GÂNDIREA : ■ VVmÎj V'v"’C: 1 . .-y- -•;• :*c ■ jV--■ ANUL II No. 14 © BCU Cluj EXEMPLARUL LEI 7.— GÂNDIREA EXEMPLARUL LEI 7.— REDACTOR: CEZAR PETRESCU APARE LA 5 ŞI 20 ALE FIECĂREI LUNI CORESPONDENŢA REDACŢIEI PE ADRESA: CĂSUŢA POŞTALĂ 170, BUCUREŞTI PENTRU RECENZII ŞI ANUNŢAREA APARIŢIEI, DOMNII AUTORI ŞI CASELE DE EDITURĂ SUNT RUGATE A TRIMITE CÂTE DOUĂ EXEMPLARE. — MANUSCRISELE NEPUBLICATE SE ARD. CĂRŢILE ŞI MANUSCRISELE RUGĂM A FI ADRESATE REVISTEI ŞI NU PERSONAL. IIIIHIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIHIIIIIIIIIHIIIIIIIllllllllllllllllHHIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIlllllllllllllllllllllllllllllllllllllllllllllllllllllllllllllllllllllllllllllllllH 20 FEBRUARIE 1923 CUPRINSUL PE MARGINEA UNEI SCRISORI de Ion Darie...........177 FLORILE UCISE DE GER de Adrian Maniu...........179 IN GOANĂ de Gib. I. Mihăiescu. . 180 RÂNDURI PENTRU GBLILfi de Eugen Titeanu..........187 DUPĂ-AMIEZI DE DUMINECĂ de Vintilă Rusu Şirianu . . .188 DIN FRANCIS JAMMES Fragment tradus de Ion Pillat şi Vasile Munteanu.................190 CRONICI: IDEI, OAMENI & FAPTE: CONFERINŢE, ŞEZĂTORI, CURSURI. . '...........191 «UNDE IOBAGII IŞI GUVERNEAZĂ PE FOŞTII LOR ASUPRITORI»............191 CRONICA LITERARĂ: LITERATURA CARE NE LIPSEŞTE...............192 CRONICA ARTISTICĂ: EXPOZIŢIA ISER de O. Han . . 193 DRAMA ŞI TEATRUL: «VISUL UNEI NOPŢI DE VARĂ» DE W. SHAKBSPBARE la Teatrul Naţional de Ioan Marin Sadoveanu..............195 CRONICA MĂRUNTĂ............197 DESEMNE DE TEODORESCU-SION, PĂTRAŞCTJ ŞI DEMIAN iiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiniiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiHiiiiiiniiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiii ABONAMENTE: 1 AN, 120 LEI; 6 LUNI, 60 LEI. EDIŢIE DE LUX, 250 LEI. PENTRU INSTITUŢIUNI ŞI AUTORITĂŢI, 250 LEI ANUAL. IN STRĂINĂTATE: 250 LEI ANUAL. — INSERŢII ŞI RECLAME SE FAC LA ADMINISTRAŢIA REVISTEI ŞI LA TOATE AGENŢIILE DE PUBLICITATE EXEMPLARUL LEI 7.— ADMINISTRAŢIA: BUCUREŞTI, STR. POVERNEI, 28 GÂNDIREA EXEMPLARUL LEI 7 — © BCU CÂND I REA PE MARGINEA UNEI SCRISORI D E ION DARIE t£ o epistolă scurtă, scrisă cu răceală prudentă, firească la oamenii trăiţi multă vreme sub scormonitoarea priveghere a cenzurilor. Timbrul plicului poartă efigia uscată a voevo-dului Petre Karagheorghevici, târît odinioară pe largă, de oştile fugărite, spre Cruşevaţ şi Novibazar. Inlăuntru câteva hârtii de câte cinci lei, grase şi jupuite de multă purtare. Şi o rugare. Părintele George Andru, din Sarea, în ţinutul jugoslav al Torontalului, ne cere câteva numere de revistă, neputând altcum nici trimite bani către România, nici primi de aici tipărituri cu slovă românească. Fapt neînsemnat, repetat săptămânal, trecut indiferent în registrele de gospodărie ale revistei. Dar gândul ne întoarce îndărătnic la acea politică a culturii, despre care nu odată am spus aci cuvinte simple ce puteau însemna şi un îndemn, şi au rămas totuş fără răsunet ca toate îndemnurile de unde nu se poate stoarce o fierbinte actualitate electorală. In Ardealul cu forfota lui de minorităţi, am cunoscut problema de aproape, răscolită la fiecare ceas de realităţi, nu de elasticele consideraţiuni teoretizate în vagi proiecte şi rezolvate de biurouri bine hrănite bugetar, din fondurile propagandelor. Eram nepregătiţi. In România cea mică, problema culturală era absorbită de prezenţa celor 80 la sută analfabeţi. Acolo sta punctul cardinal al întregului program, tipărit cu slove groase în manifestele de partid şi cu lirism oratoric, gemut dela tribuna parlamentară. Se mai desprindea o îngrijorare; sinceră aceea la toţi cârmuitorii. Păstrarea unei tradiţii de cultură românească în ţinuturile stăpânite de monarhia habsburgică şi de împărăţia lui Nicolae al II-lea. Pentru rest, rămânea în grija timpului să deslege problemele de cultură, de mult mai puţină însemnătate ca de o pildă aceea a petrolului ori a exportului de grâne. Cărţi se tipăriau puţine, bibliotecile se puteau număra, Universităţile trăiau şi fără laboratorii, literatura se înfăptuia dela sine, nevrednică şi parazitară, într’o ţară unde braţul vânjos era chemat de plug, iar cugetarea isteaţă nu-şi găsea valorificare decât după ce se înregistra cuminte în registrul de club. Şi deodată, înainte de a ne desmetici bine, problema s’a complicat brusc, luând înfăţişări politice, cerând deslegări imediate şi izbindu-se de nedumeriri, de unde ultim strigăt a ţâşnit şi acel «numerus clausus», care a sigilat uşite ferecate ale Universităţilor. E vorba mai întâiu de iscusinţa cu care cultura românească va izbuti să ţină piept culturilor mai vechi minoritare. E vorba să înlocuiască prestigiul culturilor germano-maghiare şi ruseşti, ce stăpânesc 177 i © BCU spiritul chiar al românilor din ţinuturile eliberate. E vorba de înfăptuit un regim universitar care să îndestuleze nevoia de învăţătură a românilor şi a celorlalte naţionalităţi, ce numai prin cultură se pot asimila. Acestea toate, altoite pe vechea problemă a analfabetismului mai dureroasă prin contrast cu statisticile ştiutorilor de carte rusească, nemţească, j^n_ gurească şi chiar românească, de peste munţi şi de peste Prut. ’ Că cea mai grabnică şi mai vrednică măsură pentru apărarea culturii naţionale, a fost găsită de către studenţi în magicul «numerus clausus», care peste noapte va să ne asigure numai pentru noi toate roadele unui minunat paradis — nu e de mirare. Tinereţea are năluciri de acestea. Şi apoi formula a pornit cu totul de aiurea. Era strigătul unei generaţii osândită să-şi macine anii în mizerii fără seamăn — şi care găsise în sfârşit un vinovat ispăşitor. Poate de aceea ipocrit, guvernatorii au şi lăsat să se canalizeze aiurea, nemulţumirile pricinuite de fapt numai de proasta lor gospodărie a învăţământului. Era o diversiune binevenită. Tinerii cărturari nu mai aveau când număra gândacii din ciorba căminurilor; bursele şi valuta acordată nepoţilor, cărţile ce n’au fost cumpărate în puţinele biblioteci, — şi n'aveau când socoti nici taxele de examene şi frecvenţă, fabuloase, împotriva cărora la începutul anului şcolar se deslănţuiseră protestări fulminante. «Numerus clausus» — atrăgea numai spre literile sale afişate pe ziduri şi înscrise în fruntea gazetelor tinereşti, tot clocotul nemulţumirilor. Dar că la strigătul tineresc s’au alăturat glasuri mai îngroşate de vârstă, ne miră cu desăvârşire. Toată cheia unei politici culturale româneşti, stă, ni se pare, tocmai în absorbirea iscusit condusă a minorităţilor în această cultură. Cu atât mai mult e simplificată problema când e vorba de cetăţeni români, statorniciţi aici de mult şi apropiaţi cu voia şi fără voia lor, de cultura românească. S’ar putea spune că învăţătura înseamnă a doua naştere a omului. înscris într’o cultură, poartă fără voie şi în afară de documentul de naştere, naţionalitatea părinţilor sufleteşti, cu mai statornică ereditate decât acea verificată de condica stării civile. Chiar lipsa noastră de trainică legătură şi armonie cu scurta tradiţie a culturii româneşti, se explică uşor prin paternitatea culturală a Franţei ori Germaniei, în ale căror Universităţi, cu ai căror dascăli şi pe ale căror cărţi, am descifrat întâia oară adânc învăţătura. Şi ungurii şi ruşii au ştiut că limba şi şcolile sunt laboratoriile cele mai sigure în care se pot disolva o naţionalitate. Romanii, popor cuceritor şi neasemănat în iscusinţa cu care desnaţionalizaseră provinciile stăpânite de legiunile sale, lăsau cuceriţilor cultul zeilor, respectau obiceiurile, dar puneau prin graiul Romei, stăpânire pe suflete. La noi, se întâmplă minunea să refuzăm celor ce vor să se înscrie în cultura românească, dreptul de a râvni la această onoare; ca şi cum n’ar fi mai primejdioasă prezenţa în mijlocul nostru a unui cetăţean creat sufleteşte de Viena, Berlin ori Pesta, decât a celor ce n’ar putea să-şi mai scuture, fără făşii din carnea lor, tunica strânsă a unei învăţături, ştiinţe, arte ori literaturi româneşti. Nu e pledoarie pentru evrei. Izolarea lor agresivă de până acum, a ridicat de prea multe ori zid între noi şi dânşii. Dar o politică de cultură nu se poate face sentimental. Cu atât mai puţin impresionist. Judecate cu răceala unui geometru ce nu poate simpatiza mai mult cu unghiurile obtuze de cât cu acele ascuţite; realităţile se desfăşoară sub ochi cu o logică ce scapă şi adesea e duşmană romantismului politic. N’avem biblioteci, şcoli, laboratorii, nu s’au organizat nici acum publicaţii pentru popor, traduceri pentru cele cinci milioane de minorităţi, n’avem o ediţie critică a lui Emi-nescu; nici cărţi de şcoală nu se tipăresc îndestule şi cum se cuvine, şcolile de sat n’au dascăli, monumentele istorice se ruinează, literatura nu-şi poate hrăni scriitorii şi cel dintâiu strigăt întru inaugurarea unei politici de cultură românească să fie oare «numerus clausus» ? Gândesc la preotul acela dintr’o comună a Torontalului jugoslav. Pentru banii lui jupuiţi ne cere carte românească. Nimeni n’a îngrijit încă de aceşti români rupţi din trupul ţării, cari ne întind o mână şi nu le putem răspunde peste hotare, ca unui frate ce se înneacă în visurile cele rele. Nu se cuvine acolo îndreptată, spre satele ce nu mai sunt româneşti şi spre cele româneşti de aici, cea dintâiu grijă a unei politici de cultură, alta decât aceea care ferecă pentru un an mort, porţile Universităţilor? FLORILE UCISE DE GER D E ADRIAN MANIU ESTE zarzării şi piersicii din ţară, (îmbobociseră mărgăritării şi de culoarea feţii tale) S'a revărsat iarna în primăvară Aducând cel mai trist doliu în alba jale. Rod care ai înghieţat pentru totdeauna Unde să cumpere miere albinele? Atunci florile mai de argint decât luna Cântau încet, cântau în toate grădinele. Azi scoici mărunte, zac pretutindeni scuturate Rămăşiţa florilor ucise în primăvară de ger, x Flori, ce nu mai rodesc — şi pier nevinovate, Copilaşi morţi ce în pământ se duc la cer. i % © BCU Cluj ÎN GOANĂ DE GIB. I. MIHĂIESCU ^JÂND trebuie să plece noaptea «de serviciu», domnul Take, birjarul, îşi aştepta copila afară, pe banca dela poartă, mângâindu-şi favoriţii rari şi cărunţi. Domnişoara Letiţia venia totdeauna fără nici cea mai mică întârziere, dela magazinul din Lipscani, unde slujia. Ochii lui slăbiţi o desluşiau desprinzându-se din razele soarelui, ce se topia stors de vieaţă în nourii roşiţi ai asfinţitului; o măsurau umeziţi de mândrie în înaintarea ei sveltă şi graţioasă • apoi, când era aproape, se încruntau deodată, căutând la ceasornicul cât o tărtăcuţă, pe care mâna lui uscată îl scotea numai decât din brâul roşu al uniformei de birjar. Niciodată n’o primia fără ceasornicul acesta. Ca de obiceiu, fata se prefăcu că nu-i vede mişcarea. Trecu înainte cu capul, plecat, cu buzele strânse. Nu-şi dădeau seară bună. Abia după ce auzi trântindu-se uşa casei, bătrânul se sculă cu un gemăt uşor şi se îndreptă spre caii înhămaţi gata. La masă îl pofti doar mirosul bucatelor încălzite. îmbuca rar şi sgomotos, trecându-şi ades mâneca antiereului albastru pe sub nasul borcănat şi repezit în sus. Apoi ieşi mestecând încă, lacom, cu bucata de pâine în mână. Necontenit tăcut, se opri pe prispă, ca să sfârşească de înghiţit, apoi se îndreptă spre caii cu care începu însfârşit să vorbească, sfătuindu-i prietenos să-şi ronţăe mai repede grăunţele. Palidă şi gravă, domnişoara Letiţia privia în urma bătrânului. Ascultă pe gânduri conversaţia cu animalele, apoi sunetul sec pe care-1 făcea încheieturile trăsurei sgâlţâite din loc, paşii apăsaţi ai cailor, hârşcăitul roţilor, isbeala porţilor ca de cetate, răsucitul cheii grele de fier. Se ridică atunci înaltă şi liniştită şi sfârşi cu repede îndemânare treburile gospodăreşti. Când dădu drumul lui Bălan, un câine cât un viţel; dulăul alb ca neaua, făcu un salt uriaş vestindu-şi nopţei, din trei lătrături triumfătoare, libertatea. Se întoarse în odaia de culcare şi începu să se desbrace fără nici o grabă, privindu-se în oglinda dulapului din faţă, tăiată de-o lungă crăpătură încovoiată. Rămase goală de tot contemplându-şi printre genele întreţesute, imaginea schilodită de oglinda stricată. Apoi deodată, coborând speriată ochii în negura din pătratul ferestrei, tresări brusc şi tot aşa de sprintenă ca Bălan scăpat din lanţ, ajunse dintr’un salt în tindă şi dintr’un altul dincolo în «casa mare», odaia de preţ unde nu intră decât musafirii cei mai de seamă. Lumina lămpei cu picior şi abajur de porţelan umplu îndată încăperea, încărcată ca o prăvălie de marchidan. Domnişoara Letiţia cotrobăi în olanul spart al sobei şi trase afară un şnur cu o cheiţă. Deschise apoi una din lăzile mari, roşii, cu chip de turcoaică pe capac. Scoase un plocat păturit de deasupra şi începu să arunce pe jos, cămăşi, fuste, bluze, făcu un vraf de vestminte femeieşti. Şi înfrigurată, începu să se gătească în faţa oglinzei cu ramă de nuc vechi, aplecată deasupra patului coperit de macat roşu, pe care se înălţa până în tavanul scund, un maldăr de perine albe şi de cergi multicolore chitite în patru. Peste puţin, în casa mare a domnului Take stătea o cucoană de o eleganţă, cum nu fusese dat bătrânului birjar să ducă în trăsură vreodată. Era aşa de gătită şi atat de mândră, că nici chiar fără voalul des pe care„l puse la urmă de tot peste