T
ANUL
v‘!;
kA'*J -v w •-. i’ * «. kilr

«t • ■ -  . ■ -
V-
•;                    'iii
? -• 1

•Î.'V
b/'.'- <rd
: v>Ai.
■ Vv *
i- •'.■.■ s V

•. r
m

I
                                                                                             rwil»]

. *»l •< ’ 1*3
                                                                                                         4U


i •■ *                                                             v; ••••>•. v>*. .*:• » •,
•; •• Li
.\_.v       <; ■■

' '            1
   . i‘4- •»                      •*,*     •         .   -

2SK
STUDIU
RODICA MANIU
<•*. ji

Ci©BCU CJij
                        EXEMPLARUL 5 LEI
GÂNDIREA exe5mpllea,rul
   APARE LA 1 Şl 16 ALE FIECĂREI LUNI
      .  '   '' ' «3xa>csxa>               ' ' '      '     -
                                    .. REDACŢIA Şl ADMINISTRAŢIA:
       ,           • -CEUJ,'. CALEA •••REGirbE- -FE R D IN 4 ML) No. 8,3. ■ < -                  ( L
INSERŢII Şh RECLAME ; se fac la'administraţia^rfevistei şi't|ak toate atjenfţiIe de; publicitate-, ', ; %
REDACŢIONALE: Pentru' recenzii şi anunţarea apariţiei d-n1|‘a.ufori şi caSel.e. de- editură s,unţ-rugate adrimeţe câte două •’ exemplare. Manuscrisele nepublicate .se ard. Cărţile- $-i manuscrisele rugăm a fi.‘adresate revistei şi jnu -personal. ABONAMENTE: 1 an 100 Lei, ,6 luni 50 Lei. Pentru- inStituţiuni şi autorităţi. '200 iei. anual. in ştrăinăţŞte 200 jLei. anual.
                                       ■                       3                  ,         ;
         HENRI F.OCILON: îndrumări — DEMOS TE$JE EfOTEZ : Dezamăgire — GI'B. I MlHĂESCU: Reîntoarcerea— ADRIAN MANIU : Psalm — G. TALAZ: Nebunul, ori "-prostul — NT EATZARIÂ i Vecina de la San Ştefana — A. POP MARŢIAN: Păreţi'.— A. DAVILA-s &;inţie cet răpoiseţi : Hc/deu şi Pompierul ■— G. BOGDAN-DUICĂ f G. Âsachi şi O, Minzoni — (RăzUpîul):' târziu de iot — DAN i RĂDULESCU: Glose după Gemă I. I, .S'CHIOPUL : Statele unite în prefacere — D. RAZII: Sari-sori din Iaşi — ISAIA TO.LAN; In pădureţ— Cărţi şi Reviste — Cronica măruntă i                        Desenări de RODICA MANIU şi DEMIAN '         ,  ,         ;
         ;                          O schiţă inedită de I. L. Carăgiale.
                                                 La Revue universflle
            Apaje la 1 şi 15 ale fiecărei l'tihi , Abonamentul anual fO franc, 6 luni 50 franci.— ..ostul unui exemplar 4 franci. :: PARIS 15?, Bouievard Saint-Gelmain (Se) ::
                                                         Le Crapouilîot
                                                  Revistă pentru literaturatură şi artă
             PA-RIS, 5 plaăe de la ŞorbS'nne ,
                                            La Nouvelle Revuf Franpajse
                                              Revistă luriară pentru literatură şi critică * * ţ Aboţiafhehtul aniual 48 franci. * *
            3, Rue de Grenelie, Paris (Vie)
         i Les Margeş
         ■ Director EUGENE MON ITORI Apare lunar. Abonament anual 22 franci. : Administraţia : Librairie de France 99 bouievard Raspail Redacţia: 5 Rue Chapihal, Paris (IXe).
         La Revue de i’Epoque
Publicaţiune lunară ilustrată de exjresiune şi studiu ■;             idei, arte şi litere.
                                                      Abonament anual, 28 franci.
      .      Pâris 13, rue Bondparte (Vie)
                                                 Le Monde Nouveau
                                             Revistă penrru strângerea legăturilor sociale, economice, literare şi artistice între Franţa şt străinătate
APARE de 2 ori pe LUNĂ. — ABONAMENT ANUAL 50 franci.
                                                 42, Bouievard Raspail, Paris (7e).
           . _______________ ]-----------------------
| H’ESpŞlT ŞOUVţflU
             Revue internaţionale illiistriee de Tactivite contemporaine.'
     Paraissant le 1a de chaqu^ mois Arts, Lettres, Sciences, Sociologie.
  Literatura, Architecture, Peinture, Sculptiire-nusjique, Sciences. Pures et Appliquees Esthetlque experimentale, Esth^tique de I’fngineur, Urbanisme, Psilosăphie, S o c i o I o g i q u eţ Economique,
| Sciences morales et politiques, Vie moderne, Theat-re, Spectacles,
| ::   ::   ::  :: . Les Şpprt, Les faits. . ,• ::   ::
|           Ia cele 12 numere ale primilui ao,|
'           L’EşprittNouveau a pi-blicat 1588\
     .      ’ pagini, 17 ilustraţii în culori, 594\
             ilustraţii in negru şi 176 hors-texiel Al doilea an se anttcţi ni i bogat în reD'Oduceri şi. execuţii artistice;
     ABONAMENTS, 29, Rue D’Astrog, PARIS.
  12 număros : France 70 Fr. Etrarger 80 Ţranjcs (Franşais).
                                                                         II Convengo |
  e la migliore reVista italiane di letteraiura, din ar}e, di libri e di idee adatta ad un pubiico largo ,
             D rcttore : ENZO FERRiE^I
                Redazione-Amm. Via Canova 25.—i ,. MILANO . . . Abbon.               L..40.—;
    .■    • • .             \ ; ■ Estero » 50.—
     CoHaborano al *,Gorfvegno“ i migliori scfittdri italia ni :
,   Cesare Angelinî, Paolo Arcari, Antonio Baldin], Massimo
i   Bontempeili, Benedettb Croce, Mano Casotti, E. Dona-
     doni.r'Lirigi Ercote, Giovanni Gentile, Piero .Yafiier, Carlo Linaii, Eugenio Levi, Matteo Marampni,. Gîo.vjani Papini, Alfredo Papinj, Affred.o Panzinj, Luigi Pirandello, Giu.ep-pe Prezzotini, .Gţusepp s Raimondl, uuigi Russp, Federigo -    -.      1 .          T o z zi, e c c. ‘ •         >
  '. La rassegiia Ţieiî’ârin* 1922'olţre,’a una prima-parte dedicata ad ampii studii; critici a-.|jkginejdi lter.^tlur%‘ (yersi, nPvele, eccjfţavrâ le seg'uenti rubrjbhe,            parte’Hiftiensili ! i ■ . ' "     " î.
    ■ Letierâiurk italiana: Ltştii. E. Ferieri, C, Aftgelini, G. Titta Roşa.
     JLetteraiure Straniere: C; Linati, Q, Prampolihi, . ;
     %eîterature clasiche: Ettpxe Bigşone. . ,
    " Noi te di fîldsofiay:L. 'Rus^o; ' '      - '       '
     Cronache di musica italiana e straniera: G. Bastianelli.
     Libri ntiovi in libreria.
     Spoglio delle reviste.
     Ritratti in bianco e nero di scriitori e artişti ilaliani e stranieri.
© BCU
Anu! II, No. 5.
Redactor: CEZAR PETRESCU
15 Iunie 1922.
                                               ÎNDRUMĂRI
   Unitatea morală a Europei latine e făurită din îmbinarea binefăcătoare a razelor culturale ce din fiecare ţară isbucnesc. Cea mai jalnică urmare a crizei economice isvorâte din război, ar fi o zăgăzuire despărţitoare pentru marile suflete ale naţiunilor ce au luptat şi suferit alături şi în aceiaşi cauză.
• E a gânditorului datorinţa să se străduiască din răsputeri, din toată inima, spre a menţine marile împărtăşiri de gânduri şi simţăminte, trebuincioase păstrării legământului dintre Latinii de răsărit şi cei din apus.
   Popoarele noastre sunt făcute înainte de toate pentru înţelegere şi faptă. Popoarele noastre se reîmprospătează cu o înflăcărare pe care fiece veac o întinereşte. Marea menire istorică a Franţei este de a simţi şi gândi nu pentru ea însăşi ci pentru toţi, Menirea mare istorică a Rbmâniei este de păstra la hotarele unei lumi necunoscute, veşnica disciplină a geniului mediteranian. Ea e un fel de prag ostăşesc şi cărturăresc—păstrând eu destoinicie fragedă dar neînfrântă de nici o restrişte — autoritatea ideilor limpezi, farmecul vieţii libere, voioase, duioase, harnice. Biruinţa i-a dat deplină străbuna moşie şi întreaga conştiinţă naţională.
