ANUL n No. 7 © BCU Cluj •1 $ EXEMPLARUL LEI 5 — GÂNDIREA EXEMPLARUL LEI 5.— REDACTOR: CEZAR PETRESCU APARE LA 5 ŞI 20 ALE FIECĂREI LUNI REDACŢIA: CLUJ, CALEA REGELE FERDINAND, 38 PENTRU RECENZII ŞI ANUNŢAREA APARIŢIEI, DOMNII AUTORI ŞI CASELE DE EDITURĂ SUNT RUGATE A TRIMITE CÂTE DOUĂ EXEMPLARE. — MANUSCRISELE NEPUBLICATE SE ARD. CĂRŢILE ŞI MANUSCRISELE RUGĂM A FI ADRESATE REVISTEI ŞI NU PERSONAL IlllllllllllllllllllllllllllHIIIIIIIUIIIIIlIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIililinilîllllilIlIilIllllllllllllllllîilIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIinilllllllllllllllllllllIIllllllllIIIIIIIIIIHIIIIilHIIIIIIIIII DUMINECĂ, 5 NOEMVRIE1922 CUPRINSUL CĂRŢI PENTRU COPII de Cezar Petrescu....................35 UN OM S’APLEACĂ PESTE MARGINE de Lucian Blaga...........37 CTITORII de Ion Pillat........28 ÎNTÂMPLAREA de Gib.I.Mihăiescu 29 CRONICI IDEI, OAMENI & FAPTE: Reviste, reviste, reviste ...... 40 Gautier, poet al luminei....40 Traduceri în ungureşte......41 Literatură festivă..........43 ţ CRONICI LITERARE O CARTE TÂNĂRĂ: Al. Busuioceanu: FIGURI ŞI CĂRŢI de Pamfil ' Şeicaru..................... 42 CRONICA IDEILOR Drang nach Westen de Tiberiu Moşoiu .....................43 In loc de cronică dramatică : Don Juan de Al. O. Teodoreanu ... 44 CRONICA MĂRUNTĂ..............47 ABONAMENTE: 1 AN, 100 LEI; 6 LUNI, 50 LEI. PENTRU INSTITUŢIUNI ŞI AUTORITĂŢI, 200 LEI ANUAL. IN STRĂINĂTATE: 200 LEI ANUAL. — INSERŢII ŞI RECLAME SE FAC LA ADMINISTRAŢIA REVISTEI ŞI LA TOATE AGENŢIILE DE PUBLICITATE ADMINISTRAŢIA: BUCUREŞTI, STR. POVERNEI, 28 EXEMPLARUL LEI 5.— GÂNDIREA EXEMPLARUL LEI 5— © BCU Cluj GÂND I REA CĂRŢI PENTRU COPII D E CEZAR PETRESCU S’AU lungit nopţile. Se sbate fără sfârşit ploaia în ferestre. încă puţine zile şi fulgii vor flutura albi, din norii scămoşaţi pe culmi. Ca în sfătosul abecedar al copilăriei, toate îndeletnicirile domestice se pregătesc pentru o îndelungată hibernare. Pâlpâie cel dintâiu foc în gura sobei, cu jucăuşe salamandre şi cu nestatornice hore de elfi. încă odată, toropiţi de dogoarea jarului, copiii cu ochi limpezi, pentru care vieaţa e încă numai un basm, vor asculta picurând povestiri minunate şi vor trăi pasionat, odată cu eroii, o vieaţă mai tangibilă ca însăşi realitatea. Vor călători în tropotul calului, odată cu Făt-frumos fugărit de smei în pustii sterpe, peste a căror întindere o perie aruncată va face să crească, magic* pădurea de aramă; pieptenele va înălţa un codru de aur şi oglinda sfintei Vineri va răsfira peste nisipuri un lac cu neclintite ape de argint. Se vor înveseli de ghiduşiile îndrăzneţe ale lui Statu-palmă şi în închipuirea lor aprinsă, vor frânge, odată cu uriaşii cei buni, arborii centenari, şi vor răsturna, odată cu dânşii, stânci desghiocate de pe creştetul munţilor. Cu teamă, ochii vor ocoli dreptunghiul negru al geamului, dincolo de care, în întunericul misterios al nopţii, un strigoiu poate priveşte cu luare-aminte. Obiectele familiare se vor însufleţi de o vieaţă tainică, şi în răstimpul dintre două povestiri, trosnetul scrinului de nuc, de sub oglindă, va părea o chemare de dincolo de necunoscut, o chemare plină de spaimă. Iar târziu, şi prin somn basmele vor mai trăi încă odată prelungite în vis. Căci în acele nopţi, când viscolul se deslănţuie în beznă şi lătratul câinilor străbate înnăbuşit şi îndepărtat ca p înşelare a auzului, se strecoară întâia dată în sufletul copilului poezia unei lumi fragile şi de nevinovată desfătare, pe care 25 mai târziu nici cea mai aprigă încleştare a vieţii, nu izbuteşte să o mai strivească deplin. Tot astfel drojdia înăcrită pe fundul cupei, mai păstrează cu îndărătnicie o rămăşiţă din parfumul vinului de odinioară. Dar această literatură de fantastice închipuiri, cu care şi noi ne-am hrănit copilăria e astăzi pe moarte. O înnăbuşă filmul cu extravagante peripeţii poliţieneşti. O năruie nepăsarea editorilor. 0 alungă fascicola, pe a cărei copertă un detectiv cu pipa în dinţi, scrutează enigma răpirii din Detroit Avenue. Cărţi pentru copii! S’a desbătut problema până la istovire, şi fără nici o deslegare. Editorii cei mai generoşi s’au mărginit să retipărească puţine cărţulii, într’o înfăţişare atât de barbară încât copilul fuge de ele, înainte de a le fi deschis. Era de aşteptat altceva, când la mijloc se află, înainte de toate, mai ales o bună afacere; cea mai mănoasă, fără îndoeală pentru tipar, după cărţile de şcoală. Stă pildă succesul unei reviste editată de fostul gospodar al institutului «Mi-nerva». Era la început o revistă zeţuită cu îngrijire, cu belşug de imagini şi cu povestiri prelucrate de scriitori cari şi-au închinat vieaţa acestei îndeletniciri. A ajuns în câteva săptămâni la un tiraj îndoit cât al celor mai împrăştiate gazete politice. O adevărată biruinţă. Un simptom mai ales. O consolare în viitor, pentru cei ce se plângeau de lipsa cetitorilor de literatură. Din cele câteva zeci de mii de lectori ai fascicolei copilăreşti, nu se putea, după cernerea anilor, să nu rămână credincioşi lecturii, măcar o modestă ariergardă. După .bunul obiceiu al pământului însă, editorul, odată bine aşezat într’o comodă întreprindere care rentâ fără prea multe străduinţi, şi-a redus cheltuelile la cel mai strict minim, — iar revista se tipăreşte acum în dispreţul oricărei priceperi şi celei mai mediocre subţiimi de gust. Experienţa rămâne astfel să o înceapă altul, dela capăt. Avem o literatură de basme şi de legende, de snoave şi de balade, neîntrecută. Suntem un popor ce ştim poveşti cu tâlc, şi ştim încrucişa fantezia cea mai capricioasă cu un umor de o rară sprinteneală. Mai mult încă, cei mai de frunte scriitori, până la cea mai apropiată generaţie, şi-au plecat urechea să asculte susurul acestor izvoare de răcoroasă inspiraţie ale pământului românesc. De-ar fi să numărăm numai: Creangă, Ispirescu, Eminescu, Alecsandri, Delavrancea, Caragiale. . . Visam basmele adunate de aceşti fruntaşi între fruntaşii scrisului românesc, tipărite în cărţi cu o îngrijire într’adevăr artistică şi împodobite cu imagini ce vor măcar pe departe să amintească minunile lui Gustave Dore. Se putea învăţa de aiurea, dacă ingeniozitatea indigenă se dovedea anemică. Dela chipul în care au fost culese în albume cu străvezii scăldători de zâne şi cu înveselitoare procesiuni de gnomi, povestirile lui Andersen, ale fraţilor Grimm, ale lui Perrault... Pentru un desenator cu rădăcina inspiraţiei adâncită în ogoarele natale, ar fi fost şi un prilej de creaţie trainică, supravieţuitoare trecătorului destin al unei ediţii. Cel mai isteţ tipograf a descoperit însă pe un domn pictor specializat în zaharicale colorate dela Moşi şi neloial concurent al industriei de poze gumate, care; frecate cu degetul ud de scuipat, reproduc, pe tartaşele cărţilor de şcoală, fluturi de nugat şi îngeri cu aripile de alviţă. . . Daţi cărţi copiilor. Le sădiţi în sufletul fraged o floare albastră care se va veşteji cel mai târziu. Când trandafiriul obrajilor se va topi devastat de vârstă şi toate amăgirile închipuirilor vor fi alungate, suvenirul cărţii celei mai dragi va fi, atunci încă, singura înduioşare odihnitoare, coborîtă din ţinutul umbrelor. UN OM S’APLEACĂ PESTE MARGINE D E LUCIAN BLAGA M 'APLEC peste margine: nu ştiu — e-a mării ori a bietului gând? Sufletul îmi cade în adânc alunecând ca un inel dintr'un deget slăbit de boală* Vino sfârşit — aşterne cenuşă pe lucruri: nici o cărare nu mai e lungă, nici o chemare nu mă alungă* Vino sfârşit. Pe coate încă odată mă mai ridic o şchioapă dela pământ şi ascult: — apa bate 'ntr'un ţărm, — altceva nimic, 1 >< nimic, nimic. © BCU Cluj CTITORII D E ION P I L L A T Acolo unde 'n Argeş se varsă Râul Doamnei Şi murmură pe ape copilăria mea, Ca Negru Vodă, care descălecând venea Mi-am ctitorit vieaţa pe dealurile toamnei. Prin viile de aur ca banii dintr‘o salbă Pe al colinei mele împodobit pieptar, Inchis-am fericirea în strâmtul ei hotar De nuci bogaţi în umbră, umbrind o casă albă. Acolo "n pacea nopţii, pe drumuri de podgorii, Am mers tăcut alături de carele cu boi, Când neaua lunii ninge pe sălcii în zăvoi, Când şopoteşte valea de cântecele morii. Las altora tot globul terestru ca o minge, Eu am rămas în paza pridvorului