ANUL II No. 13 a © BCU Cluj EXEMPLARUL LEI 7.— GÂNDIREA E X E M- plarul LEI 7.— REDACTOR: CEZAR PETRE SCU APARE LA 5 ŞI 20 ALE FIECĂREI LUNI CORESPONDENŢA REDACŢIEI PE ADRESA: CĂSUŢA POŞTALĂ 170, BUCUREŞTI PENTRU RECENZII ŞI ANUNŢAREA APARIŢIEI, DOMNII AUTORI ŞI CASELE DE EDITURĂ SUNT RUGATE A TRIMITE CÂTE DOUĂ EXEMPLARE. - MANUSCRISELE NEPUBLICATE SE ARD. CĂRŢILE ŞI MANUSCRISELE RUGĂM A FI ADRESATE REVISTEI ŞI NU PERSONAL. iiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiimiiiriiiiiiiiiiiiiiiiiiiiin LUNI, 5 FEBRUARIE 1923 CUPRINSUL DRUMUL CEL BUN de Pamfil Şeicaru...............157 CÂNTEC SAU RUGĂCIUNE de Adrian Maniu..........159 ZĂPADA de Cezar Petrescu . . . 160 PASĂRE ALBĂ de Nichifor Crainic 165 CONTEMPLARE de Mircea Gheor-ghin....................166 CRONICI: IDEI, OAMENI & FAPTE: t IO AN URBAN JARNIK de Nichifor Crainic............167 S. S. R...................167 CRONICA LITERARĂ: Al doilea roman al d-lui Rebreanu: PĂDUREA SPÂNZURAŢILOR de Ion Darie...............168 PINAMOPOEZIA de G. M. Ivanov 170 SCRISORI FRANCEZE DIN BELGIA de Roger Avermaete . . . 172 DRAMA ŞI TEATRUL: ION BREZEANU ŞI «NĂPASTA» LUI I. L. CARAGIALE de Ioan Marin Sadoveanu..........173 CRONICA MĂRUNTĂ............174 ILUSTRAŢII : Iser: Nud, Balcic, Tătari (acuarelă), Tătari, Cafenea în Stambul, Balcic, Studiu pentru familie de Tătari. iniiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiniiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiii!iiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiii[iii[iiiiiiiiii!iiiiii|||||||i' ABONAMENTE: 1 AN, 120 LEI; 6 LUNI, 60 LEI. EDIŢIE DE LUX, 250 LEI. PENTRU 1NSTITUŢIUNI ŞI AUTORITĂŢI, 250 LEI ANUAL. IN STRĂINĂTATE: 250 LEI ANUAL. — INSERŢII ŞI RECLAME SE FAC LA ADMINISTRAŢIA REVISTEI ŞI LA TOATE AGENŢIILE DE PUBLICITATE EXEMPLARUL LEI 7.— ADMINISTRAŢIA: BUCUREŞTI, STR. POVERNEI, 28 GÂNDIREA EXEMPLARUL LEI 7.- © BC! GÂNDIREA DRUMUL CEL BUN DE PAMFIL ŞEICARU DeZORDINE şi confuzie literară, iată ce a produs absenţa criticei în ultima vreme. Uşurinţa şi capricioasa sburdălnicie a cronicarilor improvizaţi dela o zi la alta, au isbutit să rătăcească gustul publicului. In literatură, ca în acele grădini neîngrijite, rămase fără împrejmuiri şi fără paznici, bălăriile au năpădit bietele flori, sugând numai pentru ele udeala hrănitoare din miezul pământului. O carte frumoasă ar trebui să fie un prilej pentru o mai corectă orientare a cetitorului, nu pentru tămâierea făţarnică a unui prieten. Treptat cu fiecare carte, criticul s’ar cuveni astfel să definească şi linia de mişcare a spiritului unei literaturi. Se vorbeşte cu oarecare insistenţă despre o modernizare a scrisului, nume tinere defilează în paginele revistelor, se răsfaţă adesea în vitrinele librăriilor, şi aşa, cu încetul, amăgirea îşi face drum. Cartea dispare. In locul ei apare tipăritura. Cea dintâiu avea sprijinul criticei, a doua, are sprijinul reclamei. Deci nimic mai firesc decât înfrângerea cărţii de către maculatură. Din lipsa unei orientări critice, din lipsa unei pasiuni critice dusă chiar până la fanatismul de odinioară, exagerat dar onest, generaţia cea nouă de cetitori nu are contactul cu literatura cea bună. Iar publicul vechiu cetitor nedeprins încă cu proaspetele boscării literare, nedumerit şi ofensat în cuminţenia lui, se desprinde încet dela cartea care i-a înşelat aşteptările şi odată cu aceasta, şi dela acea care ar fi avut poate alt destin. Apare atunci ca o apăsătoare datorie morală, amintirea unei cărţi ce a trecut neobservată, deşi închide între copertele ei modeste, câteva pagini din cele mai frumoase şi mai adânc omeneşti, ce s’au scris după răsboiu. Cartea se numeşte «Neagra Şarului». Autorul: Mihail Sadoveanu. Un scriitor pe care cei mai golaşi de talent crainici ai modernismului l-au caterisit. Despre care nu se mai pomeneşte decât arar, fiindcă e om paşnic, depărtat de cafenelele unde se arde smirna gloriei şi a prestigiului literar. _ Ceteşti în volumul acesta, povestirea atât de fragedă «Dumbrava minunată», şi fără să vrei, gândul se întoarce la sgomotoasa admiraţie — desigur îndreptăţită — ce colonialii literaturilor străine, au manifestat-o pentru Knut Hamsun, bineînţeles după ce premiul Nobel, îl aruncase şi în vitrina librăriilor noastre. «Dumbrava minunată», marchează o nouă înfăţişare a lui Mihail Sadoveanu. Dela povestirea simplă, evocatoare prin coloarea bogată, prin puterea rară de a contura umbra fugară a întâmplărilor în decorul naturii, stabilind o legătură tainică între oameni şi locuri, trece la înţelegerea tot mai adâncă a sufletului omenesc. Mihail Sadoveanu obişnuia să privească mai puţin omul şi stăruia în o cât mai lirică înţelegere a firii. Sau, mai adesea, socotea ca unii peisagişti, omul un accesoriu lăturalnic al decorului. «Dumbrava minunată» oglindeşte un scriitor nou. Mai adânc, mai cunoscător, mai eliberat în fantezie — el stabileşte dintr’odată, neaşteptat, posibilităţile nebănuite de subtilizare ale literaturii tradiţionaliste. Nu trebuie să te depărtezi de liniile spirituale pe care şi le-a fixat scrisul românesc — ci trebuie să te adânceşti cât mai mult în cadrul acestor linii, pentru a crea de acolo, ou material sufletesc şi cu frăgezimea firii de aici, opera complexă şi rafinată, cerută cu stata nerăbdare de moderniştii noştri de ultima oră. Stăm încă sub stăpânirea unei erori: evoluţia literaturii s’ar măsura nu după cât mai larga cucerire a necuprinsului suflet omenesc, oi după o reînnoire a vocabularului şi o mai măiastră chinuire a stilului. *57 © BCU Cl I Mihail Sadoveanu arată cu o simplitate emoţionantă, drumul către literatura clasică înnoită, prin sufletul proaspăt revărsat în această minunată povestire. Avem nevoie de formule nu pentru a teoretiza, ci pentru a ne preciza noţiunile. N’am simţit-o poate, această nevoie, atâta vreme cât literatura nu depăşise cadrul strâmt al iniţiaţilor. Pentru cetitorii cei noui şi cei mulţi, se cuvin clarificate însă noţiunile şi trasate graniţele. Am asistat la încercarea «modernistă» care la un moment dat, acaparând o revistă populară, voia să lărgească eroarea dela un cenaclu la mulţimea cea mare şi nedumerită. Aşteptam o cugetare nouă, ni s’a dat un vocabular nou; aşteptam un suflet nou, complex şi scormonit de toate îndoelile dureroase, ţâşnite din desechilibrul vieţii moderne, ni s’a oferit vidul unei totale absenţi