I . I © BCU Cluj V EXEMPLARUL LEI 5.— GÂNDIREA E X E M-PLARUL LEI 5— REDACTOR: CEZAR PETRESCU APARE LA 5 ŞI 20 ALE FIECĂREI LUNI CORESPONDENŢA REDACŢIEI PE ADRESA: CĂSUŢA POŞTALĂ 170, BUCUREŞTI PENTRU RECENZII ŞI ANUNŢAREA APARIŢIEI, DOMNII AUTORI ŞI CASELE DE EDITURĂ SUNT RUGATE A TRIMITE CÂTE DOUĂ EXEMPLARE. - MANUSCRISELE NEPUBLICATE SE ARD. CĂRŢILE ŞI MANUSCRISELE RUGĂM A FI ADRESATE REVISTEI ŞI NU PERSONAL niiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiuiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiîîin'iiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiim MERCURI20 DECEMVRIE 1922 CUPRINSUL GLASURI IN NOAPTE de Adrian Maniu................. 97 UNUI FRATE de Demosteve Botez 99 BALUL de Cezar Petrescu.100 PLUGURI de Lucian Blaga .... 102 AMINTIREA de Nicolae Cibin . . 203 CIOBANUL de A. Cotruş...106 CRONICI: IDEI, OAMENI & FAPTE: Regionalism literar .- . 107 Glasurile nopţii......107 Marcel Proust.........108 CRONICA ARTISTICĂ: DEMIAN de Virgil Cioflec ..... 109 DRAMA ŞI TEATRUL: «TATĂL», DE AUGUST STRIND-BERG.MIM: PAUL WEGENER de Ioan Marin Sadoveanu. . . . no CRONICI LITERARE: GERHARDT HAUPTMANN de Leon Donici..............iii CRONICA MĂRUNTĂ..........113 DESENELE de DEMIAN iiiiniiiiiiiiiiiiiiiniiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiHiiiiiiiiiiiiiiiiiiiii ABONAMENTE: 1 AN, 120 LEI; 6 LUNI, 60 LEI. EDIŢIE DE LUX, 250 LEI. PENTRU INSTITUŢIUNI ŞL AUTORITĂŢI, 250 LEI ANUAL. IN STRĂINĂTATE: 250 LEI ANUAL. — INSERŢII ŞI RECLAME SE FAC LA ADMINISTRAŢIA REVISTEI ŞI LA TOATE AGENŢIILE DE PUBLICITATE EXEMPLARUL LEI 5.— ADMINISTRAŢIA: BUCUREŞTI, STR. POVERNEI, 28 GÂNDIREA EXEMPLARUL L E I 5.— © BCU Cluj GÂNDIREA L A S U R I ÎN NOAPTE D E ADRIAN M A N I U .U RUT ALE ca loviri de ciocan, cuvintele răsunau între' pereţii strâmţi ai camerei. Subiectele se perindaseră; toate câte se pot simţi şi ridica asemeni unor pietre grele de pe suflet. Acei oameni răguşiseră vorbind despre arta cea nouă şi despre atentate, despre lovituri la bursă şi despre bolşevism. Un vers, care să fie un sbor de pasări. O granată, aruncată de pe acoperişul uneia din casele străzii principale spre landoul aurit. îmbogăţiri ţâşnind din sonda neagră — şi împărţirea cea mare. Teorii asupra celulei de vieaţă şi asupra relativităţii, trecuseră împreună cu frânte destăinuiri de inimă, alături de cuvântul obscen al înjurăturilor apăsate — strivind gingăşii nerostite... Pe urmă, în fumul tutunului, se rupse un ochiu de lumină — şi parcă şi gândurile. • Tăcere. Afară se auziau tramvaiele vuind. Pe coridoare glasuri de femei şi bărbaţi: cuvinte simple fără gând — pentru uzul dobitocesc al vieţii, cu nimic mai mult. Iar departe, o gloată trecu în strigăte pentru o manifestaţie oarecare, de pe o stradă pe altă stradă. Şi iară planuri de mai bine, se svârcoliră ridicându-şt capetele ca şerpi chinuiţi. Dar avânturile erau mici. Desnădejdea strivea încă o noapte pierdută. Atunci cel mai tăcut dintre ei, dintr’un unghier de umbră, nemişcat, începu să vorbească şi ascultarea se întinse ca o poruncă din acele ce copleşesc. Zise: Revoluţiile nu le fac revoluţionarii. Tunuri şi discursuri, milioane şi execuţiuni... Sau dacă le fac, de mii şi mii de