străbun, Ca să culeg cu ochii livezile de prun Când alb Negoiul, toamna, de ceruri se atinge... Şi tot visând la vremea când înfloriră teii, Pe când îmbracă ţara al iernii alb suman, Să desluşesc cum piere trecutul an cu an Pe drumuri depărtate sunându-şi clopoţeii. Să stau, pe când afară se stinge orice şoaptă Privind cenuşa caldă din vatra mea, de-acum — Şi să aud deodată cu ’nfiorare cum Trosneşte amintirea ca o castană coaptă. © BCU Cluj ÎNTÂMPLAREA DE GIB. I. MIHĂIESCU X3 OCARUL luneca acum ca o pată galbenă, fugară, prin noaptea codrului. De cum îi înghiţise pădurea, roatele încetaseră deodată să mai scrâşnească pe pietrişul drumului. Dăduseră de pământ viu. Copitele celor doi cai voinici izbeau în plin şi loviturile se succedau mai repede; iar sgomotul lor părea de astădată mai învăluit. Luna, pe a cărei tovărăşie în plimbarea aceasta nocturnă, mai ales d-na Glogovan pusese tot temeiul, întârzia la întâlnire. Deasupra, pe fâşia de cer dintre cele două linii de arbori, stelele ieşeau cu nemiluita din ascunzişurile negre. Bucuroase par’că de întârzierea lunii, se lăsau până deasupra pădurii, în ghirlande de lumini. Se înghemuiau, se ciocneau între ele, stârnind flăcări vagi şi momentane; unele, mai îndrăzneţe, se pierdeau şi cădeau lăsând în urmă dâre de artificii; altele, mai sfielnice, abia scoteau ochiul de insectă din viziunile tainice, închizându-1 înspăimântate, pentru a-1 redeschide iarăş, peste puţin, cu aceeaşi teamă tremurătoare. Şi necontenit spuzeau din veşnicie, forfotind tăcute şi strălucitoare. Ea privea extaziată magica splendoare, urmărind cu multă luare-aminte jocul lighioanelor de foc, care îi părea atât de asemănător cu al lighioanelor pământului. Şi era fericită să descopere odată cu minunea revărsării de aur, minunea ochilor ei, cari puteau descifra atâtea lucruri de nepătruns pentru alţii, în misterul hieroglifelor înstelate. Alături, lăsând moale frânele, Glogovan urmărea în gând dialogul ce-1 va avea a doua zi la oraş, cu omul lui de afaceri. Trebuia să-i lămurească numaidecât o năstruşnică idee ce-i venise. Şi în dialogul imaginar el descoperea la rându-i, cu uimire, lace avuţii ar fi putut ajunge dacă lenea şi visătorul dintr’însul n’ar fi dominat spiritu-i de întreprindere. Dela un timp însă atât de mult bănet i se acumulă în închipuire, că privi îngrijat în juru-i. Şi rămase multă vreme cu ochii aţintiţi în întunericul puternic la copacii cari, ca nişte uriaşi din mituri, păreau gata să-l primească în sutele lor de braţe întinse, sfârşite în multiple şi stranii articulaţii. Când şi când surprindea în vreun desiş tainic, închipuiri fosforice care îi rânjeau cu sarcasm. Alte ori i se părea că îl urmăreşte cu stăruinţă magnetică un ochiu fixat asupră-i. Şi o temere surdă i se strângea pe îndelete în fundul sufletului, din adâncuri de necunoscut. Deodată duse mâna la frunte, ca şi când ar fi vrut să prindă acolo idea care îl năpădise. Cum de n’a putut să-şi amintească mai dinainte ? Bandiţii, ceata de bandiţi care se încuibase de câtăva vreme în Codrul Colibaşului 1 Auzise chiar azi de dimineaţă povestea asta din gura unui ţăran, care tocmai se întorsese dela oraş. Dar nu-i prea dăduse ascultare, căci de multe ori svonuri la fel umblaseră pe socoteala bătrânului codru, fără să fie adevărate. Şi pe bună seamă că nici acum nu era vreun temeiu în cele auzite. Doar până în seară, înainte de plecare, stătuse de vorbă cu atâta omenet din sat şi nimeni nu-i mai pomenise de aşa ceva. Glogovan îşi pipăi cu grijă revolverul, pe care nu-1 uita niciodată în plimbările acestea dela conac la târg şi înapoi. Plănui chiar să întoarcă. Băgă de seamă însă că au ajuns tocmai la drumeacul de cară, ce taie calea mare drept în inima pădurii. Erau la jumătate de drum. Ori înainte, ori înapoi. . . Nu fără vie stânjenire, căută el la fâşia aceea îngustă de pământ gălbejos, pe care o făcea îmbucătura drumeacului. Mai mult şi-o închipui, decât o văzu hurducată, buburosită de hopuri, tăiată în toate chipurile de urme adânci şi străvechi de căruţe, ascunzându-se 29 © BCU Cluj chiar dela început pe după smocuri de arbuşti tineri, înfrăţiţi în împletituri de nepătruns, ferindu-se necontenit în ocoluri curioase şi îndoelnice, pierzându-se în nesfârşitul lumii de mister şi legende înfricoşetoare, cu care oamenii locului îşi înspăimântă ascultătorii seara, în jurul focurilor dela crame. ' Dar până să se întoarcă de pe drumul umblat de fantasmele trecutului, caii repezi trecuseră de mult lugubra privelişte. Docarul sbura înainte în lumea de neguri. Tropăitul copitelor era acum aşa de repede, aşa de regulat, că par’că nici nu mai exista pentru urechile celor doi călători. încolo nimic decât tăcerea profundă a stelelor care se lăsaseră atât de în jos, că puteai să vezi ramurile de vis ale copacului infinit, pe care se coborîseră în jerbi de chiciură. Nici cel mai mic sgomot, nici cel mai neînsemnat foşnet de frunză. Nici un sforăit de cal: se părea că sdravenele animale visau deasemeni, dormitau profund, mişcând picioarele în goană automată. Şi deodată, de undeva din pădure, ţâşni o lumină searbădă, poleind toţi copacii cu străveziul ei de vis, înfăşurând trunchiurile în scutece de hârtie argintată. Glogovan avu impresia copilărească că i se desface dinainte o imensă pădure cu pomi de Crăciun. — Luna! şopti doamna Glogovan fermecată. Lumina se mări şi acoperi totul în aur topit; stelele într’o clipă se urcară pe ramurile copacului infinit şi dispărură în muşuroaiele lor. Doar cele mai mari, mai greoaie, n’avură timp şi rămaseră locului pălite de lumina hipnotică. Caii se înveseliră. In plină goană se uitară cu înţeles unul la altul, înclinară rând pe rând din cap şi izbucniră într’un nechezat sgomotos şi puternic de râs. Acum drumul drept se lămurea până hăt departe, în lungul lui. Şi nimic, nimic neobişnuit nu se vedea într’acolo, până puteai cuprinde cu ochii. Glogovan prinse să fluiere uşor, printre dinţi, un refren favorit. Lumina umplea tot mai mult şleahul, ca şi când ar fi vărsat-o cineva cu găleata. Dar îndată inima lui se poticni în piept. Colo, drept, sub un copac, izbit în plin de luna ce se şi ridicase deasupra pădurii, văzu o fantasmă nemişcată, ceva cu seamăn de om. Pădurea se lăsa aci puţin în clin şi caii o porniseră nebuneşte. Tropotul lor era neregulat acum, paşii li se amestecase. Din când în când păreau că-şi mai spun câteva la ureche, aprobând din cap sau riditând repetat botul rânjitor în semn de negare. . Glogovan le privea nepăsarea liniştitoare, cu un singur, ochiu iar cu celălalt sfredelea îngrijat depărtarea. Şi omul de-acolo creştea necontenit şi stătea tot aşa de nemişcat. Se apropiaseră bine de el: părea împietrit în ploaia razelor şi de sub suman îi ieşea un capăt vânjos de bâtă. Când Glogovan văzu acest amănunt, nu se mai putu stăpâni: cuvintele se smuciră singure din gâtlej. • ■— Fantoşa, un om. . . Fantoşa, întreruptă din visuri, privi nedumerită spre el. Şi trăsura trecu ca un vârtej pe lângă omul galben şi nemişcat. Când fură departe de tot, Glogovan sîfnţi că trebuie să-şi lămurească exclamaţia. — Ai văzut cât de nemişcat şi cât de galben era? Par’că nici nu ne-a auzit. . . ; — Probabil că era surd. Abia când ne-am apropiat de tot, a întors capul. r — Da, a întors? Curios. Par’că era o păpuşă de ceară. . . Tăcură. Apoi peste puţin înălţară amândoi capetele, instinctiv. Par’că li se ridicase -ceva apăsător de deasupra. Codrul se rărise deodată. Şi după puţin timp încetă. Glogovan respiră adânc. Cerul se desfăşura acum imens, căptuşit de ţesătura subtilă a luminei pale. Luna suia încet la deal ca un păianjen săturat şi dolofan, spre două-trei musculiţe de lumină ce se sbă-‘teau să scape din împletitura vicleană; în urma ei, searbăzi şi nemişcaţi, fără nici o izbucnire de vieaţă, doi planeţi rămâneau fixaţi de rigiditatea morţii în colbul de aur. — Fantoşa, acum trebuie să-ţi spun. Am trecut printr’un mare pericol. Ştii de ce am exclamat adineaori?. . . — Tot, omul ăla, frate ?. . . lasă acum. . . făcu ea plictisită. — Ei, nu aşa. . . îmi pare rău. . . ascultă colea, ştii ce am auzit alaltăeri la oraş? că o bandă de hoţi s’a pripăşit iar, în codrul Colibaşului. Ea-1 privi lung, întrebătoare. Dar când Glogovan vru să continue, izbucni într’un râs atât de puternic, că el rămase cu totul uimit. — Atunci, de-aia te-ai speriat aşa?... spuse ea abia inteligibil prin cascadarea de neoprit a hohotelor. Vai, ce mai bărbat am!. . . 