de sensibilitate. Dacă literatura semănătoristă pricepea mai mult natura şi mai puţin omul, «modernismul» nu înţelegea nici una nici alta. Era o literatură livrescă. Un moment scrisul nostru se cobora aparent* dela creaţie la meşteşug. Printr’o reacţie naturală a cetitorilor, acest «modernism» s’a întors la masa de cafenea. El nu reprezintă sinteza literară a unei sensibilităţi. De aceea a fost respins. Puteam fi scutiţi însă de această aventuroasă experienţă, dacă am fi avut un control critic. Cetitorul a suplinit această absenţă. Dar confuzia a crescut, fiindcă pe urma înfrângerii «moderniştilor», s’au căţărat să fluture steag de biruinţă, tocmai ce aveam mai mediocru şi nul, din tabăra celor ce cred oarecum că reprezintă tradiţia. Mihail Sadoveanu, şi după dânsul alţii mai tineri, poeţi şi prozatori, ne apleacă cu ure-chia la pământul natal, să ascultăm de acolo, mai limpede, rezonanţa sufletului nostru. Depărtaţi un moment de ceeace ascundea posibilităţile de a ne desluşi pe noi înşine; am pierdut din scrisul românesc suflul de vieaţă. Artificializând literatura, am anulat-o. «Dumbrava minunată» vine ca o mustrare, ca o discretă chemare spre literatura cea bună, cea adevărată, cea a noastră; cu o adiere de umanitate curată, peste plaiuri româneşti, văzute prin ochiu românesc. Mihail Sadoveanu se aşează în mijlocul confuziei, ca o bătrânească troiţă de răspântie. El ne dă prilej mai ales să verificăm judecăţile noastre asupra orientării literaturii. Şi putinţa să măsurăm cât de fragile rădăcini, şi cât de puţin adâncite în pământ românesc, a înfipt estetismul steril, cultivat în sera câtorva amatori de orhidee literare. © BCU Cluj CÂNTEC SAU RUGĂCIUNE D E ADRIA N M ANIU Intre coasta dealului şi braţul râului, E o inimă moartă, bisericuţa. • Peste fruntea salcâmilor, crucea aplecată (Vestejită par'că în cerul întunecat) ' Frunte, braţ şi coastă, pentru biata inimă Liniştite şi veşnice par în noapte. E târziu. Târziu şi întuneric. Nu mai văd. Ca într'o amintire, Totul se îneacă, şi moare încă odată. * E cântec sau rugăciune ce simt acum? E cântec sau rugăciune, faptul, Că trec pe lângă zidurile dărâmate, Peste apa de oţel cernit, Şi ştiu că glonţul meu poate ucide fiare, , Ştiu că focurile malului vestesc comori, Ştiu că fereastra iubitei plânge aşteptare... Dar fioruri de dragoste, vitejie sau noroc Nu grăbesc bătaia inimei în coaste, Nu încordează braţul de oţel, Nu întunecă fruntea înaltă. E cântec sau rugăciune faptul „ Că sunt singur, în singurătate? ZĂPADA DE , CEZAR PETRESCU Db două zile ninsoarea cădea tăcută, peste oraşul acela posomofît şi glodos de la cea din urmă margine a ţării. Ceva proaspăt, tineresc şi mai puţin trist ca de obiceiu, cobora din văzduh odată cu fulgii. Pe străzile întroenite, trecătorii păşeau învioraţi de o bucurie fără pricină; iar când de peste zaplazuri crengile merilor desfoiau deasupra lor flori reci de zăpadă, nu se grăbiau să le scuture de pe gene şi surâdeau cu o fericire copilărească. Nu se mai desluşiau sub ascunzişul înfoiat al nămeţilor, nici viroagele negre de pe locurile virane, nici murdăria uliţelor desfundate, nici rugina întristătoare a acoperişurilor de tablă. Şi stolurile de corbi, ce nu-şi mai sfârşiseră tot începutul iernii vaietul lor aspru, fugiseră undeva, răsfiraţi în funingine neagră peste mirişti ninse. Acum oraşul era tăcut şi alb. I>e două zile, Ion Sârbu întârzia drumul spre casă, ocolind calea cea mai lungă, des-fătându-se de legănarea molatecă a fulgilor. Aerul proaspăt îi risipia din nări mirosul leşietic al duşumelelor nespălate şi al cernelei violete din cancelaria liceului. Deacolo, dela bustul lui Aron Pumnul cu arama coclită îmbrăcată în veşmânt de zăpadă, calea cea mai dreaptă era pe uliţa Armenească, prin piaţa halelor, pe dinaintea băcăniei lui Petrov, unde se adună la aperitive ofiţerii dela batalionul de vânători. Un sfert de ceas se opria întotdeauna să ciocnească două ţuici, cu sardele înfipte în vârful scobitorii. Era un popas obligatoriu, pentru a afla noutăţile târgului. Maiorul Steriade, cu pântecul nedeslipit de tejgheaua soioasă, descheiat la gulerul tunicii pătate, povestia ştirile garnizoanei; Ştefanache, arhivarul prefecturii, noutăţile politice, şi nenea Tăsică, grefierul, cele dela Tribunal. Madam Petrov, din cutia ei cu geamuri de sticlă, ridica fereastra pe care scria cu litere roşii «Casa», şi asculta cu luare aminte, ţinând o contabilitate a evenimentelor mai strictă, decât acea a sferturilor de cafea Martinica şi orez turcesc, din condica cu tartaşele verzi dungate cu negru. După a doua ţuică, Ion Sârbu culegea restul înşirat pe farfurioara de porţelan, de degetele grase şi cu unghii roşii ale lui Madam Petrov, strecura în buzunar pacheţelul cu caramele pentru Lizeta şi pornia grăbit. In urmă maiorul Steriade îi făcea semn de adio cu paharul, clipind dintr’un ochi, muşcând o scobitoare în dinţii stricaţi. Ştia că un sfert de oră nu mai era vorba decât de el, de servitoarea pe care a dat-o afară, de pălăriile Lizetei. Totuşi acolo venea în fiecare zi şi întindea mâna oamenilor care-1 urau şi pe care-i ura. Acum Ion Sârbu se întorcea acasă pe drumul cel mai lung. Pe bulevardul gării, pe lângă biserica Sf. Uie unde copii au făcut un gheţuş îngust, păzit de doi oameni de zăpadă cu ochii de cărbune. Pe urmă ocolia prin grădina publică. Omătul era călcat de picior omenesc numai pe o pârtie strâmtă. Molizii scuturau la trecerea lui, din arcul crengilor destins brusc, pale de ninsoare peste trandafirii îmbrobodiţi cu şomoioage de paie. In fund, pe lacul îngheţat era patinajul, şi printre arbuştii cu mlădiţele subţiri şi viorii, se vedeau acolo, lunecând înclinaţi, bărbaţi cu flanele albe şi femei cu izbucniri de glasuri argintii, în văzduhul cu ecoul limpede. Ion Sârbu îşi încetinea mersul. Nu-şi putea desprinde ochii dela patinorii ce se desluşiau în depărtarea străvezie, svelţi, arcuind pe luciul gheţei figuri complicate. Izbutea să le urmărească; acela încerca stângaci piruete, perechea cealaltă, cu femeia în flanelă verde «olandeza»... Gândul se întorcea la patinele ruginite de acasă. De trei ani nu-şi mai simţise piciorul strâns în curelele subţiri şi în şuruburile de oţel. Grăbia pasul de odată, ca pe lângă o ispită ce nu-i mai era de acum îngăduită. Portiţa grădinei se deschidea greu, întroenită. O împinse şi de astădată în