I ; CAJMDI REA . •!> «• !"I0 flDH © —*s i a i inavid •w a x a V3HICINVD 82‘I3NH3AOd ‘HJLS ‘IlSHHODna :VliVHlSINMQV —*5 i a a mavid ■waxa sxvxiDiiand 3a 3iiilN30V hivoi vi i§ i3xsiA33 viivaxsiNiwav vi DVd 3S 3WV1D3H 1$ IliH3SNI - 'IVflNV 131 002 : 3XVXVNIVHXS NI 'IVflNV 131 00Z ‘iiyxiHoxnv i§ îNniinxixsNi nnxN3d i3i os ‘mm 9 ;i31ooi‘nv t :3XN3WVNoav iiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiHiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiniiimiiiiiiiiiiiiiiiniiiiiiiiiiiiiiiiiiiii tz ■ .........y.LNQ'ayiAi yoinoho ............. 3XSIA3H Iâ LtHy.0 gl................. jjjjpai -°P™£ ■O IV ap LLS3NVIMOH I3NIHXIA VXY3 NI 30LLIHD WHOSaiDIN IIXYA33S30 «cnisxs un v» :aaiddniHd'v 'iv Li..................ruvoţgQ jifmvj op nzaVX IHVNIYSSNI VA3XV3 •■nDsmmwvz nmna yHVHSXn YOINOH3 Si • ‘eîuboba op iţSj^js Bdnp iuBjig fi........uruuoAB op jiuiBUiog ti........ţuuiBoi op unpuţQ : 3X3Y3 =? 1N3IVYO ‘I3QI I3IN033 ZI.........SgţOţJ gUgJSOlUgQ op . ;< aaynns sn anvo 'lihcxliia , l II ommij aiHNIOHyiASSa 8 nosautgj uvzgQ op.JisiN 30 vXflSYO S ■■■■■■■■■■■ nuvdooinstiQ :jy ap YXHV NI inXN31AtVH3dÎY3X f ■ ■ ■ nmvffluvupy op aHVOSIHOS i 3uvq uoj op aomaa viavonv ni msNiddno , i ’ : 'S*‘ iiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiniiiiiiiiiiiiiiiiHiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiii lVNOSH3d ON iS I3XSIA33 3XVS33CIV ,13 V IWDriH SlSSIHDSnNVW I§ 31lltfVD anv 3s 3XVDiiand3N 3i3sidosnNvw — -sdvidwsxa ynoa sxvd sxiwihx v sxvorm XNflS Vdfixias 3a 313SVD I§ IdOXfW IINNOa ‘l3lildVdV V3HVlNnNV I§ IIZN3D3H flHXN3d 88 ‘aNVNICIH33 313D3H V33VD TfllO: VllDVCI3H INfH I3HVD3I3 33V OZ 1$ g VI 3HVdV n D S 3HI 3 d H V Z 3D : HO10VQ3H ‘ 7 —•5 13 1 inavid twaxa — 5 i ai IfldVld -w 3 X 3 CÂND I REA IN A R C A D I A FERICE DE ION DARIE ■Rp tym . V ORBIA un scriitor ardelean, din vechea generaţie a «Luceafărului». Se întorsese omul dela ghiolul acela dobrogean, făcător de minuni, unde, de doi ani, îşi poartă în fiecare vară copilul cu oasele măcinate de o boală greu iertătoare. Nu era revoltat de cele ce îndurase, căci pe figura lui împăcată ca şi în cărţile lui de-o cuminte resemnare, nu străbate decât rareori o mustrare, şi aceea întotdeauna domoală. Dar nu-şi puteâ ascunde mâhnirea. Nevoiaş, nu fusese vreodată ispitit de aprigile precupeţiri cu care se cuceresc ministerele, avuţia ori măcar jetoanele de prezenţă într’un mănos consiliu de administraţie. Foştii tovarăşi făcuseră altfel. Lăsaseră condeiul jos, ca o unealtă netrebnică ce se dovedise a fi. Ori, muiau oţelul peniţei în călimara cu cerneală sleită pe fund, numai pentru a iscâ o nouă larmă politică oarecare, sau pentru a răspunde cu o îndestul de şchioapă elocinţă, la învinuiri de afaceri ce se cifrează cu milioane. El, preotul acela scriitor, cu ochii de copil în dosul sticlei de ochelari, nu-şi simţise chemarea într’acolo. A urmat să-şi urzească liniştit, zi cu zi, cărţile de povestiri ardeleneşti, strein dela această nouă industrie a foarte proaspetei democraţii autohtone. Le-a scris, pentru ca să le dăruiască apoi editorului, în schimbul câtorva dinari ce nu ajung nici pe departe la jumătatea notei pe care o achită un chefliu nu prea prodig, după o noapte veselă la Femina ori la Maj estic. Istorisirile lui, risipite la editorii din toate târgurile ţării unde se află o tiparniţă, sunt căutate totuş, chiar şi în această vreme de secetă, când de pretutindeni izbucneşte alarma lipsei de cetitori. Căci am văzut însemnat pe unele «a treia ediţie», minune cu totul neobişnuită. Şi scriitorul nostru, cu care Academia e onorată, a fost silit cu toate acestea să bată astăvară zadarnic la uşa negustorilor bucureşteni de literatură, pentru a prinde din plata scrisului atâţia bani, câţi cereau cele şase săptămâni de soare şi aer marin, ce aveau să-i dea viaţă copilului. Uşile s’au închis prudent în ur-mă-i, cassele de fier au rămas zăvorite. Omul a plecat cu hotărîrea să-şi adăpostească familia sub un cort, ca în poveştile emigranţilor din pampas. 1 Admiram liniştea cu care îmi destăinuiâ aceste întâmplări, fără indignare* ca şi cum ar fi fost vorba despre o stare de lucruri foarte amară, e drept, dar firească, după cum firească este osânda cuvenită pentru neiertate păcătuiri. ' Ascultam, iar fără voie gândul făceâ apropiere cu altă tânguire, auzită aiurea. Intr'un subsol, unde prin geamurile colbăite se vedeau ca într’un film rupt, numai jumătate din picioarele trecătorilor, şi de unde străbatea anevoie o lumină murdară şi lividă, care prefăcea în crepuscul leşietic chiar dimineţile cu cel mai strălucitor soare. In camera de alături nevasta pictorului zăcea bolnavă. Deaceea îmi grăiâ în şoapte. Zidurile erau mucede, aerul închis, tavanul cu grinzile aproape de creştetul nostru. Ca să intri, trebuia să pleci fruntea, ca într’o firidă. Pânzele neisprăvite păreau zugrăvite cu o coloare veştedă, cu o coloare desnădăjduită din care lumina şi veselia fuseseră pentru totdeauna alungate. Sus se auziâ un clavir, paşi repezi, scaune strămutate din loc cu vuiet. Pictorul mă lămuri. Deasupra locuiau «nişte femei, de acelea»... Veneau noaptea târziu, izbind uşile, în tovărăşii vesele. Copiii se trezeau din somn în această zarvă. Aveâ o fetiţă de şcoală; o biată făptură palidă, cu buzele albe, care trudiâ până noaptea târziu, plecată deasupra caietului cu probleme, şi deveniâ astfel, fără voie, martoră acestor peripeţii nocturne. Mi s’a părut o clipă că întoarce capul spre fereastra strâmbă, unde se vedeau în stradă staţionând o pereche de picioare goale, glodoase, de servitoare;— şi că rămâne cu privirea ţintită multă vreme acolo, nu fiindcă îl interesă cu deosebire această privelişte puţin ademenitoare, ci fiindcă îmi ascundea aşâ, ochii uzi. . Ştiâ o scăpare. O expoziţie, veşnica expoziţie mântuitoare, care să-i aducă mâna în casă. Dar pentru asta trebuiau iarăş bani, o sumă fantastică pentru sărăcia lui; treizeci de mii, dacă nu mai mult. Şi el nu plătise de o lună medicul; iar reţetele le făceâ un prieten în celălalt capăt al oraşului, la un spital de săraci, unde bate de două ori pe săptămână drumul, înghesuit pe platforma vagonului de tramvaiu. Mă gândeam apoi la răvaşul unui prieten, poet cu talentul ratificat de semnăturile aproape unanime ale criticei din ultima vreme. Trimisese al doilea volum de versuri la tipar. Dar despre această carte, ce aveâ să cuprindă tot ce-a rupt mai luminos din veghea nopţilor de trei ani, nu-mi pomeniâ decât în treacăt, câ despre o slăbiciune vinovată, ce se cere îngăduită. Miezul scrisorii stăteâ în alte griji; se deschisese anul judecătoresc, luase din nou calea grefelor; trebuiâ iar să cerceteze vrafuri de dosare cu miros de şoarece; să născocească portiţe de interpretări ingenioase alineatelor de cod şi să-şi rânduiască limpede în minte, gata unei prompte întrebuinţări, toate jurisprudenţele Casaţiei din ultima de-cenie. Râvniâ o căsuţă pe care-şi ţintise ochii de mult; «o cameră, antret şi biu-rou, unde să poată lucrâ în tihnă. In faţă, o grădiniţă cât o batistă, unde ar în-căpeâ, cu puţină bunăvoinţă, doi trandafiri şi o brazdă de petunii...». Dar îi păreau acestea încă pentru mulţi ani înainte, fericiri interzise. Până atunci primeşte clienţii învrăjmăşiţi cu judecăţile, într’o săliţă întunecată, iar versurile cu frăgezimi de corole înrourate, le scrie pe-o masă, unde fărămiturile de pâine stau în bună vecinătate cu pieptenele de păr. 2 © BCU Cluj Fireşte, oamenii aceştia hu mor de foame. Asta nu se întâmplă în ţara românească. E fapt notoriu. Pe urma miriştilor secerate de vrednicia altora, ca în legenda lui Booz, rămân întotdeauna câteva mănunche de spice şi pentru nevrednicii milostiviţi de slugi. Din budget se aruncă la început de an, un pumn de grăunţe. Se înscriu în catastifele guvernelor câteva sinecuri. Se premiază de către Academie, cu preţul unei perechi de ghete (fabricaţie indigenă), volumul de versuri pe care cărturarii, cu degete de pergament, l-au cântărit cel mai greu al anotimpului. Există o S. S. R. Alte câteva societăţi de pictori. Se împart burse. Se trimit raducosminii să grăbească unificarea culturii prin toasturi. După cât se spune, are fiinţă şi un minister, cu destinaţia, zice-se, să proteguiască arta. Ce mai voim? Pe urmă, suferinţa şi lipsa, nu sunt oare biciuri de foc care şfichiuesc trândăvia creaţiei artistice? Fără temniţele Siberiei, ar fi scormonit opera lui Dos-toiewschi adâncimile ameţitoare ce ne înspăimântă? Fără permanenta teroare a creditorilor, ar fi crescut oare scrisul lui Balzac atât de stufos ? Nu s’a asemuit până la cea mai strigătoare banalizare, destinul artistului, cu acel al pasărilor cărora crescătorii le ţintuesc tălpile cu piroane, fiindcă durerea dilată ficatul şi astfel dublează, pentru cei cu cerul gurii subţire, putinţa de a savura îndoit de delicioase pateuri? Nu e nevoie oare pentru poet, ca pentru lebedele doctorului Tribulat Bonhomet, de ameninţarea plină de spaimă a morţii, care să smulgă, în sfârşit, cântul unic? Că sărăcia ucide copilul unuia, că pe ai altuia îi osândeşte la vecinătatea femeilor bete; că printre noi, asemeni unui strigoiu şi unui avertisment totodată, rătăceşte altul cu mintea halucinată, fără să-şi găsească odihna sub acoperişul unei case de sănătate; — aceste ameninţări permanente, mărind acuitatea senzaţiilor, nu pot decât să catalizeze emoţia creatoare. Emoţie de acrobaţi ce trec abisurile pe frânghii întinse, nervi încordaţi la paroxism, viaţă intensificată până la gemăt — câte izvoare de unde inspiraţia să ţâşnească fierbinte, ca de sub stânca despicată până în măruntaiele incandescente ale planetei! Cândva se va scrie, despre aceste vremuri ale încoronării, cu o cerneală generoasă. Se va înălţă atunci din filele cărţilor, iluziunea unor clipe eroice pe care nu le vom fi trăit, ştim bine. Umbrele vor fi şterse de acolo. Depozitele aprinse, precupeţirile cârmuitorilor, trenurile surpate pe poduri, amnestiaţii împuşcaţi în codri şi târgul zarafilor, vor fi de mult îngropate de iertătoare uitare. In închipuirea copiilor de peste trei generaţii, noi, piticii, vom creşte pe picioare de giganţi. Căci astfel timpul creează amăgiri mincinoase, din spuza răcită a trecutului. Dar atunci din toată vânturarea contemporană a automobilelor, din toată precupeţirea celor ce nu-şi pot împărţi cu îndestulare cuţitul şi pâinea, nu va fi rămas urmă. Pulbere se va fi întors în pulbere. Cernute de vremelnicie, vor rămâne, mărturii ale acestui timp; o carte, o pânză, un vers, o lespede de marmoră rotunjită de daltă. Poate aceste pietre albe, care înseamnă singure trecerea unui veac, stau sub ochii noştriî, şi orbi nu le ştim vedeâ. Nu e deloc ciudat dar, că nu le ştiu vedeâ nici editorul, nici Academia, nici d-1 C. Banu, Ministru al Artelor. Tot astfel e destinul acelor aştri din celălalt capăt al Universului, a căror lumină nu ne ajunge sub ochi decât după ce, acolo, se vor fi stins de mult. ) © BCU Cluj SCRISOARE DE ADRIAN MANIU G^ÂNDUL meu sboară spre tine iubită Ca un porumbel călător spre ţările primăverii, In cetatea asta neagră şi prăfuită Abia înfloriţi, srau şi scuturat merii. Zilele trec, ca oameni rătăciţi pe stradă La umbra caselor de mult întunecate, Aici numai pentru înmormântări e paradă, Iar fetele sunt urîte toate, toate. Nici nu mai cred dorul meu de acum Să-ţi mai ajungă sub albastrele priviri, Aici chiar albastrul cerului e înnecat de fum, Şi bântuie moartea printre trandafiri... TEMPERAMENTUL IN ARTĂ D E AL. BU SUIOCEANU : P ' ECITESC poemele lui Walt Whitman. Şi mă întreb încăodată — de ce poetul acesta nu e al meu? Ştiu că sunt mulţi fanatici cari şi-au făcut din el un zeu. Ştiu că sunt oameni cari au superstiţia lui Whitman. (E o superstiţie whitmaniană, cum e o superstiţie wagneriană sau una ibseniană: marile superstiţii născute din frica de necunoscut). Ştiu că ce scriu acum îmi poate fi luat în nume de