   Suntem mişcaţi privind-o în voioasă muncă. Ea e minunata pildă a unei mari puteri străvechi, mlădiată şi reîntocmită, rămânând totuşi aceiaşi. Improprietăritul lui Traian preschimbându-se în om al lumei de azi, e încă înveşmântat în măreţie romană. Cuvintele de care se -slujeşte, orânduirea gramaticală şi chipul în care în-iănţue—ritmul cugetărilor, puternica dărnicie sufletească în pasiuni—iată mărturiile unei riesfărâmate credinţe.
   Cunosc alte şi mai vorbitoare dovezi. Odinioară în frumoase muzee privirea mea atingea minunate opere de artă născute din însăşi acea credinţă care nu zădărniceşte fantezia vrăjită a sufletului ţărănesc.
   Urcioarele si ţesăturile cu care bietul sătean îşi împodobeşte zilnicul trai — ce minuni de îndemânare, chib-zuire şi gust desăvârşit. Isvoade veşnic scumpe popoarelor binecuvântate de soare — naive flori — şerpuiri asemeni celor ce ornează şoldul urnelor din Grecia antică— o mie de capricii de formă şi culoare totdeauna citeţe — totdeauna luminoase, îmi grăiau într’o înţelegere ce e şi a noastră, plină de frăţeşti ecouri.
   Uneori ascultam răsunând cu putere blândă în cântecele lui Alexandri ca şi în doinele îndurerate si suave
                                                 DESAMĂGÎRE
  Gândul morţii să amestecă de laolaltă Cu toată amintirea dragostei noastre;
  Clipele trec dintro parte-a lumii în cealaltă,
  Şi zilele la fel, albastre...
  Stau cu faţa’n pumnii strânşi şi sorb
  Parfumul mâhelor care te~au mângâiat
  Şi mi se pare că te-apropii.
  îmi iau capul între degete cum s’ar lua un corb
  Şi s’ar purta în ghiarele lui proprii
  De-asupra unui câmp nesămănat.
  A fost o clină’n care-am tremuraf amândoi De-o ne’nţeleasâ fericire,
  Ca buzele unui bolnav într’o sărutare,
  Şi-apoi, îţi aduci aminte, am rămas ca doi Copilaşi îmbrăţişaţi într’o nenorocire Din care nu mai poate fi nici o scăpare.
  De-alungul trupului ne-au căzut braţele grele Fără sâ-nfelegem noi de ce anume,
  Pe urmă tu mi-ai căpiat mănele mele Ca să simţi că nu eşti singură pe lume
  Am rămas tăcuţi în $ară Ca două păsări ce-au căzut rănite Şi simţind că or să moară Părăsite,
  Se uilă una la cealaltă cu ochi rugători,
  Aşa cum ne-am privit şi noi de-atâtea ori.
  Gândul morţii se amestecă delaolaltă Cu amintirea dragostei aceste.
  Clipele trec dintro parte-a lumii în cealaltă.
  Qe mizerie ! Şi nici o nădejde nu mai este.
               .               DEMOSTENE BOTEZ
\
 \
ale lui Eminescu glăsuiri adânci ale unui suflet nemărginit, întocmit pentru simţire, şi creare. Alte ori subt seninul cerului, printre frunzişuri împărăteşti, cântece de flăcăi şi fete împleteau aceiaşi înduioşare purtând rân-duri-rânduri spre inima mea melancolia dorurilor de demult şi veselia sprintenă a unui neam puternic, dornic de a-şi împlini soarta.
   Această Românie Mare a trecutului, trebue să o cunoaştem, trebue însă să o cunoaştem şi România de azi care o continuă crescând. O strălucită cultură se deşteaptă înviorată de restrişti. Neamurile trainice din însăşi amărăciune scot noui puteri de luptă—şi isbândirile nu le sunt decât priilej de muncă nouă.
   Am văzut, am simţit, acestea în nobila Transilvanie unde aţâţi oameni destoinici sunt aplecaţi cu credinţă pe vatra unei
© BCU Cluj
86
vieţi morale bogată în făgădueli nemăsurate. Am salutat la Bucureşti în opera unui mare — pictor de mâine — candida stăpânire a unei măiestrii pline de farmec şi vigoare. Ce dealuri line, ce adânci şi curate ceruri, ce revărsată verdeaţă şi ce suflete străveziii!
   O pot spune cu putere prietenilor mei din Franţa şi poate şi cu autoritate, dar voi veţi şti încă mai bine cu cuvintele de lipsă, îmbinarea sensibilităţii fără de care nu e împărtăşire adevărată şi deplină între spirite.
   Şi aş mai vrea să vă dăm ştire şi ce facem noi, Franţa de astăzi, nesecată în genialitate ca şi cea de ieri şi de totdeauna. Socot că din depărtare o puteţi judeca şi cunoaşte în cea ce are puternic — dintâi pentru că o iubiţi. Vai! cât de grea e în prezent aducerea de reviste şi cărţi. Un roman prost, o poemă mediocră, sunt jalnice ori unde le întâmpini, dar când acestea străbat continentul pentru a veni să ne trădeze în faţa prietenilor—iată crime. Trebue să alegem. Mai ales tre-bue în veşnicul amestec de doctrine şi idei care ne agită şi rodesc ţara, să întrezărim puterile esenţiale, curentele, zările. Excelentă muncă — dar grea de îndeplinit căci
=---------—GÂNDIREA.
asta înseamnă să prinzi vremea şi să o dojeneşti în însăşi clipa în care ea se înfăptue. Totuşi cred în această posibilitate. Cred că . această disciplină de ordonare şi nepărtinire nu poate fi oprită Ia prejudecăţ£înguste de şcoli şi grupări ce constituesc marea viaţă intelectuală, de azi. Luminându-şi cetitorii, înfăţişându-le o limpede şi netă imagine a culturei noastre — o mare revistă românească cum e Gândirea care s’a afirmat într’atât până acum, va fi muncit larg pentru civilizaţia europeană..
   Acestea sunt datoriile şi sforţările, iată drumul moraf al elitelor puternic grupate, care ştiu încotro merg.
   Dar în uliţele fermecătoare ale târgurilor, în biblioteci tăcute şi frumoase, în muzee de artă naţională am auzit încă alte glasuri nerăbdătoare cărora nu le voi uita accentul. Ele îmi vorbiau cu prietenie. Ele îmi cereau cunoaştere, înţelegere şi dragoste.
   Prietenilor mei celor necunoscuţi cum şi celor pe care îi cunosc şi cărora le cinstesc opera şi numele — fie-Ie acest rămas bun al călătorului, frăţească salutare. Fie toţi convinşi că Franţa îi ascultă, îi îndrăgeşte şi le vas. mai vorbi.
                                      HENRI FOCILLON
               REÎNTOARCEREA
    Trecură trei luni de-atunci, dar. şi acum, când seara trăgea pânza-i violetă peste oraş, întrerupând ziua în plin spectacol; gându-i se reîntorcea la ea, cu puterea dinainte, din primele zile ale despărţirei. Nu se împri-• tnăvărase încă de-abinelea ; era frig şi prin scobiturile pavajului, ochiurile de ape prindeau pojghiţă. Aerul era rece, tare şi plin de pulbere roşcată. Ramurile copacilor, păreau ciorchini de brobinţe ce nu se puteau încă numi muguri. Pe cerul îndepărtat norii se destrămau în pale groase de fum, par’că deasupra unor incendii invizibile, ascunse în dosul îngrămădirei de case a oraşului. Vârtejuri imense de ciori înspăimântate se desfăceau în spirale fantastice din trâmbele groase ale fumăraiei, se abăteau într’o larmă asurzitoare peste parcul public, în-doind spicul plopilor sub povara lor neagră.
    Velovan deschisese puţin fereastra ca să-şi aerisească odaia. Cu mâinile pe cârligele mobile, înnainte de a o închide la loc privea pe gânduri înserarea; părea că aşteaptă pe cineva. Mirosul închis pe care-1 găsise în cameră, îl făcuse să dea drumul înlăuntru aerului curat. Dar, în răcoarea tare a amurgului, în lumina roşiatecă a înserărei i se păru că tot aerul de afară e îmbâcsit cu praf de cărămidă. Şi rămase ast-fel nehotărât Ia fereastră, scârbit de mirosul igrasiei dinnăuntru, scârbit de praful înnecăcios de-afară.