silă, şi înainte de a călca pragul, mai sorbi aerul rece, cu nesaţ, ca şi cum ar fi vrut să ducă cu dânsul înlăuntrul, o rezervă de libertate. , 160 © In săliţa întunecoasă îşi acăţă pălăria şi tăcu, să asculte. In iatac se auziau două glasuri. Ion Sârbu se posomorî. Iar găsia acolo viespea aceea de Madam Haralamb. N’are să se mai desbare niciodată Lizeta de prieteniile acelea iscoditoare, de mahala? Cu mâna pe clampa uşei şovăi nehotărît. Ar fi dorit mai degrabă să-şi ia din nou pălăria şi să mai rătăcească un ceas prin ninsoare, decât să înfrunte iarăş privirea de martiră resemnată a Lizetei. Dar înopta, îi era foame ; — îşi prefăcu o figură dinainte surprinsă pentru mosafira nepoftită şi intră. — A! Madam Harala mb! se miră cu bucurie ipocrită. In pelerina cu mărgele negre, Madam Haralamb săltă de pe scaun cu o sprinteneală care stătea rău, trupului ei gras şi feţei buhăvite de vârstă. — Dacă nu se ’ndură să vină Mahomet la mante, vine muntele la Mahomet! ţipoti cu glasul răguşii de tutun, risipind cu mâna fumul ţigării groase, pe care o aşeză îndată, cu băgare de seamă pe marginea scrumierei cu cap de pisică. Ion Sârbu nu-şi putu desprinde ochii de la farfurioara de porţelan. Era ciocnită, o ureche a pisicei ruptă, cu urme de cerneală, de pe o peniţă ce fusese rezemată cândva acolo. In casa lui totul era dezordonat, murdar şi provizor. Se sili să surădă şi se plânse de mititele griji, care l-au făcut în vremea din urmă să-şi uite prietenii. — De altfel Lizeta e martoră, adăogă întorcându-se către Lizeta, şi vorbindu-i astfel întâia oară, indirect, după două zile de ceartă cât nu schimbaseră nici un cuvânt. Lizeta îl privi cu ochii îmblânziţi şi recunoscători, sărindu-i într’ajutor. — Tocmai asta-i spuneam Jan... Tu cu cărţile tale... , — Ci mai dă-le focului de cărţi — se indignă Madam Haralamb aruncând printre buzele rotunjite un colac de fum pe care îi contemplă cu admiraţie până se destrăma; — eu în locul dumitale n’aş lăsa frumuseţe de femeie să se topească între patru pereţi. Aş lua-o frumuşel la braţ şi i-aş trage o plimbare să-i meargă vestea pe minunea asta de vreme. Uite Zamfireştii. Is luaţi de douisprezece ani, ce zic eu ? Acuş sunt paisprezece la sfântu Ion, şi-i vezi pe amândoi, în fiecare seară braţ sub braţ, ca doi însurăţei pe uliţa mare. . . Apropos de Zamfireasca. Aţi auzit că nepoată-sa, Tincuţa, cea cu’n ochiu şaşiu Doamne iartă-mă, se mărită cu Ioachimiu dela vânători? Ei ce mai ziceţi de asta? Ion Sârbu dădu din umeri, semn cu nu mai zice nimic de asta, se aşeză pe divan, îşi întinse picioarele, desfăcu banda ziarului şi se cufundă în cetit, hotărît să nu mai asculte nici o vorbă din poveştile lui Madam Haralamb, supranumită «gazeta târgului». Alături veni să se cuibărească între perne, la căldură, Ketty, căţeluşa mosafirii, cu panglică albastră la gât şi cu .zurgălău mic, galben. Ion Sârbu nu o putea suferi de mult; pândi de după jurnal când nu se uita nimeni, îi prinse pielea spinării între degete şi o strânse cu. ciudă, încleştând fălcile, ca şi cum îşi descărca cu această răutate de copil, ceva din toată ura care-1 înăbuşia în clipa aceia împotriva târgului unde îşi îngropa viaţa, împotriva lui Madam Haralamb, maiorului Steriade, Zamfireştilor care se plimbă de paisprezece ani, în fiecare seară, braţ sub braţ pe uliţa mare, împotriva lui însuşi. Căţeluşa fugi lângă sobă, cu sfârcul de coadă strâns între picioarele subţiri de păianjen, şi de acolo mârâi, privindu-l cu ochii bulbucaţi şi lăcrimoşi. Insfârşit Madam Haralamb se ridică să plece, după ce aşeză în geanta de piele roşcată, tabacherea, ţigareta, cutia de chibrituri, oglingioara rotundă şi scrisoarea dela cumnatul din Giurgiu, adusă s’o cetească Lizetei. Ion Sârbu o petrecu până la uşă, întrebă cu îngri-; jorare prefăcută dacă nu cumva căţeluşa n’ar putea răci în zăpadă, şi când portiţa din stradă se auzi trântită, deschise ferestrele larg, să iasă mirosul de fum răcit. ' Rămaşi singuri, amândoi îşi ocoliră privirile. Lizeta netezi cu mâna faţa de masă, aşteptând ceva, un cuvânt, cel dintâiu semn al împăcării. Ion Sârbu, rezemat de stâlpul sobei, prăjindu-şi mâinile la spate, o privi o clipă duşmănos, pe sub sprâncene, apoi îşi strămută repede ochii, la cadrul din faţă, unde se vedea închipuită într’o litografie stângace, trupul alb al Ofeliei plutind despletit pe ape. Când întoarse ochii, Lizeta plângea. Fără hohot, dreaptă, ou mâinile înfipte în scoarţa divanului, cu buzele strânse. Lacrămiîe ţâşniau una după alta din ochii lărgiţi, se rostogo-liau în boabe rotunde pe obraji, picurau pe bluza albă; şi desnădejdea asta mută, fără svâr-colire, topi deodată cu un val fierbinte bulgărul de ghiaţă din sufletul lui Ion Sârbu. Nu-şi dădu seamă când s’a repezit de lângă sobă, i-a prins tâmplele în palme, ştergându-i cu sărutarea lacrimile sărate: i 61 — Biata Lizon, Lizeta mea... Braţul Lizetei îi cuprinse gâtul cu desnădejde, obraz lângă obraz, atât de aproape că îi simţea clipirea genelor ca o desmierdare tăcută şi supusă. In pieptul încleştat de pieptul lui bătăile inimii svâcneau repede, sub sânul strivit de îmbrăţişare; biată palpitare de vietate cuibărită fricos, în adăpostul de unde fusese alungată. Tăceau, şi pentru amândoi numai cuvintele ar fi adus balsamul aşteptat. Dar cuvintele nu veneau. Ceva, ridicase de mult zid între ei. De câte ori n’au stat aşa, strânşi unul lângă altul, să încălzească spuza răcită... îmbrăţişările se desprindeau obosite. Nu mai ştiau să-şi vorbească. Era între ei ca amintirea unui copil mort. Ion Sârbu gemu. Deacum asta va fi vieaţa lor; şi mâine, şi mai târziu, şi întotdeauna. Vru să vorbească, d.ar nu îngână decât: Lizon, Lizon... Şi din nou au tăcut. De câte ori în drum spre casă, ori încuiat în biurou, cu capul în mâini, atunci când în urechile astupate de podul palmelor tăcerea hăuia ca într’un ghioc; de câte ori nu şi-a urzit singur, în minte, cu vorbe fierbinţi, explicaţia aceea aşteptată, de care aveau nevoie ca de o eliberare! S’ar fi plecat amândoi deasupra sufletelor, ca deasupra unei fântâni în paragină, unde între muşchi şi liane, în ochiul apelor zăcute în întuneric, ar mai fi desluşit poate oglindită o bucată de cer. Dar tăceau. Rămăşiţa de dragoste dintre ei îşi căuta împlinire într’o sărutare, în dorinţi repede mulţumite de un spasm, din care obiceiul topise orice savoare şi nu lăsase