GÂNDIREA ANUL 0 No. 9 © BCU Cluj E X E M-PLARUL LEI 5.— GÂNDIREA E X E M-PLARUL LEI 5.— REDACTOR: CEZAR PETRESCU APARE LA 5 ŞI 20 ALE FIECĂREI LUNI REDACŢIA: CLUJ, CALEA REGELE FERDINAND, 38 PENTRU RECENZII ŞI ANUNŢAREA APARIŢIEI, DOMNII AUTORI ŞI CASELE DE EDITURĂ SUNT RUGATE A TRIMITE CÂTE DOUĂ EXEMPLARE. — MANUSCRISELE NEPUBLICATE SE ARD. CĂRŢILE ŞI MANUSCRISELE RUGĂM A FI ADRESATE REVISTEI ŞI NU PERSONAL LUNI, 20 NOEM VRIE 1922 CUPRINSUL LA SFÂRŞITUL UNUI CAPITOL de Al. Busuioceanu............49 ELRGIA DOMRSTICĂ de Ion Mi- nulescu....................51 LEGENDĂ de Leon Donici.......52 DUPĂ AMIEZI DE DUMINECĂ de Vintilă Russu Şirianu......55 PLECARE de Demostene Botez ... 58 ZI DE N OEM VRIE de Al. A. PH- lippide....................59 LACRIMI de Adrian Maniu......60 CUVÂNT PREALABIL de G. Galac- tion '.....................61 POMENIRE de * * * ...........63 CRONICI: IDEI, OAMENI & FAPTE: In casa albă...............64 Cărţi de iniţiere literară.64 însemnări pe marginea unui anuar 65 CRONICI LITERARE: IMORALITATEA CRITICEI IM- PRESIONISTE. CU PRILEJUL ROMANULUI «ION» de Radu Dragnea..................66 UN POET AL SOVIETELOR: VLA-DIMIR MEIACOVSCHY de G. M. Ivanow................67 CRONICA MĂRUNTĂ.............69 Pe copertă reproducere după o acuarelă de Rodica Maniu. Desenele în interior de Demian. ABONAMENTE: 1 AN, 100 LEI; 6 LUNI, 50 LEI. PENTRU INSTITUŢIUNI ŞI AUTORITĂŢI, 200 LEI ANUAL. IN STRĂINĂTATE: 200 LEI ANUAL. — INSERŢII ŞI RECLAME SE FAC LA ADMINISTRAŢIA REVISTEI ŞI LA TOATE AGENŢIILE DE PUBLICITATE ADMINISTRAŢIA: BUCUREŞTI, STR. POVERNEI, 28 EXEMPLARUL LEI 5.— GÂNDIREA E X E M-PLARUL LEI 5.— © GÂNDIREA LA SFÂRŞITUL UNUI CAPITOL DE AL. BUSUIOCEANU După aproape douăzeci de ani de experimentare literară, vechea discuţie a simbolismului se întoarce iarăşi în revistele noastre. Sub bandiera internaţională a lui Gourmont fâlfâită alături de flamura portocalie minulesciană, «Flacăra» încearcă actualizarea unei formule literare care şi aici şi aiurea şi-a consumat de mult şi înfrângerile şi victoriile. In marea oaste a simbolismului internaţional, dizolvat de mult în derivaţii sau în deviaţii literare care au născut probleme noi, micul batalion românesc e cel din urmă rămas încă pe poziţie. Capitolul său literar însă pare epuizat. «Literatura nouă» se întoarce la răsboiul, azi imaginar, contra semănătorismului. Nici o problemă nouă nu vesteşte alte perspective. După douăzeci de ani de luptă, simbolismul începe să vorbească în numele unui trecut. In-* cercarea istoriografică a d-lui N. Davidescu, chiar, e o simplă recapitulare şi un rezumat. Pentru noi, ea mai e însă şi o confesiune cari poate fi începutul unui nou capitol: E confesiunea unei generaţii cari trece dincolo de noi şi în care actualitatea va încerca să-şi caute aderenţe sau respingeri sufleteşti. E de altfel singura problemă nouă ce se poate pune la încrucişarea a două generaţii. Sub simbolul aparent al formelor se întretaie liniile ideale sufleteşti care îşi cer clarificarea. Simbolismul nu mai e, dar, o problemă literară. întrebarea ce i se ridică e esenţială: Care i-a fost conţinutul de umanitate, sensul ideal şi etic, care dă valoarea de cultură fiecărei epoci literare? Căci literatură nu înseamnă neapărat cultură, chiar când solidaritatea unei şcoale izbuteşte să impuie o formulă sau să generalizeze o anume sensibilitate. Cultural, literatura nu trăeşte prin metafore, ci prin fondul de gândire şi umanitate, prin sinteza ideală a lucrurilor prinsă în aceeaşi viziune sau concepţie a vieţii. E aproape o întrebare de conştiinţă care pune în cumpănă idealul etic al unei întregi generaţii. Ea rezumă însă singura problemă actuală ce se poate pune simbolismului. Simbolismul a fost o reacţiune împotriva semănătorismului, după cum, pe nesimţite, semănătorismul însuşi, realist şi afirmativ, înainte de a înclina către revoluţia socială, arun- case în artă germenii de disolvare împotriva pesimismului romantic eminescian. Fatalismului cosmic eminescian, care prin Vlahuţă şi prin Cernaîşi continua ecoul până în paginile «Semănătorului», noua generaţie literară îi opunea activismul primitiv şi epic cu accente uneori aproape cosmice, care definea gândirea poeziei lui Coşbuc. Revoluţia fusese lentă. Prin imixtiunea, greu de lămurit atunci, a celor două temperamente, ea trecuse uneori acoperită. Personalităţile minore au şi fost sacrificate la întretăierea celor două suflete. Transformarea era însă adâncă: Două generaţii literare care în Eminescu şi în Coşbuc îşi găsiseră expresii de simbol, şi între care sta deschisă aproape aceeaşi antiteză ca între negaţie şi afirmaţie. Coş-bucianismul era nu numai o manieră — dar o sensibilitate generală şi o concepţie a lumii. El avea să treacă dincolo de poezia lui Coşbuc — în gândirea epiră şi realistă a lui Sado-veanu, în naturalismul mistic şi aproape panteist al poeziei lui Nichifor Crainic şi până în poezia, cu accente de adâncă uneori religioasă umanitate a d-lui Tudor Arghezi, care totuşi nu e un se-mănătorist. (Aşi cita aceeaşi poezie «Belşug» reprodusă şi de d-1 Davidescu din «Cronica», 1916). Simbolismul, dar, nu se confundă cu începuturile literaturii noastre. Intre el şi emi-nescianism e o epocă întregă literară: realismul coşbucian, care însemna nu numai poezia lui Coşbuc, ci o sensibilitate întreagă literară ce îşi găsea organizarea nu numai în limitele discutabile ale unei simple formule literare, dar şi într’o largă viziune etică a vieţii. Ţărănismul şi poporanismul, revoluţionar sau naţionalist, aveau să însemne degenerescenţa acestui realism. Coşbucianismul — care, etic, nu e încă epuizat, căci în germene el a adus posibilitatea unei întregi metafizici încă nedesfăşurate — şi a început astfel disoluţia prin ceeace în el era numai literar. Simbolismul nu s’a ridicat împotriva a aceeace ideal reprezenta această literatură. O formulă literară— el a început răsboiul împotriva altei formule literare. Revoluţia a fost astfel numai parţială — şi, aşi zice superficială, dacă simbolismul n’ar fi invocat şi un conţinut mai grav care putea fi începutul unei mari realizări. Poezia nouă era însă în căutarea unui suflet nou — cu o ficţiune verbală încetăţenită mai mult polemic : poezia nouă avea să exprime «sufletul modern». Sufletul modern însă (sufletul e întotdeauna modern) nu era deocam datădecât un deziderat care anticipa adjectival viitoarele realizări posibile. Aspiraţiile erau încă neorganizate. Universul nou, care se cerea creeat spontan, era încă în stare nebuloasă. Personalităţi mărunte încercau să-l compuie fragmentar. Era o sinteză problematică, preparată artificial în eprubete, cu formule şi cu ecuaţii de chimie literară. Câteva coincidenţe culturale totuşi, înlesneau procesului şi oarecare adâncire. Realismul trăia pretutindeni ultimele-i pagini. Saturat de obiectivitate, sufl tul modern se întorcea interior. O nevoie de transcendental înlesnea avântul unui nou idealism care în literatură îşi găsise expresii variate dela trandafiriul lirism aproape romantic al lui Verlaine şi până la poezia metafizică a lui Walt Whitman. Impresionismul teoretiza subiectivismul artei care prin Rodin îşi crea un Cosmos nou, smuls realităţii, implantat însă prin toate fibrele în suprasensibil. Dostoewski, Ibsen, Nietzsche aduseseră şi eroica noului idealism. Sufletul modern exista, aşa dar, nu numai în suprafaţă, prin contingenţe de sensibilitate, dar şi în adâncime, etic, mistic, cosmic. Erau însă simple coincidenţe. Simbolismul nu născuse din gândirea generală a epocet şi n’a izbutit nici mai târziu să creeze o viziune mare a lucrurilor. Teoretic şi iniţial el înlătura posibilitatea oricărei concepţii etice în literatură. O înverşunată luptă de disociare între etic şi estetic, a fost poate singurul înţeles mai adânc al literaturii noastre simboliste. In afară însă de negaţia aceasta — nici o afirmaţie. Din conglomerarea de senzaţii şi emoţii noi, linia sintetică a ideii nu s’a lămurit. Individualismul etic al epocei nu şi-a găsit astfel nici o definiţie reprezentativă care să creeze ideal ceeace confuz trăia în sensibilitatea generală. Poezia dizolvată în notaţii impresioniste a rămas la aspectele fragmentate, cari acum pot fi însumate, nu însă organizate într’un tot complex. A fost o pulverizare de conştiinţă, cu un termen predilect al simboliştilor: o epocă de disociaţii, care a descompus în individualităţi marea individualitate virtuală care ar fi putut creea un idealism modern literaturii noastre. O epocă infecundă. Infecundă — nu în individualităţi, infecundă cultural. Linia oprită la Coşbuc, frântă în degenerarea ţărănistă — care n’a fost coşbucianism (o eroare a coş-bucianismului), îşi aşteaptă şi acum continuarea. Simbolismul n’a putut aduce decât o punctare discontinuă; prin purificarea şi afinarea sensibilităţii literare, poate şi o jalonare. I-a lipsit însă interioara rezistenţă constructivă care îi cerea să fie şi ceva mai mult decât o literatură. mjmii&mntmjmtieHum m ELEGIA DOMESTICĂ D E ION MINULESCU T . X U care 'mî intri 'n casă, cu noaptea Şi cu cântul Viorilor solemne, ce-şi frâng nervoase-arcuşul Sub cerul mat de toamnă — ' Sub care-ţi plimbi culcuşul Ce nu ti-1 dete încă f Nici patul, \ Nici pământul; . In casa mea fii bine venită • • • Iată-mi casa: întoarce doar butonul electric din părete Şi 'mprieteneşte-ţi ochii cu «hall»-ul, Cu terasa, Cu albele surâsuri din negrele portrete, Cu treptele ce urcă sub rustice covoare Spre salonaşul galben Şi-odaia de culcare, Cu Mylord ce te latră nedumerit din uşe Şi cu Faima ce doarme pe vatra cu cenuşe... Opreşte-ţi apoi ochii pe frunzele de laur In care se 'ncadrează (însufleţind decorul) Patronii mei: , La dreapta —ION BOTEZĂTORUL Şi lângă el, la stânga — ION GURĂ DE AUR.,. Iar pe comoda veche, priveşte-i cum stau, gata Să-şi părăsească par'că, de bucurie, rama Un Domn cu favorite şi bucle negre — TATA Şi-o Doamnă cu-ochi albaştri şi bucle blonde — MAMA... ♦ * • . . . . . . . . • * ♦ * Tu care 'mi întri 'n casă cu toamna fumurie, Cu basmele bunicei , Şi «faptele diverse» In casa mea, fii bine venită, pentru mine Şi pentru-aceste chipuri, De praf şi vremuri şterse, Ce te privesc din rame, cu-aceiaşi duioşie Ca 'n zilele când toamna, soseam şi eu ca tine. \ L, E O N D O N I C I A sosit şi seara ultimă, ultima seară în ajunul încoronării şi Regele, luând rămas bun dela cancelar, rămase singur în tăcerea solemnă a cabinetului Său. Eră târziu şi orologiul din turnul fortăreţii, de mult sunase miez de noapte. Regele ostenit, s’a ridicat dela birou şi a plecat spre dormitor. Ca de obiceiu întâlni pe drum santinele tăcute, soldaţi din garda Sa, cari se păreau nişte nemişcate statui. Ajuns în dormitor, Regele se opri în prag. Felinarul de noapte abiâ ilumina camera şi o umplea cu o lumină caldă, moale, roşie. Regina dormiâ. Regele stătu câteva clipe şi se întoarse închizând cu precauţiune uşa, ca să nu deştepte cumva pe Regină. • S’a dus dealungul coridorului ce dădea la sala somptuoasă de tron. Mergea încet şi gânduri ciudate II înconjurau. Mâine încoronarea: un act care II verifica fără împotrivire Rege acestei ţări mari. Dar o nelinişte II cuprindea. I'se părea că nu e isprăvit totul, că Ii lipseşte ceva cardinal, că ceva nu e împlinit. Paşii Lui răsunau sonor în liniştea nocturnă a palatului şi mai sonor în sala enormă de tron. . Raza de lună prin