea ca un muşchiu strămoşesc. O, dece am tălmăcit vremea şi zodiile altfel decât baba ce-şi topeşte cânepa în baltă? Dece am dorit alt zâmbet decât al pietrarului ce scapără scântei în margine de drum? Dece am râvnit în lumea celor şapte zile altă menire decât clopotarul, ce petrece morţii la cer? Dă-mi mâna ta, trecătorule. Şi tu care mergi, şi tu care vii. Toate turmele pământului au aureole sfinte peste capete. Astfel mă iubesc de-acum: unul între mulţi, — şi mă scutur de mine însumi ca un câne ce-a ieşit dintr'un râu blestemat. Sângele meu vreau să curgă pe scocurile lumii Să 'nvârtă roţile în mori cereşti. Sunt tremur de fericire: ziua întreagă deasupra mea puterile păsăreşti au arătat în triunghiuri spre ţinte luminoase. DE LUCIAN BLAGA © BCU Cluj CRIZA DRAMEI DE FRANZ WERFEL I ^^RIZA teatrului! Auzim mereu ideea aceasta. Există o asemenea criză? In înţelesul superficial ea nu se poate afirma. Căci nu numai teatrul de amuzamente în fiecaresearăplin, dar teatrul superior chiar e bine vizitat. Şi totuşi! Observaţi odată la sfârşitul unei reprezentaţii dramatice figurile oamenilor care se inghesuie la garderobă sau se grăbesc către tramvaie. In ochii niciunuia nu veţi vedea o lacrimă care se nu se fi uscat odată cu stingerea luminilor, pe nici o figură o emoţie măcar care să schimbe trăsăturile zece secunde cel puţin. Publicul acesta care o seară întreagă nu s’a putut topi o singură clipă măcar într’o personalitate superioară, se sfărâmă imediat în atomii închişi şi indiferenţi care îl compun. Drama numai are efect. De ce? II Lucrul acesta a fost repetat în anii din urmă până la saturaţie. Totuşi platul adevăr se impune şi acum oricărei conştiinţe. Trăim la sfârşitul culturii burgheze. Iar cultura aceasta din care a născut întreaga producţie scenică dela clasici încoace, n’a fost prielnică dramei în înţeles superior. Drama e o artă pur colectivă: Nu destinul unui singur om mişcând un alt om singur, ca în poezie sau roman — nu, ci destinul unei persoane în genere, âl unui om tipic şi înălţat, trebuind să emoţioneze altă personalitate unitară, massa privitorilor. Epoca burgheză umanistică, aşa cum s’a desvoltat lent dela marile răsboaie religioase ale secolului al şaptesprezecelea încoace, a descoperit şi deşteptat individul omenesc, care până atunci fusese legat de sufletul grupurilor. Shakespeare însuşi e legat de un principiu social; în eroii săi el reprezintă o putere supraindividuală, aristocraţia, chiar dacă o face cu mai multă libertate decât reprezenta de pildă Calderon universalitatea bisericească. Lessing şi cei ce aparţineau curentului «Sturm und Drang» descopăr cei dintâi în Shakespeare pe maestrul caracteristicei individuale, pe creeatorul figurilor nepatetice şi realiste, şi creează, — distrugând tragedia social (supraindividual) unitară franceză — pe cea modernă, burgheză, drama individului reprezentativ numai pentru el însuşi, drama omului de toate zilele, care nu încorporează nici-o forţă spirituală. Omul burghez, cuceritor de lumi, în ştiinţă, tehnică, lirică, psihologie, — în artele religioase, şi în deosebi în dramă şi în arhitectură rămâne condamnat la o crescândă infecunditate. In toate sensurile fresca s’a coborit la arta de chevalet. In muzică doar mai găseşti mari singuratici. Dar ei sunt tocmai cea mai adâncă contradicţie IO © BCU a însăşi muzicii, care înseamnă Erosul sonor ai masseior. Omul burghez e adanc pacifist, temător de conflicte — drama dimpotrivă e un joc al luptei. Contradicţia aceasta n’a învins-o poate decât geniul lui Schiller ale cărui figuri sunt totuşi existenţe colective, protagonişti luptători ai principiilor umanistice. Critica romantică şi realistă întreagă l-a scuipat pe Schiller — pentrucă n’a creeat «oameni». Se apăra în ea sufletul burghez, care, în favoarea individului supracaracterizat, lupta împotriva tipului patetic. In acest tipic al lumii lui Schiller însă, era tocmai uriaşul ei succes popular, căci lumea aceasta împlinea mult mai adânc legile dramei, decât spre exemplu «Faust», care rămâne apoteoza cea mai pură şi desăvârşită a omului în epoca aceasta. Goethe şi artiştii vremii lui erau burghezii ideali. Dela romantică încoace însă artistul a coborît la varianta psihotică a burghezului. Urmarea Numai-individualului, sfârşitul omului desrădăcinat, e singularizarea: starea fără iubire şi deci fără artă. . In evoluţia dramatică singurătatea aceasta îşi găseşte cea mai tare expresie în opera lui Strindberg. Totul e în ea diform-subiectiv, nimic întemeiat pe experienţa generală şi, fără măsură apelul la buna credinţă. Absoluta antiteză a ideii dramei e atinsă în opera aceasta. Totul e întemeiat pe condiţia particulară a poetului, iar lumea suprapersonală care e arătată e nebunia bigotă. • III Teatrele noastre mari sunt şi astăzi, după formă, clădiri pentru operă. Cu alte cuvinte: teatrul nostru a rămas la forma secolului al şaptesprezecelea şi al optsprezecelea, când joc şi public, printr’o mare convenţie, erau împreunate într’o societate. Totuşi convenţia aceasta a căzut de mult. Acţiunea de pe scenă nu îşi mai găseşte solidaritatea de odinioară a lojilor. Unitatea colectivă acum lipseşte. Intre destinul singuratic de pe rampă şi sala spectatorilor nu există nici-o relaţie organică. Poeţii se pierd în invenţii, în acţiuni surprinzătoare şi în variaţii psihologice ale motivelor vieţii, fiindcă numai pot găsi alt nerv decât încordarea şi curiozitatea. Omul înălţat a devenit imposibil pe scenă, fiindcă nici publicul însuşi numai poate fi transformat într’o personalitate superioară, ci doar într’o sumă de indivizi. O dovadă despre aceasta e neînvinsa aversiune a actorului pentru patos, grija lui ca totul să se petreacă întocmai ca în viaţă. O dovadă încă, suspinul de uşurare al directorilor de teatru, că stilul expresionist a dat faliment şi că naturalismul, adică teatrul materialist, se întoarce. • Dar publicul ? Drama pentru el e o succesiune de tablouri şi momente, niciodată contopite într’un sens adevărat, şi pe care, dacă nu îl jignesc sau supără, el le petrece cu simţurile într’o plăcută somnolenţă. In fond mult mai bine serveşte acestei trebuinţe, filmul. E fără sens azi să mai reprezinţi bucăţi serioase, când nu mai poţi mişca decât rari izolaţi, şi când de pe scenă nu mai porneşte nici-o forţă de împreunare şi înălţare. Elementele, puterile supraintelectuale ale înţelegerii, lipsesc.Drama e la sfârşitul ei. IV Numai drama? Nu e oare acelaş lucru şi cu arta soră ei, muzica? Nu şi-a pierdut şi ea cu desăvârşire sensul care împreuna sufletele şi entuziasma ? Arta cea mai universală, ca şi drama şi încă şi mai mult, e căzută sub blestemul acesta al vremii — singularizarea patologică. Dela cântec, ea reface drumul îndărăt la muzica speculativă, la simplul exemplu de note problelmatic. Artele moderne toate au rătăcit în insuficienţă, în necontrolabil şi poate — cine ştie? Poate în nevalabil. Toate acestea sunt necesara consecinţă a epocei individualiste. De mai multe decenii omenirea a şi început să nu se mai simtă bine în această fragmentare. Marile mişcări moderne ale naţiunilor şi claselor arată dorul de sacrificare a eului într’o unitate superioară. Dar dorul acesta e atât de puternic stăpânit de impulsuri impure, iar spiritul general e aşa de ades spirit de îndoială, încât mişcările acestea trebuie să se poticnească în mecanic, în partide. Cum şi când von renaşte drama şi muzica ? Când clasa intelectuală de azi, apatică, snobă, fără impulsuri şi fără iubire va dispărea într’o umanitate nouă care se va naşte în aceste două secole ce vor urmă, din frecăturile ce încep acuma între clase şi între rase. Când cu această nouă lume odată va putea creşte şi o nouă idee religioasă, care să învingă scepticismul modern — forma de gândire a celor singuratici, incapabili de iubire. Lupta împotriva lumii noastre de azi va fi mitologia şi drama viitorului. Când şi de unde va veni însă înnoirea ? — Cine-ar putea profeţi ? II î1 © BCU Oraşul e străin. Norii se sprijină pe turnul prăbuşit. Seara e neagră ca un tablou învechit, In care te uiţi, doar te vei găsi şi pe tine. Se face tot mai întuneric. E poate mai bine, Şi o goarnă sună: părăsit, părăsit. Tristeţea de primăvară sugrumă fiecare gât. Invertirea a fost rece. Râul trece, atât ' de frământat ca şi când ar sta. încotro să pornesc? Obloanele se închid, uşile se trântesc Un ceas bate, bate nu ştiu cât. E noapte deasă. Un cântec aş vrea să fiu Un cântec sau un gând — dar ce, nu mai ştiu, Fiindcă am uitat tot şi toate luminile s'au stins. Oraşul învins m/a învins. E pustiu şi târziu, târziu. © BCU Cluj DREPTUL LA LIBERTATE Fragment din: Reculegeri DE MARIN' SIMIONESCU-RIMNICEANU ... Pe când înţelepciunea poate înţelege prin drept numai media de îndestulare ce revine fiecărui individ din egala satisfacere a unei medii de cerinţi naturale a tuturora, deci regimul îndestulării relative, rezultat atât din pluriconştiinţă cât şi din conştiinţa de limitele impuse omului prin însăşi constituţia sa naturală; isteţimea înţelege prin drept ceeace necesită fiecare individ pentru completa satisfacere a cerinţelor sale individuale, fie şi împotriva sau pe contul tuturora, deci regimul absolutei îndestulări personale, rezultat din conştiinţa — redusă numai la marginile eului propriu — de care dispune isteţimea. De aici deosebirea dintre concepţia dreptului emanând după isteţime direct dela natură, ca drept natural, iar după înţelepciune ca emanând dela om. Deci dreptul numai ca o convenienţă dintre oameni, o contractare care se poate încheia cu semenul dar nu şi cu natura, — natura neobligându-se prin nimic şi omul nedispunând de mijloace spre a o constrânge în caz că ea s’ar abate. Recunoscând omului «un drept nelimitat ia tot ceeace-1 tentează şi ce poate el ajunge» (Rousseau), se admite că libertatea poftelor trupeşti, stă mai presus de libertatea spiritului de a înţelege. Dacă libertatea poftelor poate aduce tuturora o satisfacţie fizică, nu aduce fiecărui om, în aceeaş măsură şi o satisfacţie psihică, fiindcă pofta imperioasă fiind, ca orice impuls natural, aduce chiar asupra celui ce pofteşte un fel de dominare, ce uşor ajunge să se resimtă ca o constrângere şi deci nelibertate. Saţul care corespunde poftei îndestulate, nu e o sporire a satisfacerii, ci e tocmai antipodul ei. Şi oprimă libertatea poftei nu numai pe individul în care pofta domneşte, ci şi pe semenii mânaţi de aceleaşi cerinţi, cărora individul poftitor trebuie să se opună ca să-şi smulgă şi astfel să-şi salveze pentru sine satisfacţia, deopotrivă râvnită şi prin urmare disputată de pofta celorlalţi. Aşa încât «neputinţa omenească de a-şi modera şi îngrădi afectele. . . este. . . 'nelibertate» (Spinoza), nu însă numai pentru individul ca atare, ci şi pentru întreaga comunitate din care acesta face parte. Spiritul strămutând atenţia omului din lăuntrul animalic în lumea exterioară, întinsă atât cât bate cugetul fiecăruia, liberează prin această abatere nu numai insul de sub stăpânirea exclusivă a cărnei sale, dar şi totalitatea socială de revendicările fără scrupule ale individului separat. Căci extensiunea înţelepciunii fiind de ordin spiritual, ea nu poate fi vreodată stânjenită de un semn; şi atunci, lipsind sentimentul de rezistenţă stânjenitoare a semenului, lipseşte şi reacţiunea eului împotriva strâmtorării pricinuite de acela, — o atitudine pe care cel ce a formulat-o în cuvintele «nu vă opuneţi eului rău» (Ev. Matei), a şi împlinit-o în supremă consequenţă pe Golgota. Dacă «libertatea naturală n’are ca limite decât forţele individului» (Rousseau), ur-'• mează că odată cu acceptarea dreptului natural ca normă a raporturilor dintre oameni, se decerne şi individului dreptul suveran de a-şi dobândi, indiferent de ce pricinueşte semenului, completa satisfacţie a cerinţelor sale. Astfel ajunge isteţimea să ridice lupta la rangul de lege socială şi cu lupta implicit morala celui mai tare. 13 © BCU Cum însă toată forţa presupune totdeauna o forţă şi mai mare care la rândul ei ar putea s’o copleşească, urmează atunci că dreptul natural la libertate institueşte ca normă de vieaţă tirania celui mai puternic şi deci ca necesară stare normală nelibertatea ce decurge fireşte din această normă. In regimul libertăţii poftelor nu poate prin urmare domni, decât cea mai atroce neli-bertate. k * * Pe când dreptul propriu îl impune cel mai tare constrângând, dreptul aproapelui îl recunoaşte numai înţelepciunea liberând. Toate drepturile, fie ale insului în particular, fie a grupărilor de inşi (trib, cetate, provincie, stat, naţiune), nu sunt dela natură, ci dela om decurg, dela capacitatea variabilă a acestuia de a recunoaşte prin trăirea în semen (adică prin pluriconştiinţă), vieaţa celuilalt ca a sa proprie. Libertatea fiind de ordin spiritual, nu poate fi cucerită smulgând-o materialmente dela alţii. E cea mai falsă învăţătură preceptul, care justifică activitatea politică de totdeauna şi de pretutindeni, anume că: libertatea trebuie să ţi-o cucereşti. Cucerirea implică doar biruitori şi biruiţi, adică dominanţi şi oprimaţi, deci elementele cari constituesc însăş nelibertatea. Dar oare faptul de a cuceri libertatea dela sine însuş, adică a se birui singur pe sine, stăvilindu-şi poftele şi dorinţele, nu dă naştere la rându-i aceleaşi dispute dintre dominant şi oprimat, care compromite în genere libertatea, indiferent dacă, de data aceasta, are loc în aceeaş fiinţă deodată? Pe când însă în isteţime conştiinţa de eu predomină conştiinţa de colectivitate, aşa încât eul se resimte pe sine numai în opoziţie cu generalitatea, în înţelepciune, unde eul se recunoaşte ca un component al colectivităţii, conştiinţa de tot (de omenire), primează conştiinţa de parte (de individualitate), aşa încât eul se resimte pe sine numai în măsura în care se confundă cu generalitatea. E aceasta o deosebire care explică de ce un Isus sau Socrate şi-au jertfit eul lor pentru generalitate, pe când un Carol al XlI-lea sau Napoleon, au jertfit generalitatea pentru predominarea eului lor. Dacă înţeleptul tinde să se înfrâneze singur spre a nu strâmtora pe alţii, apoi aceasta e o restricţiune care, odată ce omul şi-o impune singur, tot în scopul liberării eului său, (a unui eu însă vastizat prin simţirea cu aproapele, până la identificarea cu totalitatea socială), ea pierde caracterul restricţiunii căpătând în schimb pe cel al libertăţii. E aceeaş liberare din restricţiune ca şi ’n cugetare, unde restricţiunea gândului în marginile unui sistem, realizează maximul de extensiune a spiritului, faţă de gândul lăsat în voie şi care tocmai de-aceea, e continuu întrerupt, — contrariat, constrâns de concurenţa dintre impresiile momentane. Pentru înţelepciune deci libertatea nu poate fi cucerită din afară înăuntru, ci numai proiectată dinăuntru în afară, — numai astfel liberându-se ambele părţi (eul şi semenul) ce-şi dispută de când lumea dreptul la libertate, numai astfel şi lupta pentru drept ajunge să se excludă dela sine, şi împreună cu lupta însăş acest «drept», ca fiind un concept antinomic libertăţii. © BCU PEISAJ KIMM CÂNTECUL HOINARULUI DE DUMITRU SIMINA A.M lăsat departe Oraşul. Departe în ceaţă, străjuit de coşurile fabricelor, Innecat în fumul lor şi’n praful uliţelor, Otrăvit de duhoarea canalelor. Ah ! blestemat fie Oraşul! înaintea mea fâneaţa verde, Mărginită de lanurile de grâu şi ogoarele de.porumb. . Soarele tânăr zâmbeşte de după colinele împădurite. Ah ! iată-1 deasupra pădurii, Soarele, Soarele iată-1! Ochii mei beau lumina clară, Gura mea soarbe nesătulă aerul proaspăt, Şi ’n jurul meu viaţa câmpului se deşteaptă. Pasări, fluturi, şi gujulii multicolore se ridică din iarbă şi iau drumul înbucăturii de dimineaţă, Vântul adie, iarba şi florile îşi şterg de