decât o scurtă înfierbântare animalică. Se ridicau amândoi ruşinaţi ; ea tipărindu-şi rochiile boţite, el privind în altă parte, cu duşmănia întoarsă la loc. O ura atunci. Pentru chipul cum se acăţa de buzele lui, pentru cutele subţiri dela colţul ochilor cu pudra ştearsă de plâns, pentru dorinţa aprinsă în el cu o clipă înainte. O strânse mai tare, ca să-şi alunge amintirea. Dar femeia se desprinse încet, să asculte. Se auzeau zurgălăii unei sănii apropiindu-se, isbucnind sonor sub fereastră, depărtându-se undeva, în ninsoare, spre capătul străzii. — Ca atunci! se înfioră ea, înfiptă din nou în buzele lui, să-i soarbă răsuflarea. «Ca atunci» — însemna ca în după amiaza cea dintâi, când au coborît în târgul acela. Era zăpada ca şi acum, căzută moale peste case. Oraşul tăcut li se păruse însfârşit adăpostul căutat pentru dragostea lor. Erau străini acolo. Nici un trecător cunoscut. Nici un prieten de care să se ferească. Povestea lor n’o ştia nimeni. îşi închipuiau vieaţa ruptă deacum de restul lumii: trăită numai pentru ei. O sanie îi purtase uşoară pe străzi mărginaşe, printre livezi de mahala cu garduri de nuele şi cu stoguri de fân ninse, cu lătrături rustice de câini lângă hambare. In câmp se vedea departe un deal cu păduri albăstrii în ceaţă; un mal de râu cu râpi prăpăstioase; pe o culme un conac cu grădina prăvălată pe coastă ş> cu şiruri negre, geometrice, de viţă îngropată sub zăpadă. Fumul se înălţa subţire din hogege. Un ţăran, cu o sanie pe tălpi de lemn, se ferise într’o parte, sprijinit cu o mână de boii fumurii, şi le dăduse ziua bună prietenos. Totul !i se păruse curat, alb, tihnit şi simplu. Când s’au întors în etacul încălzit, cu clinchenitul zurgălăilor în urechi, după ce i-a desfăcut în genunchi şoşonii ei mici ca două încălţări de copil; sărutarea de pe divanul unde stăteau muţi astăzi, fusese fără sfârşit. Lacrimile femeiei începură din nou să picure. Acum înţelegea şi el. Se împlineau trei ani. Cu o săptămână în urmă, răsfoind hârtiile din sertar, pomenise data la întâmplare, aproape mirat că numai trei ani au trecut. Şi Lizeta aşteptase un cuvânt, un semn recunoscător de amintire. Nu părăsise atunci tot pentru el? Nu-şi ruinase vieaţa ? Nu pentru el era scoasă din rândul celorlalte; femeie care-şi lăsase bărbatul ca să fugă cu altul? Asta era aniversarea lor. Sărutare fără nădejde şi fără vorbe. Mila îl înnăbuşi. Se ridică, fără curaj s’o privească în ochi. — Lizeta... Vrei să aduc o sanie ? Apoi repede, ca să-şi ascundă stânjenirea acestei întrebări, rostite fără să gândească, cu o schimă glumeaţă: — Să turbe Zamfireştii... Soţii model şi pedeştri de pe uliţa mare. Lizeta îl privi fără încredere, cu mâinile uitate în poalele rochiei, cu ochii plânşi. Ion Sârbu roşi. Vorbele lui sunaseră fals; gluma proastă şi prefăcută; grabă silită. Totul era acum mincinos şi prefăcut în vieaţa lor. _ Afară ninsoarea se potolise. Pluteau ici colo numai fulgi singurateci, cei din urmă, scuturaţi din norii cari se retrăgeau spre răsărit, desvelind o jumătate albastră şi înalta 162 © BCU de cer. Ion Sârbu se simţi uşor. Bun. Aproape fericit. încetini mersul până la piaţa cu sănii, să-şi limpezească hotărîrea. Vor merge amândoi pe aceleaşi străzi de atunci, la aceeaş margine de târg. Locurile, ninsoarea, amintirea, le vor uşura să-şi vorbească însfârşit, să-şi lămurească pentru ea şi pentru el însuşi, gândurile... Târgul acela afurisit. Ar fi trebuit să se aştepte dela început. Era aşa de firesc! Oamenii le-au închis uşile, fiindcă nu pot ierta unei femei dragostea în afară de legiuirile lor făţarnice. Asta e tot. A ascuns şi el umilinţi; a îndurat fără să crâcnească glume răutăcioase, toată conspiraţia din jurul lor, ipocrită, disimulată, fără curaj. Numai iubirea lor îi mai poate izbăvi. Vor merge aiurea, în alt târg, va cere mutarea, vor începe altă vieaţă. Se va duce singur la bărbatul ei, cartoforul acela maniac care n’a vrut să audă de divorţ, şi va izbuti să-l convingă s’o lase liberă. Gurile rele au să amuţească. N’are să mai fie silit să se oprească în fiecare zi la aperitive, el căruia nu-i place nici o băutură, ca să păstreze legături cu oamenii ce i-au închis uşile. Ion Sârbu îşi aminti inscripţiile cu cărbune de pe zidurile liceului, cu numele ei şi al lui, şi strânse pumnii. Brutele, cum i-au ucis vieaţa! Mergea acum drept, hotărît, fericit. Se biruia. Da, se biruia. Numai pe ea o iubise, numai pe ea trebuia s’o iubească. A suferit atâta lângă el; din pricina lui are acum ploapele roşii şi traiul acesta, cu umilinţi şi cu mâhniri nemărturisite, i-a crestat cutele dela coada ochilor, veştejindu-i obrazul îmbătrânit înainte de vreme. Şi ce superb îşi purta capul frumos şi statura înaltă, în saloanele unde a cunoscut-o, înainte de a o fi iubit... Ion Sârbu se opri să cumpere flori. Câceva garoafe palide; florile ei. Vor fi cel dintâi semn al împăcării celei din urmă; pentru totdeauna. Vânzătoarea cu părul şi cu genele roşii, le înfăşură în hârtie subţire, lăsând descoperite corolele cu miros răcoros şi pipărat. Când i le trecu în mână, îşi aminti faţa clientului şi surâse încreţindu-şi obrazul urât şi stropit de pistrui: — Domnul Profesor n’a mai dat de mult pe la noi. Altădată... Ion Sârbu nu răspunse. «Altădată» I Ce au toţi cu dânsul ? De ce-i ţin socoteala fiecărui pas, ca unui răufăcător? Ce ochi nesuferiţi are ovreica asta; roşii, ca ochii epurilor de casă... Trânti uşa de sticlă. In stradă aproape să izbească piept în piept o trecătoare. Călcă în zăpadă, alături de cărarea bătută de paşi, prea strâmtă, şi ridică pălăria cu o bucurie ce-i inundă brusc sufletul. — A! domnule Profesor... Pasăre rară! se miră trecătoarea. . Domnişoara Emilia, sora directorului, îi întinse mâna, ridicată numai pe jumătate, fiindcă la cot îi atârnau de o parte şi de alta, de două curele subţiri, patinele care-şi sunară oţelul. Ion Sârbu sărută vârful degetelor înmănuşate şi merse alături, păşind peste mormanele de zăpadă. Fetiţa aceea cu ochii micşoraţi de un surâs, îl intimida întotdeauna. — Mergeţi la patinaj domnişoară Emilie ? întrebă ca să vorbească ceva. Domnişoara Emilia pufni, zăngănindu-şi patinele. Era într’adevăr o întrebare prostească. Flanela albastră de lână, boneta de sub care frizau pe tâmple inelele părului negru, patinele spânzurate la cot, spuneau mai lămurit ca orice răspuns unde mergea. Ion Sârbu se