fereastra gotică ilumina tronul. Regele stătu câteva clipe nemişcat, apoi se îndreptă spre fereastră. Grădina dormiâ în ceaţa argintie de lună. Pretutindeni linişte şi pace. Şi Regele îşi reaminti cum copil alergă cu fratele Său iubit, prin aceste alei şi cum odinioară erâ uşor la inimă, când n’aşteptâ nici moştenirea tronului, nici sceptrul, nici coroană. Dar o bombă aruncată de un anarhist a făcut ca fratele să doarmă în ultimul şi veşnicul somn în catedrala Capitalei. Şi El a primit această grea povară uneori nesuferit de grea, invidiat de mulţi, şi necompătimit de nimeni. Regele ieşi din sala de tron şi se îndreptă spre iatacul Său intim. Acolo îmbrăcă un palton, puse în cap o pălărie şi părăsi palatul prin ieşirea ascunsă. Deşi erâ noapte, oraşul fierbea. Ici şi colo se auziau vocile poruncitoare şi ciocănitul ciocanelor. Se isprăvise împodobirea Capitalei pentru ziua de mâine. In faţa catedralei Regele fu oprit de un sergent de stradă: — Treci pe dincolo! ' r ■— Da ce, pe aici nu se poate ? —- Aşâ e ordin. Par’că nu ştii că mâine e încoronarea! ' — Ei şi? — Ei şi! Mai mulţi sunt ca tine. Treci, îţi spun! Cu aşâ oameni ca tine, numai decât se va întâmpla o poznă. Treci! Şi Regele trecu mai departe. Iată şi strada largă a Capitalei Sale, ici-colo iluminată cu ferestrele restaurantelor. Nici odată Regele nu mai o văzuse aşâ de aproape. O cunoşteâ numai din goana automobilului, din cărţi poştale şi din descripţia străinilor, cari admirau strada asta minunată. In faţa unui restaurant Regele fu oprit de o companie de cheflii, cari cu sgomot părăseau localul. . — Mă! ne-a dat afară! . — Dar este şi cam târziu! — Să mergem mai departe ! — Să mergem! Dar şi acolo trebuie să fie închis. Ai uitat: mâine încoronare! — Şi ce-mi pasă. Să fie! N’am nimic contra... Cheflii s’au urcat în birjă şi au dispărut în întunecimea îndepărtată a străzii, iar Regele îşi continuă drumul Său, fără nici o ţintă hotărîtă. Iată şi mahalaua. • Aici niciodată n’a fost Regele. Niciodată. Nici nu ştiâ că există în domeniul lui astfel de cartiere. s Se simţiâ obosit. N'a fost obişnuit să meargă atât de mult pe jos. in depărtare zări un geam iluminat. Se îndreptă acolo, de unde veniâ lumina şi sunetele unei orchestre descordante. Intră. Nişte nori de fum, miros de mâncări proaste, un cor de voci bete şi dezordonate. Găsi un loc şi se aşeză la colţul încăperii. Comandă un vin şi începu să observe muşterii. Iată, acolo, pe semne miseriaşi mici, aici mai deaproape, în vecinătate, trebuie să fie nişte hoţi. Unul din ei privi ţintă la Rege şi i se adresă: — Mă, domnule! Eşti bogat... Poate ne cinsteşti şi pe noi cu ceva. La început, Reg le nu înţelese, cufundat în gânduri. Apoi răspunse: — De ce nu? Cu mare plăcere. — Cât se poate să luăm? — Cât poftiţi. Şi s’a început. Hoţii deşertau paharele, dansau, cântau, ţipau. S’a ridicat o gălăgie care poate niciodată nu s’a mai ridicat pe socoteala altuia. Infine, crâşmarul veni cu plata şi cu invitaţia de a părăsi localul. — Eu plătesc totul! — zise Regele şi scoase o piesă de aur. Crâşmarul înlemnise. — Domnule, dar____ Iar hoţii cari au văzut piesa începură să strige în gura mare: ■ — Dă-i restul, tu— tâmpitule!.. - Regele a ieşit împreună cu hoţii. — Haide cu noi! — Unde? i— N’ai grijă. Haide! Au ajuns ia azilul de noapte. Regele privi cu mare curiozitâte. Paturi, paturi, paturi, unul peste altul. Aerul greu. Se aud sforăituri. «Aşâ doarme poporul Meu!» — se gândi Regele maşinal. îşi alese un pat, alăturea de patul hoţilor. S’a urcat fără să desbrace haina. S’a întins. Tăcere. Regele nu adormi. A trecut poate o jumătate de ceas, poate un ceas. Şi îndată Regele prinse o şoaptă: 53 — Mă! el are bani. — Are. — Să-i luăm. — Bun. Dacă doarme... — Să încercăm. » Şi Regele auzia cum cei doi hoţi se apropiau încet de patul Lui. ' Şi în clipa când unul din ei vru să pună mâna pe El, Regele s’a ridicat brusc în picioare. Şi faţa Lui, în clipa aceasta fu atât de îngrozitor luminată şi neobişnuită, încât hoţii (unul din ei aveâ un pumnal în mână) s’au dat înapoi. Şi după o tăcere lungă, unul din hoţi l-a întrebat: , — Cine ieşti? — Eu? Eu sunt Regele vostru. Şi a scos din buzunar tot aurul pe care II aveâ, l-a dat lor şi a plecat. Hoţii însă II urmăriră până la poartă. Şi acolo au căzut în genunchi: — Iartă-ne, Maiestate! ' Şi Regele a pus mânile Sale pe două capete păcătoase şi a rostit trist: — Eu vă iert. Să vă ierte şi Dumnezeu. Hoţii L-au întovărăşit până la palat cu un respect pe care Regele nu l-a văzut niciodată din partea miniştrilor Săi. La despărţire, Regele s’a descoperit, îşi făcd cruce şi spuse: — O, bieţii băieţi! O, bieţii băieţi! Şi unul şi altul, i-au sărutat mâna. . 0 . • A doua zi, în ziua încoronării, după ce Regele primi felicitările din partea delegaţiu-nilor străine, după ce zâmbi către oamenii pe cari îi dispreţuia, după toate oficialităţile obositoare, rămas împreună cu Regina, o auzi rostindu-i: — Te felicit, dragul meu. Un act atât de solemn!.. Iar Regele i-a răspuns: — Am fost încoronat ieri. — Unde? Di cine? — Intr’un azil de noapte. De cine? De supuşii mei. © BCU DUPĂ AMIEZI DE DUMINECĂ D E VINTILĂ RUSSU ŞIRIANU Cunoştinţele mai intime l’au botezat «Javră». Copiii mahalalei i-au găsit o poreclă mai sugestivă: «Câine roş». El însă n’a cunoscut niciodată deliciul de a posedă un nume şi un pronume potrivit orânduelilor «Stării Civile». In zilele de lucru, «domnu Javră», cum îi spun sergenţii, nu este visibil. Dar în fiecare Duminecă, exact la ceasurile două şi jumătate, cu o neschimbată şi aproape ştiinţifică punctualitate, dânsul îşi face intrarea în calea Moşilor, ieşind din fundătura Vaselor. Azi, Duminecă 12 August e vară, pe calendar şi în natură. Mahalaua digerează. Te miri că sub arşiţa toropitoare trotuarele nu sforăie. In sunetul dezolat al clopotului dela botul vagonului, pe care vizitiul copleşit de nă-■duşeală îl apasă cu un gest moţăitor, trece, bleg, cu caii pleoştiţi, huruind spart, un tramway. S’a îndepărtat. Un armean păros trece drumul. O evreică însărcinată, purtând o găleată, coteşte gâfâind colţul, şi dispare sub o poartă. Linişte. Brusc, un glas de copil ţipă ascuţit şi prelung: «Câine roş»! Un altul i-se alătură: «Câine rooş»! Nici nu ştii de unde au răsărit. Un al treilea găinar iese alergând dintr’o curte, urlând, cât îl ţine gura: «Câine roooş»! L’au zărit venind. Peste câteva clipe, o namilă fantastică îşi introduce făptura în calea Moşilor. E un golan lung de necrezut. Unii spun că are trei metri. Sdrenţe de felurite colori, fluturătoare ca nişte steaguri, îi acopăr trupul lemnos, adus de spate, cu umărul drept ieşit înainte şi mai jos decât cel stâng. Nişte ochi fără gene, de coloarea apei din canalele înfundate, clipesc des cu un aer mereu speriat, contrastând cu mişcarea mânilor lungi până la genunchi, ce se bălăbănesc tihnit, de cele două părţi ale trupului. Javră e desculţ, poartă o fostă capelă de militar, fără cozoroc. Are urechi foarte mari. E chel ea o bilă de biliard. Faţa şi nasul spuzite şi roşii. Serios, tacticos, aproape solemn, Javră primeşte cu o absolută indiferenţă urletele copiilor constituiţi acum în bandă. Omul o ia pe marginea trotuarului cercetând pavajul cu mare băgare de seamă. Huidueli, ţipete, coji de pepeni, cutii de conserve, seaeţi şi ceata de plozi, îl urmăresc. «Câine rooş», ascuţit, «câine rooş» rotund şi grav, imitând glasul bărbătesc, «câinee rooş», -strident şi prelungit; porecla sboară după el ca un gogoloş sonor. Omul păşeşte impasibil. Câte odată, când vreun proiectil izbeşte bine, Javră se întoarce, ridică mâna şi sprân-•cenile într’un gest paralel de supremă mirare. îndată, un surâs sinistru ca şi cum un cuţit i-ar crăpa obrajii dela o ureche la alta, îi răneşte faţa. Mâna cade, ochii clipesc în semn de ■adâncă înţelegere şi omul porneşte grav înainte. Când gălăgia după amiezii duminicale se revarsă în zarva şi mai mare a serii, Javră îşi strecoară făptura răşchirată prin mulţime, cu acelaş pas măsurat. In dreptul fundăturii Vaselor coteşte. Silueta lemnoasă, fluturându-şi sdrenţele se profilează în umbră, grotescă, neverosimilă: ai zice o sperietoare de pasări venită de departe, din lanurile coapte... Câte un copil, rămas neculcat, o însoţeşte cu glas somnoros: «câine rooş». ■ 55 *. UN BOU Picioarele şi grumazul lui sunt un calendar care nu dă greş niciodată. In muşchii lui* boul cuminte şi răbdător, ceteşte zilele după urma pe care o lasă munca. De aceea el a ştiut de eri că azi e Duminecă şi când a intrat în ogradă, la asfinţitul zilei* şi al săptămânii, după ce a băut apă proaspătă la jghiabul de lângă fântână, boul a ridicat încet botul ud din care atârnau bale blajine şi curate, a privit în apus cum muriâ cea din. urmă zi de muncă şi a mugit prelung şi mulţumit. In zori, jugul a rămas la locul lui şi sufletul boului a zâmbit. Dimineaţa a trecut cu ceasurile repede gonite, de glasul clopotului bisericii din deal şi de zarva prânzului. Apoi larma s’a îndepărtat, sgomotele s’auscurs ca un pârâu sonor în jos, spre cârciumă şi horă.. In grajd liniştea e aşa de mare, încât ţiuie. Pare că timpul a aţipit. Lumina după amiezii, strecurată prin cele două ferestre mici, aşezate sus de tot, s’a cuibărit în fânul care miroase a odihnă: moţăie. Adierile dorm şi ele lenevite prin frunzele copacilor. Boul s’a culcat cum e mai bine: cu genunchii strânşi sub el, cu trupul pe o parte. Fălcile lui rumegă în ison egal nutreţul pe care pântecul lui înţelept, socoteşte că mu l-a frământat destul. Ochiul lui mare, duios şi bleg, îşi mişcă încet globul încoace şi încolo: rumegă lumină..* Deodată, o muscă enormă, grasă şi verde, intră prin uşa întredeschisă. Sboară pompos* cu sgomote de aeroplan în miniatură. Pare să aibă treburi grabnice, importante şi multe. Deaceea pluteşte cu atâta ifos, aşezându-se şi examinând fiecare unealtă şi colţişor, pe rând* cu mare băgare de seamă. Boul i-a auzit bâzâitul care îi e aşâ de familiar şi ştie, cu deplină siguranţă, ce va urma. Dacă ar puteâ, ar surâde la târcoalele muştei. Ştie el bine că e o simplă ipocrisie manevra asta. Ţinta muştei e doar, de cum a intrat, poate chiar mai dinainte, pielea lui. Musca s’a aşezat pe o găleată goală, pe urmă pe un suman acăţat într’un cuiu, de-acoîo pe coada unui biciu şi apoi s’a plimbat pe fiecare zid în parte. In sfârşit, după o ultimă rotire, parodiind planarea uliului, s’a pus pe, fruntea boului* între ochiul şi urechea dreaptă. Boul, dureros turburat din somnolenţa lui duminicală, încreţeşte pielea. Musca sboară şi, după o clipă, se aşează din nou exact în acelaş loc. Răsboiul între pielea boului şi îndărătnicia veninoasă a muştei, continuă cu mici schimbări de teren: pe gât, pe spate, mai sus, mai jos, acelaş. După un timp, boul, într’o blajină şi greoaie enervare, se întoarce cu mişcări mătăhă-loase, pe cealaltă parte. O clipă speriată, musca se îndepărtează ca să revină îndată ce boul a încetat să se mişte. Şi boul enorm, hărţuit de minuscula insectă, priveşte trist şi dureros, în gol. Un ciripit ascuţit, proaspăt şi cristalin, ţâşneşte în grajd şi o paranteză neagră, taie diagonal aerul. Rânduneaua s’a oprit sus pe o bârnă care-i adăposteşte cuibul. Musca bâzâie în sbor precipitat, căutând un loc proaspăt pe trupul boului. Rânduneaua izbucneşte iute ca o privire. Când s’a oprit pe bârna din partea opusă, bâzâitul s’a frânt brusc în tăcerea