    Un moment o făşie i se aşternu peste ochi; şi creza că trăeşte vremea sfârşitulului sfârşiturilor. Un sfârşit mai desgustător decât tot ce putuse imagina fantezia astronomilor şi a cetitorilor în viitor.
    O duhoare „ de canal, isbucnind ca o explozie din toate subsolurile oraşului, o duhoare axfisiantă, dureros
de stricată. O lume îngrozită luând cu asalt dughenele spiţerilor absorbind cu sete şi în zadar odoarea înviorătoare a flacoanelor cu miresme şi parfumuri. Şi atmosfera putregăită întinzându-se încet şi stăruitor, batjocoritoare de tot ce e frumos, de tot ce e curat. Aburind limpezimea de sticlă a aerului de deasupra câmpurilor cu răsufletul ei amarnic, învineţind-o cu culoarea . ei sordidă. Alungând oameni şi animale, până’n fundu pădurilor atacate de asemeni, doborându-i în letargia cea mai infectă sub puterea de neînvins a duhoarei exhalate de cadavrul pământului.
   închipuirea aceasta nu dură mult. De trei luni, sub diferite forme, ea lua viaţă în gându lui Velovan. De când ea fugise în lipsa lui deacasă cu bagaje cu tot, pe furiş ca tâlharii la celălalt, în odaia ofiţerului, de atunci el era obsedat de această stranie descoperire pe care o făcuse, părându-i-se că simte în ori ce lucru, mirosul putrigaiului ascuns în luciul exterior; avea el însuşi impresiunea muribunzilor lucizi cari se înrioară, simţind cum dinlăuntru sufletul le adie în răstimpuri o— doarea acră a cadavrului viitor.
   Nehotărât încă să închidă fereastra, năucit între cele: două obsesiuni, Velovan privea acum în lungul străzei. Privea cu capul aplecat sub troianul gândurilor colţul pe unde venea ea de obicei din oraş. O privea înnain-tând râzătoare, cu pasul ei mărunt; el se ferea atunci după perdele ca să nu vadă c’o aşteaptă, că e necăjit, de ieşirea ei.,. Trei luni! Trei luni a fost strânsă în braţe de celălalt, trei luni imbecilul i-a sărutat pielea brună, fină. Şi poate s’a purtat rău cu ea, poate a înjurat-o ca ori ce ofiţer, poate o punea să-i scoată cis-
© BCU Cluj
GÂNDIREA
mele. Canalia! O de-ar fi înjurat-o, de-ar fi lovit-o...
   Pe-acolo venea, ea de obicei. Şi mergea iute, aşa încet, cum înaintează femeea acea, doamna acea elegantă. Acelaşi picior, acelaşi mers, acelaşi mijloc. Este ea ! Chiar ea, Arina !
   Velovan nu poate crede ce vede dinaintea ochilor. Şi,totuşi este ea. O bucurie surdă, subită îl sfâşie în-lăuntru, îl rupe în două de jos până sus.
   — Este ea! Se’ntoarce ; revine!... Reîntoarcerea, reîntoarcerea tot va veni odată... fredonează el un cântec la modă, retrăgându-se grăbit dela fereastră şi dansând cu un scaun în braţe. în faţa oglinzei se opreşte, începe să-şi compună figura cu care va primi-o. Dar dacă nu se va opri la el.
   Velovan se întoarce speriat spre fereastră. Dar încremeneşte    îndată pe loc; ea nu       trebue   să-l vadă.
Şi aşteaptă   înfrigurat. Par’că  a simţit paşi   şi o bătae
uşoară în uşă. Dar poate s’a înşelat. Şi totuşi par’că un deget bate    încontinu în Uşă,   uşor,  discret,  nespus de
discret. Şă   deschidă sau nu ?   Inima   asta s’a pornit atât
de nebună, se isbeşte cu atâta violenţă de păreţii pieptului, că nimic, dar absolut nimic nu se mai poate auzi. Nici nu mai ştii e bătaia ei, a inimei, sau bate într’ade-văr cineva la uşă. Şi vai, bate în zadar; va crede-că nu-i nimeni acasă, sau că nimeni nu vrea să-i deschidă şi va pleca. Velovan se repede la uşă si apucă mânerul. Dar iată adşvărata bătaie abia acum răsună de-afară foarte discretă, dar distinctă,' reală. Velovan îşi retrage mâna repede, răsuflând din adânc, par’că prins făcând ceva rău. Şi aşteaptă 'loviturile să se repete. Dar bătaia întârzie şi el e gata să svârle uşa îu lături. Ciocănitul însă începe să răsune din nou; Velovan aşteaptă să se termine şi abia mai târziu, întreabă grav, cu vocea sugrumată : Cine-i ?
   A deschis; ea a intrat aducând cu sine minunea parfumului ei obişnuit; Velovan îl recunoscu, umplân-du-i camera şi închise ochi de fericire şi de durere. Ea îl privea ferindu-şi ochii de privirile lui, pe sub bordul lat al pălăriei şi prin faldurile voalului negru. La început au tăcut amândoi; pe urmă ea a dat drumul, frumosului glas de contraltă. Şi viaţa-i din ultimele trei luni a prins să se perinde domol, domol, pe dinnaintea ochilor lui, căscaţi mari' şi aprinşi de flacăra curiosită-ţei. Cuvintele, şovăelnice la început, întretăiate de reticenţe, voalate de vagi subînţelesuri prind încetul cu încetul spor, viaţă, devin sonore, agitate, violente chiar, se sbat. pline de indignarea regretului. El ascultă înviorat.’Aşa dar exact cum s’a gândit: s’a purtat rău cu dânsa, a chinuit-o, a lovit-o... Velovan tresare de satisfacţie, dar iată din adâncuri necunoscute de suflet porneşte ca o avalanşe, o mânie surdă, puternică; de l’ar avea acum pe ofiţer în faţă, ah, de l’ar avea. Şi el se închipue în trecut, apărând subit, ca un răsbunător neprevăzut, ca un zeu în1 epopea antică, în camera iubirei lor ; muşchii i se încleştează şi pumnii se strâng de fier sub aţâţarea îmaginei. Ofiţerul tocmai ridică braţul
                                                                                                                                   87
                                                           PSALM
   Un înger a sunat din trâmbiţi: Primăvara Şi uite cum întreg pământul a’nverzit Şi flori mai albe sau mai galbine ca ceara Atât de simplu pretutindeni s’au ivit.
   Aicea sunt şi păsările călătoare In iarbă, drumul şerpuirea’şi mână In cel mai cald şi sfânt şi dulce soare Ascult un cuc ce cântecu şi îngână.
   Departe ’n munţi e încă iarnă adâncă Dar munţii sunt atâta de departe...
   Ş’acolo îngerul o să învie pom şi stâncă Şi nlimai sufletul o să râmâie ’n moarte.
                                                                                                                        ADRIAN MANIU
gata să sfărâme ; dar Velovan îl apucă cu tărie, îl strânge cu forţe herculeene, dintr’o singură mişcare îl îndoaie, îl răsuceşte ca pe-un fuior. Ea povesteşte înnainte şi el se întunecă şi mai mult. Imaginaţia lui face minuni de vitejie ; dar imaginaţia e capricioasă şi-i prezintă din când în când şi câte-un tablou neplăcut.' Ofiţerul e mai tare de cât dânsul ; iată acum l’a îngfenunchiat pe Velovan şi-i cară cu nemiluita. Şi vai, ea e de faţă. Dar Velovan face o nouă sforţare disperată, uite-1, uite-1 e gata să răsbească.
   De geaba, tot ofiţerul e mai tare. Doar e cu un cap mai înalt ca Velovan şi de două ori mai robust ca dânsul. Din povestirea ei, silueta lui se detaşează puternică, mândră, dispreţuitoare, Velovan şi-l aminteşte aL na de mult, înnainte de plecarea ei la dânsul, cânu începuse să ameţească gândurile fetei. Ce priviri de profund dispreţ, de adâncă compătimire, ba chiar şi de amarnică ameninţare nu-i mai trimetea Velovan.' Şi cu ce faţă râzătoare, senină, de om sigur de sine şi de braţele sale îi răspundea locotenentul. Ce poate să facă el, un biet slăbănog, contra namilei aceleia, contra brutei aceleia, care nu ştie decât să facă gimnastică cu soldaţii.
   El un intelectual, un student.