posomorî, cu mâhnirea atât de adâncă scrisă pe figură, că domnişoarei Emilia îi păru rău. Vorbiră pe urmă despre timp, despre cele mai nouă cărţi, despre lucruri neînsemnate, încetinindu-şi nesimţit mersul până în iaţa grădinii publice. Ion Sârbu se însufleţia fără să ia seamă, simţia o mulţumire nelămurită să meargă alături de fetişcana aceea cu mintea sprintenă şi capricioasă, cu nevinovate răutăţi în vorbă, cu întrebări naive. Din când în când o privia cu coada ochiului. Era subţire, cu sânul rotunjit crud în flaneaua de sport, cu picioarele fine şi înalte. Săria cu graţii de pisică peste bulgării de zăpadă, închidea ochii când ninsoarea de pe copaci se scutura deasupra şi-i rămânea în pudră albă în cârlionţii părului. Dar obrazul mai cu seamă, îmbujorat puţin de frig, cu pielea fragedă şi străvezie, avea ceva tânăr şi atât de proaspăt, încât fără nici o legătură firească de gânduri, lui Ion Sârbu îi amin-tia răcoarea din jurul izvoarelor păduratice, cu apă transparentă în culcuş de mintă. In faţa grădinii se opriră. întâia oară, văzu de aproape că are verdele ochilor străbătut de fire aurii şi genele neobicinuit de lungi, încovoiate la vârfuri. A1 unei abia domnişoara Emilia, descoperi florile din învelişul de hârtie mătăsoasă. — O! ce frumoase! Ion Sârbu le întinse cu grabă: — îmi dai voie... 163 © BCU Fata se opri din zâmbet, serioasă deodată: — Domnule profesor, nu sunt pentru mine. Nu vreau să... . Apoi roşind: — La revedere. Se răsuci pe călcâie, şi porni mărunt, pe aleea grădinii, spre lacul îngheţat din fund între arbuştii cu mlădiţele subţiri şi viorii. Ion Sâfbu privi depărtându-se haina albastră, cotind după răsuciturile aleei, sărind sveltă şi tânără, cu agerime de căprior peste meterezele de zăpadă. Lumina scânteia pe oţelul patinelor luciri de armă. A fost aşa sau i s’a părut că o clipă a întors capul? Ce tânără era... Ce lungi genele şi ochii ce limpezi, cu verdele străbătut de striaţii aurii... Şi ce catifelată pielea acolo, la colţurile ochilor încondeiaţi, unde ploapele Lizetei erau înălbăstrite de pudră. Se întoarse încet, spre piaţă, să caute sania. Se gândi cu nesfârşită plictiseală că Lizeta îl aşteaptă de mult acasă, cu pălăria în cap, ridicând nerăbdătoare colţul perdelei să-l vadă ivindu-se în capătul străzii. Paşii îl târau din ce în ce mai greu. Tot ce gândise în drumul de adineaori era risipit, gol, absurd, fără putere de îndeplinire. Ce au să-şi vorbească? Ce mai pot să-şi vorbească ? In dreptul lui Petrov, îi întâmpină maiorul Steriade, cu mantaua fluturând, mestecând un capăt stins de havană. Era prea vesel. In zilele lui de chef. Se cunoştea de departe. — Eşti captivul nostru! tună, punându-i mâna pe umăr în semn de posesiune, Nici un moft amice! Să-ţi spun una nostimă, cu colonelul... Se lăsă târît. Ar fi făcut orice, numai să întârzie întoarcerea acasă. Inlăunlru era adunată toată ceata. Nenea Tăsică, ajunsese probabil în «faza melancolică»; tăcea, cu privirea înfiptă în paharul golit. Stefanache, arhivarul prefecturii povestea ceva foarte ticălos la urechea lui Madam Petrov, roşie şi cu ochii pudic aplecaţi, deasupra condicei de socoteli. . Un ofiţer necunoscut, cu părul tuns cu maşina şi cu mustăţi stufoase, explica, cu jumătate de trup întinsă peste tejghea, dintr’un plan de luptă improvizat cu chibrituri şi cu drojdie de cafea,, cum s’a rupt frontul la Mărăşti. Intrarea lui Ion Sârbu fu primită cu "urlete. Profesorul de latină se abătuse dela program. Călca acolo la ore neobişnuite. Minunea se cerea sărbătorită. — O baterie! suspină maiorul Steriade, împingându-şi cu o sfârlă chipiul pe ceafă. Apoi întorcându-se către cuşca de sticlă: — Madam Petrov, întreabă-1 dacă are bilet de voie, de acasă. . . Ceata izbucni în alte urlete, şi cel mai înverşunat se frământă ofiţerul necunoscut, care nu ştia despre ce e vorba. Risipi chibriturile şi se întoarse către noul venit, să înceapă explicaţia dela capăt. Ion Sârbu observă că are fire de păr groase şi cărunte pe nări şi în urechile roşii; iar în creştetul tuns, o cicatrice albă şi lucioasă de tăietură. . . Târziu, Ion Sârbu se întorcea spre casă, împiedicându-se în şoşonii descheiaţi. Nu se ţinea bine pe picioare. Nu era deprins cu vinul. II durea capul, la tâmple, ca două ţinte înfipte. Dar nu simţia frigul. Se întunecase. începeau să se aprindă luminile. In faţa casei se opri. Umbra crengilor tremura albăstrie şi imaterială pe zăpada luminată de becul electric. In mână ţinea florile cumpărate. Erau ude de vin, veştede, târîte pe tejghea. Se clătină când deschise portiţa. Se propti să răsufle cu sete. ’ Atunci, de undeva, din închipuire ori aevea, pe o stradă, în noapte, sunară depărtându-se zurgălăii unei sănii, din ce în ce mai stins; chemare muribundă a amintirii. Ion Sârbii se mai uită odată la flori. Apoi le aruncă jos, în zăpadă, şi le călcă apăsat cu piciorul. , , © BCU PASĂRE ALBĂ D E NICHIFOR CRAINIC Pasăre tainică, pasăre albă, Fulger prin noapte — abia licărit Dinspre apus spre răsărit, Pasăre tainică, pasăre albă. Greu e pământul de plânsete ud. Ţipătul groazei tale 1-aud, Spintecă noaptea ca un cuţit Dinspre apus spre răsărit. Pasăre tainică, pasăre albă, Ce laşi pe ţărmul din asfinţit? Cuib părăsit — trup putrezit... Pasăre tainică, pasăre albă. Moartea-i ca noaptea: hău întunecat Intre două lumi despicat; Moartea-i ca noaptea: umbră şi vis. — Dincolo unduie cerul deschis. Pasăre tainică, pasăre albă, Dincolo râd fericite grădini Insule 'n haosul sfintei lumini, Pasăre tainică, pasăre albă. © BCU Cluj CONTEMPLARE Se urcă restul zilei cu aburii din baltă Şi noaptea poposeşte tăcută şi înaltă... Miros de lapte proaspăt, de fân şi cimbru ud. Sunt prispele curate şi aerul e crud, Iar prin văzduhul umed doar paşi de vânt se-aud. Ţăranii trec cu sapele pe umăr... De-acuma clipele de ce să le mai număr: Pe-aici nu se distramă vremea 'n clipe, Ci timpul trece în vâsliri târzii Ca o bătaie leneşe de-arlpe De barză Peste acoperişuri de gospodării... Molatec sbor de berze albe piere Trăgând în urmă pânze de tăcere. . Ochi odihniţi pe albe ziduri vii — Şi ’n seară ai putea să nu mai fii: Pârâul curge în vâsliri încete, Cu dânsul vieaţa-ţi curge pe 'ndelete; Iţi tremură tot sufletu 'ntr'o stea — Şi clipa asta simplă-ai vrea să stea, — Deasupra ta, să stea o vecinicie, Atotstăpânitoare şi pustie... Şi ’n noaptea înstelată şi înaltă Cum