ANUL II No. 15 © BCU Cluj EXEM- PLARUL LEI 7.— GÂNDIREA EXEMPLARUL LEI 7.— REDACTOR: CEZAR PETRESCU APARE LA 5 ŞI 20 ALE FIECĂREI LUNI CORESPONDENŢA REDACŢIEI PE ADRESA: CĂSUŢA POŞTALĂ 170, BUCUREŞTI PENTRU RECENZII ŞI ANUNŢAREA APARIŢIEI, DOMNII AUTORI ŞI CASELE DE EDITURĂ SUNT RUGATE A TRIMITE CÂTE DOUĂ EXEMPLARE. - MANUSCRISELE NEPUBLICATE SE ARD. CĂRŢILE ŞI MANUSCRISELE RUGĂM A FI ADRESATE REVISTEI ŞI NU PERSONAL. lllllllllllllIllllllllllllllllllllllllllllllll[|||||IHIIIIIIIIiillllillllllilllll!llil!lllllllllll!lllilllli;milllllllllllllllllllllllllllllllllllllllllillillllllllllllllllllllllllllllHlllllll 20 MARTIE 1923 CUPRINSUL IM PRIMĂVARA RE de Cezar Petrcscu.................201 SCHIŢĂ DE IARNĂ de Demostene Botez lui Ion Pillat.......203 DIN CER A VENIT UN CÂNTEC DE LEBĂDĂ de Lucian Blaga 204 NEVINOVATA NEBUNIE A MA-DLENEI de Teodor Scorţescu 205 DRUMUL DE SÂNGE de Adrian ' Maniu.................214 CRONICI: IDEI, OAMENI & FAPTE: ERNEST RENAN............215 UN NOU MISTICISM; AL FIERULUI ..................216 CRONICI LITERARE: însemnări pentru poveşti de Adrian Maniu CU PRILEJUL UNEI NO UI EDIŢII DIN «BASMELE ROMÂNILOR» DE ISPIRESCU ...'.•......217 DINAMOPOEZIA de G. M. Ivanov AL DOILEA ARTICOL ... 218 DRAMA ŞI TEATRUL: «PĂMÂNTUL MORŢII» (TERRES * INHUMAINBS), DE FR. DE CU-REL de Ioan M. Sadovednu. . . 221 CRONICA ARTISTICĂ: G. PETRASCU de Nichijor Crainic 222 CRONICA MĂRUNTĂ . . . • . 222 DBSRMNB ŞI REPRODUCERI DIN EXPOZIŢIA G. PETRAŞCU iiiiiiiiiimiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiimiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiii ABONAMENTE: 1 AN, 120 LEI; 6 LUNI, 60 LEI. EDIŢIE DE LUX, 250 LEI. PENTRU 1NSTITUŢIUNI ŞI AUTORITĂŢI, 250 LEI ANUAL. IN STRĂINĂTATE: 250 LEI ANUAL. - INSERŢII ŞI RECLAME SE FAC LA ADMINISTRAŢIA REVISTEI ŞI LA TOATE AGENŢIILE DE PUBLICITATE ADMINISTRAŢIA: BUCUREŞTI, STR. POVERNEI, 28 EXEMPLARUL LEI 7.— GÂNDIREA EXEM- PLARUL LEI 7.- ,L».< © GÂNDIREA IMPRIMÂVÂRARE D E - CEZAR PET RESCU După o săptămână de ploi mucede, presimţirea primăverii a coborît deodată, aseară, neaşteptat, din albastrul înalt al cerului, desvelit de nori în asfinţit. Nu era încă nimic pri-măvăratic decât lumina îmblânzită, care va trezi mâine gâzele. Nici nămeţii n’au sfârşit de topit crestele înegrite de sgură. Nici mugurii castanilor n’au plesnit verdele fraged sub solzii cleioşi. Şi totuş ceva nelămurit şi încântător s’a furişat nesimţit, printre trecătorii cu mersul încetinit fără voie. A fost ca desmierdarea unei prietenoase mâini nevăzute. A fost ca ademenirea unei melodii foarte de departe. Dar mâine adevărata primăvară va isbucni albă în florile de cais, va înţepa cu acele verzi ale grânelor încolţite, bulgării de arătură. Va aduce înfrigurare şi forfotă de hărnicie, acolo unde sămănătorii cu gest de cădelniţare, împrăştie grăunţe în brazda îngrăşată pentru belşug. Niciodată mai trist, ca în zilele acestui început de an nou după calendarul păgân al lucrătorilor de ogoare, niciodată mai trist nu apasă zădărnicia nevredniciei osândită să nu cunoască seceriş. Am văzut trei scriitori opriţi în pragul cafenelei. N’au prins de veste că se pregătea primăvara. Aveau de judecat un confrate. Pe urmă, unul a plecat grăbit pe lângă ziduri, cu gulerul pardesiului ridicat. Cei rămaşi s’au întors înlăuntru, să foarfece cu deamănuntul pe cel care se ducea. S’au aşezat la masa «lor». Coatele familiarizate cu lustrul mesei şi-au găsit bucuroase reazămul din fiecare zi. Şi aşa mâine, şi aşa mai departe. Se fugăresc anotimpurile, trag anii crestături subţiri în jurul ochilor, împuţinează abundenţa capilară şi scot la lumină chelii lucioase; se adaugă arar un volum, cu neapărata duelare a recenziilor, se iscă duşmăniri şi se sărbătoresc împăcări de o clipă. Se înfiripă şi se risipesc prietenii, cenacluri, reviste cu existenţa vremelnică... Dincolo, în afară de geamul aburit al cafenelii vieaţa freamătă, veşnică şi misterioasă; taină pe care scritorul nu o mai ştie vedea decât atât cât poate hrăni substanţa unui stih, a unei poveşti născocite, a unui act ce nu se va juca niciodată. Nu pare oare izolarea scriitorului pământean îngrijitor de asemuitoare cu aceea a femeilor închise în casele cu perdelele trase? Acelaş fel de a deforma bolnav spectacolul de afară, aceleaşi mândrii, gelozii şi încăerări; aceeaş desăvârşită rupere de preocupările fireşti, de întrebările şi de însăş senzul ascuns şi chinuitor al vieţii. Câteva dresuri şi mirodenii stilistice, vizita săptămânală a medicului-critic, şi un colţ de perdea trasă, în aşteptarea clientului-cetitor. Dar primăvara nu se pregăteşte numai afară, în seva ce colcăe sub scoarţa copacilor, în florile de ghiocel înălţate de sub zăpadă cu un bob de pământ în frunte. Un început nou de vieaţă, o nerăbdare, tinerească, o curiozitate de neam neobosit îşi fac loc pretutindeni. Am văzut de câteva ori pe săptămână săli de conferinţe prea puţin încăpătoare pentru atâţia ascultători. Sălile de concert cunosc însfârşit îmbulzeala la uşi. Teatrul Naţional, şi acele ce nu joacă numai vodeviluri, gem de mulţime. Cărţile multor scriitori, cu toate tânguirile editorilor, sunt căutate peste prevederi. Din târguri de provincii, oameni cari au altă îndeletnicire decât literatura, fac rugări să coboare câteodată, la o şezătoare întocmită acolo, câţiva poeţi şi povestitori cari să-şi cetească singuri slova. Pe urmă, numărul copiilor cetitori •a întrecut orice închipuire. Expoziţiile de pictură nu mai sunt pustii. 