rău, sau poate fi rău înţeles. Şi ştiu ce mi-se va răspunde: — Whitman e poetul nostru, numai al nostru, exclusiv ca o moşie părintească, al nostru al celor ce avem cultul omului, al celor ce avem cultul energiei, cultul libertăţii, al triumfului personalităţii, al brutalităţii creatoare. Noi repetăm refrenele lui: Eu cânt omul! Eu cânt vieaţa! Eu cânt materia, universul, forţele vii! Şi prin urmare el e al nostru, de vreme ce noi îi repetăm refrenele, de vreme ce refrenele sunt ale lui. — Ca şi când a repeta un refren ar însemnă a vibrâ în adevăr de el, adânc, până unde e suflet; ca şi când cultul omului, al vieţii, al energiei, ar putea fi vreodată un refren; ca şi când ritmului infinit şi variat al vieţii nu i s’ar potrivi decât un singur tact, un singur accent, o singură tonică: aceea a lui Whitman. In fiecare admiraţie poetică, (în fiecare admiraţie), punem ceva din noi. Prin asta, admiraţia e un fel de creaţie. Căci ritmul vieţii pe care îl regăseşti în opera unui artist e intr’o măsură ritmul tău propriu. Ritmul tău propriu, şi nu ritmul superstiţiei, ritmul ecoului, ritmul refrenului, ce nu îţi aparţine, îţi vine din afară, şi e al altuia. Deaceea şi cetim, deaceea contemplăm arta şi deaceea consimţim să admirăm. Căci dacă n’ar fi perpetua căutare de noi înşine, în personalitatea altora, în arta lor, dacă n’ar fi această activitate creatoare, creatoare a unei noui unităţi, a unităţii noastre proprii, nu ne-ar putea constrânge nimeni Ia renunţarea şi închinarea admiraţiei. Iată de ce îndrăznesc să scriu, şi pentru superstiţioşi şi pentru cei ce în artă ştiu să se caute pe ei înşişi, Walt Whitman nu e poetul meu. Nu e poetul meu, e cuvântul just; e singurul cuvânt just ce se poate spune despre poeţi. Ei sunt sau ei nu sunt, poeţi ai noştri... Şi cum? Nu voiu analiza. Analizând, aş puteâ dovedi că Whitman e un poet mare, de vreme ce poezia lui e în adevăr o sinteză, o mare sinteză lirică, şi o sinteză personală, că isbuc-nirile lui violente, că strigătul acelui Eu majuscul ce stă în miezul fiecărui poem, e sâmburele concentrat al unei lentile în care razele se frâng, se ’ncrucişează, se concentrează, adunând toată lumina în el şi proiectând-o împrejur după legi proprii. Raţional se poate demonstra orice şi cu atât mai mult adevărul. Raţional aş puteâ demonstra şi eu, ce s’a mai spus despre Walt Whitman, că poezia lui e un răsunet strident şi viguros al uriaşei frământări de vieaţă americană, al unei întregi epoci caracterizată prin cea mai intensivă şi brutală muncă şi printr'o trezire şi exaltare a voluntarismului, că Whitman e poetul energiei cosmice, condensată în omul modern. , 5 Raţional — dar emoţional ? Căci asta e adevărata metodă critică şi adevăratul sens estetic al artei. Emoţional se mai poate demonstra orice? Emoţional se mai poate vorbi de mare şi de mic, se mai poate adopta notaţia de merit numerică ? Iată unde ne vom despărţi de cei mai mulţi preţuitori ai artei. Sunt cărţi, în adevăr, în faţa cărora n’ai putea adoptă altă metodă decât pe cea râţio-nală. Sunt cele în care nu ai putea întâlni nici un răsunet sufletesc pe care să ţi-1 însuşeşti, căci ele înşile sunt lipsite de unitatea superioară, unitatea lirică, unitatea epică, unitatea tragică, ce pot face din ele sinteza unui suflet personal, singura unitate prin care se câştigă prestigiul artistic. Acestea sunt dedesubtul liniei sufleteşti a artei. Metoda critică pentru ele, singura metodă ce li-se poate acordă, e metoda raţională, căci ea va judecă numai o tehnică nu şi o creaţie. Mecanismului tehnic i-se poate astfel aplică mecanismul logic. — Şi vom mai întrebuinţâ metoda raţională şi faţă de celelalte chiar, faţă de adevăratele opere de creaţie şi sinteză, într’un anume stadiu însă, dincoace de un anume moment: cât încă nu avem clară conştiinţa desăvârşirei lor, cât timp n’am ajuns încă la apercepţia lor integrală. E un procedeu umil, pentru ele insuficient, şi de care trebuie să uzăm cu multă discreţie ca să nu îl facem jignitor, aş zice cu pudoare, uneori chiar nemărturisit. Sunt micile noastre măsurători, aprecieri, examinări, din care nu trebuie să facem decât simple mijloace de control, mai mult pentru noi înşine, din care nu vom face niciodată un scop estetic, de teama de a nu cădeâ în mania ştiinţifică şi ridiculă a acelui estet german (numele lui trebuie scris; e Fechner) care zeci de ani a făcut critică de artă măsurând numai dimensiunile şi proporţiile tablourilor, — toată suma aceasta de procedee în sfârşit, pregătitoare numai pentru critică, şi care trebuie să rămână secrete cel puţin cât timp n’am obţinut încă întreaga perspectivă din care opera astfel analizată ne poate apărea în toată măreţia ei. Atunci raţionalul încetează — şi locul i-1 ia emoţionalul. Metoda critică, empiric, tehnic critică, devine acum, prin deplasarea criteriului, adevărata metodă estetică — şi estetică fiindcă ea exclude mecanismul logic şi nu constă decât în convergenţa simpatică a emoţiilor şi a ideilor devenite emoţii. E metoda în care termenii, nici ei nu mai pot fi empirici, «mare» sau «mic», «izbutit» sau «neizbutit», «adevărat» sau «fals». Scara valorilor, pe care raţional o orânduim în extensiune, aici se desfăşoară în intensitate. Intre opera de artă şi critic nici un criteriu de apreciere exterior nu mai există. Criteriul e interior, şi prin urmare pur subiectiv. Intre cele două unităţi sufleteşti, artist şi critic, singurul proces posibil nu mai e decât procesul, prin esenţă estetic, al integrării continui şi imediate a celor două personalităţi: Integrare de emoţii prin identitatea ritmului, integrare de idei prin identitatea intuiţiilor, integrare de atitudine prin identitatea întregii tonalităţi vitale. Integrare, sau în acelaş fel — desintegrare. Căci raportul estetic între opera de artă şi critic se reduce întotdeauna la această alternativă: identificare — sau respingere absolută; luptă de biruinţă a unuia asupra celuilalt — sau involuntară apropiere şi tendinţă de contopire în acelaş ritm sufletesc. Iată termeni ce nu mai sunt în funcţie de mecanismul raţional, ci de o altă logică, de logica particulară a temperamentului. Şi ei sunt, în ultima instanţă, adevăraţii termeni estetici. Şi iată cum vom puteâ spune acum şi despre Whitman, cum am putea spune şi despre, oricare alt poet, fără să îi scădem nimic din valoare, el e poetul unui temperament. Lirismul lui brutal şi agresiv e întotdeauna o izbucnire violentă, crudă, ce îşi caută expresii tari, îţi silueşte nervii. Din haina de imagini şi muzică a versurilor, personalitatea lui izbucneşte primitivă, aspră, granitică, asemeni unui colţ de stâncă ce sparge vălul norilor, ascuţit ca un pumnal, şi pătrunzător şi strident ca un chiot. Un poet al energiei, mai puţin însă al energiei spiritualizate ce învăluie în ritmuri şi pulsează fără convulsiuni, mai mult al energiei biologice, materiale, telurice, energia vulcanică ce nu îşi găseşte ritmul şi deaceea se descarcă în izbucniri catastrofale. Intr’o carte cu multe adevăruri, Wiliam James împarte filozofii, ca şi pe cei ce numai cetesc filozofie, în două tabere ce niciodată nu se pot înţelege. Sunt două temperamente pe care, în termeni ce s’ar puteâ schimbă fără să li-se modifice şi sensul, el le numeşte «delicatul» şi «barbarul». Aceeaş împărţire s’ar puteâ primi şi pentru poeţi, ca şi pentru cei ce numai cetesc poezie. Sunt delicaţi şi sunt barbari ai poeziei, delicaţi şi barbari ai artei, Cuvântul nu e o depreciere, ci numai o precizare de sens: Whitman e un barbar al poeziei. Iată temperamentul lui. L-am luat pe Whitman numai ca un termen de comparaţie, fără intenţia criticii. L-am luat, cum aş fi putut luâ oricare alt poet, pe misticul şi sensitivul Maeterlinck, pe intelec- tualul şi dinamicul Verhaeren, pe idilicul naiv şi senin Francis Jammes, sau pe contemplativul religios mistic Rilke. Am fi descoperit în ei, cum descoperim în fiecare poet pe care îl cetim, pe care îl primim sau pe care îl uităm, dincolo de orice analiză critică sau poate chiar împotriva ei, am fi descoperit aceleaşi afinităţi sau repulsiuni, adânci şi categorice, ce nu mai primesc nici un dogmatism estetic. Temperamentul rămâne marele regisor al artei. Şi el creează şi simpatia sau antipatia — singurele atitudini estetice. Simplificându-ţi stările de conştiinţă, reducându-le la acea «ecuzaţie personală» pe care fizicianii o cunosc că e în stare să modifice împrumutându-le un accent personal, până şi datele realităţii materiale, vei ajunge totdeauna la acest ireductibil sufletesc pe care îl numim temperament. Ce e el ? E ritmul adânc vital, căruia i-se găsesc urmele până în ultimele elemente biologice ale noastre? e unitatea fiziologică de cristalizare şi polarizare şi a materiei şi a tuturor funcţiunilor noastre vitale ? •— cum pretind biologii — oricum, în ordinea sufletească polarizarea aceasta personală care determină şi creşterea unitară şi constantă în direcţii a sufletului, şi toate reacţiunile noastre sufleteşti, nu poate fi negată. Aşâ cum, prin constituţia noastră organică particulară, modificăm toate datele sensibile ale lumii materiale,. reducându-le Ia o unitate care e propria noastră unitate, la' fel modificăm, înlăturăm sau integrăm în unitatea noastră sufletească şi datele imateriale ale artei. Temperamentul e tocmai această «ecuzaţie personală». El e resortul întregului nostru determinism afectiv şi la el se reduce şi tot aparentul ilogism al atitudinii estetice. Un ilogism numai în aparenţă. Căci în realitate simpatia sau antipatia estetică sunt strict determinate. E însă o logică ce nu are nimic aface cu logica intelectuală, ce stabileşte raporturi obiective, — o logică afectivă, stabilind întotdeauna raporturi de dependenţă subiectivă. Căci a judeca o operă de artă, înseamnă a o compara inconştient cu propriul tău ideal estetic; înseamnă a recunoaşte *o identitate sau o respingere între ceeace în tine erâ fără expresie şi între forma obiectivă pe care o ai în faţă şi reprezintă o expresie sufletească. Iată de ce am şi zis, singurul cuvânt ce se poate spune despre poeţi, deplin îndreptăţit, e numai: Ei sunt, sau ei nu sunt poeţi ai noştri. Intre sufletul celui ce contemplă arta şi sufletul artistului, va stâ întotdeauna ca un semn de întrebare idealul de artă al fiecăruia, pe care temperamentul îl creează. Sunt ca două ace magnetice, deopotrivă de sensibile, înfiorate amândouă de tremurul frumosului, dar care închid în miezul sufletului lor un mister ce le face să se cheme, să se îmbrăţişeze iubindu-se, sau poate să se respingă brusc şi fără revenire. Şi e poate tocmai, prin ceeace arta devine a doua oară creatoare, — creatoare nu numai de sine, dar creeatoare a infinitelor posibilităţi pe care le stârneşte în noi ca pe nişte ecouri... ■ ' " ” - ■ " • ' - :' 6 © BCU Cluj CĂSUŢA DE NISIP DE CEZAR P E T R E S C U A< .COLO, spre linia convexă a orizontului, unde verdele mării se împreună cu vioriul cerului, tremura o fluturare albă. Şi nu puteam desluşi de-i pânza unei bărci foarte îndepărtate, ori numai creasta de zăpadă a talazurilor. Erâ poate şi un pescăruş înnecat, scufundat şi din nou ridicat din adâncuri. Apoi, când nimic nu se mai văzu, degetele Sabinei se svârcoliră iarăşi în strânsoarea mea, luptând să se smulgă. Am descleştat pumnul şi am cercat să vorbesc repede, despre întâmplări foarte de demult. Soarele aprindea zidurile albe ale fostului Tomis. Se vedeau calcuri legănându-se în port. Un vapor se apropia pieziş, tras cu o nevăzută sfoară. Amintii exilul celui ce scrisese Arta iubirii. încercai să-I închipui rătăcind în asfinţiturile cu neguri, pe aceste tărâmuri râpoase, aşteptând să răsară pe întinderea apelor, nălucirea unei galere din ţară. Pe acelaş nisip jilav, plânsese poate cu fruntea îngropată în fărămiturile de sidef ale scoicilor. Rostii şi versurile elegiei ce ne înduioşară odinioară, pentru