bucurie lacrimele de rouă. . *5 © BCU Transfigurat merg cu paşi uşori şi fluer. Fluer frânturi de cântece din copilărie, Când soarele erâ lampa lui Dumnezeu şi sta după deal, După dealul cu vii unde se sfârşea pentru mine lumea. Bocancii fâşâie prin iarbă fragedă şi umedă, tăind două dâre paralele, Şi ei se bucură ca şi mine şi-şi spală cu rouă faţa lor coşcovită. Droaie de lăcuste ţopăie în juru-mi, Musculiţe de câmp mă iau drept vehicul şi călătorind cu mine cântă. Ah ! a mea-i câmpia şi cerul albastru, Vântul ce se hârjoneşte cu pulpanele hainei, mi-e frate, Păsăruicile gureşe şi dolofane ce se sbenguie în iarbă, Păsăruicile bucuroase de lumină sunt prietenele mele. Fluturii, fluturii albi, fluturii multicolori sboară înaintea mea ca herolzii, Dând din aripi, mă chiamă, mă îmbie spre ei, Şi eu merg, merg înainte, hăpăind cu ochii depărtările, adulmecând miresmele câmpului, mângâind cu privirile şoldurile dealurilor şi siluetele copacilor răsleţi ca şi mine. Fierbinţeala drumului e plăcută, dar şi popasul după un drum lung e plăcut. Cine nu ştie să meargă, nu ştie nici să se odihnească, Pe cine nu-1 arde soarele, nu-1 răcoreşte umbra. Şi eu mi-am aflat popasul la umbra uşoară şi ademenitoare a unui copac cu trunchiul subţire ca un trup de fată, cu crengile aplecate spre'pământ ca nişte braţe. Iar vântul care mi-a călcat pe urme vine, El vine cu solii din trecutul depărtat. Mă strânge în braţe şăgalnicul vânt, iar cu degetele lui subţiri îmi resfiră părul asudat. Intr’un târziu glasul lui vrăjit îmi cântă ca mama. Tolănit în iarba m^re, stau cu faţa în sus şi privesc mătasa decolorată de soare a cerului, Fire lungi de iarbă îmi desmiardă obrajii ca degetele fine ale dragii mele, Ochiul unei romaniţe se apleacă să mă vadă, Eu mă ridic s’o sărut şi ea se leagănă mulţumită. Tolănit în iarba mare, stau aşa mult, mult şi ascult tăcerea. Din când în când tăcerea se destramă, tăcerea se rupe de bâzâitul unei albine, de gemătul surd al frunzei uscate sub paşii şopârlei. Iarba fâşie, frunzele foşnesc, colorile cerului se schimbă. Şopârle, romaniţe, copacul cu frunzele lui, Florile şi câmpul cu iarba lui verde, Cerul albastru cu norii fugari şi dealurile; stâlpii cerului, au crescut pe mine, din mine, s’au hrănit cu sânge din sângele meu, Ii cunosc de mult, îi înţeleg, suntem unul şi acelaş. Ascult cum îşi cântă fiecare în felul lui bucuria vieţii şi sufletul meu cântă cu ei: «Doamne, binecuvântată fie mâna ta, Binecuvântat fii Tu, Doamne!» © BCU SCHIŢĂ ’ palady CARIERA LUI VID R AN d te CEZAR PETRESCU n 11 J—/ OMNUL Enache Ştefănescu-Mazâlu stinse ţigara, turtind vârful aprins de porţelanul scrumierii. închise ţigareta în cutia de piele cu interiorul de catifea violetă, o aşeză cu îngrijire în buzunarul vestei, şi numai dujpă ce termină această operaţiune, îşi continuă vorba. — Oricum trebuie să mulţumeşti cerului. Ai scăpat dintr’o primejdie, care. . . mă ’n-ţelegi. . . numai cel de sus. . . Cu mâinile pe genunchii graşi, domnul Enache Ştefănescu-Mazâlu ridică ochii în tavan, ca şi cum acolo, în podul lui Madam Statachiu, unde huruiau noaptea guzganii printre nuci, se afla instalată providenţa ce se cuvenia numai decât mulţumită. ( In mijlocul plafonului, atârna o lampă de bronz coclită, iar de veriga lămpii o spirală de hârtie cu clei gălbui, pentru prins muştele. întoarse repede privirea şi constată cu mare mirare: — Care va să zică n’ai nici electrică? Apoi nu me'rge aşa, drăguţă! Atâta avocat june avem în târg şi nu face. Acuma mai ales, după ce era să te pierdem... Mă ’nţelegi? Eu socot că trebuie să te muţi într’o casă mai ca lumea. E mai mare ruşinea. Te pomeneşti c’or fi şi insecte. . . . ' . ■ ■ 17 ■ © BCU / / Sandu Vidran mărturisi roşind că într’adevăr, în casa doamnei Statachiu, se află şi insecte. Pe perete, deasupra patului cu macat de lână portocalie croşetată, urme strivite de sânge, făceau dealtfel cu îndestulare dovada înverşunatelor vânători de.noapte, după stel-niţile greu mirositoare. Toată mizeria asta îl ruşină, desvăluită în faţa celei mai de frunte autorităţi din târg. Ii fu teamă să nu se deschidă pe neaşteptate şi uşa garderobului, fără încuetoare, prinsă cu o jumătate de gazetă împăturită care făcea oficiul de zăvor. La început, când s’a mutat, se gândise să cheme lăcătuşul; pe urmă se deprinsese cu această încuetoare născocită de proprietară. Când trecea pe dinaintea dulapului, uşile se deschideau câte odată brusc, ca perdelele unei cortine, lăsând să se vadă spânzurând în cuer o pereche de pantaloni vechi, o căciulă brumărie şi paltonul de iarnă. Era într’adevăr umilitoare sărăcia lui, cercetată cu deamănuntul de ochii iscoditori ai domnului Enache Şte-fănescu-Mazâlu. Deaceea începu să vorbească repede despre lucruri de mai mare însemnătate: seceta care a sfârlOgit prea de vreme păşunile şi criza iminentă a guvernului, nădăjduind să atragă astfel atenţia mosafirului, spre alte griji decât aceea a adăpostului oferit de doamna Statachiu pentru o foarte modestă sumă lunară. Dar domnul Primar îşi urmări cu îndărătnică stăruinţă gândul cu care păşise pragul: — Tocmai vorbiam eri cu Mărioara. Dumneata trebuie să te muţi într’o casă mai prezentabilă. Ştii — clientul se uită şi la casa unde intră. Am auzit că la madam Eftimiu rămân la zi ’ntâiu două odăi libere. E o femeie tare de treabă. N’are nici copii. Ea numai pentru canarii ei trăeşte. Ai acolo şi un balcon cu viţă sălbatică. In livada din fund se fac cele mai frumoase mere din târg. Acolo văd eu un loc bun pentru dumneata. Nici nu se poate altfel. Diseară are să treacă Mărioara pe la Madam Eftimiu. Au nişte treburi de-ale lor, femeieşti; să schimbe nişte claponi,, fiindcă trebuie să ştii că madam Eftimiu posedă cei mai straşnici claponi din judeţul nostru. Atunci are să se aranjeze şi chestia dumitale. Femeile se înţeleg mai uşor între ele.... Sandu Vidran se sili să-şi arate recunoştinţa cu vorbe cât mai alese, deşi nu simţia nici o grabă să-şi strămute penaţii. Domnul Enache Ştefănescu-Mazâlu mai avea însă ceva de spus. Se răsuci pe scaun şi scaunul'scârţâi sub povara foarte voluminoasei persoane oficiale. Nu era deprins cu discursurile lungi şi îşi şterse cu batista întâiu obrazul şi fruntea foarte pârlite de soare, pe urmă chelia lucioasă şi albă, neatinsă de dogoare. Atâta elocvenţă nu mai risipise de mult. — Domnule Vidran, noi am hotărît o întrunire. Au să vină toţi fruntaşii târgului fără deosebire de culoare politică. E o chestie foarte mare la mijloc. Dumneata eşti nou, aici la noi. N’ai avut poate timp să-ţi dai samă de ce stăm pe loc. Noi n’avem cale ferată! Aici e toată buba. Toate târgurile din ţară au cale ferată. Numai noi trebuie să mergem trei ceasuri cu trăsura până la Paşcani. Asta nu se mai poate. Eu am făcut apel la toţi cetăţenii să începem o mişcare serioasă. Pe la noi toată vara trec călători spre mănăstiri. Cunosc printre aceşti vizitatori oameni cu foarte mare trecere în politica ţării, care au să ne sprijine. In doi ani, dacă ştim să fim energici, avem şi noi o gară" şi atunci toată viaţa are să se schimbe. Am adus un batalion de vânători; şi ai văzut că îndată faţa târgului a fost alta. Am reparat spitalul ; şi toţi bolnavii din judeţ vin lanoi, nu se mai duc la Piatra.... Sâmbătă seara am fixat întrunirea. Dumneata trebuie să iei cuvântul. Toată lumea vorbeşte de întâmplarea dumitale. Eşti, ca să zicem aşa, eroul târgului. Eu cred că ai o datorie să vorbeşti. Domnul Enache Ştefănescu-Mazâlu, odată misiunea împlinită, se ridică să plece. La uşă, dintr’o crăpătură a pragului, fugi pe perete ,o gânganie de umezeală; un miriapod cu picioarele lungi şi păroase, dintr’acele a căror vedere numai, aduce o înfiorare de desgust. Domnul Primar dădu din cap cu înţeles; la madam Eftimiu, gospodină vestită, nu s’ar putea vedea asemenea istorii. . .. . . Hotărît, Sandu Vidran trebuia să se mute. Şi Sandu Vidran s’a mutat. . La madam Eftimiu dulapurile, au încuetori solide, din crăpături nu ţâşnesc gângănii cu picioarele păroase, iar de stelniţe, nici urmă. Dimineaţa se trezeşte în cântecul canarilor; prizonieri împăcaţi cu soarta lor în cuştile înşirate în cerdac la fereastră. Are acum cameră de consultaţii, cu un birou masiv, de stejar, la mijloc; biroul răposatului soţ al doamnei 18 © BCU Eftimiu. A bătut în cireşul dela poartă firmă nouă, cu litere cursive, aurite, pe fond de porţelan alb. Seara, când stă în cerdac şi soarbe cafeaua cu două picături de rom, fiartă sub directa priveghere a proprietăresei, toate personagiile cu vază ale oraşului, în drum spre cafenea ori către grădina publică, unde merg să citească gazeta ascultând fanfara militară, îi strigă de departe, seara bună, prietenos. Fiindcă în două luni, Sandu Vidran a devenit şi dânsul unul din aceste foarte importante personagii. Nici n’ar putea lămuri singur cum s’au petrecut toate. Mai întâiu, oameni pe care îi cunoştea foarte puţin, au fost cuprinşi deodată de foarte mare îngrijorare pentru afacerile lui. Pe urmă tot soiul de poveşti au început a circula, trecute din gură în gură, dela o vecină la alta, seara, la taifasurile dela zaplazuri. Acuma Sandu Vidran nu mai era avocatul venetic în oraş, în veşnică goană după clienţi, privit cu ochi duşmănoşi de apărătorii pensionari, dela judecătorie. Domnul Enache Ştefă-nescu-Mazâlu l-a luat sub ocrotirea sa, foarte mănoasă, fiindcă-i aduce înaintea biroului de stejar, toţi împricinaţii satelor dimprejur. Domnul Henri Stepano, şeful partidului aristocrat şi advers guvernului, cearcă să-l smulgă acestei influenţe nefaste. De trei ori până acuma l-a invitat în vila domniei-sale, cu parc de brad şi cu alei curbe, presărate de.nisip foarte galben şi jilav. Acolo, pe terasa cu jilţuri de nuele albe, în faţa băuturilor răcoritoare din paharele înalte, i-a demonstrat primejdiile cari pândesc un tânăr ispitit să se înregimenteze într’un partid de foarte periculoşi demagogi .Iar părintele Mârza, cunoscut de enoriaşii săi mai ales sub porecla de popa Cultuc, din pricina unei foarte vechi întâmplări din tinereţe; ca vrednic cârmaci al celui de al treilea partid ce divide în tabere vrăjmaşe târgul, îşi face foarte des drum în livada lui madam Eftimiu, unde cu gazeta în mână, bătând cu dosul palmei un articol încriminat, cu glasul care cutremură Dumineca dimineaţa catapiteasma dela biserica sfântul Ilie; tună împotriva nelegiuirilor săvârşite atât de partidul domnului Enache Ştefă-nescu-Mazâlu cât şi de boerii domnului Henri Stepano, ce vor duce de bună seamă ţara de râpă. Ba, părintele Mârza în complicitate cu madam Eftimiu, după îndelungi consfătuiri sub cireşul unde vin să ciugulească fărimituri de cozonac, cei mai straşnici claponi din judeţ, pun la cale şi însurătoarea chiriaşului, alegându-i şi respingândui-i pe rând, după focoase discuţii, toate partidele mai alese ale oraşului. Madam Eftimiu, cu părul sur prins în cârlige de hârtie, se împotriveşte cu o înverşunare de mamă de câte ori părintele Cultuc,> propune un nume nou. Pentru chiriaşul domniei-sale, nu e vrednică nici fata Simuleascăi, cu tot rândul de case şi cele două dugheni de pe uliţa mare; nici Elvira lui Cristea Ma-nuc, fiindcă moşioara şi iazul dela Golieşti nu pot răscumpăra nasul cu totul mare şi începutul exagerat de mustăţi al acestei odrasle din neam de arendaşi armeni; lui madam Eftimiu nu-i surâde nici chiar partida domnişoarei Silvia Ţinţu, cu toate rubedeniile ei sus puse dela Botoşani. Prea se învârt în jurul ei ofiţerii dela batalionul de vânători, şi pe urmă s’a vorbit odată despre nişte întâmplări foarte ciudate, când era în şcoală, la maici, la Iaşi. Madam Eftimiu ar înţelege pentru chiriaşul ei o fată gospodină, frumoasă şi sănătoasă, să poată fi mamă bună şi să îngrijească de bărbat, nu să se ţină cu modele şi cu mausul, cum fac mai toate cucoanele tinere ale oraşului. Şi în jurul acestor deosebit de interesante planuri discutând îndelung, părintele Mârza şi madam Eftimiu, uită fuga ceasurilor, la masa de sub cireş, până când seara se lasă pe nesimţit, şi la cazarmă isbuc-neşte un semnal de goarnă. Atunci îşi aduce aminte că se ard bucatele pe foc; scutură şervetul cu fărimituri de cozonac, primite cu un cor de mulţumire de către cei mai straşnici claponi ai judeţului, şi dă fuga mare, cerându-şi iertare dela sfinţia-sa care rămâne visător pe banca de sub cireş, bătând toba cu degetele pe scândura înegrită de ploaie a mesei şi aşteptând să cadă din clipă în clipă Sandu Vidran, pentru a-i arăta cu documentul gazetei în mâna; o nouă ticăloşie a guvernului reprezentat de domnul Enache Ştefănescu Mazâlu. Octomvrie a scuturat frunzele, pe urmă au început să curgă nesfârşit ploile toamnei, aducând posomorîre şi întunecime în târgul cu livezile desbrăcate. Mocneala a fost turburată doar două zile, de sosirea unei comisiuni de ingineri însărcinată să ridice cele dintâi planuri pregătitoare, pentru traseul de cale ferată, numărat într’o sumă de alte proecte ale guvernului. Un scurt armistiţiu a potolit în decursul acestor două zile toate vrăjmăşiile politice din oraş. Domnul Henri Stepano a trimis automobilul la Paşcani să primească comisiunea 19 © cu toate uneltele ei de măsurătoare; busole, planşete şi tripieduri însoţite de misterioase aparate închise în cutii de piele. Părintele Mârza a adunat enoriaşii să iasă întru întâmpinarea inginerilor, la marginea târgului, cu toată ploaia şuroind de-o săptămână fără îndurare. Iar la banchetul oferit de domnul Primar, Sandu" Vidran a fost delegat să rostească o cuvântare în numele cetăţenilor. Ca unul care abia a scăpat cu viaţă din cea mai grozavă catastrofă de tren din ultimii douăzeci de ani, vorbitorul a găsit de cuviinţă să presare discursul său cu amintiri personale, aducând elogii «acestui minunat agent de civilizare, care va pune în valoare bogăţiile codrilor şi rodul holdelor şi pentru care închină paharul, în semn că uită aşa, cu tot dinadinsul, că era să-l coste vieaţa»... Cuvântarea a sfârşit în prelungi aplause; lăutarii tocmiţi de domnul Enache Ştefănescu-Mazâlu au scârţâit din arcuş de trei ori «trăiască!» şi domnul Henri Stepano s’a ridicat dela locul său, din dreapta primarului pentru a strânge mâna vorbitorului. Apoi, întors lângă inginerul vecin, i-a povestit şoptit la ureche, toată întâmplarea aşa cum a fost complectată cu încetul de fantezia concetăţenilor ; cum tânărul acesta, cu coastele sfărâmate, s’a frământat să scoată de sub dărâmături două femei strivite, cum a luat parte activă la salvarea victimelor, cum numai ridicat în silă de medici, şi-a întrerupt această eroică acţiune. Inginerul ascultă distrat, uitându-se în tăiuşul cuţitului, apoi se simţi dator în numele colegilor, să aducă mulţumiri pentru această neaşteptat de călduroasă primire; ridică paharul în cinstea omului rar, «care, în împrejurări tragice, a ştiut să se ridice deasupra egoistului instinct de conservare şi să facă dovadă de cel mai generos altruism» şi făgădui, ca încheiere, că «în cel mai scurt timp cetăţenii oraşului vor vedea sosind cea dintâiu locomotivă, care va anunţa cu flueratul ei, începutul unei epoci de prosperitate pentru tot ţinutul». La semnul domnului Primar, Sarmală Ţiganul, căscă o gură cât toate zilele şi urlă un «trăiască» ce zgâlţâi ferestrele; iar seara sfârşi într’o îndoită sărbătorire; a oaspeţilor ce pre-gătiau începutul «epocei de prosperitate» şi a cetăţeanului «ridicat deasupra instinctului egoist de conservare». Păşind peste ochiurile de apă, prin întuneric, spre casă, sub umbrela întinsă pe care bombănea ploaia; Sandu Vidran se îndoia acum, dacă într’adevăr în noaptea aceea, s’a trezit din nesimţire după ce fusese rostogolit cu vagonul în somn, din vis, ori într’adevăr se trudise să ridice de sub scândurile sfărâmate, trupul tovarăşelor de drum, după