   Velovan tremură de răsvrătire; nimic, nici un mijloc de răsbunare. E slab,1 e pipernicit. Tremură ca prins de boală ; îşi simte ciolanele lovindu-se între ele, le aude sunetul uscat, par’că tot corpul lui ar fi un sac de oase, neputincios şi mobil, în suflarea vântului de disperare care-1 agită. Şi ea, de alături îi şopteşte înainte cuvinte grele, aţâţătoare, îl îndeamnă la răsbunare.
   Deodată Velovan cască ochii mari, înfioraţi. Cuvântul ei a atins acum, ceva de neejezut, Aşa dar, acesta e adevărul. Pentru asta a venit ea. Acolo, în pântecele acelea,- mijeşte o viaţă nouă. Copilul celuilalt. O stâr-pitură informă se desvoltă acolo, iasma păcatului şi femeea nu ştie cum să scape de ruşinoasa povară. Po-
© BCU
căita frumoasă deadineaori se tocmeşte acum ca un jidov pentru căpătuirea fătului ei. Faţa i-e luminată de căldura pledoariei. De aceea a gonit-o ofiţerul; copilul nu poate fi decăt al lui Velovan. De asta ea e sigură, poate să jure; de ce doar bruta nu s’a lăsat păcălită ? Ori cât de prost ar fi fost el, dovezile erau atât de puternice în seama lui Velovan...
   Studentul o ascultă, cu toate simţurile răscolite de stupoare, de furie, de jignirea cea mai cruntă; dar îndată buzele lui conturează un surâs sarcastic, care-o opreşte pe loc în plină demonstraţie impudică, cu cifre, cu date, cu revelări phisiologice intime. Femeea îşi pleacă capul, ruşinată că n’a putut să se facă crezută; parcă sub ameninţarea unei lovituri se înghemueşte în sine, ferindu-şi pântecele, ascunzăndu-1 ca un negustor neno-rocos o marfă fără cumpărători.
   Câtva timp tace privind pe furiş la Velovan, apoi începe să scâncească. Şi o nouă demonstraţie prinde să curgă din nou, cu ocoluri mai scurte, mai repezi, categorice, care se încolăcesc în jurul urechilor lui ca nişte şuerături de bici. Velovan are toată dreptatea, să nu-şi recunoască copilul; vina este totală aci; ştia ce poartă în suflet şi totuşi l’a părăsit. Dar el trebue să fie omenos, să-i ajute să se scape de sarcina, care o apără, care o va necinsti toată viaţa; e studentă, nu se poate duce în spital, părinţii ei vor afla totul; la vechea ei gazdă nu se poate întoarce, ar şti tot oraşul.
   Ş’o primească la el; să vorbească Velovan cu un doctor; operaţia nu va fi grea, nu va dura mult, convalescenţa va trece şi fericirile de-odată vor reveni...
   Şi ea începe să reamintească fericirile de-odată cu înflorituri meştere, cu culori vii, aţâţătoare.
   Pe buzele lui Velovan sarcasmul s’a conturat din nou. O întrebare flutură acolo, gata să-şi ia sborul; i se pare curios cum ea n’a înţeles-o înainte de a se închega în cuvinte:
   „Dacă o să mori?.."                    .
   Ea vorbeşte înainte cu cea mai caldă însufleţire; şi întrebarea care ar îngheţa-o într’o clipă întârzie încă pe vârful buzelor lui, se îndărătniceşte să rămână acolo, cu toate că noi gânduri o împing tumultos din urmă...
   „Să moară în canjera lui, 'să se vadă învinuit, tras în judecăţi, dat în jurnale. Provocator de avorturi, crimă, complice..."
   Toată terminologia penală, pe care o prepară pentru examenul apropiat îi răsare în minte. Şi părinţii Iui, când vor afla acolo, în orăşelul îndepărtat?.,. Şi astea toate pentru ea înşelătoarea, pentru celălalt; să acopere cu numele, cu corpul lui ticăloşia a doi nemernici...
   Ea a tăcut şi acum aşteaptă înfiorată răspunsul. Dar răspunsul joacă fără gând de a porni pe buzele lui Velovan :
   — „Şi dacă o să mori".
   Nu se poate hotărî să i-1 arunce în faţă, aşa dintr’o dată, de-adreptul. Trebue găsit un mijloc, trebue spus încetul, pe departe.
                                                                                                                                   gândirea
     E prea târziu:
     Ezitarea lui o nelinişteşte, o sperie. Ea începe din nou turuiala, cu aceleaşi vorbe aproape ca mai înainte; numai le accentuiază, le explică pe cele pe care le crede mai puţin convingătoare. Şi Velovan aşteaptă; poate va porni dela ea cea ce ar avea să-i spună ei.
     Nimic însă. Ea e tot atât de senină, atât de sigură de isbutire. Cele mai neprevăzute mărunţişuri le scoate la lumină. Dar unicul gând, cel mai însemnat din toate cel mai teribil, rămâne veşnic ocolit. Pare a nici nu-1 bănme măcar. Sau ştie a-1 feri cu atâta cinism, cu atâta tărie de sine. că este într’adevăr de admirat.
     Ea a tăcut din nou. II priveşte acum speriată, cu toate trăsăturile feţei ridicate, par’că gata de plâns. Şi el nu se hotărăşte...
     — Ştiu eu o femee, foarte pricepută... mi-a spus cineva, — şopteşte ea cu temere, fixându-1 drept în ochi. E şi mai ieftin aşa... Dar dacă crezi tu, putem merge şi la doctor. Aşa suntem siguri de tot... Astăzi lucrurile astea se fac cât ai bate din palme...
     Uite aici ar putea să înceapă; prilejul s’a oferit. Dar gura lui rămâne mută. Ochii i se. plimbă înfioraţi pe statura ei învoaltă. Ii pipăie electrizaţi umerii rotunji, şoldurile 4- puternice, sănii viguroşi; şi o căldură il învăluie şi un început de gând îi spune că tot va ceda la urmă, că nu trebue s’o mai sperie în zadar cu temerile lui negre. E de ajuns numai acest început de gând, că revolta surdă iarăşi prinde să-i clocotească în adânc. Corpul ăsta l’a văzut, I’a mângâiat, l’a strivit în îmbrăţişări sălbatece altul. Desgustul cel mai profund se luptă acuma în sufletul lui Velovan cu biruitoarea curiositate, de a o vedea, de a o simţi din nou întreagă, goală, a lui. Pasul şovăe pe loc, apoi se destinde hotărât ; ea ÎI aşteaptă surâzătoare, cu capul pe spate, cu ochii pierduţi, ca într’un extaz.
                             *
     Din această cljpă Velovan nu s’a mai simţit al lui. Se mişca de acurh înainte ca un automat, după porunca ei. Gândul i-erea înfăşurat parcă într’un voal negru; mireasma morţei plutea în juru-i din ce în ce mai deasă, mai puternică, îl însoţea pretutindeni, îi deştepta din somn. O singură idee îl mai întărea: poate, toate astea nu-s decât simple halucinaţii. Poate totul se va sfârşi cu bine. II mai încuraja şi siguranţa de sine cu care Arina îl trimetea pretutindeni, deşi uneori îi făcea impresia unei eroine antice ce-şi pregăteşte cu cerbicie şi cu sânge rece, un sfârşit de-o tragică frumuseţe.
     A fost greu de găsit un doctor, toţi îl priveau bănuitor şt pătrunzător, când Velovan le făcea propunerea. Refuzau dintr’o dată, părând foarte scandalizaţi. Scobo-rau apoi puţin vocea şi priveau pătrunzător în gol, când Velovan începea licitaţia: dau atât, ba aş fi dispus să dau şt atât. Şi cântăreau mult în gând ultimele vorbe,
. aşteptau să mai iese un singur cuvânt depe buzele Iui. II aşteptau cu încordare şi când cuvântul, care tot venea, nu era cel aşteptat, ci dimpotrivă un plângător:
© BCU
GÂNDIREA ============^=^^^
„sunt un biet student sărac.:." simţul moralităţei se răs-vrătea iarăşi.
   —     Dar'ce propui dumneata domnule, e periculos... e oprit... de lege... e imoral...
   Doctorul care se învoise însfârşit pentru şapte sute de lei, era de tot tânăr şi din cale afară de entusiast:
   —     Facem dar cu o condiţiune... la dumneata acasă, eu vin noaptea aşa între zece, douăsprezece, într’u'rt ceas totul e gata... dar cea mai mare discreţie. Vecinii nu trebue să ştie nimic...