tristeţele lui Ovid: «La fumul unui foc de butuci de vie, Unde se îndeasă sumane şi turme de oi, Povesteai de zei frumoşi, aproape goi Dintr’o cetate albă şi aurie. Vorbele tale sunau ca măzărica de ghiaţă De pe copacii ce-i tremură viforile, Tu le spuneai cum au lămâii florile Şi cum oamenii cred că înţelepciunea se învaţă». . . II voiam cerşind dragostea unei femei cu mâinile aspre şi cu părul încâlcit sălbatic; el, care împărtăşise iubirea Iuliei din neamul lui August. II vedeam suferind fără nădejde din această pricină. — Fiindcă, din iubire numai suferinţa e cea care rămâne, Sabina! Numele ei l-am rostit în şoaptă abiâ respirată. Erâ întâia oară când îl spuneam tare, aşâ cum îl desmierdasem în gând. Şi începutul de mărturisire mă înspăimântă. M'am oprit, cu sângele svâcnind spre inimă. Sabina sări de lângă mine în picioare, mă privi o clipă ţintă în ochi. Păru că înţelege deodată, roşi şi svârlind mantaua de pe umeri, fugi spre valuri, sveltă, ca un arc de oţel încordat în tricoul de mătase neagră. Innotă cu înverşunare departe, atât de departe că îmi fu frică. Deasupra apei, se lăsă apoi să plutească nemişcată, cu faţa în sus, cu mâinile întinse. Câteodată talazurile o ascundeau. Şi sufletul mi-se umplu de dânsa, ca de un balsam care potoliâ însfârşit o durere ce o ştiusem pentru totdeauna nepotolită. Atunci răsări la spatele meu Dan, cu părul asudat, cu mâinile ude şi cu lopata de joacă, sprijinită pe umăr, parodiind în miniatură ţinuta unui lucrător istovit. — Tăticule, căsuţa-i gata... Ţi-o dăluiesc matale. îmi arătă sub mal, coliba de nisip împodobită cu acoperiş de scoici trandafirii. Aveâ obrajii îmbujoraţi de înfrigurare şi ochii aprinşi. Ochii Elenei din cele din urmă zile, când numai atât mai trăia în figura albă ca perinele. Toate se ruinară brusc; cerul îmi apăru întunecat, marea posomorîtă. Am strâns trupul mic, lângă piept, cu desnădejde. Din nou pentru mine, nimic nu mai fu pe lume decât vietatea aceea fragedă, în care regăseam sufletul moartei. Pe urmă, când seara a aprins constelaţiile pe boltă, ne-am aflat păşind iarăş alături, în fâneaţa stropită cu florile macilor. Tăcea. Intre noi Dan, tropăiâ mărunt, prea timpuriu cuminte. O stea picură înaintea noastră. Pe urmă alta. Fără voie, mâinile s’au căutat în 8 © buclele arămii ale copilului şi degetele Sabinei n’au mai fugit de încleştare. Drumul cobora spre ţărm, în nisipul fierbinte încă de arşiţa zilei. Eră în văzduh ceva atât de ameţitor, încât viaţa îmi pani într’acel ceas că are pentru ce să mai fie trăită. Am stat acolo, pe nisip, în răsufletul mării. - ■ Valurile împinse molatic din larg, mureau la picioarele noastre. Nici un cuvânt nu-mi izvorî pe buze. Tăcerea ne strânse alături, fără nevoia mărturisirilor. Dimineaţa, marea apare de pretutindeni în faţă, ca un zid. In soarele proaspăt, vapoarele se încrucişează târînd după ele eşarpe de fum. Barca lui Aii se vede departe, pe luciul de smalţ, lunecând în ritmul lopeţilor. Prin sticla ochianului îl zăresc ireal de aproape, cu faţa măslinie şi cu barba căruntă, plecată deasupra năvodului în care se svârcolesc, cu solzii prinşi în. sfori, peştii de argint. Dar altceva aştept. De după salcâmii cu frunza măruntă, din vila albă şi fără acoperiş, ca un zar, ştiu că are să se deschidă o fereastră şi o batistă are să fluture. Dimineaţa se umple atunci de lumină. . Sabina coboară spre ţărm. Nici o mlădiere nu pierd din mersul elastic. O urmăresc după aceea, dela fereastra mea, înnotând în larg, atât de departe, că din nou inima mi-se goleşte de teamă. Când se întoarce, casca verde din jurul părului îmi pare, deasupra valurilor, o floare minunată pe care mi-o dărueşte marea. — Tăticule, am plins o fulnică. Dan mă trage de mână, nerăbdător să-mi arate isprava. Mă supun greu. Mi-e grija aiurea. Acolo, sub umbrela vărgată, Sabina vorbeşte cu doi tineri, izbucneşte în râs şi, cu vârful pantofului, frământă nisipul. Ce vorbesc? Ce-şi au de spus atât de vesel? E unul cu dinţii albi şi puternici, de lup, şi cu râsul îndrăzneţ, pe care îl urăsc fără pricină. — Tăticule hai 1 Merg în silă. In nisip e o fântână mică, atât cât încape pumnul. In fund o furnică se frământă fără chip de scăpare. înconjoară pereţii mişcători, încercă să urce şi sub picioarele subţiri firele de nisip se rostogolesc târând-o iarăş îndărăt. Pipăie cu antenele fine, credecă a găsit, din nou se înalţă aproape de margine şi din nou mărgeaua neagră lunecă în adânc. E Ceva acolo, din propria-mi svârcolire... Trântit cu faţa în jos, cu tâmplele în pumnii mici, Dan priveşte cu răbdarea unui învăţat, urmărind o experienţă savantă. Pe urmă se înduioşează: — Ii dau diurnul, tăticule... Poate ale şi fulnica copii.. . Eliberată, gângania se opreşte o clipă ameţită şi neîncrezătoare, apoi porneşte în zigzag, repede şi mărunt, pe nisipul încropit. Dan a rămas nemişcat. Sub fruntea bombată, peste care s’au revărsat buclele ca o per-deâ, creşte o întrebare: — Tăticule, şi mama fulnicii când moare se duce în cer ? II strâng la piept. îmi cufund capul în inelele părului. Innăbuş un suspin. Dan mă priveşte cu ochi miraţi şi gravi, cu ochii trişti ăi Elenei. Când încep viorile sus, la Cazino, mă ascund departe să n’ascult gemătul coardelor. E un mal surpat, de lut galben, fără ierburi. Apa clipoteşte jos înfiorător de adâncă. De acolo, ziua urmăresc delfinii săltând deasupra valurilor ca uriaşe jucării mecanice. Noaptea, apa nici nu se vede dedesubt. Se simte numai, chemare misterioasă. Astup urechile să n’aud melodiile aduse pe aripi de vânt. Fiindcă fiecare cânt a fost al ei, şi din amintire nu-mi pot alungă umbra Elenei, albă, aşezată ca în vieaţa de odinioară, înaintea clavirului. - Erâ aşâ de caldă căsuţa noastră, cu glastre în geam, cu masa de cărţi, unde Dan răsfoiâ albume cu privelişti decolorate! Acum acolo sunt perdelele trase, uşile ferecate şi numai vedenia celei ce nu mai este, cutreeră încăperile. Barca lui Aii s’a întors din larg. Dan îmi povesteşte întâmplările. L’a purtat Aii între genunchi, legănat de cadenţa vâslelor. A prins o meduză şi doi crapi ce se sbat în găleata cu apă sărată- Mânuţele în gesturi aprinse desăvârşesc povestea peripeţiilor. E mândru, şi-mi jură că o să se facă pescar, când «va aveâ balba albă»... Tătarului îi râd ochii oblici. îşi scoate pipa dintre dinţi, ca să-l privească mai deaproape. Ii e drag, şi-mi arată că are şi el undeva, dincolo de ape, doi nepoţi cari nu-i trec peste înaltul genunchilor. 9 E ameţitoare atâta veselie, la cinci, când plaja se populează cu umbrâle multicolore. Larma copiilor nu mai cunoaşte capăt. Cu lopeţi minuscule clădesc cetăţi de-o clipă, pe care le spală până în zori, valurile. O caut cu ochii. Tresar, când o zăresc acolo, râzând într’o ceată de femei cu vestmintele albe. îmi răspunde cu o abiâ văzută tremurare de pleoape. Iar când vine alături, marea îmi pare un spectacol divin, numai pentru noi pregătit dela începutul veacurilor. înalţă amândoi, Sabina şi Dan, un lăcaş de nisip, cel mai minunat, din câte sunt pe întinderea plajei. Zidurile cresc netezite, cu ferestre de sidef. Când totul e gata, amândoi deopotrivă copii, bat din palme. Şi tot mai găsesc ceva de adăugat; un mănunchiu de alge care închipuie brazdele unei grădini în miniatură, un grilaj de trestie şi o podoabă uitată. Alături, capetele lor se apropie şi privirea mea îi îmbrăţişează pentru totdeauna apropiaţi. De ce căsuţa aceea cu perdelele trase, de acolo, din oraşul îndepărtat de unde am fugit, de ce n’ar fi, deacuma, căsuţa noastră? Când s’a ridicat să plece, flexibilă ca o nuiâ, Dan s’a acăţat de braţele Sabinei şi a sărutat-o lung, ca şi cum ar fi răspuns gândului meu, nebunesc. Aseară, când luna se înălţă din adâncuri, am căutat-o să-i şoptesc, în sfârşit, ceeace nu îndrăznisem să cuget. Erau şi marea, şi luna, complici. îmi eră sufletul plin de dânsa. Uitam firele albe care mi-au nins tâmplele. Ca un vlăstar înmugurit într’o ciotură, îşi deschideâ dram spre vieaţă încă o nădăjduire, cea din urmă... Aveam s’o port la malul râpos, unde singurătatea mă duruse nopţi fără capăt. In sfârşit, o mână cu degetele trandafirii ca înlăuntrul trandafiriu al scoicilor, aveâ să-mi risipească de sub frunte, gândul cel negru. Mi-se părea în fiecare ungher că o văd, şi nu eră. Altă femeie visă cu bărbia în piept, pe banca noastră. Alta râdea cu triluri, cobofînd poteca într’o ceată plină de larmă. Alta rătăciâ singuratică, aproape de prăpastia ţărmului. Intr’acel ceas, unde puteâ fi? Şi am văzut-o. In capătul cel mai ascuns al dramului. Luna le cădeâ drept în faţă. Fruntea Sabinei se înclinase pe umărul lui. L’am recunoscut: tânărul acela cu dinţii puternici şi râsul îndrăzneţ. Fruntea Sabinei coborâ pe umărul lui tot mai jos, asemeni unui potir de floare prea greu, şi mâinile bărbatului desmierdau mlădierile trupului, ca mâinile unui orb ce-ar pipăi o amforă. Cum de-am ştiut înnăbuşi gemătul ? Nici soarele nu mai are îndestulă lumină, seara, când descinde în peşteri de nori. Sub cel mai îndepărtat ţărm, unde maluri surpate ne despart ca într’o cetate prăbuşită, ne ascundem ceasuri fără sfârşit. Eu şi Dan. Din pumnii Iui mici face cupe pentru nisipul de aur. In găoacea scoicilor ascultă hăuitul mării. Dar jocul lui e trist. Veselia lui sună silit. Deacumi suntem iar numai noi. Pe linia îndoită a zării se depărtează barca lui Aii. Umbrele se lungesc pe nisip, ne cuprind reci. E urîtă şi goală cămara unde trebuie să ne întoarcem. Iar copilulnu mai ştie râde. Atunci, deasupra noastră, pe creasta ţărmului, răsar ei. Sunt obosiţi, vin de undeva, de departe. Părul Sabinei e aproape de tot de buzele lui, — şi cum stau drept, închizându-ne cerul, rochia albă, tremurată de vânt, îl înfăşoară ca o îmbrăţişare. Şi Dan i-a văzut. Căci pare deodată foarte atent numai la barca lui Aii, nemişcată acum pe linia orizontului. Am deschis geamul, vântul mării a năvălit sărat din întuneric, alungând mirosul de spital. La spatele meu doctorul păşeşte în vârful picioarelor. II simt nehotătît, acum după ce şi-a strâns în cutia de catifea neagră, cuţitele de oţel. Ştiu ce vrea să-mi spună şi nu găseşte cuvântul. încerc să fumez şi fumul e amar. îmi reazim fruntea de zid şi nu e îndestul de rece. Paşii doctorului s’au oprit aproape. Mă întorc şi nu e nevoie să-mi rostească cuvinte. In patul lui mic, Dan zâmbeşte trist prin somn. E alb ca şi pernele. Buclele de aramă s’au topit ude de friguri. Surâde prin somn, şi surâsul sfârşeşte în gemăt. 