ochi, n’ai fi cunoscut în ea pe domnişoara Letiţia. Fata stinse lampa şi ieşi repede în ogradă. Şi ca de obiceiu Bălan răsări din întunericul nemărginit lângă ea, de par’că în clipa aceia s’ar fi înfăptuit din negură. Dar o vorbă poruncitoare, îl ţinu departe de vestmintele foşnitoare. Domnişoara Letiţia merse până la un colţ al gardului şi cu degetele înmânuşate desprinse din cuie două scânduri; se strecură prin spărtură şi după ce porunci din nou lui Bălan să se îndepărteze, trase pe dinafară scândurile la loc, cu o mişcare atât de sigură, încât ai fi spus că totul s’a petrecut ca ’n poveştile cu hoţu vestiţi, la apăsarea unui buton electric. ' 180 © BCU Domnişoara Letiţia o luă repegior la drum şi ’n urmă-i casa domnului Take rămase pustie, îngropată ca un cosciug uriaş în mormântul de întuneric al nopţii, prin care Bălan săria ca un duh alb, necurat. Ai zice că bojdeuca domnului Take e cu totul izolată de restul mahalalei. Şi ’n dreapta, şi ’n stânga, şi ’n faţă doar grădini cu pometuri, locuri virane, un fund de cimitir, pustietăţi. Mergi mult pe şosea până să dai de alte case mărunte, tot aşa de răsleţe, cucuiate pe bătături umflate de maidane înnecate în bălării sau jupuite de verdeaţă. Dar despre partea asta nu prea punea multă grijă domnul Take, când îşi lasă noaptea copila singură acasă. Zaplazul era înnalt, poarta avea încuietoare solidă, iar casa drug voinic. Şi unde mai pui pe Bălan ? Apoi cu bani nu-1 ştia nimeni şi doar o trăsurică şi o păreche de cai avea. Iar ce agonisise pentru zestrea Letiţiei era dosit la loc bun, de nici chiar fata nu avea habar. Pe urmă numai vara îşi făcea de lucru după asfinţitul soarelui. Se ştia: Sâmbăta, Dumineca şi alte vreo două zile din săptămână, pe alese. Nici domnişoara Letiţia nu ducea grijă că sta aşa departe de oraş: staţia tramvaiului era destul de aproape. Iar de singurătate nu ştia cum să mulţumească lui Dumnezeu. In tramvai, pe bancheta atât de puţin potrivită cu vestmintele ei, sta ca pe spini. Căci acolo unde pornise, o aştepta iarăş, pentru a nu ştiu câtea oară de trei luni încoace, împlinirea frumosului şi mistuitoruui vis al copilăriei ei de vrednică fiică şi nepoată a domnului Take birjarul, şi a vestitului pe vremuri Ghiţă vizitiul:—un automobil gata de ducă. Şi ’n automobil domnul Popleanu, fără de care visul ar fi continuat să rămână numai vis şi acum, din ce în ce mai chinuitor, iar în lada cu turcoaică pe capac, nu s’ar mai fi aflat, neştiută de nimeni, comoara ce creşte într’una ca ’n poveste: o întreagă garderobă de cocoană mare. De două, şi câte odată de trei ori pesăptămână, domnişoara Letiţia îşi vede visul cu ochii. Căci bătrânul niciodată nu se abate din program, fie ploaie, vijelie, trăsnete sau ce-o fi. Când a spus că face noaptea de serviciu, înţelege să nu se întoarcă acasă înainte de revărsatul zorilor şi dacă n’a făcut nici o treabă până atunci, tot ştie el un tren cu foarte mulţi pasageri, la o oră când vin puţini camarazi în gara de Nord. Domnişoara Letiţia a aflat toate acestea din rarele lui momente de destăinuire, când îşi dă drept pildă vieaţa de muncă grea şi cinstită: — «.... bagă bine pe urechi fată! Că de bine, de rău am agonisit cu ce să-mi duc pustia de bătrâneţe până la sfârşit şi fără muncă. Dar e păcat de vremurile astea, că se câştigă mai uşor ca înainte. Şi-mi scurtez vieaţa noapte cu noapte, să mai pui deoparte şi pentru tine... că de, noaptea e dever mai bun ca ziua... altfel ce crezi că mie nu mi-ar place să dorm lângă ' tine şi să-ţi ţin de urât ?... D’aia să iei aminte, să iei aminte şi să nu te muşte şarpele c’a fi amar de mândreţele tale: bucăţele te fac...» De obiceiu doar după ce se abate pe la dughiana din colţ a lui Cinzacă, domnul Take deschide vorba cu fiică-sa. Şi mai mult decât atât nu are să-i spună. In schimb când muşterii îl uită în vreun colţ de stradă sau când aşteaptă clientul în faţa vreunui local de petreceri, e cu mult mai vorbăreţ. In gând îşi vede copila căpătuită la casa ei, iar pe genunchii lui o grămadă de nepoţei. Şi domnul Take îşi mângâie fericit nepoţii, le spune glume şi păcăleli şi râde fericit. — Da, ori de ce ţi-aduseşi aminte de râzi aşa cu poftă nea Take ? îl întrerupe vreun camarad din şirag, care s’a dat jos de pe capră ca să se mai desmorţească. Domnul Take tresare: — Ce-i treaba ta ? Apoi o întoarce: — A, iacă mă gândeam aşa... mă gândeam că păcătos e Bucureştiul ăsta... că mare putreziciune-i în el... că o să dea Dumnezeu o căldură mare de trei ori pe cât a fost astăzi şi o să topească smoala după jos şi o să fierbem toţi în smoală şi în catran ca dracii... — Şi d’asta râzi dumneata ? — Ce pricepi tu bă? se înflăcărează domnul Take. Ai văzut muierea care s’a dat jos cu musiul ăla din birja mea? Aia e muierea altuia, care şi el, de n’oficu a altuia sau cu a ăstuia de umblă cu ea, stă acas’ de-şi plânge şi-şi blesteamă zilele şi blesteamă tot şi o să ne ajungă bă, blestemul că scoatem banul din păcat... Şi nu pă noi bă, da pă copii, ba şi pe nepoţii ăi mititei... că acolo te loveşte Dumnezeu... şi ce strică ei mă, drăguţii de ei... ? 181 © BCU Şi domnul Take, priveşte încremenit în firida uriaşă de alături, deasupra căreia un felinar colţuros luminează cuvintele mari, negre scrise cu smoală din închipuirea lui: «Intrare la tunel». — Banul cu păcat e banul dracului... C’am ajuns noi birjarii mai rău ca geambaşii de fomei! — Nu ti teme domne Take.. Ş’apoi de ţi-e lehamite, de ce nu stai acasă? N’ai decât să faci ziua meserie cinstită. Venia rândul bătrânului să privească uimit pe convorbitor. Intr’adevăr, la asta nu se gândise. Apoi izbucnea deodată: — Mă, da prost ieşti mă. Hă, da eu n’am burtă să mănânc ? Mă, da eu n’am fată de îmbrăcat ? Adică am strâns destul, fcăi ? şi am bănet ascuns ? De unde ştiţi voi mă, că am strâns destul? — Da nici nu m’am gândit domle Take. — Veniţi mă de mă jefuiţi, hai, veniţi mă, când fac de serviciu noaptea. Am bani ascunşi ai? — Nu domnu Take, nu sameni de loc... — Bătu-v’ar Dumnezeu şi Maica Precista. Le-ar place numai lor să ia câte un sutar cursa cum a ajuns acum de s’a făcut şi bietu’ birjar om... Şi eu să stau acasă hai, c’am îmbătrânit?., bătu-v’ar să vă bată... Camaradul se întoarce grăbit, alungat de blesteme, până la trăsura lui. Iar domnul Take, abia după ce-şi răcoreşte bine mânia se întoarce şi el pe nesimţite cu gândul la Letiţia, pe care o vede dormind adânc cu părul negru, mai lucios — cum spune adesea — ca lacul trăsurii, revărsat pe perina albă. ... e he, pentru ea le face astea... o vede Dumnezeu şi-o ştie şi nu le-o mai trece la catastif... că după partea mea... Domnul Take n’apucă să-şi sfârşească gândul. Sosind în goană de după cotitura străzii, un automobil s’a oprit brusc drept în pieptul cailor. Tot corpul bătrânului tremură de furie. — Nu treci mă prin cai ? Hai... omorâţi-mă, omorâţi-mă, bătu-v’ar ăl de sus.... omorâţi-mă cu zestrea fetii cu tot... Ochii i s’au oprit plini de duşmănie pe cocoana din automobil, cu faţa acoperită, de un voal des; se vede, unde trage cu atâta zor de mânecă pe domnul burtos de lângă dânsa, care şopteşte atunci ceva şoferului. îndată maşina o ia înapoi duduind năpraznic, apoi îşi întoarce botul spre bulevard şi porneşte bufnind supărată, ţipând sălbatec, săltând cu putere pe cei dinăuntru. I s’a părut domnului Take sau capul acoperit de voal s’a mai întors odată spre dânsul, înainte de a dispare după colţ? Domnu’ Take ridică nepăsător din umeri: — Poate unde m’am uitat aşa rău la ea! Seară de August înăbuşitoare şi senină. Calea Victoriei în plină sărbătoare. Localurile gem de lume şi aruncă văpăi prin ferestrele uriaşe. Tropotul regulat al cailor, şuetul lin al automobilelor, strigătul ţigănuşilor cu gazete, rumoarea mulţimei dela ora nouă, o întreagă polifonie sgomotoasă, stridentă, barbară, pătrunde adânc în auzul domnişoarei Letiţia, o înfioară neîntrerupt şi crescând, o aţâţă, îi iuţeşte paşii, îi pică foc în sânge şi veselie în glas. Domnul Popleanu o conduce prin valurile de lume, ca un bun cârmaciu obişnuit cu acest imens cadril jucat din instinct de toţi trecătorii, care defilează unii în faţa altora în două şiroaie nesfârşite, se întorc din drum cu ocoluri meşteşugite, îşi fac loc fără să privească, se strecoară printre trăsurile în goană cu uşurinţa unui peşte într’un râu limpede. Nicăieri un automobil liber. Nici măcar o trăsură. E Sâmbătă seara şi toate mahalalele s’au revărsat spre inima oraşului. Ajunseră fără noroc, până ’n dreptul Ateneului. Domnul Popleanu desnădăjduit: timpul trece ca de obiceiu, la ora două domnişoara Letiţia ţine morţiş să fie acasă. In sfârşit un automobil gol. Domnul Popleanu ridică impunător braţul cu degetele răşchirate şi strigă cu putere. Dar şoferul nu-1 ia în seamă şi maşina trece înainte uşoară şi iute ca o nălucă. — S’au făcut de-o obrăznicie fără pereche, bandiţii ăştia, izbucni el furios, conducând mai departe pe fată. Dar tocmai atunci dinspre poşta veche la veni în auz tropăit de cai. Se opriră din nou şi aşteptară până ce birja intră în făşia puternică de lumină dela Athănee Palace. 182 © BCU De pe buzele domnişoarei Letiţia, scăpă abia auzit un ţipăt speriat. Pe capra trăsurii, înalt şi mândru în livreaua strânsă pe corpul sfrijit, cu figura încadrată de favoriţii lui cărunţi şi marţiali, domnul Take îşi conducea caii ţeapăn ca un general. — Liber birjar! înainte ca domnul Take să-şi plece ochii, voaleta domnişoarei Letiţia, strânsă pe bordul pălăriei, căzuse dintr’o smucitură. — Liber conaşule! Letiţia se gândise de mai multe ori la putinţa unei astfel de împrejurări, ca să nu-şi alunge cu toată energia dorul năpraznic, ce-o năpădi, de a se pune pe fugă. Birja se oprise şi ea înţelese lămurit, că singurul lucru ce-i rămânea să-l facă, e să se urce prefăcându-se nepăsătoare în trăsură şi să tacă din gură tot drumul. Dar picioarele îi înlemniseră. Unul din cai întoarse capul spre fată şi păru c’o examinează cu luare aminte: era Harap. —~ Să ne urcăm dragă. înciudat de zăbavă, domnul Take coborî din nou ochii spre ea. Şi ciudat. Căutătura lor obosită şi stinsă o învioră deodată, o făcut să se avânte sveltă ca o ciută, pe perinele trăsurii. — La Flora! Roatele se învârtiră brusc, birja se urni clătinându-se capetele. Avu deodată atunci credinţa că tată-său a priceput totul, că o duce departe de ochii lumei, să-i ceară socoteală, teribila socoteală cu care o ameninţase de atâtea ori. — La ce te gândeşti Lulu ? Lulu! Aşa-i spunea întotdeauna, domnul Popleanu. Cuvântul acesta par’că o mai linişti puţin ; ar fi vrut ca el să-l rostească mâi tare, să-l ţipe la urechia birjarului. Cu dinţii strânşi privi pe Popleanu prin colţul genelor: se temea să n’o întrebe ceva, să-i ceară cu insistenţă vreun răspuns. Şi plănuia cum să-şi prefacă vocea, cum să-i facă semn să înceteze. Ii păru rău că nu l’a vestit mai dinainte, când nu voise să coboare la tunel: nu de bună seamă spunându-i că birjarul i-ar fi tată, dar o cunoştinţă, un vecin... Insă domnul Popleanu îi povestea ceva foarte vesel, căci râdea singur din toată inima, după fiecare cuvânt. Iar domnul Take nici nu visa cât de aproape se găseşte de copila lui. El îşi conducea caii înainte, fără să privească nici în dreapta, nici în stânga. Din când în când răcnea câte un «Hep» prelung, care pătrundea ca un cuţit în urechile Letiţiei. Şi era cu desăvârşire înduioşat. Statura domnişoarei din birjă, aşa «prea pe măsura» fiică-sei, il isbise dureros în suflet. Nu văzuse el, cum se codia biata fată? Ştia ea, ce-o aşteaptă, la Flora aceea, trăsnil-ar Dumnezeu, pe ăl de-a scos-o! Nici acum nu s’a desmetîcit mititica: şi el i-auzi cum îi mai toacă, tocălia dracului! Dar ea nu-i răspunde, nu-i răspunde de loc. Ha, ha, ha asta-i bună, nu-i răspunde tâlharului! Ce-ar fi, he, he, he să nu mai vrea să intre la local ? Aş duce-o gratis acasă pe cinstea mea... He Take dacă-ai face tu una ca asta, multe ţi s’ar ierta... Bătrânul se opri puţin din gânduri să mai dea un strigăt cailor. Apoi îşi dete şapca pe stânga, el se lăsă pe dreapta şi continuă: ' ... E gătită bine, pare de oameni ajunşi. Dar vezi dumneata cât e de cu stare, tot se codia... Hm! şi cu faţa înfăşurată ca turcoaicele. I-e ruşine păi... Bieţii părinţi, adică ce bieţii ?.. tată e ăla, care-şi lasă copilul de capul lui ? Cine ştie pe unde o mai fi şi el înfundat! porcu. . . — Hei dobitocule, ai adormit ? strigă din fund deodată domnul Popleanu. Mână mai repede, ieşti beat, sau ce dracu ai... ? Domnul Take tresări şi plesni hăţurile deasupra cailor. — Ba dobitoc ieşti tu, răspunsei el, dar nu tocmai aşa tare ca să audă cei din trăsură. Căci aşa răspundea totdeauna domnul Take muşteriilor săi, când intra în conflict cu ei. Era cel mai bun mijloc pentru aşi satisface şi amorul propriu rănit şi a nu pierde nici cursa începută. — Al dracului, e zorit să-i facă seamă mai repede! S’a supărat! Ho, zurbagiule că tot a ta ie, nu ţi-o ia nimeni, se răsti el în gând. Crezi c’o să-mi pierd eu bunătate de cursă pentru o de-al d’aia. Las’ că le ştiu eu, nu te teme... Da’ e vorba de ce nu-ţi răspunde?.. Te pomeneşti c’o fi vreo drăcie, cum mă gândii eu întâi. Să ştii că fuge nebuna şi ne lasă pe-amândoi cu buzele umflate... Atât ne-ar mai trebui... o jumătate noapte pierdută... Nu te da boe-rule, stăi că te ajut şi