cum voia povestirea întâmplării, purtată din gură în gură în tot oraşul. O clipă văzu înaintea ochilor, ca o nălucire, femeia cu pantofii cenuşii de căprioară, cu obrazul mat, fără urme de pudră şi cu buzele cărnoase umbrite de puf, ca pieliţa piersicilor pârguite; fetiţa rezemată la fereastră cu coatele pe bara de alamă, cu părul fluturat de vânt. — Solange, închide! Par’că s’au întâmplat acum toate, ori par’că nu s’au întâmplat niciodată, decât în închipuire. Sandu Vidran ocoli o băltoacă în care se oglindea turbure globul electric. Pe netezişul apei jucau stropii mărunţi ai ploii, ca înţepături dese ce spărgeau fără odihnă luciul. Deschise poftiţa şi întru întâmpinare îi sări înainte mârâind mulţumit, Haiduc, câinele slobozit din lanţ. Cu botul rece îi desmierdă mâna prin întuneric. La madam Eftimiu, prin stolul tras se vedea încă lumina aprinsă. Făcea pasienţe desigur, ca de obiceiu, până târziu. Ce-o fi având cu prostiile acestea care nu mai sfârşesc ; să-l însoare ? Mâine are să-i spună hotărît să-l lase în pace. — Solange, închide! De ce-1 urmăresc şi acuma cuvintele? Doar le-a urît; nici astăzi nu uită cât le-a urît, mândre şi dispreţuitoare, cu aroganţa lor aristocratică. Bâjbâi să nimerească în încuietoare cheia. -Se simţia uşor, îl aştepta camera caldă, patul cu aşternut curat, de olandă. Vieaţa merita însfârşit trăită. ■ (Sfârşitul în numărul viitor) © BCU PLUTA , DE ION P I L L A T Prin frunza verde 'nchisă de anini Priveşti în ape limpezi până 'n fund Nisip de aur tremurând lumini Şi peşti de-argint încremeniţi pe prund. Vezi răsturnat în râul pământean De care-amnarul soarelui lovi, Porumbi în sbor pe-un cer de porţelan, Cleştar de stânci şi codri străvezii.... Dar liniştit ieşind din poala lor — De-amurg legată ’n rază ca'n şurub, O plută a pornit cutezător Pe ceruri mângâiate de hulub; Şi colo *n ţărm în luminosul praf Cernut de soare prin frunzişul viu, Mesteacăni albi sub aripi de seraf Primesc pe noapte tainicul sicriu. & C R O N IDEI, OAMENI i c i FAPTE COLABORĂRI DE PESTE HOTARE Cu articolul d-lui FranzWerfel,din numărul de faţă, continuăm a da trup unui gând pe care-1 mân-gâiem de mult: colaborări de peste hotare. El nu porneşte din trufie redacţională; cu atât mai puţin din patosul umanitar-internaţionalist, ale cărui organizaţii actuale ne sunt străine şi ne vor rămâne. O necesitate morală l-a născut: credem în apropierea feluritelor autohtonii, prelungite în spirit, ascendent şi convergent, dincolo de marginea fiecăreia din ele. Popoarele se vor putea iubi, căutând să se înţeleagă şi se vor putea înţelege căutând să se cunoască direct. E alt drum decât acela al uniformismului orbşisurd,rodal unei utopii simplificatoare. E înălţarea spiritului, de felurimi convergente, spre ceeace se va putea numi conştiinţă europeană. O făurire a scrisului va fi această conştiinţă europeană. Cine observă schimbul frăţesc de bunuri ideale, pe care poeţii francezi şi germani şi-l încrucişează peste prăpastia urii, o va înţelege. Albine ce lunecă slobode peste zaplaz, purtând soliile fecunde ale polenului din corolă în corolă, strângând mierea tuturor grădinilor într’un singur fagur, —aşa-i vedem pe poeţii cari ne îmbie acest fagur al conştiinţei continentale. Franz Werfel e astfel. Din cutremurele urii s’a născut un cântăreţ al dragostei de oameni, purtătorul de cuvânt al generaţii de treizeci de ani a Germaniei. Complexa problematică a epocei acesteia cu idealurile dârîmate răsuflă întreagă în orhestra vijelioasă a poeziei lui. Scrâşnit şi barbar uneori, zâmbitor şi serafic alteori, năvalnic totdeauna. Minereu colţuros, bogat în fire de aur. Şi dacă poezia lui calcă prin mlăştinile tuturor ticăloşiilor omeneşti, fruntea ei se păstrează totdeauna sus, în albastrul viziunii metafizice. Dumnezeu se răsfrânge şi’n stropul de noroiu. Atmosfera acestei poezii e încărcată de bura vaporoasă a milei: milă de zdrenţele şi mizeria idealurilor umanităţii. In pulberea ei umedă, focul patetic al lui Franz Werfel, «prietenul lumii», aprinde curcubeele unei noui ordini: legământul iubirii. Opera lui de până acuma, — poezie, proză şi teatru — e clădită pe armătura solidă a acestui caracter etic. MINUNATA ÎNTÂMPLARE A «CULTURII NAŢIONALE» Ciudată şi nestatornică e dorinţa de mai bine a omului. îmbogăţitul de răsboiu, îndestulat acum şease ani cu o bae bilunară, de aburi, la scăldătoarea turcească, strâmbă din nas acum când vizitează sala de bae a apartamentului cercetat spre închiriere; ciocăneşte majolica cu degetul încovoiat, învârte robinetul nichelat cu cap de lebădă şi-l cere schimbat cu altul de argint, greu la cântar şi scump la preţ, cum se cuvine unui profitor nesăţios să se înfrupte din toate beatitudinile confortului. Lipăia cu picioarele goale pe cimentul vâsqos de-o răceală reptiliană, dela cabina de aburi până la duşul spart, care împroşca şuviţe de apă din pâlnia coclită şi, capricios frigea când se învârtia robinetul pentru apă rece şi scuipa îngheţat, când se răsucia şurubul de alamă ce trebuia să sloboadă apa fierbinte. Era mulţumit totuş omul nostru cu aceste foarte puţin higienice scăl-dători plebeene, iar şpriţul cu pelin de după bae, cu pastrama de capră friptă, însemna în vieaţă Una din fericirile rare, după care cetăţeanul nostru dormia cu pumnii strânşi. Astăzi, vertiginos învăţat cu subtilităţi de gust, pălmueşte fata din casă când apa e prea fierbinte şi i-a uitat papucii de pai împletit în sala de duş, găseşte umed prosopul şi prea rece halatul spongios, aruncă săpunul neîndestul de catifelat şi gemând, se vaită de desăvârşita lipsă de confort a acestor netrebnice timpuri. Cam aşişderea se întâmplă şi cu nemulţumiţii noştri ce nu mai contenesc a găsi cusururi, ba chipului cum se tipăresc cărţile «Culturii Naţionale», ba hârtiei prea groase ori prea subţiri, ba cartonului prea greu, ba literii prea maşcate, dacă nu cumva şi ortografiei academice, pentru care, fireşte, marele vinovat e tot d-1 Aristide Blank, naiv financiar ce şi-a aprins pae în cap ameste-cându-se într’o dărnicie de cultură, când foarte, bine îşi putea căuta tihnit de afacerile de bursă, după cum neturburaţi de nici o supărare se îndeletnicesc exclusiv confraţii săi întru finanţe. Ce se întâmplă cu «Cultura Naţională» de două luni încoace, e într’adevăr ciudat şi uimitor. Competinţe s’au ivit de unde nu credeai şi, subţiri amatori de frumuseţi desăvârşite strâmbă din nările trandafirii, cu înalt dispreţ, de câte ori apare o carte nouă. Până mai eri, într’o frăţească nepăsare pentru tot ce înseamnă artă a tiparului, aproape toate editurile României vărsau în vitrine cele mai nepomenite grozăvii grafice. Litere şterse, coperţi de pachete de şocolată, cerneală duhuind a păcură, hârtie de împachetat coloniale, coaie cusute strâmb; cam din acest material se făuriau cărţi, halandala, fără nici-o alegere în tipăritură şi în manuscrisele date la cules. In această revistă, acum doi ani, am dus noi înşine o dârză campanie împotriva acestor stricători de gust, ce alungau cititorul dela carte, ca acele femei prea leneşe cu spălăturile cotidiane şi cu degetele strâmbate de bătături, care desgustă pentru totdeauna adolescentul de iubire. Când s’au ivit primele cărţi ale «Culturii Naţionale» a fost o uimire sinceră. Se făcea un salt, care altfel ar fi întârziat măcar cu două decenii, înfăţişarea desăvârşit apusană a tipăriturii, programul vast al nenumăratelor biblioteci anunţate în serii, străduinţa de a împăca frumosul şi practicul ,dovediau dela început bunevoinţi ce nu dezarmau în faţa nici unei dificultăţi, şi nu ezitau 22 © cu sgârcenie în faţa jertfelor cari aveau să înscrie în bilanţuri pierderi îndestul de grele. Fără îndoială n’a fost totul desăvârşit. S’au strecurat câteva traduceri neîndemânatice, unele cărţi erau dintre acele ce nu meritau cinstea unei atât de îngrijite tipărituri. Nici scriitorii n’au fost plătiţi pentru munca lor, aşa cum se nădăjduia dela o editură dinainte suspectată de prodigioasă generozitate. Dar toate începuturile cunosc lipsuri, stângăcii şi neajunsuri. Ba chiar, numai cu preţul lor, după experienţe neisbutite, se găseşte dibuind începutul desăvârşirii. Pe lângă cele 2—3 traduceri slabe, retrase' chiar de editură din vitrine, au apărut altele, zeci, migălite de tălmăcitori iscusiţi. Pe lângă cele 5—6 cărţi ce nu înseamnă desigur cea mai de frunte producţie literară a anuiui, au apărut cu o îngrijire care le-au ridicat valoarea, altele zeci, ce-au avut îndestul succes de librărie, şi vor sta cu cinste în rafturile de bibliotecă, fără a găsi multă vreme altele, dela alte edituri, să le facă faţă. Iar dacă pentru experienţa comercială a primului an de întreprindeie, onorariile scriitorilor n’au fost cele aşteptate — ele n’au stat în orice caz, mai prejos de acele ale altor edituri, unde socotelile cu autorul întârzie cu anii, şi se tărăgănează în acompturi de câteva sute de lei, strecurate în mână, cu aerul unei pomeni. Acum, când au tiecut trei sferturi de an dela apariţia primului volum editat, când fiecare bibliotecă anunţată şi-a lămurit îndrumările, rostul acestei întreprinderi de cultură se netezeşte mai bine, şi aproape cu teamă ne gândim la destinul tiparului românesc, dacă mediocritatea comerţului de cărţi dinainte n’ar fi fost biciuită de îndrăznelile «Culturii Naţionale». De unde atunci atâtea indignări din partea atâtor subiţi apărători ai frumosului, înţepaţi de musca colu’mbacă? Explicaţia ar fi simplă, dacă în toate observaţiile ar fi întotdeauna numai sinceritate. Am zice că la femeile frumoase, cusururile cele mai neînsemnate iau proporţii de catastrofă, pe când femeii hâde, ne e indiferent dacă pe lângă toate urâţeniile, mai e dăruită de natură cu ochi cea-câri sau cu şease degete la mână. Am zice atunci, că în dorinţa de desăvârşire, toate bunevoinţele sincere au găsit de datorie să pună umăr la umăr, pentru a grăbi îndreptările şi a face să se găsească mai de îndată, leac lipsurilor. Dară sinceritatea acestor oameni supăraţi din senin nu prea iese la iveală din înverşunarea campaniilor pornite. Ceeace trebuia să fie sfat ori dojană, e deslăn-ţuire de amărăciuni multă vreme dospite. Şi regretăm, că în corul acesta cacofonic, a fost să auzim şi glasul d-lui Tudor Arghezi, năbădăios şi viteaz, maltratându-şi propriii ucenici pe cari i-a «învăţat odinioară să înjure» — vanitate de apostol nu cu totul lăudabilă — fiindcă ştiut este că ceeace a dat mai frumos scrisului românesc şi mai drag nouă, celor ce nu-i suntem numai trecători prieteni, n’au fost aceste su-dălmi, oricât vor fi părând ele de meşteşugite şi ingenioase, amatorilor de asemeni specialităţi naţionale. OCHIRI, PRINTRE CULISE PlINE sunt drumurile de protectori ai lite-rilor române. Cel mai nou pare a fi d-1 Victor Eftimiu, fost director general al teatrelor. Intr’o desfunctă foaie săptămânală, care în scurta-i viaţă a strălucit prin sburdălnicii sintactice, d-1 Victor se înfăţişează în acest rol de protegiuitor al literaturii naţionale, (secţia dramatică) , servind ca argument marele număr de piese româneşti jucate sub direcţiunea sa. Se ştie pentru ce fel de piese originale avea predilecţie d-1 Eftimiu. Se ştie de asemeni ce satisfacere neascunsă, i-au procurat insuccesele acestor piese. «Să se isprăvească odată cu scriitorii români»—exclama d-1 Eftimiu, după fiecare reprezentaţie neisbutită, la restaurantul Elisee, între prieteni. — Eu îi joc... Dacă n’au succes, ce-s de vină? Aşa s’au reprezentat sub directoratul d-lui Eftimiu, «Odinioară» de d-1 Aslan, «Moartea Cleo-patrei», etc. Vom fixa cu alt prilej atitudinea d-lui Eftimiu faţă de piesa românească (atâta timp cât a fost director) precum şi a comitetului de lectură (de când există). ‘ Pentru moment, ne oprim numai la «Rodia de aur», piesă în trei acte şi în versuri, scrisă şi intitulată cu modestie «poveste», de Adrian Maniu şi Al. O. Teodoreanu. Calităţile literare ale acestui fermecător poem (inspiraţie susţinută, dialog vioi, versificaţie virtuoasă, poezie) ar fi fost suficiente să-i dea dreptul de a fi jucat în orice teatru românesc, chiar cu riscul de a nu avea succes scenic. Direcţia Teatrului Naţional din Bucureşti, a res- 23 pins însă «Rodia de aur» tocmai când obţinea succese răsunătoare pe scena Teatrului Naţional din Iaşi şi când, Vieaţa Românească îi publica primul act în fruntea numărului. Nu învinuim comitetul de lectură pentru această nedreptate foarte obişnuită în teatrul din faţa pieţii cu muscali. Rolul comitetului a fost totdeauna şters. In cazul de faţă credem că nici nu şi-ar fi permis (cel puţin din prudenţă) să respingă o piesă în plin succes şi trecută printr’un alt Comitet care nu are nimic de pierdut în comparaţie cu cel din Bucureşti. (Pe cât ştim comitetul teatrului din Iaşi e compus din d-nii Ibrăi-leanu, Sadoveanu, Găvănescul şi pe atunci Mihai Codreanu, director). Domnului Eftimiu îi revine deci întreaga răspundere. Chiar dacă întreg comitetul ar fi fost contra piesei (ceeace repetăm: nu credem) d-sa ca protector al pieselor originale (sic) avea mijlocul s’o primească. Legea dă directorului două voturi. Ii trebuia un al treilea, comitetul fiind compus din cinci. Care e directorul care să nu poată obţine un vot când în comitet intră şi un actor? Fiind deci clar stabilit că dacă «Rodia de aur» nu s’a reprezentat încă pe scena Teatrului Naţional din Bucureşti, întreaga vină revine d-lui Eftimiu, ne întrebăm: de ce a făcut-o? Cum a cutezat s’o facă? Dacă medităm puţin, şi dacă considerăm că în stagiunea în care «Rodia de aur» a făcut, pe scena Teatrului Naţional din Iaşi 12 reprezentaţii cu sală plină, «Inşiră-te Mărgărite» a d-lui Eftimiu nu a putut ţine afişul decât două sau trei seri, par’că s’ar ivi un început de explicaţie. Oricum, după © BCU şi cu toată respingerea direcţiei generale piesa a continuat să fie jucată încă două stagiuni, apro-piindu-se de a 30-a reprezentaţie (ceeace la Iaşi e un record). In faţa acestei realităţi hotărîrea TÂNĂRA MUZIC SlMFONIA pe motivul unui cântec dela munte francez, a lui Vincent d’Indy, executată la concertul din Duminica Tomei al «Filarmonicei» noastre, ne dă chiar acum, târziu, prilejul unor reflexiuni fugare asupra tinerei mişcări muzicale româneşti. Poate niciunul din compozitorii francezi contimporani nu întrupează în doctrina şi’n creaţia lui artistică acea lozincă a şcoalei naţionale franceze de după 1870 — ars galica — mai din plin ca septuagenarul Vincent d’Indy. La catedra dela Schola Cantorum, el e propovăduitorul luminat al tradiţiei clasice în tehnică şi al caracterului etnic şi religios în inspiraţie. Sinceritatea inspiraţiei e, pentru dânsul, tot una cu adevărul primordial pe care l-a oglindit în suflet mediul copilăriei şi pământul natal. Arta e rezumatul străluminat al poporului şi al pământului care a născut-o. Şi simfonia lui, care, sub suflarea cântecului dela munte, îşi răsturna în legănări bogăţia de colori orhestrale, cum se mişcă fânul înflorit al plaiului la bătaia vântului, eră o fermecătoare ilustrare a doctrinei compozitorului francez. Vincent d’Indy a fost profesorul multora,—al celor mai de seamă dintre tinerii noştri compozitori. Şi dacă în creaţiile lor îegăsim uneori realizate cu virtuozitate cerinţele tehnice ale maestrului francez, fondul sufletesc, pe care îl cere el, întârzie încă să apară. E drept că noi nu avem o tradiţie muzicală. Zămislirea ei cade în sarcina pleiadei tinere. Şi ne dăm seama că această sarcină e covârşitoare. Ar trebui puterile unui alt Emi-nescu să născociască un graiu muzical românesc,— vrem să zicem: un stil naţional. In lipsa lui, generaţia actuală trebuie să încerce cu îndrăzneala spiritelor ne încătuşate de nici o prejudecată. N’am direcţiei generale pare cu atât mai monstruoasă, deci cu atât mai