30 © BCU Cluj Glogovan dădu plictisit din cap; ea tăcu şi-l privi serioasă: . :— O bandă de hoţi, zici ? Aveai revolverul la tine ? — Fără îndoeală. Dar ce faci cu un revolver contra unei bande de tâlhari ?. . . — Cum ? ştii că sunt tâlhari în pădure şi pleci noaptea la oraş ?... — Uitasem. De dimineaţă am auzit pe Năstase al Maricai. Dar de atunci nimeni nu mi-a mai spus nimic. Şi ştii pe Năstase. .. Abia pe la mijlocul codrului mi-am adus aminte, când am văzut că nu mai iese luna. . . Ea rămase pe gânduri. Deodată începu să zâmbească şi se întoarse spre dânsul. — Ei bine, dacă ne-ar fi atacat?. . . Se scutură ca de un fior. Departe, drept înainte, luminile orăşelului se înmulţeau în constelaţii regulate; Fantoşei îi părea o bucată de cer, peste care lâna nu pusese încă stăpânire. Apropierea oraşului îi dădu chef de vorbă: — Ei bine, închipueşte-ţi că ne-ar fi atacat... tu cum m’ai fi apărat, viteazul meu Mihai ?. . . Glogovan mişcă buzele fără să răspundă. Ea rămase iarăş pe gânduri. — In definitiv, adăugă la urmă, dacă erau mulţi, la ce ne-am mai fi apărat? Le-am fi dat tot ce ne cereau şi basta. . . — Da, dar dacă ne luau docarul. . . . . — Mergeam pe jos. . . Şi după o nouă reflecţie: — I-aşi fi rugat frumos: Domnilor tâlhari, sunteţi buni să ne conduceţi cu docarul pâaă la marginea pădurii şi pe urmă puteţi să-l luaţi. . . — Hm, par’că stau ei să se uite la graţiile tale! — Eu cred că da. . . El întoarse brusc capul spre dânsa, dar ea, fără să-i observe mişcarea, îşi sfârşi gândul: — Ar fi fost o aventură nostimă. Dar păcat de docar. Aveam însă ce povesti. . . Glogovan privea neînţelegător la dânsa. — Fantoşa,, dar tu nu ştii ce vorbeşti ... — Am spus, păcat de docar. Dar mă rog, spune ce ar fi fost de făcut altceva ? Când curajosul meu soţ mă ia prin pădurea de tâlhari, noaptea, şi numai cu un pistol la dânsul. . . — Şi ai fi făcut graţii unor brute ?. - . — Vieaţa înainte de toate. . . Apoi schimbând tonul numaidecât: — Ia nu mă mai plictisi şi te rog: iar ai început cu prostiile tale?. . . Nu cumva eşti gelos şi de hoţii de drumul mare?. . . —,Şi dacă ei ar fi devenit mai. . . mai exigenţi. . . — Cum mai exigenţi ?. . . El nu răspunse. Ea păru că gândeşte. A^oi deodată: — Vai, ce bădăran. Dar astae cu neputinţa. In sfârşit să lăsăm. Cu unu. . . un. . . ca tine este imposibil de glumit. . Tăcură amândoi. Pe întinsul câmpiei, case răzleţe surâdeau prietenos prin ferestre roşii. De undeva, de departe, venea larma potolită a unui cor bărbătesc. Glogovan lăsă caii la pas. Părea cu totul preocupat de un gând îndărătnic, căci încremenise cu ochii pe biciuşca înfiptă în toc, subţire şi lungă, par’că o închipuire. Deodată se întoarse spre dânsa. , — Ei bine, şi dacă totuş. . . Ea nu răspunse. — Admitem că ne-ar fi atacat, reluă el încăpăţânat. Şi că le făceai graţii cum spui. Şi ei puneau ochii. . . Şi pe mine mă dezarmau, mă imobilizau. . . — Dar încetează, pentru numele lui Dumnezeu! strigă ea scoasă din sărite. Ai câte odată. . . par’că n’ai fi crescut cti oameni. . . — Ci ia răspunde, frate! strigă şi el la rându-i, aţâţat de o invincibilă curiozitate. Mă rog, s’ar fi întâmplat. . . vorbim şi noi. . . — Alt subiect de conversaţie nu găseşti ? Ei bine, m’aş fi împotrivit, fireşte, ce mă tot întrebi ? . . Dar atât nu putea linişti pe Glogovan, în care închipuirea acum fierbea. — Da, te-ai fi împotrivit ? Chiar asta ar mai fi trebuit, nici măcar să mi te împotriveşti. Dar fetiţo, aceia-s bandiţi, ar fi fost mai puternici, te-ar fi învins. . 31 — Ce-aş fi putut să fac? răspunse ea neliniştită. — Sigur! urlă el atunci scos de tot din ţâţâni. Ii aţâţi, şi pe urmă ce-ai fi putut să faci? N’ai fi făcut nimic, de sigur, Ar fi fost o aventură şi nimic mai mult, hai? Am fi avut ce povesti, hai?.. ■—Dar ce ai dragă, de ţipi aşa? doar nu s’a întâmplat nimic. — Aha, nu s’a întâmplat nimic, cu asta scapi dumneata; dar gândul, gândul. . . — Ce gând, ce ţi-a venit? pentru Dumnezeu, nu mai ţipa te rog. . . Glogovan prefăcu vocea într’un scrâşnet de răutate: — Va să zică aşa, va să zică aşa, o aventură, nu ? Şi nimic alt decât o aventură. . . ar avea ce povesti dumneaei când hoţii ar. . . ar. . . — Dar încetează odată, sau. . . Şi crezând că-1 îmblânzeşte, muie tonul: - —1 .. . Cum poţi să-ţi închipui că aş putea povesti ceva, dacă lucrurile ar ajunge până acolo ? — Ah. . . A fost atât de puternic răgetul acesta al lui Glogovan, că ea s’a ferit îngrozită în lături. — Aha! sforăi el apoi înfundat, cu ochii bulbucaţi de cea mai nemărginită indignare. . . Care va să zică n’ai spune nimic, ha? . . am păstra amândoi secretul. . . dacă lucrurile ar ajunge până. . . până acolo. . . Foarte simplu, nu? Ce simple sunt toate pentru ea. . . dar eu. . . eu. . . ce m’aş face cu acest secret? . . toată vieaţa. . . — Taci odată, ai înnebunit ? Uite am intrat în oraş, ne facem de râs. Docarul trecea acum linia ferată. Fantoşa privea, aiurită de această neaşteptată izbucnire spre stânga, unde felinarele gării invizibile, ascunse după o dumbravă de tufe, scăldau într’o lumină vie şinele multiplicate în curioase figuri geometrice şi se proiectau searbede pe un colţ ponosit de magazie. Alături, în penumbră, ghiara imensă a unei macarale se ridica, fantastică şi ameninţătoare. Glogovan ameţit deasemeni, privea spre dreapta şi era privit la rându-i de departe, de undeva, din întunericul profund, de un ochiu sângeros şi duşman. îndată copitele începură să izbească mai repede, iar roatele prinseră să duruie pe pietre. Casele, la început grămezi sure-alburii, se desluşeau tot mai bine din întuneric, mai mari şi mai luminoase. Glogovan tăcea ostentativ. O tăcere întreruptă de mârâeli surde, de tuse seci, prefăcute. Fantoşa zâmbea dulceag. Lumina prietenoasă a ferestrelor îi alungase supărarea şi-i umpluse sufletul de bunătate. — Tot mai eşti necăjit pe mine ? Ii răspunse o violentă scuturare din umeri şi un bombănit neînţeles. Ea prinse â râde uşurel: dinţii îi luciră în/negură. Apoi când docarul apucă pe strada casei părinteşti, spuse deodată: — Ei bine, poftim, m’aş fi omorît, na, eşti mulţumit acum? Şi într’o pufnire veselă, sugrumată îndată: — Ca la cinematograf. . . Glogovan tresări mânios, privi spre ea mestecând între dinţi o ripostă drastică; apoi renunţă şi lăsă scârbit capul în piept. Când se întoarseră peste câteva zile la moşie, Glogovan avea la el două revolvere şi un pumnal, iar Fantoşa un revolver mic şi delicat, dar în stare să facă minuni, — ascuns în poşetă. Rezemată de tăblia din faţă a docarului, o puşcă uriaşă îşi scotea ţevile în văzul tuturor, aşa că dela prima aruncătură de ochi, orice hoţ ar fi putut pricepe că are aface cu un docar armat. La oraş, venirea lor provocase o zarvă nemaipomenită. Tatăl Fantoşei se supărase foc. Numai cu o noapte înainte, trei trăsuri fuseseră atacate şi doi călători cari nu se lăsaseră jefuiţi, — împuşcaţi. Se ceruse învoirea guvernului ca să se aducă armata. Glogovan trebui să aştepte până ce pădurea fu curăţită; abia după ce compania de soldaţi părăsi oraşul, primi şi el îngăduirea să se întoarcă. Acum înaintau în trap repejor pe sub bolţile uriaşe ale pădurii. Deasupra, printre vârfurile copacilor, ca printre două maluri dantelate, fâşia albastră a cerului curgea ca un pârâu curat şi adânc de munte. Ici-colo, frunzişul crengilor se împreuna, astupând albia de cristal. Dar îndată râul îşi relua cursul, se lărgea, făcea un lac imens de azur, se îngusta iarăş, şi roia înainte, conducând par’că după mersul lui trăsura, ca un drum de ziuă al robilor. 