eu... 183 Domnul Take simţi deodată cum reînvie în el birjarul din tinereţe, şfichiul plesni scurt asupra cailor, hăţurile se încordară. Harap sforăi cu înţeles. Tropul deveni regulat şi repede mângâind urechile cu ritmul lui sacadat. Trăsura luneca acum prin ninsoarea lunei ca sania pe zăpadă. Aerul proaspăt al şoselei biciuia feţele celor trei umplându-le plămânii cu umezeala lor înviorătoare. — Bun! Iac’aşa birjar ! Bravo ! strigă domnul Popleanu. Măgulit de elogiu, domnul Take întrecu orice aşteptare. Birja era automobil nu altceva. Copacii foşneau: şoapta lor de mătase, pătrundea lin în urechi, armonizând tropotul şi clopoţeii abia auziţi ai cailor. Toţi teii păreau că plâng lacrămi de parfum, iar luna se luase după trăsura domnului Take, cu surâsul ei încremenit de veci. Din sufletul domnişoarei Letiţia sburase acum orice grijă: şi ’n dosul voalului, ea su-râdea,—un zâmbet fix şi de neînţeles ca şi al lunei,—surâdea unei închipuiri bizare. O Letiţie de-o şchioapă, cu rochiţa până deasupra genunchilor, bătând fericită din mâinile mici, ne mai putând de râs şi tolănindu-se pe perinele aceleiaş trăsuri în care se afla acuma; dar o trăsură nouă, nouţă, cu postav albastru şi necârpit şi cu lacul orbitor de lucios. Iar pe capră acelaş domn Take, însă cu ochii scânteietori şi fără fir cărunt în favoriţi, ocolind de mai multe ori curtea înainte de a pleca la serviciu şi privind râzător peste umăr la bucuria fără margini a copilului. Domnişoara Letiţia fu surprinsă de închipuirea aceasta, care-i apăruse pe neaşteptate şi nedesluşită, ca imaginele lucrurilor în oglinda apelor verzi şi stătute din jurul maidanelor natale. Părându-i fără rost, ea privi spre şiragul de trăsuri, ce veniau dinspre Băneasa, încrucişându-se cu a lor. Din ele se ridicau cântece de dragoste, hohotiri vesele, chicotiri de femei. Un bărbat tânăr, ridicat în picioare strigă printr’una: «Uite, luna fuge spre calea Victoriei, hai s’o ajungem!» Dar se înşela. Luna se zoria spre Flora şi ca dovadă, când birja domnului Take se opri, rămase şi ea nemişcată pe cer. Miezul nopţii trecuse, mesele începeau să se golească, grădina se deşerta. Un domn grăbit strigă spre bătrânul care dormia, dus în fundul trăsurii: Liber birjar? Dar domnul Take era greu de somn. El sforăia de zor cu gura întredeschisă şi strâmbă: cu chipul lui palid şi sbârcit, cu fălcile scobite sub favoriţii rari, părea răpus de o istoveală năpraznică vecină cu moartea. Alte trăsuri veniau, se umpleau de lume, porneau. In depărtare, la bufet, muzica militară cânta marşul de plecare. Orchestra localului tăcu şi ea. încetul cu încetul liniştea deplină cucerea şirurile întunecate ale copacilor aliniaţi. Doar ferestrele clădirei de petreceri, scânteiau desfrânat în noapte ca ochi de beţiv. Să fi tot dormit, trei, patru ceasuri, când domnul Take tresări sgâlţâiat cu putere. — Ha, cine-i ?... A, da! Gata boierule... unde... ? — Nu e boierul moşule. Sunt eu, un chelnăr, m’a trimis boierul să-ţi ţiu de urît cu sticlele ăştia. — Sticle? Ce sticle? — Ziafet, moşule, o facem lată, cinci sticle şi ţigări... Domnul Take se întinse sdravăn, căscând sgomotos. Chelnărul destupă o sticlă şi turnă într’un pahar. — Moşule vin d’ăsta n’ai mai băut de când eşti! Bătrânul muie buzele în lichidul roşu şi spumos; le plescăi tare şi dădu paharul de duşcă. — Straşnic vin... Bravo boier! Băă... da ce l-a găsit ? Asta nu mi s’a întâmplat de când sunt. Te pomeneşti că visez... — Nu visezi moşule, ce dracu. Eşti treaz; da nu ştiu dacă-ăi rămâne tot aşa? — Mă, da cum i-a venit aşa... şi cinci nu glumă, cinci sticle. — He, he, ce l-a găsit? Să fi fost eu în locul lui îţi dam cincizeci nu cinci. — Dama ? — Mă moşule, moş eşti dar te-apucă alte ălea când ai vedea ce-am văzut eu. — Strugure hai ? ha, ha, ha... Ei să trăească şi să le fie de bine, se gândiră şi la mine. — Păi vrură de mult să te cinstească. De câte ori nu mă trimeasără să văd ce faci ? — Oleu! — Zău aşa, venii de câteva ori afară: ziceau că te-ai sculat? 184 © BCU — Ei săracu’, vezi ’mneata, vreau sâ mă cinstească, dar nici din somn nu mă sculau. Aştia-s de neam bă! Păi adică de ce nu m’ar cinsti ? Ştii tu, cum i-am adus ? Se cutremura caldarâmul. Păi eu i-am aruncat-o în braţe mă, cu caii mei ... păi, ştii tu ce docipali... că nici nu-i răspundea întâiu, da unde mi-am întins hrişcă... Aoleo... i-am turbat... Să fi văzut pe urmă dama, cât era de mută întâiu, fugea pe urmă în local de nu se mai putea ţine boierul. Eu-s birjar bă.. . — Aşa e, se poate. Da mie tot mi-era necaz că mă trimete la dumneata. Ai dracu’... par’că simţiseră câ-i văzusăm la secret.. . — Secret, ce secret... ? — Secret, găurica uşei din dreapta: asta-i secretul meu, că la a din faţă se uită domnu’ Iancu chelnărul: eu sunt picolo, ajutorul lui... „ — Ce spui mă, şi zi ai văzut toate cum s’au întâmplat ? Prima sticlă căzu goală la pământ. Băiatul puţin afumat şi măgulit că poate povesti astfel cu un bătrân, prinsese chef de vorbă. Camera localului, canapeaua de după paravan mâncările şi băuturile comandate, fură descrise de ştrengar cu multă amănunţime. — ... Acuma noi avem miros de copoi. Cum simţim că se îngroaşă gluma... gata, nu vezi picior de-al nostru pe-acolo: da ochiul la secret. Moşule ce să-ţi mai spun, eu cred că asta era fată fată curată de... că prea avea un trupuleţ, şi-o piele albă... ' Domnul Take se cutremură. Ochii i se pleoştiră şi o favorită i se lăsă în jos. El îşi aduse aminte de trupuleţul şi pielea albă a Letiţiei. Dar băiatul nu-1 lăsă să meargă mai departe cu gândul. — Moşule, straşnic vin. Hait, ridică paharul şi ciocneşte colea deasupra capului. Să trăească boierul! — Las’ c’aşa-i trebuie, ce cată noaptea pe stradă dacă e fată ?.. bombăni domnul Take luat prea repede şi ridică paharul: — Să trăească boerul!.. Lasă, să trăească! Că ele strică mă, ele îi scot din minţi; am şi eu o fată... da... he, he... Domnul Take se opri deodată, cumpănind în minte că nu e locul să vorbească de Letiţia. Şi supărat trase de duşcă două pahare. Vinul puternic şi viclean îşi făcea efectul pe nesimţite. Ochii le sticleau; vocile se îngro-şaseră, mişcările deveniau nesigure. Şi vorbele curgeau din ce în ce mai greoaie, mai triviale în convorbirea aceasta grotească dintre un chelnăr şi un birjar. Intr’un târziu picolo se plictisi. — Moşule, ştii ce, eu mă duc să-mi mai arunc odată ochii la secret. / Atunci un gând neaşteptat miji în creerul bătrânului. — Hai bă, s’o văd şi eu la sicretu’ tău! Spuse cuvintele acestea într’o doară, dar deodată pofta nebună să vadă, să audă, să pipăie, să simtă de aproape, se întinse în corpul şubred şi istovit ca o flacără într’o moviliţă de vreascări uscate. — Mă! merg şi eu cu tine... — Fugi deacolo moşule, vrei să ne prindă patronu ? Dar bătrânul nu mai vrea să ştie de nimic acum. Dorinţa i se înfipsese atât de repede şi totuş atât de adânc în cuget, că zadarnic îi înşira celălalt toate piedecile câte erau într’a-devăr şi câte le putu născoci ca să-l potolească. — Mă niţăl n’auzi, niţăluş de tot, uit’ atâtica... Gura i se lărgise şi buza de jos îi atârna tremurătoare. Ochii îi ieşiau par’că din orbite şi la lumina neprecisă a felinarului întreaga figură prinsese o înfăţişare stranie,—strigoiască. La început rugător, se porni apoi să ocărască, să suduie, să ameninţe că va intra în local, va merge la domnul cu fata să-i spună de secret. — Lasă moşule, nu te înfuria, vroi să-l potolească celălalt. Eu te iau, dar mi~e frică să nu-ţi vie dracii pe acolo... — Hai mă să mai văd şi eu odată la vieaţa mea! Că pe urmă cruce i-am pus.. . — Bine moşule, hai, dar vezi că mai rămâne o sticlă. Ascunde-o bine că odată te pomeneşti fără ea.. ■: Bătrânul care pornise se opri clătinându-se: ■— Fără ce mă ? — Fără sticlă... — Cine s’o ia mă? — Ei, n’are cine... ba să zici bogdaproste că n’ai să rămâi şi fără trăsură, întregi picolul mulţumit că a găsit cu ce să sperie pe bătrân. Aici e la şosea moşule şi ’n tufişele ăştia, Doamne fereşte! E, dacă am găsi pe cin’ să lăsăm afară ar fi altă poveste. . . Da, poţi să mergi moşule, doar n’o fi dracu, aşa de negru şi cu dumneata. Domnul Take făcu nehotărît un pas înapoi. — Mă, eu n. . . nu mai merg. — Hai moşule. . . — Doamne fereşte! Eu. .. o. . . tră. . . sură. . . am băiete, şi-at’ta zestre am p... pentru fiimea. Dă-e dracu’ de mu. . . mu.. . ieri goale şi de boieri. . . B. . . b. . . bi.. . ne le face.. . ! Bătrânul înghiţi odată în sec. Apoi strigă după băiatul care se îndrepta spre scările localului: — Mă dacă te duci mai cere una. . . două... şti tu. . . spune că pentru mine... şi destupă mă p’asta d’a rămas. . . cum mă laşi aşa ?.. . ... Când se întoarse picolul domnul Take moţăia în trăsură cu sticla pe jumătate... — Moşule, păcat că n’ai mers ! Acum s’o fi văzut.. . E beată turtă moşule:.. . şi cântă... şi-l sărută şi iar cântă şi iar îl sărută. .. şi-i doar în cămaşă... — In cămaşă. .. ha, ha, ha. — Şi are un păr moşule, de-i ajunge la genunchi. Da e tot plin de şampanie. Şi s’o vezi cum se trânteşte pe canapea, şi dă din picioare şi strigă: vino. . . vino... vino. . . Şi moşul imită: — ... vino.. . vino... vino... ho.. . ho. . . ho. . . — Şi joacă moşule uite—aşa... Băiatul începu să sară prosteşte făcând gesturi obscene. Bătrânul îl întovărăşia sgâlţâin-du-se în trăsură. . . — Ia mai desfundă bă una. — Moşule, auzi. . . moşule! — Aud bă. .. — Şi strigă pe tat’ său. . . — Pe tat’ său... hi, hi, hi. . . pe tat’ său, ha, ha, ha, ho, ho, ho... — Moşule, hei moşule. . . moşuleee... trage înainte... Domnul Take tresări speriat din somnul adânc, privind uimit ziua mare din juru-i. Un automobil clocotind ca o căldare se înfigea în fundul trăsurii, voind par’că s’o urnească din loc. — Trage, înainte moşule... — Ho bă ce te ’ndeşi aşa, vrei să-mi spargi trăsura ?. . . Hai sparge-o, sparge-o mă, fire-al. .. Şi pe când el apuca grăbit hăţurile, potolind caii, cari se sbuciumau în loc neliniştiţi, un chelnăr sosi în fugă, întinzându-i bătrânului un bilet de cinci sute de lei. — A spus boerul, că poţi să te duci moşule.. . Bătrânul privia nedumerit biletul, îl apucă neîncrezător. Şi după ce-1 strecură în buzunar, văzând că nu i se cere restul, izbucni recunoscător cu gura plină: — Să-l ţină Dumnezeu şi Maica Precista. . . Făcu cruce mare şi par’că tot temându-se să nu fie vreo glumă, sări repede peste capră şi înainte de a se aşeza agită frânele. Caii porniră. Mergeau domol în răcoarea umedă a dimineţii. Prin tufişuri păsările se sfădeau în graiul lor sau râdeau în triluri minunate, par’că adierea ce-i venia bătrânului împotrivă ar fi scuturat o pădure întreagă cu clopoţei. Şi domnul Take se simţia mai fericit ca niciodată. — Doamne iartă-mă, dar dacă n’ar mai fi şi d’ăştia, ai putea pune un ban deoparte pentru o zestre? Tai vaca s’o mănânci. Fără moartea ei poţi tu trăi? N’a lăsat tot Dumnezeu aşa? Din urmă automobilul ajunsese birja şi trecu pe lângă ea cu iuţeală de rândunică. Bătrânul abia avu timp să ducă mâna la căciulă. Dar ochii lui urmăriră cu multă recpno-ştinţa voalul ce flutura tot mai mic în zare. Caii, lăsaţi în voia lor, mergeau cuminţi legănându-se. Iar domnul Take gândea: — Azi e Duminecă, biata Letiţia, doarme şi ea mai mult săraca... © BCU RÂNDURI PENTRU GELILE IP E-ATUNCEA fată de pension,, cu noaptea ’n ochii melancolici Doar tu gândeai că sunt închis la Şcoala «Fraţilor Catolici».,» Şi când veneai cu toată şcoala, la Catedrală, să te 'nchini, Când de pe cruce te privea Isus încoronat de spini, Te presimţeam umilă fată în şirul albei procesiuni: Aveai bereta cadrilată şi cartea ta de rugăciuni.,. Şi-apoi, la braţul tău de fată, în loc să porţi şi tu brăţară Purtai mătăniile pe care părinţii, poate, te 'nvăţară Să spui în fiecare seară, cu ochii ridicaţi spre cer: «Pater noster...» Aveau povestea lor aceste mătănii vechi de-atâţia ani. Lucrate într'o mănăstire de nu ştiu care franciscani: Pe crucea lor noi învăţasem, in «duo», să silabisim C'a fost tăiată dintr'un cedru adus dela Ierusalim! Şi depănându-le tot lanţul făcut din boabe de sidef Pentru iubire — te rugai în Catedrala «Saint Joseph»... Şi te vedeam iar, la plecare: treceai prin curtea şcoalei mele Când la sfârşitul liturghiei sunau şi clopotele grele, Treceai în trista procesiune cu sufletul încătuşat, Ca hitr’o reţea de gratii negre, închisă 'n şorţul cadrilat Şi te priveam dela fereastră când toate visurile mele Se răstigneau, ca pe-o Golgotă, de crucea unor gergevele... Dar te vroiam, o! Gelile — şi ’n cadrul marilor ferestre Vedeam vacanţe luminoase, visând sfârşituri de trimestre! D E EUGEN TITEANU © BCU Cluj DUPĂ'AMIEZI DE DUMINECĂ D E VINTILA RUSU ŞIRIANU BEZNĂ ŞI TĂCERE. Uliţă mărginaşă de târg sărac. Garduri putrede. Garduri căzute. Garduri scofâlcite de îngheţ. • Case rare cu ziduri leproase. Pe maidanul gloduros, ca un vaiet înlemnit al pământului, un copac schilod. Fruct hâd, o pasăre moartă a căzut sub el. . Pe o ridicătură de pământ, se înalţă strâmb o bisericuţă. A fost odată îngrădită. Cândva a avut cruce. Ziduri măcinate vorbesc a gol. Am încetinit pasul fără voie. Cum cobori glasul când treci pe lângă un mort... Un scâncet, întorc capul. In dreptul intrării bisericuţei fără cruce, o mogâldeaţă de om, căzut sub el ca şi când i s’ar fi muiat oasele, cu mâna întinsă, cere pomană