stai visând cu firea laolaltă Te risipeşti în fire ca 'ntr'un vis... Te risipeşti ca 'n propriul tău vis... D E MIRCEA GHEORGHIU © BCU Cluj & I C R O I C IDEI, OAMENI FAPTE t I O A N URBAN JARNIK Prea puţini prieteni avem peste hotare cari să ne cunoască şi să ne iubească profund cum ne-a cunoscut Ioan Urban Jarnik şi însufleţit cum ne-a iubit el. Că era un învăţat filolog bătrânul profesor ceh care a închis ochii, că limba noastră, printr’însul, era împărtăşită de pe o catedră a glorioasei Universităţi din Praga, n’ar fi lucru deosebit de măgulitor pentru noi. Nu ştiu întru cât te-ar entuziasma faptul că slujeşti, ca un copac sau ca un minereu, drept obiect de studiu. Dar, în legăturile sale cu noi, blajinul unchiaş Urban Jarnik biruise de mult filologia şi trecuse dincolo, sau, mai bine zis, dincoace de ea. Sufletul lui se coborîse, pe scriptele cuvintelor, în adâncul sufletului nostru naţional. Şi ne înţelegea şi ne iubia. Când venia prin ţară, ni-o mărturisia singur, se simţia ca la dânsul. Atâţia din bunii lui prieteni — scriitori şi gânditori din generaţia Junimii — muriseră; atâţia îl îmbrăţişau ca pe un frate sosit de departe şi atâţia noi răsăriţi se adunau în jurul lui şi se simţi au ca în preajma unui bunic sfătos pe care-1 iubiau de mult şi-l vedeau întâia oară. Româneşte grăia şi scria ca noi; ba studiile şi amintirile pe care le-a tipărit prin revistele noastre stau dovadă că mânuia cuvântul românesc mai curat şi mai neaoş decât mulţi dintre noi. Şi iarăş, cine îşi aducea aminte, călător prin ţara bătrânului, să-i treacă pragul, se simţia în simplitatea duioasă şi voioasă a casei lui din Praga, musafir la o rudă deaproape. Era cu atât mai mişcătoare şi mai de preţ prietenia lui pentru noi, cu cât Ioan Urban Jarnik nu era nici francez, nici englez, nici american. Era ceh, iar poporul său nu era dintre cele ce ţin în mâna înzăuată cumpăna cu destine pentru popoarele mici. Dimpotrivă. Neamul lui arsese pe rug cu Ioan Huss, se ridicase la o filosofie a înfrăţirii cu gândirea lui Comenius, îşi zuruise lanţurile robiei în ritmurile neîmpăcate ale lui Svatopluck Cech şi în acelea, fulgerătoare, ale lui Petr Bezruc, se ridica apoi, slăvind aceiaşi pretenţie, la o concepţie cosmică a ei în imnurile lui Otokar Bre-zina — poate cel mai mare poet al Europei de azi, — şi se sbuciuma pentru formula libertăţii naţionale cu Masaryk şi cu Beneş. Urmele adânci ale destinului ceh le găsise bătrânul Urban Jarnik întipărite aproape la fel în vieaţa poporului nostru. Şi cu aceiaşi seninătate paşnică şi încrezătoare, ce-i împodobi a chipul alb de bătrân falnic, el aducea vestea dela ei la noi şi o ducea dela noi la ei. Nu slujia, propriu zis, nici o doctrină politică, religioasă,^ori filosofică. Dragostea cu care a căutat să ne facă cunoscuţi ţării lui, prin ştiinţa, prin conferinţele, prin traducerile pe care le-a făcut el însuşi sau le-a pus la cale din literatura noastră, izvora din acel spirit de frăţie umană care e nobleţă culturii cehe şi caracteristica neamurilor cari au îndurat pe umerii lor călcâiul greu al istoriei. , . Acest spirit l-a călăuzit pe Urban Jarnik. Cu spontaneitate simplă, firească, el s’a ridicat dela filologie la filantropie, dela armoniile urbelor la armonrile sufletelor şi ale popoarelor. Ştiinţa lui căpăta astfel o sacră încununare etică. Conştiinţa lui împletia, aproape instinctiv, destine de neamuri şi, prin aceasta, ea devenia o conştiinţă europeană. Fericit exemplu lasă să plutească deasupra gropii lui dascălul acesta de umanitate care, în simpla lui modestie, avea aerul că, fără să-şi dea seama, întrupează viu toate aceste lucruri mari pe care filosofiile cearcă zadarnic să le coboare din flaconul formulei în realitatea turburată până în adânc de monştrii urei. Nichifor Crainic S. S. R. F ĂSFOIAM în această vacanţă a sărbătorilor de iarnă, câteva vrafuri de reviste vechi, de acum zece-cinsprezece ani. Din broşurile cu miros înne-căcios de colb şi de şoarec, într’o după amiază ceţoasă, la gura sobei, a înviat cu zăngănit de spade ruginite, larma polemicilor de odinioară. Fantomele principiilor pentru care se încăerau atunci taberele literare, cu uri potolite pe urmă şi cu dragoste amăgite mai târziu, se înălţau dintre foi mucede, cu acea poezie melancolică ce se răsfiră ca un miros bătrânesc de tămâie, din cărţile vechi. Iar cenuşa răcită, presărată de timp peste aceste în-duşniăniri vremelnice, ne dădea prilej să măsurăm calea străbătută într’o decenie şi mai bine de multe prejudecăţi şi erezii literare, ce ne par astăzi, asemeni acelor culbeci de calcar înfipţi în stâncă, mărturii ai faunelor preistorice. Am găsit acolo, în paginile «Vieţii Româneşti» şi ale (Convorbirilor» cârmuite de d-1 Simion Mehedinţi, botezat de adversarii săi de atunci «Kebias», o înverşunată harţă pe tema onorariilor ce se cuvin ori nu, scriitorilor de literatură. Părea atât de monstruos gândul unei poezii plătite cu hârtiile Băncii Naţionale, grele atunci ca argintul; încât revista din Iaşi ce îndrăznise să introducă în literatura noastră patriarhală asemenea extravaganţe, fusese învinuită de americanism literar şi denunţată opiniei publice, ca primejdioasă corupătoare de moravuri. Poetul trebuia să trăiască aerian ca pasările cerului. Cel mult o sinecură, o slujbuliţă ruptă din buget, o catedră susţinută de patronii revistei; veneau pe căi ocolite să plătească statornicia scriitorului deoparte, ori de cealaltă a baricadelor literare. Lupta a fost homerică. «Viaţa Ro- 167 © BCU # mânească» a risipit un potop de argumente, cerneală şi hârtie, pentru a justifica eroic, păcatul de a fi plătit deopildă cu trei poli, astăzi pieţul a trei pachete de ţigarete «Ferdinand», un ciclu întreg din Caleidoscopul lui A. Mirea, sau cu cinci piese cu efigia regelui Car ol, o poezie de Octavian Goga. Din aceştă îndelungată întretăiere de ascuţişuri polemice a luat fiinţă dacă nu înşelăm, astăzi vegetativa Societate a Scriitorilor români, înfăptuită pentru ocrotirea drepturilor de autor şi pentru asigurarea unui azil, când poetul pe aripile fanteziei alunecă în împărăţia iresponsabilelor extravagante, catalogate în manualele de psihiatrie. A avut de atunci societatea, preşedinţi de rând şi de onoare, vicepreşedinţi, secretari şi comitete; a exclus membri, i-a înscris din nou, din nou i-a exclus, a dat câteva banchete prezidate de înalte