10 © BCU Pipăi sub cearşaful fierbinte, trupul slab din care vleaţa fuge. în închisoarea pieptului, inima svâcneşte din ce în ce mai încet.Din ce în ce mai încet. Iar de sub pleoape, când se deschid, ochii lui mă privesc trist, ca ochii Elenei de dincolo de vieaţă. Acum, acolo sus, deasupra malului cu râpe galbene, e un mormânt mic ca o jucărie. Aştept să coboare noaptea, să-mi îngrop fruntea în ţărână şi nimeni să nu vadă. S’au golit vilele. E pustiu. Toamna a scuturat frunze. Ploile le-au putrezit. Neguri se înalţă. De săptămâni nesfârşite rătăcesc printre casele cu obloanele trase. Vântul chiuie în întuneric, oftează cu glas omenesc. Astăzi dimineaţă am trecut în ploaie, pe potecile ude* Pe lângă cazinoul unde furtuna smulgeâ afişe roşii de pe pereţi. In dosul ferestrelor, o slugă băteâ ţinte în sicriul clavirului. Aii s’a strecurat pe lângă mine, în şuroiala picurilor, cu umerii încovoiaţi. N’a scos pipa din dinţi, am zărit cum muşcă din osul ros, întoarce capul şi se furişează, vrând să nu vadă. In urmă l’am simţit oprindu-se. Pe plajă, ploaia a netezit urmele. Din căsuţa de nisip a mai rămas doar o movilă neagră, unde flutură încă, strâmb, un steguleţ fără coloare. Căsuţa lui. Căsuţa noastră, întind mâinile spre marea întunecată. Nu mai e nici o nădejde. Acolo sus, deasupra malului, e un mormânt mic, ca o jucărie. Aştept noaptea. Şi atâtea nopţi mai sunt de trăit. » Astfel sfârşesc însemnările înnecatului. DESMĂRGINIRE D E NICHIFOR CRAINIC Ş>I de pe vârf de munte mă voiu sui pe-un nor* Zi grea, zi sfărâmată va fi, — o zi de-adio, Când inima-mi, de tine, făşii voiu deslipi-o, Tu, cuib al frumuseţii, pământ rătăcitor, Voiu sfărâmă sub pleoapă tot spaţiul din jur Şi-mi voiu culcă suspinul pe norul meu-şalupă Ritmată de arhangheli, la proră şi la pupă, Cu aripile vâsle prin valul de azur. Oceane de văzduhuri s’or lumină rotund, Prin stele-arhipelaguri şalupa mea să treacă, Iar tu, frumoasă lume, să-mi pari o piatră seacă Scăpând, rostogolită, spre-adâncul fără fund. Mă va 'nvăli spumoasă, pe creştete de hău, O oretutindenească vibrare de lumină. Să ma pătrund aevea că-s mai presus de tină, Despovărat de plumbul părerilor de rău. V I I T O R U L C AR E NE SURÂDE DE DEMOSTENE BOTEZ vei muri: Pe străzile pe care ai trecut Râzând altă dată cu prietenii tăi, Pe unde în iubirea cea dintâi Ai umblat pe lângă o femeie, tăcut, , Pe străzile 'ncrustate cu toată vieaţa ta Ridicol şi încet te va purta Intr'o cutie nouă, lustruită, O mulţime pentru-o zi mâhnită. Tu n'ai să mai ştii că la răspântia de străzi, Acolo unde 'ntr'o noapte de Mai Ai sărutat întâia oară mâna femeii pe care-o iubeai, Te vor opri puţin... Şi din ogrăzi Slugi murdare care au ieşit • . La porţi, vor întreba: «Oare cine a murit?,..» Pe drum, cei porniţi de-acasă la plimbare Vor fi 'ntristaţi de-această întâmplare Că le-a ieşit un mort în cale; Iar doi îndrăgostiţi surprinşi de convoi, Vor pleca în jos capul amândoi Parodiind şi ei gesturile vieţii tale, Şi vor porni tăcuţi în altă parte, Fiindcă toţi îndrăgostiţii fug de moarte. Toţi oamenii se vor opri o clipă 'n drum Şi se vor descoperi în faţa ta fără de rost Intrebându-se 'ntre ei abia acum Cine-ai fost... 12 © BCU Cluj Dacă-ar fi ’nţeles cineva inima ta Te-ar fi dus pe-ascuns, pe străzi pustii, anume Ca să nu mâhneşti atâta lume Care nu te cunoscuse pentru-a te uita/ Prietenii se vor simţi datori să vie Până la locaşul tău de veşnicie Să se razime acolo, trişti, de-un pom Filozofând ridicol: «ce 'i un om!...» Se vor întoarce-apoi tăcuţi, fumând, Prin mahalâ, într'un apus de soare, Şi vor simţi că ’n ei ceva îi doare, Şi fiecare va avea pentru tine-un gând. Pe urmă tot va rămânea ca înainte, Şi nu va mai fi nimeni pe pământ Care să-şi mai poată-aduce-aminte Că tu ai rămas singur într'un mormânt. © BCU Cluj CRONIC I IDEI, OAMENI & FAPTE GÂNDURI O frunză s’a desprins. Când am ridicat ochii în sus, aseară, cerul eră încă văratic şi celelalte frunze verzi. Şi iată, după o singură noapte de brumă, iată toamna. Astăzi dimineaţă, pe stradă, vântul ro-stogoliâ foi veştede. Văzduhul avea o sonoritate nouă. Mâinile copiilor erau vinete de frig, pe ghiozdanele proaspete, de început de an şcolăresc. Glasurile lor umpleau uliţa de larmă. înaintea vitrinelor de librării poposeau, ridicaţi în vârful degetelor, să râvnească după sticlă, un atlas cu scoarţele ilustrate multicolor. In sălile de clasă, cu veşnica hartă a continentelor şi cu tabela neagră, vopsită de curând, e miros de creioane ascuţite, de caiete noui, de cerneală acum deşertată în călimară. In băncile cu iscălituri scrijilate de briceag, încă o generaţie s’a aşezat neastâmpărată de libertatea vacanţei, ca după nouă luni, să se ridice cu obrajii mai palizi şi cu mintea încărcată de învăţătura orânduită de preistorice programe. Atâta tinereţă osândită unei chinuiri fără rod, înspăimântă. E copilăria noastră pe care o plângem în alţi copii. Am răsfoit un program şi un fior m’a scuturat, ca după cea dintâiu teoremă abstractă, după a cărei învăţătură frăgezimea copilăriei s’a stins odinioară, brusc. Am răsfoit pe urmă şi cărţile de şcoală de acum, ca să regret pe acele de atunci. Erau aceste cărţi pe vremuri, măcar o bucurie, fiindcă înţelepciunea aridă se află ades strecurată prietenos. Erau unele pe care le iubeam cu adevărat. Mă introduceau în secolul lui Pericle, şi în taina buteliei de Leyda, şi în obiceiurile aborigenilor din arhipelagurile Polineziene, cu o simplitate care nu făceâ numaidecât ceasurile de lecţie, ceasuri de supliciu. Astăzi se pare că dascălii cu cărţi aprobate de comisiuni şi ordine ministeriale, îşi fac o volup- DE TOAMNA tate din chinuirea minţilor tinere. Intr’un manual de istorie antică, ce-ar trebui să fie o povestire cu tâlc, întâmplările sunt redate cu o miraculoasă confuzie sintaxică, pe care n’am mai cunoscut-o decât, când din întâmplare, am răsfoit o cărţulie de traduceri în esperanto. Intr’o carte de fizică, ilustraţiile au fost economisite de editor şi pe alocuri înlocuite cu pete negre, ce ne amintesc gluma hazlie,— pare-mi-se dintr’o broşură a d-rului Urechia, unde o bătălie de noapte eră reprezentată printr’un pătrat negru;—explicaţie simplă, fiindcă noaptea firesc e să nu se vadă nimic alt decât întunericul. Pe urmă pe aceste cărţi se lipesc şi un timbru de impozit pe cultură, inovaţie fără seamăn îfttr’o ţară cu învăţământul obligator. Aiurea se fac jertfe pentru a da copilului, dornic de învăţătură, carte cât mai ieftină, (în Elveţia gratis); în ţara unde este un regim de protecţie al zahărului, al hârtiei, al boilor şi al porcilor, învăţătura constitue o simplă sursă de venit budgetar, pentru Stat, sau pentru un privilegiat aşezământ de Stat. Sunt două luni, de când ziarele au făcut vâlvă în jurul bunului gând, pe care l-au avut ţăranii din câteva judeţe, de a-şi clădi singuri şcoli. A fost un prilej pentru d-1 ministru al instrucţiunii publice, să rostească un înflăcărat discurs* Tot astfel, în circuri, clownii cari încurcă treburile altora, răspund cu saluturi graţioase la aplausele destinate gimnaştilor aruncaţi în aer dela trapez, pentru a învârti roata morţii. Dacă, cei nouăzeci la sută de analfabeţi, îşi clădesc singuri din piatra lor, şi cu mâinile lor, şcoli, pentru a evită copiilor osânda besnei în care i-a ţintuit o jumătate de veac de regim liber şi frăţesc, e timpul să le dăm şi noi acestor minţi fragede, cărţi bune, programe utile şi mai îngăduitoare taxe. S’ar puteâ calculă de aci, şi ajutorul electoral pentru un guvern ce-ar face aceasta. ROMANUL DE AVENTURI ^Ddiseia şi Atlantida — ce absurdă apropiere! Şi totuş, în întâmplările miraculoase ale vicleanului Ulise, ca şi în cele din urmă povestiri ale lui Pierre Benoît, cetitorul vânează mai întâiu aceleaşi nemărturisite desfătări. E setea de aventuri minunate, complicate de primejdii fantastic urzite şi sfârşite cu salvări providenţiale. E dorinţa de magic, evadarea din mediocritatea cotidiană într’o lume ce furnică de miracole, unde monotonia e ruptă şi imposibilul devine cu putinţă. Există în-tr’un ascunziş de suflet al celui mai pricăjit cetăţean un aventurier ratat, care dormitează. Şi fiindcă n’a putut păşi peste bariera natală, consolarea o caută în cartea cu întâmplări fioroase. Ajuns acasă, cu capul îmbâcsit de cifrele biu-roului, cetitorul, după ce şi-a schimbat incomodele încălţări urbane pe o pereche de confortabili pantofi domestici, se transportă deodată cu fiecare filă a cărţii întoarsă, într’un decor exotic şi luxuriant, unde antilopele se adapă în râuri clare ce şerpuesc lângă pagode cu podoabe de fildeş, unde elefanţi masivi se ridică din scăldătoare purtând pe spinare flori de hibiscus şi de violete orhidee; unde jaguarul cade izbit de glonţ în clipa când sfâşie pieptul eroinei fecioare; unde piratul evadează în preziua ghilotinării, unde templele Indiei, văgăunile Tibetului şi captivul ars pe rug de tribul de canibali australieni, se perindă ameţitor. Cartea nu cade din mână, decât când cea din urmă pagină a fost întoarsă şi ultimul rege Astec a murit. Ulise, legat de catargul năvii, ascultând chemarea sirenelor; Robinson aruncat de valuri în «insula desnădejdii»; Hans Pfaal întovărăşind pe Edgar Poe în lună; Scherlock Holmes deslegând enigma câinelui din Basckerville; Thomas l’Ag-nelet, gentilhome de fortune, jefuind corăbiile; — galeria eroilor de aventuri se lărgeşte la nesfârşit şi fiecare carte îşi făureşte astfel ceasul ei de celebritate. Aventuri marine şi aventuri poliţieneşti; BILANŢ DUPĂ SF La noi «vacanţa mare», de vară, se întinde prin-tr’o ciudată contagiune şi asupra vieţii intelectuale a celor ce de mult nu mai poartă ghiozdan şi chipiu şcolăresc. Căldurile care împovărează atmosfera, aţipesc şi spiritele. Miniatura de mişcare literară-artistică moţăie. Odată cu hârtia albastră lipită la ferestre înainte de plecarea în vilegiatură, lumea trage storurile şi asupra puţinului interes păstrat vieţii intelectuale. In Occident lucrurile nu se petrec tocmai aşâ. In anul acesta sfârşitul de sezon şi «sezonul mort», cum se zice la noi, au fost, dacă nu mai rodnice, cel puţin mai interesante, decât sezonul însuşi. Am fi vrut să schiţăm un bilanţ cât mai întregit al vieţii intelectuale străine, din aceste luni trecute acum. Dar materialul e atât de stufos şi izvoarele aşâ de răsfirate, încât ne vom mărgini să însemnăm fragmentar, doar faptele mai vii şi care ne cad mai prielnic sub pană. Franţa a înregistrat evenimente vrednice de interes în mai toate genurile literare. Poezia a fost poate singurul gen vitregit, fiindcă un singur volum de frunte l-a reprezentat în vitrina librăriei: volumul «Charmes» al lui Paul Valery, poetul reprezentând prin excelenţă «arta versului», ori, mai departe mergând, arta cuvântului, în poezia franceză contemporană. Volumul a prilejit un articol în stil mare în «Nouvelle Revue Franţaise», revistă ce-şi dă toată silinţa să-l consacre definitiv pe Valery ca «prinţ al poeţilor» şi ca poet al generaţiei. Au urmat apoi discuţii din partea altor publicaţii literare, care vădesc pe faţă, dar mai ales indică printre rânduri, tendinţa unei prudente rezerve. Probabil tot timpul va fi tribunalul suprem. Vieaţa teatrală a sfârşitului de sezon, a fost înviorată de câteva evenimente, ale căror desbateri incursiuni în epocele preistorice ca în romanele lui Rosny sau în negurile viitorului, ca în anticipaţiile lui Wells şi Jules Verne; aventura geografică şi aventura istorică; Jack London şi Alexandru Dumas, Walter Scott şi Cervantes, Gaboriau şi Maurice Leblanc, Maindron şi Claude Farrere, Stevenson şi Pierre Mac Orlan, atâtea nume şi tot aţâţi cântăreţi ai hazardului. Căci în acest hazard stă toată taina romanului de aventuri. Cervantes a avut intuiţia când îl puneâ pe Don Qui-chotte la răscrucea a patru drumuri, să-şi aleagă calea după fantezia Rosinantei lăsată cu frâul liber. Se pare că de câţiva ani şi mai ales după răsboiu, romanul de aventuri e din nou căutat cu frenezie. E o împrospătare a genului ori o regresiune? Problema a început a îngrijora critica literară. Şi fără îndoeală e o regresiune, o întoarcere în evoluţia spiritului. E un nou romantism, şi încă de cea măi inferioară calitate. Căci dacă gustul de magic există în noi şi se cere uneori satisfăcut ; a-1 flata în dauna celorlalte virtuţi pe care i le-a creat o îndelungă evoluţie literară, înseamnă a coborî literatura la nivelul unei simple industrii, accesorii filmului de cinemâ. Şi iarăş nu poate fi decât întristător, că în trei ani, romanele lui Pierre Benoît au întrecut tirajul de trei decenii, al cărţilor lui Anatole France, de o pildă. RŞIT DE VACANŢĂ s’au prelungit cu folos pentru critica dramatică şi chiar pentru critica literară, în general luată. Astă iarnă, Jules Romains şfichiuiâ cu aci dă ironie exagerările ridicule stârnite de «epidemia de freud-ism», cum numiâ el faima pe care a avut-o în Franţa teoria psicanalitică a savantului german. Ori, iată că în vară, critica dramatică primeşte cu acelaş ton, căderea piesei «Le marchand de reve» a lui Lenormand, cu psicologia construită pe bazele teoriei lui Freud. Inchipuiţi-vă o gravă dramă a cărei construcţie se reazimă pe: «complexul lui Oedip», sexualitatea infantilă, influenţa viselor şi aşâ mai încolo! O piesă cu succes scenic şi cu elogii discutată de critică a fost «Dardamel» a lui Emil Mazaut. E mai ales interesantă prin noutatea şi îndrăzneala cu care aduce la rampă o veche problemă, aceea a bărbatului înşelat. Toţi încornoraţii până acum au fost ridiculi. Mazault aruncă ridicolul asupra femeiei, punându-1 pe erou să-şi facă un titlu de glorie din încorno-nare, să-şi strige în gura mare, chiar el păţania, să-şi pună în poartă placa de «cocu». Şi abila manevră psihică reuşeşte. Un fapt cu deosebire interesant pentru teatrul francez a fost rezultatul pe care l’a dat reprezentarea pieselor lui Sacha Guitry în Italia. E de o semnificaţie care trebuieşte subliniată gros şi cu roşu. Iată faptele riguros controlate şi exact condensate: In Italia, chiar printre adversarii Franţei, prestigiul francez e imens. Cărţi, reviste, ziare, reviste de modă aproape numai din Franţa se cumpără. Aproape tot repertoriul ce se joacă pe scenele Italiei e numai francez, Moliere e iubit şi înţeles; în ansamblu judecata Italienilor seamănă cu a francezilor. Ei bine, teatrul lui Sacha Guitry nu numai că nu s’a putut impune, dar a produs indignare. 