nimănui. Mă apropii. Buzele bolborosesc uniform şi îndărătnic. — Bodaproste, să vă miluiască Maica Domnului şi Sfânta Duminecă. Daţi un ban pentru un biet orb... Să vă miluiască... Mă doare privirea, mă doare gândul şi nu înţeleg. ~ Privesc în susul uliţei. Pustiu. Din jos, un. bătrân cu pasul mic s’apropie încet. — Bună vremea. s , 188 © BCU Cluj — Bună să fie. — Da’ ce-i cu sărman creştinul ăsta? — Ia un biet orb cucoane, de azi dimineaţă stă aici. — Cum? — Ş’o fi bătut joc vr’un băetan de el. L’a adus să cerşască la loc bun; la biserică, e doară Duminecă azi. .. — Bine moşule, dar el n’aude că nu-i nimeni, că biserica-i moartă şi locul pustiu? — Ii surd cocoane. O BABĂ. A ieşit în poartă, la soare. Trupul puţin şi uscat şi l-a chircit pe scăunaşul bătrân care geme slab când baba se mişcă. Ochii ei mici, strânşi între ploapele sbârcite ca nişte smochine, privesc domol în gol. Obrazul babei e atât de plin cu creţe şi atât de regulat sunt orânduite cutele pe galbenul tăbăcit al pielii, încât par zugrăvite înadins de mâini pricepute. Bărbia se încovoaie spre nas şi nasul se îndoaie spre bărbie. Cândva vor ajunge să se sărute. Desemnul buzelor ei supte, abia se ghiceşte fiindcă buzele babii au pornit spre lăuntrul gurei: caută dinţii pe care să se razeme. Şi-a aşezat cotul pe genunchi şi bărbia în palmă. îşi ţine degetul cel mic la gură şi buzele subţiri moşmolesc gânduri (baba nu poate gândi decât în cuvinte şi ea plimbă vorbele în gură să le înmoaie bine ca pe un pesmet uscat). Soarele blajin al începutului de toamnă, coboară raze bune şi baba se înveleşte în căldura plăcută ca într’o broboadă de lână. Prin crăpătura gardului vechiu şi adus de spate ca un moşneag, se strecoară, cu mişcări fragile, prefăcute, un motan tărcat. Trecând pe lângă poala babei, îşi cocoşă mângâios spatele depănând un tors familiar. Baba întinde blând mâna, dar motanul, capricios, îi scapă pe sub palmă, trece mai departe cu o lene agilă şi baba rămâne cu privirea pierdută după el. O ceată de cheflii, coteşte cotul în sunet de ţambală, scârţâit de vioară şi chiuit deşănţat. In capul bandei, un lungan ciupit de vărsat, duce legat, un căţel căruia i-a atârnat o cratiţă spartă de coadă. Animalul îngrozit se smuceşte, se roteşte în jurul lui şi chelălăie ascuţit şi scurt, jalnic şi prelung. Ceata toată face haz mare, urlă şi hohoteşte. Baba se uită mustrător şi tot bolborosind ceva ce numai ea pricepe, începe a-şi face cruci mici şi multe cu o mână îndelung exercitată. Banda beţivilor a trecut. încet pieţele uliţei, zidurile şi baba, s’au liniştit. Bătrâna cu trup puţin şade gânditoare cu degetul cel mic la gură, cu bărbia în palmă, cotul pe genunche şi ochiul pierdut în gol. Dumineca se scurge domoală, domoală. DIN FRANCIS JAMMES Tradus de ION PILLAT şi VASILE MUNTEANU CâND vara va sosi nu altceva decât tot bucuria ce-avui anţărţ aşi vrea. Sub tămâioşii somnoroşi mă voiu culca. Când codru-adânc din apa lui proaspăt va cânta, voi asculta şi voi simţi şi voi vedea ce-ascultă, simte şi vede pădurea — tot ca ea. Când toamna ya sosi, nu doruri noi, ci vreau să mă tot bucur de galbenele foi ce scurmă dâmbul, veşnic cu tunetele’n toi, de mustul ce va fierbe cu sgomot în butoi, de cerul greu, de turma sunând din acioi, ' precum şi de milogii ce vor cerşi la noi. Când iarna va sosi, ce bucurie să vreau, decât ca bolta turnată'n fier să fie şi fumul de cucoare, ţipând pe cer, ce-adie, ori jarul care cântă cum numai marea ştie, ori lampa după ochiul verzui de geam — pustie — de prin dughene unde-i amar şi sărăcie. Când primăvara vine, eu am tot vechiul gând să gust din bucuria prea aprigului vânt, vreau piersici fără frunză şi totuşi înflorind, vreau cărăruia verde în tină şerpuind, mai vreau şi micşuneaua şi pasărea cântând cum cântă râul, ploaia cu lăcomie bând. — FRAGMENT Jean de Noarrieu — cântul I. © BCU Cluj CRONICI s> IDEI, OAMENI & FAPTE CONFERINŢE, ŞEZĂTORI, CURSURI IN sala Ateneului de câteva ori pe săptămână, printre concerte şi audiţii muzicale, se strecoară câte o şezătoare, câte un conferenţiar neintimidat de golul circular al zidului rezervat pentru marea frescă, câte un lector de literatură. Sala Fundaţiei Carol, primeşte, într’o singură Duminecă, trei rânduri de ascultători, pentru trei conferinţe. Şi altele, aiurea; la Maison d’Art, la Eforie, în sala Teatrului Popular... Neaşteptată minune! Sălile sunt pline. Chiar la puerilele dizertaţiuni ale iniţiatorilor cu miezul apostolatului ciugulit din erudiţia superficială a foile-toanelor, publicul ascute urechile atent, dornic să înveţe ceva, să afle o îndrumare. Nimic nu-1 descurajează. După ce conferenţiarul a întors ultima pagină a hârtiei cu note şi se ridică de pe scaun răspunzând aplauzelor, cu graţii neîndemânatice, de fecioară bătrână, ascultătorii păşesc în strada cu zăpadă şi cu aerul tare, sgomotoşi şi neplictisiţi. E un public nou, tânăr, robust—neatins de neurastenica indiferenţă ce a bântuit câţiva ani sălile pustiite de cursuri şi de conferenţe. Semnul timpului se arată bun. Şi n’a scăpat grupărilor, cercurilor, tovărăşiilor şi societăţilor cu statute şi regulamente, înfăptuite unele în grabă, altele cu prudentă alcătuire de programe, întru luminarea acestei june şi sburdalnice societăţi româneşti în plină fierbere. Poate unele cercuri s’au zâvorît într’un program prea ermetic, de iniţiere strictă, adresând cuvânt numai publicului cu urechea subţire. E ceeace se întâmplă şi cu unele publicaţiu’ni, pentru care marea mulţime nu există, ori există numai pentru a colinda Dumineca sălile de cinematograf şi pentru a citi acasă seara, sub abajurul lămpii, romanele d-lui Steinberg. Se face prea mult gol, între cei puţini, cu intelectualitatea autentificată de diplome, şi între marele public, mai sărăcuţ cu duhul, mai cu puţină învăţătură, dar contagiat şi el de dorinţa cunoaşterii. Stăm încă în vecinătatea culturală "a ţărilor, unde asupra scriitorului şi intelectualului, apasă îndatorinţi apostolice. Ţară tânără,.Ţară cu optzeci de procente analfabeţi, ţară cu şcoli puţine, cu Universităţi neîncăpătoare, cu mijiri numai de tradiţie culturală, şi cu multe lipsuri, cu multe confuzii. De vreo trei ani, endemic se încing discuţii în jurul crizei cărţii. Mai întâi e puţină exagerare. Cetitorii nu lipsesc chiar în măsura în care o spun unii autori ori unele publicaţii nefericite. Pe urmă, cetitorul nu naşte generaţie spontană, minune de biologie culturală, din gol.’Trebuie pregătit, căutat, iniţiat. Din aceste gânduri, a născut tovărăşia noastră cu revistă populară «Flacăra», pentru alcătuirea unei serii de şezători rânduite în fiecare Duminecă a lunei; una pentru muncitori, alta pentru şcolari, alta pentru funcţionari şi a patra pentru publicul cu gustul şi cunoştinţele mai subţiate. Cele dintâi trei şezători, au ticsit până în rândurile cele mai de sus, sălile Fundaţiei şi Eforiei. Răspundeau dar unei nevoi pe care o verifica netăgăduit îmbulzeala ascultătorilor. Ar fi să însemne un început. Din aceasta să se statornicească un program. Pe urmă să treacă dincolo de barierile Capitalei, fiindcă ţara nu sfârşeşte aici. «UNDE IOBAGII IŞI GUVERNEAZĂ PE FOŞTII LOR ASUPRITORI» L din cele mai onest informate magazine americane: «Our World:, publică de curând un articol cu titlul de mai sus, scris de profesorul Charles Upson Clark. Numele ne e cunoscut şi ne sună în ureche prietenos, după admirabila carte «Greater Roumanie» tipărită anul trecut la New-York. Profesorul Clark a fost acum câţiva ani directorul şcoalei americane pentru studii clasice din Roma, şi este astăzi conducătorul şcoalei libere din Massawippi, cu cursuri de vară, unde auditorul e informat cu o limpede obiectivitate despre «Situaţia din Europa», «Italia de azi», «România Mare», «Roma», etc. In paginile din «Our World», d-1 Clark înfăţişează cetitorului stările de astăzi din Transilvania, care «ne oferă, dintre toate teritoriile fostului Imperiu Austro-Ungar, cel mai mare interes». In trăsături mari se dovedeşte descendenţa noastră latină. In formă de novelă, arată cariera unui personagiu închipuit, Mihai, (fiu de ţăran român), începută încă sub stăpânirea maghiară. Profesorul american, descrie viu, cu o generoasă inţelegere şi compătimire, toate umilinţele pe sub care, cu fruntea aplecată, era osândit să treacă învăţăcelul român, fie la şcoală, fie la ghişeul de bilete de tren, fie la Universitatea din Budapesta, fie mai târziu, ca redactor al «Românului» din Arad. In răsboiu, Mihai trece în ţara liberă şi luptă pentru eliberarea mamei sale întemniţată şi a fraţilor de sânge. D-1 Claris concentrează cu un ascuţit spirit de observaţie, toate amănuntele din care străbate mai lămurit şi mai viu ca dintr’o anchetă învestită cu cifre statistice şi cu documente autentificate, durerile mari şi mici, din a căror urzeală neagră şi aspră, s’a ţesut vieaţa trecută a ardelenilor români. In continuarea articolului ilustrat cu pitoreşti fotografii localnice, din vieaţa ţăranilor, profesorul american arată pe urmă îngăduiala largă a noastră faţă de minorităţi, aducând mărturii culese din propiia observaţie, în şcolile maghiare şi germane din Ardeal şi la Universitatea din Cluj. Aiticolul sfârşeşte cu vorbele profetice, rostite acum 35 ani de o englezoaică, — nevasta unui ofiţer austriac — despre popoarele din Transilvania: «Saşii sunt un popor al trecutului, ziua lor .s!a.„terminanJnguBi," cu energia şi' cu toată intoleranţa lor sunt poporul I9I © BCU (prezentului. Românii, cu amabilitate a gentilă şi cu iubirea lor seculară faţă de acest pământ, sunt oamenii viitorului». Cuvintele bune, de înţelegere pentru noi, pornite dela un prieten care ne-a văzut acasă şi a avut când ne cunoaşte, ne bucură, fiindcă vin să risipească pe cât e cu putinţă o aprigă campanie de calomniere, pusă la cale cu stăruinţă şi agerime de agenţii propagandei maghiare. Ele mai sunt şi o mângâiere, într’o vreme când în ziarele americane înşişi străinii recunosc că nu ne ştim apăra contra răsboiului de propagandă. întâmplarea ne pune sub ochi, acum chiar, câteva numere din «New-York World», unde călătoarea Clare Sheridan îşi scrie impresiile din România. Suntem mustraţi că nu ne ştim pune măcar în legitimă apărare. I-au trebuit călătoarei «săptămâni (nu zile ca în alte ţări) ca să afle ceva de interes», fiindcă, «tot ce e sgură în Ro- mânia iese la suprafaţă, iar tot ce e aur e ascuns în fund şi nu încearcă nimeni a-1 arăta». I s’a părut d-nei Sheridan, ţăranul nostru, poet, visător filozof şi muzicant. Au ademenit-o cântecele ciobăneşti, în care a găsit strecurându-se nelămurit şi duios, o tristeţă asemuitoare cu «orice bucată din Debussy». Şi acestea şi altele le-a aflat singură, fiindcă acei ce-ar fi trebuit să-i arate aci mărturii de interes, n’au ştiut desluşi manifestări mai de preţ decât câteva concerte şi festivaluri, desbateri deşănţate parlamentare şi făţarnice gentileţi oficiale. Astfel din nou se pune problema propagandei peste graniţe, propagandă întemeiată numai pe cunoaştere dreaptă a celor bune şi rele de aici, fiindcă şi acelea sunt îndestule pentru ochiul ager ce ştie şi vrea să deosebească din sgură, lucirea pietrei de preţ, dacă ea se mai află ascunsă undeva. CRONICA LITERARĂ LITERATURA CARE NE LIPSEŞTE «Cred— ne scrie autorul anonim al rândurilor de mai jos — că îmi veţi da voie să arunc o piatră în grădina «Scrisorilor», chiar prin paginile Gândirei. Ţin mult la gândul acesta şi nu cred că ar fi lipsit de noimă şi de oarecare tâlc. «Mai târziu, veţi afla cine este A» Nu ştim nici acum cine este d. A, nici nu pricepem grija romanţioasă de a-şi ascunde numele. Problema de mai jos e însă pusă răspicat şi nu fără dreptate. Am dori-o discutată mai de aproape, chiar de ne-ar aduce cât de multe «pietre în grădina» în care noi înşine recunoaştem scăeţii. c. p. Am încercat să schimb gândul moşneagului, care ţinea morţiş să mă ducă la fiul şi nepoatele lui intrate în rândul boierilor», povesteşte d-1 Cezar Petrescu într’una din «Scrisorile unui răzeş», evocând atmosfera unui bal de provincie, bal de mici burghezi. Nu găsim nici ironia năbădăioasă a lui Caragiale şi nici (o, nu) desgustul veninos al lui Octave Mirbeau. Se complace însă, într’o ironie fără tăiuş, plictisită, o degenerescenţă a viguroasei satire cara-gialeşti. («Povestea lui moş Toma» sau «Prietenul meu Jan»). Să reţinem totuş, faptul brut şi extrem de brutal, că unul dintre cei mai lăudaţi mânuitori de con-deiu ai generaţiei actuale, continuă — fragmentar— vechea direcţie. Mare nefericire... Dintr’o justificabilă luptă politică şi socială s’a făcut şi se continuă o nejustificabilă luptă literară. In lumea senină a artei care obiectivează cele mai atroce pasiuni, s’a introdus material din lumea pamfletului. Iar acum energii nouă se înhamă la căruţa vechilor nedreptăţi. Există în societatea românească — aflată în continuă prefacere în tot secolul XIX şi în primele decenii ale secolului XX — un personagiu extrem de frecvent, care încă nu şi-a găsit marele şi obiectivul cântăreţ: cel care «parvine», cel care trece dintr’o categorie în altă categorie socială. Nici o înţelegere pentru el, nici o fărâmă cel puţin din iertătoarea duioşie a unui Charles Dickens ori George Eliot,— de pildă. începând cu Filimon şi sfârşind cu Cezar Petrescu, aceeaş