uscată. După un timp, boul a înţeles şi, întorcând capul, priveşte lung umed, recunoscător, la pasăre. Un salt. Crăpătura uşii întredeschisă a sorbit rânduneaua şi boul rămâne cu privirea nătâg; mirată, atârnată în tavan. Pe urmă, încet, încet, pleoapa i-se lasă cu încredere şi liniştea îl acopere ca un fân. Boul e fericit. Creierul, încet ca şi umbletul lui, rumegă cu o duioasă şi îndărătnică stupiditate, uni şi acelaş gând. Dealtfel, gândul acesta unic îl gândeşte, de când a început să gândească:; de ce calul trage fără jug? Gândul se rostogoleşt tihnit şi acelaş în capul boului. Timpul curge prietenos, bun ş£ monoton ca un ison de dascăl bătrân. Pentru bou, Dumineca e păşunea prielnică din care paşte odihnă. UNUL IN DRUM SPRE CASA ALBĂ Zi blestemată! Iar o să mă svârcolesc în mine ca într’un pat cu somiera stricată! Par’că nu i-am spus de o mie de ori doctorului, că Dumineca e ziua afurisită în care boala mea face un salt înainte! Aşi! s’a uitat cu o protectoare compătimire la mine, m’a bătut pe umăr, a surâs mucegăit, cum surâd toţi doctorii, şi mi-a spus: «Amicul meu, în materie de neurologie, noi, oamenii de ştiinţă, trebuie să ţinem seamă de un foarte important factor: auto-sugestia. Ceeace-mi spui, e un simplu fenomen de banală auto-sugerare. Fii liniştit, Dumineca nu conţine nici mai multe nici mai puţine bacterii ca alte zile». Idiotul! Erâ să-i spun: d-ta te crezi deştept. E o simplă «auto-sugerare». Eşti un dobitoc! Dar, dar am oricum nevoie de el (e cu 20 de lei mai eftin ca altul). Deaceea am tăcut. Ha, ha, dar am gândit-o, dacă nu i-am spus-o. Şi par’că nu-i tot una! * * * Azi dimineaţă am şters praful de pe cutiile cu chibrituri din frumoasa mea colecţie. Am două sute şapte cutii, nesocotind pe cele două deteriorate, ambele la câte un colţ. Pe urmă mi-am lustruit colecţia de nasturi (cincizeci şi două de duzini), mi-am călcat cele două perechi de pantaloni, am periat tot ce am găsit apt pentru această operaţie şi m’am spălat de patrusprezece ori pe dinţi. E ceva! Dar am lucrat prea repede şi acum ce mă fac, ce mă fac, în după-amiaza care se întinde ca o foaie de plăcintă! Aş privi pe fereastră, dar dacă scârţâie sticla sub privirea mea! Strada bâzâie ca o muscă uriaşă. De ce nu s’o fi aşezând pe nasul lui Dumnezeu! M’aş duce să mă plimb. Aşi, e chip cu circulaţia asta blestemată! Ar fi o nebunie, o sinucidere sigură! încet, tacticos, geometric, ochii şi-au încrucişat privirea pe vârful nasului. E enorm azi. Nici odată n’a fost aşâ de mare. Ce ridicul instrument, un nas! E cu desăvârşire degradant pentru rassa omenească. E absolut nedemn faţă de avântul ştiinţei şi al industriei din ziua de azi. Dacă voiu aveâ vreodată un copil legitim, am să-i tai nasul, de mic. Absolut, am să i-1 tai! înainte de toate ar trebui să mă sinucid. Dar dacă voiu simţi mirosul descompunerii mele ? A, nu, asta nu. 0, veşnică dilemă a înţelepciunii! Ornicul din perete râgâie, îi e burta plină de timp. O să-l verse. Tic-tac, tic-tac. Clipele îmi cad pe creştet ca nişte picături de unt-de-lemn fierbinte. Nervii îmi scrâşnesc ca o dantură. Aş sparge ceva cu multă voluptate, dar sună prea ascuţit sgomotul spărturii. Şopârle cu picioare de ace îmi trec pe şira spinării. Unde mi-e sufletul ? II caut ca o cârtiţă în bezna mea. Nu e. Fuge ca un şoarece să intre în podele... Dumineca mă gâtuie. Oh, Dumineca! © BCU Cluj PLECARE . D E D EMOSTENE BO TEZ Al plecat. Trenul care-aleargă-acum halucinat Speriind toţi ulii pe câmpii deşarte, Te-a luat de-aici şi te-a dus departe. La un geam pe care seara timpurie A ’nceput să puie lespedea ei sură, In imensitatea 'ntinsă pe câmpie Iţi apare chipul de miniatură. Pe cer, o jumătate palidă de lună Te petrece, Mergând cu tine împreună. Când stai prin gări se-opreşte şi ea în răstimpuri, Oglindind întreg pustiul de pe câmpuri. In mersul trenului ce-ţi scutură sânii Pe care vrei să'i înnăbuşi în cupele mânii, Iţi tremură gândul întins ca o strună Pe deşertul înălbit de lună. * Pe-aici de când te-ai dus şi până o să vii, Toţi oamenii par nişte jucării: Că trec pe uliţi cu-o fatalitate Fără rost, Şi-s par'că amintirea acelor care-au fost. Şi mai ireale 'ncep să fie toate. Lumea 'ntreagă par'că e ceva firav Ca văzută de un om bolnav Care-a ieşit după un an pe stradă... Şi frunzele au început să cadă. • • ZI DE NOEMVRIE D E AL. A. PHILIPPIDE Pe vârful unei crengi o frunză mică E ca o friguroasă păsărică, Cu penele de aur veşted, care In vântul toamnei gata e să sboare... , Intr'un târziu singurătatea trece Pe la fereastră, palidă şi rece, Şi înăuntru intră nechemată Ca o iubită tristă şi uitată... Dar, iată, la apus ca o fereastră Se 'ntredeschide-o fâşie albastră, Şi-o clipă soarele rănit şi-arată In zare inima însângerată In care-amurgul lungi pumnale pune, O clipă numai... Soarele apune, Şi nouri cenuşii şi deşi îngroapă Amurgul sub imensa lor pleoapă, încet şi trist — ca pentru totdeauna... Şi păsări negre, una câte una, ■— Călugări negri pentru 'nmormântare — Trec la apus, pierind în depărtare, Spre cer sburând pe cea din urmă poartă. •. Şi frunza cade — păsărică moartă. • • Iar noaptea ca un şarpe negru vine, Pătrunde 'n mine ... © BCU Cluj LACRIMI D E ' ADRIAN MANIU FARE că vântul îşi plimbă degetele încet prin firele de iarbă, să adoarmă pământul cu toate frământările din creştetul lui. Crucile vechi acoperite cu o pălărie de şindrilă, arată mai mult asemeni unor ciuperci (veninoase), răsărite sub pădure, în urma ploilor vechi. Când şi când, un fior lung trece prin fruntea unui copac bătrân, încremenit într’o gesticulare de actor de provincie jucând o tragedie. Pe braţe i se răsucesc frunzele arătându-şi fiecare pântecul argintiu, scânteind ca acele zorzoane cu care se împodobesc prinţii. La marginea unui şanţ, înşirate milităreşte, sunt mormintele celor fără mormânt. E singura amintire a răsboiului. Singura — crucile toate la fel, din lemne frânte, pomenind vieţi frânte, departe, cine ştie unde. Pentru sufletele celor ce nu au odihnă — nu pentru ele ? — ciocănitoarea pătată cu stropi bruni, bate acuma toaca în trunchiul copacului destins. Uite-o, bate tocmai acolo unde ar trebui să fie o inimă. II încotro drumul? Livezi cu pruni sălbatici, nalbe mari şi roşii presărate cu o pulbere argintie, amintind prăjiturile ninse cu zahăr, din vremea când eram toţi mici. Şi un şir de gâşte mândre, ca nişte copii ce pentru prima dată au încălţat ghete galbene. Iată fântâna. De când s’o fi văitând la fel? Un popă descalică şi îşi spală picioarele, apoi adapă calul. Fluturii galbeni se suie în soare până nu-i mai vezi — uită-te după ei mult şi o să trebuiască să închizi ochii. III Luna de argint, în brumă trec cocorii. îmi amintesc de unul care într’o toamnă a rămas. Ceilalţi au ţipat aspru, îl întrebau: Nu mergi în Egipt, să învăţăm geometrie şi să prindem broscuţe ? Şi pe urmă s’au îndepărtat în triunghiu. Iar el a suferit sgribulit, ca un meditator de care îşi bat joc copiii. Ciocul lui lung părea un nas plouat, iar în ochii mici şi lucioşi părea că prinde toată înţelegerea, pentru că suferea ca o făptură omenească în pardesiu de pene. Cred că a murit de dorul drumului, cum alţii mor de foame. In seara aceia cerul erâ de brumă. Dispăruseră acele stele pe care le urmăresc astrologii. Stele căzătoare şi constelaţii care arată calea drumului .... Stelele printre care fug pasările călătoare, se stinseseră toate. Se stinseseră şi acele ţipete sfâşietoare, cu care trec în nopţi, stolurile nevăzute ale îngerilor de toamnă. v © BCU Cluj CUVÎNT PREALABIL (LA LUCRAREA: «SF. APOSTOL PAVEL ŞI PROCONSULUL GALION») D E G. GALACTION În vara anului 1920 am început să îndeplinesc o dorinţă mare, hrănită de multă vreme şi despre care, adeseori, în diferite ziare şi reviste, am împărtăşit pe cititorii mei. Dorinţa aceasta era şi este să văd, în Biserica şi în limba românească, o traducere nouă a Sfintei Scripturi. Am început traducerea aceasta; şi anume am început cu Noul Testament. Cu ajutorul Domnului, nădăjduesc că, peste câteva luni de zile, voiu ajunge la Apocalipsă. Nevoia unei noi traduceri a Sfintei Scripturi este azi mărturisită de toată lumea, de clerici şi de mireni, de conducătorii Bisericii şi de creştinii de rând, de cei ce râvnesc îmbunătăţirea lor creştină şi de cei ce, în afară de Biserică, iubesc cuvântul şi literatura românească. Prin împrejurările zilelor, în cari ne găsim, ni-a fost dat să vedem ceeace ştiam numai din povestite: Cât de multe trăesc, pentru Sfânta Scriptură, unii creştini din alte biserici şi cât loc cuprinde în vieaţa lor Cartea Dumnezeească. Pilda aceasta să nu rămână stearpă pentru noi! Dar nevoia Sfintei Scripturi, traducerea cea nouă şi îndestularea sufletească a poporului nostru le văd şi le înţeleg ca teolog ortodox, ca fiu credincios al Bisericei drept-măritoare, în care m’am născut. In privinţa aceasta, nu poate să fie cale mai bună, cinste mai mare şi simţire mai sfântă decât deplina solidaritate cu acei vechi şi binecuvântaţi tălmăcitori bisericeşti români, cari spuneau la sfârşitul predosloviei lor: «Că eu mult nevoiaşul cu destulă trudă m’am nevoit, nu numai cu trupul ci şi spre suflet nevoie ci eu am ustenit, iară intru usteneala me vă odihniţi sufletele voastre, o, blagosloviţi creştini şi nu pregetareţi nice de mine mult păcătosul a ruga pre Domnul Dumnezeu pentru sfinte rugăciunile voastre, doară aşi dobândi şi cu milă dela Dumnezeu, la ziua înfricoşatei întrebări». (Evanghelia învăţătoare, 1642). . Va veni ziua când, asupra acestei traduceri, atât de necesară pentru neamul românesc — cel intrat într’o fază nouă a existenţei sale — voiu avea spaţiu larg să lămuresc cum am înţeles şi cum am îndeplinit lucrul meu, de ce sfaturi şi de ce ajutoare m’am bucurat şi cu cât dinadins am căutat să ţin seama de drepturile şi de autoritatea Sfintei noastre Biserici Ortodoxe, alături şi mai presus de drepturile româneşti. In calea muncii mele de traducător, am întâlnit şi întâlnesc felurile probleme şi subiecte, şi vrednice de cercetat şi de tratat, din toate aceste domenii cari se învecinează: Istoria bisericească, cronologia Noului Testament, introducerea în Sfânta Scriptură, archeologia şi exegeza biblică. Oricât de mult a fost lucrat şi va mai fi lucrat ogorul ştiinţelor biblice, acest ogor nu va sărăci niciodată. Dacă Biserica noastră ortodoxă de Răsărit, prin aşezarea ei risipită şi prin vieaţa grea pe care a dus-o, mai ales de vre o cinci sute de ani încoace, a rămas în urmă, în privinţa aceasta, şi a trebuit să se uite, de departe, cum celelalte biserici secerau 61 t lanuri bogate, apoi şi această stare a ei — cu voia Domnului, — nu va fi goală de binecuvântare. Ruth, nora cucernicei Noemi, intrând în ţarina lui Booz şi adunând spicele rămase de pe urma secerătorilor, s’a învrednicit, dela Domnul, de mai multă îndurare şi de mai multă slavă decât toţi secerătorii din Bethleem, din vremea aceea. Târzietatea Bisericii Ortodoxe, faţă cu miţnca uriaşă, îndeplinită de alte biserici pe tărâmul studiilor biblice, se va întoarce spre folosul ei, căci :i va îngădui să aleagă operile cele bune şi pozitive şi să dea la o parte pe cele îndoelnice. Acesta trebuie să fie sentimentul care să călăuzească şi să întărească pe teologul ortodox, când priveşte înaintea sa extraordinara bogăţie a lucrărilor făcute de eterodocşi în toate ramurile atât de vastei ştiinţe