revocabilă. Domnul ministru al Artelor ar avea prilejul să se manifeste cu folos. Ă ROMÂNEASCĂ vrea ca o constatare să fie luată drept o mustrare. Ne sunt prea scumpi aceşti tineri cari sosesc întâia oară să fâlfâie semnul artei occidentale pe un pământ care n’a cunoscut-o încă. Dar între arta lor, atât de sigură uneori, şi sufletul acestui pământ nu s’a statornicit încă o comunicare, o identificare. Răpiţi de marea muzică europeană, care este europeană fiindcă e germană, franceză sau rusească, ei şi-au uitat sub timiditate sufletul de-acasă. Liedul lor, când încearcă să-l cânte, îl potrivesc pe cuvintele lui Villon sau Verlaine. N’avem şi noi o lirică destul de bogată? Opera lor, când încearcă s’o înfiripeze, aleargă după libret italian sau francez. N’avem şi noi atâtea lucrări dramatice care, înainte de a fi drame, sunt minunate librete de operă? N’ar fi nimic mai firesc decât ca literatura românească, având un trecut, să împrumute răsuflet muzicii care abia începe. Iar poemul lor simfonic, odată cu recunoaşterea unanimă, la Paris, a artei lui orhestrale, primeşte tot de acolo mustrarea că nu duce nimic din vibraţia sufletului naţional de aici. Cu cât mai răzbătătoare şi mai cuceritoare ar fi arta tinerilor noştri compozitori hrănită de nesecatele motive melodice ale cântecului popular, vie de variatele ritmuri ale dansului popular, subtilă de susurul holdelor, colorată de tălăngile multiplicate în ecouri pe văi depărtate, în amurguri. Eşti ispitit să crezi că salonul boeresc din Bucureşti, anexând prea de vreme pe adolescentul muzicant, nu i-a mai dat răgaz să trăiască în larga poezie a naturii şi să-şi scalde avântul creator în generositatea ei. Şi ajuns la Paris, învăţătura lui Vincent d’Indy a răsunat în sufletul tânărului român ca în atmosfera unui salon bucureş-tean. . . CUTREERÂND ŢARA, CU PRILEJUL ŞEZĂTORILOR SpRE Huşi, fugăreşte printre coline cu păduri şi podgorii un tren-jucărie, care îşi încetineşte mersul şi opreşte în faţa haltelor, parecă nu după un orariu dinainte fixat, ci nărăvaş, ca iapa popii din Rudeni. Umple văile cu fluerul aburilor, pufneşte pe nările locomotivei minuscule, se leagănă pe osii, scârţâe din greu la urcuşuri şi chiuind, coboară în spirală povârnişurile cu verdele smălţuit de cele dintâi flori ale primăverii. Rezemaţi de sapă, plugarii fac semn prietenesc cu mâna mecanicului, şi de fiecare dată credem, după cum spune anecdota locurilor, că jucăria-tren se „va °Pr}> Pentru a da răgaz drumeţului mai grăbit să-şi aprindă o ţigară dela jăratecul maşinei şi să taie pe urmă drumul mai scurt, peste ponoare, cu piciorul. In vagon, un domn inspector al învăţământului se minunează dând din cap, de aventuroasele noastre expediţii. — Şi zici că vreţi să cuceriţi Huşul literaturii ? — Deh! răspunde intimidat, cu jumătate de glas un tovarăş, privind ferit, pe fereastră afară, la o livadă cu merii răsuciţi. • — Aveţi prieteni? recomandaţii la prefect, la primar, la poliţai? urmează neîndurat inspectorul. « GÂNDI RE I»... Aici protestează corul tuturor: nici unul dintre noi n’ar fi acceptat povara unei misiuni oficiale. Bravi expediţionari, am plecat fără asemenea documente care deschid fermecat toate uşile. Inspectorul ţistue minunat şi ne priveşte curios, ca pe nişte vietăţi cu totul ciudate. Apoi târziu, în chip de concluzie: — O să aveţi zece-doisprezece oameni în sală. V’o spun eu, mon cher! V’aş sfătui mai degrabă s’o daţi dracului şezătoarea şi să vă duceţi la o vie, încolo. Sunt la Pâhneşti nişte podgorii straşnice, şi-un vin minunat. Dar ştiţi, minunat! stărue inspectorul şcolilor plescăind ' limba de cerul gurii; de bună seamă în prada unei amintiri straşnice în legătură cu vinul de Pâhneşti. Ne uităm unul la altul cu ochi elocvenţi care vorbesc lămurit: — Să ştiţi că am încurcat-o, fraţilor! se descurajează cel mai tânăr dintre noi. Topârceanu mă trage la o parte, şi răsucin-du-mi nasturile, mă dojeneşte pe înfundate: — Mă, voi sunteţi nişte nebuni. Ce dracu căutăm aici? O să ne facem de râs, par’că suntem ăia cu Traviata la Huşi. 34 © — Da’ camere aţi oprit? stărue diabolic d-1 inspector al învăţământului. Mărturisim că n’am oprit nici camere. — Atunci aveţi să dormiţi afară, ori la madam Şimilache! se bucură triumfător omul şcoalei, ca şi cum această sumbră perspectivă îi aducea o mulţumire personală. Am tăcut cu toţii şi tot soarele dimineţii nu mai avea nici o strălucire, acuma când atâtea surprize neplăcute ne aşteptau la capătul drumului. N’am mai găsit desfătare liniştită, nici la priveliştea minunată a târguşorului strămutat şugubăţ, când deoparte când de alta a trenului, după capriciile şerpuirilor întortochiate de coborîşul liniei. Hotărît, în oraşul acela de podgoreni, n’aveam ce căuta, şi acuma singura grijă, era să trecem unul altuia vina de a-1 fi înscris în itinerarul nostru ine Xpert. Şi totuş seara, sala a fost plină cu desăvârşire, cuvântarea prietenului Şeicaru a fost îhtreruptă în nenumărate rânduri de aplauze, lecturile au fost ascultate cu o înţelegere pe care nici n’am fi îndrăznit s’o bănuim. Căutam din ochi, în sală, prietenul nostru din tren, să ne lămurească această minune. Pe urmă, cu încetul, pe rând, în fiecare oraş moldovenesc am întâmpinat aceeaş surpriză. Când la micanoastră oastes’a adăugat uriaşafiinţă bonomă a acelui mai iubit dintre scriitorii Moldovei; Mi-hail Sadoveanu, sălile n’au mai fost îndestul de încăpătoare, şi chemările repetate au făcut pe alocuri să se prelungească lecturile, dincolo de ceasurile obişnuite pentru spectacol în tihna oraşelor de provincie. De bună seamă, nu e loc să înscrim aici prieteniile necunoscute, descoperite în fiecare târguşor ; cititorii cari ne cunoşteau slova şi cari ne-au primit ca vechi prieteni, veghind fiecare durere şi bucurie a noastră, din colţuri nebănuite de ţară. Primitoarea ospitalitate a Moldovei e doar de mult şi de toţi cunoscută.... Din aceste colindări, abia la începutul lor, un fapt a fost lămurit dela început. Dacă între publicul cititor şi scriitori s’au rupt legăturile de îndelungă vreme, vina a fost numai a noastră. In fiecare târg, un cerc de cărturari se găsia pretutindeni, aşteptând această cea dintâiu descălicare a oamenilor de scris, pentru a grăbi o apropiere ce nu mai exista. Am văzut acolo, mai desluşit, şi rostul acelor intelectuali pe cari de aci, îi pri- DUPĂ 0 EXPOZI GrIGORESCU şi cu el toată arta plastică n’are încă parte în ţara românească. Arta are o menire socială şi, ca să vorbească mulţimii, adâncile sale graiuri au nevoie de un amvon şi de un templu. Nu există încă o galerie naţională. Şi nici conştiinţa morală a acestei necesităţi n’o are politica noastră. Pânzele şi sculptările, câte sunt, intră astfel în case particulare şi, în câţiva ani, artistul care le-a creat dispare din conştiinţa publică. Frumuseţea zămislirilor lui rămâne o vagă amintire sau o pipernicire meschină circulând pe cărţi poştale ilustrate. Deaceea, iniţiativa Fundaţiei ('Principele' Carol» de-a suplini rolul unei galerii naţionale printr’o succesiune de expoziţii comemorative adună în jururi toate cuvintele de recunoaştere. Ni-a dat până acum o privire colectivă a încercărilor de artă modernă, dela începutul veacului trecut şi viam cu oarecare binevoitoare îngăduială amestecată cu ironie. Sunt scriitori începători sau dintre acei cari au părăsit, la jumătate de drum, o carieră ce nu se anunţa glorioasă. Ochiul sever al secretarului de redacţie, puricând manuscrisele, np-i găsia poate de un deosebit interes. Dar acolo, în târgurile lor, sunt adevăraţi fermenţi de cultură. Acolo înfiripă cercuri de lectură, biblioteci cu anevoie îndestulate cu cărţi, conferinţe ce pregătesc sufleteşte tineretul şcolăresc; acolo înviorează monotonia vieţii cenuşii ce se desfăşoară aplecată numai deasupra măruntelor griji de fiecare zi. Ne-a bucurat această descoperire cu totul nouă, ca aceea a unor misionari pentru a căror trudă fusesem nedrepţi nu odată. La Fălticeni, la Bacău, la Roman, la Botoşani, la Dorohoi, la Vaslui, la Piatra în oraşele acelea ferite de drumul trupelor de teatru şi al conferenţiarilor dornici de succesul sălilor arhipline, rostul acestor şezători începătoare a luat proporţii de apostolat. De aceea forfota mulţimii din sălile acelea tixite ne-a încântat mai mult decât izbânda şezătorilor dela Iaşi ori dela Cernăuţi, unde o sală plină până la ultimile rânduri nu însemna pentru numărul populaţiei şi pregătirea ascultătorilor, decât un eveniment firesc. Pe alocuri trecerea noastră a fost prilej de zguduitoare întâlniri. La Bacău, din căsuţa cu livadă, am scos din umbra perdelelor trase, la lumina vieţii de afară, poetul acela fără pereche al desnădejdilor provinciale care e Bacovia. Singuratic, neştiut de concetăţeni, bolnav şi cu barba crescută întunecat pe figura aceea străvezie, cu ochii stinşi; poetul mahalalelor mocnite în ploaia toamnei, a privit cu spaimă avalanşa noastră tinerească isbucnită în tăcerea cămării lui, ca o hoardă barbară. Şi poate va rămânea una din cele mai însemnate bucurii ale celor ce au fost acolo, ropotul îndelung de aplauze, ce au acoperit lectura litaniilor sale, pe scena teatrului din oraşul unde necunoscut, îşi strecura fiinţa puţină pe lângă zapla-zuri cu vişini înfloriţi. De-ar fi numai pentru valul de întinerire, ce-a înviorat atunci ca un vânt pri-măvăratic chipul de sfânt bizantin al lui Bacovia, şi încă drumul nostru în acel târg moldovenesc, ar rămâne neuitat, pentru noi, trecătoare păsări călătoare, pe acolo unde bura toamnei a stors gemete de desnădejde, unuia dintre cei mai nedreptăţiţi poeţi ai timpului. IE GRIGORESCU o expoziţie «Grigorescu». întâia ni-a interesat prin apariţia a o sumă de pânze, cu greu adunate din case particulare, şi de nume de mult uitate. A douani-aînfăţişat, în tablouri şi conferinţe, un Grigorescu mijlociu. Multe din pânze ar fi putut fi semnate de oricare alt artist. Ne îngăduim aceste constatări fiindcă socotim că o expoziţie de felul acesta nu-şi are rostul decât în prezentarea, pe cât se poate, a ceeace e unic în opera unui pictor. Celelalte lucruri însemnând fazele dibuirilor, realizări prin tehnică de împrumut, în tranziţia către sine însuş, rămân, oricât de meşter executate, la periferia operii. Accentuăm acestea fiindcă pentru noi Grigorescu din epoca Barbizonului înseamnă numai o fază de pregătire tehnică şi de realizări care, faţă de cele inspirate mai apoi din pământul românesc, stau pe planul al doilea. Centrul operii lui îl ocupă ciobanii, turmele, fetele şi carele cu © boi. Acolo în tihna cotropitoare a luminii, în ritmurile domoale ale mişcării, în seninătatea înaltă a expresiei, e marele acord al artistului cu natura poporului nostru. Acolo e Grigorescu cel unic. Negaţia unicităţii lui ne-am obişnuit s’o auzim în cafeneaua nemulţumiţilor. I-se cere, postum, ce n’a avut de gând să dea. I-se obiectează că ţăranii lui sunt «poetici», adică nu sunt murdari şi au un aer de distincţie bătătoare la ochi. Pentru atât de temeinice motive, esteţii noştri ar nimici dintr’un condeiu pe Bocklin, dacă ar trăi în Germania, unde marele colorist al irealului e adorat, iar pictorii şi poeţii şi l-au ales maestru. Tot astfel «irealismul» sculpturii lui Phidias ar fi greu să le intre în voie. Nicăeri esteţii nu sunt mai pretenţioşi decât într’o ţară tânără ca a noastră: aici au cu dânşii complicitatea lipsei de mediu artistic, a lipsei de monumente şi de muzee care să le fi şlefuit simţurile şi să le fi ajutat înţelegerea. «Rafineria» exagerat de critică e astfel rezultatul needucaţiei artistice. Pentru educaţie, Grigorescu a lucrat tocmai cu ceeace, în deosebi, i-se reproşează: multiplicarea necontenită a câtorva din motivele sale iubite: ciobănaşi, care cu boi... In locul reproducerii tehnice, stângace, era de preferat, credem, să avem aceste motive în număr mare, variate de însuş pictorul. Dar la izvorul acestor variante stau câteva capodopere ce alcătuiesc unicitatea lui. Nu era un realist să se. fi mulţumit cu orice, morocănosul moşneag care colinda zile şi săptămâni plaiurile prahovene, in căutarea unui trup frumos de fată, a unui mesteacăn, a unui bou, a unei turme de oi. Şi n’a creiat chipuri de indivizi, ci tipuri de rasă. In această concepţie, antică dacă voiţi, stă taina operii lui, semnificaţia ei estetică şi etică totdeodată. Viziunea lui depăşeşte totdeauna realitatea, o modelează şi o ridică treptat spre idealul artei tipice a celor vechi. Ţăranca lui e vedenia unei zâne înfăşurată în straie româneşti. Ciobanii iui au statura şi atitudinea eroilor antici cu ochii adânciţi în eternitatea senină. Neamul nostru însuş se ridică, prin el, la expresia pură a unei armonii divine. Opera lui Grigorescu e iluminată de această profetică viziune ce o face unică pentru noi. CRONICI LITERARE ION PILLAT: PE ARGEŞ IN SUS d e Aristarc In lirica românească împărţită între urmaşii lirismului eminescian, diluat ca un vin bun în care, cu cât ai bea ai tot turna apă la loc, şi între zănaticii creatori de literatură dela Misissipi, d-1 Ion Pillat a ţinut drumul drept. Argeşul d-lui Pillat curge între Olt şi Misissipi. D-1 Pillat a păstrat din literatura «veche» sinceritate şi bună credinţă, melancolia pământului după seceriş şi-acea înţeleaptă tristeţă care cântă în Doină şi în Mioriţa, folosind atmosfera creată de literatura «nouă» numai pentru a amplifica sentimentul băştinaş şi etern omenesc, cu senzaţii subtile şi imagini care să poată reda concret, imaterialitatea lor delicată şi abstractă. D-1 Pillat a păstrat astfel, îmbogăţindu-1 cu o cadenţă specifică şi încântătoare, ritmul clasic şi versul regulat pe care-1 cultivă cu dragoste ca pe-o moşie strămoşească. In acest vers a introdus însă noutatea expresiei şi îndrăzneala ei, înnoind cu un dar nou, cuvântul vechiu, căruia i-a dat prin context un înţeles mai bogat, mai cuprinzător. Farmecul poeziei d-lui Pillat nu stă astfel într’o eroare gramaticală sau într’o greşală de ritm, ambele cu adânci intenţii psihologice, nici în vederi cinematografice cu nume din atlazuri de geografie, — pline desigur şi acestea cu realizări filozofice şi mistic profetice, nevoe mare. D-1 Pillat a rostruit cuvântul românesc, desfă-cându-l^din pojghiţa întrebuinţării banale, — şi astfel a găsit în el sonorităţi de metal străin. «Pe Argeş în sus» e un frontispiciu prea îngust pentru ceeace cuprinde subt el. Volumul acesta al d-lui Pillat este un cântec al Trecutului, al poeziei aceleia discrete care ’nvălue tot ce-a fost într’un fum albastru care farmecă. Sentimentul trecutului evocat chiar în împrejurările de vieaţă proprii poetului, nu este micşorat prin aceasta, atunci când elementele de evocare sunt caracteristice, şi când sunt rechemate cu putere, fiindcă acest sentiment ca orice sentiment profund şi nestrămutat omenesc este legat intim de vieaţa celui ce-1 evocă. Prin intimitatea elementelor evocatoare, el câştigă în intensitate şi în puterea de a emoţiona. In decernerea acestor elemente însă este nevoie de un bun gust rafinat, de o delicateţă sufletească superioară, de o sensibilitate puternică şi o memorie afectivă justă care să conserve neslăbită senzaţia puternică şi general omenească. Altfel uşor se poate cădea într’un jurnal pur personal, care prin aceasta să nu ne intereseze, fiindcă rămâne mat, fără rezonanţă, fără evocare. D-1 Pillat are toate calităţile cerute pentru a izbuti fermecător în evocarea trecutului, adăogând la ele o desăvârşită artă a versului, şi un frumos vocabular de cuvinte prin care contribue la creiarea atmosferei generale: «Acolo unde ’n Argeş se varsă Rîul Doamnei Şi murmură pe ape copilăria mea, Ca Negru-Vodă, care descălecând venia, Mi-am ctitorit vieaţa pe dealurile toamnei. Prin viile de aur ca banii dintr’o salbă Pe al colinei mele împodobit