neiertătoare şi crudă ironie; Duiliu Zamfirescu l-a pălmuit cu dispreţul său; Hogaş i-a aruncat hohotul homeric al ironiei lui masive ; Caragiale l-a urmărit cu biciul sarcasmului său amar şi fantezia aprinsă a lui Barbu Delavrancea l-a deformat grotesc. Când d-1 F. Aderca a privit acelaş spectacol, a avut nenorocita grijă de a nu uita ochelarii d-sale fumurii, (Mi-am amintit atunci că am auzit altă dată cântându-se după un mort un vals, şi veşnic când am asistat la un danţ, am avut impresia macabră că acei cari se învârteau erau numai schelete ale căror încheieturi scârţâiau groaznic. Aceeaş emoţie am avut-o la cetirea «Domnişoarei din strada Neptun», tragedie scrisă în ritm de polcă şi înzorzonată ca o paiaţă). Iar teoreticiani politici şi nepolitici s’au năpustit în roiuri asupră-i: «Element bugetar şi bugetivor» (P. Carp), «plebe de sus» (T. Maiorescu), «proletar al condeiului înstrăinat de neam» (M. Eminescu, S. Mehedinţi et comp.), «un politician interesat» (C. Rădulescu-Mo-tru). Nu s’a observat obiectiv ciocnirea dintre mediul social şi noua forţă virgină şi nici mai ales ciocnirea contradictoriilor tendinţe în sufletul celui care «parvenea». Conflictul acesta dramatic — cu două aspecte: exterior (lupta cu mediul înconjurător), interior (sbuciumul lui sufletesc) — plin de o pitorească şi tragică acuitate a rămas fără răsunet obiectiv în literatura românească. Răsvrătitul împotriva unei atavice îngenuncheri în faţa stăpânului, cel care sub pana lui Stendhal a fost Julien Sorel — înfăşurat într’o dulce şi atrăgătoare melancolie — a purtat în româneşte numele de Tănase Scatiu ori Dinu Păturică, fiare cinice fără nici un sâmbure de umanitate. In lupta tragică pe care o ducea acest titan al unui nou ideal, avea nevoie de balsam sufletesc şi în locul balsamului i s’a dat fiere şi oţet. Numai gândin-du-te la acest lucru ai o limpede intuiţie a ne-voiei unei alte valorificări a literaturii româneşti. In bună parte literatura românească nu este o hrană vie, indispensabilă hrană spirituală a oricărei societăţi umane. Ea este produsul unor organisme intrate în putrefacţie: clasa boiereasca şi vechea clasă mijlocie, lovite de formele noua. Ştiu, de sigur că frunza care cade îngălbenită de vânturile reci ale toamnei provoacă întristare şi 192 © BCU regrete căptuşite cu simpatie ■— cum spune o carte de popularizare a ştiinţei sufleteşti. Ştiu că tot ceeace se duce e plin de o adâncă şi tristă melancolie. Cerem însă poetului să nu fie numai un pian electric, căruia dacă îi pui o anumită fisă cântă un anume cântec. Omul n’are numai nervi, ci are şi ceva care este mai preţios decât totul: raţiunea (suntem un aluat latin doară) cu care scrutează şi conduce emoţia. Gândului îi cerem o cât mai largă funcţiune. In Franţa •— şi în toate celelalte ţări -— romantismul este cântecul lebedei, al vechei aristrocraţii sortită să dispară de pe arena istoriei. In literatura românească, chiar printre cele mai bune pagini ale lui Eminescu s’au strecurat interese politice — în «Scrisori» de pildă, unde găsim disgraţi oasele finaluri — şi am avut ridicolul spectacol când s’a ridicat în slăvi şi s’a dat chiar prioritate ideologiei lui politice (Aurel Popovici), din motive dubioase şi condamnabile. Aristocraţia şi clasa mijlocie românească în pragul prăbuşirii, în locul unui armonios şi măreţ adio dela vieaţă, au scos imense hohote de batjocură şi prelungi blesteme. Nefericită literatură şi mai ales nefericit început de vieaţă. Toată rezerva de simpatie şi de compătimire s’a prăvălit asupra celor cari se duceau, sau asupra nesfârşiţilor «inadaptabili» (I. Al. Brătescu-Voineşti). Numai scrâşniri din dinţi, ură şi dispreţ feroce pentru noul venit, care era chemat însă, din inexorabile fatalităţi istorice. Nimeni n’a văzut clocotul energiei lui, nebuna iubire a vieţii sau abisul unei adevărate desnădejdi, desnădejde provenită din lupte unde s’au înmormântat atâtea visuri şi atâtea doruri. Noua formă a societăţii româneşti este nenorocoasă. Burghezia românească ocupată cu alte treburi, şi-a neglijat ■—drept e — îndeletnicirile spirituale. «Am produs prea puţine lucruri originale, în toate domeniile vieţii culturale. Şcoala noastră şi străduinţa ne-au dus ca asimilitari de cunoştinţe şi valori pe aceeaş treaptă cu marile ţări productive, dar nu ne-au dat încă secretul creaţiilor, al operelor originale, durabile şi caracteristice». (0. Onicescu.) Era fatal, însă. Toată puterea de creaţie a burgheziei româneşti a fost absorbită de o muncă de rând — convenim ■— dar necesară, absolut necesară, şi care trebuia să aibă întâietate. «Noii stă- pânitori au avut şi altă problemă de rezolvat pe lângă introducerea «formelor fără fond» — cum pretind reprezentanţii reacţiunii ■—■ ; ei au trebuit să intensifice legăturile noastre comericale cu Apusul, să creeze în acest scop întregul aparat de căi de comunicaţie şi institute de credit, deci să desvolte un întreg capitalism naţional, comercial şi bancar. Dar aceasta nu mai e o iluzie, ci o formidabilă realitate din care se desvoltă întreaga noastră vieaţă socială sub noul regim. Nu este deci adevărat că societatea noastră burgheză ar fi lipsită de fondul corespunzător; orice spirit cu cultură sociologică poate pricepe că fără un asemenea fond ea nu s’ar fi putut naşte». (Şt. Zeletin: Revoluţia burgheză în România). Să dăm deci Cezarului ce este al Cezarului şi Burgheziei româneşti ce îi aparţine. «In această ciocnire a două lumi, Spiritul, asupra căruia se revarsă o aureolă străveche de sfinţenie, apără o cauză pierdută: el nu e solia viitorului, ci ecoul trecutului; scopul său este un non-sens, el vrea să târască ordinea socială îndărăt, în loc să forţeze evoluţia sufletească înainte, spre a stabili acea armonie între realitate internă şi formele externe». Care ar fi atunci datoria care se impune cu necesitate? Indicaţii suficiente ne dă acelaş admirabil cercetător, d-1 Şt. Zeletin: «Desprinderea limpede, deplin conştientă a elementelor burgheze ale sufletului nostru şi prefacerea lor în principiu de gândire şi temelie a edificiului culturii. In acest chip dizarmonia între cultură şi aspiraţiile noastre sociale dispare, căci ambele capătă acelaş izvor: ideologia burgheză, de astădată principiu îndoit atât de gândire cât şi de acţiune. Va fi marea misiune istorică a culturii nouă, de a da acestei naţiuni ceeace adistrus o întreagă eră de critică negativă, sterilă, neistorică şi pseudo-ştiinţifică: încrederea în ea însăş şi în viitor». Peste jertfa câtorva generaţii se va ridica minunata înflorire a viitoarei noastre vieţi spirituale. Pe cadavrul năzuinţelor primelor generaţii ale burgheziei româneşti vor înflori crinii. Este eterna lege biologică: în praful părinţilor germinează sâmburele urmaşilor. A. CRONICA ARTISTICĂ EXPOZIŢIA ISER O. Luând contact timp de doi ani la Paris, cu pictura franceză, d-1 Iser şi-a alcătuit un program artistic, rezemat pe preocupările pictoriceşti ale curentului reprezintat de Henri Matisse, Othon Friesz, Luc-Albert Moreau. Impresionismul reprezintat de Manet, Lisley, Monet, Pissaro, realizase într’o tehnică nouă, o operă a cărei valoare rămâne pur coloristică. Impresioniştii pictau aspectul colorat al lucrurilor în natură, transpunând pe pânză prima imagine a naturii pe retină, fără a mai da putinţă ochiului să vadă lucrurile adâncite în spaţiu (volum, formă, etc.). Cezanne fu cel dintâiu care stăpânind mijloacele coloristice ale impresioniştilor, căută prin coloare să obţină volumul, iar prin analiza colorilor o sinteză coloristică. In toată opera s’a străduit să fixeze pe pânză, într’un ritm ponderat, volume de Han colorat distribuite şi echilibrate pe o schemă de compoziţie, redând lucrurilor din natură existenţa lor în spaţiu. Pornind dela Cezanne, al cărui contact cu natura se făcea coloristic, — Matisse, Friesz şi Luc-Albert Moreau îşi caută un reazăm în clasicii renaşterii Italiene, care au fost şi dânşii deopotrivă preocupaţi de volum, formă, coloare şi compoziţie. Concep în felul clasicilor, în înţelesul că având un sentiment, îl supun raţiunii, ca element ponderator intervenind în acest sentiment. Realizarea se împlineşte ca şi la dânşii, printr’o distribuire a volumelor şi formelor colorate, organizate în aşa fel ca toate elementele componente ale tabloului să intre într’un ritm de compoziţie logică stabilit pe coloare ; elaborarea operei luând vieaţă în continuă intimitate cu natura şi sub controlul ei direct. 193 © BCU Cu aceste principii, prin preponderarea pe care o lasă colorii asupra formei, artiştii francezi ajung astfel la o artă modernă. Clasicii, prin claritatea şi perfecţiunea formei, prin compoziţia savant de logică, prin stil, ne-au descris natură, realizând o lume ideală, în care ochiul se pierde într’o contemplare deasupra realităţii, într’o natură idealizată. Matisse, Friesz, (numim pe cei de care d-1 Iser vrea să se apropie), prin sinteză de volume colorate şi linii expresive, priii unitatea de coloare, (toată suprafaţa pânzei e omogen pictată şi pasta are egală intensitate de coloare şi luminozitate interioară), izbutesc să prindă în fluiditatea coloristică volumele, formele şi liniile. ' Natură sintetică şi expresivă, înobilată. D-1 Iser se ataşează acestui curent şi galopează să intre în el. Teoretic aparţine grupării, pictori-ceşte şi sufleteşte nu. Intr’adevăr, curentul Matisse—Friesz, are ca primă preocupare coloarea; au contact cu natura coloristic, mijlocul de exprimare e tot coloarea Fără a face nici O apropiere cu aceşti artişti francezi, am putea numi la noi pictori colorişti pe Luchian, Pollady, Petraşcu şi Dărăscu. Ori, d-1 Iser prin temperament e anticolorist. Desenul e mijlocul său de exprimare artistică. Culoarea îi serveşte ca negrul şi albul în desen, pentru a obţine volumul şi modela forma pe o suprafaţă dată. Coloarea sa e crudă, lipsită de însăşi elementul colorant, de luminozitate şi vibraţie; e opacă, e convenţională. Poate se datoreşte aceasta şi faptului că pictura d-lui Iser nu e elaborată în' contact cu natura, ci în afară de ea; e o pictură speculativă, cugetată. Sesizând o clipă în natură existenţa a trei turci la Balcic, printr’o caracterizare sugestivă îi notează într’o schiţă de desen. După un timp, la Paris, transformă acest desen într’un tablou, în care figurile au proporţii de mărime naturală. Având subiectul, — şi numai notat grafic, nu-1 mai interesează fiinţa în peisagiul şi mediul ambiant în care e conceput tabloul; — ci îl elaborează în atelier. Nu discutăm procedeul. Să admitem că n’are importanţă, Privim numai rezultatul. Compoziţia d-lui Iser stă de obiceiu pe plasarea unei figuri sau a trei figuri colosale, în atitudini statice, care ocupă aproape tot spaţiul tabloului. Aceste figuri nu intră într’un ritm de coloare sau linii. N’au nici acţiune comună; n’au nici mediu ambiant întrucât tot spaţiul tabloului e ocupat de figuri. Iar figurile sunt văzute fiecare aparte, luminate aparte, realizate fiecare în parte; luate din diferite desene unde au fiecare o existenţă aparte şi transpuse pe pânză ca să acopere în întregime golurile din tablou. Din fiecare figură izolată putem face un tablou izolat. Repetă un motiv fără a-1 pune pe un ritm de lumină şi coloare din natură. Face impresia unei picturi confecţionate în atelier. Dacă tabloul ar fi văzut şi realizat realist, dacă ar fi rupt din natură, n’am avea nimic de zis, fiindcă ne-ar interesa numai realizarea în carne şi oase a acestor fiinţe. Dar tablourile d-lui Iser tind spre stilizare, şi trebuiesc judecate ca atare. Când natura e îndepărtată şi violentată, cerem artistului ca prin inteligenţă, sentiment şi expresie în perfect echilibru, să ne dea o evocare a naturei. Volumul, în tablourile d-lui Iser, e convenţional. Nu-ţi dă senzaţia că are o existenţă în spaţiu. Nefiind colorist nici în înţelesul de coloare ca element conţinător de lumină (valoraţie), obţine opoziţii de planuri prin desen, care nu duc în adân- cime. Toate elementele componente ale unui tablou (case, oameni, pomi) rămân pe acelaş plan" fără a obţine însă un efect decorativ. ’ Matisse, Friesz, înscriu şi ei natura în volume mari, sintetizând coloarea şi forma până la expresiv. Prin echilibrul sentimentului şi expresiei însă, abstractizând natura', statizând lucrurile din natură, îi dă un sentiment de linişte, o înobilează. Realizarea pictoricească e făcută în continuă intimitate cu natura şi sub controlul ei apropiat. D-1 Iser dă figurilor sale proporţii colosale, cu o turmentare de forme, cu exagerări inexpresive, cu un volum convenţional, vulgarizând natura. Totul e voit şi forţat, în afară de naturjj, construit din cap, manufacturat. Pentru d-1 Iser, discreţia în sentiment înseamnă lipsa de personalitate artistică, ezitarea şi timiditatea în realizare îi pare puţin elocventă, şi crede de bună seamă că violentarea naturii duce la afirmarea temperamentului. Michel Angelo dând figurilor sale proporţii ce depăşesc cadrul naturii, le-a insuflat o grandiozitate supraomenească. A frânt şi contorsionat corpul omenesc, a exagerat însă în ritm cu natura, obţinând armonii de forme şi linii. Statuele lui reprezintă idei-forţe. Noaptea, ziua, seara —sau: Crist, Moise, David, fiinţe animate de o forţă lăuntrică, de un dinamism interior necunoscut de omenire până