ani, victoria lor nu e de cât pentru a lor înfrângere. Aţi vorbit toţi, vă ascult pe toţi — şi mâine alţii vor fi semenii voştri; o beţie ciudată frământă parodia. Nădejdiile neînplinite au otrăvit planeta. Beţie de flămânzi. Schimbarea cea mare nu o poate face nimeni. Sărăci şi nedreptate vor fi întotdeauna. Şi după întotdeauna, nu mai e nimic. Pe morţi nu-i poţi învia. Ciungilor nu le poţi da braţe, şi nici proştilor minte şi nici hoţilor cinste. Avântul care clocoteşte în voi, se ridică şi cade istovit findcă sunteţi închişi în viaţă. Apostolatul cel mare îşi are mucenici, dar nu sunteţi voi aceia. Pe urma voastră bate vântul deşertului, 97 unde călcaţi florile nu mai cresc. Revoluţia? germenul ei nu-1 aduc agenţii plătiţi, nici ambiţia tinerilor cari vor şi apoi ajung respectaţi miniştri. Voi nu aduceţi nimic nou — şi cel nou naşte — în grajdurile îndepărtate — naşte şi moare şi va naşte iar. Ascultaţi. Am cunoscut pe un bătrân care nu a vrut nimic decât să adune cărţi şi să le dea. (Sămânţă căzută pe piatră) Azi nimeni nu mai ceteşte. Azi pentru nimeni nu mai e gând. Dar nici nu era nevoie de asta, ci de suflet. Şi lumina din darul bătrânului a mijit ca un licuricu. Altul; un copil, era crud de ani şi fraged la inimă, a venit să mă întrebe cum ar putea să se ducă în sate şi să predice ţăranilor alfabetul! înţelegeţi? îmi vorbia de un voluntariat cultural. Dorul îi strălucia în ochi ca o stea, dar numai ca o stea, care se stinge. A fost un semn, înghiţit de viaţă. Pocăit, acum se străduie să fie semen cu voi în mărăcinii drumului — dar a fost un semn. Pe urmă am cunoscut un medic. Acesta credea în religia sănătăţii Din sat în sat încerca să tămăduie poporul fără să urmărească nici un câştig. Plângea, pentru că îmi arăta că nu sunt sănătoşi oamenii după cât nici nu ştiu carte. Dintr’o sutime ai număra pe degete pe cei lipsiţi de beteşug. Şi munca lui părea fără spor ca a nebunului numărând boabele de nisip ale mării. ' In aceştia aş fi vrut să cred. Sunt sigur că dacă şi în altă planetă dăinueşte caraghioasa speţă a oamenilor — fac versuri proaste, se uită prin telescoape la stârpitura de pământ — se bat între ei şi apoi cer iertare Dumnezeului făcut de ei. Şi acolo fericirea unora e durerea celorlalţi. Şi poate şi acolo unii se jertfesc. Dar zorile adevărate rămân în beznă. Ajutorul adevărat nu-1 mai dau nici banii; iar celelalte simţuri au murit demult. Spuneţi-mi drept, dar drept, cu acel dor de adevăr pe care-1 au mincinoşii unei vieţi întregi: Credeţi voi într’un alt mâine ? Atunci ca un singur glas prietenii îi strigară: Da, prin tine! A doua zi am aflat că necunoscutul a dispărut. A dezertat la ora patru, de teama faptelor, el care vorbise, fără să mai aştepte nici un fel de zori. ¥ c © BCU Cluj UNUI FRATE D E DEMOSTENE BOTEZ Peste nu ştiu câtă vreme când eu de mult voiu fi murit, Intr'o Duminecă de toamnă, ca asta "n care plouă, azi, Va sta 'ntr'o sară să asculte cum vântul flueră prin brazi, Vreun tânăr sângur şi mâhnit... Şi va vedea cum la fereastră crenguţe de copaci se sbat Şi va simţi că-i tot mai sângur, şi-i tot mai trist şi mai uitat. Şi poate, cine ştie, poate, De pe vreun raft de cărţi uitate, El vrând să nu se