pieptar, • Inchis-am fericirea în strâmtul ei hotar De nuci bogaţi în umbră, umbrind o casă albă. Acolo ’n pacea nopţii pe drumuri de podgorii Am mers tăcut alături de carele cu boi Când neaua lumii ninge pe sălcii în zăvoi, Când şopoteşte valea de cântecele morii. Şi tot visând la vremea când înfloriră teii, Pe când îmbracă ţara al iernii alb suman, Să desluşesc cum piere trecutul an cu an Pe drumuri depărtate sunându-şi clopoţeii». (Ctitorii). Sentimentul trecutului crescând în urma noastră, e firesc să vie cu toată bogăţia de naivitate 26 © BCU şi curiozitate puerilă a anilor noştri de copilărie. Pentru d-1 Pillat la vârsta de 30 de ani, trecutul înseamnă mai mult copilăria, cu toate noţiunile ei primitive care s’au săpat adânc în sufletul virgin şi nou. Şi cum aceste prime noţiuni sunt legate mai ales de natura în care a crescut, d-1 Pillat evoacă acest cadru al naturii, poetizându-1 cu melancolia sentimentelor copilăriei care nu mai este. Pastelul d-lui Pillat nu are o intenţie descriptivă, nu urmăreşte tabloul în sine ca tablou. Castanul cel mare, viea, cireşul, biserica lui Horia, căsuţa din copac, cămara de fructe, casa din deal, etc... (toate motive de inspiraţie şi subiecte dei pastel) fiind noţiuni creiate în copilărie, atunci când imaginaţia e hiperbolică, şi ochiul sensibi-pentru a aduna toate detaliile primei senzaţii, devin simboluri, iau proporţii de fenomene universale, legate nestrămutat de vieaţă. In sufletul autorului-poet, «cireşul» pe care l-a văzut întâiu în vieaţă, pe care şi-a urcat nebuneşte sburdălnicia copilăriei, ia importanţa unui simbol, e cuprinzător ca însăş noţiunea de cireş. Şi cu cât importanţa aceasta e mai exagerată şi redată cu mai multă credinţă, iar sensibilitatea copilului mai receptivă, puterea de evocare este mai mare, şi mai generică, mai interpretativă. In raport cu natura care rămâne aceeaş purtând în amintirea noastră tot decorul copilăriei, oamenii pe care i-am cunoscut în cadrul ei, abia mai sunt sau nu mai sunt deloc. Dacă viteza o poţi aprecia în funcţie de un punct fix, noţiunea timpului apare nemiloasă şi devastatoare în amintirea care regăseşte laolaltă natura ce mai este încă, şi oamenii care nu mai sunt de mult. De-aici o melancolie poignantă, care te poate duce uşor la banalitate, dar pe care d-1 Pillat o stăpâneşte cu un meşteşug şi o simţire rară. «Şi când, târziu, lungi umbre se vor culca pe lunci, Când gol va fi cireşul iar cerul plin de stele, Bunicei i-aş aduce acasă coşuri grele... De-aş mai avea bunică şi sufletul de-atunci! (Cireşul). sau: In drumul lor spre zare îmbătrâniră plopii. Aci sosi pe vremuri bunica-mi Calyopi. Nerăbdător bunicul pândise dela scară Berlina legănată prin lanuri de secară. Pe-atunci nu erau trenuri ca azi, şi din berlină Sări, subţire-o fată în largă crinolină. Şi cum şedeau... departe un clopot a sunat, De nuntă sau de moarte, în turnul vechiu din sat Dar ei în clipa asta simţiau că-o să rămână... De mult e mort bunicul, bunica e bătrână... «Ca eri sosi bunica... şi vii acuma tu: Pe urmele berlinei trăsura ta stătu. Acelaş drum te-aduse prin lanul de secară. Ca dânsa tragi în dreptul pridvorului, la scară. Şi cum şedeau... departe un clopot a sunat — Acelaş clopot poate — în turnul vechiu din sat... De nuntă sau de moarte, în turnul vechiu din sat». (Aci sosi pe vremuri). In această poezie d-1 Pillat reuşeşte să facă, simplu şi clar, cea mai romantică şi delicată evocare a trecutului. Dela această împletire a umbrelor de copaci la umbrele celor dispăruţi, e scurt drumul până cu panteismul care le contopeşte, aşa cum este în minunata realizare Mormântul, unde este vorba despre bunicul poetului: «Te-ai cununat cu moartea ce ’n basmul Mioriţei Păstorule de oameni, bunicule. Acum Eşti zumzet de albine şi ’mprăştiat parfum In viea îmbătată de înflorirea vieţii. Te-a biruit pământul, dar l-ai însufleţit Şi l-a pătruns iubirea-ţi de ţară, ca sămânţa. Stejarilor prieteni le-ai dăruit fiinţa Şi sângele ce curge cu seva înfrăţit. Pe lângă aceste poeme de simţire fină şi caldă care urcă paginile de pastele la rangul de insigne a unui sentiment, ciclul «Bătrânii» cu calităţile lui de limbă, de vers, de invenţie poetică, ne apare totuş retoric şi diluat. Evocarea lor nu urmăreşte proporţii epopeice, iar în amănuntul intim, poezia e desprinsă de subiect şi rămâne, frumoasă, alături. In drumul literaturii de întoarcere la matcă, după ce a încercat să bea haşişuri şi opium, volumul d-lui Pillat este un simpatic şi bătrânesc conac boeresc. Prin el literatura românească îşi capătă un aport specific, cu un caracter bine precizat, care poate însemna un fir colorat aparte în împletitura literaturii universale. Iar în istoria vieţii româneşti, volumul d-lui Pillat va păstra poezia curţilor boiereşti şi a vieţii de demult dela moşii, ca pe nişte flori culese din ale lor grădini între ziduri. Farmecul acestei poezii începe a creşte, fiindcă în prefacerile sociale de astăzi vieaţa aceea a intrat în istorie, şi trăeşte numai în amintirile noastre. POETUL CROITORESELOR d e G. T o parce anu ■ In «Prologul» din numărul trecut al acestei reviste, Dracul spunea într’un loc: Am fost şi ’n ţara voastră, cu feerii nefaste, Banalizând pe vremuri în şase acte proaste, In care este vorba, ici-colo, de-un cocoş... Această aluzie în treacăt la Cocoşul Negru, — tragica pilulă Pink a d-lui Eftimiu de pe vremuri,— a avut ca urmare un articol prin care sunt învinuit că «pastişez» pe autorul Cocoşului şi chiar mă «indentific» pe alocurea cu el. Articolul nu e iscălit (prudenţa struţului). Dar fiindcă e foarte acru şi agramat, bănuesc că a fost scris de d-1 Victor Eftimiu. * * * Mai întâiu, care anume este opera cu care mă «indentific» ? Autorul articolului spune că Dracul meu «vorbeşte întocmai ca Dracul din Cocoşul Negru şi Prometeu». Iată o recomandaţie cam proastă pentru cele două «tragedii» ale d-lui Eftimiu. Căci dacă Dracul meu vorbind «întocmai» ca ’n cele două tragedii reuşeşte să creeze un prolog humoristic, — asta înseamnă că acele două tragedii sunt humori-stice. . . Se poate una ca asta? Noi ştiam doar, dela d-1 Lovinescu şi alte pene inspirate direct de d-1 Victor Eftimiu, că d-1 Victor Eftimiu este o sinteză de Goethe şi Shakespeare într’o gali-nacee neagră, indigenă. Dar Prologul meu în acelaş timp nu «este decât o reeditare a Prologului la inaugurarea teatrului Comedia»; — este aşadar totodată «indentic» cu trei capodopere. . . care sunt totuş diferite între ele După această probă de logică superioară, sunt aproape sigur că articolul cu pricina a fost scris de d-1 Eftimiu Victor. * * * Să vedem acum mai de aproape şi felul în care mă «indentific». Dracul meu, ca şi Dracul d-lui Eftimiu, spune că fiind la început înger, Dumnezeu l’a prăbuşit din cer ; şi că de atunci Dracul s’a arătat oamenilor sub diferite incarnaţiuni: şarpe, ţap, femee, etc. Nu cumva d-1 Eftimiu se socoate autor al Bibliei ? Căci cine nu cunoştea aceste lucruri, —din Biblie şi din superstiţiile populare, — înainte de a fi luat contact cu Cocoşul d-sale şi cu Prologul meu? Totul e expresia, forma literară nouă pe care o dai acestor banalităţi milenare. Aici se cunoaşte artistul, originalitatea lui, mijloacele de care dispune. Iar în această privinţă, m’a ferit Dumnezeu să seamăn cu Eftimiu. Iată versurile d-sale (în ordinea în care le citează) : Eram şi eu Arhanghel cu aripi argintii Slujind supus pe Domnul cu zecile de mii... (!) Şi atunce, fără milă, din cer m’a prăbuşit. ... Aşa mă chiamă sau Belzebut sau Dracul Sau Lucifer sau Diavol sau cum vei vrea săracul De mine, după ţară şi datini strămoşeşti... Piciorul şchiop acuma-i copită de măgar Sau cal sau ţap... Plugarii văd pe casă o buhă. Vânătorii Un iepure, o broască (!), un câine or un ied... (Oribile versuri! Mărturisesc că, transcriindu-le, — condeiul cu care am scris Balada popii din Ru-deni s’a simţit ofensat). Iată cum se exprimă şi Dracul meu: La începutul lumii..., —* Eram un fel de înger iscoditor şi mic. Amestecat în roiul de îngeri mititei, Se vede că odată m’am răzleţit de ei Şi, pipăindu-mi trupul din spirit de iscoadă , Am observat că-mi creşte un început de coadă. ... Fiindcă, deşi înger, eu nu eram naiv, Fiindcă toată ziua urlam, — şi pe motiv Că mi-aş putea conrupe cândva vre-un camarad, Stăpânitorul lumii m’a prăbuşit în Iad. De-atunci în întuneric, expatriat pe veci, Trăind doar printre bufniţi şi printre lilieci, Am născocit pe vremuri o mie de tertipuri: Ca să apar în lume subt felurite chipuri: Când şarpe, când femee, când pasăre, când ţap Cu barbă de călugăr şi piele de harap. Comparaţi, vă rog. Fondul e luat din Biblie şi din superstiţiile populare (nici nu se putea altfel, când e vorba de Satan). Dar pe când d-1 Eftimiu, fericit că a dat peste pleaşca acestor banalităţi ale pa- trimoniului comun începe să vadă iezi, câini, broaşte şi iepuri pe, casă,—Dracul meu încearcă să dea o interpretare nouă şi humoristică vechilor superstiţii şi uzatelor date biblice. Asta în ce priveşte fondul. In privinţa formei, a tonului, a expresiilor, — după cum uşor se poate verifica, toată «indenti-ficarea» se reduce la un singur cuvânt: «Eram...» «Metoda cea mai bună pentru demonstrarea unei pastişe este amestecarea versurilor modelului cu ale imitatorului». (Modelul este d-1 Eftimiu, imitatorul eu...). După această metodă, versurile mele sunt «amestecate» în aceeaş marmită cu Cocoşul d-lui Eftimiu, E foarte uşor. După aceeaş metodă s’ar putea «demonstra» că toată producţia versificată a d-lui Eftimiu nu este decât o lungă pastişă după Alec-sandri, Bolintineanu, Conachi şi alţii. Despot-Vodă, Fântâna Blanduziei, etc., sunt scrise tot în versuri iambice de 14 silabe. E versul cel mai comun ca factură şi nu există poet român care să nu-1 fi utilizat. Iată, de pildă, o bucată de 11 versuri: O dormi, o dormi în pace printre făclii o mie! In cer e svon de clopot şi glas de ciocârlie, Pornind să se scufunde sub noi, în univers . Am semănat neghina ce creşte... creşte... creşte... Neîntinat şi liber de orice gând pervers. Şi Dumnezeu în noapte a cobor ît în mine Inaripându-mi trupul setos şi gol de tine, Dar n’am clintit un lucru de două săptămâni. Doi îngeri duc beteala fântânilor pe mâni, De ce te uiţi la mine? Mi-e cam uzat decorul... Cu soarele în creştet porneşte Tricolorul! Am urmat «metoda» indicată. Primul vers e de Eminescu, al doilea de Iosif, al treilea de Radu Cosmin, al patrulea (cel cu creşte... creşte... creşte...) e din Cocoşul Negru. Celelalte, în ordine, sunt de: Mihai Codreanu, Demostene Botez, d-na Claudia Millian, Anghel, Tudor Arghezi, A. Mirea. Ultimul vers (cu Tricolorul!) este sau de Radu Cosmin sau de Victor Eftimiu, — tertium non datur. Versurile se întregesc, frazele «se înlănţuie» — comme si de rien etait... (Şi să se ţină seamă că eu am «amestecat» aici versuri nu numai din doi autori,—ceeace era cu mult mai uşor,—ci din opt poeţi şi doi găinari!). Ce probează asta ? Că Iosif a pastişat pe Eminescu, Arghezi pe Cosmin, Codreanu pe d-na Millian şi toţi la un loc pe autorul Cocoşului ? Nu. Metoda cea mai onestă nu era amestecarea versurilor mele, în aceeaş atmosferă de coteţ, cu versuri din Cocoşul Negru. Metoda cea mai onestă ar fi fost alăturarea corectă a fragmentelor în discuţie, transcrise integral,—pentru ca cetitorii să-şi poată da seama dacă este în adevăr «reeditare» «întocmai» — «indentic»—sau o simplă glumă de cafenea bucureşteană. Autorul articolului spune că, în Prologul teatrului Comedia, «se recomanda publicului craio-veân să nu caute în teatru lucruri care nu există aevea: Nu căutaţi parfumul în flori de mucava. Să nu deschizi umbrela când ploile te-apucă... Să nu mângâi regina căci poartă o perucă! 28 © BCU şi adaugă: «D-l Topîrceanu recomandă ieşenilor acelaş lucru». Nu. Nu recomandam ieşenilor «acelaş lucru». Direcţia Teatrului Liber mă rugase ca, în prolog, să previu şi să pregătesc publicul în vederea unei inovaţiuni teatrale moderniste: apariţia nudului pe scenă. Deaceea am scris versurile: ... Iar dacă nuditatea artistică nu-i place, E liber să se ducă şi să ne lase ’n pace. Pe câte alte nuduri ce cad, orizontal, Ipocrizia pune perdele de cristal! ... Nu căutaţi în teatru virtuţi familiare, Nu cereţi Artei ţeluri... pe care nu le are! ... Statuile n’au haine şi îngerii n’au scufă... Căci e o profanare şi o stupiditate, S’arunci un văl impudic pe casta nuditate, Să ’mbraci în cămeşuţă un înger de Murillo Şi ’n rochie la modă pe Venera din Milo! Se vede clar că eu nu «recomandam» publicului ieşan un aşa de inteligent lucru: «să nu caute în teatru lucruri care nu există aevea»! «Recoman-daţia» pe care o făceam ieşenilor, — cerută anume de Direcţia teatrului liber şi impusă de programul acestui teatru, •—nu are nimic asemănător cu re-comandaţia d-lui Eftimiu: nici în forma versurilor, nici în vocabular. Toată «indentitatea» şi «reeditarea» se reduce la: «Nu căutaţi...» (Dar apropos: de ce nu-şi republică d-l Eftimiu prologul? Ar fi fost cu mult mai simplu şi mai onest). Cu soufleurul are dreptate, — ce e al prostului, e-al prostului! Amândorora ne-a venit în minte să comparăm sufleurul cu un sobol, —comparaţie banală, care îi vine în minte oricui, şi pe care n’am evitat-o din primul moment, de lene. Am fost însă pedepsit, am căzut în banalitate. Şi căzând în banalitate, era firesc să mă întâlnesc nas în nas cu d-l Eftimiu, exploratorul şi custodele ei perpetuu !... Dar pe când muza d-lui Eftimiu, după ce a găsit această metaforă banală, a leşinat de istovire în alviţa unui vers anost: Iar tu soufleur simpatic, sobolule supus..., •— Dracul meu inventează pe aceeaş temă, una după alta, încă cinci imagini, care răscumpără banalitatea celei dintâiu: Tu, cârtiţă urbană! Sobol cu ochelari! Tu care ’n faţa scenei, de sub pământ răsări C’un muşuroi în spate ca fratele tău rustic ! Tu, voce fără timbru! Surdină! Tub acustic Prin care autorul vorbeşte cu actorii! Tu care vii, ca hoţii şi ca conspiratorii, Cu-alura ta suspectă în fiecare noapte Să stai ascuns de lume şi să vorbeşti în şoapte.. — şi aş mai putea inventa cu uşurinţă încă douăzeci de imagini pe aceeaş temă (martore mi-s Rapsodiile de toamnă» şi «Pastelul de iarnă»), — dacă ar mai fi nevoie, în privinţa imaginilor, să probez că Rockfeller nu putea să împrumute o redingotă uzată, de la un negustor de vechituri. Dacă anonimul alter ego al d-lui Eftimiu s’ar fi mărginit numai la «Prolog»,—aş fi sfârşit aici notele de mai sus, ca să nu abuzez de ospitali- tatea acestei reviste. Dar fel încearcă să-mi facă şi psihologia, insinuând în treacăt şi câteva inexactităţi asupra întregei mele producţii literare. Fie-mi îngăduit şi mie aşadar să spun câteva cuvinte despre d-l Eftimiu. (Cu regret,—căci deşi autorul din d-sa e execrabil, omul e simpatic şi agreabil. Dar n’am ce-i face: Tu l’as voulu, Georges Dandin!) - Natura l-a înzestrat pe d-l Victor Eftimiu cu un foarte frumos cap de bărbier subţire. Asta i-a determinat şi i-a susţinut cariera... Bietul lui cap! In câte feluri, în câte poze, în câte atitudini studiate nu şi l-a utilizat el pentru reclamă, timp de douăzeci de ani! Nu există «damă» de varieteu, care să fi tras mai mult profit pe urma pulpelor ei minuţios fotografiate şi expuse în vitrină, — ca d-l Eftimiu pe urma nenorocitului său cap în ipostasă de firmă literară. Simplu sau â la Rem-brandt, profil, trois-quarts, din faţă, dela ceafă chiar... capul d-lui Eftimiu ani în şir s’a multiplicat prin gazete, dând fiori de admiraţie tuturor croitoreselor din Capitală, cărora le-a creat chiar şi veleităţi de competenţă în literatură. D-l Eftimiu are întotdeauna nevoie de reclamă. In conştiinţa numeroşilor cetitori de gazetă cotidiană, cari în majoritate nu cetesc literatură, un scriitor durează