15 Sau; —• cum o simplă călătorie peste graniţă, afirmă necesitatea de a revizui acele creaţii care sunt prea mult, numai ale Parisului. .. Alt eveniment a fost succesul piesei lui Gide, «Saiil», pe care teatrul «Vieux Colombier>> a montat-o cu deosebită îngrijire. Inteligenţa agilă şi de un particular colorit, care însufleţeşte arta acestui răsfăţat între moderni, Andre Gide, a făcut ca «Saiil» să intereseze viu şi intens critica franceză. «Saiil» e o dramă biblică, psichologică şi pasională. Gide a făcut din Siial un fel de diletant biblic, cu subtilităţi de psicholog modern. E un Saiil care, cu o ascuţită pătrundere de analiză, declară pur şi simplu că valoarea lui stă în complicaţie. Şi critica exclamă victorioasă: iată-1 pe Gide întreg în fraza lui Saiil! Inteligent, complicat şi îndrăgit de acele semiobscurităţi turburătoare din suflete. E o vină? Idei noui, procedeuri chiar, în domeniul creaţiei dramatice s’au comentat cu prilejul piesei (cu mult succes) «La Dauphine» a lui Franţois Porche şi mai ales, în urma prefeţei pe care a publicat-o la tipărirea piesei în volum. Porche indică aci un nou procedeu în scrisul dramatic practicat cu succes: colaborarea cu interpretul. Odată primele pagini scrise, le-a cetit viitoarei interprete, d-na Simone şi de aci încolo colaborarea se pare că a mers de minune. In orice caz e o problemă nouă. Şi fiindcă e vorba de legătura dintre dramaturg şi interpret, să încheiem acest mic «coup d’oeil» aruncat asupra mişcării dramatice franceze din ultimele luni, înregistrând şi aventura drâmatur-gească pe care a avut-o şi la care a făcut o destul de comică faţă, marele tragedian Le Bargy. Intr’o zi i-a venit idea să devină dramaturg. Zis şi făcut: «Une danseuse et morte» a luat fiinţă şi Odeonul i-a jucat-o. Cum eră firesc, piesa a venit de-a rostogolul, dela toată înălţimea la care o situase europeanul tragedian. O recidivă ar fi naturală, fiindcă mai toţi marii tragediani devin îndărătnici spre bătrâneţe. Proza epică, mai ales romanul (termen foarte elastic în limbajul literar modern) a dat recoltă bogată şi mai ales a permis interpretări critice, care ne interesează încă mai mult. Ne vom permite să nu pierdem de loc timp cu «Les Don Juanes», romanul dulcelui şi mult preţuitului de cucoane academician francez, Marcel Prevost. Oricât de «interesantă» ar fi «noua specie», femeia don-Juană pe care o descopere şi o «studiază»; oricâte benzi transversale, cu toboşăreşti fraze menite să atragă lumea, i s’ar pune volumului, oricâte sute de mii de ediţii s’ar vinde, nu ne interesează. «Grand prix du roman» a fost decernat de Academia Franceză lui Francis Carco pentru «L’Homme traque». Carco şi-a făcut încă de mult o îndeletnicire preferată din zugrăvirea vieţii de apaşi. Mai toate romanele lui descriu vieaţa aceasta întunecată şi sângeroasă, unde instinctele se des- lănţuie cu violenţă de forţe elementare. Critica a felicitat Academia pentru curajul ce l’a arătat, premiind un roman în care e vorba de apaşi, crime, poliţie şi urmăriri. E în adevăr o încercare de a sgâriâ mucigaiul principiilor după care până acum, Academia alegeâ cărţile premiate. Reţinem din volumul lui Carco o intenţie ce ni-se parq interesantă : tendinţa de a înlătură mila ori simpatia cetitorului pentru lumea aceea neagră, şi de a provocă oroarea. «Castagnol» de Andre Lamande, «Barnabâ Ţignol» de Rene Thevenin, «Un homme tendre» de Lou-wych, «La Fiance morte» de Faure-Biguet şi altele de: Pierre Mac Orlan, Paul Morand şi Andre Therive. Iată romane noui de autori tineri. Critica spune: unul e o simpatică distracţie, altul o glumă, altul serios realist, altul adânc psichologic. Şi încă: unul rămâne la tradiţie, altul inventează un stil, alţii urmează fiecare câte un drum al lui. Deci: completă diversitate, nici o tendinţă de a se grupă într’un anume sens, nici o intenţie de a face şcoală. Mai e nevoie să subliniem semnificaţia? Intre evenimentele literare numărăm şi două polemici. întâia s’a iscat pe tema «secolului XlX-lea» şi a luat proporţii întinse. Leon Daudet şi-a încoronat opera de denigrare a acestui veac, scoţând volumul căruia i-a pus cu litere mari pe foaia de titlu «Le stupide XIX siicle». A fost o scânteie de puternic dinamo. Daudet, ori mai bine zis volumul, a rămas singur de o parte, iar de alta o mare mulţime de intelectuali cari au început cu variate forţe lapidarea. întâia piatră a pornit din paginile revistei «Les Marges». Publicaţia de deschis o anchetă. O sumă de scriitori şi-au spus cuvântul bun pentru veacul insultat crunt de Daudet. Pe urmă mâinile care au svârlit pietre s’au înmulţit, glasurile care au strigat, deasemeni. Un bolovan a sburat chiar din Italia, dela revista «Marzzocco». Discuţia s’a complicat şi cu amestecul oamenilor de ştiinţă. Doctorul Maurice a protestat în «Revue Hebdomadaire» împotriva iconoclastului ce voiâ să răstoarne chiar idoli de trăinicia lui Pas-teur şi Claude Bernard. Şi focul încă nu-i stins. A doua polemică (şi ea în curs încă) au produs-o alegerile dela Academie Franceză. Intre alţii, poetul şi eruditul cercetător al renaşterii, Pierre de Nolhac, a fost ales cu uşurinţă. Când a fost însă vorba de Charles Maurras, lucrurile s’au încurcat. Duşmani au sărit. D-l Loucheur a mobilizat armata de publicişti să taie calea lui Maurras. Academia s’a revoltat de lipsa de «maniere» a lui Maurras, care a îndrăznit să-şi anunţe candidatura în ziare, înainte de a remite Academiei cuvenita înştiinţare 1 Mai trist e însă că votul greu al lui Anatole France care se lasă târît de curent. Ni-se spune că autorul fin al opiniilor lui Jerâme Coignard, interviewat, ar fi spus: Nu-1 votez pe Maurras. N’are destule calităţi literare (!). Şi Maurras e doar cel mai credincios discipol al maestrului! , 16 © BCU Cluj Lui Francis Jammes i s’a oferit Legiunea de Onoare, mai bine de un deceniu după notorietatea poetului. Jammes a refuzat-o. Din America Latină a răsărit steaua unui nou poet: Jules Supervielle. Scrie în franţuzeşte. Volumul «Debarcaderes» a debarcat dincoace şi în câteva luni Supervielle şi-a croit drumul. «Revue de Geneve» i-a consacrat un studiu elogios. Mai toate revistele au vorbit de el şi iată încoronarea: «Nouvelle Revue Franţaise» îi publică în frunte poemul «Terre». Lucrurile merg repede în străinătate... când merg. , Supervielle e cântăreţul exotismului, popasurilor, al bungalow-ului paraguaian. Departe de dulcegăria unui Loti, neexagerând asprimea lui Ki-pling, rămâne voinic în accent şi colorat în imagine. Belgia încearcă — se pare cu succes —■ să împingă spre europenism pe prozatorul ei cel mai sincer, Franz Hellens. Numele lui D’Annunzio, cu volumul «Nocturne», prodigios poem al ochiului care nu vede; cu in- terview-urile lui; cu accidentul care era pentru a doua oară să-l coste viaţa; cu svonul călugăririi ' lui; — e din nou pe buzele tuturor şi în coloanele publicaţiilor străine. încolo, dela volumul lui Papini, Italia n’a dat nimic mai de seamă. Teatrul are o penibilă înfăţişare de rămas în urmă. Totuş, în ultimul timp, revistele italiene vorbesc cu grandilocvenţă de piesa «I Pazzi» a lui Roberto Bracco. Ea marchează un eveniment şi face vâlvă. In materie de publicaţii periodice, produce discuţii o foarte interesantă revistă: «La Ronda». E scoasă de şapte scriitori, compact legaţi de prietenii vechi şi de identitatea ideilor lor. Unanim, au hotărît să-şi facă o datorie din combaterea rătăcirilor moderne ca d’annunzianism, futurism şi pascolism, opunând marea tradiţie italiană care a fost întreruptă după Leopardi şi Man-zoni. «La Ronda» vrea astfel să perpetueze pe nesimţite tradiţia, realizând frumuseţi noui şi rămânând moderni, dar italieni. CRONICI LITERARE DUILIU ZAMFIRESCU Câteva însemnări târzii de Pamfil Şeicaru 'am cunoscut: solemn, urând linia sinuoasă a celor doborîţi, îndârjindu-se chiar să învingă şi bătrâneţea. Aceelaş trup încordat ce dă înfăţişării un aer de potolită t nereţe, aceeaş eleganţă în ripostă, au marcat trecerea prin vieaţă a lui Duiliu Zam-firescu. Niciodată nu i-am bănuit măcar vârsta. Duiliu Zamfirescu îşi purtă albul părului cu graţia unui capriciu. Păreâ să-şi fi pudrat cu albul argintat al anilor, mustaţa. El nu a înţeles niciodată că estetica în artă trebuie să a.bă, ca o inevitabilă corespondenţă, inestetica în vieaţă. Faptul că şi-a îmbrăcat trupul, cu aceeaş grije pe care a pus-o în artă îmbrăcându-şi gândurile în imagini cât mai elegante, prin luminoasa lor noutate, l-a împiedicat pe Duiliu Zamfirescu de a aveâ contactul cu ceeace numim cafeneaua literară. Pe vremuri doară cafeneaua eră bursa literilor române. Ca poet, Duiliu Zamfirescu a fost cu totul necunoscut. Ceeace s’a scris cu prilejul morţii lui, e aproape o impietate. Toţi s’au simţit obligaţi să pomenească poema «Harpista», o bucată scrisă la 18 ani, în care poţi găsi influenţe aşa de ciudat îmbinate: Musset, Bolintineanu şi Boliac. «Harpista» e o poezie proastă. Cei cari au scris despre poetul Duiliu Zamfirescu, nu cunoşteau alte versuri, decât ceeace au auzit cândva la un examen al conservatorului de declamaţie. Critica noastră literară nu odată e aşâ de bine informată. Cine se mai gândeşte la frumuseţile închise şi uitate în paginile volumelor «Alte orizonturi» (1894), «Imnuri păgâne» (1897) Şi «Poezii Nouă (1899)? Cine bănueşte măcar frumuseţea acestei poezii de cea mai pură graţie clasică? Cine ştie că Duiliu Zamfirescu, contemporan cu Gheorghe Coşbuc şi scriind în mijlocul eminescianismului (Vlahuţă-O. Carp) îşi păstrează originalitatea lui plină de artă? Elev al clasicului Horaţiu — a învăţat ceva din arta de a se împăca şi cu destinul ce apasă implacabil biata sbatere a vieţii noastre, şi mai ales cu repedea trecere a anilor. Clasicismul lui Duiliu Zamfirescu nu este numai o formulă de artă, sau mai exact o disciplină a scrisului. Clasicismul lui este o disciplină a gândurilor şi a sentimentelor; o atitudine în faţa vieţii. Duiliu Zamfirescu a căutat imagini noui şi ritmuri ne întrebuinţate. De sigur că generaţiile mai pretenţioase, mai rafinate ca gust, vor scoate la lumină toate florile presate în paginile volumelor lui uitate. Ochii cetitorilor se vor opri uimiţi, pe versuri pline de o fragedă poezie ca: La Palermo, primăvara, Trandafirii urcă scara. Liliacul alb roşeşte Când sărută Dintr’o cută Sânul ce-1 adăposteşte. Prin grădini a prins o fee Gardurile ’n azalee Casele învolburate , In ciorchine De Glycine Pe balcoane aninate. Dimineaţa ideală Râde ’n floarea de migdală Tinereţea stă în cale, întrupată Intr’o fată , ' Cu un coş de portocale. Vin Bălcescule, din somnul Adormiţilor în Domnul, Să vezi firea cum renaşte: Totul cere Mângâiere Pentru florile de paşte. Unde eşti, în care floare Clipa ta nemuritoare Şi-a luat fiinţă