0 lume nouă se trezeşte, dezorientată încă, alergând de colo-colo, neştiind unde să găsească mulţumire, cău- 201 © BCU tându-şi o îndrumare, aşteptându-şi nelămurit profetul. Nu e o închipuire. După valul de risipă, de dancinguri şi de baruri, venite să potolească nevroza exasperată de după răsboiu • se zămislesc începuturile unui suflet care-şi caută isbăvire. S’ar părea că ne-am amintit însfârşit că destinul omenesc, nu e numai trecerea prin desfătările şi plângerile vieţii, ci mai este câteodată şi încercarea de a desluşi, esenţa divină şi permanentă pentru care dela începutul vacului a fost însufleţită huma. Cât de stearpă atunci şi de copilăreasfcă e grija de a lipi un adjectiv ingenios substantivului, de a minuna vecinul cu o născocire etimologică şi de a smulge entuziasm confratelui dela cafenea, cu o fumisterie cubistă! Abis s’a căscat între public şi scriitor. Dela frământarea aceea unde se pregăteşte sufletul cel nou, scriitorul lipseşte, ţintuit în controverse estetice, pe care la fiecare decenie vânturile modelor le mătură pentru a aduce în loc alte uscături. Gândesc la îndatorirea purtătorului de condei, de a-şi apleca urechea să asculte murmurarea norodului. N’ar fi numai izvor de literatură. Literatura s’ar întâmpla astfel să ajungă, ea, îndrumătoare de gânduri. N’ar creşte floare suspendată pe terase, cu rădăcini aeriene, cu rădăcini în gol. Şi-ar sorbi vieaţa din glia reavănă, unde musteşte hrana aducătoare de robustă sănătate. Şi din parazitară şi exotică cum se află acum, ar face trup cu trupul acestei naţii ce-şi caută drumul. Sunt — nu este aşa? — gânduri naive. Dar s’a vorbit în ultima vreme de criză în literatură, de lipsă de statornicie, de acea neprecisă vlăguire a scrisului, împotmolit în nisipuri mişcătoare. S’au dat toate explicaţiile, numai cea firească nu: înstrăinarea şi ruperea scriitorului de mediul înconjurător. Două lumi puse faţă în faţă; a scriitorului şi a bietului lector consumator, necunoscându-se, nepătrunse, înstrăinate, bănuitoare, ades dispreţuindu-se reciproc. Şi atâta nevoie având una de alta, pentru a-şi desăvârşi rostul... ' E grea calea întoarcerii ? Ca şi ogoarele primăverii, fertilizate de dospeala zăpezii topite şi aşteptând cădelniţa-rea semănătorului; tot astfel stă pregătit să-şi primească sămânţa din care va rodi gând nou, sufletul norodului. Ne vom apropia de el? Vom şti arunca bobul cel greu? Parabola semănătorului ar fi un îndemn cu tâlc, pentru acei care de mult au pierdut adevăratul senz al literaturii, fiindcă s’au îndepărtat şi de acel al vieţii. © BCU Cluj SCHIŢĂ DE IARNĂ D E DEMOSTENE BOTEZ LUI ION PILLAT JPe acolo, prin viea părintească, Bătrâne garduri sure de nuele ' Vor fi ’nceput acum să putrezească. Hotarele copilăriei mele... Prin frunzele de an şi viţă dulce Şi-acuma poate iepurii s'ascund, Şi vin şpre sară vrăbii să se culce In streşina căsuţii vechi din fund. Pe coasta îngheţată, vânturi reci Or fi adus troene de zăpadă Pe care câni vor fi bătut poteci Dealungul viei până în ogradă. In viea aceia iernile pe rând Am mers săpându-mi paşii în troian. Şi parcă merg şi-acum aşa, prin gând, — Şi-i parcă altă iarnă, şi-i alt an... Şi-mi pare viea, când mi-aduc aminte, Cu moşuroae 'n care sînt butuci Pe iarnă îngropaţi ca în morminte, Un cimitir uitat şi fără cruci. © BCU Cluj MMM MMM* DIN CER A VENIT UN CÂNTEC DE LEBĂDĂ ■ , DE „ LUCIAN BL A GA Din cer a venit un cântec de lebădă. II aud fecioarele ce umblă cu frumseţi desculţe printre muguri, — şi pretutindeni îl aud eu şi tu. Călugării şi-au închis rugăciunile în pivniţele pământului. Toate-au încetat murind sub zăvor. Sângerăm din mâini, din cuget şi din ochi, — nimeni nu mai crede. Ţărâna e plină de zumzetul tainelor, dar prea e aproape de călcâie şi prea e departe de frunte. Am privit, am umblat — şi iată cânt: Cui să mă 'nchin, la ce să mă 'nchin ? Cineva a 'nveninat fântânile omului. Fără să ştiu mi-am muiat şi eu , mâinile în apele lor. Şi-acuma strig: O, nu mai sunt vrednic să trăiesc printre pomi şi printre pietre. _ Lucruri mici, lucruri mari, lucruri sălbatice — omorîţi-mi inima! NEVINOVATA NEBUNIE A MADLENEI D E TEODOR SCORŢESCU _ 1 V^RA nouă seara; la Stăteşli. Toata lumea trecea din sofragerie în salon. — Vai Domnule!.. după Dumneavoastră, după Dumneavoastră! protestă Leon Borcea în faţa uşii. Stătescu, curtenitor dar energic, prinse tânărul de braţ şi-l sili să treacă pragul. Leon îngăima scuze, făcea plecăciuni, graţii, doritor să arate buna lui creştere şi respectul nemărginit faţă de amfitrion. La dreptul vorbind, domnul Stătescu îi inspira admiraţie amestecată cu teroare; nu era pentru el un Dumnezeu de care depindea toată vieaţa lui pământeană? Erau trei săptămâni de când Iordache Borcea — tatăl, mic arendaş din apropierea Huşilor, scrisese lui Emil Stătescu, rugându-1 ca în amintirea prieteniei din liceu să se ocupe de viitorul feciorului său Leon, venit în Capitală. Leon avea douăzeci şi trei de ani, o înfăţişare neînsemnată şi o singură ambiţie: să-şi facă o situaţie în bancă. Stătescu, directorul băncii Astra îl luase în serviciul lui personal, ca al doilea secretar; îl trata chiar cu oarecare bunătate şi din când în când îl invita la masă. Invitaţiile acestea aveau în ochii lui Leon o extraordinară însemnătate; era convins că prin perfecţia manierelor şi prin spiritul răspunsurilor, va cuceri neapărat încrederea marelui financiar. In seara asta, ca de obiceiu, avea o ţinută rezervată, ascultând cu pioasă atenţie discuţia de afaceri dintre Emil Stătescu şi bătrânul bancher Grosvald. — Câte bucăţele de zahăr ? întrebă doamna Stătescu care servia cafeaua. Lui Leon Borcea i se păru că doamna Stătescu îl priveşte sever şi, îngrijorat îşi pipăi maşinal nodul cravatei, cu teamă ca