la dânsul. Figurile d-lui Iser, lipsite de acţiune, inanimate, în poze statice, se umflă şi înghit tot spaţiul din tablou, fără însă ca o acţiune interioară să explice grandiosi-tatea voită şi convenţională a formei exterioare. Fără îndoială că arta modernă înţelege şi acceptă deformarea formei exterioare, însă animată, justificată, de un sentiment interior care să spargă făgaşul formelor. Numai în, mişcare suportă exagerări pentru a obţine dinamism sau în static, mărirea volumului cu condiţia însă să prezinte masivitate compactă, nu impresie de umflare. Dar să trecem la formă. Un tablou caracteristic. In expoziţie poartă No. 33. Capul figurii e văzut în opoziţii de planuri întretăiate de muchii, înscris în linii drepte şi unghiuri, acuzând construcţia osoasă a figurii, uscat şi expresiv. Corpul e văzut pe volum, înscris în linii curbe, compunând un corp de o plastictate umflată. Capul stă astfel deasupra corpului, uscat între unghiurile feţei, expresiv şi mirat de ce corpul e aşa de umflat. Capul expresionist, corpul baroc-clasic. Alt tablou. No. 1 —Tătari. Corpul e văzut pe volum, capul pe linii, iar haina mulează corpul în falduri şi cute plastice. Dacă tabloul e conceput pe volum, de ce capul e văzut pe linii? De ce haina nu intră în volumul general ? De ce e văzut aparte? Nu contribue aceasta la impresia că tabloul e lucrat din bucăţi? Acelaş lucru în tabloul No. 6 — Nud. Corpul e văzut pe volum, capul e lipsit de volum, văzut în linii şi unghiuri. Operile de artă în proporţii mari, fiind fructul meditaţiei şi contemplării, cer unitate de concepţie şi unitate de realizare. Altfel, sunt neliniştitoare, hibride, fără trăinicie. „ . Principiul maeştrilor francezi pe care vrea sa-i urmeze d-1 Iser este unitatea coloristică şi unitatea de formă. Aşa cum sculptorul îşi face opera in piatră şi bronz, material unitar prin compoziţia lui, pictorul îşi face tabloul din pasta colorata, materie a cărei unitate i-o dă el, prin pictarea omogenă a acestei paste colorate. Volumul şi forma sintetică şi expresivă dar unitar văzută, atât in detalii şi în ansamblu, dau şi acea unitate de forma 194 © BCU ce vine să complecteze unitatea coloristică: şi toate la un loc, fac ca tabloul să se prezinte ca un întreg, din care nimic nu poate fi ştirbit şi care totuş, văzut fărimiţat, păstrează unitatea în-tregei opere. La d-1 Iser nu poate fi vorba de unitatea de coloare şi cu atât mai puţin de formă. Credem că d-1 Iser e prin temperament,, expresionist. Nu e spirit meditativ, predispus contemplaţiei în care sentimentul, inteligenţa, expresia să-şi găsească deplin echilibru. De ce atunci vrea să realizeze teoretic un tablou prin volum şi coloare? Punându-şi această problemă artistică temperamentului său, a căzut în pompierism modernist. Fiind prin temperament expresionist, par’căîn ciuda preocupările ce-1 stăpânesc, nu poate opri să strecoare pe ici-colo, în tablou, acea forţă de caracteri-zares ugestivă, care face valoarea adevărată a tablourilor sale de până acum D-1 Iser expune o serie de desene (unele au fos reproduse în această revistă, care’ fac opinie se- parată cu pictura d-sale. In desen, temperamentul expresionist se găseşte eliberat de preocupări de pictură elaborată, De astădată în contact direct cu natura, sesizând existenţa unor fiinţe în natură, le ciopleşte ca un sculptor în opoziţii mari de planuri, din care rezultă linii mari şi unghiuri, încheind constructiv o fiinţă omenească, evidenţiind forma până la o caracterizare sintetic de expresivă, cu o mare forţă sugestivă. Expresionist fără a teoritiza principiile acestui curent, d-1 Iser izbuteşte în desen să ne sugereze o întreagă atmosferă, cu o caracterizare expresivă, de la detaliu până la ansamblu. In aceste desene se vede toată puterea talentului, vânjos şi eliberat de strâmtorarea teoretizărilor; căci dacă pictura d-lui Iser nu ne poate mulţumi întotdeauna, e tocmai fiindcă o voeşte în opoziţie cu temperamentul său, o supune acestor codificări teoretice, de a căror urmărire nu Scapă decât în desen unde rămâne un mare şi rar talent. DRAMA ŞI TEATRUL «VISUL UNEI NOPŢI DE VARĂ» DE W. SHAKESPEARE LA TEATRUL NAŢIONAL de Imn Marin Sadoveanu VISUL unei nopţi de vară», al lui Shakespeare, este piesa care se bucură întotdeauna de amănunţite introduceri istorice. Alături de descoperirea izvoarelor din care' s’a inspirat poetul, e un fel de întrecere — de a cărei pasiune sunt brusc cuprinşi toţi cronicarii — în a preciza cât mai mult persoanele auguştilor însurăţei, în cinstea cărora a fost scrisă această fantazie. Şi e ca un fel de înfrigurare: fiecare, porneşte cu ajutorul ori şi cui la Curtea Elisabetei! Fireşte că ne vom face şi noi datoria. Vom scrie, în treacăt, că piesa a fost probabil compusă în cinstea nunţii de a doua a mamei lui Southampton cu Sir Thomas Heneage, în 1594; că atât mirele, cât şi mireasa erau trecuţi de prima tinereţe, întocmai ca Theseu şi Hippolita; că închinarea reiese clar din text, şi mai ales din binecuvântarea finală aruncată asupra palatului în sărbătoare de către Spiritele cari iau o parte activă la desfăşurarea poemului. Apoi, întrucât priveşte izvoarele, vom aminti că au fost puşi la contribuţie atât Ovid şi cât Chaucer. Şi subliniem, în treacăt, origina franceză — Hiion din Bordeaux — a lui Oberon. Şi ne mulţumim numai cu atâta istorie, căci ceeace socotim de preţ în această operă de tinereţe a lui Shakespeare nu e o dată şi o împrejurare oarecare, ceeace ar reduce importanţa piesei la o simplă treaptă de evoluţie, ci însuş conţinutul, valoarea ei ca operă de sine stătătoare, creaţiunea ei. Şi din acest punct de vedere, nici unui artist nu i se potriveşte mai bine cuvântul contelui filozof H. Keyserling: «Acela care îşi înfăptueşte pe deplin închipuirea lui, cum ar fi cazul unui mare pictor sau al unui mare poet —• acela aduce la vieaţă, odată cu închipuirea sa şi conţinutul ei spiritual—dar sufletul nu trebuie să afle nimic din toate acestea». Sunt sigur, că sufletul lui Shakespeare «n’a aflat nimic» din conţinutul spiritual pe care l-a pus creând «Visul unei nopţi de vară». Deşi Renaşterea gusta mult — ca o' moştenire încă dela Aristot, în opere de artă, după cum le ş' lega teoreticeşte — pe «cele trei stări sufleteşti surori: nebunia, extazul poetic şi ameţeala erotică», ea n’a putut încă, până la Shakespeare să închine o operă mai desăvârşită imaginaţiunii, ca «Visul unei nopţi de vară». Căci în centrul acestei geniale improvizaţiuni lirice, comemorative, în formă dramatică, stă ca izvor al tuturor lucrurilor: imaginaţia, anihilarea totală a raţiunii. In lumina acestei idei, trebuie întreprinsă analiza. Sunt aci trei «mari familii» cari se suprapun: umanitatea grosolană a meseriaşilor atenieni; umanitatea mijlocie a celor trei perechi de muritori, în frigurile dragostei, şi în sfârşit lumea spiritelor intermediare, care planează. Astfel se încheagă universul acestei piese; astfel spiritul stă alături de clown; lirismul de grotesc. Firul care leagă şi dă vieaţă fiecărei categorii creând totuş un tot ireal, puternic şi obsedant ca şi realitatea, e închipuirea. Să o urmăm. Acţiunea este plasată într’o noapte de vară. Dată fiind predilecţiunea lui Shakespeare pentru întrebuinţarea tuturor credinţelor şi superstiţiilor populare, nu numai aci dar şi aiurea (vrăjitoarele din Macbeth de pildă), spiritele din «Visul» de origină celtică —deşi amestecate, în voie, cu elemente mitologice «Titania» — ne conduc în mod fatal la acea noapte de jocuri nebune populare, un fel de rest dionisiac, bine cunoscută în tot apusUl: noaptea Sfântului Ion. Aceasta e noaptea miezului de vară; că se petrece la Athena, pe timpul lui Theseu, lucrul nu are importanţă pentru Shakespeare ! E credinţa că această noapte (ca noaptea sfântului Andrei la noi), are puterea să facă să iasă la suprafaţă toate nebuniile creerului omenesc, cari cloceau de mult. In noaptea aceasta se deslănţuesc spiritele intermediare, Elfele, care au puteri asupra omului, până la cântatul cocoşilor. (Englezii au *95 © BCU şi un nume special: midsummer-madness) pentru nebunia ce cuprinde pe oameni. Iată punctul de plecare al fanteziei deslănţuite, căreia totul îi e îngăduit. E de remarcat ce frecvent revine această noapte a Sfântului Ion în literatura modernă. Mă mulţumesc să-l amintesc pe Sudermann şi mai ales pe Strind-berg. Nu uitaţi că d-şoara Iulia se petrece în această noapte. Demonii cari şerpuiesc într’o intrigă uşoară, îmbibată de poezie la Shakespeare, în piesa lui Strindberg, năpădesc năvalnic sufletul bietei Iulia pe care o sfărîmă. Această imaginaţie a tot creatoare bine stabilită, să legăm de ea ■— după metodica pildă a neîntrecutului comentator Max Wolff — acţiunea, per-sonagiile, ritmul. întâi treapta cea mai de jos: meseriaşii athenieni. Ar vroi şi ei să viseze dar nu răuşesc. închipuirea e un dar dela Dumnezeu. Ea developează până la genialitate o fărîmă de minte—dacă o găseşte. Dar acolo unde natura e prea grosolană, prea primitivă, această minunată putere nu mai poate străbate. Şi meseriaşii încearcă şi ei norocul imaginaţiei ■—în noaptea sfântului Ion: vor să joace o piesă pe «Priam şi Thisbe». «Ei se lipesc însă ca muştele de realitate şi nu se pot ridica deasupra ei: şi până şi clarul de lună şi un zid, pentru ei trebuie să aibă o realitate fizică». Dar visul este mai adevărat decât realitatea: Capul de măgar, pe care pânzarul Turilă îl poartă de o vieaţă întreagă, apare sub vraja nopţii sfântului Ion. Aceasta este clasa cea mai de jos, în ţara Fan-taziei. ’ In al doilea rând vine lumea muritorilor cuprinşi de dragoste. Una din cele trei perechi ■— aceea a lui Theseu şi a Hippolitei, face antiteza celorlaltor două: la ei legătura care-i ţine, nu e dragoste propriu zisă, ci o bună prietenie. Şi aci, o observaţiune a aceluiaş d-n Wolff, care luminează toată acţiunea şi personagiile: «Puterea afecţiunii stă invers proporţional cu durata ei». Perechile care se iubesc cu adevărat: Lysander şi Hermia, Demetrios şi Helena, sunt cele mai turburate de intervenţia vrăjită a lui Oberon şi a lui Puck. Sentimentele intense sunt ca fulgerele: se frâng pentru ca să revie. Şi dimpotrivă: prietenia dintre Theseu şi Hippolita, care numai pe de departe ar putea semăna a dragoste, e de o absolut| continuitate. Asupra ei spiritele nu pot avea mei un fel de înrâurire, pentrucă ea, nu cuprinde fermentul acela de nebunie,prin care dragostea intensă, adevărată, scoate pe oameni din curba normală a existenţii lor. Dacă această pereche e astfel ferită de nebuniile unei nopţi de vrajă, mai există totuş, chiar în cuprinsul ei, un personagiu care are o situaţie şi mai privilegiată din punct de vedere al imunităţii lui pentru fantazie: Theseu. In el stă scrisă toată admiraţia lui "Shakespeare pentru adevăratul bărbat după accepţiunea curentă a timpului. Bietul poet, cu sufletul clocotitor, necăjit de vieaţa şi de demonul lui interior •— care i-a dat genialitatea —, bietul Shakespeare vizitat de toate fantomele acelei imaginaţiuni creatoare, suferea cumplit. Idealul lui —• şi aci se vede dreptatea lui Keyserling: cum sufletul lui nu afla nimic din conţinutul spiritual al celor create •— era un cavaler rece, liniştit, numai al datoriei, mai presus de sbuciumul patimelor şi mai ales de hărţuelile închipuirii. Astfel el a făcut din Theseu figura «omului mare». încă o observaţie: dintre perechile îndrăgostite, cei mai slabi faţă de vrajă sunt Lysander şi Demetrios. Ceeace dovedeşte că, oamenii cei mai tari, cuprinşi de nebunia închipuirii, răsbat mult mai’ cu greu prin ea, în continuitatea unui aceluiaş sentiment, decât cei mai slabi: femeile Hermia şi Helena. Al treilea cerc, cuprins de dragoste şi zămislit în fantazie e acela al spiritelor. Şi aci e o ceartă. Oberon e supărat pe Titania din cauza unui flăcăiandru indian, asupra căruia cade oarecum simpatia Titaniei. Dar întreaga Fire suferă, Oberon şi Titania fiind reprezentanţii forţelor naturale. După vraja, în urma căreia Titania se îndrăgosteşte de capul de măgar al lui Turilă, împăcarea lor, ia proporţiile unei reînfrăţiri a elementelor. Astfel Shakespeare, măreşte cadrul acestei simple, comedii, ridicând-o până la importanţa unui mit. (I. Wolff). Cele trei nunţi pământeşti şi împăcarea spiritelor, a doua zi după noaptea sfântului Ion, e reintrarea în ordinea îmbelşugată, necesară vieţii. Astfel e construită această piesă: stufoasă cu împletituri îndepărtate, din vis şi din vieaţă. Câteva cuvinte explicative, merită spiriduşul Puck, care face şi desface acţiunea simplă şi aproape copilărească a piesei. In aşezarea simbolică a elementelor naturii, re-prezintată de spirite, Puck ar reprezintă toanele, capriciile Firii, spre deosebire de celelalte zâne şi fantome cari sunt pacea ei, liniştea patriarhală. De remarcat e faptul că, în această operă chiar dragostea — după cum a văzut Bran-des — e tot rodul imaginaţiei care domneşte pretutindeni aci. La Teatrul nostru Naţional, «Visul» s’a jucat în una din cele mai frumoase traduceri pe care am ® auzit-o vreodată: aceea a lui St. O. Iosif, dar şi în cea mai amorfă şi inexpresivă montare. Tot specatcolul a fost redus la trei ridicări de cortină, în două decoruri: primul şi ultimul: palatul lui Theseu; al doilea: pădurea. Palatul supraîncărcat de coloane, fără aer suficient, cu o statuă a lui Apollon, grotescă.