nouă? Care plantă Elegantă Poartă sufletu-ţi în rouă? Căutând urmele tale, M’am oprit la Monreale, •—• De sub vechile morminte Se ridică Plin de frică Crinul, floarea cea cuminte. (Flori de Paşte — «Poezii nouă») Şi în epoca aceasta, când poezia românească îşi căută o formă înnoită, care să poată da sensibilităţii noastre nu numai nuanţa ei modernă, dar şi o rezonanţă cât mai amplă, ce bună călăuză ar fi poezia simplă şi totuş aşa de rafinată a lui Duiliu Zamfirescu! Vom înţelege ce minunată şcoală este pentru sensibilitatea românească, clasicismul roman, cu luminoasa lui graţie. Toată opera lui Duiliu Zamfirescu este lucrată cu aceeaş atentă pasiune de a păstră disciplina interioară. Stăpânind ecourile vieţii, care năvălesc tumultoase spre a-şi găsi expresivitatea artistică, le-a supus acelei discipline inflexibile a liniei arhitectonice ce formează esenţa acestui clasicism. Imaginaţia lui caldă, svăpăiată uneori, a fost ponderată de spiritul gândirii romanice. Iată formula ce ar putea sintetiza pe Duiliu Zamfirescu. Mulţi ne-am făcut educaţia literară, subtilizând-o cu opera lui. Dar romanele «Viaţa la Ţară», «In răsboiu», «Tănase Scatiu», «îndreptări», «Ana», ne-au dat ceva mai mult. . • Nu simplul aspect exterior, dar înţelesul adânc al procesului intim de transformare al societăţii româneşti. Duiliu Zamfirescu nu s’a mulţumit numai să observe, dar să înţeleagă, să interpreteze, să pătrundă sensul adevărat, real, al tuturor asperităţilor morale, care turburau liniştea interioară a spiritului societăţii româneşti. Romanele lui vor rămâne ca splendide monografii morale ale acestei societăţi dintre anii 1870—1890. In ele stă închis sufletul, atmosfera unei epoci. Din ele poate, vom desprinde cândva şi un alt înţeles al vieţii româneşti, şi contura în suflete năzuinţa de a ne apropia cât mai mult de ritmul naţiei noastre. Duiliu Zamfirescu rămâne un dascăl, şi în arta şi în viaţa noastră românească. AL. A. PHILIPPIDE: < A U R STERP> Observaţii nicidecum critice , în faţa vitrinei româneşti de Al. O. Teodoreanu ■ Paul Verlaine a sporit numărul poeţilor blestemaţi, relevând indiferenţei şi nepriceperii pe Tri-stan Corbiere «qui a jete son volume au nez du siecle». Astfel înzestrat şi înţeles tot atât (vorbesc de îndrumătorii gustului public), Philippide şi-a aruncat ghirlanda de poeme cu polen sterp (de aur) dincolo de veac. Ea trebuie privită acolo. O revistă oarecare, înregistra tăcerea rezervată şi de sigur întristător nedumerită, cu care critica noastră, în perpetuă vacanţă faţă de actualitate, a primit acest volum. Intelectualul român s’a trezit cu Philippide ’n faţă, cam cum s’ar fi trezit un troglodit sau o mumie resuscitată, c’un bec electric, aprins deodată, sub nas. Criticul român e mult prea absorbit de răstălmăcirea arhicunoscutului pentru a fi ispitit de enigma altfelului. Faţă de poarta nouă el se manifestă proverbial, viţel. Noutatea îl stinghereşte şi-l irită. Dealtfel, nepoftitul nu face decât să existe (neratificat). Prezintând desavantajul de-a nu putea fi clasificat, el trebuie să aştepte apariţia altora la fel sau cel puţin asemănător cât de cât, pentru a se putea înjgheba Şcoala. Ajunşi aici, domnii poeţi sunt invitaţi să ia loc în bănci (după clase), pe când ochelarii academici se potrivesc cu bonomie şi competenţă deasupra catalogului. Bătrânul dascăl îşi mângâie barbişonul vibrant ca o codiţă de bursuc, pune şcolii un titlu, se mai scarpină ’n creştetul nud, apoi, cu diviziuni şi subdiviziuni, semnalează premianţii şi promovaţii, în pagina adiţională a vechei Antologii, pe capitole. Âşâ, da! Dar să vorbeşti de primul imberb căruia i s’a năzărit să scrie în versuri? Vrea el să reformeze poezia? N’avem destui poeţi? Slavă Domnului, Alecsandri, Eminescu, Coşbuc, au scris tare frumos, fără să umble după originalitate. Auzi dumneata? Vers liber! ' Iată atâtea argumente care-1 fac pe noul venit, cel puţin neplăcut. Vorbind de Philippide unui bătrân profesor de literatură, nici n’am apucat bine să-i articulăm numele, pentru a fi întâmpinat scurt: , 18 © BCU ■— «Ce tot vorbeşti, domnule? Poate fi el comparat cu Eminescu? Nu! Atunci ce tot îi daţi cu Philippide? Philippide ’n sus, Philippide ’n jos! Mai slăbiţi-mă! Eu mă mir de Ibrăileanu cela că-i publică poeziile. II ştiam om cuminte». Dacă adăugăm la pilda acestei sinteze, a mentalităţii curenţe de totdeauna, faţă de lucrul nou, şi faptul că Philippide poate fi văzut la teatru, la cinematograf, la berărie şi la bărbier, înţelegem foarte bine tăcerea Care se lăţeşte ca o undă în jurul acestui nepreţuit volum, ce-a atins ne la timp, în sboru-i spre alte vremi, băltoaca anului 1922. Dacă volumul a plăcut publicului care apreciază spontan şi sincer, pentrucă nu-şi închipuie că ceteşte în faţa filmului posterităţii ce trebuie să-l surprindă superb, atitudinea criticei ne-o redă întreagă o discuţie auzită la aperitiv. UNUL. Ştii că Philippide a scos un volum. Băiete, înc’un rând. ALTUL. Fleacuri! ... Prozit. PRIMUL. Prozit! ... L’ai cetit? CELĂLALT. Nu-1 ştiu eu pe Philippide! Trece-mi şi mie o sardină. . PRIMUL. . Mergi. II cunoşti personal ? ... Băiete, încă două. CELĂLALT (muşcând din «sandwich»). Unu mic, tuns, cu ochelari. PRIMUL. Mi-se pare că l-am văzut şi eu. E caldă, domnule, scoate delâ ghiaţă, ce Dumnezeu! CELĂLALT. Trebuie să-l fi văzut. Am să ţi-1 arăt. Eu îl ştiu din liceu. PRIMUL. îmi închipuiam eu că n’are nici un fel de talent. CELĂLALT. Poză, domnule, poză. .. Băiete, socoteala! Cetitorul circumspect va recunoaşte în convorbirea reprodusă, spiritul majorităţii recenziilor, deosebite totuş, dar numai prin expunere (nedialogată şi mai puţin francă). Dar, să nu exagerăm. Ostilitatea n’a fost unanimă. Tăcerea a fost turburată de câteva aplause, timide în izolarea lor. Ici şi colo, în publicaţiile periodice, cei ce iscălesc vitejeşte dar şi modest cu iniţiale sau pseudonim, au semnalat între X şi Y, când nu după ei, pe Philippide, debutant promiţător. * * * . N’am împărtăşit niciodată iluzia, întreţinută în anumite cenacluri, cari socot că apariţia unui op în vitrina română, aduce cu necesitate după sine o sărbătoare naţională sau un scandal public. E, în această închipuire, ceva din naivitatea pruncului care e perfect convins că propriul lui părinte e omul cel mai frumos din lume, sau măcar cel mai înţelept. Ştim foarte bine cât e de puţin urmărită literatura românească. Evenimentele din-năuntrul ei se desfăşoară în faţa unui cerc foarte redus (pe lângă altele şi numeric), oarecum în familie, ca în acele mici teatre pariziene, în care discuţiile dintre actori şi public, fac parte din program aproape. Deaceea, însemnările noastre pe marginea acestui volum, ne fac impresia unei misive trimise câtorva prieteni, unuia singur poate, dacă nu cumva vom fi monologând în pustă. Volumul ne-a inspirat curiozitate, emoţie, admiraţie, entuziasm. II recenzăm cu melancolică resemnare. O implacabilă lege de acustică vrea ca toate cântecele frumoase să vie de departe, din trecut. Poeţii mari se nasc pentru un trecut ce va să vie. Succesul obţinut în viaţă diminuează meritul posterităţii. Inchipuiţi-vă, domnilor, că pe timpul lui Eminescu, tot ce găsim noi astăzi profund eră numai obscur. Ce proşti erau contemporanii lui Eminescu şi ce deştepţi suntem noi! După cum se vede, e în chiar interesul poeţilor să fie, dacă nu huliţi, cel puţin nesocotiţi în vieaţă. Numai aşa urmaşii vor putea scrie cu îngâmfată satisfacţie că au fost neînţeleşi şi că mulţumită lor s’a smuls enigma sfinxului. Altfel, cum s’ar mai putea dovedi superioritatea lor ? Nu avem dreptul să le ştirbim un merit pe care înaintaşii noştri nu ni l-au precupeţit. Căci, în definitiv, admiraţia pentru un poet e cauzată mai puţin de însăş opera lui, cât de conflictul ivit cu prilejul ei, între două generaţii. Asta ne-a făcut de multe ori să ne gândim că mulţi critici tac sau defăimează din simpatie şi abnegaţie. Ei se sacrifică, făcând pe proştii, pentru a da posibilitate generaţiilor viitoare, să admire mai intensiv ceeace e de admirat. Va veni de sigur o vreme când mulţumită acestei eroice amabilităţi, omul viitorului îl va putea descoperi pe Philippide consacrândU-1, pentru a deveni el însuş totodată şi prin aceasta, mare critic. Până atunci, vom însemna pe foaia zilei de azi aceste note fugare, sincere şi inutile. * * * Pentru versuri nu avem nici compas nici scalpel. Putem discută o scenă dintr’o piesă, putem comentă o situaţie dintr’o nuvelă, putem analiză, tălmăci, argumentă (cum voiţi) un capitol de roman. Poezia exprimată în vers o primim pur şi simplu sau o înlăturăm. Dacă arcuşul versului va găsi în noi o coardă de argint întinsă şi vibrând la atingere, poezia e în totalitate bună pentru noi. Pentru oricare altul în care va cădeâ pe sfoară afonă, poezia e rea, inexistentă. Nu putem scoate, din sipetul amintirii noastre, pe rând: un picior, o mână, un nas (fie el şi praxitelian). Cântecul se impune întreg sau de loc, fără argument. El naşte spontan şi fără scop, aşâ cum Philippide singur ne-o spune: Dar cântecul de l-am ştiut de mult Să-l spun acum nu ştiu, ştiu să-l ascult. Nu pot să-l cânt, dar cântă ’n mine-acum Aşâ cum curge apa lung sau cum Clipeşte-o stea, ori şerpueşte-un drum. (Lied). Un prim merit al lui Philippide faţă de mulţi poeţi români e acela că ştie româneşte. 19 Un prim merit al lui Philippide faţă de el însuş, e acela că nu seamănă cu nimeni altul, când atâţia au început să semene cu el. întrunind calităţile cele mai opuse, inspiraţia lui lunecă dela imaterial şi vaporos, până la sbuciumul plin de vigoare. Imprimând lumii lui interioare mişcări capricioase, el scoate la iveală aspecte diverse, în ritmuri totdeauna adecuate. întreg volumul se leagă wagnerian în complicata lui orchestraţie. Obsesia vremii, a veşniciei pusă în faţa existenţei noastre efemere, ar putea da uneori impresia că poetul e monocord, dacă această obsesie ar fi altceva decât un «leit-motiv» al întregului: Văzduhu’n sdrenţe-atârnă pe câmpie Se ’ncruntă ’n zări sprânceana unui dâmb. . . Pe-aicea vântul suflă veşnicie Şi Timpul printre noi păşeşte strâmb. Sau (în Prohod): Ne-am scoborît din ce în ce mai jos, Tot mai adânc, tot mai adânc — sub vreme l In gol boltindu-şi craniul găunos, Un cer bătrân de-asupra noastră geme. ... Cândva de-a fost în suflete furtună, Din ea nimic n’a mai rămas acum... Păstrăm în noi talazuri mari de scrum Asemenea acelora din lună. Vremea, Tăcerea, Veşnicia revin ca dominante în cea mai mare parte a poeziilor din volum sau mai bine zis a poeziei unice, care e întreg volumul, căci dacă am spus că poetul e variat, el nu poate fi mai mult decât îngăduie o atitudine spontan şi inevitabil cerută de-o personalitate. Totuş, diversitatea tonalităţilor e infinită. Sonorităţi metalice şi luminoase, de trompete în «Clopotele»; solemnitate religioasă de orgă, în «Crinul», melancolie gravă de violoncel şi violă, în «Lied». . Cu aceste mijloace de seducţie, Philippide ne poartă prin lumea lui cu statui albe ce se nărue sub apăsarea vremii, prea grea pentru fragilitatea lor de scrum. Ochii se opresc, pe rând minunaţi, înduioşaţi, nostalgici, îngroziţi, pe apusuri de toamnă, câmpii pustiite, primăveri bolnave, năluci spânzurate de copaci, în păduri, pe solemnitatea «Priveliştii» atât de sugestiv alcătuită din flori, ape, stele, ecouri, praf şi vânt. In jocul razelor «paji ai lunei», ecourile cântă, valurile visează, stâncile vorbesc. Aceeaş lume se trezeşte în «Decor Pustiu», unde vântul culege parfumuri moarte «în giulgiul zâmbetului lor», pentru a se stinge iarăş, când suspină DRUMUL Tăcere... Nici 'un pas, nici un ecou... O clipă ochii mei străbat departe... Dar pustnic obosit, adorm din nou In praful visurilor mele moarte. («Linişte desăvârşită. Drumul adoarme. Steaua se stinge, mesteacănul plânge»). Oglinzi! adânci firide fără fund, In voi statui de stafii