figuri oficiale cu barbă şi fără, a tipăiit calendare cu pozele în profil şi în faţă a scriitorilor cunoscuţi şi ale altora despre care atunci aflam întâia oară, însfârşit a făcut tot ce obiceiul pământului socoate indispensabil unei societăţi cu vagi atribuţii de intelectualitate. Ni se pare chiar că uneori a încercat şi câte o îndrăzneală neaşteptată: o pensie pentru văduva unui poet, internarea într’un sanatoriu a doi scriitori cu un grăunte de fosfor prea mult aprins în închipuire. Dar am dat odată şi peste o listă foarte lungă şi foarte ciudată, a celor ce în calitate de membri ai numitei societăţi, îşi pot adăuga cărţilor de vizită în lipsă de alt ornament, declararea meseriei de scriitor român. Sunt acolo maiori, căpitani şi locotenenţi, magistraţi şi advocaţi, medici şi dascăli din învăţământul inferior şi superior, şi în această furnicare de diletanţi ai literaturii, şi câţiva scriitori autentici, ce par a se dezinteresa cu totul de destinul societăţii urzite după cât se pare, pentru ocrotirea drepturilor lor. Şi ne întrebăm dacă starea aceasta de lucruri nu s’ar cuveni curmată. O societate profesională nu e chemată a elibera brevete de capacitate; talentul se afirmă fără bilet de voie şi fără recomandarea d-lui Preşedinte al S. S. Reului sau diploma d-lui Ministru al Artelor. Dar o societate profesională a scriitorilor, se cuvenea să adune sub ocrotitorul ei acoperemânt scriitori care trăesc din scris, indiferent dacă au publicat ori nu un număr stabilit de volume. Fiindcă indiferent de calitatea talentului său, d-1 Radu Cosmin este un scriitor român trăeşte din această Îndeletnicire (şi încă cum 11 pe când un domn maior, care incidental, pe lângă cărţi de tactică a scris şi o cărţulie de poezioare mult lăudate în garnizoana respectivă şi savurată de familia d-lui Colonel comandant de righiment • nu poate da buzna într’o societate unde meritele se stabilesc — după alt calibru decât acele înşiruite în cartea bunului artilerist. Se pun în vremea din urmă o sumă de probleme anevoios de deslegat, şi de care depinde în bună parte destinul scrisului românesc. Am văzut un director de teatru nesocotind drepturile unui traducător, cu acea hrăpăreaţă lăcomie obişnuită numai în breasla zarafilor. E pe urmă vorba de o lege care ar asigura dreptul de autor, un număr de ani încă, pentru familia scriitorului mort, ce ar pune capăt anarhiei noastre editoriale. E vorba de pensii, de ajutoare pentru bolnavi, de clădirea vr’unui sanatoriu undeva, de îngrijirea mormintelor pe care cresc astăzi măcieşi sălbăticiţi. E mai ales vorba de ajutorat scriitorul spre a obţine pentru scrisul lui de un an, o plată egală cel puţin cu acea de pe un trimestru a unui contabil al caselor de editură. Este îndestul de uimitoare prin monstruozitatea ei, obişnuinţa de a plăti autorului a cărui carte se vinde pe piaţă cu treizeci de lei, suma de un leu; — un procent de cinci ori mai mic decât încasează un chelner de restaurant la o notă de plată. Librarul care ţine cartea în soarele vitrinei, incassează pentru această găzduire a cărţii vândută şapte lei jumătate, autorul un leu! Şi se mai discută cu înfierbântare de ce n’avem proză românească deopildă; când scriitorului îi rămâne între alte îndeletniciri cu care să-şi plătească pâinea, câteva ceasuri pe lună, furate biuroului, sau gazetei, sau tribunalului, sau catedrei, pentru a lega obosit câteva fraze, ce scârţâie greu şi aştern palid pe hârtie, o literatură istovită şi descurajată ca însăş fiinţa istovită a scribului. Aceste reflecţii ne-au prilejit răsfoirea revistelor colbăite, în care se discuta cu aprindere plata ori neplata scrisului literar. Şi deaceea am făcut legătură între naivităţile risipite atunci de ambele tabere, şi rostul tovărăşiei de breslaşiai scrisului ce a născut pipernicită pe urma acestor harţe. CRONICI LITERARE al DOILEA ROMAN AL D-LUI REBREANU: PĂDUREA SPÂNZURAŢILOR ' ■ de ■ Ion Darie nemulţumire a contemporaneităţii, e poate şi un romantism al trecutului care desluşeşte numai în urmă, peste umăr, mişcându-se cohortele eroice ale literaturii; e mai ales la mijloc neputinţa psicolo-gică a istoriografului literar a recunoaşte geniu ori talent deosibit concetăţeanului întâlnit în fiecare zi la ţuică ori la cafenea, ca orice muritor de rând, cu galoşi scâlciaţi în picioare şi cu rate în întârziere la croitor. . Dar de astădată, în România cea mărită de răsboiu se poate vorbi poate, curajos şi fără frica exagerării despre o reală criză literară. Mai întâi sunt morţii apropiaţi cari nu au lăsat, urmaşi vrednici. 168 VjRIZA literară a fost fără îndoeală obsesia criticilor, din toate veacurile. Cu melancolie răsfoieşti astăzi paginile de judecăţi critice contemporane lui Balzac, Musset, Merimee; sau mai târziu din vremea lui Flaubert, Zola, Maupassant, Daudet; reciteşti paginile scrise în epoca Junimei ori acele din timpul când în revistele din Iaşi şi Bucureşti sub versuri, proză şi fragmente de teatru, erau risipite iscăliturile lui Vlahuţă, Coşbuc, Caragiale, Delavrancea şi Duiliu Zamfirescu; pretutindeni şi întotdeauna critica a văzut acolo şi atunci, simptomele unei grave crize literare. E o obsesie; o infirmitate optică; veşnica © BCU Fe ui mă sunt acei ce au tăcut fără să fi murit — sau acei cari nu şi-au ţinut făgăduielile, sa.tr acei cari n’au ştiut să se. înnoiască. Numele ne. stau pe buze; nu e nevoie să le rostim. Puţinele adevărate talente proaspăt ieşite la lumină, ca acei ghiocei primăvăratici ce sparg zăpada iernilor, n’au avut încă nici timpul, nici puterea să imprime acestor din urmă ani o înfăţişare caracteristică literaturii. Singuratice apariţiuni, aceste talente sunt încă în devenire. S’a vorbit cu emfatică exagerare de o literatură nouă. Era numai o literatură a tinerilor. S’a vorbit de un suflet nou. Era numai violarea sintaxei vechi. Căci nu va fi însemnând doară cristalizarea acestui «suflet nou», — miniatunsmul celor câţiva chinuitori ai verbului românesc, cari confundă acrobaţia deasupra abizurilor sintaxice, cu acea într’adevăr rară şi emoţionantă ascensiune a piscurilor singuratice, către care se simte chemat din vâlceaua unde forfoteşte mediocritatea, talentul fără plumbi în piciorul musculos şi sprinten. Originalitate, mult trâmbiţata originalitate, a dovedit mai puţină literatura tinerilor. Mai mult a dovedit mimică a originalităţii, înveliş