nu cumva să se ii desfăcut. Madlena Stătescu era o blondă coaptă, înaltă, sveltă, care-şi lua aerul unei regine în exil de îndată ce auzia vorbindu-se despre finanţe în jurul ei; cu alte cuvinte avea în- 205 . © BCU Cluj totdeauna aerul unei regine izgonite. Se îmbrăca bine, avea linia fină şi se mişca întotdeauna încet, cu gesturi studiate, ca şi cum ar fi veşnic urmărită de nenumăratele priviri ale unei mulţimi în extaz. ' — Nu dragă Grosvald, te ’nşeli. . . zise Stătescu, ridicându-se. Am să-ţi arăt contractu ăsta faimos; pe urmă să vorbeşti. Şi-l rugă pe bancher să treacă în birou. Abia ieşiră din salon şi doamna Stătescu se ridică cu un aer hotărît şi grav, merse drept spre Leon Borcea şi se opri în faţa lui: — Are să mai dureze mult asta ? îl întrebă cu o mânie stăpânită. Bietul Leon bâlbâi: . ■ — Poftim? a — Te ’ntreb dacă manevrele astea au să mai dureze mult? ■ — Nu ’nţeleg doamnă . . . Leon Borcea o privi cu ochii mari, rotunzi, întrebându-se îngrijorat de ce poznă s’o fi făcut vinovat. — Dumneata crezi că mai pot tolera atitudinea asta ?. . De sigur, n’ai îndrăznit încă nimic. Eşti prea şiret ca să vorbeşti deschis. . . Dar mă urmăreşti mereu cu privirea. . . şi privirea dumitale spune destul. . sentimentele dumitale, sau mai bine zis; dorinţa dumitale. Leon era înspăimântat şi indignat. Niciodată, dar niciodată n’ar fi îndrăsnit să dorească femeia patronului său. . — Vă jur, doamnă... — Nu jura nimic. O femeie simte dotdeauna când cineva o doreşte. In clipa asta toţi aveţi nişte priviri. .. oribile, murdare. Nu-i prima dată când mi se ’ntâmplă să fiu urmărită, continuă doamna Stătescu cu tonul plictisit şi dureros al unei fiinţi care a fost toată vieaţa ţinta urmăririlor lacome ale bărbaţilor. Dar destul! Te previn că nu-mi place să simt privirea furişă şi enervantă care tot umblă în jurul rochiei mele. Dorinţa asta mă jigneşte. Nu-s decât o femeie şi nu-mi place să trăesc alături de un vulcan. . . Tânărul Borcea, prăpădit şi ghemuit pe scaunul lui de unde nu îndrăznise să se mişte, când mai auzi una ca asta, se topi aşa de mic, că era departe de tot să se asemene cu Vezu-viul. Dar cine putea să înlăture mirajul glorios în care doamna Stătescu îşi petrecea vieaţa? Se vedea întotdeauna tronând peste hecatombe de inimi, splendidă, dureroasă şi gata la sacrificii sublime. — îmi vei spune, urmă ea, că nu eşti responsabil de sentimentele dumitale, şi că e greu să trăieşti în intimitatea unei femei frumoase fără să te îndrăgosteşti de ea. In acest caz, urmă ea, aplecându-şi ochii, te-aşruga... te implor.. . să-ţi învingi dragostea... îmi făgădueşti? — Dar.. . !— îmi făgădueşti ? — Dar doamnă. .. — Nu vrei? Faci rău. .. Şi pe urmă, la ce-ţi serveşte asta? Nu mi-aş înşela niciodată bărbatul, s’o ştii asta; e un om admirabil şi-l iubesc.. . înţelegi? îl iu-besc! — Vă încredinţez doamnă... — Te încredinţez eu, că dorinţa bărbaţilor mă desgustă. Dacă nu-mi faci plăcerea să renunţi la planurile dumitale... am să fiu nevoită să-ţi interzic intrarea în casă. Doamna Stătescu tăcu, fiindcă Stătescu şi bancherul Grosvald se întorceau în salon. Leon Borcea stătea pitit pe scaun şi abia mai îndrăznia să răsufle. Şi el şi doamna Stătescu, aveau o înfăţişare turburată, dar bărbatul nu luă seama. Totuş Madlena, care plutea în plină dramă, îşi puse în cap să «mascheze» situaţia; adică începu să surâdă, să vorbească, se frământă, ridicându-se şi iar aşezându-se în prada unei surescitaţii care se vedea cât de colo; însfârşit se agită până când izbuti să tragă atenţia domnului Stătescu, care o întrebă, ce-a apucat-o. — Pe mine ?... nimic... răspunse îngălbenind. Din clipa aceea fu convinsă că bărbatul ştie tot. Nu întârzie să treacă pe lângă Leon ca să-i şoptească înfrigurată, că Stătescu era grozav de gelos; murmurând cuvinte întrerupte, ca «mizerabil» şi «niciodată, niciodată», care se raportau de bună seamă la aşa zisele proiecte ale celui de al doilea secretar. Leon Borcea, era sdrobit, se simţia sub lovitura unei catastrofe inexplicabile, injuste, şi nu mai îndrăznia să mai mişte nici un deget, de frică să nu deslănţue prăbuşirea finală. 206 © BCU Cluj — Domnule Borcea! îl chemă directorul băncii. — De acuma s’a sfârşit! îşi spuse Leon abia mişcându-se de emoţie, cu un nod în gât. — Treci te rog în birou şi telefonează la Steic & Comp. Spune că trec dimineaţa la zece, la bancă. — îmi dai voie? întrebă Grosvald. Am să-i spun şi eu două vorbe lichelei ăleia de Steic... Şi ieşi cu Leon. Madlena îşi privia bărbatul cu o dragoste miloasă, se apropie de el şi trecându-i braţul pe după gât îi spuse mustrător: — Ce copil prost eşti! Domnul Stătescu ridică sprincenele nedumerit. — Iţi jur că n’ai de ce să te superi, continuă ea, haide! gelosule! Pe urmă îi explică că e gelos ca un maur de cel de al doilea secretar. Oricât de deprins era Stătescu cu nălucirile nevestei, idea asta i se păru prea caraghioasă şi fu cuprins de veselie fără margini. — Linişteşte-te, protestă el aprinzând cu nepăsare o ţigară, nu-s gelos nici atâtica, şi bietul Leon nici nu se gândeşte la tine. * — Orbule! îl compătimi Madlena. — Borcea şi-a pus în cap să-şi seducă directorul, atâta tot. Pentru ce s’ar îndrăgosti de tine ? Madlena, jignită, tăcu dispreţuitoare, şi îşi privi bărbatul cu ură. Din birou se auzi glasul lui Grosvald, şi Stătescu se grăbi într’acolo. Madam Stătescu, rămasă singură se plimbă în lung şi ’n lat în salon, muşcându-şi buzele. Aşa o găsi Leon. — A! îşi spuse ea, băiatul ăsta nu-i îndrăgostit de mine ? Trebuie să fii orb ori nătâng, ca să nu vezi ce ochi face... N’am decât să-l privesc, să mă apropii de