se ascund; Pe apa voastră cu fiori de stâncă Un sbor de vechi priviri pluteşte încă; Şi-alunecând din gol, în voi coboară Năluca vremii de odinioară... ... Pe drumuri care vin din Nicăiri, Din toamna primăverilor de ieri, O, veşted Vis, te ’ntoarce mai curând, Doboară ’n mine vieaţă, simţ şi gând, Şi potoleşte-mi sufletul flămând... Prin lumi de nori vom călători; Văzduh mai nou din noi va înflori... La căpătâiul cerului o stea înmugurită pentru noi va stâ, Din raze limpezi să ne facă drum In lumea unde negurile iernii Clădesc albastre mănăstiri de scrum... ... De-asupra noastră vântul îşi coboară Din zări în zări aripa lui tăcută, — Şi-atunci nemărginirea se ’nfioară Ca o enormă harfă nevăzută... ... Şi-acum, — oglinzi adânci! mari ochi pustii, De sub pleoapa zărilor târzii, Străpungeţi cu privire de cristal Pe totdeauna visul meu astral. Străvechiul Vis, cărunt şi obosit, La ţărmul vostru n’a mai poposit... Şi ’n voi, adânci firide fără fund, Pe veci statui de stafii se ascund. Sub lumina feerică a unui «rug de struguri pe care arde-o lună de lămâie», decorul de basm prinde vieaţă în pitorescul culesului după ce mai întâiu: Pe dealuri dogorâte de podgorii Aprinse ’n vânăt crunt de poamă coamă Din sâta unui soare roş, cocorii Ca nişte sâmburi negri se răstoarnă. — Foc strâns: somn bun; vis blând — Pe drumul lung Un fir de praf s’a îmbătat şi sburdă; Şi-un greer gângav gâdilă prelung Cu ţârâitul lui tăcerea surdă. .. (Pastel). Nu mai puţin evocator superstiţia medievală ia fiinţă sub «tavanul boltit şi înspumat cu stele moi ca picături de miere», în «Decor Vechiu». Pe când foalele înghit «în guşe largi amurgul de cărbune», Tăciuni sfioşi clipesc în vatră blând Şi ’n mijloc c’o nuiâ strălucitoare, Piticul vrăjitoarii fluierând, Amestecă ciolane ’ntr’o căldare. Pe când cu vânăt trup şi craniul ros De vremi şi pleşuvia lor schiloadă, Impintenat cu stele, slab, ghebos, Satana râde, sprijinit în coadă. Nimeni n’a evocat oglinzile cu mai multă poezie Iar în «Berceuse» închinată sie-şi cât îndemn şi fluiditate ca Philippide (Astralis): ademenitor poetic: 20 © Dormi. .. Fie-ţi vieaţa veşnică poveste Cu începutul veşnic ne ’nceput; Să nu mai ştii ce-a fost, nici ce mai este Să fii mereu la mijloc de poveste. După acest crez, nici nu-i putem atribui altă atitudine estetică decât aceasta, pe care şi-o ia el însuşi. Volumul termină cu un «îndemn la drum» din care extragem: Şi-ascute timpul coasa lângă tine, Dă pinteni Morţii. E târziu de-acum. Nu zăbovi. Tăcerea vine. Gheţarii nopţii s’au topit în scrum. Oho! Mai este mult? Nimeni nu ştie... 0 veşnicie S’a isprăvit, când ai făcut un pas. In urma ta tu singur ai rămas. Nu zăbovi. Tăcerea vine. Se prăbuşeşte noaptea de catran. .. Şi ’mbrăţişat cu Moartea laolaltă, Tot mai aproape gâfâie Satan... * * * Dar nu putem încheia această cronică superficială, fără să pomenim de fragmentul de tragedie: «Izgonirea lui Prometheu». Poemul acesta desvăluie noui posibilităţi de realizare şi face notă aparte în volum. Concepţia personală asupra semizeului ia, prin dramatismul verbului, dimensiuni de nemărginită tristeţe, de straniu, de grandios. Intre mulţimea din nerozie ostilă şi Creator, din neînduplecare mut, Prometheu, prin voca-ţiunea jertfei pentru jertfă, apare dandy al neantului, amator în veşnicie, diletant. Fiindcă nu există nici vers nici slovă inutilă în acest mic fragment de mare tragedie, cităm la întâmplare. PROMETHEU (pe-o stâncă a Caucazului, pe când mulţimea nemulţumită urlă). Spre cer de veacuri fulgerând mereu E-atâta vreme de când ochiul meu Şi-a ’nfipt adânc privirile în zare, Că m’ar durea să mi le smulg! şi, greu, S’ar povârni, prelungi şi orbitoare, Ca nişte drugi de aur svâcniţi din ochiul meu. MULŢIMEA. Huo! Prometheu... PROMETHEU. Cine-a strigat pe Prometheu? i................................ împietrit, «ne mai ştiind că vulturul îl roade», Prometheu tresare: De-atâta neclintită veşnicie Mi-s ochii grei şi-abiâ mai văd pământul... — E vântul care urlă prin prăpăstii. . . E vântul... MULŢIMEA. Huo! Prometheu! Dar mulţimea e laşă. Privirile lui Prometheu o fac să şovăie. Când îşi rupe lanţurile, urletul amuţeşte. Revolta lui Prometheu e de-o impe- tuoasă măreţie, dar ea nu ţine mult. El ştiâ. că cele ce se întâmplă se vor întâmplă. Sacrificân-du-se, el s’a gândit poate mai puţin la omenire, decât a îndeplinit imboldul unei nebiruite chemări. PROMETHEU (la vederea mulţimii, în picioare, pe stâncă, gâtuind vulturul ca pe-un hulub). O, urlet, te-aşteptam! Svâcneşte sânge! Cutremură-te ’n mine Vieaţă! Sfarmă-te ’n mine, iarăş, Răcnet de alarmă! Şi mai departe: Da, urlă, urlă, Fiară! Mugeşte turmă! ... Ai timp destul să plângi pe urmă. (spre cer) O Zeus! Omenirea-i ca un câne Sătulă de isbavă şi osândă. Ascultă-i urletul adânc «Stăpâne!» «Părinte!» frânge-ţi trupul ca o pâne Şi s vâr le-l omenirii că-i flămândă. .. Apoi: Mulţimea Zeus nu te mai aşteaptă! Blestemul ei prin mine spre tine se îndreaptă. Restul invocaţiei către Zeus e de o majestate biblică. Rezumarea ar fi profanatoare. Iar după ce se adresează mulţimii ursită să sufere «pedeapsa aşteptărilor eterne»: M’aţi izgonit! ... Mă ’ntorc în nemurire Să-mi caut altă omenire ’n loc; Să-i dau şi ei mistuitorul Foc Şi ferecat de-o nouă ’nlănţuire S’aştept să se mai năruie un cer, Să mă mai latre încă-o omenire Şi-aşâ din izgonire ’n izgonire Să-mi port prin Haos râsul meu stingher. ca să sfârşească ţ Şi-acum — într’un vârtej cotropitor Ca un vulcan lumina ’n mine fiarbă! Avânt, o cer! o Vânt, aripi! să sbor! Să simt cum creşte ’n mine nemărginirea oarbă. Bulboana soarelui clocotitor Pe veşnicie să mă soarbă! ^ — (Se aruncă în gol, pe când se aude jalnică mulţimea:) — Prometheu!... închizând volumul «Aur sterp», avem convingerea că nu aducem decât un mic omagiu autorului, neşovăind a scrie despre el, aici, că e cel mai mare poet al generaţiei sale şi iscălind aceasta. CĂ R T I S I ; • . ..... t t I. L. CARAGIALE «Versuri» (Ed. Viaţa Românească, Bucureşti, 184 pag. Lei 18). încerc să desluşesc firul alb după care se conduc cârmuitorii editurii «Viaţa Românească», întru alegerea cărţilor date tiparului, şi e cu neputinţă. Alături de volumele d-lui Pătrăşcanu ori Sad’o-veanu, — fac irupţie în vitrină «Sfaturile Calinei», după ce prin pana d-nei Lucreţia (cu 2 Z) Kar-nabat, făcuseră de 6 ori pe săptămână deliciile gingaşelor lectoare ale «Rampei». Alături de a doua ediţie a «Spiritului critic în cultura românească»; surâde din aceeaş vitrină «Helianta» d-nei Natalia Iosif-Anghel-Negru,— etc. Iar cărţile lui Calistrat Hogaş, pitite modest, cu hârtia lor mucedă şi descompusă înainte de a-i desface cu nerăbdare filele ; par Copilele vitrege ale editorului faţă de «Tulburea» d-nei Constanţa-Marino-Moscu, făţuită luxos şi îmbrăcată în vestmânt sărbătoresc. Şi acum «versurile» lui Caragiale! Fără îndoeală, d-1 Barbu Lăzăreanu, care a făcut gospodăria acestui volum e un cercetător vrednic al colecţiilor de vechi publicaţii» Şi iarăş nu mai încape îndoeală, că munca sa a fost pornită numai dintr’un gând bun şi dintr’un sentiment pios. Dar cartea putea să nu apară. Nici literatura românească, nici amintirea lui Caragiale nu vor avea nimic de câştigat, cu aceste versuri scoase la iveală din colbul unde le lăsase îngropate însuş autorul. Istoricul literar le găsiâ şi acolo unde au fost uitate. Celuilalt cetitor, îi erau îndestule cărţile pe care Caragiale le-a socotit demne să apară în Operile sale complete, aşa cum le destinase dânsul să fie tipărite în vechiul zaţ al «Minervei». Editura «Viaţa Românească» dela Bucureşti, însă pare a nu fi luat cunoştinţă de cele ce scria d-1 Ibrăileanu acum câteva luni în «Viaţa Românească» dela Iaşi, privitor la retipărirea unei opere postume a lui Eminescu. D-1 Ibrăileanu eră aspru cu asemenea negoţ literar. Iar mustrările sale păreau a ţinti indirect şi în biuroul editurii dela Bucureşti. Dar profanarea a fost săvârşită. Observările noastre sunt de-acum vorbe de prisos. Volumul cuprinde epigrame, parodii, fabule, versuri ocazionale care au văzut întâia oară lumina în «Moftul Român» şi aiurea. Unele ca acel «Pohod la Şosea» şi ca parodiile lui A. Museus, apar de o vioiciune proaspătă şi astăzi. Cât de departe însă de fineţea stăpânită şi crudă a «Momentelor»! Sunt capricioase distracţii de virtuos, ori mai puţin; versuri întocmite în grabă pentru a face faţă nevoilor redacţionale ale unei foi vesele, în care, are ori n’are poftă de glumă, redactorul trebuie să servească cetitorului săptămânalele giumbuşlucuri. Nu e de mirare dar, că se găsesc şi versuri ca acestea: «Ion putea fi ori şi ce, «Mă rog, şi doică-ar fi putut «Dar moaşa casii l-a găsit «Că are laptele bătut». R E VI S TE Amatorilor de asemenea lapte bătut, versurile desgropate de d-1 Barbu Lăzăreanu le vor fi făcând o nespusă plăcere. Nouă însă mai puţin! Şi ce urît sună vocabularul d-lui Barbu Lăzăreanu alături de limba lui Caragiale, pură chiar în glii-mele sale ieftine. D-1 Lăzăreanu scrie: «Tony Ba-calbaşa trecea dela harangări (?) la conferinţe», «Parnasul român trebuie să şomeze», ş. a. m. d. Sunt cuvinte ce trebuie să rămână în hala vechiturilor. » . ' ANDREI BRANIŞTE «Şovăiri» (Schiţe şi Nuvele. Ed. Socec & Comp. Bucureşti, 216 pag. Lei 14). Am cetit cartea astăvâră la ţară, sub nucul unde, copil aproape, mă entuziasmaseră romanele şi nuvelele lui Traian Demetrescu. Şi nu ştiu, eră de vină atmosfera care. îmi trezise vag amintirea ' cărţilor ce mă înduioşaseră odinioară, ori eră o înrudire reală, — n’aş putea spune, — dar şi acum reluând volumul d-lui Branişte, nu-1 pot despărţi de această tovărăşie. Sunt cărţi care, ca şi oamenii, par a face parte din aceeaş familie. Nu poţi preciza cum, nici de ce! Un amănunt nesupus controlului, taie drum primei impresii, rezistând apoi cu încăpăţânare aparatului critic. Proza fină şi străvezie a lui Traian Demetrescu, din «Iubita», «Cum Iubim», «Privelişti din vieaţă»; — am uitat-o prea repede. Şi ingrat. In vremea când scrisul românesc pare o tortură voită pentru a încâlci limpezimea nativă a graiului matern, şi când asistăm la o adevărată epidemie de sadism sintaxic, lectura unei cărţi ce ne aminteşte frăgezimea acestei literaturi uitate, e odihnitoare. D-1 Branişte e un scriitor tânăr, iar povestirile din volumul de faţă poartă data anilor 1916 şi 1918, adică atunci când autorul erâ tânăr de tot. De aci poate simplitatea şi volubilitatea acestui scris, neatins încă de sclerozarea contemporană. Prima nuvelă «Şovăiri», e o poveste de dragoste şi un caz de conştiinţă. Este acolo şi femeia demonică, şi bărbatul victimă, şi prietenul şovăelnic care sucombă femeiei — personagiile celui mai strict cod romantic de literatură. Nici acţiunea nu surprinde prin noutate, nici conflictul nu se ridică la proporţii de tragedie masivă. E o simplă povestire, povestită simplu. Totuş, cele aproape optzeci de pagini ale acestei prime istorisiri, se cetesc pe nerăsuflate şi emoţionează. Atât doream. Atât e destul. Autorul n’a vrut să fie nici Strindberg nici Ibsen. Modestie care stă bine, acum, când cafenelele gem de genii tenebroase şi nordice. Celelalte nuvele şi schiţe, mai mărunte: Sfârşitul, Dolorosa, Un om, La răscruce, Mărturisirea, Pe şantier, sunt iarăş, în cea mai mare parte, notaţiuni de senzaţie, mai mult decât adânciri definitive. Dragostea, gelozia şi moartea, se amestecă şi se desăvârşesc. , . Vioiciunea stilului face verosimile şi desnodă-mintele grăbite. Dialogul curge cu uşurinţa neo-, bişnuită prozei româneşti — ceeace înseamnă că în d-1 Branişte dormitează, poate, un autor dramatic, nedeşteptat încă. © BCU C R O NI CA Pe cât se pare, institutele noastre de editură au început să se întoarcă la calea cea drt aptă. RaducoSminii şi «dulcile suspine» ale coloneilor în retragere, nu mai au căutare. Semn bun! Haosul literar, «rudis indigestaque moles» a prins să se