biblice. In această muncă de ani de zile pe care mi-am hotărît-o, hotărându-mă să traduc toată Sfânta Scriptură, cu voie sau fără voie trebuie să fac şi unele popasuri. Lucrarea prezentă e un popas. Proconsulatul lui Galion, în legătură cu prezenţa şi cu activitatea Sf. Apostol Pavel în Corint, înfăţişează — în istoria lumii şi a răspândirii Creştinismului, — un moment admirabil. Din stabilirea lui cronologică a ieşit lucrarea aceasta. «Inscripţia dela Delphi», fericit şi pe neaşteptate găsită, ne ajută să determinăm cu destulă preciziune anul când stătură faţă în faţă omul de Stat roman şi vistiernicul Veştii celei Bune. Este adevărat că această problemă şi altele de felul ei, cu toată importanţa lor, sunt prea timpurii pentru dispoziţia şi pentru pregătirea lumii noastre cetitoare. Mai înainte ca să cerem dela această lume tragere de inimă prentru studii migăloase, privitoare la întâmplări din Biblie, trebuie s’o învăţăm să iubească şi să cetească Biblia. Şi ca să-i dăm această dragoste şi această deprindere, trebuie să-i punem mai întâiu sub ochi o traducere limpede, mlădioasă şi literară, în limba zilelor noastre, cea de după Haşdeu, Eminescu şi Coşbuc. Pentru acest cuvânt şi până la îndeplinirea aci formulatei condiţiuni, lucrările de felul acestea vor fi rare şi cu menire limitată. Când vedem în literaturile germană şi engleză atâţia scriitori teologi şi atâta prodigioasă fecuniditate, nu putem să ne lămurim fenomenul decât aducându-ne aminte că ne aflăm în faţa unei lumi, în care Sfânta Scriptură este ceva tot atât de nelipsit şi de zilnic precum este pâinea cea de toate zilele. Scrieri şi cercetări asupra Bibliei nu pot să se ivească şi să sporească decât acolo unde Biblia este Cartea Cărţilor. Ce gânduri poate să deştepte în mintea unui cetitor din mediul nostru românesc, de pildă următoarea proză, cu care învăţatul englez Gregory încheie opera sa asupra Canonului şi a textului Noului Testament ?: — «It is singular see a man anxious to have the latest and best things în electric lights, but totally indifferent as to having the best text in his New Testament». I se pare lucru ciudat învăţatului englez să vadă oameni cari pot, în vieaţa lor, să se lipsească de cel mai bun text grecesc al Noului Testament!... Cât progres intelectual, ce pregătire deosebită şi, în genere, câtă obişnuinţă cu Biblia, trebuie să presupunem în mediul lui Gregory, ca să ajungem să pricepem mirarea lui! Lucrarea de faţă are şi o anumită intenţie. îndemn, la ea, mi-a venit — în chip indirect — dela însuşi I. P. S. Mitropolit Primat, Dr. Miron Cristea. Intr’adevăr, în primăvara anului 1921, înaltul Ierarh a avut pentru mine o mişcare sufletească cu atât mai preţioasă şi mai neuitată, cu cât eu unul sunt neobişnuit cu atari manifestări. I. P. S. Sa a pomenit numele meu într’o şedinţă a Sf. Sinod şi m’a aşezat printre acei câţiva cărturari teologi socotiţi destoinici să ocupe oarecari catedre vacante dela Facultatea de Teologie din Bucureşti (în ce mă priveşte: catedra de Exegeza Noului Testament). Lucrarea aceasta este, mai întâi de toate, un răspuns omagial, pe care îl aduc mărinimiei I. P. S. Sale Mitropolitului Primat, Domnului Domn Miron Cristea. Mi-am dat toată osteneala ca să ajut pe întâiul păstor al Bisericii Române la îndeplinirea luminoaselor sale scopuri. Dacă am isbutit ori nu să fac din lucrarea aceasta şi o dovadă de pregătire ştiinţifică — vor decide oamenii competenţi. In ultimul loc, privind asupra cercetărilor şi discuţiilor rezumate în cartea mea, ţin să pun la inima cetitorilor mei că este vorba de suprapunerea unor schele trecătoare, împrejurul unui templu cu totul divin şi intangibil. învăţaţii teologi şi învăţaţii profani, discută şi vor discuta cât lumea în jurul Sfintelor Scripturi. Cărţile şi ipotezele lor sunt schelele de lemn. Sfânta Scriptură e templul de granit: — Non enim voluntate humana aliata est aliquando prophetia, sed Spiritu Sancto inspiraţi locuti sunt sancti Dei homines (2 Petru 1, 21). POMENIRE Tunu ţi-a cântat răguşite prohoduri, Ai făcut mult rău, pe care oamenii îl numesc bine. Cu mâni tremurate sărăm gloduri, In care un fir de lumină verde A scos grâu, înrădăcinat în amintire. Mormântul tău, plugurile îl vor pierde. Aici ai zăcut odinioară în nesimţire, Glonţul alegându-ţi drept adăpost locul, Sus apasau nourii grei De jos pământul se suia ca focul, Iţi curgea sângele — tu cereai apă să bei. Pe urmă întâiele picături de ghiaţă Căzând pe tine nu s'au mai topit. Se liniştise tot. Şi un ciocârlan plin de vieaţă, Iţi crezu pieptul pământ răscolit, Dar din mijlocul cântecului a zburat... Frate, acum pământ dat tuturor, Frate iubit, gând secerat, In tine am să mă odihnesc când am să mor. © BCU Cluj CRONICI IDEI, O A M E IN C A S S’A dus încă unul dintre noi. încă unul. Scriitorul N. N. Beldiceanu, din generaţia Semănătorului, a fost internat la casa de nebuni. Faptul divers n’a stârnit interesul cotidianelor, nici atât măcar, cât arestarea unui defraudator. Un scriitor român la balamuc, e un desnodământ banal, singura încheiere firească a unei cariere care a dat atâţia clienţi caselor de sănătate, cât niciodată politica nu va da celor de ispăşiri penale. Scriitorul cu gândirea de curând rătăcită, n’a fost printre cei dintâi şi nici făgădueli prea mari n’a înşelat. Ostaş de rând, măria gloata, umăr la umăr cu acei pe care istoriografii literari de peste un veac nu-i vor pomeni decât întâmplător. Dar în mişcarea Semănătorului, N. N. Beldiceanu fusese un tovarăş harnic de muncă şi un sârguincios elev al lui Mihail Sadoveanu. Eră născut în zodia puţin glorioasă, a celor cari au nevoie de umbra cuiva, pentru a trăi acolo modest, fără să-şi întindă ambiţiunile peste graniţe ne îngăduite. Cele câteva volume de povestiri cu duioşenie siropoasă, au avut totuşi cititori îndestui. Erau întâmplări moldoveneşti, amintiri din anii de şcoală în ieşenele «Institute-Unite», erau pe urmă călugăriţe îndrăgo- CĂRŢI DE INIŢI In ietacul cu parfum tineresc (singura încăpere din casa cărturarului, unde nu străbătuseră tomuri cu scoarţele roase de molii şi oroarea planşelor anatomice) fata învăţatului desfăcîi într’o seară dela sânul pietros, cel dintâi buchet de flori, pe care îndrăznise însfârşit să i-1 ofere îndrăgostitul. Erau câteva flori numai, albe şi abia parfumate — sfioasă ofrandă de sărac. Fecioara sărutase corolele cu miros răcoros, le aşezase apoi pe măsuţa de noapte, la cap, într’o cupă străvezie. Acum dormea cu aurul părului răvăşit pe^ perne, iar mireasma abia simţită, îi purta visurile în ţinuturile unde dragostea e încă feciorelnică şi imate-rializată. Târziu de tot, după miez de noapte, învăţatul cu ochii obosiţi şi cu degetele căptuşite de praful brăcuitelor infolii, păşi în vârful picioarelor să-şi contemple ca în fiecare seară, fata dormind. Mănunchiul de flori îi aduse pe buzele spiritualizate, un surâs de îmbucurare. — Flori, cele dintâi flori ale primăverii! Şi tocmai de ele avusese nevoie în noaptea asta, ca să-şi alunge îndoiala unui controverse savante. N I & F A P T E A A L B A stite în decor cu cetină de brazi şi cu dângăt de clopot, erau icoane de mahala, cu bătrâni împovăraţi de ticuri şi cu femei cicălitoare. O lume prăfuită, idealizată prin procedee de o literatură înduzinată pe vremuri, literatură cu sentimentalismul la suprafaţă, fără scoborîşuri în adâncuri de suflet, de unde ascuţişul peniţei scoate la iveală rubinul picăturii de sânge. După aceea, de numele povestitorului legat nu numai prin filiaţie literară de Mihail Sadoveanu, ci şi printr’o veche prietenie, nu s’a mai auzit nimic. II ştiam înfundat undeva, într’o urbe basarabeană, trudind din greu, cu povara unei familii numeroase, complectaş al literaturii lăsat la vatră, asistând la svârcolirea sgomotoasă şi nu arareori trufaşă, a cohortei celor mai tineri. Acolo l-a cucerit treptat rătăcirea minţii. In ziua nebuniei, cu o pensulă muiată în văpsea s’a urcat pe acoperişul casei, a împestriţat-o cu culori vii, şi-a zugrăvit aşa nevasta, copiii, pisica; — desnodământ tragic în hazul ei macabru, pentru un om a cărui vieaţă s’a petrecut văpsind cenuşiul vieţii însăşi, într’un trandafiriu mincinos, care s’a răsbunat. ERE LITERARĂ In vârful picioarelor ieşi cu mănunchiul furat, urcă treptele răsuflând greu şi până dimineaţa, plecat deasupra tuburilor negre de microscop, cercetă petală cu petală, stamină cu stamină, fir cu fir din aurul umed al polenului, ţesuturile albe şi ţesuturile verzi. Cifre şi formule se înşirară cabalistic pe foile de hârtie. In acizi plutiră filamente de protoplasmă descompusă. Pe plăci de sticlă celule colorate cu fuxină, dovediră însfârşit că învăţatul avusese dreptate. Din florile dragostei, fecioara n’a mai găsit a doua zi, decât câţiva ciucuri mototoliţi şi veşteji, care slujiseră să alunge pentru totdeauna nesiguranţa unei docte clasificări. întâmplarea asta cetită cândva, e îndestul de banală şi de o literatură îndoelnică. Dar asemănarea ne revine cu îndărătnicie în minte, de câte ori răsfoim un manual de literatură. Oribilă colecţionare de fişe, stearpă înşirare de nume, ucigaşă sistematizare a celui mai imponderabil şi fluid material oferit sistematizării. E încă vie în amintire oroarea cu care am fugit ani de zile de Horaţiu şi de Plaut, de Racine şi de Bacon, de Shelley şi de Flaubert; după ce cartea de şcoală ni-i desfigurase până la nerecunoscut, pentru a-i putea înghesui în saltăraşele cu fişe bine etichetate şi rânduite cu cea mai simetrică monotonie. Istoria literaturii, ca şi a tuturor artelor de altfel, a fost înglobată legilor şi sistemelor aplicate în studiul ştiinţelor naturale; evoluţia genurilor literare e prin analogie studiată ca evoluţia speciilor în biologie, literatura e socotită ca o ştiinţă exactă, bazată pe cercetare documentară, cronologică, bio-bliogra-fică. Şi nu e de mirare atunc', că în loc să fie o desfătare a sufletului, literatura predată în manualele de şcoală, devine pentru elev o corvată plicticoasă mai mult. In publicaţiile franceze, a început de câtăva vreme o dârză campanie pentru revizuirea acestui sistem ucigaş de iniţiere literară. Semnalul l-a dat Ferdinand Vanderem în «La Revue de France», cercetând pe rând manualele lui Petit de Julleville, Faguet, Pelissier, Doumic, şi chiar Lanson, singurul dealtfel, dintre toţi, care împrospătează timid, cu fiecare ediţie, metoda de cercetare, lărgind treptat orizonturile. La glasul criticului dela «Revue de France», s’au alăturat cei «treisprezece» dela «L’Intransigeant» Dominique Braga de la «L’Eu-rope Nouvelle», W. Mayr de la «Les feuilleslibres». Din toată discuţia şi avalanşa de citaţii, un fapt reiese limpede: de nicăeri nu se poate alege o mai tristă colecţionare de nătângii, ca din cărţile de istorie literară. In manualul lui Doumic de-o pildă, cel mai răspândit în colegiile franceze; Baudelaire, Rimbaud, Mallarme sunt excluşi, Verlaine e citat ÎNSEMNĂRI pe mar Am cetit cu o emoţionată atenţie un modest anuar, împodobit frumos cu un chenar colorat în motive româneşti. In vâltoarea de patimi, de ambiţii, de uri care dezagreghează sufletul românesc, ca o mângâiere ne vine rezumatul unei munci rodnice care se desfăşoară, nebănuită, într’un orăşel mic din Ardeal. Anuarul liceului «Aurel Vlaicu» din Orăştie, este o minunată hartă a progresului şcoalei româneşti. C tim acolo: «după trei ani de carte românească (elevii) şi-au însuşit binişor limba maternă în graiu şi scris, şi s’au familiarizat cu stilul cărţilor didactice din vechiul regat» (pag. 69). E poate prima noastră cucerire culturală dela unire. Elevii liceelor din nouile ţinuturi vor mânui cu uşurinţă limba literară şi-i vor putea pricepe toate sublilităţile. Astfel se netezeşte drumul cărţii rdmâneşti literare, şi fiecare an va însemna o nouă biruinţă a culturii româneşti asupra unui, prestigiu fals, de care s’a bucurat şi se mai bucură încă cultura maghiară. Dar această ofensivă a învăţăturii noastre, dusă cu entuziasm şi pricepere, nu se mărgineşte la programul sctrict analitic; printr’o extensiune a obligaţiilor sec pedagogice, profesorii înlesnesc formarea unei judecăţi personale. Spicuesc la întâmplare câteva lucrări la limba română: cl. IV, Caracterizarea eroului din nuvela: «Alex. Lăpuşneanu», «Ion Creangă: Autobiografia»; cl. VI, «Priviri generale asupra poeziilor lirice uşoare», «Doina de Eminescu — analiză literară»; cl. VII «Origina Românilor şi teoriile pentru continuitate», «Activitatea literară ă lui Dosofteiu», «Aprecierea operei lui Miron Costin» ; cl. VIII «însemnătatea operei «Echilibrul între antiteze» de I. Eliade Rădulescu», «Rolul ca autor al unor «opere lipsite de valoare», Jules Valles, Fromentin, Barbey d’Aurevilly, Huysmans sunt uitaţi, în schimb Octave Feuillet şi Rene Bazin trecuţi la posteritate. Stendhal nu e decât un psiholog manierat, George Sand stă în fruntea romancierilor din veacul trecut. Brunetiere, în «Epoqueslitteraire» şi în «L’influence desoeuvres sur les oeuvres», exclude opera lui Saint-Simon ori a Doamnei de Sevigne, fiindcă nu intră în sistemul său, şi fiindcă printre curentele literare ale epocei, plutesc cum spunea cu o dispreţuitoare metaforă, «ca frunzele moarte». Se impune întoarcerea la metodele literare pentru studiul literaturii. Este. posibil ca temele de latină să înveţe şcolarul a gândi just şi nu încape nici o îndoeală că slujesc la formarea inteligenţelor sănătoase. Dar a face din aceasta singurul scop în învăţătura kftibii în care a scris Horaţiu, Ovid, Lucreţiu, Virgil, e cel puţin o rătăcire. Comentariile dăscăliceşti, care se pierd în consideraţii de sintaxă sau «explică operele» cu un cod de morală vetustă în mână, nu ajung decât la desgustarea definitivă a tineretului de clasicism, după cum manualele în care Rene Bazin e categorisit glorie a veacului iar Verlaine amintit ca autor de neroade stihuiri, nu pot decât să alunge lectorul tânăr, pentru totdeauna, dela literatură. Asta în Franţa. La noi, manualele de istorie literară nu prilejesc reflecţii atât de triste. Avem pe masă două —■ să nu rostim numele docţilor-care ne aduc mai degrabă înveselire; cărţi umoristice fără voinţa autorilor! c. p. GINEA UNUI ANUAR revistei Convorbiri Literare», «Haşdeu ca istoric şi filolog».... Inteligenţa elevilor se poate mişca dar în voie, spiritul lor critic poate căpăta o minunată desvoltare — şi toate în contact cu ceeace avem mai caracteristic din desvoltarea noastră culturală. Ca nişte plante reaşezate în pământul şi climatul lor natural, spiritele şcolarilor români din nouile ţinuturi vor putea găsi acel elan de vieaţă, acea vigoare spirituală pe care o cultură străină şi ostilă nu le-o putea da. Sensibilitatea lor se va desvolta şi va avea rezonanţa poeziei lui Eminescu, Coşbuc sau Anghel, agerim a lor critică va păstra ceva din fineţe tăioasă a lui Caragiale şi dragostea de pământul patriei o va înţelege-o din Creangă sau Sadoveanu. Noţiunea de neam va căpăta un puternic substrat sufietesc. Anuarul liceului «Aurel Vlaicu» din Orăştie ne-a dat nădejdi într’un apropiat mai bine. Este o puternică energie culturală pe care n’o bănuim — sunt suflete care se revarsă din plin, într’o muncă anonimă şi totuşi singura binefăcătoare pentru neamul acesta. In orăşelele tihnite din depărtări, unde sbaterea sgomotoasă şi sterilă a Capitalei nu vine decât sub vagul ecou al gazetelor, se pregăteşte tăcut, un nou suflet românesc. Dacă oamenii politici ca şi scriitorii, ar înţelege câtă mustrare cuprinde anuarul cu chenar frumos colorat ca un chilim, întocmit din dragoste şi credinţă de profesorul Aron Demian — câtă trudă zadarnică nu s’ar economisi! Dela necunoscuţii muncitori ai culturii româneşti ne va veni desigur o nouă generaţie mai entuziastă, mai idealistă, şi poate mai energică. Căci pretutindeni ca şi la Orăştie se munceşte pentru a pregăti un nou suflet românesc. m CRONICI LITERARE IMORALITATEA CRITICEI IMPRESIONISTE Cu prilejul romanului «lom de Radu Dragnea Trebuie să cerem iertare cetitorilor pentru abuzul de a mai întrebuinţa noţiunele contradictorii critică şi «impresionism». Timpul când şi la noi, se împerecheau cu scopul de a înpământeni impresionismul în critica literară, a trecut; în urma încercărilor s’a produs numai confuzie şi s’a înlesnit oricărui scriitor nemulţumit cu primirea din partea publicului, să se refugieze în domeniul fără limite şi fără disciplină, al criticei impresioniste, întrebuinţând termenul încă odată, ne raportăm nu la o doctrină sau la o concepţie, ci la acel soiu de critică literară care, slavă Domnului! abundă îndeajuns în coloanele revistelor şi ziarelor, chiar fără să-şi mărturisească sau să fie consecventă principiilor de odinioară, ale impresionismului unui Anatole France şi Jules Lemaitre. Nu vom intra, prin urmare, în desbaterea «relativităţii» în judecata critică literară, care, proclamată, sunt acum treizeci de ani, de cei doi scriitori francezi, poate să pară astăzi mai îndreptăţită ; — problema aparţine filozofiei. Nu vom intra nici în verificarea aprecierilor făcute asupra operelor şi scriitorilor de către impresionişti şi dogmatici ; — ar fi să intrăm în domeniul istoriei literare. Şi nu vom face nici un bilanţ al influenţei exercitate din partea fiecăruia; — problema ar atinge însuş domneniul criticii, care, nu în virtutea impresiilor ci tot a judecăţilor, îşi revendică şi mai departe rolul de a îndruma în literatură. Dar filozofie, istorie, critică, — conduc şi astăzi ca şi în trecut la problema moralei în scris. Academia Română — arătând încă odată motivele pentru care rămâne aşa de izolată în mişcarea noastră literară, —a premiat în 1921 romanul Ion al unui prozator nou, Li viu Rebreanu. Ce prilej de a scrie critică, de a comunica publicului impre-siunile, care nu ajung să-l preocupe decât sub forma , de reportaj, aşa cum îl pot interesa impresiunile dela o adunare sau şedinţă de sport. Dar nici cronicarul politic şi nici reporterul, nu au tendinţa criticului literar impresionist de a da totuş sentinţe şi de a determina o opiniune care să rămână definitivă. In cazul criticilor lui Ion, opiniunea ameninţa să determine o judecată asupra romanului şi nu dintre cele mai modeste... Astfel am ajuns că după doi ani dela apariţia romanului, Ion să fie clasificat la voia întâmplării ca «primul roman românesc», ca şi când într’o literatură cu o evoluţie artistică de un veac, se mai poate vorbi de începuturi în 1922! Nici Ciocoii vechi şi noi, altădată decretat întâiul nostru roman; nici «Viaţa la ţară», care la fel, în alte dăţi, după cum varia impresia, — căci deaceea este impresie, ca să varieze ! — era decretat tot întâiul roman; şi nici scrierile în acelaş gen ale d-lor C. Sandu-Aldea, M. Sadoveanu sau I. Agârbiceanu, nu mai erau ţinute în seamă de criticii impresionişti. Trecutul a trebuit uitat, pentru ca să se poată exercita în toată libettatea şi în afară de orice control, impresia. Iară pe-alocuri s’au manifestat păreri deosebite, şi nu dintre cele mai puţin autorizate, ca pă- rerea d-lui N. Iorga că Ion este o scriere imorală. Este critica impresionistă imorală pentrucă a răspândit un rcman în care, reeditând în româneşte — cu întârziere de aproape o j <. mătate de veac,—procedeele lui Zola, autorul, pentiu a fi consecvent cu descrierea bestialităţii, a fost nevoit să afirme că pe valea Someşului, unde se petrece acţiunea, miresele merg la cununie cu copiii lor de mână. Critica impresionistă este imorală, nu pentrucă ar avea scopul răspândirii cărţilor rele, ci prin definiţie şi prin despărţirea literaturii de funcţiunea ei socială. Imoralitatea impresionismului constă în a face din impresia imediată, scopul lecturii şi a o exprima independent de intervenţia judecăţii şi memoriei, într’o vreme când însuş artistul adună răbdător material, îl verifică, îl discerne, îl supune controlului şi-l coordonează ca şi istoricul, zile întregi şi chiar ani îndelungaţi; — această imoralitate constă în a se introduce criticul pe sine în scris, comunicându-se publicului, într’o vreme când educaţia literară, fie naturalistă, fie simbolistă, învaţă la cât mai multă abdicare a personalităţii şi la cât mai multă discreţiune personală; — însfârşit, imoralitatea ei constă, pe scurt, în a da frâu liber impresiunilor, nesocotind constrângerea culturii. Ceiem dela scriitor să fie obiectiv, să observe şi să reprezinte pe alţii; iar criticului îi tolerăm redarea preferinţelor sale personale. Pretindem omului de ştiinţă imparţialitate; iar criticului îi îngăduim o subiectivitate din care însuş poetul liric se forţează să iasă uneori. Şi nu ne impunem tuturor, prin idea de patrie sau a moralei sociale, nu numai o înfrânare, o abţinere şi anihilare a primelor afecţiuni, dar o jertfire personală, realizată cu prisosinţă în răsboiu? Şi există artist, om de ştiinţă, om de acţiune, care înainte de a reprezenta societatea emoţional, raţional sau practic, să nu-şi fi acumulat simţirea şi ideile contemporanilor şi pe cele ale înaintaşilor ? Dar dacă am renunţa la acest principiu, ■— care nu mai cadrează cu vagabondajul intelectual al celor scăpaţi de sub disciplina socială, — ar trebui în literatură să renunţăm la însuş principiul «reprezentării vieţii». Anormalitatea criticii impresioniste, care mişună zilnic prin ziare şi reviste, apare şi mai evidentă din juxtapunerea criticelor lui Titu Maiorescu şi C. Dobrogeanu-Gherea, care n’au exprimat «sensibilitatea» sau impresiunile lor, ci o judecată atât de obiectivă, încât fondul ei asupra lui Eminescu sau Caragiale a fost fondul comun al societăţii deatunci şi este şi al celei de astăzi. Fără această «identitate în judecată» între generaţii, nu există critică literară, cum nu există nici operă artistică, fără o solidaritate de simţire între publicul care se succede. Ce legătură sufletească există între noi şi eroii d-lui Vasile Pop, sau între noi şi criticele lui Caion ? Şi cât de strâns, de identice în cugetare şi în gustarea operei ne simţim, după optzeci de ani, cu poeziile lui Grigore Alexandrescu şi cu paginele 66 © de critică începătoare ale lui Mihail Kogălniceanu! Deşi nu ne este în subiectul de faţă, totuş ne întrebăm : va recunoaşte generaţia ce va urma după noi, pe ţăranul român în Ion», care bate... bate... şi iar... bate! Sau în Ana, bătută de toţi, făcând să apară întreg mediul romanului într’o atmosferă am zice prea puţin, numind-o bestială! Va căuta împrejurul lui cetitorul, — dacă Ion va mai fi cetit, — şi negăsindu-1 ca tip psihologic, nici în realitate şi nici în literatură — sperăm ca literatura să se desvolte pe căile ei trase în câteva generaţii,— nu va putea spune că Ion a fost reprezentarea artistică a clasei ţărăneşti, ci că a fost rezultatul sforţărilor autorului: — pe de o parte de a corespunde