^ Pădurea, îmbâcsită de trunchiuri de copaci, o pădure de «Răzvan şi Vidra», un codru românesc vână-toresc, plin de porci mistreţi şi alte sălbătăciuni. Intr’un luminiş haiducesc, cu vetre de iscoade şi plăeşi, d-1 Paul Guşti a crezut că poate învia «Şufletul pădurii». u Imaginaţia regisorului nici nu s’a urnit măcar să urmeze, revărsarea fantastică a textului, care stă în «Visul unei nopţi de vară». ^ Patul de panopticum al Titaniei a vrut să ne dovedească încă odată că Teatrul Naţional are maşini şi regisori fără închipuire. Nu trebuie să uităm însă nici pe d-1 Cornescu, pictorul decorator al Teatrului în formularea acestor aprecieri. ^ întrucât priveşte interpretarea să reedităm oare laudele noastre fără rezerve pentru d-1 BrezeanuJ Singurii cari au găsit ritmul au fost «meseriaşii bătrânilor», printre cari în primul rând se aşează d-nii Morţun şi Pella; cu toate mijloacele materiale şi imateriale apropiate de d-sa, d-1 Toneanu şi de data aceasta şi-a plesnit rolul. Au fost însă şi interprete absolut insuportabile: vulgare, fără pic de fantazie, lipite pământului, duşmane cuvântului: d-şoarele M. Zimniceanu, 196 © BCU Bogdan şi Niculescu-Buda, lipsita nu numai de graţie dar şi de o elementară corectitudine în atitudini. Veselul Puck, de data aceasta mult mai străin de d-şoara Toto Ionescu decât pajul Cherubin; d-şoara Ionescu a fost un ştrengar fără să fie un sfredeluş. A uitat tot timpul — sau poate nu i s’a spus niciodată că e un simbol: sâcâiala Naturii întregi. Şi un cuvânt cade ca plumbul pe amintirea acestei piese la Teatrul nostru Naţional: un masacru. CRONICA Acum trei ani jumătate, priveam de pe un drum pietros, dintre Rezina şi Saharna. în ţinutul Or-heiului, peste apele vinete ale Nistrului, dincolo în Ucraina bolşevică. Se vedea un sat fără suflare de om, ogoare nelucrate, în ogrăzi câteva şire de paie şi un cal ronţăind pe ţărm, în mlajă, câteva fire târzii de iarbă tomnatică. Un glonţ a şuierat pe lângă urechea noastră, altul deasupra, a răspuns alt foc de armă dela postul nostru de grăniceri. Pe urmă iar s’a făcut linişte şi toamna a început să bureze mărunt, dintr’un nor, deasupra noastră şi deasupra pământului de dincolo de Nistru. Seara, un fugar care înghiţea cu lăcomie bucăţi nemestecate de pâine, ne-a povestit întâmplări neînchipuite din Sovietiea. Oameni înebuniţi de foame, târguri arse până în temelii, oraşe-ci-mitire, femeii vândute pentru câteva bonuri de pâine, copii închirciţi, născuţi cu unghiile moi; întâmplări şi vedenii de Apocalips. Pe urmă o întreagă literatură a fugarilor şi a călătorilor a născut, tipărită în toate oraşele Europene unde poposeau emigranţii scăpaţi de sub privegherea paradisului roşu. Am cetit multe. Multe înspăimântau mai adânc decât romanele fantastice. Multe erau însă prea mult—literatură. Cea mai nouă carte asupra revoluţiei ruseşti, ne-o oferă acum «Cultura Naţională». Sunt amintirile scriitorului de origină basarabeană Leon Donici, cu multe legături şi cu rosturi de frunte în fosta mişcare intelectuală a Rusiei din ultimii doisprezece ani. Despre om, va fi rânduit să vorbim altădată. Despre carte, n’am putea aşterne decât rânduri puţine, fiindcă atâtea întâmplări ni se perindă sub ochi în cele 225 pagini, încât nu se pot rezuma, cum nu se poate condensa vieaţa într’o singură oglingioară de ochian. Dela declararea mobilizării şi cuvântarea Ţarului, rostită din balconul palatului împărătesc, înaintea celor o sută de mii de supuşi îngenunchiaţi, până la definitiva înscăunare a lui Lenin şi Trotski; cartea ne poartă prin toate peripeţiile, văzute de aproape de un om care a participat la întâmplări şi nebunii îndestule pentru a sgudui pentru totdeauna mintea limpede a unui om. Trăit în apropierea scriitorilor de frunte ca Andreef, Gorki, Plehanov, Sologub, Remizov, cunoscând bine fruntaşi ai celor mai în-duşmănite partide care şi’au disputat cârmuirea revoluţiei, conducător de ziare şi reviste tipărite în timpul acestor sguduiri ce au dărâmat în besnă imperiul lui Nicolae al II-lea; — Leon Donici ne înfăţişează oameni şi evenimente cu o peniţă lucidă şi infrigurată care sguduie uneori şi întotdeauna lasă pe gânduri. închisă, cartea rămâne pe masă cu scoarţele ei roşii ca o cutie a Pandorei din care au sburat toate blestemele ce-au bântuit Rusia. Generali, matrozi, reacţionari nătângi şi anarhişti demenţi, mitraliere şi automobile blindate, cădeţi ucişi în stradă şi comandanţi de armate cu epoleţii rupţi; vedeniile se perindă halucinant şi tragedia revoluţiei se precizează în umbre de vis rău, fur- MĂRUNTĂ tună deslănţuită care a măturat mai întâiu pe cei ce deschiseseră porţile vânturilor. Nu e o carte obiectivă. Autorul o mărturiseşte într’un colţ de foaie albă, la începutul volumului. Obiectivitate nu poate fi o virtute scumpă celui ce a suferit. Dar e o carte trăită de omul acela pe care îl întâlnim printre noi, uriaş sgribulit în paltonul cu gulerul ridicat, şi cu ochii în cari după ochelarii cu şnurul negru, clipesc vedenii de spaimă nealungate încă. A două oară focul a mistuit instalaţiile de tipografie, manuscrisele şi cărţile «Vieţii Româneşti». Vestea ne-a mâhnit. O tipografie arsă, e o biserică arsă. La Iaşi şi la Bucureşti, Hefaistos ofensat de vreun madrigal al d-lui Topârceanu, prigoneşte cu îndărătnicie maliţioasă aşezământul de editură, care ne făgăduia în vremea din urmă atâtea cărţi aşteptate cu nerăbdare. Focul dela Iaşi, mistuise ediţia gata tipărită a celei dintâi cărţi semnate de Hogaş. Focul din Bucureşti, a ars ediţia celui de al treilea volum din Criticile lui Gherea. Cărbunele îşi alege culcuş în loc bun. Cărţile d-lui Radu Cosmin n’au a se teme de purgatoriul flăcărilor. Mâhnirea e cu atât mai mare, cu cât «Viaţa Românească» se străduia şi isbutise să dea cărţii tipărite o înfăţişare mai ademenitoare de cum ne-au deprins îndeobşte editurile bucureştene. Volumele d-lor Pătrăşcanu, Liviu Rebreanu şi Jean Bart, nu mai purtau învelişul copertelor zugrăvite cu pensula stângace şi cu vopsele murdare. Şi în alegerea manuscriselor zeţuite părea a se fi limpezit alt spirit, de un eclectism mai sever decât acel ce îngăduise tipărirea literaturii suburbane, a lui Pierre Benoît de o pildă. Peste temeliile negre ale bisericilor arse, cetitorii înălţau altele cu bolţile mai înalt rotunjite şi cu turlele mai sus crescute către cer. Fie ca din cenuşă, gospodarii editurii să dea vieaţă, fără descurajare, cu hărnicie, altui adăpost, mai încăpător pentru plumbul literelor şi oţelul maşinilor, din care îşi prind suflet cărţile. r lină de învăţăminte ar fi pentru scriitorul nostru grăbit şi îndeobşte sigur de genialitatea sa totală, —lectura celor trei versufî diferite ale «Ten-taţiunii S-tului Antoniu» de Flaubert. Povestea e cunoscută. In 1849, în declinul romantismului eroic, Flaubert se hotărîse să cetească celor doi prieteni; Maxime du Câmp şi Louis Bouillet, o operă scrisă cu entusiasm, ţâşnită într’o fierbere de lavă şi de scorii, presărată cu metafore, patetică, somptuoasă, barocă, diformă şi multiformă — un univers de idei şi de forme, de ştiinţă şi de istorie, de enciclopedie şi de lirism. Era cea dintâiu versiune a Ispitei lui Sf. Antoniu, aşa cum a ieşit, fulgurantă, fumegândă şi sonoră, din creerul 197 © BCU acestui Viking cu mustaţa nordică. Cinci sute patruzeci de pagini, format mare; un manuscris enorm, început Miercuri 24 Maiu 1848, la ora trei şi un sfert, sfârşit Miercuri 12 Septemvrie 1849, ora trei şi douăzeci de minute, după amiază de început de toamnă cu soare şi vânt. Gustave Flaubert voise să scrie un nou Faust, al său. Cu o lovitură de berbec, credea să împingă poarta gloriei şi să zidească o cetate de miracol unde să încapă lumea şi reprezentarea ei. Cetise tot ce se poate ceti la douăzeci şi şapte de ani, când eşti un mare cetitor, un îndărătnic muncitor şi când ai capul epic. Ni-1 putem închipui uşor în ziua lecturii, măreţ, sburlit, mugind. îşi vesti amicii, înainte de a începe: «Dacă nu veţi urla de entuziasm, atunci nimic nu vă mai poate mişca!» Şi timp de patru zile, ceteşte, declamă, se îmbătă de ecourile prozei sale formidabile, —patru zile de gueuloiri Efectul fu dezastruos. Nici Maxime du Câmp, nici Bouillet, nu înţeleseră nimici prieteneşte îl sfătuiră să arunce vraful de manuscrise în foc. Vikingul, strigă de durere, tună blesteme desnădăjduite; dar nu arse manuscrisul. Datorită acestui amor propriu de autor, putem astăzi ceti prima versiune a Tentaţiei, tipărită de Fasquelle. Se poate face astfel, linie cu linie, pagină cu pagină şi paragraf cu paragraf, comparaţie cu textul versiunii din 1856, publicat în 1908, sub îngrijirea d-lui Louis Bertrand şi cu textul definitiv al ediţiei dela 1874, socotit de Flaubert singurul vrednic să vadă lumina tiparului. Se vede din această confruntare a textelor, cum a învăţat să aerisească fraza, să ţintuiască epitetele exacte să rarefieze substantivele, să simplifice perioadele. Romanticul învăţase ceva dela Parnasieni. Cartea a luat o înfăţişare sculpturală. A câştigat în estetică. Dar a pierdut sensul mistic. Accentul religios şi-a stins cele din urmă modulaţiuni: diavolul se descreştinase. Raţionează ca Homais, el care în prima versiune rânjea franc, îndrăzneţ, nelogic dar pasionat şi viu. Dar unele pagini au rămas în picioare, neschimbate, aceleaşi în tustrele versiuni. Cea mai frumoasă e poate acea înfăţişare înaintea criticei, a Hereziilor. Nici un manual de istoiie eclesiatică nu egalează acest capitol, în fixarea furnicaiului de doctrine heterodoxe, aşa cum o face dialogul substanţial şi epic al ermitului cu viziunile. Apariţia stilizată a lui Apolonius din Thyana şi a discipolului său naivDamis, care vorbeşte atât de bine graiul lui Moli ere, apariţia lui Simon Magicianul, pe urmă tabloul Ophitelor purtând Dumnezeul lor straniu, şi nu mai puţin ciudatele Eunoia, Priscilla şi Maximilla. Sunt pagini în care aurul se împestriţează cu onix şi pietre nepreţuite, unde adjectivele strălucesc ferecate în frază, ca în acele brăţări ale Indiei, ce le-am cunoscut numai din povestiri minunate. Cele trei cărţi, trei efigii succesive ale aceleeaş capodopere, se cuvin cetite, măcar pentru a învăţa scriitorii timpului de faţă, cu un meşteşug al scrisului care pentru Flaubert era o suferinţă şi totuşi o voluptate. _____ JLN EDUMERIT, un cetitor ne întreabă într’o îndelungă şi uimită scrisoare, de ce urmărim cu atâta grijă tipăriturile pentru copii. I se pare o problemă prea puţin serioasă pentru o publicaţie, în ale cărei cronici se împestriţează cele mai variate şi contradictorii preocupări estetice, şi unde — literatura chiar, îi pare cetitorului nostru — adesea ermetică. «E o chestiune ce cade în grija pedagogilor, a casei şcoalelor, a ministrului de instrucţie, a institutelor de educaţie...». Nu. De-ar fi să ne îngrijorăm numai din pricini pur profesionale, de scriitori ce-şi numără şi se gândesc la pregătirea lectorilor de mâine —şi încă problema trece peste cheliile dăscăliceşti. Este o frământare tinerească, o curiozitate veşnic trează, o goană după carte în această lume şcolărească, pe lângă care nu se mai poate trece cu nepăsătoare ridicare de umeri. Se fierbe acolo sufletul nou. Cum va şti să i-1 pregătească acei ce-i oferă hrana sufletească a celei dintâi tinereţi; aşa va ieşi din tipar, copt, maturizat, definitiv, — mâine. Şi vedeţi dar că problema nu se mai cuvine încredinţată spre deslegare, unui editor lacom, ori altuia bine intenţionat dar nătâng, or altora ce fac comerţ cu cartea, cum ar face-o într’o brânzărie oarecare," ori la o baracă, în hala de peşte. Se tipăreşte o revistă «Lumea Copiilor» ajunsă la al doilea an, şi cu un tiraj neatins încă în tipografia românească decât de «Universul». E o afacere comercială minunată. O simplă socoteală arată un rulaj anual de câteva milioane, şi altă socoteală tot aşa de simplă ar putea trage un total de beneficii, uluitor. Cât de puţină bunăvoinţă ar mai trebui, ca strălucita întreprindere comercială a editorului să devină şi o faptă bună! E nevoie numai de puţină grijă, de o alegere mai migăloasă a grăuntelui bun din neghina colaborărilor oferite eftin, de o mai stăruitoare încercare de pricepere a sufletului copilăresc. O povestire începe aşa în revista tipărită pentru copii: «Pe întinderea nemărginită a cerului alergau pâlcuri de nori negri duşi într’o goană nebună de vântul aspru al toamnei ce ridica în văzduh maldăre de frunze veştede, spulberăndu-le şi orbind aproape pe mica pribeagă...». Nu e o pildă de stil prisoselnic încărcat, aşa cum se citează în manualele şcolare ca exemple ce trebuiesc ocolite ? De ce să nu învăţăm copii cu simplitatea frumosului — şi de ce să-i transmitem şi lui erezia podoabelor de eftine mărgele, pe care în literatură Maiorescu le extirpase din năravurile scribăreţe cu faimoasa-i «beţie de cuvinte»! Şi după aceia poveştile lui Tolstoi n’au învăţat nimic pe editorii noştri ? Şi întreaga literatură morală pentru copii, din bibliotecile apusului, n’a isbutit nici până acum să cadă în mâna celor ce scriu literatură infantilă ca articolele de gazetă, mai eftine şi mai în goană improvizate ? O publicaţie pentru copii, ca şi o bibliotecă pentru copii, ca şi un teatru pentru copii — iată probleme ce