32 © Cu ochii ţintă la el, Fantoşa îi urmarea sinuozităţile capricioase. Glogovan privea galbenul drumului bătătorit, crescând ca undele în cercuri tot mai largi şi revărsându-se pe sub roate. De cum intrase în codru, vorba Fantoşei i se împlântase iarăş în coşul sufletului ca o lamă rece, chinuitoare: «O aventură şi nimic mai mult, aveam ce povesti!» Şi ca la un semn atunci, amintirile care îl necăjeau obişnuit, năvăliră buluc în minte-i. Cum, atât de ades, o surprindea privind puţin mai îndelungat decât se cuvine în ochii convorbitorilor mai desgheţaţi şi mai buni de gură. Cum, ori de câte ori o descoperea cercetând cu grijă prin dantelăria perdelelor lăsate, trecerea mai asiduă a vreunuia din foştii lui tovarăşi de petrecere, prin faţa caselor. Şi era par’că un făcut cu trecătorii ăştia tineri! Nu era unul care să nu întoarcă ochii şi să nu treacă în revistă ferestrele. In dosul privirilor scormonitoare, Glogovan le citea lămurit gândul: «Aci stă ea!» Şi o ură oarbă îi cuprindea pe toţi aceşti iscoditori ai fericirii lui. Le hotărî în gând răsbunare, pe care o împlinea prin nepo-liteţi afectate, prin porniri vehemente în discuţiunile de cafenea, prin dispreţul profund, ce-1 lăsa să se întrevadă, ori de câte ori vorbea prin saloane despre unii din ei. Şi nu arare i se răspunsese pe acelaş ton, nu arare se văzuse stricând prietenii pe care le socotise de nedesfăcut înainte, sau ajungea să se descopere singur nedrept şi să regrete unele gesturi pripite. De multe ori avusese explicaţii violente cu Fantoşa, şi totdeauna după ele ajunsese la convingerea că e un biet caraghios. Când o surprindea, spionând la ferestre, înainte ca el s’o întrebe, Fantoşa mărturisea: — A trecut Jan, amicul tău. Ca în totdeauna afectat şi foarte impresionat de propria lui persoană. îmi place mult să urmăresc pe imbecilul ăsta. . . Glogovan îi căuta atunci atât de atent, atât de adânc în ochi şi în cuvânt, că-i venea să se creadă un câine care vrea să ghicească gândul stăpânului. Cât de ascuns îi părea sufletul ăsta, cât de învăluit în atâtea şi atâtea văluri de mister, că o vieaţă întreagă i-ar fi trebuit să le desfăşure, unul după altul, fără să ajungă a-1 desgoli vreodată. Vedea aşa de bine cum îl minte acest suflet, cum îşi râde de dânsul, cum îl înşeală, sub ochii lui. Şi sta, neputincios în faţa grozăviei acesteia, zâmbind prosteşte, râzând singur, fricos, galben, fals, în vreme ce ea se prăpădea de râsul ei clar, sonor, rău, sănătos, văzându-1 atât de «comic». Ca printr’un ochiu de panopticum imaginea prindea mişcare. Jan, vechiul prieten, Jan pomădat şi sec, îşi făcea loc numaidecât în gândul ce începea să înnebunească. O amintire care nu se mai putea şterge îl aducea acolo. O vorbă a Fantoşei, de pe vremea când abia se întreba dacă o iubeşte: «. . . aş vrea un bărbat bătrân, căci în ziua de azi trebuie să te numeşti neapărat doamnă. . .» In închipuirea lui Glogovan, totul se depăna apoi dela sine: avere, frumuseţe, dor de vieaţă largă, sgomotoasă, prieteni mulţi şi iarăş Jan, cu.surâsul lui prostesc, cu lozinca lui stupidă şi banală de cuceritor provincial: «ca să scapi de coarne, trebuie să nu te însori niciodată». . . Şi o mulţime de Jani apoi, privindu-1 cu compătimire, vorbindu-i ocrotitor, lui, naivului de Glogovan, care nu făcuse decât ceeace-i prevestiră ei, decât să joace rolul bătrânului ce-i trebuia Fantoşei. Şi în sfârşit, trupul smead atât de delicat de smead al Fantoşei, abia estompat ca o pictură rară, în faţa atâtor priviri groteşti. O, dacă ea ar şti să se adăpostească de această haită desfrânată, într’un nou cămin cinstit şi trainic ! Dar, fără îndoeală, nu va fi astfel. Stăpână pe sine, ea va adeveri prezicerile lor, va spori glumele şi răutăţile lor. Şi compătimirea lor pentru dânsul. Şi asta. . . orice, dar asta nu trebuie să se întâmple, pentru nimic pe lume. — «Ar fi fost o aventură nostimă, am fi avut ce povesti». Nu mai încape nici o îndoeală că ea ar fi dorit această aventură, îşi spunea înfiorat acum Glogovan. Dar când gândul începea să îmbrăţişeze scena care ar fi putut să se petreacă în întregimea, în brutalitatea ei, îşi părea lui însuş mai stupid ca niciodată: «Trebuie să fiu nebun: cum pot să-mi închipui că ar dori aşa ceva ? Zâmbea atunci înseninat şi-i arunca o privire prietenească. Dar era de ajuns să-i întâlnească profilul visător, pierdut în lumea străină de el, a gândurilor, ca să-şi spună numaidecât: «dar poate ea crede că totul s’ar petrece aşa frumos, ca’n romanele ei». — «Cum m’ai fi apărat atunci Mihai, viteazul meu?» O, asta vrea ea să vadă, asta o muncea pe dânsa! Şi închipuirea lui Glogovan îl purta în lupte groaznice cu bandiţii fioroşi, îl vâra în cele mai teribile impasuri, îl dobora sângerând la pământ, ca de-acolo să vadă, în chinul ultimelor clipe, desfrâul cel mai nemernic, să audă rugăciunile cele mai laşe ale unei femei fără ruşine, care cerea, în schimbul oricărei ticăloşii, graţia ca să se întoarcă, să 33 aibă ce povesti, în saloanele orăşelului, în privirile de lăcomie şi de admiraţie ale imbecilului de Jan şi ale celorlalţi imbecili. Aproape să-şi plângă de milă, Glogovan făcu sforţări disperate să scape de nemiloasele imagini. — Curios! spuse el tare, după ce privi întins înaintea şi în urma docarului. De un ceas de când mergem prin codru, şi nu ne-am întâlnit cu nici un car, cu nici o căruţă. . . — Nu sunt toţi curagioşi ca noi, îi răspunse Fantoşa, privindu-1 glumeţ. — Râzi şi totuş să nu ţi se pară curios, scumpă doamnă, că am putea avea şi azi oarecari surprize. Armata a plecat chiar ieri, şi nu e exclus ca să găsim şi azi ceva de povestit. . . Ea îl privi zâmbitoare, cu buzele strânse, cu bărbia mică tremurând, gata par’că de răspuns, dar păstrând vorbele pentru mai târziu, după ce el va fi spus tot ce mai avea în gând. Cum Glogovan tăcea însă, ea privi posnaşe în lungul drumului. — Mihai, un om! strigă apoi deodată, imitând exclamaţiunea lui din noaptea aventurii. Glogovan se prefăcu că nu-i ia în seamă cuvântul, temându-se de vreo păcăleală. Ridică totuş ochii pe furiş şi observă într’adevăr foarte departe, chiar la îmbucătura drumeacului de cară, o pată albă, nemişcată, ceva ca o cămaşe de copil întinsă pe o cruce de speriat ciorile. — Şi e nemişcat, şopti ea. Ciudat, lui Glogovan i se păru că îngrijorarea din vorbele ei nu mai avea accentul glumeţ şi prefăcut, dintâiu. — Sunteţi foarte neliniştită, nu? întrebă el răutăcios. Vă simţiţi, de sigur, în pragul aventurii pe care o visaţi atât. . — Se mişcă. . — Ce? — A dispărut. . . Glogovan ridică privirea şi văzu cămaşa ţărănească sdrenţuindu-se printre copaci, apoi pierind cu totul. Figura ei, care pentru moment se întunecase, deveni iarăş vioaie. — Cum vezi, spuse ea, n’am noroc, n’am parte de aventură. — Văd, eşti foarte dispusă, Fantoşa. Şi crezi că cu spiritele tale, vei da o nuanţă de glumă unor cuvinte care ţi-au venit din suflet, fără voia ta. Dar te înşeli. . . Ea-1 privi lung prin întreţesătura genelor. Apoi izbucni într’un râs sonor şi silit. — Cum, dragă, crezi tu oare cu tot dinadinsul că aş dori o aventură de acestea, că aş dori să fim atacaţi de hoţi?. . . pe semne că nu eşti întreg, iubitul meu. . . II privea înainte lung şi stăruitor, şi faţa i se însufleţise de mult drag. — Şi pe urmă, de unde ştii cum m’aş purta într’o astfel de împrejurare ? De vreme ce nu s’a întâmplat nimic. .. — Nu s’a întâmplat nimic, de sigur, îi rupse atunci îndată vorba, Glogovan, plesnind nervos frânele. Asta-i marele noroc, marele ascunzător al nepătrunsului. Dar dacă întâmplarea n’are de lucru, şi într’o bună zi desvăluie totul pe neaşteptate, atunci te sperii de ce-ţi arată. Nu s’a întâmplat nimic, zici ? Degeaba ... a fost deajuns să-ţi aud vorbele, ca să ştiu cum te-ai fi purtat. . . atunci. Şi în ureche păru că-i răsună, cu sonoritatea de cristal a glasului ei, riposta acea care îl făcuse cu câteva seri înainte să tresară de indignare şi groază: — «Ce-aş fi putut să fac ?» Le auzea şi acum atât de clare cuvintele acestea, aşa cum auzea tropotul cailor şi rostogolişul roţilor, şi ele îi plesneau timpanele cu răutatea lor triumfătoare. Intr’adevăr, ce-ar fi putut ea face în faţa împrejurării irezistibile, mai tare decât voinţa şi puterile ei ? Glogovan nu găsea nici un răspuns la această întrebare, care îi părea uneori atât de stupidă şi atât de nefirească, şi care îl muncea totuş cu stăruinţa ei neîmpăcată şi corosivă. «Ce aş putea să fac atunci ?» I se părea că în vorbele acestea, ea a învăluit o bucurie ascunsă, curiozitatea vagă de a-1 vedea sdrobit de furie neputincioasă, în faţa neprevăzutului teribil, dinaintea căruia nu există putinţă de opunere. Fantoşa îl privea, zâmbind compătimitoare, lăsându-şi trupul legănat de hurducările şi destinderile arcurilor. — Cât de copil eşti, spuse ea la urmă, ridicând din umeri cu un aer neînţelegător. Ne certăm pe închipuiri! 