el, să-i vorbesc, ca să-şi piardă capul deabinelea. Doamna Stătescu executa gesturile pe măsură ce le gândea, ca şi cum n’ar avea alta în cap, decât graba să stabilească imediat şi în chip strălucit, adevărul acesta pus la îndoeală de un sceptic nelecuit. Şi făcu toate aşa de bine şi repede, că se găsi aproape de tot, aproape lipită de Leon, care se rezemase de o etageră şi-şi pierduse capul şi darul vorbirii. De altfel nici n’ar fi avut timp să rostească o vorbă, căci madam Stătescu vorbia fără să se oprească, foarte tare şi cu un ton victorios. Spunea lucruri neînsemnate, dar vedea turburarea tânărului şi asta o umplea de neţărmurită mândrie. La drept vorbind, Leon era cu desăvârşire terorizat şi cu totul departe de a fi în prada sentimentelor pe care i le atribuia doamna Stătescu. Deodată Mad'ena tresări: — Doamne, strigă sugrumată de grijă, dacă te-ar vedea bărbatul meu cu figura asta, ar fi un scandal! Nu poţi lua o faţă mai omenească? Ce vrei însfârşit? Ţi-ai pierdut minţile? Cum poţi pretinde să mă săruţi aici ? Ăsta-i un şantaj domnule, un şantaj!.. Dar fiindcă sunt constrânsă... şi dacă astea te poate vindeca... haide... sărută-mă şi să sfârşim odată cu istoria asta- nebunească! Şi repede, îl sărută. Câteva clipe după asta bancherul şi Stătescu intrară în salon. Leon observă că Grosvald îi făcea semne misterioase, plimbându-şi degetul pe reverul smockingului. — Nu înţelegi? îi şopti bătrânul trecând pe lângă el. Şterge-ţi urmele de pudră de pe haină. Şi complimentele mele. Mergi repede tinere! Bravo!.. Leon se simţi perdut; fu o minune că nu izbucni în plânset când mărturisi cu glas năbuşit că nu e vina lui dacă doamna l-a sărutat. Grosvald îl privi cu milă. — Dragul meu, îi spuse el, să ştii că niciodată nu trebuie învinuită o femeie. Ţi s’a întâmplat un lucru extrem de agreabil, şi dumneata par’că nici nu-ţi dai seamă. Ai o mutră de câine bătut care-mi face milă. Leon bâlbâi ceva, vorbi de primejdiile unei aventuri cu doamna Stătescu. — E o aventură care nu-i aventură, spuse ca încheiere bancherul. Devenind amantul nevestei directorului, nu eşti de altfel decât într’o veche tradiţie. Se îndepărtă, fără a preciza dacă aceste din urmă cuvinte priveau în general toţi directorii de bănci din iume, ori se aplicau numai la căsnicia Stăteştilor. Leon se aşeză într’un colţ, ceva mai liniştit şi îşi privi cu o linişte prefăcută şi cu o uitare de sine imbecilă, vârful de * 207 © lac al pantoiilor. Toate luaseră în capul lui un aspect straniu şi extravagant. Domnul Stă-tescu turna o ţigară groasă de foi, foiletând o revistă. Valetul veni să strângă serviciul de cafea. — Nu-i pentru tine, imbecilule... murmură doamna Stătescu, după ce valetul ieşi din salon. — Găliganul ăsta de Toma, explică ea, nu lasă să treacă o zi fără să-şi furişeze privirea în corsajul meu. Ar trebui Emil, să-l dai afară. Emil ridică spre tavan o privire de martir. II Doamna Stătescu intră în salon, unde Emil îşi punea mănuşile, gata să iasă. — Plec şi eu peste cinci minute, lămuri cu un aer de nepăsare voi^ă. Trebuie să fac câteva curse, să trec pe la madam Voinov, pe la Elvira, la dentist. .. N’am să fiu înapoi decât la dejun. — Nici eu nu vin mai devreme, răspuuse Stătescu încheindu-şi butonii mănuşilor. — Am dat drumul lui Toma şi nevesti-si pentru toată ziua. S’au dus la un botez, la nişte neamuri. Cineva bătu în uşă. Era domnişoara Aurelia, dactilografa, care lucra în fiecare zi în biroul domnului Stătescu. — Domnişoară, zise Emil, am lăsat pe birou rapoartele care trebuesc sfârşite azj. Eu şi nevastă-mea nu ne întoarcem decât spre seară, aşa că vei fi singură aici... Şi cum madam Stătescu ieşia din salon: — ... singură, cu mine, închee el, strângând în braţe dactilografa. Aurelia, o tânără fetişcană, cu profilul voluntar şi cu o cască de păr brun pe frunte, avu un surâs mut de biruinţă. Patronul era prins cu tot dinadinsul. Era pentru ea o legătură neaşteptată, la capătul căreia strălucia un colier de perle. De altfel d-1 Stătescu — bărbat frumos — nu-i era nici ei indiferent. — Sunt ceasurile trei, trag o goană până la bancă şi mă întorc. Intr’o jumătate de ceas nevastă-mea pleacă şi ea. Nu mai avea decât să-şi pună pălăria. îndată ce directorul ieşi şi Aurelia trecu în birou, la lucru; Madlena deschise încet uşa care dădea în antreu. Aştepta pe Leon. Două săptămâni numai, trecuseră din seara aceea care turburase din cap până ’n picioare toate noţiunile tânărului Huşan. Sfârşise prin a crede că «toate merg aşa în Bucureşti», şi că trebuie să părăsească cu tot dinadinsul, dacă vrea să nu fie ridicol, modul său provincial de a vedea şi înţelege lucrurile. De altfel, era şi uşor să socotească, că niciodată nu va găsi o iubită mai drăguţă şi mai puţin costisitoare. Mergea aşa dar, foarte ferice la această primă întâlnire — şi totuş, când ajunse înaintea casei, o frică studipă îi tremură picioarele. Dacă din întâmplare domnul Stătescu e acasă? Ii veni s’o pornească înapoi... Dar cineva dela casa de peste dnim îl privi lung dela fereastră şi îi fu ruşine. Intră, urcând scările cu precauţii nenumărate şi inutile. Madam, Stătescu era în prag, îl apucă de mână şi îl trase binişor în salon. Tăcerea ei, aerul grav, sfârşiră prin a turbura cu desăvârşire pe Leon. De sigur — îşi zise — patronul e acolo, mă aşteaptă, cine ştie ce s’a întâmplat! Dar nu era nimic. Madlena se aşeză într’un fotoliu ; îl făcu să cadă în genuchi la picioarele ei, pe o pernă, pe urmă îl privi cu o milă duioasă şi iubitoare, şi păru că aşteaptă ceva. — Pentru ce taci ? întrebă Madlena după un timp. Ştiu... eşti un orgolios care se fereşte să se