   Velovan a aşteptat afară fumând tot timpul operaţiei când a intrat înăuntru doctorul se spăla pe mâini. Arina gemea uşor.                     '           '
   —   S’a terminat ?                       '
   Doctorul a făcut un „sst“ apoi a recomandat: „Linişte
complectă" şi a plecat, închizând uşile aşa de uşor după dânsul că Velovan a început să tremure. ' Iar durerile au aşteptat răbdătoare ca omul ştiinţei să se îndepărteze bine pentru a începe frământarea morţei. Velovan o privea sbătându-se ca o păsărea tăiată rostogolind ochii îngroziţi, gemând la început înfiorată, apoi din ce în ce mai resemnată, mai dornică: „mor, aş vrea să mor". O asculta îngrozit, o privea cu ochi rugători: „De ce să mori Arina?..
   —     „Aş vrea să mor... gemea ea înnainte, fără să-l privească, nepăsătoare de prezenţa lui; în sbaterea-i necurmată ceva, un fior, vre-o fulgerare de paralizie trecătoare, o făcuse să înţeleagă că numai moartea ar putea să-i uşureze grozăvia durerilor. Şi. nemai putând răbda ascţjţişiul junghiurilor necurmate care-i străpungeau măruntaele, par’eă o ceată nesfârşită de tâlhari se abătuse asupră-i, o chema rugător cu glas de milog, pe marea, suprema salvatoare. Erau atât de nenumăraţi tâlharii cari o asasinau, o isbeau aşa de repede şi fără încetare cu lungile lor junghiere, că îi auzea chiar dând busna pe uşă, înghesuindu-se şi îmbrâncindu-se care să ajungă mai întâi.
   —■ Nu vezi, închide uşa odată... pe-acolo 'intră... îţi spun eu. închide uşa Sandule...
   Pronunţa numele celuilalt. II pronunţa necontenit, pomenea de copil, blestema pe tatăl barbar, îl implora să se întoarcă la dânsa, s’o scape de cei cari o asasinau. Nimic nici o vorbă de Velovan. Dar el părea nepăsător de toate acestea. El însuşi îşi vedea paşnica lui cameră invadată de o mulţime de lume, de ciocli, de oamenii legii, se vedea dus între arme, judecat. Şi privea cu groază mişcările ei, tremura brusc când gemetele se în-trerupeau deodată, răsufla uşor când vocea ei rugătoare se pornea iarăş...
   —   Aş vrea dă mor... ,
   —     De ce să mori Arina... Nu trebue să mori... Te rog...
   O otoselă dulce i se ridica din fluerile picioarelor, se răspândea moleşitoare prin tot corpul, dusă de sângele încropit. Ar fi vrut să se lase alături de dânsa în patul larg, s’adoarmă, profund, să nu mai ştie jde nimic până
—.—-—----------------gcf
                                                Nebunul, ori prostul...
      Prin mijlocul străzii un om a trecut Cu hainele sdrenţe, râzând şi cântând —
      Şi lumea din stradă de dânsul râzând „Nebunul, ori prostul“ îi spune şi’ntreabă,
      De cel care trece râzând şi cântând
      Amurgul, din pânze de neguri cernut, îşi presură scrumul cu bură de ploae,
      Şi lumea se duce pe drum cunoscut,
      Şi valul de noapte mai greu, mai tăcut,
      Pe umerii lumii metalu-şi indoae...
      Prin mijlocul străzii un om a trecut De râde de dânsul o lume,
      Dar el dece râde, ori cântă, anume,
      Nud nimeni să ştie, şi’n noapte se perde Nebunul, ori prostul, cum spune o lume.
                                                                                                                        G. TALAZ
a doua zi de dimineaţă;' poate o va găsi în zori liniştită întremată. Şe apropie de marginea patului şi se lăsă uşor pe salteaua moale; şi simţi par’că o povară enormă rostogolindu-i-se de pe spinare. O mângâe pe fruntea rece, brobonată de sudoare:
   —   Arina pe mine nu mă mai cunoşti ?
   —     Sandule, şopti ea şi-l înfăşură cu braţele pe după gât. Apoi repede le smulse, le bălăbăni în aer cu furie şi le repezi ocrotitoare asupra pântecelui, gemând de groaza durerii.
   Când îl chemă iarăş pe numele celuilalt el râse deodată, fără să-şi dea seama de ce. Apoi privi încremenit în gol: de unde venea oboseala aceasta grozavă, care-1 dobora jsub puterea ei strivitoare? Doar în casa lui murea cineva, doar a doua zi avea să dea seama de această moarte! Şi totuşi era aşa de puternică pofta de somn care-1 cuprinsese, par’că cineva l’ar fi lovit cu un ghemotoc de cloroform peste ochi.
   —     Sandu, ha, ha, Sandu, mormăi el şi râse din nou idioţeşte. Sandu, ha, ha, ha, ha.
   Ea îl privi neînţelegătoare. Apoi se încolăci din nou în jurul pântecelui care o ardea. Deodată tresări: simţise cum din vârful mânilor şi al picioarelor se pornise un curent rece, întinzându-se spre miezul corpului ca un suflu cobitor. Nările îi tremurară şi ochii priviră holbaţi în juru-i; răceala aceasta o înspăimânta, alinarea pe care i-o aducea înceată, din ce în ce mai crescândă,
' se părea o viclenie a necunoscutului, presimţea o grozăvie fioroasă care avea să urmeze îndată, Pe locul unde s’a aşezat Velovan, credea că stă un monstru inform, o figură bărboasă, şi neagră, doi ochi ficşi şi râzători ţintuind-o pe perină, două şiruri de dinţi rânjiţi întrun râs nemişcat, contrastând sinistru cu negrul bărbiei mari şi încâlcite. O mână păroasă se întinde spre ea, cu degetele încârligate aşa jca’n toate poveştile copi-
                                                                                                                       © BCU
                                                                                                 GÂNDÎftEA
90 —— —----------------------- '                 ------
lăriei &, care-i vin accum fără nici o legătură, în minte şi-i picură două lacrimi în colţii ochilor. Mâna se întinde încet, ameninţătoare; ea vrea să se ferească dar e cu neputinţă; întocmai ca’n poveştile de demult ea e fixată pe loc de-o putere fascinatoare. Mâna a atins-o acum: ea se cutremură din creştet până’n tălpi; dar părul acela negru şi abundent al mânei e aşa . de moale şi mângâierea aşa de dulce! O răceală molcomă care-i îngheaţă uşor, uşor corpul mistuit de flăcări. Ea priveşte cu neîncredere pe moşneagul urât, care râde atât de straniu,'dar mâna lui e atât de rece şi atât de alintă-toare. „Un smeu bun" îngână buzele ei şi ochii i se închid liniştiţi şi buzele îi zâmbesc; e fericită şi i se pare că adoarme ca un copil în braţele doicei, tocmai când povestea a ajuns la smetil cel groaznic, care ştie să încânte aşa frumos.... ca s’o atragă în groapa neagră şi fără fund... prea târziu... de geaba o mai îngrozeşte doica... i-e somn, i-e aşa de somn...
   Gea din urmă tresărire a membrelor ei, a sgâlţâit cu o putere fără seamăn pe Velovan din toropeala lui. El o priveşte cu ochi zgâiţi, neîncrezător, mâinele care-i pipăiau în neştire corpul, simţindu-1 cum răceşte treptat s’au retras acum înfiorat. Pretutindeni domneşte tăcerea cea mai adâncă. In pătratul feresteior catranul nopţei e atât de vârtos, că dacă ai întinde mâna; ţi s’ar părea că atingi un corp solid. Becul mic al luminei electrice, pare în depărtarea tavanului, sub o ciupercă de tinichea un ochi înroşit de veghiere, slăbit de puteri.
   —- Gât o fi ceasul? se întreabă Velovan.
                                                                                                             * Vecina dela
   San-Stefano e un foburg al Constantinopolului, legat de Capitală printr’o linie ferată cu vagoane largi şi comode, printr’o şosea cu gropi multe şi cu poduri stricate şi printr’un serviciu de vaporaşe cari nu ştii când sosesc şi când pleacă. In jurul său sunt livezi înverzite mai tot anul, dealuri cu flori ce răspândesc un miros ameţitor, iar în faţă sey întinde ca o oglindă nesfârşită Marea de Marmara. Mai are San-Stefano vile albe şi cochete, adumbrite de migdali înalţi, de smochini cu foaia lată şi crengile întortochiate, de măslini sălbatici ale căror frunze acoperite de un praf alb umplu văzduhul cu mireasma lor puternică. Zăpada îşi opreşte troienile ajungând aproape de San-Stefano, şi crivăţul apucă alt drum.                                    ,
   Doar o adiere potolită şi aromată răcoreşte frunţile, înviorează sufletele şi face să crească florile. Iar marea când i-se năzare să se supere, nu împinge mania până la tălăzuirea care aduce groaza în oameni şi te face să o priveşti cu ochi de spaimă. Ca o femeie capriţioasă, dar cu inima blândă, abia dacă îşi încruntă din când în când sprâncenele şi îşi încreţeşte fruntea. Se îmbunează repede, îţi surâde veselă şi te pofteşte primitoare să te legeni pe luciul ei.