numai atâta vreme cât durează reclama. Fără reclamă e mort, definitiv mort, chiar de a doua zi. Deaceea, după articolul cu pricina d-l Eftimiu a şi strecurat în ziarul la care scrie, — obişnuita «notiţă perfidă». Ştiu cum mă va «aranja» şi după asta, direct sau indirect prin penele trepăduşilor, în faţa cetitorilor inocenţi de gazetă... Dar pe aceştia îi dăruesc mai dinainte d-lui Eftimiu. Oricât de mulţi (pe d-l Eftimiu nu-1 interesează calitatea, ci numărul lor), ei nu există pentru literatură: un zero sau un milion de zero •— tot una. Iar opinia câtorva sute de croitorese, — în instanţa cărora cauza d-lui Eftimiu e mai dinainte câştigată,—nu-mi face nici cald nici, ca să zic aşa, rece. Pentru ele, poate să rămână pe veci stabilit că eu n’am scris decât parodii, că l-am «pastişat» pe d-l Eftimiu şi pe d-l Radu Cos-min, etc., etc. Ii las această satisfacţie. Poet al croitoreselor, timp de douăzeci de ani d-l Eftimiu a izbutit să amăgească şi publicul naiv şi oficialitatea grăbită, cu frumosul lui cap. Dar timp de douăzeci de ani, d-l Eftimiu a bătut în zadar, a bătut cu desnădejde la poarta adevăratei literaturi—şi nu i-s’a. răspuns. Oamenii de gust, cunoscătorii obişnuiţi de literatură, chiar şi oamenii numai inteligenţi dar mai puţin grăbiţi, — i-au refuzat cu persistenţă sufragiile lor. Iar poeţii şi artiştii adevăraţi, până la cel care simţia în sufletul său numai o singură scânteie din focul divin, au avut oroare instinctivă de acest geniu al banalităţii triumfătoare. Să parodiez pe Eftimiu? Imposibil. Nu se poate parodia un autor, care nu-i el însuş decât o parodie a tuturor scriitorilor noştri. Să «pastişez» pe Eftimiu? Dar oricât m’aş trudi, mi-ar fi cu neputinţă să fiu atât de banal. Chiar dacă mi s’ar cere numai o singură pagină, tot aş arunca, fără voie, măcar o rimă mai originală •— care mi-ar strica toată pagina şi tot hazul parodiei. Căci d-l Eftimiu deţine în literatură recordul banalităţii. ’ Lucru curios şi în adevăr vrednic de mirare: în atâta vreme de activitate (aş putea zice, de salahorie literară: vezi lista tuturor cocoşilor chi-lometrici pe care i-a produs), omul acesta n’a 29 © BCU dat, măcar din întâmplare, —-nu peste o idee originală, dar cel puţin peste vreo imagină, o -rimă, un vers, care să scoată capul din banalitate. Cetitorii (cetitorii cărora mă adresez acum, nu croitoresele) înţeleg ce le spun.e Totuş d-1 Eftimiu a avut «succes» şi are iluzia că a făcut artă, literatură, poezie. Şi nu înţelege ce îndelungă ofensă pentru Artă şi Poezie a fost toată literatura şi activitatea d-sale. Şi nu-şi dă seama pentru ce, după aţâţi ani de reclamă asiduă, nici o revistă literară bună din ţară nu-i mai publică producţiile... Şi va muri, va muri de bătrâneţe, şi nu va înţelege. Căci dacă ar înţelege — (pastişez în adevăr de astădată cuvântul unui critic), ■— în aceeaş clipă s’ar duce întins, să se spânzure sub bustul lui Eminescu în grădina Ateneului. CRONICA ARTISTICĂ P A L L A D Y , de Pinx JriCTURA d-lui Pallady e în afară de comuna înţelegere a publicului. Nu atât printr’o violenţă de sentiment şi printr’o brutalitate tehnică personală, cu care de altfel publicul a început a se familiariza în ultima vreme; — cât prin ochiul cu totul subiectiv şi mâna nervoasă, neobişnuit de impetuoasă şi fugitivă în expunere. Compoziţia şi stilul, în opera sa sunt mai mult o alură, susţinute de spontaneitatea de sentiment şi de realizare, atunci când sentimentul nu-1 părăseşte înainte de a-şi fi organizat tehniceşte tabloul. Toate străduinţele compoziţiei sale, constau în a prinde în grup şi mişcarea elementelor componente ale unui tablou; natură moartă, flori, cărţi, stofe, interiorul cu mobile; în siluete nedeterminate, într’o atmosferă de coloare învăluitoare şi mişcătoare. De aici, acea lipsă de determinare a figurilor caracteristică operei sale, de aici această fluiditate în desen şi în coloare. D-1 Pallady prinde aspectele colorate printr’o sensibilitate rafinată până la viciu, din acest punct de vedere al realităţii subiective. In studiul operelor clasice, criteriul estetic cădea asupra conţinutului tabloului, (descripţia naturii) — natura fiind singura ispititoare a artiştilor. Ştiinţa modernă arată însă că natura nu are modelele ei fixe, că totul e în frământare, într’o succesiune nesfârşită de forme cu o indefinită varietate. Natura din tablourile d-lui Pallady nu lipseşte, sau mai bine zis nu există ca la clasici descrisă, şi nu formează conţinutul tabloului, ci păstrează din descripţia formelor şi colorilor, atât cât e nevoie ca senzaţia primită din natură să nu-şi câştige un contact îndelung de analiză care să ducă până la reprezentarea reală a lucrurilor. Natura rămâne fugărită în tablou de căldura senzaţiei. Iar această căldură a senzaţiei face ca lucrurile din tablou, prin reprezentarea lor, să nu fie obiectul artistic, ci mediul în care corespondenţa între diferitele elemente ale tabloului încheagă tabloul, prin unitate şi acord de senzaţii, exprimate din armonizarea colorilor. Astfel, criteriul estetic nu cade asupra obiectului pictat. Nu ceeace se află pictat, ceeace se vede, este valoarea picturii d-lui Pallady, ci invizibilul ce emană ca senzaţie, este adevărata valoare. Florile d-lui Pallady nu sunt flori. Sunt senzaţii colorate care determină pentru ochi floarea pictată. Chiar nudurile care sunt realizate oarecum plastic, şi ele în ultima analiză sunt pretexte de îmbinări şi armonizări de colori. In această limită, d-1 Pallady atinge în arta românească realizări de mâna întâiu, încă nu bine şi îndestul gustate de marele public fiindcă cer o educaţie artistică pe care, fireşte, maşinăriile d-lui Costin Petrescu deopildă, nu au putut-o pregăti. Deaceea socotim trebuincios, după această scurtă semnalare a expoziţiei închisă la începutul acestei luni, să revenim cândva, mai stăruitor, asupra unui artist din neamul acelor, ce nu fac concesii nici marelui public nici modelor trecătoare, dela un sezon la altul. F R I T Z K I M M de Oscar Walter Cisek ArTA minorităţii germane din România de azi are, de sigur, două înfăţişări ce se contopesc numai în individualităţile de frunte. întâiul aspect preliminar e spiritul care leagă atmosfera interioară de cugetul totalităţii poporului german, al doilea e expresia elementară ce se naşte ca organismul firesc al unei plante în ţarina îmbelşugată a României. Adevăratele personalităţi artistice, apărute printre Saşii din Ardeal, Şvabii’din Banat şi Germanii din Bucovina au avut întotdeauna de înlăturat acest dualism prin forţa eului propriu, dacă nu voiau să se cufunde într’o criză, când mai îngăduitoare producţiunii, când acută. împăciuirea acestor două suflete artistice e şi pentru Saşii din Ardeal o veşnică problemă, dacă chiar ultimile generaţii au dat în largul drum al artei lor câţiva reprezentanţi, cari par mai desrădăcinaţi, preocupaţi aproape numai de curentele din Apus. Şi aceştia strâng chiar în preajma artei lor multe elemente primare ce formează împreună construcţia interioară a tendinţelor răsfrânte şi redeşteptate de atâtea ori în cuprinsul acelui unitar bloc de cultură, însemnat pe harta Europei de către ■ Germania şi Austria. Nu poate fi vorba, prin urmare, numai de o modă, când pe străzile Braşovului şi ale Sibiului se vorbeşte de Expresionism 3° © sau de Psihanaliză, când se găsesc norme identice pentru Klimsch, Gutersloh, Seewald, Rechstein şi pentru transilvănenii Kimm, Eder, Csaki-Copony şi Konnerth. Nu poate fi vorba nici de o ieftină influenţare, nici de imitaţie fără valoare, ci trebuie să socotim ca o înrudire interioară, cu aceleaşi cauze, cari îndreaptă viziunea artistică spre un ţinut comun. Neapărat: există destule contacte cu alte popoare. Nimeni nu va nega aceasta, cum nu se poate nega ca arta unui artist mare, ca bunioară desenul lui Pablo Picasso, a rămas un fel de loc de pornire pentru întreaga plastică nouă europeană, deschizând par’că o poartă spre o expresivitate necunoscută încă. * Rupând chiar cercul artelor plastice înfăptuite de minoritatea germană din România nouă şi în deosebi de Saşii din Ardeal, braşoveanul Fritz Kimm rămâne o forţă reprezentativă, cu toate că nu e în vârsta caracteristică pentru maturitatea absolută a realizărilor mari. N’are încă patruzeci de ani. E, de sigur, un drumeţ. Totuş calea străbătută până acum a fost lărgită şi binecuvântată la multe popasuri, cari pentru alţii ar fi ajuns să dea conţinut unei vieţi întregi. Predestinarea lui a fost linia, desenul. Nu trebuie uitat însă, că e unul din acei pictori, cari posedă un simţ foarte diferenţat pentru puterea colorii curate în înghe-muirea expresiunii, în soliditatea formelor. Tocmai cariera de pictor i-a adus primele succese mari la Budapesta, unde într’un singur an — era în 1914—a primit trei distincţiuni: Premiul Nadâ-nyine, Premiul Harkânyi şi o bursă dată de Statul ungar. Dar în pictură n’a ajuns încă la o desbă-rare necondiţionată a valorilor de elementele ce se pot învăţa şi ce pot fi meşteşugite şi de alţii, pe când desenurile sale sunt proiectările tari ale unei individualităţi coapte, care par’că nici nu mai străbat ocolul prin intenţii mai puţin legate de orizontul interior. Desenatorul Fritz Kimm e un fenomen deosebit e un capitol aparte în cuprinsul României, iar seriozitatea străduinţelor, de care s’a lăsat să fie fanatic condus în ultimii ani, e chezăşia cea mai bună pentru desvoltarea artei sale în viitor. Cu ochi pătrunzători Kimm şi-a însuşit multe mijloace de expresie, care predomină în arta modernă. Pentru el Degas şi Legrand înseamnă mult. Puterea sintetică a liniilor în arta japoneză a fost poate chiar un centru subconştient în primele sale înfăptuiri caracteristice, căci s’a îndreptat consecvent spre dezolvarea planurilor în masivitatea linii. In desenurile lui Kimm întretăierea şi expre- sia apăsată a liniilor, clădesc spaţiul, atrag atmosfera. Simplicitatea mijloacelor întrebuinţate întăresc volumul motivelor. Orice anecdotă sau element povestitor e ignorat dela început. Valoarea umbrelor rămâne relativ redusă. In adâncimea largă a atâtor desenuri, cari dau scenelor dela cursele de cai o vieaţă cu totul neobişnuită şi dinamică numai subiectul e acelaş ca la Degas — felul cum linia rezumă mişcarea, întregeşte aerul din jurul scheletului principal al compoziţiei. Dar nici umbrele nu sunt «suprapuse». Ele susţin întâietatea linii, sunt scările ce leagă întregul atmosferic. Cine cunoaşte arta modernă cu toate mijloacele ei de expresie, dar şi cu disarmoniile cari se nasc atât de uşor între structurile şi tendinţele diferitelor planuri, va şti să preţuiască îndeajuns unitatea în aceste desenuri, echilibrul lor. Massivitatea formelor nu e destrămată de vigoarea interioară, de o spiritualizare abstractă. Iar exponentul intelectual, care, de sigur, a avut un rost netăgăduit în miile de desemnuri lucrate de Kimm, nu a împrăştiat niciodată puterea elementară, glasul pământului, ceeace s’a întâmplat câteodată chiar la Degas şi la Liebermann. (Comparaţia aceasta, neapărat, nu ţinteşte asupra valorii totale, ci ar vrea să fie numai ilustrativă). Şoselele nesfârşite, câmpiile largi şi pierdute în imensitatea zării, apele înfiorate de lumină rămân bucăţi însufleţite cari, fie chiar atacate de vârtejul vieţii, tind spre o linişte mare. (Deaceea ni l’am putea bine închipui pe Fritz Kimm ca ilustrator independent al romanului chinezesc «Wang-lun» de Alfred Doblin). Desigur, însă, puterea sa neobişnuită de sintetizare şi-ar găsi multe posibilităţi noui în domeniul graficei. In ultimul timp arta lui Fritz Kimm pare a fi intrat într’o fază nouă. Planurile sunt văzute mai sculptural, umbrele rotunjesc. In câteva nuduri (vezi reproducerea din acest număr) s’a înghemuit o intensitate care, fără a întrebuinţa termene su-perlativiste, trebuie numită colosală. Trupul radiază simţăminte încărcate de seva pământului. Mădularele ce tocmai se destind sunt legate par’că de o putere mistică. In preajma aceasta orice îngrădire, orice cadru se sparge. Aflăm, încă odată, că tocmai în humă sunt atâtea pariuri transcedentale. Gesturile şi formele exagerate, dar cât se poate de solid conturate, sunt aci în slujba unei puteri mai mari. (Ne aducem aminte de Spaniolul Zurbaran). Omul Fritz Kimm, pe care de atâtea ori îl vezi trecând cu paşii repezi, atraşi par’că de o ţintă sugestivă, prin uliţele întortochiate ale Braşovului, stă ca desenator, neapărat, în rândul cel dintâiu al artiştilor noştri. DRAMA SI TEATRUL t CU SIR JAMES FRAZE R, Io an M arin Gu mult înainte de domnia religiilor — cari au desfăşurat-o din antichitate şi până în evul mediu — drama a existat subt forma embrionară a câtorva gesturi rituale, corespunzând unei epoci de credinţe primitive. E vorba de drama magică, mai recentă decât pictura magică, sprijindu-se totuş pe aceiaş metodă. PE URMELE DRAMEI S a d o v eanu ■ Reprezintările grafice, din acest cerc de idei, urcă până la primele luminişuri ale existenţei omului pe pământ. Astfel toată pictura cavernelor, în majoritatea cazurilor reprezintând animale ierbivore, —• zimbrii şi cerbi, hrana clanurilor—are la bază, într’o foarte mare proporţie, pe lângă instinctele imitaţiunii şi ale împodobirii, o idee mistică de 31 4 © BCU I evocare prin desen şi sculptură (pe oase de ren), a tuturor animalelor folositoare. Şi toate acestea «în virtutea unui principiu de fizică sălbatecă şi anume că, un spirit sau un animal, poate să fie constrâns să se abată prin locurile cari poartă reprezintarea trupului său. Era o soluţie dată preocupării de a asigura prin practici magice, multiplicarea vânatului de a cărui abundenţă ţinea existenţa clanului şi a tribului». (S. Reinach: Cultes, Mythes et Religions, voi. I). Ideea aceasta, a magiei simpatice—a cărei structură nu o putem analiza aci •— se întinde atotstă-pânitoare până la organizarea disciplinelor religioase, cari o învăluesc, dar nu răuşesc să o înfrângă. Ba ceva mai mult: ea străbate până la noi, făcând să supravieţuiască, în anumite practici populare tocmai acele rudimente ale dramei magice, disparate, a căror origină, trebuie căutată mult în urmă. Vânătorii şi pescarii cavernelor, din magia aceasta simpatică au practicat mai ales plastica. Se bă-nuesc numai, la ei, câteva cuvinte de invocaţiune. Danţul, cântecul şi gestul magic — drama magică, într’un cuvânt — aveau să apară mai târziu ca apanagiul primilor agricultori. In formidabila geografie de moravuri şi credinţe a învăţatului James Frazer*), printre paşii întretăiaţi ai tuturor neamurilor pământului, urmele dramei acesteia rudimentare se pot urmări. Ne propunem să le întovărăşim, o clipă. Amintiam cândva, tot aci, de câteva piese bine cunoscute, cari sunt clădite fie din închipuire, fie din ne îndurate analize sufleteşti şi proiectate pe acest fundal de misticism popular, al dramei magice păstrate inconştient, de obiceiuri. . Să pomenim de: «Visul unei nopţi de vară», a lui Shakespeare şi de «Domnişoara Iulia» a lui Strind-berg. Să le reînsemnăm ritmul. Amintirea fiecăruia va putea astfel, pe fiecare dintre ele, să le ducă pe firul tors până la caer; acolo abia, va putea vedea până în ce adâncuri le străbat rădăcinile. In «Visul» lui Shakespeare, se desface sufletul pădurii: e un iureş. In «Domnişoara Iulia» a lui Strindberg, se sfărâmă o fiinţă: sunt demoni. Amândouă se petrec în noaptea sfântului Ion (apusean) ■— deci în primăvară târzie... Sărbătorile culturilor silvestre şi agrare s’au risipit pe ani, întotdeauna şi pretutindeni, în pasul reînvierii şi morţii vegetaţiei. De la gestul braţului care aruncă sămânţa în ogorul sfânt, plin de făgă-dueli şi până la gestul braţului care strânge ultimul snop de grâu, o ideologie primitivă a căutat să întindă, prin orice mijloc, o putere care să asigure