desvăluie complet... Dar e bine câteodată să-ţi deschizi inima... Haide! Spune-mi copil încăpăţânat, spune-mi cuvintele pe care cu atâta greu le mai poţi stăpâni. — Domnul. .. bărbatul dumneavoastră a ieşit ? întrebă Leon (aceste cuvinte într’adevăr îi ardeau încă de pe scări, buzele). Află astfel că directorul n’avea să se întoarcă decât seara. Se simţi uşurat de o mare povară şi observă că Madlena era frumoasă din cauza emoţiei; răsufla greu şi sânii, ridicân-du-se, lăsau să se vadă sub mătasea bluzei rotunjimi ameţitoare. Leon, grăbit ca toţi neofiţii, o prinse de mijloc şi voi s’o sărute. Madam Stătescu se smulse îndărăt; nu înţelegea lucrurile aşa. Aştepta ca Leon să-ivorbeascădedragostealui,decragicapasiunecarenu-ilăsaodihnă,să-ivorbească mai ales de singurul personaj interesant şi adorabil în această aventură; adică de ea. 208 © BCU Cluj, . Ii uşură de aceea drumul: — Sunt sigură că mă visezi adesea... — Da, minţi el. — Şi trebuie câteodată să scrii numele meu pe registrele tale. — Asta nu! protestă Leon, înspăimântat numai la gândul acesta. —'Mincinosule! Mi-i spune poate că nici nu roşeşti când trec pe lângă tine? Ea îşi fabrică astfel o splendidă declaraţie de dragoste; rolul lui Leon se mărgini la o atitudine aprobativă. Madlena n’ar fi fost de altfel încurcată de loc, dacă Leon ar fi protestat, ori ar fi jurat că nu e adevărat nimica; căci era convinsă că ştie să cetească în inima bărbaţilor ca într’o carte deschisă, şi cetia de altfel, întotdeauna aceeaş poveste. — Nu e aşa că profilul meu îţi aminteşte fecioarele lui Boticelli? — Da. — îmi spui lucruri frumoase. Dar nu cred în complimente. Cum îţi plac mâinile mele ? ... Madlena era ameţită, cucerită de propriile ei cuvinte. îşi aplecă trupul şi Leon sorbi gura savuroasă. Deodată, madam Stătescu se desfăcu, palidă. Se auzise o chee îrvârtindu-se în încuietoare. — Bărbatu-meu!.. E îngrozitor! Ce ne facem? Ce ne facem? împinse pe Leon în dosul clavirului, murmurând cu dinţii clănţănind: «ştiu ce e în stare să facă. Are să ne omoare cu siguranţă». Leon se lăsă să cadă pe covor, ca un balon desumflat. Domnul Stătescu, care se întorcea la mica lui Aurelie, făcu o figură opărită înaintea fe-meei. Inventă un pretext; un dosar uitat. Madlena nu întârzie să explice în felul ei turburarea bărbatului. — Ştie tot! îşi spuse. — N’ai ieşit încă ? o întrebă Emil. — Da... adică eram gata să ies... acuşi... sunt gata, numai o clipă... uite... gân-găvi pierdută cu tctul. Dacă Stătescu ar mai fi rămas câteva minute, Madlena ar fi sfârşit prin a mărturisi tot. Dar directorul ieşi repede, pentru a-şi ascunde propria încurcătură. Leon îşi făcu apariţia din ascunzătoarea lui, îi era ruşine de frica prostească de adineaori, căci cu uşurinţa de generalizare a naivilor — începea să creadă că istoriile de adulter în Capitală nu sfârşesc niciodată rău. Se apropie de Madlena, îi strânse mijlocul şi voi să continuie. Madam Stătescu îi răspunse cu oroare: — Nu înţelegi nenorocitule că bărbatul meu ştie cotul? Dacă a plecat, a făcut-o ca să-mi dea o dovadă supremă de încrederea lui... mai teribilă decât o pedeapsă. Căzu pe un fotoliu, cu fruntea strânsă în pumni, zdrobită de remuşcare, umilită de mărinimia bărbatului înşelat. Jură să mărturisească singură, tot, îndată ce se va întoarce diseară. Cât despre Leon, mizerabilul seductor, să plece pentru totdeauna, să părăsească Bucureştii, să dispară! întâia oară Leon Borcea se întreabă dacă nu cumva Madam Stătescu nu-i în toate minţile. Simţi groaza unui om, care gonind cu mare viteză într’un automobil, ar prinde deodată de veste că şoferul e nebun. — Turbata asta are să-mi nenorocească vieaţa, gândi muşcându-şi buzele şi privind-o pieziş. Dar nu îndrăsni să rostească nici un cuvânt şi rămase în picioare în faţa ei, prostit şi neştiind ce să facă. Madlena îşi ridică ochii către dânsul şi înfăţişarea lui disperată fu îndeajuns ca să-i schimbe îndată exaltarea. — Leon, şopti învăluindu-1 într’o privire de compătimire, Leon, n’ai să faci vreo prostie !.. De ce taci ? De ce taci ? strigă cu groază ridicându-se în picioare şi trăgându-1 de haină ca să-l privească mai aproape, ţintă în ochi. N’ai să faci asta, nu-ţi dau voie să taci asta... Leon n’ai să te omori pentru mine!.. Mă asculţi ? Leon nici nu gândise la aşa ceava, şi vorbele îl făcură să se cutremure. Madam Stătescu îşi spuse că a ghicit şi se frământa disperată. — Micule, linişteşte-te! Ce sunt nebuniile astea ? Fiindcă ţi-am spus că nu vreau să te mai văd ?.. O milă nemărginită o cuprinse, şi luându-1 în braţe îl desmerdă, îl legănă, îl rugă cu lacrimi să părăsească asemenea gânduri sinistre. 209 © BCU — Ce vrei să fac ca să-mi promiţi că vei fi cuminte? Haide spune... voi face tot... tot, mă înţelegi ? vrei să tiu a ta ?.. Nu răspunzi... Ei bine fie, uite sunt a ta, fă ce vrei din mme. Leon o simţi lăsându-se moale în braţele lui; o sprijini o bucată de timp, apoi înţelegând că nu poate sta aşa ca un imbecil, o ridică întrebându-se unde-ar putea s’o ducă. Madlena, murmura cu ochii închişi: — Ah! brută... brută ce eşti! Bruta văzu prin întredeschidereauşei, un pat în camera de dormit, se repezi cu povara în braţe, atât de repede, că fruntea Madler.ei se izbi pe rând de speteaza unui scaun şi de uşor.... După un sfert de oră d-1 Stătescu intrând în salon fu încântat când văzu dactilografa care îl zărise pe fereastră şi îi ieşise în întâmpinare. Ab<'a o prinse în braţe şi usa se deschise; în prag apăru madam Stătescu cu bluza desfăcută şi cu părul despletii.. Fu atât de neaşteptat pentru toţi trei, că Madlena nici nu avu timp când să-şi dea seamă că Emil