   El stă încă tolănit alături de trupul ei îece; îşi simte membrele sfârşite, corpul i-se pare aşa de greu, că nu-şi dă seama dacă ar fi în stare să şi-l ridice. Un gând mai vioiu îl îndeamnă, să sară din pat să dea alarma, să cheme pe slujitorii legei să le explice adevărul. Poate încă va fi crezut, poate încă se va desvi-novăţi; n’a ştiut că ea e însărcinată, n’a ştiut că şi-a provocat avortul. I-a dat adăpost în camera lui şi nu ştie ce va fi făcut în lipsă-i. Trebue neapărat chiar în noaptea asta să dea totul pe faţă. Dar e aşa de întu- . nerec afară; şi capul îi e aşa de greu. Şi dacă nu-1 vor crede, şi dacă-1 vor aresta? Pleoapele i se lasă greoae: de unde îi vine oboseala asta grozavă? Cine-1 va crede ? Cine va sta să-l asculte ? Asta e ultima noapte de libertate, de fericire. Mâine... Mintea lui se opreşte, cu greu poate s’o facă să întrevadă într’acel mâine, pe un domn în haine negre, cu mănuşi albe, cu servietă, un domn care spune:
   —   In numele legei__
   E ultima noapte şi e atât de moale patul lui; şi trebue să fie aşa de dure, scândurile închisorii. ' Ochii i se închid deabinelea. I s’a1 părut? Dintr’un colţ par’că cineva a strigat: Sandule, Sandule...
   —     In numele legei, Sandule deschide. El râde neîncrezător, dar uite, uşa s’a deschis şi domnul „în numele legei" a apărut în cadrul ei. E Sandu, ofiţerul, rivalul...
   Si capul îi cade sub povara somnului alături de al moartei.
                                   GIB. I. MIHĂESCU
San-Stefano
   Când soarele se apropie de asfinţit, nu e chip să stai în casă, încuiat între pereţii câmerii. Te chiamă marea ca să-ţi arate mantaua de aur şi foc cu care-o împodobeşte lumina amurgului. Te chiamă vântul serei care îţi aduce pe aripile sale adieri din depărtată Anatolie şi mirezme sănătoase de pe înălţimile cutreerate. Te chiamă florile ca să-ţi arate cum îşi închid sânul şi cum, biruite de somn, îşi pleacă în jos fruntea.
   E linişte mare la San-Stefano şi rari sunt trecătorii pe străzile singuratice unde creşte muşchiul. De n’ar fi şuerul des al locomotivelor dela trenuri şi rarul fluerat al sirenelor de pe vapoare, te-ai crede jdeseori într’un loc vrăjit, unde nu e voie să umbli repede, să te mişti mai vioiu şi să rupi tăcerea. Cât de isbitor e contrastul când vii dela Constantinopol: monstru cu sute de mii de guri ce ţipă şi urlă fără întrerupere!
   Şi totuşi eşti aşa de puţin ispitit să părăseşti San-Stefano, şi să te arunci în vâltoarea nebună dela Constantinopol !
   Mai întâi pentrucă San-Ştefano pe lângă liniştea şi aerul ce-ţi întăreşte plămânii îţi oferă şi putinţa de a admira ceeace bunul Dumnezeu a plăzmuit într’o clipă de fericită inspiraţie şi de voie bună. Sunt şuperbele cadâne,
© BCU
GÂNDIREA :-----------------------------------=^-
acele „mlădioase lebede", cum le zicea un cunoscut al meu.                                                .
   Priviţl-le! O, să n’aveţi nici o teamă. Nu se vor uita urât la voi, nu-şi vor încrunta sprâncenele şi nu-şi vor acoperi faţa, când observă că vă pironiţi asupra lor ochi de lacomă admiraţie. ,
   Nu vă ameninţă nici o primejdie. Bărbaţii lor sunt la Constantinopol, stând cu nasul vârât în maldărele de hârtii din vr’un birou al administraţiei statului. Nu se vor întoarce decât cu cel din urmă tren de seară. Cât despre enuci, ii căutaţi în zadar. E o rasă necunoscută la San-Stefano.
   De aceea, priviţi-le în toată voia şi fără ca inima să vă tremure. Nu le supăraţi şi nu le plictisiţi. Din potrivă. Admiraţia străinului este pentru ele ca o rouă binefăcătoare, ca o roză caldă şi luminoasă care le înviorează şi le însufleţeşte.
   Nu sunt îmbrăcate ca la oraş. San-Stefano e doar o localitate dd ţară, unde eticheta e asvârlită ca o zdreanţă nefolositoare. O manta stă aruncată peste rochia modernă. E o manta albă, subţire, făcută dintr’o ştofă fină de mătase şi care tăinueşte — cât poate mai puţin — formele corpului. Şi dacă vântul vine şi sburdă prin manta, dacă o desface şi o ridică pentru a arăta ce corpuri sculpturale sunt înfăşurate într’insa, zveltele cadâne nu se sperie şi nu se alarmează. Cine se împotriveşte vântului?
   Dar sburdalnicul vânt are ce are cu părul cadânelor, De acasă şi l’au ascuns înfăşurându-1 mai mult sau mai puţin strâns, într’o' năframă a cărei fineţe şi transparenţă stă în apropiată legătură cu frumnseţea şi bogăţia părului.
   Ian te uită, căci vântul s’a pornit din nou pe şagă şi joacă. Suflă cu putere în păr şi smulge năframa. O vezi pe cadâna aceea care se încruntă, se uită supărată la vânt şi se grăbeşte să-şi acopere capul ? E semn că a început să-i ningă flori în păr. Vecina ei, cadâna cea subţire şi mlădioasă ca o trestie, se face că nici n’a băgat de seamă isprava. Dece ? Pentru ca să-ţi dea ţie şi să-mi dea şi,mie prilejul de a admira.cel mai mătăsos, cel mai fin păr de aur ce a încununat vre-o dată un cap de femeie. Iar mititica oacheşe, care merge ceva mai -încolo şi pare dusă pe gânduri, face ceva mai mult. Ea observă că vântul, care îşi îngăduie cu dânsa mai multe, nu s’a mulţumit să-i dea jos năframa, ci i-a răscolit şi părul.                             '
   Şi mititica cu ochii de foc iubeşte înainte de orişice buna rân^uială. De aceea, îşi scoate acele din cap şi îi dă părului drumul. Vedeţi-1 cum cade în talazuri bogate pe umerii rotunzi. De negru ce e, străluceşte, iar razele soarelui se aruncă lacome asupra lui poleindu-1 cu aur şi argint.
   Cum să fii dar ispitit să părăseşti San-Stefano, cuib de bucurii liniştite, de privelişti neîntrecute, pentru a căuta în praful şi sgomotul Constantinopolului plăceri enervante şi obositoare?
--------•             ....................-• 91
                                                       PORCII
Cum rătăcesc, greoi şi diformi, prin şanţurile drumului, — în satul cu case de lut şi coperişuri de paie, — în tăcerea amiezei de iuniu înainte de ploaie, porcii par singurile vietăţi ale cătunului.
Cu grohăituri scurte ridică praful şoselelor, râtul măsoară unde e cloaca mai mare şi, strecurând noroiul prin colţii măselelor, ronţăesc boabele de porumb căzute din care.
Pârjoliţi de cuptorul soarelui ce tot mai jos cade, îşi călesc când un şold, când altul, în răcoarea
                                                                                                                    băltoacelor,
şi—îndemnate de blândeţea proastă-a dobitoacelor ti ciugulesc, îndrâsnefe, câteva raţe neroade.
Felele satului, cu cămăşi albe şi fuste scrobite, trec ţinându-se de mână, la horă în sate vecine Câte unul se scoală din baltă şi calea le-aţine cu râtu’ntins să le mângâe albele fuste ferite
şi ca să le-aratc
ce bucurie simt că le, văd spălate, —
se scutură pe neaşteptate,
vioi,
umplându-le cămăşile, de sus până jos, de noroi.