34 © E Apoi, urmărind cu atenţie pe spinarea calului din faţă, împletitura frânelor, murmură pe gânduri: — Ai, de sigur, mare dreptate. întâmplarea le desvăluie într’adevăr pe toate. Dar pe noi ne-a cruţat până acum. Şi până când nu va veni să ne îmbrâncească, haină şi neînduplecată, pe unul de lângă celălalt. . . nu ne e îngăduit să . . . Cine ştie, poate atunci, cel care se arată mai plin de virtuţi acum, se va purta mai nedemn. . . şi tocmai cel care se arată mai voinic, va fi mai laş. .. Dar numai atunci ne vom putea încerca puterile. . . Micşoră ochii, concentrându-i în aer, într’un punct fix, care se porni, modulându-şi goana după mersul cailor. — Vom fi eroi ? Vom sucomba în faţa teribilei împrejurări ? Cine ştie ? E cutremurător şi într’un caz şi într’altul.; Şi iată de ce trebuie să ne bucurăm că suntem departe de ea. . . — Să ne bucurăm, aşadar, strigă el, şi hăţurile plesniră din nou deasupra spinărilor mobile ale celor doi cai. Să ne bucurăm de marea fericire, că nu ştim ce ascundem fiecare în pielea noastră. Ura! Trăească! Vino să te sărut iubita mea, înainte de a te cunoaşte... — Poţi să fii ironic cât vei vrea. Aşa e, cum spun eu. Dacă Dumnezeu va fi bun cu noi, ne va ajuta să nu ne întâlnim niciodată cu eay ne va ajuta să trăim ascunşi unul de altul. Deunăzi, numai am trecut pe lângă ea şi tot. . . şi totuş. . . Fantoşa tăcu deodată şi ochii i se holbară. — Uite-1! şopti ea înfiorată. Glogovan ridică privirile. Un soldat scurt, dar grozav de pieptos, ieşise chiar din îmbucătura drumului de cară şi aştepta liniştit docarul. — întâmplarea! şopti în glumă Glogovan, dar simţi cuvintele ce mai avea de spus, topindu-i-se în gât şi pipăi revolverul. Zâmbi totuş, când văzu pe Fantoşa strecurând îngrijată mâna în poşetă. - — Staţi! strigă soldatul, ridicând mânile în sus. Era descins, şi puşca din spate-i nu prea părea militărească. t Glogovan înceteni mersul cailor. — Opreşte, boierule. Cine sunteţi dumneavoastră şi unde vă duceţi? — Dar dumneata cine eşti ? întrebă el autoritar, trăgând totuş de frâne. Soldatul răspunse cât se poate de prieteneşte: — Apoi eu sînt post fix aici, c’avem ordin... Şi pentrucă Glogovan îi examina bănuitor îmbrăcămintea suspectă şi puşca de vânătoare din spate: — Sîntem miliţieni, din sat, dela Meruşeni. Ne-a luat dela muncă, boierule, şi ne-au pusără prin codru să vedem cine trece. — Eu credeam că eşti întâmplarea, glumi Glogovan cu jumătate de voce, privind încurajator la Fantoşa. Eu sunt proprietar aici la Glogovani, măi băiete. Ai fi putut înţelege doar dela început cu cine ai aface. . . — Aşa ne-a dat ordin domnu plutonier de jandari, boierule, nu trebuie să vă supăraţi. Ori cine-o trece, fie cine-o fi, să arate dovadă precum că cine este. Glogovan îl examină încă odată de sus până jos. I se păru că ochii miliţianului alunecă de sub privirile lui. Avea însă arma în bandulieră şi mânile îi erau goale. Lăsă deci frânele şi începu să-şi cerceteze buzunarele. — Păi, ce să-ţi arăt eu dumitale? vreo scrisoare. .. ceva. . . Soldatul se apropiase de tot, de docar. Glogovan despăturea o hârtie timbrată, un act pe care-1 încheiase cu omul lui de afaceri. — Să iertaţi, săru’ mâna coconiţă, se adresă postul fix Fantoşei, cu o lucire stranie în ochi. S’a întors lumea pe dos dela răsboiu încoace. Hoţi, tâlhari, în toate părţile. Mişună ca lighioanele. . . Gura i se lărgi rânjitor şi ochii o măsurară fugitiv. — Uite aici, mă băiete! îl întrerupese Glogovan. Ăsta e un act, cum să-ţi spun.. un zapis... Soldatul căută cercetător hârtia desfăcută, întinzând liniştit mânile spre ea. Şi din- tr’odată, dintr’o mişcare bruscă şi sigură, încleştă degetele voinice pe braţele lui Glogovan. II târî jos dintr’o smuncitură. Căzutul simţi numaidecât genunchiul banditului, strivindu-i pântecele sub o apăsare de ne îndurat. O şuierătură scurtă; vreascurile pârâiră par’că speriate. Apoi răsună o detunătură slabă, ca pocnetul unui pistol de copil. Glogovan înţelese că Fantoşa se apără de celălalt, de vlăş- 35 ganul imens, îmbrăcat ţărăneşte, care ţâşnise pe neaşteptate din tufiş. Un capăt de frânghie îi svâcni dinaintea ochilor, în vreme ce un pumn al soldatului îi cotrobăia pe dedesubt. Frânghia îl încolăci îndată peste braţe, peste pântece, peste picioare, ca pe un pachet. Fu trântit în fundul docarului, care porni aproape în aceeaş clipă. Şi tot în aceeaş clipă, banditul care îl legase, se aruncă dintr’un avânt asupră-i, căzând peste el ca o pasăre de pradă. — Vă dăm tot ce avem, şi cal şi trăsură, gâlgâi Glogovan înnăbuşit. Ce mai aveţi cu noi ? Banditul nu răspunse. Docarul fugea cu o repeziciune uimitoare, hurducându-se pe hârtoape, pârâind şi plesnind din încheieturi ca o haraba, lovind cu putere ameţitoare pe Glogovan în moalele capului. De sub picioarele hoţului, care-i sfârşise de golit buzunarele, vedea nuiele lungi, înfrunzite, plecându-se deasupră-i rânduri-rânduri, înălţându-se apoi cu aceeaş grabă. Sus de tot, în nepătrunsul albastru, un nor alburiu părea că fierbe, învâr-tindu-se pe loc. Un singur gând mai dăinuia acum în capul lui Glogovan: «De ce nu m’au ucis de îndată, dacă aveau gând să mă omoare?» Dar la o cotitură scurtă, capul îi fu izbit cu atâta putere de scândura docarului, că şi gândul acesta îi porni în vârtej, ca şi norul de deasupra. Loviturile începură să urmeze apoi cu nemiluita, din ce în ce mai puternice, mai îngrozitoare, alungându-i orice gând nou. Glogovan încercă zadarnic să se mişte din poziţia ucigătoare: banditul îl ţinea strâns în cleştele genunchilor. Abia întru’n târziu strânsoarea de fier se destinse. — Acum poţi să te duci dracului! auzi el mormăind pe soldat. Şi înainte ca să apuce să se înspăimânte, fu repezit peste muchea docarului. Căzu pe spate, într’o groapă de bulgări sfărâmaţi, tari ca molozul. Cu puţin n’a fost să-i apuce piciorul, roata din urmă. Rămase câtva înghemuit în groapa de bulgări aspri, cari i se înfigeau în piele. Privea uimit cerul nemaivăzut de albastru, pe care nouraşul învârtitor se potolise şi se destrăma uşor în fire de tort, ce se topeau în ameţitoarea nesfârşire. Asculta cum tâmplele i se potoleau: scândura docarului par’că-1 pălea încă dar din ce în ce mai slab, mai alinător. Avea impresia unui ecou care se pierde necontenit prin sine însuş în prăpăstii. Cu cele din urmă svâcneli ale capului, o fericire neînţeleasă îl năpădi deodată, deavalma cu toate gândurile cari îi rămăseseră acăţate pe privazul cugetului, când scândura docarului îl izbise. Asta a fost tot. A scăpat! Frânghia cu care era legat nu fusese înnodată; îşi aduce bine aminte. O va putea desface aşadar la prima mişcare. Bandiţii îl aruncaseră aci, atât de departe de drumul mare, ca să-l încurce prin codru. Până să dea acum de veste c’a fost jefuit, aveau destul timp să ajungă la bâlciu, la Râureni. O mână izbuti în sfârşit să se descurce de sub împletitura frânghiei, restul fu treabă de un minut. — Fantoşa! strigă el biruitor, fiind sigur că ea trebuie să se afle aruncată la fel, pe undeva, pe aproape. Nişte hoţi aşa de grăbiţi şi de metodici, cari n’avuseseră nici timp să-i omoare, numai de dragoste n’ar fi putut sta, fără îndoeală. — Ăştia-s hoţi deştepţi, cari îşi înţeleg meseria, gândi Glogovan admirativ, vroind să înlăture orice posibilitate de replică cugetului său, întotdeauna nesuferit de îndoelnic. — Dar dacă o fi aruncat-o în urmă ? Spre stânga, de unde veniseră, drumul se desfăcea în două: la dreapta cotea pe după troiene "'verzi de tufă. Glogovan se lumină: fără îndoeală, Fantoşa trebuie să fie chiar după acest tufiş. înainte de a sfârşi gândul, a şi ajuns la cotitură, iar buzele îi frământau cuvintele de întâmpinare: — întâmplarea, Fantoşa, ai văzut-o ? Ea a fost. . . Dar abia acum se dumeri bine de ce hoţii i-au adus până aci. Se trezi într’un fel de luminiş lungueţ şi umflat într’o parte, pe care se înnodau sumedenie de drumeacuri, poteci şi potecuţe. Şi toate dispăreau dela prima aruncătură de ochi, ascunzându-se printre tufărişuri sălbatece şi abundente. El strigă din toate puterile şi pădurea îi duse strigătul până în