ştie sângur şi-aşa alăturea de moarte îşi va lua tăcut o carte Şi va citi aceste rânduri. Şi va simţi întâia oară că a mai fost un om odată Care-a rămas aşa "ntr'o sară de toamnă, când ploua, târziu, Că omu-acela nu mai este. Că n'are să mai fie Niciodată. Va şti că i-a murit un frate Pe care nu l-a cunoscut; îşi va lăsa la urmă cartea pe braţe, şi va sta tăcut Să mă audă Plutind, aproape, prin sângurătate. Va fi din ce în ce tot mai târziu. In jur tristeţa tot mai grea Şi mâna-şi va lăsa-o pe rândurile-aceste Ca pe mâna mea... Şi eu nimic nu am să ştiu. Din «Povestea omului» apărută în editura «Viaţa Românească». BALUL DE CEZAR PETRESCU T ANAINTE de a ajunge la pod, ploaia s’a potolit. Soarele spărgea norii de sgură: în spre apus se luminară bucăţi de cer, albastre şi adânci. Dar în suliţele de raze, ultimele picături se cerneau încă, mărunte şi fine ca o pulbere. Moşneagul opri caii la pas. Pe şoseaua jilavă, subt bolta plopilor din care vântul scutura stropi, copitele răsunară sonor. De o parte şi de alta, pe pajiştea udă, soarele scăpătat printre copaci aşternea ostroave aurite de lumină. Şesurile surâdeau înfrăgezite după ploaie. Deasupra apelor se risipeau negurile. Tovarăşul meu se întoarse, şi arătându-mi sălciile pletoase şi mesteacănii de pe ţărm, — umbre topite în ceaţa de toamnă prea timpurie,— îmi împărtăşi gândul: — Se duce vara, boierule! M’am ferit să răspund. Doream tăcerea. Asfinţitul acestui sfârşit de vară, spălat de un ropot de ploaie, cu zările cuprinse de neguri şi cu ecouri noui, cobora deasupra câmpurilor coapte o întristare elegiacă. Nu îndrăzneam s’o turbur. Dar bătrânul nu se dădu bătut. îmi ceru mai întâiu să scapere un foc pentru ţigară, apoi, pornit pe vorbă, se răsuci iarăş către mine: — S’au muiet caii. Trebuie să mânăm la fecioru-meu, judicătorul. Avem mâncare şi odihnă bună... Şi-mi văd şi nepoatele. Gândul nu mă încântă deloc. Judecătorul îmi era veche cunoştinţă. In satul acela cu câteva băi sărate, cu două-trei vile sărăcăcioase, cu un cazino de scânduri, şi cu musafiri adunaţi pe vară din sărăcimea pretenţioasă a oraşelor moldoveneşti, era poate personajul cel mai însemnat. Avea însă domnul judecător o nevastă vestit de cârtitoare în tot ţinutul, şi două fete subţiri, clorotice şi urîte, cu bubuliţe roşii pe frunte, fiinţe aduse la ţară dela marginea unui târguşor. Se văitau de plictiseală, de lipsa unui cinematograf, de întârzierea cu care factorul aduce gazetele, odată la două zile. Ospitalitatea lor nu mă ademenea. însemna o seară pierdută în jurul unei mese, îmbelşugate, e drept, dar obligat şă ascult toate bârfelile ce fierb până la două poşte împrejur. Iar domnişoarele Virginia şi Jeny, aveau să mă descoase lacome, până târziu, cerându-mi amănunte despre actorii si actriţele Capitalei, despre oamenii cari i-am cunoscut odinioară, şi al căror nume îl cetesc acum tipărit în ziare, cu o veneraţie provincială. Deaceea am încercat să schimb gândul moşneagului, care ţinea morţiş să mă ducă la fiul şi nepoatele intrate în rândul «boierilor». N’am izbutit. Odată cu înserarea, am urcat deci printre vilele cu acoperişul de ţiglă roşie, până sus, la casa domnului judecător. La sunetul clopoţeilor, capete