o înşela, o singură siguranţă i se înfipse îndată în minte: bărbatul venise s’o pedepsească. — Ucide-mă! ţipă trântindu-se la picioarele lui. Stătescu crezu la început că e o scenă de gelozie şi se aplecă să o ridice. — Nu i nu te duce! suspină Madlena acăţându-se de el. Stătescu începu să bănuiască însfârşit că e ceva necurat la mijloc, o împinse la o parte şi trecu în camera de culcare. înspăimântată, Madlena trântită la pământ, îşi ascunse faţa în mâni, să nu vadă, să nu audă. însfârşit ridică capul de jos şi întrebă dactilografa cu o voce sfârşită: • —Gare dintre ei? Dactilografa nu înţelese. — Care... mai trăeşte? Dactilografa cu pasul hotărît merse în camera de culcare şi se întoarse imediat îndărăt: — Nu mai e nimeni! — Dumnezeule! gemu Madlena, s’au ucis unul pe altul. Dact'lografa se gândi îndată la povestea celor două reptile din Marsilia, care închise într’o cuşcă, s’au devorat între ele până n’a mai rămas nimic; şi ca să-şi ascundă râsul gata să isbucnească, se uită pe fereastră. îndată se întoarse: — Sunt în stradă, strigă ea. Se plimbă foarte liniştiţi! Madlena văzu pe trotuarul din faţă pe Emil şi pe Leon, discutând foarte paşnic, traversând strada şi întorcându-se spre scări. După un minut intrară amândoi în salon. Stătescu cu glasul calm şi hotărît o anunţă că e hotărît să se despartă. N’are nimic împotriva ei, are sâ-i uşureze toate formalităţile, şi-şi ia asupra lui răspunderea în proces. In câteva luni va fi liberă să se mărite cu cine vrea. Sfârşind vru să-şi ia ziua bună cu o discreţie cavalerească, dar privirea extaziată a Madler.ei care-1 socotea un erou, gata s'ă se sacrifice pentru fericirea altora, îl înfurie. Atâta stupiditate îl scotea din minţi. Şi ca să se răcorească îi ţipă în faţă dragostea lui pentru domnişoara Aurelia şi hotărîrea de a o lua de nevastă. O vesti că îi dă voie să părăsească oricât de repede domiciliul conjugal, unde are să se instaleze viitoarea soţie, şi astea spuse, luă dactilografa de braţ şi ieşiră amândoi uşori şi ferici. Madlena dădu din cap cu un aer dureros. — Bietul Emil! Cum gândea c’ar putea să creadă ea într’aesemenea comedie? Emil schimbând-o pentru această fetişcană care nu face doi bani! Asta s’o creadă alţii... Ah! numai el poate să fie martir până la sfârşit. Dar cum îl şlia neclintit în hotărîrile lui, nu se mai îndoi că are să divorţeze. îşi aduse aminte că n’are zestre şi că din clipa asta e din nou săracă. — Câte nenorociri... câţi nenorociţi!gemu ridicând mâinile către cer. Cum Leon stătea cu fruntea în pumni peunscaun, o podidi mila şi se duse lângă el, punându-i mâinilepeumeri. — Cel puţin asta are să facă pe cineva fericit! Visurile tale cele mai îndrăsneţe au putut vreodată să imagineze fericirea pe care ţi-o aduce ziua de astăzi ? Nu mai trăesc deacum decât pentru Leon al meu; pentru tine Leon! Suntem săraci, dar ce importă asta?.. Sărăcia nu mă înspăimântă. Eşti tânăr, ai să munceşti. De-ar fi să munceşti ca un rob şi tot ai să sfârşeşti prin aţi face o carieră strălucită. 210 © BCU Horoscopul acesta fu lovitura de graţie pentru Leon Borcea. Bietul erou isbucni în plânsete copilăreşti. — Bietul de el! murmură Madlena desmierdându-1 cu dragoste maternă. Fericirea îl zdrobeşte! III Madlena îşi lustruia unghiile. In vederea acestei operaţii, deşi erau ceasurile unsprezece dimineaţa, aprinsese amândouă lămpile electrice din camera de culcare a lui Leon. Micul apartament n’avea soare şi toată ziua nu străbătea prin ferestre decât o lumină cenuşie şi nehotărîtă. Domnul Stătescu îşi ţinuse cuvântul. A doua zi după cele întâmplate Madlena părăsise casa unde se instalase d-şoara Aurelia. Madlena se refugiase la Leon care în ochii ei reprezenta începutul unei vieţi nouă. Adusese cu ea numai «strictul necesar», adică toate rochile şi lingeria, care scoase din valize umpluseră într’o clipă micul salonaş şi camera de culcarea a lui Leon Borcea. Din lipsa garderoabelor îndestulătoare, delicatele stofe se întinseră pretutindeni, Leon se simţi înăbuşit de această năvală de mătase, pe care o boţea şi o răsturna la fiecare pas, sub privirea iritată a Madlenei. In curând nici nu mai îndrăsni să se mişte. Leon nu se mai întorsese la Banca Astra. Se puse fără entuziasm să-şi caute alt loc, aiurea. încă nu găsise. In dimineaţa de acum se împlinea o lună de când duceau vieaţa aceasta «provizorie». Madlena Stătescu se simţea cauza tuturor acestor catastrofe şi propria sa admiraţie crescu. îşi petrecea timpul privindu-se îndelung în oglindă, lustruindu-şi unghiile, prinzân-du-şi părul în cârlige de hârtie şi frecându-se cu tot soiul de ape şi de mirodenii. Intre timp, povestea născociri asemuitoare toate cu aceasta deopildă, pe care o istorisea acum lui Leon: — E mişcător când te gândeşti că dobitocul ăsta de portar e în stare să se arunce în foc ca să-mi facă un serviciu... De câte ori trec pe dinaintea lui nu mai sfârşeşte cu ploconelile. Eri, văzându-mă că urc scările, spunea ordonanţei dela etajul al doilea: Ehei! ce mai noroc are domnu 'Borcea!.. Concluzia era că portarul, ordonanţa, chiriaşii dela parter şi etaj, vecinii, toată strada, erau îndrăgostiţi nebuni de Madlena. Aceste năzbâtii extravagante începură să-l scoată din sărite pe Leon. Mai cu seamă în dimineaţa asta, când căuta de o jumătate de oră, fără rezultat, un buton de manşetă rostogolit cine ştie unde. II căuta numai cu privirea, căci Madlena îi interzisese să deranjeze rochiile. Ne mai putând să rabde se hotărî să dea o lovitură de Stat. Cu o bucurie drăcească, aproape cu voluptatea unui sacrilegiu, întrerupse povestea Madlenei când era mai aprinsă, şi o rugă să-i