                                                                                                                A. POP MaAŢIAN
   Aşa, cam în faptul'serei duceţi-vă la ţărmul mărei, trecând prin livezile înflorite. Nicăieri nu se potriveşte mai bine asemuirea cadânelor cu mlădioase lebede albe. Iar vorba lor e un neîntrerupt ciripit de păsări, o melodie, o desmerdare dulce.
   Trageţi cu urechea, veţi auzi că deseori vorbesc între ele şi în limba lui Voltaire. Şi sunt sigur că dacă venerabilii membri ai Academiei franceze ar fi auzit chipui, nu tocmai ortodox, cum vorbesc şi pronunţă cadânele, ar fi aruncat în foc toate gramaticele şi regulile seci şi aride ale pronunţărei oficiale şi ar fi exclamat învioraţi şi întineriţi: „iată cum trebue vorbită limba franceză!"                  •
   De aceea, cum să fii ispitit să părăseşti San-Stefano?
                                                               *
   Această ispită încetă pentru mine cu desăvârşire din ziua în care San-Stefano primi o nouă „mlădioasă lebădă albă". Nu o văzuseră încă. Dar într’o seară, după ce rătăcisem şi visasem ceasuri prea repede trecute, dealungul ţărmului, fui isbit de accentele pline şi tinereşti ale unui cântec ce venea din vila vecinului meu ,Haki-Bei.
   Haki Bei, un fost înalt demnitar, se retrăsese la San-Stefano după o muncă de mai bine de 40 de ani în serviciul împărăţiei şi al Sultanului, Ne întâlneam a-
© BCU
92
proape în toate zilele, urându-ne sănătate, poftă mare şi nopţi liniştite. II ştiam fără copii şi că trăieşte numai cu bătrâna sa soţie, Zechie Hanum, o femeie blândă, foarte primitoare şi meşteră’ neîntrecută în pregătitul de baclavale şi de parfumate şerbeturi.
   Cine era deci fiinţa al cărei cântec venea să răspândească viaţă şi tinereţe, într’o casă unde se vorbea mai mult pe şoptite, şi unde în loc de cântece lumeşti se rosteau rugăciuni smerite pentru Alah şi prorocul său ?
   A doua zi când, mai de vreme decât de obiceiu, m’am dus la Haki Bei ca să luăm împreună la umbra migdalului din grădină cafeaua turcească şi să gustăm din prăjiturile făcute de Zechie Hanum, vecinul meu îmi zise dela cele dintâi cuvinte: „ştii, acum nu mai suntem singuri. Ne-a venit nepoata noastră Se’^ia, ca să stea cu noi“.
   ■— A! zic eu, aceea care cânta aşa de frumos aseară!
   —     Da, are o voce plăcută, dar cântă mai mult de durere, decât de bucurie...
   Şi îmi povesti că Selma, care nici nu împlinise douăzeci şi doi de ani, făcuse o căsnicie nenorocită, mări-tându-se după un om stricat şi beţiv.
   Inchipueşte-ţi că neruşinatul acela o insulta şi o lovea chiar în faţa servitoarelor...
   Trei ani lungi şi dur er o şi a durat iadul acesta pentru biata fată. Ea ar fi fugit chiar a doua zi... Ce te faci însă' dacă legile întocmite de însuşi prorocul Ma-homet sunt pentru sărmanele cadâne ca nişte lanţuri din cari nu e chip să scape ? .
   Selma putea fi batjocorită şi bătută. Câtă vreme bărbatul ei o ţinea acasă la el, ea trebuia să rabde totul în tăcere şi neputinţă.
   —      „Dar i-am cumpărat consimţimântui acelui ticălos", îmi spuse mai departe vecinul meu Haki Bei. „I-am dat 200 de lire turceşti şi aşa I’am înduplecat să se des-părţească. Acum Selma e liberă şi poate trăi liniştită la noi dar..." şi aci Haki Bei se întunecă la faţă şi ochii i-se umeziră.. „Selma nu e tocmai sănătoasă", adăugă el scoţând un suspin". Are friguri şi o tuse ce ne pune pe gânduri".
   Nu după mult, am auzit deschizându-se poarta din lăuntru şi după aceea un fâşiit niătăsos de rochii şi paşi mărunţi.
   Haki Bei îşi întoarse capul şi strigă cu o bucurie înduioşată: „Selma, vino!, nu te speria, nu te mâncăm. E vecinul nostru, care vrea să-ţi ureze bun venit printre noi."
   Selma n’aşteptă să mai stăruim, ci veni să ia loc alături de noi, ce-i drept sfioasă, roşie la faţă şi ţinând ochii în jos.
   Era oare frumoasă această tânără cadână, care nu împlinise douăzeci şi doi de ani ?
   Dacă am lua drept model frumuseţea aşa cum ne-a fost redată în marmoră de sculptorii Eladei, e de netăgăduit că Selma nu putea trece drept o femeie fru-
                                                                                                                                   GÂNDIREA
moaă, N’avea corpul desvoltat şi forme pline. Era subţirică, înaltă şi mlădioasă ca un şearpe. -
   In ovalul desăvârşit al feţei, un născior mic şi obraznic. Cât despre ochii; erau albaştri, de un albastru rupt din azurul cel mai curat al cerului. Iar gura mică înflorită de un zâmbet de femeie şi totuşi de copil nevinovat.
   Aceasta era Selma, nepoata vecinului meu Haki Bei şi de azi înainte şi vecina mea.
   Pe măsură ce înainta conversaţia, pierea şi sfiala Selmei. Nu se mai roşea şi ochii ei nu mai priveau în jos. Vorba ei devenea firească, plină. Ne-a spus că iubeşte muzica, dar că-i place să cânte mai mult noaptea, când piere brice vuiet. In mica ei bibliotecă avea, între alţii, pe Lamartine şi pe Musset. Ne-a mai împărtăşit hotărârea ei de a ocoli societatea şi, deci, de a eşi cât mai rar din casă. Credea că suntem cu toţii urziţi după chipul şi asemănarea fostului ei bărbat.
   —■ Ce bine că d-ta eşti creştin, îmi zise ea, de ai fi fost turc, n’aş fi eşit .înaintea ta.
   Da, eu nu însemnam nici o primejdie. Nu ştiu însă dacă în totdeauna e bine să auzi spunându-ţi-se acest lucru...
   La o glumă a bătrânului, Selma isbucni într’un hohot de râs. Râse aşa de mult, încât se înecă şi o cutremură tuşea. îşi duse repede batista la gură, am urmărit mişcarea cu o strângere de inimă, când o retrase avea pete de sânge. Ochii lui Haki Bei se înmuiară de lacrimi şi o tristeţe nelămurită mă copleşi şi pe mine.
   Selma mai tuşi de câteva ori. O tuse seacă, rău prevestitoare, sub pielea străvezie a obrajilor, înfloriră doi trandafiri roşii. Ştiam ce însemnau.
   —     Selma să chemăm un doctor! zise Haki Bei în-făşurându-o într’o privire .îngrijorată.
   —     Nu-i aşa că după religia Indienilor a muri e o fericire mult mai mare decât a trăi ? mă întrebă Selma fixându-mă cu frumoşii ei ochi albaştri fără să răspundă bătrânului. Ce frumoasă religie! adaugă ea.
   —     Cea mai mare fericire, mă împotrivii eu, este ca atunci când eşti tânăr să guşti din plin plăcerea asta nepreţuită de a trăi.
   Din ziua în care Selma deveni vecina mea, mă duceam mai des la bunul meu prieten Haki Bei. Cu Selma ne am împrietenit repede. îmi arăta cărţile ce-i trimiteau librarii dela Stambul, îmi cerea părerea asupra lor. Iar seara, răsunau odaia şi caea de cântecele ei.
   Să vă mai caut unu ? ne întreba ea zâmbindu-ne.
   —     Ajunge atâta, Selma, ai să oboseşti, zicea unchiul ei.
   Selma obosea. Obosea şi slăbea cu fiecare zi trecută. Spre seară era sguduită de fiori reci, i-se înroşeau obrajii şi avea ochii aprinşi. Frumosul oval al feţei i-se prelungea şi i-se supţia, umerii i-se îngustau şi îndoiau, iar accesele de tuse tot mai des pătau batista cu florile de sâuge.
   Veniră şi zilele de toamnă cu ploi' pătrunzătoare, cu
© BCU
93
GÂNDIREA
neguri mohorâte. Negru şi întunecat la faţă era cerul şi jalnic gemea marea după zilele cu soare, după „mlădioasele lebede albe". Pe aripile vântului veniau tânguiri depărtate, răsunet de glasuri lugubre.