omului fericirea şi belşugul, după voinţa sa. Sunt câteva idei, cari se regăsesc în toate aceste sărbători, fie că s’ar numi ateniene Anthesterii, fie romane Saturnale, fie babiloniene Sacaee. , Majoritatea lor însă corespunde re învierii vegetaţii. Popoarele creştine cari le-au moştenit, le-au strâns într’o epocă incertă care se leagă atât ca anotimp, cât şi ca prescripţii de sărbătorile religioase ale primăverii creştine: Paştele. In mijeala primăverii, înainte mergătoare sărbătorilor pascale, Carnavalul, rezumă aproape- el singur —deşi mai sunt şi sărbători de vară, sfântul Ioan, şi altele mai în toamnă — toată supravieţuirea dramei magice. Amănunţindu-1, găsim în ele multe din ideile ge-nerale^ale vechilor concepţii. Mai întâi danţurile: sunt făcute cu credinţa (aceaş idee de magie simpatică) anumită, că spicul va creşte cu atât mai *) J. Frazer: Le Rameau d’or mare, cu cât săritura va fi mai naltă. In Germania se sare şi se strigă: «Creşte in şi creşte grâu»! E, fireşte, firma cea mai simplă, danţul acesta din drama de mai târziu. In sărbătoarea propriu zisă a Carnavalului însă, alături de această cutumă agricolă, tot alaiul şi jocul se leagă şi de o altă idee şi anume că, de sănătatea regelui (la triburile primitive) care e şi zeu şi vrăjitor, atârnă regularitatea şi belşugul recoltelor şi fericirea poporului. Deci când regele e tânăr şi în putere—nici o grije. Insă de îndată ce îmbătrâneşte el trebuie omorît. (Cu vremea omorul acesta ritual a trecut asupra altora din preajma regelui). Astfel încât la sărbătorile anuale — măsurate după mersul vegetaţiei—regele ales trebuia şi el omorît (ales de sclavi, căci în timpul sărbătorilor se interverteau ordinile sociale). In aramata romană s’a păstrat acest obiceiu sângeros până la 303 d. Ch. la legiunile tăbărîte, aci la noi, pe valea Dunărei. Păpuşile uriaşe ce se poartă astăzi în carnavalurile apusene, sunt simbolurile acestor regi vechi, omo-rîţi în virtutea unei idei de magie simpatică: uriaşii Jan şi Mieke la Bruxelles, Druon şi Antigon la Arivers, GUles la Mons, Gog şi Magog la Londra, Zigantiakii în ţările başce, regina Caresma, la Madrid, Ursul în Moravia, moşul Carnaval la Nisa... (A. Moret). Trupurile lor, de pae sau de mucava se rup apoi, se ard, sau se aruncă în apă... Astfel cu bucăţi din ei sau cu cenuşa lor se însemânţează ogoarele, cu gândul că «bătrânul anului acestuia» şi-a trecut puterea divină şi regeneratoare în brazdele nouă. Inaceeaş ordine de idei, se procedează şi la operaţiunea inversă: ultimul snop cules de pe câmp, se udă cu apă şi se joacă, fiind credinţa că în el s’a refugiat spiritul câmpului, «sufletul bătrânului». şi că va sta acolo până la primăvară. (Obicei practicat şi la noi, mai ales în Transilvania, atât de către români, cât şi de saşi). Drama magică însă, bine închegată, sub formă de adevărate scene dialogate, jucată în câmp sau în sat la redeşteptarea vegetaţiei, după somnul hi-vernal se cunoaşte şi astăzi în Germania, în Palatinat şi mai ales în Bavaria. Iată după Frazer, scena aceasta: Doi flăcăi, îmbrăcaţi unul ca Vară celalalt ca Iarnă, se iau la luptă. Vară, are straie verzi,de frunze şi poartă în mână o ramură înflorită; Iarnă e înfăşurat în blană, poartă căciulă şi o lopată de curăţat omătul. Fiecare duce după el un alai de prieteni. La sfârşitul luptei, Vară îl birue pe Iarnă şi îl alungă. Iată şi dialogul: VARĂ Verzi, cât bate ochiul, numai verzi sunt câmpiile, pretutindeni, pe unde trec şi în iarbă cosaşii muncesc de zor. IARNĂ Albe, cât bate ochiul, numai albe sunt câmpiile, pretutindeni, pe unde trec şi pe zăpadă săniile alunecă, şuerând. VARĂ Mă voi sui în pomul în care lucesc cireşile roşii. Şi Iarnă va rămâne subt pom. IARNĂ Ba mă voiu sui cu tine în cireşul cel mare Iar crengile lui, vor aprinde focul prin case. VARĂ Iarnă, de ce eşti atât de ticăloasă Că faci să le ia dracu’ pe babe! 32 © BCU IARNĂ Aşa se ’ncălzesc şi se ’nmoaie babele. Lasă-le să urle şi să se bocească. VARĂ Sunt Vara cea strălucitoare; Eu gonesc Iarna departe, departe. IARNĂ Sunt Iarna cea bine îmblănuită Eu gonesc Vara peste codru şi câmpii. VARĂ Un cuvânt să nu mai spui, că te-am şi gonit Şi pentru totdeauna, din ţinuturile Verii. IARNĂ Of, Vară lăudăroasă şi fudulă Nu eşti vrednică să duci nici o găină ’nspinare. VARĂ Iarnă nu-ţi mai pot îndura croncănitul; Şi nu mai stau pe gânduri ;te voi goni cu picioare şi pumni... «Bătaia începe. Vară goneşte pe Iarnă. Dar în curând cel învins vine şi umilit şi mofluz»: Vară, dragă Vară, îţi sunt rob Căci tu-mi eşti stăpână iar eu sunt sluga ta. «Şi Vară răspunde»: Uite un gând de seamă, şi vrednice păreri Că eu ţi-aş fi stăpână şi tu doar roaba mea Hai, vino ’ncoace Iarnă dragă, dă-mi mâna Hai împreună în ţinuturile verii... (Bavaria) E o adevărată piesă, rituală. 0 altă idee, care se cuprinde în aceste sărbători agrare şi silvestre este aceea de expulzare a demonilor. Atât pe vremea semănăturilor cât şi a secerişului demonii deslănţuiţi ai câmpului şi ai casei, trebuesc goniţi. Se aprinde focul, pentru purificare, se dansează şi se chiuie. Sărbătoarea care corespunde e aceea a sfântului Ion. . Elementul acesta nevăzut în actul naturalist al lui Strindberg, pentru cititorul atent şi pentru spectatorul fericit al unei reprezintări care răuşeşte să dea toată atmosfera, până la acele urme abia sensibile, se desluşeşte. Demonismul tragic al Iuliei se sprijină pe demonismul popular din noaptea sfântului Ion. In afară de tare psiho-fiziologice, «mai e căldura jilavă şi enervantă a nopţii de vară, contactul direct cu veselia şi superstiţia grosolană a servitorilor» demonii prezenţi, aerieni şi străvezii pe care îi bănueşti în frângerea eroinii. Iar «Visul unei nopţi de vară» este un preparat direct, subt o luptă magică. Fără să-l gândească, în plină conştiinţă, cei doi autori întrebuinţează fondul acesta primitiv al dramei păgâne şi magice, înălţând pe el, legându-i-se printr’o adâncă intuiţie. In sumara expunere de mai sus, abia am putut sublinia câteva idei, strânge câteva legături. E totuş sigur că, în afară de drama religioasă, drama magică — redusă adeseori până la câteva gesturi numai — ne poate urca până la izvorul subţire al primelor născociri omeneşti, în care sufletul se des-cojia din neguri, de foame, de chinuri, de groază. CRONICA MĂRUNTA Cu acest număr, Gândirea intră în al treilea an de viaţă. Nu vom măsura aici drumul străbătut şi puţinele făgădueli pe care cu anevoe le-am putut împlini. Noi tot stăruim în credinţa că ceeace am isbutit a realiza din această revistă până acum, e numai un început, o dibuire, încă fără statornice urme în mişcarea culturală de astăzi. Vor urma îndreptări;— punând faţă în faţă prima fascicolă apărută acum trei ani la Cluj şi cele din urmă numere ale «Gândirii», ne îngăduim îndrăzneala de a crede că, după modestele noastre putinţi şi cu mai săracele noastre mijloace, am oferit cititorului tot ce se putea înfăptui mai îngrijit în vremile de faţă. Un cuvânt bun avem datoria a spune aci prietenilor cari din primul ceas au în-ţele să ne ofere colaborarea desinteresată, şi cititorilor cari au împătrit în puţinul timp dela apariţie, tirajul celui dintâiu număr. In dorinţa de a lărgi programul Gândirii vom continua a apare tot de două ori pe lună, însă cu numărul paginilor mărit la două coaie, adică 32 pagini, cu preţul de 10 lei exemplarul. Vom deschide mai des paginile noastre problemelor sociale, vom stărui în strângerea legăturilor cu străină- tatea, publicând în fiecare număr versuri, proză şi articole informative, inedite, scrise anume pentru Gândirea de fruntaşii intelectualităţii apusene. Domnii abonaţi în întârziere sunt rugaţi a înainta administraţiei sumele cuvenite. Rareori am citit publicaţie politică păstrată într’un ton atât de ridicat ca «Ţara Noastră» a d-lui Octavian Goga. Politica zilelor noastre e demagogică, mlăştinoasă şi anticulturală. O des-lănţuire de violente instincte zoologice. Sub pana d-lui Goga ea capătă un aspect moral şi o înaltă expresie culturală. Zâna etnică a codrilor de brad, care şoptia cândva poetului marile lui accente sociale, se dăruie în avânturile articolelor de azi. Puterea lor o cunoaştem de mult, din acele vânjoase apologii ale românismului ardelean care au alcătuit «însemnările unui trecător» şi aşează pe d-1 Goga printre piscurile ziaristicei noastre: Mihail Eminescu şi N. Iorga. Sub vremi şi împrejurări schimbate, continuă aceiaş luptă şi se desbat aceleaşi probleme de rassă în lumina înţelesului centripetal al noului Stat. Un glas mai puternic, izvor ît dintr’o conştiinţă mai sigură şi dintr’o minte mai clară nu are Ardealul. De aceea, în ziua când parlamentarii noştri, mulţi fără să-l cunoască, au pornit cu omagii spre groapa lui Gheorghe Pop din Băseşti, figura patriarhului 33 © BCU vieţii ardeleneşti, — «paznicul ideii», «omul care a dat’numai şi n’a cerut nimănui nimic», apare luminoasă şi sfinţită în evocarea d-lui Octavian Goga: «Moartea lui Badea Gheorghe ca şi vieaţa lui şi-a avut un rost simbolic. El s’a stins sub şuierul gloanţelor ungureşti, în ceasul când armata noastră îşi începuse drumul cuceritor. O vieaţă întreagă de suferinţi şi amărăciuni şi-a avut compensaţia ei în acele clipe; şeful desrobiţilor n’a închis ochii decât atunci când libertatea i-a fluturat pe dinainte zâmbetul feri ci tor... ...E un capitol de istorie naţională în cripta dela Băseşti. Epigoni ai ţării mele, duceţi-vă la ea să învăţaţi dragoste de neam...». Un mediu artistic pentru educarea talentelor noastre plastice nu avem, în afară de câteva aşezăminte sau, mai exact, de singurul aşezământ occidental care e muzeul Simu născut din jertfa, aproape inexplicabilă în vremurile acestea, a unui singuratec îndrăgostit de artă. Până la răsboiu, artiştii îşi puteau împlini această lipsă călătorind prin marile centre europene unde banul lor era pe atunci primit ca valoare egală. Ruina leului a închis şi marile drumuri ale artei. Frământările înfrigurate ale căutătorilor de frumuseţe contemporani deabia dacă mai ajung până la noi în răsleţe şi palide ecouri. Mişcarea noastră artistică rămâne din ce în ce mai izolată în mediul sărac al ţării, străină de sugestiile avântate ale sbuciumărilor şi zămislirilor de aiurea. Un mijloc de a le avea, într’un fel, sub ochi, există totuş. Sunt bogatele publicaţii de artă franceze, germane, engleze, italiene, ruseşti. Fiecăruia în parte nu-i dă mâna să şi le procure. Ne gândim la organizarea în acest scop a artiştilor, scriitorilor şi intelectualilor iubitori de artă. Lucrul ar fi simplu: cu o contribuţie personală s’ar putea obţine toate revistele şi ziarele străine privitoare la artă. In lipsa unui local propriu, s’ar alege ca sală de lectură un colţ de cafenea. Publicaţiile, păstrate an cu an, ar alcătui treptat o adevărată bibliotecă la îndemâna membrilor cercului. Am propune această idee Ministerului Artelor care, cu câteva sute de mii de lei, ar alipi o asemenea sală de lectură şi contemplare artistică unuia din muzeele ce îi aparţin. Am propune, dacă n’am avea conştiinţa zădărniciei acestei propuneri. Născută din nevoile zilnic mărturisite ale artiştilor, ideea aceasta ne-ar plăcea s’o vedem înfăptuită din contribuţia lor. In jurul ei s’ar naşte o atmosferă de mai multă colegialitate, de mai caldă dragoste şi mai înaltă intelectualitate, atât de prielnică dispoziţiilor creatoare... Cu două mii de ani în urmă ne duce cartea, de curând apărută la «Cultura Naţională» a d lui Vasile Pârvan: «începuturile vieţii romane la gurile Dunării.» Problema care a frământat multe capete de învăţaţi streini şi de ai noştri e atacată de data aceasta dintr’un nou punct de vedere care, fiind cel mai firesc, închide în el şi puterea unei definitive deslegări. Originea şi continuitatea noastră istorică a dat, din lipsă de dovezi suficiente, naştere la teorii controversate, după bunu plac al cărora eram azvârliţi când din inima Italiei, ca Romani puri, în pustiul unei Dacii înfrânte, când de aici în Balcani ca de acolo, peste veacuri, să ne pomenim iarăş, intacţi, întemeind dincoace de Dunăre principatele româneşti. Teoriile acestea care croiesc după toanele lor abstracte1 destinul popoarelor l-au făcut să zâmbească pe d-1 Pârvan. Dar enigma istorică l-a preocupat necontenit. Şi savantul, stăpân pe uneltele moderne ale ştiinţei, a întrebat nu atât cărţile cât pământul însuş. Ani îndelungi de săpături şi de studii au trecut, pământul spintecat, s’a deschis, straturile a douăzeci de veacuri s’au dat la o parte şi iată, cetate după cetate îşi arată scânteietoare în lumina soarelui marmura antică. Rezultatele migăloase ale desgropătorului de glorii trecute s’au adunat, orânduite ştiinţific, în 21 de volume şi de studii. Cartea de faţă e o sinteză a lor. Şi un dar pe care omul de ştiinţă îl face intelectualilor ne-specialişti într’ale istoriei antice: e scrisă cât se poate mai simplificat, într’un stil ce cochetează cu al cronicarilor. Din acest punct de vedere, cartea înseamnă o fază nouă în scrisul d-lui Vasile Pârvan. E un drum pe care nu-1 puteai bănui dela stilul dur, încărcat de termeni greceşti şi latineşti, al «Contribuţiilor epigrafice», la stilul academic, cu avânt de odă şi veşmânt de poezie abstractă, din «Pa-rentalia» sau din «Au căzut pentru libertate», la metafizica acelor «Idei şi forme istorice» nepreţuite încă pe cât se cuvine, şi până la cartea de faţă. El ne arată pe savant, pe gânditor şi pe scriitor în succesivă căutare a formei adevărate. , După dovezile pe care le dă însuş pământul cercetat, procesul de romanizare al Daciei începe cu cel puţin un veac mai înainte de «colonizarea» lui Traian: prin infiltraţia lentă a negustorilor şi agricultorilor din imperiu în regiunile barbare, prin împrumuturile de civilizaţie pe care Dacii le fac de peste Dunăre înainte de a şti limba romană. Centrul vieţii acestei părţi de pământ e în vremea aceea Sciţia mică, în Dobrogea, unde existau încă dela 600 înainte de Cristos frumoasele cetăţi greceşti de pe malul mării. Corăbiile aduseseră aici odată cu mărfurile Orientului şi zei persani, egipteni, dar mai ales greceşti, adoraţi în cetăţi şi cucerind satele daco-scitice. Cu zeii venise şi arta plastică legată de cultul lor. Nu era deci o ţară barbară când occidentalismul roman începu să-şi desfăşoare valurile de influenţă în părţile acestea. El cuceri, cum era firesc, în-tâiu oraşul grecesc, apoi, treptat, satul trac, impunând cu prestigiul superiorităţii forma vieţii publice, forma arhitectonică şi întregul fel roman de a fi. D-1 Pârvan trăeşte lucrurile acestea vechi cu o adâncă înţelegere şi procesul de fuzionare a diferitelor elemente sub vraja formulei romane ţi-1 dă cu fiecare pagină mai viu, mai colorat de amănunt şi mai crescut spre întregul lui. Iei parte la zămislirea unei lumi noui, alcătuită sufleteşte din împrumuturi date şi primite cu egală bunăvoinţă şi dintr’o parte şi din cealaltă. Şi e simbolică înfrăţirea, în aceeaş conştiinţă nouă, a cultului sfântului Silvan italianul cu slăvirea Eroului-Domn al Tracilor: grija celor lumeşti cu grija celor veşnice. Un echilibru care stăpâneşte psihologia poporului nostru. Poate expresia tocmai a acestor necontenite intersecţii, în această ţară, a curentelor extreme: orientalism şi occidentalism, creştinism şi păgânism, Bizanţ şi Paris... Azi ne găsim între Moscova lui Lenin şi Roma lui Mus-solini. Dar să punem punct. Cartea d-lui Pârvan nu numai că rezolvă una din cele mai grele probleme de istorie, dar aruncă şi puternice lumini în adâncul sufletului nostru naţional. © BCU Învăţatul Nicolae Iorga a dăruit pentru cultură, cam tot ce a avut: o casă frumoasă şi o bibliotecă fără pereche, şi documente şi manuscrise asupra neamului nostru, preţuite de oamenii pricepuţi la vreo patru