naturalismului lui Zola, iar pe de alta de a da unitate literară, unui material adunat cu minuţiozitatea de reportaj. Nu poate cetitorul să nu recunoască zugrăvirea reală a unei epoce în Ardeal, mânuirea cu talent a dialogului şi am putea zice şi a descripţiei, dacă la autor n’ar merge de multe ori cuvântul înaintea gândului', ca şi alte însuşiri artistice pe care le are d-1 Liviu Re- breanu. Dar nu putem găsi în Ion reprezentarea psihologică, şi socială a ţăranului, decât sub aspectul diformităţii aleasă anume de autor, ca să corespundă «concepţiei» literare împrumutată, căreia i-a adaptat realitatea forţat. Nicăeri ca în acest Caz la noi, nu se potriveşte şi nu-şi găseşte actualitate raţiunea doctrinei naturalismului englez formulată de George Eliot: «criminalii dramatici sunt mai rari decât muncitorii noştri vulgari». «Relativa» va fi judecata critică, poate nesigură că judecarea, explicarea şi clasificarea operei literare vor fi identice cu altele; pentrucă ea nu are nici aparatul «experienţei» şi nici pe cel al «ipotezei» ca «anticipaţie a spiritului asupra experienţei»; — deşi o judecată critică este tot o «anticipaţie», iar validitarea în timp a judecăţii lui Maiorescu sau Gherea, a devenit o «experienţă». Dar nu tocmai de unde începe «îndoeala simţurilor înşelătoare», intervine criteriul moral, absolut, care a experimentat în literatură cu Tolstoi şi în critică cu Brune-tiere ? UN POET AL SOVIETELOR: VLADIMIR MAIACOVSCHY de G. M, Ivanow — Jjjjj! ŞŞŞŞŞÎ Şciâ! Jjjjj! Şşş! Jjj..! • — Tovarăşi, la baricade! La baricadele inimilor şi ale sufletelor! - — De ajuns la pas, futurişti! Săriţi — în viitor! — Târîţi pianele în stradă! Ne-am săturat de adevărurile de gologan! . Străzile sunt penelele noastre. Pieţile ne sunt palete! La stradă, futurişti, , toboşari şi poeţi 1 — Grămădiţi sunete după sunete Şi — înainte! Cântând şi şuerând! * I Acesta e Maiacovschy. E un Marinetti al Rusiei. Domnişoarele sentimentale şi naive şi-l închipuiau ca un poet cu sufletul «rănit şi frânt, suferind, bolnav». Insă trebuia să-i fi auzit vocea — mare, largă, adâncă şi sguduitoare. Câteodată ca un semnal strident şi despicător, de locomotivă. Şi mai întotdeauna o voce închegată din izbiturile de ciocan. Cuvintele lui — nişte pietre, scăpate din praştie. Şi o forţă corespunzătoare. Când încovoiat deasupra biliardului, izbia bila, credeai că întreaga massă va porni undeva împreună cu ea. Şi dacă nu mulţi, cel puţin el a crezut, că din cioc-nitura cuvintelor lui bolovănoase, se va cutremura întreaga Rusie. Rusia însă şi mai ales Olimpul ei, a rămas nemişcată cu toată că pe străzile Peters-burgului putrezit şi înceţoşat, răsunau tunetele «poetice» ale primului bard futurist. Futurismul în Rusia n’a fost adus în buzunarele lui Marinetti, unde probabil se găsea cred-ul lui, declamat cu un patos obraznic şi cu o sfidare al întregului univers, ştiţi când, — când o campanie de bieţi poeţi şi poeţi beţi, în centrul cărora, era Marinetti, se prăvăli cu automobilul într’un şanţ cu noroiu... E un simbol fatal oricărui futu- rism. Futurismul, simbolismul, acmeismul, ima-ginismul... erau în Rusia căutări ale unui suflet care neputându-se desface din cingătoarea politico-filozofică a «sistemului rusesc», ce sugrumase totul, încercă să străbată la lumină pe cărările artei. Toţi porniră pe drumuri noui şi proprii. Unii căl-cară sănătos, alţii pe nisip, alţii apucară prin mlaştini. Şi până la venirea lui Marinetti în Petersburg, Valeriu Brihsov, fără să fi fost vreodată futurist, ci un căutător de forme în care voia să toarne conţinutul nou al sufletului său cald, îşi înclinase capul, în chip atât de ridicol, în faţa vreunei fecioare, rugând-o cu o duioşie extrem de mişcătoare: «O lasă-mă să-ţi sărut picioarele-ţi palide!» Toată lumea a râs. A râs în ă cu hohot când futuristul Maiacovschy apăru în haină fără nasturi sau în halat galben,—un apaş cu ochii fardaţi şi cu o misterioasă basma împrejurul gâtului. Unii se întrebară: Ce e asta? Nu cumva o supraproducţie de manufactură cu o inexplicabilă lipsă de nasturi ? Alţii se uitau cu nedumerire şi cu umerii ridicaţi: E un răsvrătit? Un obraznic? Un nebun? Şi numai puţini înţeleseră că Maiacovschy era unul din premergătorii înfricoşatelor figuri de mai târziu, o râgâitură a unei revoluţii vulcanice şi prăpăstioase, ce se gătea să vină... Atunci — futurismul Iui Maiacovschy era o mască. Nu o mască de carnaval, cu care s’ar fi putut gâdila nervii burghezului sătul. Poate părea o buf-fonadă, însă înapoia acestei buffonade se ascundea o faţă autentică. Creştea şi se desvolta în subsolurile vieţii, însă aceste subsoluri erau adăposturi izolate şi pe jumătate întunecoase, unde afară de prepararea trudită a eleganţelor şi subţirităţilor poetice, se prepara şi o artă de dinamită. Cine nu ştie că pentru ca să sdrobeşti o alcătuire socială, o naţiune, trebuie să arunci în aer cultura ei, să răstomi zeităţile mari şi mici ale Olimpului ei şi să ridicolizezi idealul ei cultural. Acest futurism era revoluţionar prin negarea societăţii existente, ateist — prin călcarea în picioare a tuturor credinţelor ce nu se pot explica prin pătrunderea de cârtiţă a materialismului filozofic, şi mai era anarhic—prin tendinţa de a prăbuşi totul, fără idea, dorinţa şi posibilitatea unei zidiri din nou. «Asvârliţi pe Puşchin, pe Lermontov, pe Gogol de pe corabia contemporaneităţii!» O lozincă, un strigăt, o îndemnare, dar şi un program. Ia gân-diţi-vă că Puşchin, Lermontov şi Gogol — împreună cu toţi cari au purces din ei — sunt nu numai bazele, ci şi chiagul unei culturi seculare a poporului rus. Era aceasta o bravadă? Fireşte, nimeni nu s’a speriat de ei, de futurişti, cu atât mai puţin Puşchin, Lermontov şi Gogol, însă bătrânul revoluţionar, Maxim Gorchy, fără să fi aprobat şi fără să se fi speriat, a spus totuş: —e ceva în eil Ce e într'adevăr în ei, în Maiacovschy? El e un negator, crezându-se pozitivist. Şi pen-trucă el n’a ajuns la saturaţie — la saturaţie până la refuz —de cultura umanităţii, maximalismul lui poetico-filozofic fără să fie convingător e totuş iritant. — Au scris pentru noi Evangelia, Coranul, Paradisul pierdut şi înapoiat, Şi încă Şi încă O mare mulţime de cărticele — fiecare promiţând cu înţelepciune şi viclenie bucuria de după mormânt. Respingând idealismul acestor «cărticele» şi vroind ceva ce se poate pipăi — că doar sunt pozitivişti, iar pozitivismul filosofic se începe dela cea mai intimă sensaţie fiziologică — el vrea pentru el şi pentru ai săi: —Ne-am plictisit de zaharicalele din cer, — Daţi-ne pâine să ne îndopăm — de secară, — Ne-au plictisit voluptăţile de pe hârtie, Vrem să trăim cu neveste vii! Crezând că e posibilă şi realizabilă societatea eConomică-colectivisto, el cere: ' — Aici pe pământ noi vrem să trăim nu mai presus şi nu mai prejos de toţi aceşti brazi, copaci, clădiri, cai şi fire de iarbă... Nu ştiu dacă place sau nu, însă nu veţi găsi o expresie mai plastică a pozitivismului său filozofic: — Ce ’mi pasă mie de Faust In feeria de rachete Alunecând cu Mefistofel pe parchetul din cer? Eu ştiu una: Cuiul din cisma mea E mai coşmaric decât toată fantasia lui Goethe. întrebuinţând expresionismul ca o manieră de scris, şarja în loc de humor, placata în loc de imagini şi strigătul asurzitor în loc de convingerea insinuantă şi de emoţia artistică, el slăveşte: a răsvrătirilor, a revoltelor, a revoluţiilor zi — şi într’o nălucire, care ne miră la un om atât de sănătos şi atât de pozitivist, el întrezăreşte acea zi, când — deasupra cenuşei teatrelor se va aprinde deviza mea: «Totul dela început!» Revolt ţia de la sfârşitul anului 1917 realizează în Rusia acea himerică democraţie a profesorilor nobili şi generoşi (Milit cov), a prinţilor liberali (Prinţul Lwov), a finansiştilor cu inima duioasă(Tere-scenco), a visătorilor cu mâinele blânde şi parfu- mate (Kerânschy). Erau aceştia oamenii meniţi şi cumpliţi ca să stăvilească viforul revoluţiei, ce se răspândesc în larg şi se adâncise în lăuntru? Veni şi ziua «Clădirilor arzânde», 26 Octomvrie 1917. Ziua revoluţiei «adevărate». Insă vai, revoluţia bolşevistă aprinse şi mistui toată Rusia. Maiacovschy nu râse de bucuria visului împlinit, când deasupra «cenuşei teatrelor» (adică aîntregei Rusii) se aprinse deviza: Totul dela început! Nu râse, ci rânji. Ii plăcură mult comuniştii. — Numai acela e comunist — adevărat, Care a ars podurile de retragere. Ii plăcură uciderile: — Prindeţi pe gardianul alb şi... la perete! Gardianul alb era şi este acela care nu primi revoluţia bolşevică. «La perete I» —e o nouă formă de ucidere. Şi după ce toată Rusia, care îndrăznise să protesteze, fu pusă la perete şi în felul acesta executată, el strigă: — De ce l-aţi uitat pe Rafael? Rafael, adică sublima şi nemuritoarea sinteză a culturii universale. Ii plăcu distrugerea: — Ochiţi în zidurile muzeelor! Şi deoarece duhul nemuritor al lui Puşchin — veşnic senin, veşnic tânăr şi veşnic divin — plana ca o lumină nestinsă deasupra soartei întregului popor de mii de milioane, Şi ca un izvor de nesecată cultură adăpa sufletele generaţiunilor, Şi ca un Jupiter inatacabil de toate săgeţile dră-cuşorilor mai mici şi mai mari, îşi păstra locul dintâiu şi cel mai înalt în Olimpul naţiunii întregi, Maiacovschy, înrăutăţit şi tragic de neputincios, sbieră: — De ce n’aţi atacat pe Puşchin ? Acesta e strigătul de ucidere al futurismului care, în Rusia, — ca un curent literar, ca o concepţie strivitor de pozitivistă, ca un avânt dinamitic, şi ca o stare sufletească din cele mai macabre, muri — svâcnind şi prăbuşindu-se în absurd... Intr'un discurs al său la nu ştiu al câtelea congres pancomunist, Lenin, în cuvinte clare şi retezate, anunţă un nou pericol. «Tovarăşi! Guvernul sovietic şi partidul comunist au de luptat cu un nou vrăjmaş: noua burghezime sovietică. Ea ne încunjură ca văzduhul şi ne înnăbuşe». Iar Maiacovschy, pe jumătate asfixiat şi el, de abia mai poate să bâlbâie, în maniera «expresionistă», într’un fel de «versuri», cu un fel de glas ce nu mai e ciocănitul ciocanelor, şi cu nişte cuvinte ce nu par a se fi deprins ca pietrele din prăştii: — Burghezii sovietici, s’au scurs din toate părţile, în grabă schimbându-şi fizionomiile, s’au vârît în instituţiile sovietice, şi întărindu-şi şezuturile de şedinţele de 3 ani sdraveni, ca lavabourile de marmură, trăesc mai tăcuţi ca apa, înjghebându-şi cabinete comode şi cămăruţe de dormit. Cică, ce ne pasă de comună... când e asta, când e aia... Iar în răstimp, au reuşit unul după altul să-şi asigure cartele: una academică, una artistică, două de ale soldaţilor roşii 68 © BCU Cluj şi 4 din cele ale populaţiei civile. Iar seara, cutare sau cutare secătură uitându-se la nevastă-sa, care arpegiază la piano spune, muiat de căldura samovarului: Tovarăş Nâdea, la sărbători vom avea adaus — 24 de cartele. Etc., etc., etc. Să fi avut pretenţia ca în numele unei ideologii de artă, să ataci pe Rafael şi pe Puşchin ca să ajungi să te ocupi în versuri — în ziua ta de sărbătoare şi de triumf — de întăritele şezuturi ale burghe-zimei sovietice, aceasta e soarta, de altfel sgudui-tor de simbolică—a oricărui Maţinetti. P. S. — Poeziile lui mai principale — după formă şi conţinut sunt: CRONICA In ajunul zilei de 8 Noemvrie, trenurile Ardealului îndrumate către Sibiu, au fost mai încărcate ca de obiceiu. In vagoanele ticsite, se învecinau — credeam — într’un scurt armistiţiu al hărţii politice de toate zilele, fruntaşii cărturari din toate partidele, chemaţi la adunarea generală a Asociaţiei. Am văzut oameni care-şi aruncă îndeobşte prin gazetele locale săgeţi cu vârf veninos; stând de această dată foarte împăcaţi alături şi s’ar fi părut, cu chipurile mai îmbunate. Căci adunările Asociaţiei rămâneau încă, deasupra împotmolirii politiceşti în care se scufundă vieaţa culturală a Transilvaniei, un prilej de reculegere până ce nu vor ajunge unul de re-muşcare. Era acolo tradiţia unei hărnicii rodnice, pe a cărei urmă s’a întărit odinioară în Ardeal, o cultură naţională, eri cu destinaţia unei rezistenţe politice, astăzi cu una care-şi lărgeşte mai mult zările. Spiritul gospodăresc al ardelenilor, a ştiut în timpurile de dârză luptă naţională, să facă din Asociaţie o cetăţuie a cărţii şi învăţăturii româneşti, peste a cărei metereze administraţia ungurească privea cu ochi neputincioşi. In loc să se mărginească la manifestaţiuni platonice, şi numai vag ori declamator culturale, cum s’a întâmplat de cele mai multe ori cu «Liga culturală» din România liberă; tovărăşia întru cultură dela Sibiu, ştiuse cu metodă şi îndărădnicie, să-şi întindă organizaţiile până în cele mai îndepărtate cătune valahe ale fostei Ungarii. S’au săvârşit atunci adevărate minuni. Se pare că în ultima vreme, a pătruns însă după zidurile cetăţii, un duşman mai temut ca acel din vârsta eroică a Asociaţiei. Pentru locul odihnitului preşedinte Andrei Bâr-seanu, s’au pornit încăerări făţişe între tabere, dar mai ales uneltiri ascunse. Atât de adevărat este, că pe fiecare zi trecută viermele politic veştejeşte, cele mai rumene fructe ale sârguinţelor de generaţii. ÎNCÂNTĂTOARE e nerozia administraţiei noastre când e vorba de tipărituri. Ne amintim, că anul trecut puteam citi nesupăraţi de nimeni, în Ardeal, publicaţii iridente dela Pesta, unde Clujul era socotit ca cetate temporar ocupată de valahi, şi noi eram avertizaţi că ne vom legăna nu peste multă vreme, atârnaţi de funia spânzurătorii. In schimb, astăzi, cuprinsă de o subită severitate, administraţia de frontieră împiedică intrarea în ţară, a publicaţiilor celor mai prietenoase. E cazul revistei 1. «Nor în nădragi»—o înălţare a dragostei trupeşti. 2. «Misteria Buff» —■ un imn turbat închinat pân-tecelui înflămânzit. 3. «Ordin pe armata artei» — citaţiuni aduse la începutul articolului de faţă. 4. «Răsboiu şi pace» — o încercare â la Block de a idealiza elementele distrugătoare ale Revoluţiei. 5. «150.000.000» — o poemă din care se vede nemulţumirea lui Maiacov-schy, că atâtea unităţi de oameni vii nu s’au putut ferici în noua construcţie a vieţii. Apărută în revista satirică sovietică «Bova». MĂRUNTĂ «Tuz», cu dubla redacţie la Viena şi la Bratislava. Pusă sub conducerea publicistului de vioi talent şi de largă înţelegere a vremurilor, Gomori Jeno; revista maghiară dela Viena se străduise să traducă versuri de ale poeţilor noştri şi ne vorbia cuminte, de o apropiere care în suferinţă, să potolească îndestulele necazuri ce bântuie cu tot atâta asprime, pe «cuceriţi» şi pe «cuceritori». Scriau acolo, oameni de gândire şi de talent, ce fuseseră isgoniţi din propria lor ţară, pentru libertatea de cugetare care nu încăpea în tiparul şovin al Ungariei hortiste. O anchetă Europeană, lărgia luminos orizontul preocupărilor, aducând păreri ale cărturarilor de toate naţiile, asupra drumului celui nou, pe care îl va tăia cultura vechiului continent după purgatoriul răsboiului. In exemplarul ce-1 avem sub ochi, e tipărit răspunsul d-lor Nicolae ' Iorga, Aulard dela Sorbona, al scriitorului englez G. K. Chesterton, al lui Freud, Follin, Robert Miiller, Ivan Goli, etc. Tihna administraţiei noastre pare a se fi simţit turburată de îndrăzneala acestor anchete; intrarea în ţară a revistei a fost oprită. Şi astfel ne îndepărtăm brutal prieteniile, rămânând pentru buna liniştire internă a spiritelor, să ne mulţumim cu ocrotirea ageră a Siguranţei Generale. şase săptămâni, de când pâcla mucedă a coborât deasupra Capitalei, soarele câmpurilor de astăvară, se mai găseşte refugiat doar în sălile de expoziţii ale pictorilor. Au fost multe. Se anunţă mai multe încă, şi încă mai pline de interes. «Salonul de toamnă» a ţinut loc de frunte în expoziţiile de până acum. Pe urmă misticii basarabeni, în două săli colective la Ateneu, au arătat talente tăgăduitoare; câteva de tot tinere şi în vârsta dibuelilor, câteva în perioada de închegare a personalităţii artistice. Sculptorul Plămădeală şi pictorii Ballier, Doncev, Saharov, Kiriacov, Klemisevscki, ne-au prevestit mai mult decât arătat, ceva din puterile ce zac ascunse în acest ţinut al Basarabiei cu flori de pârloagă şi cânturi de stepă. In ultimele săptămâni, Troteanu, Aurel Băeşu cu pânzele sale de nuanţată visare, Steurer cu peisaje, în care lumina se topeşte ireal de fragedă sub penelul delicat, Poitevin-Skeletti cu pitoreşti litogravuri, au deschis sezonul pictoricesc anunţat mai abundent chiar decât anul trecut. Se aşteaptă expoziţia d-rei 69 Rodica Maniu, întoarsă din tărâmurile cu mai mult soare al Italiei, expoziţiile d-lor Tonitză, Marcel Iancu, Marin Georgescu, şi mai târziu Salonul Doamnelor, Arta Română, cum şi o expoziţie de alb şi negru, a cărei iniţiativă au pornit-o Ştefan Popescu şi Steriade, cu gând de îndoită educare, a pictorilor şi mai ales a publicului superficial ispitit de orgia culorilor. Un obiceiu bun, între atâtea altele proaste, face ca fiecare liceu să-şi tipărească la sfârşit de an, o cărţulie în care se află oglindită hărnicia lunilor de şcoală. Am răsfoit multe. Scuturate de neîn-demânaticile cuvântări cu care se inaugurează şi de multe pagini zeţuite de prisos, rămân aproape întotdeauna prilej de nădejdi întinerite. S’ar spune că însfârşit dascălii încep să înţeleagă a pregăti generaţiile cărturarilor de mâine, după alte metode decât acele care au stârpit sufleteşte generaţiile de astăzi. Se deschid ferestre largi şi către forfota vieţii din afară, dincolo de tabela neagră unde se înşiră equaţiile. Se înfăptuiesc societăţi de lectură, de excursii pentru cunoaşterea plaiurilor natale, se dă mai multă grijă începătoarelor talente; bate o adiere de tinereţă care împrăştie în cele patru vânturi, filele strictelor programe mucigăite. Am primit până acum o duzină şi toate, vrednice de interes. Sunt conferinţe rostite, învăţături adunate de dascăli după experienţa unui an, rapoarte ale societăţilor de lectură, ale cohortelor de cercetaşi şi sfioass încercări literare ale şcolarilor care dascălului de limba română, au părut mai vrednice de luare aminte. Găsim acolo şi mărturia cultului pentru viaţa de dincolo de zidurile şco .lei-penetenciar. Pilde ce s’ar cuveni puse şi sub ochii somnoroşi ai directorilor de licee de aiurea, unde catalogul cu note drămuite sgârcit, crede a fi cheia şi lăcata educaţiei. LrA Rio-de-Janeiro, oraş cu nume sonor, unde poposeau după înfricoşate peripeţii eroii aventuroaselor romane ale lui Meine Rayd şi Gustave Aimard, s’a sărbătorit o sută de ani dela independenţa Braziliei. A fost pentru «Revue de l’Amerique Latine», un prilej rar, pentru a aduna laolaltă un îmbelşugat material enciclopedic, asupra mişcării literare şi artistice, din republica nouă cunoscută mai ales din afişele de cinema, unde un «gaiicho», centaur al pampasului, se profilează equestru pe orizontul pustiilor de ierburi. Aflăm de acolo, că o literatură îndrăzneaţă şi tânără, s’a plămădit inspirată din decorul luxuriant al ţinuturilor cu fluvii leneşe şi a crescut robust, hrănită din elementele unei vieţi de un rusticism romantic. Mangalhaes de Azeredo, Demetrio de Toledo, Manoel Gahisto, publicişti aşezaţi în fruntea frământărilor întru aşezarea unei culturi naţionale de sine stătătoare, arată pe larg evoluţia literaturii brasiliene treptat desprinsă de rădăcinile tradiţiei spaniole, şi împământenite în ţarina natală. Merge atât de departe dorinţa de a frânge tutela acestei culturi spaniole, încât cele mai proaspete cărţi (romanul lui Afranio Peixoto: Bugrinha, apărut în acest an) au adoptat o nouă ortografie eufonică, pur braziliană, în locul celei de până acum, codificată de academia din Madrid. Iar Affonso de Freitas, membru al institutului istoric din Rio, într’un volum de psihologie populară ; «Tradicoes e reminiscencias paulistanos», cu o analiză care se exercită uneori în pitoresc, alte ori în abstract, dovedeşte existenţa unei civilizaţii de tradiţii regionalistă, în însăşi cuprinsul Braziliei. E o nouă tinereţe latină, altoită şi înviorată de seva noului continent; care începe astfel să legitimeze şi să înfăptuească optimistile profeţii alte lui Paul Adam de o pildă, ori măcar pe acele mai timide ale călătorului cu ochiu ager, care a fost Jules Huret. JJUPĂ patru sute de ani, scrisorile lui Michel-Angelo, scoase întâia oară la iveală de revista franţuzească «L’amour de l’Art», dau lectorului emoţia unei drame aproape contemporane. Sunt simple epistole; unele familiare, altele prieteneşti, din epoca cea mai înfrigurată de creaţie, a sculptorului florentin. Michel-Angelo împlinise patruzeci de ani. Statuia lui David, dăltuită în marmură se înălţase în piaţa Seigneuriei, fecioarele lui iluminau o capelă a secularii bazilici vaticane, picturile sixtinei fuseseră o revelaţie pentru gânditorii şi artiştii timpului. Proiectul pentru mormântul lui Juliu al II-lea fusese părăsit, apoi reluat după zece ani, îndată după moartea Papei. Leon la X-lea, ţinuse să-şi apropie un artist cu faima atât de fulgerătoare, şi-i comandase faţada pentru San-Lorenzo. Sculptorul cumpărase un loc viran la Florenţa, înălţase ateliere şi pornise la Carara, să supravegheze singur cioplitul blocurilor de marmoră. Toate i se puseră împotrivă deodată. Lespezile se sfărmară sub ciocane, lucrătorii începură să trândăvească, lipsea putinţa cărăuşiei, Cardinalul de Medicis zădărnici contractul; pe urmă potopiră grijile băneşti, ameninţările, nerăbdarea ucenicilor şi intrigile curtenilor, strângând cleştele în care Michel-Angelo se sbătea fără putinţă de scăpare. Scrisorile datează din această vreme, când între două somaţii, găsi îndestulă seninătate de inspiraţie să elibereze din crisalida de marmură, chipul lui Moise şi celelalte două statui de pe mormântul lui Juliu al II-lea: Vieaţa activă şi vieaţa contemplativă. Găsim în şirurile scrise, amărăciuneâ prieteniilor înşelătoare, groaza scadenţelor neacoperite, indignarea împotriva ingratitudinii, care rămâne se vede, cea dintâiu plată sortită geniului în toate timpurile. Din scrisoarea către Pietro Gondi, din Florenţa, desprindem câteva reflecţii, cu actualitate în toate epocile şi sub toate latitudinile : «Când e ingrat, săracul e aşa făcut, încât dacă îl ajuţi în nevoie, oricât i-ai da, spune că o faci în propriul tău interes. Dacă pentru a-i face un bine, îi dai de lucru, spune întotdeauna că ai fost silit, şi dacă i-ai încredinţat o sarcină, spune să ai făcut-o fiindcă nu o puteai duce tu singur la, capăt... Iar dacă binefacerile sunt atât de evidente că nu le mai poate nega, ingratul aşteaptă până ce binefăcătorul săvârşeşte în vederea lumii vreo neînsemnată greşeală, care să-i dea prilej a vorbi de rău şi a-1 deslega de recunoştinţa la care era îndatorat... E răsplata fiecărui om de bine...»