depărtări. Dar nici un răspuns nu veni de nicăiri. Porni aiurit pe drumul care i se păru mai larg. 36 © BCU Cluj — Fantoşa, Fantoşa! urla plângător şi urletul se îndepărta şi mai jalnic şi mai tremurător. II auzea repetându-se până la nimicire, din copac în copac. — Fantoşa! De câteva ori s’a oprit ascultând înfiorat vreun foşnet licăritor de nădejde. Apoi, pasul se întinse dela sine, trăgând după el pe desamăgit. Dela o vreme începea să şchioapete, istovit de umblet pe drumul dărăpănat. Să meargă înainte sau să se întoarcă 3a răscruci, s’o ia într’altă parte? înainte de a se hotărî, pasul îl trăgea iarăş înainte şi tot înainte. Şi gemătul jalnic răsuna necontenit, tot mai sdrobit şi apoi din ce în ce mai mânios, mai încărcat de răutate. — Fantoşa! La urmă ajunse o simplă chemare cu voce scăzută şi aspră, ca pentru cineva care era foarte aproape şi nu vrea să asculte. Apoi încetă cu totul. Mergea, dus cade o putere străină, ' împiedicându-se în răgălii, în toate hurducăturile. Şi alături de dânsul se strecura prin frunziş, însoţindu-1 la drum, susurul codrului Trecuse mai bine poate de un ceas de mers. Şi iată, i s’a părut sau a văzut într’adevăr un vestmânt alb ferindu-se pe după un dos de copac. — Fantoşa! strigă din toate puterile pieptului. Nici un răspuns. O clipă, două: nici un răspuns. — Fantoşa! , Şi iarăş nici un răspuns. Nu poate fi ea, Doar distanţa până la copac e destul de mică. Şi cu toată vocea lui stâlcită, a strigat destul de lămurit, cum strigă şi acum: — Fan-toşa! Şi nimic, nici un răspuns. Totuşi e cineva acolo, cineva care poate spune dacă docarul a trecut pe aci, ori nu. Glogovan ezită să se urnească, dar vestmântul alb apare iarăş de după copac. Stă câtva nemişcat, ascuns pe jumătate, apoi porneşte. Şi inima lui se sbate acum ca un câine sălbatec în lanţ, la vederea sdrenţelor care înaintează. O recunoaşte. Şi înţelege totul. Era de înţeles totul, de altminteri, numai din şovăeala ei de a se arăta. Hainele sfâşiate de pe dânsa şi sgârieturile adânci de pe faţă spun de-a fir a păr, ce se întâmplase. Ea vine cu pas tot mai grăbit, de ce se apropie de dânsul. Şi la oarecare distanţă, se opreşte izbucnind într’un plâns sgomotos, puternic. O fixează cu ochi măriţi, nemişcaţi, strivit de grozăvia, de elocvenţa spectacolului. Pieptul îi fierbe în clocot, câinele din inimă se frământă, să smulgă cuşca din temelie. E gata să izbucnească, şi buzele pe care le strânge cu desperare, se mişcă necontenit, ca unui copil căruia îi vine să plângă. Dar nu poate articula un sunet, iar ochii căscaţi descopăr pe gâtul înalt şi alb o vânătaie adâncă. Se apropie. Se cunoaşte perfect tiparul unui deget gros şi scurt, cu unghie voinică. Pe buza de deasupra urma unui colţ de fiară musteşe roşie întunecată ca o picătură de vin negru. Şi lupta îndârjită, inegală, nedreaptă între o femeie şi cele două sălbăticiuni de pădure, i se limpezeşte deplină, amănunţită. Un fior îl scutură ca destinderea înfrigurată a clipei din urmă. Iar sbuciumul plânsului ei e atât de puternic, şi atât de sincer e accentul suspinelor ! Subţire şi firavă, o biată coardă omenească, tremurând sub apăsarea întâmplării de nercstit. Furişe şi stângace, Glogovan simte toropeala milei încropindu-i uşor, uşor, sufletul. Mâna lui o cuprinde mângâietor, vorbe de alintare îi scapă nedibace printre dinţii încă strânşi. Cu cel dintâiu cuvânt al lui, suspinele o năpădesc şi mai furioase, se îngrămădesc fără noimă în fărâma de trup, o înnăbuşe. Apoi se opresc deodată; ea îl priveşte mirată, neînţelegătoare, uimită, prin ceaţa lacrimilor. Vorbele lui sunt atât de bune acum, sunt ale unui părinte bun care îşi mângâie copilul. Dar în dosul lor, Glogovan simte îndată curiozitatea muşcându-i sufletul. O mâhnire subită îi căşunează acolo, în adânc. Ce-1 privesc pe el cele întâmplate, de vreme ce ea s’a purtat astfel ? Ce-a fost, s’a petrecut fără voinţa ei, e ca şi când n’ar fi fost nimic. Şi totuş e ceva, acolo, înlăuntru, care vrea să ştie totul până la ultimul amănunt. Poate, de sigur, pentru a nu mai rămâne nici o îndoeală, nici cea mai mică umbră de îndoeaîă că voinţa ei a rămas curată, că e profund răsvrătită, până în cea din urmă fibră, împotriva împrejurării oarbe şi triviale, prin care a trecut. Dar atât şi nimic mai mult. întrebările pornesc aşadar indiferente, ascunse în cuvintele cele mai frumoase, cele mai prieteneşti. Iar răspunsurile ei se feresc la început, în ocoluri largi, concentrice, cari se strâng din ce în ce mai mult apoi, pentru a-i zugrăvi în sfârşit totul în câteva semne de aprobare, în câteva gesturi de groază. . 37 © BCU Cluj Căci scena luptei o reface el, aducând, din creierul răvăşit de nebunie şi de curiozitate, bucăţică cu bucăţică, toate faţetele cu putinţă într’o astfel de împrejurare. Ea nu face decât să nege uşor din cap, sau să încuviinţeze prin imobilitatea sfâşietoare a privirilor a două oară înspăimântate. Până în clipa din urmă, când ghiarele brutei i s’au înfipt în gât, a rezistat cu toată puterea furiei şi a tinereţei. Degetele apăsau însă atât de tare, intrau atât de încet şi atât de sigur şi de adânc în carne, că mânile ei bâjbâiau degeaba în aer. Şi atunci în faţa clipei din urmă... a fost peste puterile ei. . . Genunchii i ş’au împleticit dela sine; şi cu cel din urmă pic de cuget, a crezut că prefăcându-se moartă.. . Aci Fantoşa s’a oprit, privindu-1 rătăcită. El a înţeles însă îndată gândul care a oprit-o. Căci povestea era ajunsă la cea din urmă răspântie. Ea putea continua şi astfel: «banditul a renunţat atunci». . . ? In ochii Fantoşei scânteia stranie s’a aprins şi mai mult; ei sunt acum două diamante care varsă focuri de lumini. Glogovan aşteaptă înfrigurat, cu privirile legate de buzele ei. — Ş’atunci ? întrebă el. — Atunci. . . răspunde ea. . . şi izbucneşte iarăş în plâns. Sinceritatea aceasta ar trebui să-i placă lui Glogovan: el înţelege că ar trebui să-i placă şi totuş figura lui exprimă acum desgustul cel mai deplin. Ea vede şi-şi acoperă faţa cu amândouă mânile: maşinaliceşte, cuvintele de mângâiere izvorăsc iarăş din glasul lui; dar amândoi înţeleg bine cât sunt de nepotrivite, de false şi abia pot să ascundă mânia surdă care se înfăşoară în ele, ca într’un văl transparent şi sdrenţuit. — Să lăsăm Fantoşa, e stupid să mai continăum. înţelegi, e scârbos. Tu nu strici nimic, biată femeie, şi te-ai purtat cum trebuie... dar e aşa scârbos că nu mai putem continua... Soarele apunea par’că la marginea pădurii şi părea printre copaci o grămadă imensă de jărăgai topit, scăzând pe nesimţite, ascuzându-se pe îndelete în pământ. Porniră atunci într’acolo, căci conacul era chiar la apus de codru. El mergea acum repede, stăpân pe puteri nouă, neaşteptate. — Să lăsăm, să lăsăm, e aşa de scârbos; ce puteai la urmă să faci?.. între moarte şi vieaţă. . . ar trebui să fiu nebun ca să-ţi pretind. . . Ea se aţinea după dânsul, şchiopătând, împiedicându-se de buturugi, alergând să-l ajungă şi scâncind ca un copil care a fost pedepsit. . . .Vom povesti de sigur, cum am fost atacaţi. . . aruncaţi în mijlocul pădurii. . . dar încolo nimic, înţelegi . . . Fantoşa. . ., absolut nimic. . . Numai noi doi. . . vom şti... ai făcut totul, tot ce se putea... dar în faţa morţii... oricine..., dar nimeni, nimeni nu va şti şi asta e dea juns... ei vor asculta poveştile noastre înflorite..., căci trebuie să povestim, să inventăm... şi vor crede. . . ne vor crede doi eroi. . . şi noi ne vom uita unul la altul şi vom surâde. . . De bună seamă trecuse de mult, foarte de mult de miezul nopţii, căci lor li se părea vecie de când umblau prin întunericul de moarte. Par’că se îmbătaseră de oboseală: călcau strâmb ca doi beţi, se împiedicau la fiecare pas, se izbeau unul într’altul, se răsleţeau pentru a se ciocni iarăş. — Vom râde că i-am înşelat. . . înţelegi?. . şi nimeni nu va şti că minţim. . . aşa de sfruntat, nimeni, auzi. . . decât tu. . ., care-mi vei zâmbi atunci. . . cu zâmbetul tău, cu zâmbetul acela al tău. . . ' Se opri deodată în loc, apucând-o brutal de mână. Şi o privi cu toată puterea ochilor lui, în cele două pete mari, pe cari le făcea ochii ei în noapte, ca două pete de cerneală. . . — Şi cine îmi va spune atunci. . . dacă tu-ţi vei râde de ei.. . sau. . . sau