curioase de femei se iviră după perdele. Câţiva viligiaturişti cari se plimbau în mijlocul drumului, îşi strigară îngrijoraţi copiii să ferească din calea docarului. O doamnă îşi şterse furios, cu mâneca, stropii de noroiu înfloriţi pe capotul lilâ. Acasă la judecător, am găsit o adevărată revoluţie. Miros de benzină, servitoarea alergând pe scări cu două perechi de pantofi albi în mână, nepoatele moşneagului cu părul prins în fluturi de hârtie. Ne-a desluşit într’o clipă, din prag, domnişoara cea mare; — E balul de închiderea sezonului... Vine şi lume dela mănăstire! A sosit un oto-mobil cu ofiţeri dela Piatra. Judecătorul m’a ,luat în primire, m’a îndreptat într’un iatac cu miros de mere, şerbet şi flori uscate. Mi-a adus singur apă, săpun şi prosop. — Cucoanele şi servitoarea sânt prea ocupate cu «pregătirile»... De treabă om feciorul moşneagului. A învăţat şcoală cu multe necazuri, luptând mai greu decât cu sărăcia, cu o minte greoaie şi îndărătnică. La sfârşit, tot a biruit. De douăzeci de ani împarte dreptatea în neînsemnate orăşele şi sate ale Moldovei, purtând după el, la fiecare mutare, o gospodărie din ce în ce mai încărcată, înfiripată cu dure- IOO > roase economii, pentru zestrea celor două fete, care se apropie acum de vremea măritişului. De treabă om. Primitor, vesel, deschis la un pahar de vin, dar prea mult supus nevestei cu gusturi şi gură de târgovaţă mărginaşe. Aşa încât nu-i de mirare, că îl găsii cuprins şi pe dânsul, de frigurile celor din casă. M’a lăsat singur şi s’a repezit să-şi pună gulerul nou, redingota, şi să-şi pregătească mănuşile proaspăt albite de benzină. Am luat masa în fugă; domnişoarele gustând nervos din vârful furculiţei, doamna respirând greu în corsetul care-i sugrumă piepţ'i îmbelşugaţi. Moşneagul întrebă între două mâncări, dacă poate şi el să privească din uşa balului cum îi «joacă» nepoatele, 'Doamna se întunecă o clipă... Pentru două fete gata pe măritiş, un bunic cu iţari şi suman nu prea înseamnă o recomandaţie aleasă. Dar judecătorul îl îndemnă să «se ferchezuească o leacă şi să grăbească, bucuros». Cât despre mine, nici vorbă,—măcar o jumătate de oră, trebuia să-mi. întovărăşesc gazda. Iată dar cum, pe negândite, am căscat aseară la una din acele sinistre petreceri, cu miros de praf şi sudoare, cu vaet răguşit de orchestră şi cu perechi învârtindu-se până la ameţeală pe parchetul presărat cu ceară. Balul a fost într’adevăr la înălţimea celor făgăduite în program. Ţiganii neobosiţi au scârţâit pe strune cu cea mai lăudabilă însufleţire. Ofiţerii sosiţi în automobil, pudraţi şi strânşi în uniforme noui, au dansat cu o graţie nepotolită. Perechile: femei cu vopseaua muiată de căldură şi cavaleri cu bătăturile chinuite în ghete strâmte, au parcurs kilometri nenumăraţi, învârtindu-se în jurul scaunelor, de unde mamele cu braţele încrucişate în poală sau agitându-şi evantaiurile demodate, priveau cu admiraţie nesfârşită, cuceririle odraslelor. Da, balul a întrecut făgăduelile! Nevoiaşii funcţionăraşi de provincie, cari au petrecut o lună sub brazii severi din dosul cazino-ului, tocându-şi economiile până la ultimul franc, vor duce cu ei o frumoasă amintire. Femeile cu buzele muşcate de