^ Epistolele lui Michel-Angelo, către fratele său Bunarroto, către Lionardo Sellaio, Domenico Buo-ninsegni şi Giovan Francisco, sunt presărate la fiecare pagină de astfel de gânduri mâhnite.^ Ele stau chezăşie încă odată, că din durere se plămădeşte nemurirea. 70 r © BCU # HoTĂRIT, trăim vremea prăbuşirilor de valută şi a anchetelor. Gazetele poartă în coadă o rubrică a devizelor, către care ochii samsarului în cafenea, se îndreaptă avizi pe cifrele cu cerneala umedă încă. Revistele străine, poartă în schimb, în frunte, pagini nesfârşite, cu semnături ilustre, unde taina viitorului e desferecată cu chei vrăjite. «Care va fi arta viitorului?» «Ce se aşteaptă dela cubism?» «Se cuvine să dăm foc Luvrului?» «E mai stupid secolul al XX-lea decât cel trecut?» ş. a. m. d. D-nii Henri Rambaud şi Piere Varillon, au deschis în «la Revue hebdomadaire», o asemenea anchetă cu răspunsuri până acum puţin îmbucurătoare. E vorba despre tânăra literatură franceză, despre influenţele sub care se desvoltă literatura contemporană, despre maeştrii cărora tânăra generaţie se socoate debitoare. Ori, se descoperă cu acest prilej, că nu există în Franţa o «tânără generaţie» de scriitori. Aproape toţi cei întrebaţi au depăşit treizeci de ani. S’au format dar înainte de 1914 şi «influenţele» le-au suportat înainte de această dată. Dacă între generaţii răsboiul a căscat prăpăstii — formula nu se poate aplica în literatură. Discipolii dinainte de 1914 nu se pot degaja de influenţele sub care au crescut, chiar dacă metodele, ideile, mijloacele de exprimat au devenit caduce. Nu e vorba de renegat admiraţii legitime. Dar atitudinea cititorului comun chiar, faţă de multe opere literare s’a modificat simţitor. Era o literatură de bastion, până în 1914, cum o numeşte Pierre Lasserre. îndoială, violenţă, constrângere. O înfrigurare care le-a făcut patetice. Acestea nu mai importă cititorul de astăzi, nici nu-1 mai mişcă. Pentru a înţelege, trebuie să facă un efort istoric, retrospectiv. De o jumătate de veac, literatura franceză era obsedată de căutarea originalităţii. Fiecare avea cam acelaş lucru de spus, aceleaşi probleme de deslegat, era vorba numai de descoperit un nou mijloc personal în care să pronunţe aceste adevăruri fragile, să deslege problemele mai elegant. In fond, toată literatura «maeştrilor» de astăzi, se rezumă la două-trei formule de această natură: «Trăim noi? Ce valorează această vieaţă? Cea din cutare epocă, nu era oare mai bună ori mai rea?» Fără îndoeală, întrebări care nu vor înceta niciodată să stea la temelia tuturor dramelor omeneşti. Dar răspunsul voim astăzi să-l descoperim prin confruntare cu realitatea, după cum ne-a deprins răsboiul. Astfel se naşte un nou realism, care va şti să facă loc realităţilor sufleteşti fără ideologie şi fără didacticism. «Nu trebuie decât să te apleci—scrie Benjamin Cremieux, —pentru a culege subiecte de tragedie, de roman, de epopee: lumea întreagă se oferă în toată goliciunea ei, frumoasă sau urîtă, frumoasă şi urîtă. Lirismul colectiv, (patriotic, social, religios) îşi revendică dreptul; lirismul individual, s’a reîntinerit adăpat din noui izvoare de acţiune, prin contactul adevărat (şi nu artificial şi sadic) cu moartea. A spune ce este numai, înseamnă a spune lucruri îndestul de interesante, dacă ai cât de puţin talent». _ (3 PINIA publică — tirana democraţiilor, — a fost în ultima vreme subiect de înfierbântate discuţii, care i-au smuls câteva pene şi au lăsat-o în faţa propriei sale oglinzi, cu coada oarecum retezată. Din acest schimb de păreri, a ieşit p carte meri- torie. Nu vă speriaţi, nu la noi. Cartea se numeşte «Public Opinion», e scrisă de Walter Lippman, redactor la «New Republic» şi «New-York World», şi e tipărită la New-York, în editura Brace & Comp. Autorul dovedeşte că ceeace cârmuie conduita oamenilor, nu e realitatea, ci concepţiile adeseori amăgitoare, ce-şi fac muritorii despre această realitate. Lumea în care trăim e astfel un univers iluzoriu creiat de noi, în afară de realul univers, ale cărui origine şi destin ne scapă. De aci contradicţia şi conflictele. Voinţa noastră crede a participa şi a cârmui un ansamblu de fenomene ce nu mai sunt conduse direct de spiritul nostru, ci de fapt, ne tiranizează. Ce este în definitiv această «opinie publică», cum se formează? Informaţiile din care ia fiinţă, sunt superficiale şi vagi, consacrăm un sfert de oră cotidianului, de unde fără nici o activitate critică, ciugulim elementele unei opinii. Cuvintele de care ne servim chiar, au un sens nedeterminat şi variabil. E o inflaţie şi deflaţie verbală, ce variază dela naţie la naţie, şi dela anotimp la anotimp. Cugetarea cititorului de gazetă e în general pasivă, superfitializată de surescitarea vieţii contemporane. De aci nevoia de a o trezi cu lovituri puternice, care o falsifică provocând-o, prin titluri senzaţionale şi prin manşetele compacte ce fac evenimentele de o zi. Alături de aceste evenimente artificial înfipte în atenţia lectorului, se petrec fapte de importanţă latentă dar hotărîtoare, cu desăvârşire ignorate. Fiindcă cetitorul nu cunoaşte complexul ansamblului de fapte, e gata să accepte explicaţiile şi soluţiile cele mai absurde. Astfel Americanii, deprinşi să socotească progresul ca o acumulaţie automatică de avantagii materiale, nu înţeleg consecinţele izolării la care s’au condamnat singuri, pentru ca să-şi cruţe acest confort. Contribuind totalul acestor vederi a priori şi arbitrarii asupra evenimentelor, fabricăm coduri de moralitate publică. Ceeace numim opinie, nu e de fapt altceva decât o versiune convenţionalăa faptelor, obţinută conform unuia din aceste coduri. Astfel, descoperim întotdeauna la origina desacordurilor nrastre, o simplă diferenţă de percepţie. Diferenţe atât de primitive şi adânci, încât fac oamenii ireconciliabili şi nu le îngăduie să vadă la ce se rezumă antagonismele. Italienii, convinşi că Americanii erau de rea credinţă în chestia Fiume, au explicat o atitudine pe care nu o înţelegeau, atribuind-o intrigilor amantei jugoslave. a nu mai ştim cărui colaborator al Preşedintelui Wilson... E vechea stupizenie care explică secolul lui Ludovic al XIV, printr’o fistulă. Dar e versiunea cu mai multe şanse de succes, în anecdota de gazetă, de unde se hrăneşte opinia publică. Cu fiecare zi, un nou element vine să complice şi să fărimiţească risipit, capacitatea de percepere emotivă a lectorului, pus înaintea cărţii literare. Graba nervoasă a vieţii exterioare, slăbirea tradiţiei clasice, maşinismul cu ritmul de biele şi supape, o nouă moială şi un nou suflet plămădit omenirii, fac multe opere literare în plină vigoare ieri, să apară astăzi caduce. O discretă anchetă pornită nu de dragul controverselor critice, ci dintr’un interes pur editorial, deci bazat pe socoteli de precizie negustorească, a dovedit că în cele patru ţări cu cel mai întins contingent de 71 « \ © BCU cetitori ai literaturii; în Franţa, Germania, Anglia şi Italia, romanele de întinsă suprafaţă sunt în vădită scădere pe scara cererii. Se căută romanul nervos, strâns în cel mult trei sute de pagini, cu emoţia şi analiza condensată, ca o băutură a timpului, tare şi repede ameţitoare. Unda emotivă a cititorului s’a scurtat, nu mai rezistă operilor de amploare. Şi astfel cea mai cetită carte a anului în Franţa; Maria Chapdelaine, romanul canadian al de curând dispărutului Louis Hemon, e o cărţulie deabiâ 240 pagini, cu tiparul răşchirat. O îndoită afacere pentru editorul care a dat la lumină după un an, a cinci sute cincizecea ediţie. Iată dar bine pregătit terenul pentru romanul cinematografic, sacadat şi simplificat la cea mai schematică formă, unde fiecare cuvânt de dialog e cântărit, fiecare peisagiu spiritualizat, fiecare analiză de suflet redusă la răsucire de sondă, adânc, în interiorul besnei psicologice. Asistăm la naşterea unui nou gen literar, şi nu de neînsemnată înrâurire asupra viitoarei orientări a expresiunii literare. Să fim fără făţărnicie. Cinematograful a acaparat jumătate din desfătările mulţimii, iar fiindcă împotriva acestei mulţimi îmbulzite la uşile sălilor cu ecranul alb, nu ţine piept nici o cruciadă a iubitorilor de teatru curat, sau de literatură curată; singura soluţie a fost, crearea unei arte noui din ceeace era până acum o simplă industrie. Despre arta cinematografului se vorbeşte în ultima vreme cu tot atâta gravitate şi de către oameni tot atât de pasionaţi, ca despre acea a teatrului nou, cel puţin. Tot astfel despre romanul cinematografic. Există un scriitor francez, Louis Dettuc, cu un trecut de făgădueli rare pentru literatură, care s’a consacrat numai acestui meşteşug şi a transformat scenariul filmului într’un roman de reală valoare literară. S’ar fi părut că romanul-cinema, e condamnat acţiunii violente şi neprevăzute, de dragul mijloacelor vertiginoase de locomoţiune şi de dragul decorurilor veşnic schimbate. Ori, Les Secrets du Confessionnel, cel din urmă roman cinematic al lui Delluc, d spre care se scrie cu entuziasm în toate revistele de literatură pariziene, vădeşte contrarul: personagiul central îşi trece cea mai mare parte din timp în-trebându-se, explicând sentimentele, privind în el însuş. Şi se exprimă liric. Scenariul tipărit nu mai e un gen extraliterar, intră direct în rândul cărţilor celor mai de frunte ale anului. Unde va fi rânduit şi etichetat, de amatorii clasificărilor literare? Nu va fi oare piatra de răspântiea unei poteci noui pentru literatură? TOT mai greu o duc gazetele pentru popor, acelea care cu totul în afară de încăerarea politică, se încăpăţânează să ducă în cătune, câteva pagini de sfătoase povestiri şi de gândiri limpezite în slovă românească. E mai ales dureros destinul foilor tipărite în ţinuturile de curând rotunjite pe harta ţării. La Chişinău, îşi dă sufletul încă o asemenea gazetă lipsită până şi de gologanii timbrelor poştale, atunci când miniştrii găsesc necesar să întreţină trupe de operetă cu milioane, întru unificarea artistică şi culturală a naţiei. Gazeta se numeşte «Soarele», e îngrijită de scriitorul N. Dunăreanu, de Ştefan Ciobanu, Pan Halippa, lorgu Toma şi alţi basarabeni purtători de condeiu. Se statornicise un program înţelept şi simplu, aşa cum se statornicesc limpede ţoate începuturile faptelor bune. Celor câteva mii de plugari şi cărturari ai satelor de peste Prut, către care se îndrepta foaia, li se aduceau pe lângă tălmăcirea pe înţelesul tuturor a faptelor de fiecare zi, şi câteva pagini alese din scriitori cei mai de frunte ai naţiei, care au slovenit pentru popor. Intr’un ţinut unde o sută de ani a stăpânit cartea muscălească şi unde, astăzi, peste douăzeci ziare ruseşti apar îndreptând cugetul cititorilor către o ţintă care nu e nici a noastră, şi nu ne e nici prietenă, gazeta pentru săteni era o luminiţă sfioasă, venită să pâlpâie într’un întuneric din toate părţile ostil. Am văzut redactorul foiei, bătând zadarnic la uşile ministerilor şi ale băncilor ghiftuite de excedente, pentru a cerşi câteva abonamente, atâtea la un loc cât s’ar aduna într’O seară la cagnota unui club de mâna a doua, acolo unde se rezolvă între partidele de ecarte, definitiv şi ingenios, problema unificării de suflet şi de cultură. Şi cum era de aşteptat, omul a pornit înapoi, cu mâna goală, să-şi îngroape pruncul, fără pompă şi fără condoleanţe, aşa cum se fac îngropăciunile sărace. TIPARUL CVX, i'VRA NAŢIONALĂ, BUCUREŞTI CLIŞEELE MARVAN