aşeze, — «cele uscate au început să se despartă de cele umede — ca în geneza lui Ovid — şi cele fără greutate, de Cele habentia pondus». E, ca să furăm un termen scump cotidianelor: un început de normalizare. Şi astfel, iată-1 din nou pe D. Angliei, venind din lumea morţilor, cu ai săi «fulgi rămaşi uitaţi în cuiburi goale», cu parfumul puternic al poemelor de seră, şi cu întreaga lui broderie de fantezii, prin care şi noi am învăţat să privim vieaţa din fereastra adolescenţei de odinioară. E atât de mult de când în industria editurilor, locu-i fusese uzurpat de eftimii timpului, încât volumul oferit de «Cartea românească», a fost smuls cu nerăbdarea cuvenită unei cărţi inedite şi rare. Volumul a adunat sub titlul «Poezii», opera poetică a lui Anghel, în afară de «Traduceri» şi de «Caleidoscopul lui A. Mirea». Acelea vor apăreâ osebit, ca şi altele, de proză şi teatru, grupând în şase cărţi tot scrisul care-a văzut lumina tiparului în reviste astăzi uitate, cum şi ineditele scuturate din praful sertarelor, de o mână pioasă. Când le vom avea teanc pe masa de lucru, vom scrie altceva poate, decât o însemnare grăbită. Căci, des-gropată opera lui Anghel, aduce o noutate în gusturile noastre, ferecate în actualitatea pe care o credem definitivă, fiindcă ne scuteşte de truda de a mai privi cercetător înainte, şi cu atât mai puţin înapoi. Ziarele basarabene mai scriu şi acum, despre popasul pe care La făcut la Chişinău, în cursul verii, poetul evreu Sol. Segall, traducătorul în idiş al unei foarte mult lăudate antologii de poezie românească. După entuziasmul celor în putinţă de a cunoaşte meritele acestei antologii, se pare că e vorba de cea mai bună tălmăcire ce s’a făcut vreodată versului nostru, într’un graiu străin. Ce nu s’a putut înfăptui încă pentru francezi, nemţi, maghiari, ruşi ori englezi, a făcut dar poetul Segall pentru conaţionalii săi. Literatura românească nu-i poate fi decât obligată. Cu atât mai mult, cu cât poetul evreu, celebru în toată evrei-mea europeană, a ţinut la Chişinău o serie de conferinţe despre literatura noastră, în săli foarte populate şi într’o atmosferă, se spune, de simpatie. Măcar pe această cale şi prin vehiculul idişului, poezia românească îşi va face drum şi în această Basarabie, unde am trimis jandarmi şi nacealnici naţionali, câţiva cărturari singuratici-—-dar mai ales multă pleavă ce nu-şi mai găsiâ trebuinţă acasă. La jumătatea drumului dintre Noua-Suliţă şi Hotin, la marginea satului Cristineşti, se vede pe culmea unui deal, o curte boierească, încunjurată de ruine. E casa bătrânească a fam liei Hajdeu, o casă veche, gata să se prăbuşească, şi pe care o ţine în picioare încă muşchiul verde, cimentând crăpăturile. Alături de aceste ziduri pornite pe MĂRUNTĂ surpare, într’o încăpere mai nouă, locueşte un cumnat al lui Bogdan Petriceicu Hajdeu. Iar ruinele de tot căzute la pămâht, sunt rămăşiţele bisericii înălţată odinioară de această familie de boieri moldoveni. Multe dintre morminte se păstrează şi astăzi. Sgâriind învelişul catifelat al muşchiului, descoperi inscripţii poloneze şi slavone, şi pe crucea unui odihnit dela 1827, — cincisprezece ani după răpire—se poate vedea încă stema Moldovei. D-l Calinic Istrati, care ne dă aceste amănunte într’un ziar din Basarabia, mai adaugă, că stăpânul de azi al curţii şi ruinelor, d-l Iagordvschi, cumnatul lui Hajdeu, avea păstrate până acum Câtăva vreme şi un vraf de documente străvechi, ce i-au fost luate cu sila, de câţiva ofiţeri trimişi acum trei ani de Divizia I de Cavalerie. De urma lor n’a mai aflat până astăzi. Ruinele s’au îmbrăcat cu o luxuriantă vegetaţie de bălării, — decor romantic — care n’a impresionat până acum pe nici unul dintre desrobitorii aciuaţi în partea locului. Iar documentele luate cu sila, nu ştiu de-au ajuns ori nu în stăpânirea Academiei. Oare bătrâna păstrătoare a tradiţiu-nilor noastre culturale, se va sesiză de aceste rânduri, şi va lăsă un moment preocupările donaţiu-nilor «en quete», pentru a revendică o moştenire ce-i aparţine «ab in testat?» Ori, nu merită bătaie de cap o succesiune care n’are activ propriu zis? Fără îndoială că arhiva Diviziei I ce Cavalerie, nu ţine cu orice preţ, ca acest trofeu — care de sigur îi face foarte mare onoare — să-i rămână pentru eternitate. Ar fi un vraf de hârtii pentru ea, împovărător, şi pentru rezolvarea problemelor tactice, inutil. In afară de cazul, dacă nu cumva ofiţerii despre care scrie d-l Calinic Istrati, nu vor fi găsit de făcut ceva mai bun cu documentele familiei Hajdeu, bunăoară un foc sdravăn, într’o seară de ger basarabean. * * * Acolo unde tratatele de pace au osândit oţelul baionetelor la rugină, se ascut arme mai tăioase. O propagandă desnădăjduită; uneori ageră, alteori numai brutală şi de strigătoare rea credinţă, îşi face loc pe cele mai întortochiate drumuri, din ţările învinse către opinia publică a învingătorilor. ^ Realitatea e înnăbuşită cu iscusinţă, cifrele statistice interpretate elastic, rapoartele măsluite. Aici, aproape de orientul vag cunoscut puterilor apusene, basmele sunt uşor înfăţişate în vestmânt verosimil. Nu se scria oare într’o gazetă americană mai deunăzi, că biciuim p eoţii, închidem şcolile confesionale şi din dascăLl. unguri ţintuiţi la stâlp, facem sperietori pentru stolurile de grauri care săcătuesc lanurile de grâu? Ca mărturie se aduceau fotografii, desprinse fără îndoeală din filmele ce fac senzaţie în continentul cel nou —■ poate chiar fotografii de acolo, înfăţişând linşarea vr’unui negru, operaţie, se pare, foarte firească şi curentă în pământul liberat de Washington. Alteori însă propaganda e mai prudentă şi de-aceea mai deadreptul mergând la ţintă. Nu se vorbeşte de noi, decât foarte ocolit. Se lasă cetitorului, o abia bănuită putinţă de a face comparaţie şi de a ne găsi netrebnici şi săraci cu duhul. 23 © BCU In «Revue de Genâve», d-1 Bela Zolnai, face aşa, într’o cronică literară, oglinda literaturii maghiare de astăzi şi-i caută semnificarea: «Iubirea rassei maghiare, — scrie autorul — conştiinţa tradiţiilor istorice, unitatea milenară a Ungariei dinainte de răsboiu, în fine doliul şi irede-Ssmul maghiar; acesta e nervul literaturii noui. Lira răspândeşte plânsul soldatului maghiar sângerând pentru interese străine. Un poet (Vegvâri) exprimă sufletul maghiarilor tânjind în provinciile pierdute». Vorbind despre două romane ale lui Deşire Szâbo, a căror acţiune se petrece între secuii din Transilvania, le găseşte virtutea de frunte în faptul că zugrăvesc «opoziţia îndârjită a secuilor în faţa rasselor năvălitoare* şi că înseamnă «o mare simfonie având leit-motiv durerea maghiară».. . In acest timp, «rassa năvălitoare* se prăpădeşte după controverse estetice. Câteva reviste franceze şi belgiene, iar în timpul din urmă şi italiene, par a se îngriji cu tot dinadinsul de mişcarea noastră literară. Câteodată nimeresc chiar să dea altceva decât o înşirare de nume proprii, cari apuseanului sunt tot atât de indiferente, cât bunăoară lista oficială a mandarinilor din China. In revista belgiană «Lumiere», găsim între altele această sumară şi aproape justă înfăţişare a literaturii româneşti, actuale: «Acum câţiva ani, tânăra generaţie de scriitori români plutiâ în plin romantism ideologic. Eră o generaţie de revanşă ca acea pe care o educa Barres în Franţa, sau poate o generaţie care ar fi aplaudat şi pe Jaures în acelaş timp, fiindcă ideologia naţională făcea bună căsnicie adesea cu acea politică-socială. Literatura şi chiar artele plastice, au făcut multă vreme un trup cu aceste ideologii. Poeţii cântau luna, dar şi Transilvania. Prozatorii cercau să scormonească sufletul Karamazofilor naţionali, dar nu puteau să uite ţăranul lipsit de pământ, nici proletarul care cerea reducerea orelor de muncă. Astăzi însă, pentru a utiliza formula soreliană, tânăra generaţie intelectuală e lipsită de o ideologie, de un mit care să o susţină şi să o hipnotizeze. E neputinţa de a se adapta încă nouilor realităţi. E criza morală atât de bine ilustrată în Franţa de Georges Duhamel. Nu se mai găsesc poeţi ai iubirii pur şi simplu; dragostea de umanitate e pe cale a deveni axa literaturii româneşti, ca acea poate, a tuturor literaturilor europene. Dar numai pe cale, încă... Au fost învinuiţi tinerii poeţi români că s’ar lăsa influenţaţi, unii de unanimismul lui Jules Ro-mains, alţii de expresionismul german, alţii de alte curente apusene. E o învinuire pripită. Ar însemnă asta a explică literatura ca o modă ce trece frontierele pentru un anotimp: ca ghetele cu vârful ascuţit şi rochiile d-lui Poiret. Oare explicaţia nu se poate găsi aiurea, şi nu e mai simplă şi mai firească? Oare, dacă în aceleaşi condiţii biologice, în colţuri deosebite de planetă au apărut aproape aceeaşi floră şi faună; — este aşâ de greu de priceput că aceleaşi crize psichologice trebuiau să dea naştere, firesc şi fatal, la arte şi literatură înrudite?» Cum autorul acestor «scrisori române», — (un pseudonim?)—a ocolit să înşire numele amicilor de cafeneâ, pentru a le declară genii naţionale, şi s’a ferit să mute polemicile de acasă peste graniţă, se pare că ne aflăm de astădată înainţea unei încercări de informaţie onestă a străinătăţii, fapt îmbucurător şi pildă cuminte de urmat. * * * După succesul romanului negru, «Batouala», al negrului Renâ Maran, s’a iscat în literatura franceză o adevărată epidemie de negrism. Editurile pariziene s’au pus să descopere genii printre indigenii ţinuturilor unde cresc cocotierii şi arborii de cauciuc — ori măcar printre acei europenizaţi, cari joacă kake-walk şi jazz-band în va-rieteurile de port. Se văd de atunci în vitrine, volume proaspăt zeţuite cu menţiunea: «adevăratul roman negru», sau «cel mai frumos roman negru scris de un negru francez», sau «de un francez care nu e negru», etc., etc. După aceasta, în mod firesc, trebuiă să iasă la lumină şi o «Antologie neagră». De data asta e o lucrare serioasă şi cu deosebire interesantă. Autorul, Blaise Cendrars, e un poet dublat de un subţire ziarist, care o bună parte din vieaţă şi-a petrecut-o colindând triburile negre. Şi aşâ, aflăm ceva precis şi despre civilizaţia rudimentară a unor vieţuitoare, care sunt totuş oameni. O tendinţă generală şi caracterizări unitare, sunt greu de lămurit. Blaise Cendrars arată că numai în Africa sunt 591 limbi şi dialecte diferite. Din poveştile reunite, se desprinde ca trăsătură unitară doar lenea ridicată la rangul de viciu şi voluptate naţională. Pentru a exprimă această stare de dulce beatitudine, cu toate variile ei gradaţii, dialectele africane, semite, samite, nubranefulane, hotentote, senegaleze, cafre sau buşmene; au creat un prodigios vocabular. Intr’o poveste ifică Abasi, personificarea cea mai înaltă a divinităţii cu pielea pigmentată, zămisleşte lumea stând tolănit pe spate, fără să-şi dea osteneala măcar să se ridice într’un cot. In cea mai mare parte a poveştilor zuluşe, e vorba întotdeauna de cineva care mănâncă, a mâncat sau în orice caz cere de mâncare. Origina miraculosului negru, trebuie căutată dar în sugestia stomacului gol. Şi totuş nu se pot aduce basmelor negre, învinuirea lipsei de poezie. Este un vădit instinct poetic, un primitivism vagabond şi capricios, nediformat încă de legi şi regulamente estetice. In-tenţiunea poetică iese la suprafaţă chiar în proverbele multe, care au concentrat în felul lor... înţelepciunea neagră. Căci iată o constatare numai, tristă şi atât de simplu spusă, într’un asemenea proverb ţâşnit de sub ţeasta unui boschiman: — «Omul moare odată cu umbra lui I» N’ar fi iscălit-o asta şi Rochefoucauld ? D-1 Adrian Maniu ne roagă să anunţăm, câ nu* face parte din S. S. R. şi că probabil numai din greşeală numele său a fost trecut în Buletinul acestei Societăţi — la care nu doreşte niciodată să aibă onoarea a fi membru. TIPARUL CVI/fVRA NAŢIONALI, BUCUREŞTI CLIŞEELE marvan