carmin şi cu ochii adânciţi de kohl, au uitat o clipă slugile, economiile dela coş, copiii cari scâncesc acasă, au gustat cu nesaţ o noapte măcar, din fericirea atât de invidiată a celor despre care în cărţile adolescenţei, au cetit că-şi risipesc vieaţa numai în trândăvie, dans şi «iubire». Praful ridicat până în tavan, mirosul greu de parfumuri ieftine, de ghete şi de sudoare; exasperantele valsuri chinuite de lăutari, bătăturile strivite şi toaletele pătate de mâini murdare şi ude de năduşeală, au încheiat cu o ultimă apoteoză, vacanţa celor ce mâine se vor întoarce la biurourile cu condici, la copii cari rup pantaloni, la socotelile coşului de dimineaţă, la toate măruntele mizerii, o clipă sburate din mintea tuturor. Da, balul a fost neîntrecut. Fecioarele cu bubuliţe roşii pe tâmple, tineri cu gulerul muiat de sudoare, s’au învârtit fără odihnă. Femei cu sânul prea rotund şi picioarele zidite pentru a susţine formidabile edificii, au parodiat la pieptul tinerilor cu mâneci prea scurte şi stângaci, dansurile cele mai noui: tango, foxtrot şi toată imbecila coreografie a negrilor din Caraibe şi Texas. A fost aleasă mai târziu şi o regină a balului: o fată de preot, timidă şi speriată, cu ochi rotunzi de antilopă fricoasă, cu părul sălbatec, adunat cu greu într’o pieptănătură stranie, cu sânii îndrăzneţi şi vioi sub dantela transparentă. O, biata regină a balului! Cu ce emoţie se va fi strecurat dimineaţa sub cearşaf, cât va fi chinuit-o insomnia celei dintâi victorii femeieşti, săracă şi ridicolă, dar divină; şi cât de curând sânii se vor topi, ochii îşi vor stinge luminile în cearcăne, mijlocul fraged va curge greoiu şi sluţit. Ce trist, a mort şi zadarnice amintiri, vor mirosi florile din astă noapte, uscate într’o cutie cu panglici, scrisori şi fotografii decolorate; atunci când bărbatul care sforăie, va dormi cu mâinele noduroase sub cap... Innăbuşit de praf, de fum, de sudoare, am ieşit afară, la aer. Luna cobora rece peste vârfurile brazilor negri. Din pădure curgea un val de aer, proaspăt şi parfumat de răşină, ca un balsam. Vântul desmierda trandafirii. Intre pietre, izvorul clipotia. O stea se desprinse şi picură în albastrul nopţii. Ce noapte pură!... Ce tăcere dincolo de zidul molizilor! M’am strecurat pe o cărare spre casă. In urma mea, rezemat de uşor, moşneagul privea încă nesăţios, înăuntru, la cele două nepoate cu urechile anemice şi cu bubuliţe roşii pe obraz, care fără odihnă, foxtrotau cu o gravitate savantă şi tristă. Căci tristă era petrecerea lor, ca aceea a micilor căţeluşi de circ supuşi grelelor cazne. Din volumul «Scrisorile unui răzeş» apărut în editura «Cultura Naţională». © BCU Cluj «i) PLUGURI D E LUCIAN BLAGA Prietene, crescut la oraş fără milă cu florile în fereastră, vreau să te iau de mână* Prietine, care încă niciodată n'ai văzut ,câmp ori soare — jucând sub peri înfloriţi, vino — să-ţi arăt brazdele veacului. Pe dealuri unde te uiţi — cu ciocuri înfipte'n ogor sănătos sunt pluguri, pluguri, nenumărate pluguri: mari paseri negre ce-au coborît din cer pe pământ. Ca să nu le sperii trebuie să te-apropii de ele — cântând. Vino. încet. © BCU Cluj iîir^iriiiiMWinniiniTiiwwii»wiiwwiTi«nwiirwi«iiiwf«iriniir