de cel care nu va mai şti ce să mai născocească. . . Ameţită cu totul, ea nu înţelegea nimic. Privea nedumerită, lipsită de orice pricepere, spre tavanul foşnitor al peşterii de frunze prin care se târau de atâta vreme. O sgudui cu putere: — Ascultă, ascultă ce-ţi spun. . . Ea se lăsa moale în mânile lui ca un pachet de boarfe. O împinse scârbit şi ea îngăimă plângător, abia auzit: — Când se mai sfârşeşte ? Ce să se sfârşească? Codrul? Noaptea aceasta neagră? Ar putea oare să se sfârşească vreodată? — Niciodată nu voiu mai ieşi din pădurea asta, din noaptea asta, ştii tu ? Ea va ţine mult, mult de tot, totdeauna, oricât s’or sfârşi copacii, oricât s’ar face ziuă, . . înţelegi tu?. . de-acum va fi veşnic noapte şi codru. . . . Dacă ar fi fost cât de puţină lumină, ea s’ar fi speriat de sigur de mărimea exagerată, de privirea sticloasă a ochilor lui. Dar oricât îi despărţea pentru un moment gropile, rădă- 38 © BC cinile şi ierburirile încâlcite, ea bâjbâia după el prin întuneric, se înghemuia într’însul înfiorată şi zăpăcită. Nimic din ce vorbea Glogovan nu-i intra în urechi. . . O secundă încă de apăsare şi totul s’ar fi oprit aici. Tot, chiar şi zâmbetul acela al ei, zâmbetul acela al cărui înţeles adevărat numai el îl va şti. . . totdeauna, toată vieaţa. . . — O secundă numai, Fantoşa. . . dar tu, tu n’ai avut tăria să mergi până la capăt. . . singură n’ai avut tăria. . . Rămase iarăş locului, tremurând, apucând-o de mână. Ce înseamnă învălmăşeala asta în gândurile lui ? O pădure. . . docar. . . hoţi. . . ea a fost. . . a fost siluită. . . de ce nu şi omo-rîtă?. ., cine ar putea şti dacă. . . hoţii sau. . . Glogovan nu mai poate asculta mai departe glasul acesta sălbatec, revoltător, care îi şopteşte de-acolo, din lăuntru. El scutură din cap cu energie. Aşa ceva e cu neputinţă! Doar ea a făcut totul. . . Tot corpul îi tremură apucat de friguri. . . Trebuie să fie curat nebun. . . Dar e monstruos. . ., dar voinţa ei a fost fără prihană, fără pic de prihană. . ., dar ea a rezistat până la cea din urmă clipă. . . o singură clipă mai mult de apăsare şi totul, totul ar fi fost stins, orice zâmbet. . ., şi pe gât stă încă urma degetului scurt şi gros şi noaptea e neagră.. . codrul. . ., cine ar putea bănui. . . — Du-te Fantoşa, fugi. . . Dar ea se înfige într’ânsul, i-e frică de codrul negru cu miros muced de peşteră şi atingerea lui numai, îi mai aduce aminte de vieaţă. O împinge înainte şi grumazul ei alb par’că străluceşte. In ochii lui e atât de strălucitor, că-1 orbeşte şi distinge perfect urmele degetelor patrate. Uite, şi pe ceafă. . . Cine ar bănui în împletitura aceasta de degete, de vânătăi.. . Şi gâtul străluceşte ca un zâmbet.. . neînţeles, viclean, rău. . . toată vieaţa. . . Mâna i se întinde, dar tremură aşa de tare şi e aşa de grea. .. cu neputinţă s’o ridice. Şi degetele cum îi tremură! . . . . .ca o leoaică. . . a luptat ca o. . ., şuieră acum ascuţit vocea lui înfiorată şi prelungă ca un vânt ce trece pe departe, — dar astea toate nu pot şterge colţul. . . colţul fiarei pe buză. . . acolo. . . Ei nu vor şti nimic, dar eu. . . Totdeauna. . . Semnul. . . mic şi groaznic... — Fantoşa, ce-ai făcut? Auzi, ce-ai făcut? nemermco. .. izbucni în cele din urmă, cu toată puterea glasului, izbutind, în sfârşit, să frângă în coate cele două mâni, amorţite par’că de ger. . . Spune ce-ai făcut?. . Şi tot în aceeaş clipă, ea strigă, oprindu-se deodată: — Mihai, ai văzut?. . In oprirea-i bruscă, el s’a izbit cu putere de dânsa, împingând-o câţiva paşi înainte. . . — Mihai. . . o vezi?. . lumina. . . — Ce-ai făcut cu mine, cu liniştea mea? bolboroseşte Glogovan greoi, neştiind ce să facă cu mânile care i se bălăbănesc în aer fără rost. Şi deodată ea dă un ţipăt lung, sfredelitor, un chiot nesfârşit de bucurie. — E chiar la noi Mihaiu, conacul, uite!. . lumina din turn. . . uite ferestrele noastre. . . S’a năpustit oarbă, înainte: zadarnic îi pun piedici împletiturile de ierburi, zadarnic crengi tinere i se pun deacurmezişul, zadarnic tufişuri ghimpoase o trag de haine înapoi. El o urmează maşinal, sdrobit; mânile i-au căzut dealungul corpului şi acum el e copilul care o urmăreşte docil, biruit. - — Suntem la noi Mihaiu, la cuibul nostru. . . Au ieşit la lumină. Căci faţă cu noaptea neagră în care au bâjbâit până acuma, lumina stelelor e o adevărată feerie. Intre cele două braţe ale codrului, negre, greoaie, întinse la nemărginire, catapeteasma cerului străluceşte de podoabe şi Glogovan priveşte aiurit risipa de candele pe bolta giganticului templu. Ochii lui caută uimiţi la Fantoşa. I se distinge aşa de bine figura! Ea merge cu paşi mari, regulaţi, siguri şi din ce în ce mai grăbiţi. Şi s’a făcut atât de înaltă, acum! O priveşte lung: pe faţa ei e cea mai deplină seninătate. . . . Dumnezeule, ea zâmbeşte. . . Codrul e în urmă de tot. Pe fondul nopţii, conacul cu acareturile lui se desemnează ca o turmă somnoroasă de bivoli antideluvieni. Două ferestre strălucesc prietenoase, pe silueta unui turn: e camera lor de culcare.. . Dar ochii lui Glogovan sunt stinşi pentru totdeauna. El bâjbâie acum iarăş prin noaptea înfiorătoare a codrului nesfârşit. Şi dinainte-i, zâmbetul vag al Fantoşei sare din loc în loc, în sboruri scurte, amăgitor şi sglobiu, ca o libelulă. C R ICI IDEI, OAMENI & FAPTE REVISTE, REVISTE, REVISTE In colţul străzii, în soarele tomnatic, chioşcul de ziare se împodobeşte în fiecare dimineaţă cu noui afişe multicolore, ca o miniatură pagodă. După pereţii de scânduri, dintr’un trup nevăzut, o mână vânătă (e oare de bărbat sau de femeie?) întinde ziarul şi adună banul ferfeniţit prin fereastra strâmtă, ca o gură de ghilotină. De acolo, peste întreg cartierul se împrăştie în fiecare înainte de amiazi, avalanşa de hârtie tipărită ce întreţine democraticele noastre pasiuni şi hrăneşte vinovata noastră sete de senzaţional. Am numărat: — «Universul», «Universul», «Dimineaţa» şi iar «Universul», «Argus» şi iar «Dimineaţa». Dela advocatul grăbit, până la bucătăreasa cu coşul încărcat din piaţă, preferinţele sunt aceleaşi. Şi teancul de ziare se subţie. Vrafurile de reviste rămân neclintite. Zadarnic s’au învelit în coperte strigătoare şi afişe cu colori crude, care izbesc ochiul din capătul străzii. Din când în când un licean îşi scotoceşte în fundul buzunărilor economiile sărace. Rămâne nehotărît, căci nu ştie ce să aleagă. II ispiteşte, una, două, trei reviste deodată, şi el nu-şi poate îngădui decât luxul uneia, cu banul smuls pachetului de ţigări la care, cu eroism, renunţă. Am dori reflecţii optimiste. Apar atâtea reviste, atâta trudă se risipeşte dela un timp încoace întru . tipărirea lor, încât justificarea acestei amăgitoare înfloriri literare, am căuta-o numai într’o neaşteptată pasiune a publicului cetitor, pentru slova scrisă. Dar nu e. Deaceea reviste nasc şi mor, odată cu anotimpurile. Deaceea nu lasă în urmă decât câţiva naivi ce s’au îndatorat pe o jumătate de vieaţă, pentru a tipări cu litere alese, şi pe hârtie des-mierdătoare pipăitului, câteva versuri şi câteva fragile povestiri, ce se întorc sub formă de maculatură. Şi altele apar, şi altele mor. Niciodată tiparul n’a fost mai scump, credinţele literare mai confuze, scriitorii mai risipiţi, —■ şi niciodată n’au apărut mai multe şi mai îngrijit zeţuite, publicaţii. E un eroism şi acesta. Şi încă unul de prisos, fiindcă nu aduce vreo folosinţă decât tipografului ce-şi incassează indiferent factura şi patronului străin de literatură, ce-şi asigură, fără risipă de talent şi gândire, un ministeriat al artelor deopildă. GAUTIER, POET AL LUMINEI S’A împlinit, la 23 Octomvrie, o jumătate de veac dela moartea poetului cu vestă roşie, care în seara reprezentaţiei lui Ernani, luptase cel mai viteaz în fruntea cetelor pletoase, pentru cea dintâiu biruinţă a romantismului. Theophile Gautier; nume fugitiv şi colorat ca o eşarfă de muselină. Abia pronunţat şi o lume pitorească apare într’o magică evocare; arşiţă de soare şi decor maur, piramide egiptene şi vraci asiatici, ţărmuri de râu catalan şi bolţi de catedrală italiană; lumină, coloare şi parfum vio- lent. Din colbul cărţilor cu estampe romantice, o lume uitată mişună înviată deodată şi trăeşte violent, o scurtă existenţă