cau*e butonul manşetei, dacă vrea să nu-i svârle cât colo toată zestrea. Madlena oprită la mijlocul istorisirei, adică în plin delir al grandoarei, rămase cu pila de unghii în mână, uimită de atâta îndrăsneală. Asta umplea paharul. Nu era destul că Lecn nu-şi petrecea zilele la picioarele ei, cum visase, dar acuma începea să fie şi obrasnic; o trata dela egal la egal. Era gata să înceapă o straşnică filipică, dacă nu sbârnâia soneria. Se ascunse în salonaş, şi abia închise uşa, când pe cealaltă, intră Grosvald, bancherul. Leon Borcea privi mosafirul cu adevărată plăcere; acea a camenilor care suferă acasă tirania unei femei şi găsesc nemărginită bucurie să stea de vorbă cu cel mai neînsemnat camarad. Bancherul, e drept, nici măcar camarad nu era; dar Leon îl cunoscuse la Stătescu, în vremea când toată vieaţa îi părea simplă şi trandafirie. începură să vorbească despre lucruri fără însemnătate. In timpul conversaţiei, Leon strecură câteva cuvinte de scuză, de părere de rău... La început bancherul nu înţelese, dar deprins să stoarcă pe nesimţite spovedanii oamenilor, îl sili să mărturisească îndestul de pe departe, părerea de rău că l’a făcut să sufere, fără să vrea. — Să sufăr? se miră Grosvald. Leon Borcea aplecă ochii, stânjenit. — Madlena mi-a spus! îngână, sărind deodată de pe scaun şi repezindu-se sub masă unde crezuse ca a zărit însfârşit butonul. Dar nu era, şi se întoarse la loc furios. — Doamna Stătescu... ţi-a spus?.. Ce-a putut să-ţi spună? — Mi-a spus că ştia... sentimentele pe care i le purtaţi... demult; sfârşi răsuflând Leon şi privind cu desnădejde la gaura goală a manşetei. — Mă aşteptam, răspunse Grosvald liniştit deodată. Fii fără grijă tinere, madam Stătescu s’a înşelat. Şlî O lumină bruscă se făcu în sufletul bancherului şi întrebă el acum, la rândul lui: — Şi dumneata... o iubeşti ? Leon Bor cea rămase surprins. Nici el nu-şi dăduse încă bine seama. — Dumneta ce crezi ? întrebă sfios, căutând o lămurire pare’că, dela altul, cu cugetul mai limpede. Mărturisi că nu-şi poate da socoteală. La început crezuse că n’o iubeşte, dar cum de atunci, doamna Stătescu îl asigurade treizeci de ori pe zi că o adoră, nu mai ştia nici el nimic. Ochii bancherului surâdeau şiret. Nenorocirile altora îl distrau întotdeauna. — Domnul Stătescu, începu el cu un aer nepăsător, doreşte să limpezească mai repede situaţia. Cere ca doamna să introducă ea singură, mai repede, divorţul. Altfel începe el. După cum ştii e foarte aprins după domnişoara Aurelia şi vrea să se însoare până în toamnă. De aceea a cerut o întrevedere cu doamna Stătescu, să fixeze în bună înţelegere câteva puncte; n’ar vrea să se despartă în duşmănie. Doamna Stătescu n’a răspuns nimic şi a făcut rău. Nu-şi îneţelege interesele. Intr’o jumătate de oră Emil va fi aici, cată să lipseşti; prinsă pe neaşteptate doamna Stătescu va fi nevoită să ia însfârşit înţelegerea, pe care şi eu o socot, foarte, foarte necesară. Şi acum la revedere tinere. Leon Borcea îl petrecu până la uşă, şi când Madlena intră, îl găsi aruncând cu o înfăţişare turbată, rochiile în dreapta şi în stânga, peste scauna şi mese. Doamna Stătescu dădu un ţipăt de groază. — Trebuie să-mi găsesc butonul acuma, îndată, fiindcă trebuie să plec! isbucni Leon, smulgând o rochie verde de pe un scrin şi svârlind-o pe un dulap. Madlena îl privea nemişcată, desarmată de atâta îndrăsneală. — Eşti nebun!.. Niciodată bărbatu-meu nu şi-ar ti permis să fie necuviincios, adăugă ea pentru dânsa singură. — E uşor să fii politicos când ai un apartament cu opt camere! Dar Madlena se gândea acum la Stătescu. Cu glas tare făcu comparaţie între Emil, perfect gentleman şi Leon, o mică secătură prost crescută... Pe urmă începu să plângă la amintirea suferinţei pe care a pricinuit-o omului care-a adorat-o întotdeauna, şi care, Dumnezeu ştie numai cât suferă acum. Plânsul acesta şi remuşcările imaginare sfârşiră prin a-1 scoate complet din fire pe Leon şi negăsind nici o răzbunare, îi ţipă în faţă mărturisirea lui Grosvald, că Stătescu o iubea pe domnişoara Aurelia de trei ani şi că deabia aştepta să scape liber, ca să se însoare. îşi luă repede pălăria şi fugi pe scări înainte ca Madlena să apuce a exploda la auzul acestei nemai pomenite «născociri». Ajuns în stradă, o luă la goană, ca un conspirator care, după ce a dat foc fitilului dela bomba catastrofală, o ia la fugă cât mai departe, înainte de erupţie. Când după câteva minute, domnul Stătescu întră în micul salon, fu primit de o avalanşă de strigăte şi invective, atât de formidabile, încât se trase înapoi, uimit, în faţa acestei Madlene furioase şi recunoscute. Ochii dilataţi şi glasul ascuţit, mâna întinsă spre el, arătându-1 ca o imagină a justiţiei, îl intimidară într’atâta, încât în câteva clipe avu înfăţişarea şi chiar sentimentul unui vinovat. Apoi, neaşteptat, furia Madlenei se potoli şi ea se prăbuşi la picioarele lui Stătescu, mărturisindu-i gelozia, chinul nesuferit la gândul că putuse să iubească trei ani altă femeie, pe când ea, îşi dădea seama acuma, nu putuse să-şi iubească decât bărbatul, îl iubea; îi cerea ertare în genunchi, îl ruga să o primească înapoi acasă, să-i fie o sclavă supusă şi iubitoare. Stătescu cu toate că venise cu alte gânduri, ca orice om cu obiceiuri de care se despărţea greu, avu o privire de iertare pentru femeia lângă care trăise atâţia ani. Pe urmă, ştia acum că noua lui căsnicie va provoca o serie de neplăceri în lumea unde trebuia să introducă o simplă dactilografă. Astfel avu senzaţia că lucrurile intră în normal şi sfârşi prin a tăgădui iertare femeii. N’avea decât să se întoarcă