exterior, grimază chinuit compusă, acasă, în faţa oglinzii şi în mână cu dicţionarul concubiaagiilor de cuvinte excentric însoţite. - Opera d-lui Rebreroiu, încet pornită, fără caracteristica grabă a timpului, cu acea conştiinţă a drumeţului pregătit pentru cale lungă; —capătă în această, vreme o deosibită însemnătate. E un om care-şi înfige paşii masiv, pe o potecă în jurul căreia sburdă o ceată de neiăbdători, risipiţi după flori fragile fără rod şi obosiţi înainte de a ajunge la jumătatea urcuşului. ■ «Ion», acel roman al celor două instincte ce stăpânesc omul primitiv; proprietatea, şi iubirea, fără a fi «romanul românesc», desăvârşitul, singuiul, definitivul, •— e fără îndoeală una din cele mai trainice scrieri ale ultimei decenii. Era mai ales plin de făgădueli prin însăşi defectele sale. Autorul aducea într’o literatură de romantism iural, un ochiu obiectiv, rece până la jignire, ce avea să stârpească limbuţia dulcegelcr pasteluri pastorale, cu baci doinind din fluier de soc, pădurărese grigoresciene cu siluete de halviţă şi idile, în care mirosul opincei de porc era înlocuit cu suavă odoare de cyclamen. D-l Rebreanu venea în literatură românească cu o concepţie întrucâtva învechită, acea a strictului naturalism ; dar tocmai prin această îndărătnică întârziere în moda timpului cu cel puţin patru decenii, îşi rezerva un teren neexploatat şi fertil. Intr’o societate în plină stratificare socială, unde lupta egoistă de ajungere are loc fără eroism, din îndârjiri obscure şi din compromisuri asemănătoare cu acele zugrăvite cândva de Balzac, un ochiu ager şi obiectiv, nehalucinat de emfaza romantică, avea să descopere tragedii fără strălucire ca însăşi vieaţa. şi personagii însufleţite ce mediocre ambiţii verosimile, pentm fresca unei întregi, epoce de trei ori interesantă: sub aspectul social, naţional şi sufletesc. Cel de al doile’a roman al d-lui Rebreanu, cu aceleaşi calităţi şi cusururi ale celui dintâi, poate mai lămurit accentuate amândouă, ne zugrăveşte chinuirea sufletească -a unui intelectual ardelean, ostaş chezarocrăesc în marele răsboiu. Schematic romanul s’ar rezuma în câteva rânduri: Apostol Bologa, fecior al advocatului Iosif Bologa, condamnat odinioară în procesul Memorandului, se înscrie voluntar în armata austriacă, din simplă vanitate de îndrăgostit, pentru a câştiga mai trainic inima logodnicei, uşuratică şi cucerită de strălucirea uniformei. Doi ani de răsboiu îl întăresc în credinţa că acolo a găsit adevăratul izvor de vieaţă. Voluntarul român din Parva s’a purtat brav,’a cucerit trei decoraţii, e locotenent şi cu inima împăcată a condamnat pe locotenentul ceh dezertor, Svoboda, la spânzurătoare. Atât de liniştită îi e conştiinţa încât' ia parte la executarea osân-ditului, şi cu acea severitate şi nepăsare odioasă a virtuoşilor fanatici ce nu admit şovăiala, nu se sfieşte să încerce singur, cu mâna, tăria ştreangului unde avea să atârne peste câteva clipe 1 cehul «trădător». Dela această execuţie începe însă în-dceala. E semănată în sufletul lui de alt ostaş, căpitanul ceh Klapka. Apostol Bologa îşi aminteşte că e român. Tot ce clădise doi ani de disciplină a răsboiului se clatină şi se năruie. Toată temelia unei arhitecturi morale construite pe ficţiuni, plesneşte sub erupţia sentimentelor în care supra-vieţueşte moştenirea sufletească a advocatului condamnat în procesul Memorandului. Apostol Bologa e gata să dezerteze ca şi cehul Svoboda. E numai chestie de timp. O rană, cinci luni de spital, strămutarea pe frontul român, luna de concediu acasă, ruperea logodnei, îndrăgostirea de fata groparului Vidor, Ilonca; toate rai fac decât să întârzie ceasul dezertării, dar să-i înfigă mai adânc gândul. Şi când ceasul soseşte, şi e prins, şi după o repede judecată dus la stâlpul spânzurătorii, Apostol Bologa nu e decât unul mai mult, în. pădurea spânzuraţilor, despre care întâia oară cu glas tremurat de spaimă, îi povestise căpitanul Klapka în acea zi tomnatică acelei dintâi executări de osândă, cu care se deschide romanul. Ca şi în primul roman al d-lui Rebreanu, în jurul acestor personagii de întâiul pian, mişună altele mai mărunte, cu vieaţă proprie, cu gesturi neînsemnate din care se întreţese însăş verosimilitatea realităţii. «Pădurea Spânzuraţilor», faţă de «Ion», nu înseamnă o scădere. Construcţia e mai simplă şi mai liniară, prisosul e mai cu îngrijire eliminat, sunt câteva pagini cari nu se pot uita cu uşurinţă; spânzurarea ofiţerului ceh; pândirea reflectorului rusesc în observator, acolo unde razele îl hipnotizează pe Bologa cu o haluciuare simbolică; drumul cu automobilul prin pădurea celor şapte spânzuraţi... Lipsit de viziune largă, d-l Rebreanu prin însăşi această infirmitate izbuteşte să zugrăvească răsboiul fără patetism, aşa cum a fost de fapt;, acumulare de mizerabile eroisme şi laşităţi necunoscute, monotone, aşa cum le-a descris Tolstoi, nu atât în «Răsboiu şi Pace», cât mai cu seamă în «Amintirile din Sebastopol» sau cum le-a văzut Stendhal, prin ochii lui Fabrice, în «La Chartreuse de Parme». Ceeeace rămâne încă supărătoare, sâcâitoare, e limba d-lui Rebreanu, negligenţa1 cu care sunt lipite la întâmplare adjectivele de substantive,, comparaţiile vulgare şi rău plasate, ce mânjesc unele pagini, acolo unde ritmul romanului ar cere mai degrabă o străvezime lipsită de orice podoabă, decât abundenţa acelor de îndoelnic gust. Făceam aceleaşi observaţii, tot aci, acum un an jumătaţe, cu prilejul romanului «Ion». Mi s’a răspuns de aiurea cu mustrări;, «romancierul nu trebuie să stăruie în. şlefuiri de frază; Tolstoi n’a fost un stilist, ba dimpotrivă». Exact. Şi am putea adăuga numele lui Stendhal, care citea în fiecare seară câteva pagini din Codul Civil, pentru a-şi purifica fraza de orice literatură, reducând-o la cea mai seacă expresivitate. Dar una. 169 © BCU e lipsa voită ori organică de ceeace se numeşte stil literar, — şi alta e nestăpânirea vocabularului, ce face confuzie în însăş noţiunile reprezentate de cuvinte. D-l Rebreanu pune un om timid din fire, să întrerupă o povestire «cu aprobări trufaşe» (pag. 97), într’un dialog să vorbească altul cu «dispreţ falnic», (pag. 17) în altă parte, un pretor smulgând o mărturisire, «izbucneşte — tot — falnic» (pag. 304); un reflector care agită o divizie întreagă e «buclucaş!» (pag. 84), ca un simplu chefliu; un om care vorbeşte sub povară <