de pasiune şi de retorică sonoră. Gânduri puţine şi mai puţin încă ceva din acel «vis interior», pentru a cărui oglindire în afară, se îndreaptă truda comună a scriitorilor. Gautier o mărturiseşte singur, când se socoate, înainte de orice alt, un artist pentru care «mai întâiu lumea exterioară există». Iubea această lume vizibilă, nu în emotiv, ca Rousseau, Cha-teaubriand sau Lamartine, utilizând-o ca decor al 40 1 © BCU pasiunilor; ci o iubea ca un artist care se desfată de formele frumoase, degajate de semnificaţia lor intelectuală. Fără Ernani şi triumful lui Victor Hugo, ar fi şovăit multă vreme între cele două înclinări de expresiune; pictura cu care îşi începuse cariera de artă, şi poezia cu care a sfârşit-o. Ori, ar fi adăugat la poezie, ca Fromentin, şi o îndeletnicire pur picturală. Mai târziu Huys-mans, avea să-i aducă din aceasta o învinuire: «impresiunea obiectelor se fixase în ochiul său atât de perceptiv, dar nu s’a localizat, nu a străbătut mai adânc în creierul şi în carnea lui; asemenea unui prodigios reflector, s’a mărginit cu îndărătnicie să oglindească, cu o impersonală lim-peziciune', împrejurimile. ..» Latin de cea mai curată rassă şi de o puternică constituţie fizică, a compus astfel poeme pesimiste fără desnădejde, şi versuri melancolice fără tristeţă. Căci era omul cel mai puţin pregătit pentru chinuirile morale. Romantismul său se rezuma în păr lung, vestminte stranii şi extravagante izbucniri de glas. De fapt nimic mai superficial romantic. In cele mai furtunoase declamaţii, apare descriptivul cu o concizie rară, neprevăzută, sistematizată, latină. O spune cu rară ascuţime de vedere, Faguet, când vorbeşte în numele lui: «Christ n’a venit pentru mine, sunt tot atât de păgân ca Alcibiade şi ca Phidias. N’am mers niciodată să culeg florile pasiunii pe Golgota, şi râul adânc ce curge din coasta răstignitului şi face un brâu roşu lumii, nu m’a scăldat în undele lui: —trupul meu răs-vrătit nu vrea să recunoască supremaţia sufletului, şi carnea mea nu vrea să fie chinuită. Găsesc pământul tot atât de frumos ca cerul, şi gândesc că perfecţia formelor e cea mai deplină virtute. Spiritualitatea nu e patima mea, iubesc mai mult o statue decât o fantomă, şi amiaza luminoasă, mai mult decât crepusculul. Trei lucruri îmi plac: aurul, marmura şi purpura; strălucirea, soliditatea, coloarea. Visurile mele sunt din acestea urzite, şi toate palatele pe care le înalţ himerelor mele, sunt zidite din această materie. Câteodată am alte visuri; sunt lungi cavalcade de cai albi, fără şea şi fără frâuri; încălecaţi de frumoşi tineri goi cari defilează pe o fâşie de coloare albastră închis, ca pe frizele Par-thenonului, sau procesiuni, de tinere fecioare încinse în tunici cu cutele drepte şi cu podoabe de fildeş, care se învârt în jurul unui vas imens. Niciodată, nici brumă, nici nori, niciodată nimic nehotărît şi vaporos. Cerul meu n’are neguri, ori dacă are, sunt nori solizi şi tăiaţi cu dalta, făcuţi din sfărâmături de marmură căzute din statuia lui Jupiter. Munţi cu prăpăstiile repezi şi spintecate, dantelează acest cer pe de margini şi soa- rele rezemat pe una din înaltele culmi, deschide larg un ochiu gălbuiu de leu, cu pleoapele aurite. Greerele cântă, spicul plesneşte, umbra învinsă şi nemaiputând de căldură se strânge la picioarele arborilor; totul luminează, totul stră-luce, totul hohoteşte. Cel mai mic amănunt ia contur şi se accentuează îndrăzneţ; fiecare obiect îmbracă o formă şi o coloare robustă. Nu e loc pentru moliciunea şi visătoria artei creştine. Arta aceasta nu e a mea... Tablourile mele sunt pictate cu patru tonuri, ca tablourile pictorilor primitivi, şi adesea nu sunt decât basoreliefuri colorate, căci mi-e drag să ating cu degetul ce am văzut şi să urmăresc rotunzimea conturului până în cutele cele mai mlădioase; socot fiecare lucru sub toate profilurile şi mă învârt în jurul lor, cu o lumină în mână. Am privit astfel dragostea la lumina antichităţii şi ca pe o bucată de sculptură, mai mult ori mai puţin desăvârşită». Nimic mai antiroman tic ca acest ochiu păgân, care priveşte spectatolul vieţii cu o voluptate optimistă. Brunetiere şi Maurras n’au scris protestări mai latine ca acelea. Proza lui Gautier, ascultată atent, are acelaş răsunet ca proza din «Evoluţia poeziei lirice» sau «Antinea». Şi pare cel puţin ciudat acum, după jumătate de veac, că poetul cu vesta roşie, care a cârmuit încăerările romantice de odinioară, e desprins de posteritate de vechii tovarăşi, şi trecut în tabăra duşmană, şi că, cei mai apropiaţi ucenici, i-au fost Leconte de Lisle şi Flaubert. Robert-Sigle, în «Belles-Lettres» explică isteţ această târzie interpretare a destinului său poetic: «S’ar spune că Theophile Gautier a fost delegat de organismul social ca un anti-corp — aşa după cum se exprimă fisiologiştii — împotriva virusului romantic care, după ce fusese prea violent, moleşise literatura franceză. Cu ochii săi placizi, fixaţi asupra lumii exterioare, cu bărbăteşti scurtimi a la Tacit şi cu sensualitatea sa horaţiană, el era la antipodul pădurilor ceţoase ale poeziei septentrionale şi a reveriilor indeterminate. A marcat o epocă şi a anunţat alta. A privit spre viitor. Şi cu toate acestea n’a cucerit cu adevărat marele public. Asta, fiindcă era în formaţia acestui scriitor de o atât de puternică sănătate, mai mult artificiu decât în Baudelaire sau în Goncourt chiar. Influenţa sa, care a fost uriaşă, materială mai ales, s’a produs înlăuntrul literaturii. A fost, în sfârşit, nu un aristocrat, dar un frumos profesor de litere, un măreţ alegător de cuvinte pentru întrebuinţarea romancierilor natu-ralişti. A stabilit, astfel, prin exemplu, regulele unui soiu de determinism poetic care a format şcoala parnasiană. A fost în veacul al nouăsprezecelea, Malherbe şi Boileau, totodată». TRADUCERI IN UNGUREŞTE LlTERATURA ungară urmăreşte în evoluţia ei, credincios, dar totdeauna cu un pas în urmă, evoluţia literaturii germane. Exagerează însă unele laturi, cari dacă aiurea servesc numai ca mijloace, la Pesta devin scopuri. Caracteristica producţiunilor actuale ale scrisului în Ungaria, e o exagerată desvoltare dată traducerilor, care înnăbuşesc aproape, prin mulţimea lor, operele originale. Se face mai întâiu o mănoasă afacere comercială. Ca şi la noi, editurile caută lucrul ieftin şi 41 productiv; sunt unele cari tipăresc exclusiv traduceri, selecţionând dubios, dar executând acceptabil. Acestea sunt cele mai multe. Preferinţele publicului sunt indicate, de obiceiu, de tiraj, dar uneori şi de alte consideraţii mai timide şi mai generoase. Se traduce din literatura rusească, fiindcă — mărturiseşte adorabil de naiv cronicarul revistei «Ungarische Jahrbticher» — aşa fac şi Nemţii. Pe aceeaş cale pătrund şi Nordicii. Dintre Francezi, e cetit Anatole France, dar şi © BCU Romain Roland şi Farrere şi Barbusse. Balzac şi Stendhal n’au pătruns încă, în schimb Flaubert e tradus de Arpad Toth, după savante metode filologice (!) A revenit şi gustul pentru Zola. Din limba engleză s’au tradus, pe lângă scriitori mai vechi ca Swift, Thackeray, sau Dickens şi Wels, Kipling, Chesterton şi Shaw; de puţin timp şi Oskar Wilde. Literatura italiană e reprezentată de Serao, Fo-gazzaro şi d’Annunzio, dar nu place. O curioasă selecţionare alătură libretele de operete vieneze, dramelor lui Ibsen, Strindberg, We-dekind, Maeterlink, sau Shaw. Poezia modernă e tradusă intens şi artistic de Mihail Babits, Arpad Thot şi Desideriu Koszto-lanyi. LITERATUR Odată cu medaliile comemorative, cortegiul istoric, piesele ocazionale de o dureroasă platitudine şi discursurile ce nu vor lua niciodată loc în manualele de retorică; — încoronarea celui din-tâiu Voevod al tuturor românilor, a dat de lucru, tipografilor, timp de o săptămână. A fost un potop. Vremea va cerne, şi dintr’atâta uşoară pleavă, câteva boabe grele, vor rămâne numai, nemăturate de vânt. Câteva articole, câteva gânduri. Celor mai multe nici nu le-am prins de veste; erau înnăbuşite de ocazionalele reportagii cari s’au răsfăţat în fruntea paginilor, după buna tradiţie a gazetelor noastre de tiraj. Astfel, târziu, după ce steguleţele ude de ploaie au fost culese şi stâlpii smulşi din asfalt, ne-a fost dat să aflăm în