milioane, dar care de bună seamă cântăresc mai mult decât tot atâta aur. Juriştii au căzut în perplexitate. Adânci cunoscători de legi familiarizaţi cu firidele întortochiate şi tenebroase ale textelor paragrafate, act declarat că legea nu dă voie d-lui Nicolae Iorga să fie atât de generos. Paragraful adus în discuţie p.evede limpede că nimeni nU-şi poate desmoşteni copiii. Ministrul a trecut peste aceste consideraţiuni legale, şi cu drept. Legea reprezintă binele, gestul d-lui Iorga reprezintă mai binele. Deci nu numai că nu e potrivnic, dar întrece legea. Gestul e de utilitate publică. Iar dacă un părinte împărţindu-şi avutul trebuie să lase copiilor săi trei pătrimi din avere şi numai un sfert să aibă pentru dăruire, suntem siguri că nu numai tribunalul, dar ţara întreagă va înţelege că d-1 Iorga mai dărueşte familiei sale, încă o moştenire morală ce face înzecit decât toată bogăţia materială pe care o «risipeşte» în danii. ■ Ne amintim că un politician, nu prea de mult, în faţa tribunalului a izbutit să-şi evalueze la o mare sumă «neplăcerile sentimentale» suferite cu ocazia exproprierii unui grajd. Această amintire pusă în faţă cu fapta învăţatului istoric, dă prilej de reflecţii nu prea măgulitoare pentru atâţia şi atâţia multimilionari, cu bogăţia proaspătă ori cu fabuloase averi moştenite, ce n’au gândit o clipă să înzestreze o bibliotecă publică, academia, un institut oarecare de cultură ori un cămin pentru săracii şcolări. Fireşte, gazetele au adus elogii şi au publicat mulţăminte pentru actul de danie. Pilda va să rămână însă singuratică multă vreme, neurmată nici măcar de acei ce s’au trezit peste noapte, prin simplul salt al valutei, nababi nevisaţi. Fiindcă numai săracul cunoaşte voluptatea dăiuirei. După îndelungi ani de întrerupere, a reapărut «Junimea literară» din Cernăuţi. Cuvântul lămuritor, din fruntea primului număr din cel de-al doisprezecelea an, scris de d-1 I. Nistcr, ne întoarce înapoi, la vremea când revista tipărită în Bucovina austriacă era despăturită aici, cu «noţiunea unei scrisori venite dela un frate, în luptă cu aprigi împrejurări. In al cincilea an dela Unire, rostul Junimei nu e mai puţin însemnat. Nu mai e vorba de astădată de păstrat conştiinţa naţională, a câtorva sute de mii de români, prinşi în plasa de meşteşugită desnaţionalizare a Austriei. E vorba de restabilit şi întărit pe plaiurile buco-vinene prestigiul culturii româneşti, de statornicirea unei armonii ce întârzie încă, între românii liberi şi cei desrobiţi. Scrisoarea d-lui Brătescu-Voineşti, tipărită în cele dintâiu pagini ale publicaţiei aminteşte şi alte rosturi: ■— «Pliveşte deci iubite domnule Nistor... orice fâlfâire aţâţătoare de panglici tricolore, orice sămânţă de vrajbă. Fă din «Junimea» o revistă care să merite nu numai dragostea şi stima noastră a Românilor, cu a tuturor Bucovinenilor, o revistă de înfrăţire trainică şi indisolubilă a tuturor naţionalităţilor care convieţuesc în frumoasa Bucovină». îndemn ce s’ar cuveni îndreptat către multe tipărituri din nouile ţinuturi româneşti, fiindcă numai această politică de înfrăţire culturală va aduce potolirea spiritelor şi va pregăti trăinicia tratatelor şi biruinţelor de arme. Gândurile pioase întoarse către morţii bucovineni: George Tofan, Ion Grămadă şi Stefanelli, sunt mai mult decât împlinirea unei datorii. George Tofan mai cu seamă, a fost adevăratul suflet al «Junimei literare»; din îndemnul lui în parte s’au pornit în ceasurile grele acele cursuri de vară dela «Vălenii de Munte», ce au pregătit sufleteşte Unirea, adunând laolaltă în casa cu livadă din târgu-şorul prahovean, cărturari din toate ţinuturile româneşti, despărţite atunci de pietre de hotar şi priveghiate de grănicerii cu pana de cocoş chezaro-crăiască. C U fanfare militare pe peronul gărilor şi cu banchete împestriţate de toasturi, au fost primite în Ardeal şezătorile Societăţii Scriitorilor Români. Acest entuziasm al poporului ardelean ne-a bucurat, ca un omagiu ce ne atinge oricum, pe toţi acei ce ţinem un netrebnic condeiu în mână. S. S. R. a avut un gând fericit. Când atâtea învrăjbiri cutreeră ţara ardealului, o seară de lecturi literare înseamnă un popas pentru reculegere sufletească. înseamnă poate mai mult; un început de mai strânsă dragoste între fraţi ce-au crescut îndepărtaţi şi se privesc încă bănuitori, fără acea căldură ce topeşte asprimile trecutului şi îndeamnă la mai strânsă frăţie, întemeiată pe reciprocă stimă. Scriitorii cari-au purces în această nobilă misiune, sunt printre cei mai de frunte ai literilor române. La d-nii Corneliu Moldovanu, Ion Minulescu, Cazaban şi Liviu Rebreanu, s’au alăturat d-nii Victor Eftimiu, Alfred Moşoiu, Mir-cea Rădulescu, Constantinescu dela Baia, George A. Petre. Noi care n’am isbutit să adunăm în jurul şezătorilor «Gândirii» decât pe d-nii Mihail Sadoveanu, Demostene Botez, G.Topârceanu, Ion Pillat, Ion Minulescu, Nichifor Crainic, Al. şi Ionel Teodoreanu, G. Bacovia, Al. Busuioceanu, Adrian Maniu, Lucian Blaga, Ion Marin Sadoveanu, cunoaştem cât de anevoios e să smulgi dela necazurile şi îndeletnicirile lor de fiecare zi, fără nici o compensaţie bănească, scriitorii cari oricât ar fi gata la jertfe şi generozitate, sunt osândiţi la aprigă luptă cu cotidianul. S. S. R. a deschis în Ârdeal literaturii româneşti, un drum înflorit. Entuziasmul fanfarelor militare şi al toasturilor face dovadă deplină. O oarecare pregătire şi intervenţie a autorităţilor oficiale n’au făcut desigur decât să dăuneze întrucâtva, acestui entuziasm ce s’ar fi desfăşurat mai cald şi mai semnificativ fără îndoială, dacă ar fi fost lăsat la liberul îndemn al poporuui. Ne-a surprins însă, şi e o scădere adusă acestei generoase pribegii a scriitorilor în frumoasele oraşe ale Ardealului, rolul de poliţist ce şi l-a asumat la Cluj d-1 preşedinte al S. S. R. Noi care în decurs de trei ani am luat apropiat contact cu scriitorii maghiari din Ardeal, isbutisem să întindem o punte de înţelegere între oamenii scrisului dintr’o parte şi alta. De aici eşise şi începutul traducerilor din scriitorii români în graiul maghiar, şi al scrisului unguresc în revistele noastre. Cunoscându-ne mai de aproape, ştiusem a ne stima. In presa de acolo, în presa cea ungurească, apăreau îndemnuri de cunoaştere; vitregiile împrejurărilor se ne-teziau, mâna prietenească fiind întinsă fără privegherea oficială, era strânsă mai cu căldură şi fără nici o bănuială ascunsă. Credeam că menirea 35 © BCU omului de cultură e propovăduirea unei înfrăţiri de cultură. Scriitori de frunte ai maghiarilor ardeleni, au scris acestea neted, în câteva rânduri, în această «Gândire» care a fost cârmuită de un spirit împăciuitor. D-l Corneliu Moldovanu, a fost de bună seamă dus în eroare. Necunoscând îndestul de bine stările de fapt, cu pripa unui călător grăbit, a zdrobit ceeace pe îndelete isbutisem a construi trainic, pregătind convieţuirea culturală a celor două popoare ce-şi dispută întâietatea în Ardeal. Cărţile confiscate, acea Biblie cu imnuri iredente, nu sunt, nu pot fi, opera scriitorilor unguri din Ardeal. E îndeobşte cunoscută frecarea dintre elementele culturale din Ungaria lui Horty, şi cele rămase în Ardeal sau refugiate la Viena. Scriitorii maghiari încadraţi în hotarele româneşti ştiu cât de dureroase neajunsuri au de suferit pe urma agitaţiilor hortiste; — nu odată s’a publicat în ziarele. ungureşti din Transilvania sau în cele dela Viena, protestări energice împotriva politicei de agitaţie din Ungaria albă . Pe urmă, sentimentul firesc ce îndeamhă încă fostul cetăţean al unei patrii să-şi îndrepte ochii către leagănul său naţional, nu poate fi potolit cu măsuri poliţieneşti. Dimpotrivă, îmblânzirea sufletelor se obţine pe altă cale — e un adevăr psihologic elementar, pe care d-l Corneliu Moldovanu, autor al unui prea frumos roman psichologic în 2 volume compacte, îl cunoaşte de bună seamă măcar cât noi de bine. Polemica ivită în ziare după trecerea S. S. R. prin Ardeal, a ştirbit de prisos seninătatea unei opere de adevărată propagandă culturală, pe care o aplaudăm în afară de această rezervă, cu amândouă mâinile. VI acum, după o lună dela reprezentare, mai străbate înăcrit glasul câte unui cronicar dramatic, ce n’a putut digera cu râşniţă intelectuală potrivită pe măsura lui Bernştein şi Bataille, reprezin-tarea misterului, Sora Beatrice. Prietenul nostru, Ion Marin Sadoveanu, a încercat o îndrăsneală plătită scump, fiindcă prematură. Cu risipă de bani şi îndărătnică patimă de iubitor subţire al teatrului, a voit să dea spectatorilor o reprezentaţie în afară de comun, când publicul n’ar fi cerut pentru îndestularea pretenţiilor sale artistice, decât cel mult în «cocoş negru» ori o îndelungă macaroană dramatică semnată de d-l Caton Theodorian. Drama liturgică a lui Maeterlink, cu caracterul ei static, cu succesiunea de tablouri după o tehnică specială, cu aburirea unei atmosfere de misticism, acolo, sub bolta Ateneului unde atâta vreme pereţii s’au pătruns de sbieretele fostului parlament, n’a fost fără îndoială pe gustul celor mulţi. Asta cerea altă pregătire, decât acea dospită în foiletoanele de gazetă ori în cronicile plătite ale «Rampei». Deaceea întârzierea izbânzei nu ne-a mirat. Calea premergătorilor e întotdeauna spinoasă. Şi numai acel drum ce se află deschis anevoe, duce spre o culme, de unde privind mai târziu «succesele» de astăzi ale teatrului, vor părea şi netrebnice şi în tot ridicolul lor eftimesc. «Sora Beatrice», cu vestmintele stranii ale veacului, cu simbolul greu de pătruns pentru indiferenţa noastră nativă pentru tot ce e mister şi întreţăsut de umbre în vieaţă, a surprins spectatorul nepregătit, în plină sală, în întuneric, de unde se aştepta cel mult să izbucnească luminos un film de cinematograf, pe un ecran cu meşteşugire ascuns ochilor mai înainte. Nici turburarea acelui veac, de spasmuri religioase şi de desfrâu adulterin şi incestuos, nu era prea familiară publicului. Reprezintarea misterului deschidea pe estrade fără cortină, o fereastră către o lume nouă cu totul, fiindcă vechimea ei nu trezea în amintirea spectatorilor nici un ecou. Aici trebuie căutată relativa răceală cu care publicul a primit cea dintâiu încercare de teatru, de unde cabotinajul a fost alungat. Ne-a mirat numai stă-ruitoarea neînţelegere a cronicarilor noştri, a foarte pricepuţilor şi subţiaţi în gust cronicari. Lor le revenea datorinţa de a lămuri, de a explica, de a se bucura de această străduinţă a unui om cu pricepere şi desinteresat pătimaş de teatru. In locul acestor aşteptări, au răspuns neghiobiile de o violenţă grotească, ale trepăduşurilor de culise, ce ciupesc de ici colo o subvenţie şi un bacşiş, spre susţinerea teatrului nobil al d-nei Bulandra şi creaţiei de înaltă artă a d-lor Eftimiu, Theodorian & Paşcanu. * TlBOR ERNO, din a cărui expoziţiune reproducem un tablou în acest număr, a adus în mijlocul Capitalei, acum o lună, câteva privelişti ardelene ce ne-au oprit luarea aminte. Pictura artistului maghiar-ardelean, trăeşte şi cucereşte prin culoare. Paleta lui are sălbăticii învăpăiate, amintind tarafurile ungureşti şi poezia chiotului lor, la han, pe pustă. De aceea poate, compoziţia şi linia rămân elemente secondare faţă de frenezia paletei, încărcată de coloarea viziunei locale şi de poezia sufletului regional. Tibor Erno nu-şi pune ochelarii unei formule de culoare, pentru a picta cu aceeaş lumină Japonia, fiordurile Norvegiei sau orăşeneasca privelişte londoneză — el aduce în pânzele sale o lumină specific transcarpatină. In această pictură, uneori dezordonată, alte ori fluid construită, se logodesc puternic fondul priveliştei româneşti şi forfoteala poporului, care păstrează încă în vestminte şi în mişcare, pecetea chezaro-crăiascăi stăpâniri. Desemnul, uneori nu tocmai închegat, se pierde în ritmul general de culori şi în străduinţa către o viziune largă, dela care meşterul maghiar, nu ne-a dat încă măsura definitivă. Expoziţia adăpostită într’o sală bucureşteană, ne-a mai interesat şi fiindcă însemna încă un pas, către acea cunoaştere şi întrepătrundere, a artei minoritare în publicul românesc, propovăduită de noi aici, nu ca o politică abilă, ci ca o firească şi singură cale, pentru a ajunge la stimarea reciprocă. .__________________\ .................. TIPARUL CVI/L'VRA NAŢIONALĂ, BUCUREŞTI clişeele marvan © BCU 1 it © BCU Cluj GÂNDIREA © BCU Cluj GÂNDIREA © BCU Cluj L'. GÂNDIREA © BCU Cluj ŞEZĂTORILE ŞI CONFERINŢELE CERCULUI Pentru a înfiripa o mai strânsa legătură între scriitori şi publicul cetitor, revista noastră a organizat un ciclu ae şezători şi conferinţe în treizeci şi două oraşe din întreaga ţară. Ne-am gândit mai ales la oraşele de provincie îndepărtate, fiindcă pe când în capitală în fiecare săptămână înregistrăm cel puţin şapte-opt şezători, conferinţe, cursuri de Universitate liberă şi lecturi, provincia a fost lăsată în vădită părăsire, având drept cea mai preţioasă desfătare artistică turneurile trupelor de operete şi reviste. Au dat sprijinul lor scriitorii: Mihail Sadoveanu, Ion Agârbiceanu, Nichifor Crainic, Gh. Topâr-ceanu, Ion Minulescu, Lucian Blaga, Demostene Botez, Adrian Mnniu, Ion Pillat, Leon Donici, Al. Busuioceanu, Al. O. Teodoreanu, Ionel Teo-doreanu, Ion Marin Sadoveanu, G. Tutoveanu, Gib. I. Mihăescu, Vintilă Russu Şirianu, A. Pop Marţian, Nicolae Cibin, Cezar Petrescu, etc. Pentru a lărgi cadrul acestor şezători peste un program strict literar, am crezut de cuviinţă a ne adresa şi câtorva dintre cei mai de frunte profesori şi publicişti, care vor încadra pe rând toate preocupările culturale ale vremii în câte-o conferinţă rostită în fiecare oraş. Conferinţele vor fi rostite de d-nii : Nicolae Iorga, C. Rădulescu-Motru, Ion Petrovici, Istrate Mi-cescu, D. Guşti, G. Murnu, G. G. Antonescu, Dan Rădulescu, Dr. Ştefan Bogdan, I. Rădulescu-Pogoneanu, Profesori Universitari, şi d-nii: Pamfil Şeicaru, Al. Busuioceanu, Dcm. Teodorescu, Cezar Petrescu, etc. Altfel alcătuite, şczntorile GÂNDIRII înseamnă, nădăjduim, începutul gândirii româneşti în acţiune. 9 Primele şezători au avut loc în cursul lunei Aprilie şi Mni la: Ploeşti, Iaşi, Cernăuţi, Bârlad, Vaslui, Botoşani, Fălticeni, Dorohoi, Huşi, Roman, Bacău, Brăila, Focşani, Rânmicu-Sărat, Pintra-Ncamţ, adunând un auditoriu în total, după numărul biletelor vândute, de peste 18 mii persoane. Succesul deplin în fiecare oraş, a făcut dovadă că iniţiativa noastră răspundea unei reale necesităţi sufleteşti a publicului. Vor urma în cursul lunei Mai şi In începutul lui Iunie, şezători la: Craiovn, Constanţa, Tumu-Severin, Caracal, Râmnicu-Vâlcea, Târgu-Jiu, Piteşti, Târgovişte şi în alte oraşe ce se vor anunţa din timp. In Ardeal se vn organiza un ciclu de şezători în douăzeci principale centre româneşti, după un program alcătuit special, cu sprijinul funtaşilor intelectuali ardeleni. CVLTVRA NAŢIONALĂ SOC. ANONIMA de editura SEDIUL CENTRAL BUCUREŞTI STRADA PARIS No. 1 CAPITAL SOCIAL LEI 50.000.000 TELEFON No. 57/63 / SEDIUL CENTRAL BUCUREŞTI STRADA PARIS No. 1 ADRESA TELEGRAFICA «CULT ROM* CĂRŢI NOUI APĂRUTE V. PARVAN: INCEPVTVRILE VIEŢII ROMANE LA GVRILE DVNARII G. OPRESCU: ARTA ŢARANEASCA LA ROMANI CHR. D. STAICOVÎCI şi P. ICONOMU: STATISTICA ANUALA A ROMÂNIEI RADU D. ROSETTI: DINCOLO DE HOTARE I. PILLAT: PE ARGEŞ IN SUS V. MOSCOVICI: FÂNTÂNILE LUMINII W. SHAKESPEARE: HAMLET W. SHAKESPEARE: MACBETH TEODORESCU-KIRILEANU: POVEŞTI BASARABENE N. IORGA: DOCTRINA NAŢIONALISTA AL. MARGHILOMAN: DOCTRINA CONSERVATOARE I. G. DUCA: DOCTRINA LIBERALA DE VANZARE LA TOATE LIBRĂRIILE DIN ŢARA ATELIERELE DE TIPOGRAFIE / LITOGRAFIE / LEGATORIE CALEA ŞERB A N-VOD A No. 143 TJ T T /"* T TTD TT C T T CALEA ŞERBAN-VODi No. 143 TELEFON 2-V83 T E L E F O N 24/83 GÂNDIREA EXEMPLARUL 12 LEI