acasă. Toată întâmplarea nu era cunoscută decât de Grosvald. Se despărţi cu greu din braţele Madlenei şi plecă înainte, să aranjeze întoarcerea. Peste zece minute, când Leon veni să afle rezultatul discuţiei între foştii soţi Stătescu, o găsi tremurând încă de fericire. — A venit? întrebă el, fără să simtă nevoia a mai preciza cine. Madlena îl privi cu milă. O durere groaznică îi strânse inima. Bietul de el? Cum să-i spună? Şi trebuia totuş.. . Cu mii de înconjururi, îl făcu să înţeleagă că Stătescu o rugase să se întoarcă acasă. Când auzi că Madlena s’ar putea să plece, Leon Borcea simţi o bucurie atât de tumultuoasă şi nestăpânită, încât îi veni să sară peste mese şi scaune, cu strigăte de sălbatec. Se 212 © BCU gândi însă că e cuviincios să*şi ascundă fericirea şi scoase o batistă, suflându-şi nasul îndelung, pentru a câştiga timp să-şi compună o faţă mai potrivită tristeţei unei despărţiri. Din nefericire gesturile noastre sunt limitate, şi câteodată aceleaşi ne servesc în cele mai contradictorii situaţii. Madlena socoti că batista lui Leon ascundea un început de plâns, şi fu adânc mişcată. — Nu! Nu! cu atât mai rău! N’am să fiu niciodată atât de crudă să te las singur! Rămân cu tine. Leon Borcea văzu primejdia. II cuprinse o frică fără margeni, frica de a-şi vedea risipit tot visul de libertate. îşi pierdu cumpătul. — Dar nu te iubesc, nu te-am iubit niciodată! sbieră furios şi desnădăjduit. Nu te-am iubit, ai o ideie fixă şi atât! E simplu! cum n’ai înţeles-o? Nu-te-am-iubit! o spun tare şi răspicat. Pe nerăsuflate îi spuse tot ce avea pe inimă. Toată revolta lui de om timid, toate indignările din fiecare zi înaintea ţicnelei acestei femei, ieşiră la lumină în această explozie târzie. Cu bucurie, mirare şi frică, se auzi pe el însuş vorbind, simţea grosolănie purtării, dar simţea de asemeni că nimic pe lume nu-1 poate opri să vorbească. Când sfârşi, cu răsuflarea tăiată, trânti uşa şi se întinse pe pat, în cealaltă cameră. Madlena rămase singură, în salonaş, în picioare, lângă perdele. Privea în jurul ei, fără să înţeleagă. Mobilele, zugrăveala, tablourile de pe pereţi, rochiile aruncate pretutindeni, figura ei răsfrântă de oglindă, îi păreau cenuşii toate şi mizerabile. Simţia acolo, înlăuntru, că o flacără care-i încălzise sufletul toată viaţa, se stinsese brusc. — Leon nu mă iubeşte... Emil nu mă iubeşte... Se aşeză cu încetineală unei bolnave }ntr’un jilţ şi plânse îndelung, tăcut, în batistă. Târziu de tot, auzi soneria, paşi, glasul lui Leon vorbind cu cineva în coridor. Uşa se deschise şi frumoasa madam Vorel isbucri în camera sgomotoasă. — Insfârşit, tot te-am descoperit, lacheuse! Madam Vorel era, prietena Madlenei întoarsă de câteva zile dela Constanţa şi care aflase dela Grosvald întâmplarea şi adresa. Madlena, instinctiv se întoarse cu spatele spre fereastră să ascundă urmele lacrimilor. — Allons, cherie, povesteşte-mi romanul! se frământa de nerăbdare madam Vorel. Madlena ştia că nu va putea scăpa fără să povestească. Dar cunoştea şi solemnitatea acestei clipe: o asculta o prietenă care avea la rândul ei alte prietene. — Căci după cât am auzit c’est un vrai roman. Nu Madleno ? — Mon Dieu... se împotrivi moale Madlena. — Qui est ce jeune homme. i — Secretarul lui Emil. — Et naturellement s’a îndrăgostit de tine... — Mda... ne vedeam în fiecare zi... şi n’est paşi când eşti tot timpul lângă o femeie... — Frumoasă ca tine... Madlena ridică fruntea şi-şi îndreptă repede părul pe tâmple. — Alors, un jour, am avut o explicaţie... — Ţi-a spus că te iubeşte? — Mi-a spus că mă iubeşte de multă vreme... Glasul Madlenei devenea sigur, din nou încrezător. — Am înţeles că în omul acesta tânăr era un sentiment foarte serios şi foarte puternic. Aşa că... Madam Vorel o privi cu invidie şi admiraţie. — Iţi aminteşti, întrerupse ea, ziua când am fost la ghicitoare ? Ţi-a spus că ai să inspiri pasiuni puternice. Te vedea în viitor, cum spunea ea, ca o regină, avec une longue trăîne, pe o terasă pătată de sânge. Ochii Madlenei străluceau de plăcere. — Bref, un jour, eram singură, la fereastră, în salonul cel mare. Leon intră; am simţit qu'il s'etait arrete şi mă privea. Era un frumos apus de soare care făcea în părul meu un brouillard d’or vaporeux... Am întors capul et je vis le jeune — homme — palid, tout pale. Madlena lunecă din nou în mirajul ameţitor şi indispensabil exsistenţei sale. Când povestirea sfârşi, crezu din nou în ea, şi în ochi îi strălucea imaginea reînviată, a unei Madlene Stătescu, magnifică, adorată şi fatală. * 213 © BCU DRUMUL DE SÂNGE DE ADRIAN MANIU Ca un vânător aprig, răscolind adâncul de codru Pe urma drumului trădat de rană, Căutând căprioara urmărită Oprindu-se în răstimpuri, să desluşească Suspinul din urmă, din suspinul frunzelor... Dornic de pradă, asemeni pătimaşului vânător Sânt, dar vânatul prigonit de mine cu îndârjire, Fiara sperioasă ■— mândră în nevinovăţie — sălbatică, E însuşi, rănitul meu suflet ascuns. Iscodindu-1 deaproape prin taina suferinţelor, Nelăsându-i nici răgaz, nici odihnă, Peste prăpăstii şi prin hăţişuri • In dorul glorioasei biruinţe. Privind pământul şi uitând cerul. 11 Departe gloata cu haită iscusită Izbucnind zgomotos îşi urmează menirea. Iar vânătorul care şi-a văzut izbânda Şi nu s'a lăsat până ce nu a ajuns, Croind drumuri noui, sfâşiindu-se de spini, Până la căprioara îngenunchiată, plângând, murind... Cu mâinile goale şi cu povara unei zâmbiri V Vânătorul trăgănind pe drumul cunoscut, Se întoarce într'un sfârşit la tovarăşii veseli Şi în dispreţul tutulor, zice: nu am găsit nimic. © C R O NICI IDEI, OAMENI & FAPTE ERNEST RENAN