se cer deslegate, cu mai puţină uşurinţă decât socoate cetitorul nostru, căruia îi pare gravă şi de fierbinte actualitate, numai justificarea teoretică a cubismului. TIPARUL «Culturii Naţionale» a dat vestmânt nou şi odată cu asta o proaspătă tinereţă revistei «de cultură generală: Lamura». Cele din urmă trei numere au dus la cărturarii satelor o literatură mai ceteaţă şi mai aleasă ca în trecut şl o cronică informativă pe toate terenurile culturale, mai îmbelşugată decât altădată. Se simte ochiul ager al unui gospodar ce ştie să învioreze ca apa fermecată a tinereţei, chiar înfăţişarea unei publicaţii osândită prin destinaţia ei quasioficială să mucezească în biblioteci rurale cu filele netăiate. «Lamura» face astfel îndoită cinste: fundaţiei Principele Carol şi Culturii Naţionale. _ Chipul în care partea literară a revistei se desăvârşeşte cu isteţe şi nu prea pedante articole pe- 198 © BCU Cluj dagogice, migala însemnărilor mărunte spicuite din toate ogoarele intelectualităţii, duhul sprinten ce aleargă printre filele luminos tipărite, fac revista, întemeiată odinioară de Vlahuţă şi d-1 Brătescu-Voineşti să fie aşteptată cu nerăbdare, acolo, în satele pentru care se tipăreşte şi unde prea mult până acum numai gazetele de harţă politică duceau cuvântul tiparului. E o hrană a sufletului; pâine plămădită din gând şi dorinţă de bine, ce va îndestula acolo o lipsă ce de mult şi apăsător se simte. După numărul mare de cetitori şi după experienţa mai mult decât isbutită a acestei publicaţii de temeinică şi obiectivă cultură, o minte mai iscoditoare şi mai plină de stăruinţă, ar putea socoti cât de bine primită, de aşteptată şi de plină de folos, ar fi şi tipărirea unui ziar de cultură şi de informaţii neagitatoare, pentru acel public al satelor şi al târgurilor, care nu-şi aşteaptă nici mântuirea, nici lumina dela luminţile interviewurilor acordate de vremelnicii cârmaci politici şi dela încăerările din incinta Camerei. Dedesubtul uscatelor vânturi ce bântue vitaţa noastră publică, stăruinţa aşezămintelor de cultură, care tipăresc aici o revistă de cuminte învăţătură, dincolo o carte pentru popor, aiurea pune la cale un ciclu de conferinţe, va isbândi poate şă înveţe generaţiile mai tinere cu un alt rost al vieţii, mai puţin van şi făţarnic, decât acel prea puţin glorios de astăzi. Şi «Lamura» ne pare că e cea dintâiu pasăre albă, vestitoare a unor vremi de mai puţină secetă a gândului, aici, în binecuvântata ţară' a milioanelor de neştiutori ai scrisului şi cetitului. UESPRE încetarea «Sburătorului» s’au spus cuvinte puţine. Evenimentul s’a strecurat neobservat, deşi în sărăcăcioasa mişcare a publicaţiilor, apariţia ori dispariţia unei reviste s’ar cuveni să ia mereu proporţiile unei aventuri scandaloase în cronica unui târguşor de provincie. Dar mai surprinşi am fost că nu s’a găsit un cuvânt bun, nici pentru editorul Benvenisti, care timp de trei ani a ţinut piept cheltuelilor, pentru a face cu putinţă traiul revistei condusă de d-1 Eugen Lovmescu. Intr’o vreme când averile se plasează în acţiuni petrolifere ori în depozite de ciorapi de mătase, negustorul din strada Smârdan, cu biuroul, comitetul şi magazia de expediţie ghemuite în două cămăruţe din fundul curţii, a oferit putinţa de a lua contact cu publicul unor scriitori tineri, fără prea mare faimă şi deci din punct de vedere comercial, deocamdată fără strălucit aport în întreprindere. Le-a dat astfel iluzia că scrisul lor nu e sortit unui cerc închis şi că nu sunt cu totul nefolositori. E o generozitate aproape inexplicabilă, fiindcă editorul a sacrificat bani, tipărind îeviste ce nu se adresau publicului de tiraj, cum a fost odihnitul Sburător şi cum a fost revista atât de frumos tipărită, Cetiţi-mâ, de sub scurta cârmuire a d-lui Minulescu. Şi aceasta, când editurile şi marile librării au dat întâietate negoţului de geamantane, bastoane cu mâner de os şi termos-urilor de voiaj. Pentru aceste cuvinte măcar, d-lui Benvenisti i se cuvenea un cuvânt bun — balsam mângâietor dificitelor înscrise la capitalul afacerilor negustoreşti himerice. Se pare că scandalul a ajuns în literatura franceză un factor determinant de succes. Scriitorii îl doresc, îl caută, îl inventează. Gazetele pariziane aduc zilnic, între un articol despre reparaţiuni şi o telegramă despre nereuşita conferinţei dela Lausane, vestea despre o nouă tur-burare în vieaţa literară. Sunt scriitori, cari dau în judecată pe critici, opere, premiate de areopagurile literare, aşezate pe două coloane, certuri mărunte şi cu răsunet între autori dramatici şi directori de teatru, sau revolte ale unor improvizaţi defensori ai moralităţii publice, împotriva unor lucrări de moralitate echivocă. Şi publicul se pasionează, ceteşte cu aviditate, tirajul se măreşte, bilanţul editorului şi scriitorului se rotunjeşte, până când un alt scandal atrage în altă parte atenţia. Victor Margueritte, care în colaborare cu fratele său, a cunoscut o altfel de celebritate, decât cea de astăzi, a publicat un roman de moravuri de după răsboiu, «La Garponne». In roman sunt şi câteva scene care înfăţişează, fără înconjur cele mai intime manifestări ale acelui fel de iubire, care avea odinioară un templu la Lesbos. Lucrul ar fi fost fără însemnătate, dacă autorul n’ar fi fost decorat cu Legiunea de onoare. Membrii acestui ordin sunt oameni foarte morali şi foarte susceptibili la orice atingere a buneicuviinţe. Cartea a revoltat pe unul din ei, care a cerut ştergerea lui Margueritte din rândurile celor deosebiţi cu preţioasa distincţie. S’au ridicat glasuri indignate, Anatole France a amintit celor severi neplăcuta afacere similară a «Doamnei Bovary». Procesul durează încă, iar cartea se vinde, fără îndoială vertiginos. Nu va fi căutat însuş scriitorul, sau poate editorul său, scandalul? CbJM se pierd frumuseţile codrilor carpatini, în urma exploatărilor despuietoare, ne arată cu cuvinte îngrijorate d-1 Mihai Haret, în revista pentru răspândirea ştiinţei; Natura. E pe deoparte o chemare îndărăt la natură, la înălţimile muntoase cu aerul rărit şi tare, de unde drumeţul se întoarce în colbul târgurilor cu plămânii aerisiţi şi cu gândul însorit. E pe de altă parte o pledoarie pentru înfăptuirea acelor parcuri naţionale şi ocrotirea acelor monumente naturale, la care nu pot gândi societăţile de exploatări forestiere, năpustite asupra codrilor cu bogăţiile licitate clandestin. Câteva fotografii, prind cu obiectivitatea rece a aparatului, vederile urîţite de hangare aşezate deacurmezişul priveliştilor şi sărăcia lăsată în urmă de dinţii ferăstraelor. E nu numai o preocupare de călător îndrăgostit de puritatea peisagiilor. E o argumentare ştiinţifică întru ocrotirea faunei şi florei distrusă cu sistem ; împotriva despăduririlor care-au adus alunecări de strate şi turburări în economia fenomenelor atmosferice, e şi o umanitate largă acolo, în dragostea aceia pentru natura la care ne întoarcem pentru a ne regăsi echilibrul sufletesc, sdrun-cinat între ziduri urbane. Articolul d-lui Haret ne poartă gândul şi la acea minunată «Carte a Munţilor» a d-nei Bucura Dumbravă şi la acele vioaie şi colorate însemnări din carnetul de drumeţ, al d-lui Emanoil Bucuţa. ADMIRABILA revistă franceză de artă «L’A-mour de l’Art» şi revista de avantgardă «Ies feuilles libres», au tipărit elogioase cuvinte despre planul unui «oraş contemporan», expus de tânărul arhitect Le Corbusier, la Salonul de toamnă din Paris. 199 .i,L. © BCU Nu e un plan himeric de oraş al viitorului, aşa cum l-ar închipui anticipaţiile lui Wells. E un oraş de trei milioane de locuitori, construit după cerinţele timpului, cu preocupări de artă, confort şi hi-gienă. Oraşul uriaş, cu 3, 4, 5 şi 7 milioane; Paris, Berlin, Londra, New-York, — e un eveniment nou de tot, produs al civilizaţiei moderne, apariţie formidabilă, ţâşnită din industrialism şi aglomeraţie umană, cum n’au pomenit veacurile trecute. Urbanismul va deveni astfel o ştiinţă şi o artă. Până acum a rămas în faza romanescă; tot ce a născocit tindea să păstreze împotriva realităţilor, în oraşe congestionate, un decor de operă comică cu amintiri istorice. Oraşul expus de Le Corbusier, nu e o cetate paradisiacă — e o consecinţă. E un studiu analitic, prezintat expoziţiei în grafice care pornesc dela interiorul unei locuinţe, la acel al unui edificiu, pe urmă la o stradă întreagă, la un cartier şi însfârşit la înfăţişarea unui întreg oraş care să poată primi între ziduri 3 milioane de locuitori Pentru a uşura circulaţia se prevede suprimarea a 2/3 din străzile actuale, care încrucişându-se la fiecare pas, paralizează circulaţia, absorb o mare parte din suprafaţa oraşelor şi nu oferă cetăţeanului decât praf, noroi şi sgomot. Noul oraş ar cuprinde în centru 24 sgârie nori de câte 60 etaje, populate cu 400 mii locuitori. A doua zonă, destinată locuinţelor de lux, ar cuprinde clădiri cu 12 etaje şi însfârşit, zona mărginaşă, cu mici vile eftine, ar fi cea destinată micei burghezii şi lucrătorilor ; toate orânduite aşa încât oraşul să pună la îndemână cetăţenilor toate avantagiile marilor aglomeraţii şi să-i scutească de toate neajunsurile de până acum. O societate Franco-Ameri-cană, a şi început construirea unui mare număr de asemenea locuinţe în cartierile periferice ale Parisului. Se va verifica astfel ce e himeric şi ce e realizabil din planul schiţat pe hârtie. Publicaţiile de artă urmăresc cu drept cuvânt toate discuţiile din jurul acestui proiect, fiindcă de aci va naşte oraşul nou, care va da nouă infăţişare aglomeraţiilor omeneşti. O cetate a veacului, a acestei civilizaţii, nu s’a înfăptuit încă — nici chiar în America tuturor noutăţilor. Şi totuş planul lui Corbusier, dovedeşte nu numai că e cu putinţă şi necesară această nouă înfăţişare a oraşelor moderne, dar că se vor înfăptui nouile cetăţi, într’o poezie armonioasă a ordonanţelor ce ar putea depăşi cu mult, măreţia oraşeior celebre, mărturii ale altor civilizaţii înmormântate în arhivele istoriei. Arareori titlul unui volum a rezumat aşa de bine cuprinsul şi intenţia autorului cum se întâmplă cu cea dintâi carte de versuri a tânărului poet Marcel Romanescu. «Izvoare limpezi» rezumă poezia unui scriitor cu trainică legătură faţă de tradiţia liricei noastre. Imagini frumoase fără noutăţi izbitoare, un ritm care-ţi răsună în amintire ca un cântec de demult, o inspiraţie fără profunzimi turburătoare, o comunicativitate caldă fără exuberanţi tinereşti, iată ce ai putea spune despre sonetele şi poemele din «Izvoare limpezi». In sine volumul lui Marcel Romanescu oglindeşte limpede influenţe — care indică preferinţe—-cam disparate: St O. Iosif, Traian Demetrescu şi Nichifor Crainic. Sonetul «Noapte de Toamnă» ca ritm, ca tonalitate, ca atmosferă, aminteşte admirabil sonetele lui St. O. Iosif: Pe strada ’ngustă, fără căpătâi ca nişte fluturi galbeni frunza pică; şi vântul în vârtejuri o ridică şi ’n urma lui alene pasul mâi. Din întuneric felinaru ’ntâi mi-asvârle raza-i palidă cu frică; ascult un cântec la o casă mică şi dus pe gânduri locului rămâi. Departe-un ornic bate ceasul zece; din slăvi de plumb se cerne-o bură rece; şi cum ascult la glasul tristei ploi ce-ţi cântă ritmic noaptea la ferestre, îmi amintesc c’aicea amândoi am legănat un vis ce nu mai este. Influenţa lui Traian Demetrescu o găsim în sonetul «Revedere» în aceeaş măsură: Aseară, ca în vremi de-odinioară, cum depănam al amintirii fir, ce mi-a venit: să-ţi duc un trandafir; dar m’am oprit la geam ca ’ntâia oară. Te-am revăzut; mânuţa uşoară se legăna cu tremur pe clavir şi te pierdeai în note de delir, simţind cum trupul tot ţi se ’nfioară. Dar n’am voit să-ţi tulbur fericirea; Am înăbuşit în mine amintirea; apoi încet m’am dus, m’am dus, m’am dus. Şi mă simţeam mai bun. Plouă alene şi nu ştiu de plângeam pornind în sus . sau dacă ploaia mă lovea pe gene. S’ar putea urmări şi alte izvoare de influenţe cetind «Bucolia» şi comparând’o cu «Poetul» de Nichifor Crainic. Dar nu în măsura fidelităţii pe care o păstrează Marcel Romanescu modelelor sale lirice, ne interesează volumul său de sonete şi poeme. Izbutind uneori să se desrobească de orice influenţă, izbuteşte să creeze o poezie lirică nu lipsită de originalitate, o poezie de un romantism potolit prin disciplina spiritului parnasian. Ciclul «In grădina lui Theocrit» din volumul «Izvoare Limpezi» desvălueşte surprinzătoare promisiuni şi posibilităţi de creeaţie. Bucăţile «Mărul», «Amaryllis», «Către Cypris» etc., dau măsura unui real talent liric cu bogate resurse de artă. Cea mai caracteristică bucată este «întâiul Pahar», pe care o cităm în întregime: Cu zilele de toamnă plângătoare s’a irosit împurpurata vie: şi ieri au prins fecioarele să vie cu coşul plin de boabe lucitoare. Şi ne-am întors cu liniştea târzie: cursese vinul nou din sdrobitoare; doream să sorb iluzii viitoare dintr’un pahar de spumă vişinie. Privind în golul toamnei uluit, am ridicat paharul în neştire ca să ciocnesc c’un oaspe ’nchipuit. De ce nu te ’ntrupezi mântuitoare? Mi-e cupa plină, plină de iubire. Sunt singur. Plâng. . . Şi vinul prinde floare. Stăruind în această eliberare de^ influenţe şi preferinţe, Marcel Romanescu poate păşi pe drumul adevăratei creeatii literare. „ P. ş- TIPARUL cvltvra naţională, bucureşti CLIŞEELE MARVAN © BCU