   San-Stefano numai era colţul cel vesel al liniştei fericite. Nu mai răsărea pe verdele livezilor albul mătăsos al cadânelor şi nu se mai auzea dulcele lor ciripit.
   Nici casa vecinului meu Haki Bei nu mai răsuna de cântecele Selmei. Intr’o odaie cu zidurile albe, Selma zăcea. Nu se plângea. Fericirea, zicea ea, nu se găseşte decât în somnul de veci. Ce bine am să dorm şi eu!
   Dorinţa ei, ca toate dorinţele bolnavilor, fu ascultată.. Intr’una din seri, după miezul nopţii, am auzit în întuneric, plânsete îu casa vecinului. Am alergat într’un su-
flet, Selma zâmbea acum cu buzele reci, împăcată. Ce bine dormea, cum dorise ea, somnul cel fără întoarcere! Trupul ei fără viaţă, ocupa atât de puţin loc în aşternutul alb. Şi trandafirii din obraji erau pentru totdeauna stinşi. A murit pomenind şi de numele tău, îmi zise între lacrimi Haki Bei.
   Nu după mult, am părăsit San-Stefano. Când în primăvara viitoare m’am dus acolo pentru o zi, casa lui Haki Bei era şi mai pustie, iar dânsul gârbovit şi îmbătrânit deabinelea. Peste iarnă murise şi *buna şi primitoarea Zechie Hanum.
   Aştept să-mi vie şi mie rândul, îmi zise el.
   Dar Haki Bei a trăit încă mulţi ani, ca să îngrijească de cele morminte şi să-şi plângă cele din urmă lacrimi.
                                                                                                                             N. BATZARIA.
                  DINTRE CEI RĂPOSAŢI
                                                                                                                             HAjDEU
   Nu 0 trăit destul bătrânul polonez pentru a-şi vedea patria înviată. El îşi făcuse însă din România a doua patrie „pentrucă“ zicea el „prea pufni sunt polonezii care merita să aibe o patrie. Polonezii se gărgarisează cu vorbe“.
   Ce desliiinţire i-au dat evenimentele sarcasticului cotiu Tadeu /
   Râsul sarcastic, satiră, luau o mare parte din firea lui, cealalltâ fiind dată inîmei dc aur şi visului poetic. Greu se conciliază asemenea îndeletniciri în acelaş suflet, dar la Hajdeu, ele nu se băteau în cap. Opera lui istorică, foarte importantă, dovedeşte, un muncitor plin de vlagă, un caracter iscusit, un creer destoinic care nu se ferea de a cumpăni cu grijă cele mai mici amănunte. Erudifiunea şi opera lui literară îi deschiseră porţile Academiei unde Dim. Sturdza secretar perpetuu, voia sa suprime anume litere din alfabetul românesc, Printre acestea era şi litera j care se poate înlocui, afirma el, cu s în anume cazuri şi cu i înfr’altele. Dim. Sturdza, în picioare, întors cu faţa către academiciani şi cu spatele spre o tablă neagră pe care scrisese cu tibişir literile de suprimat, argumenta în favoarea tezei sale. Academicianii ascultau, smeriţi şi aprobatori. Hajdeu îşi permise să întrerupă teribilul omuleţ:— „Foarte bine, Domnule Sturdza, numele meu poate fi scris şi cu s în loc de j fără ca să sufere limba nimic; dar te rog, scrie pe tablă coajă fără să întrebuinţezi pe
   Sturdza, care luase tibişirui în mână se pregătea să scrie pe tablă, se întoarse ca muşcat de şarpe. Foarte furibund, el se roşi, bâlbâi şi strigă, în hohotul tutulor: — „să se menţie \“.
   Notaţi că şedinţa era publică şi tribunele pline de dame.
   Regele Carol comandase lui Hajdeu Magnum Ethi-mologicum.
   --- „Mulţumesc dc încredere, Sire‘f, replică savantul, dar nu voiu termina decât primele litere, cine să facă celelalte?
   Regele Carol îmi zise mai târziu când îi oferii Dicţionarul lui Dame in care anotasem lipsuri (Regele Carol ştia limba românească citea des pe Dosof-leiu) — „Avea dreptate Hajdeu. Trebuia să-i cer numai un glossar dar mai complect decât a lui Damâ“.
   Cu toate argumentaţiile lui ad hominem, Conu Pe-triceicu era foarte obiectiv, Obiectivitatea lui se întindea chiar asupra operilor sale proprii. Toată lumea ştie cât de iritabili sunt poeţii dacă te încerci să schimbi în textul lor une virgule cum zice Cirano de Bergcrac. Hajdeu însă primea să-i schimbi şi chiar să-i suprimi pagini întregi. Astfel, dorind să reiau Răzvan şi Vidra la Teatrul Naţional unde eram Director, crezui inutil aefiunei 2 academiciani polonezi care îşi împestriţau tiradele cu citaţiuni latineşti. Aceasta lungea spectacolul fără nici un alt folos de>.ât al culorii locale scoasă la iveală dc în-să-şi hatmanul polonez. Aveam dreptate, evident, dar nu-mi puteam permite să corectez sau să suprim cele scrise de un Hajdeu. El tocmai venise în Bucureşti şi şedea la Hotel Continental, peste drum de Teatru. îmi luai inima în dinţi şi mă dusei la el pentru "< a-i spune părerea mea. Deşi primit foarte călduros, tremuram ca varga.
   — „Am citit calomniile publicate asupra d-tale“ J îmi zise bătrânul Hajdeu; dar citisem şi Vlaicu-Vodă.
In el e tocmai dovada că atribuirea lui Vlaicu-Vodă răposatului A. Odobescu c o calomnie. In adevăr, pe când trăia Odobescu, se credea de către istorici şi credeam şi eu — că D-na Clara era bulgară. Numai după moartea lui Odobescu s’a descoperit că
© BCU
94
GÂNDIREA
Doamna Clara era fiica urmi palatin ungur deci maghiară. Or, tocmai nafionatitatea originară a Doamnei Clara e cduza că boerii români o vedeau cu ochi răi şi tocmai acesta c conflictul politic al dramei dumilale. Că ai pătruns sufletul acelor vremuri şi că le-ai redat culoarea lor locală, aceasta, ce e drept, mă miră din partea unui franţuzit. Dar cum ar fi putut răposatul Odobescu, istoriograful savant, să înfrunte fără probe opinia curentă de pe atunci, că Doamna Clara era bulgară ?“
   Cu circulafiuni şi fraze întortochiate, spusei în sfârşit ce mă aducea şi ce aveam pe inimă. Hajdcu zâmbi şi-mi răspunse:
   — „Avem şi noi în România The right man in the right Place. Nu numai faliţii noştri. Tae şi spânzură cum vrei. Nu crede că sunt ca tot gens irritabile va-tum. De altminteri îţi voiu confirma . acestea prin o scrisoare“. Hajdeu, în adevăr, îmi adresă a doua zi această scrisoare. „Curios“ îngână întemeetorul Columnei lui Traian : „Acesta e francez, Caragiale,grec, eu, polonez.
   Răsvan şi Vidra se joacă şi acum după textul corectat atunci.
   Cel puţin aşa cred,
                                                                                                                          POMPIERUL
   Intr’o seară de vară, plictisiri amândoi, bătrânul Cazes ,şi cu mine, plictisiţi de căldură probabil, ne duserăm să luăm masa la Şosea la Vila Regală în care fusese în vremuri instalată instituţiunea V. A Ureche. Cocoţaţi pe o movilită unde era pusă masa, aşteptam la răcoare să ne vie aperitivele şi mâncarea, când deodată nişte pitigăituri, discrete dar stăruitoare străbătură prin tufişuri. Bâzăit ca de albine, ar fi zis Eminescu. Cunoşteam aceste piţigăituri, nu erau de albine ci de cine ştie ce lăutari oropsiţi şi cărora le cădea pleaşcă muştirli dea-geaba aşteptaţi şi deageaba doriţi. Zbârnăitui acesta însemna: „Chemaţi-ne şi pe noi să vă cântăm ceva ca să ne daţi câti-va gologani". I-am fi chemat desigur, împlinindu-le astfel dorinţa şi nădejdea, dar, zău, prea cântau falş. Bătrânul Cazes, cunoscându-mi damblaua, scoase parale şi-mi zise: „Dă-le ce vei voi Alecule ca să ne lase în pace" Mă dusei să împlinesc cerinţele prietenului meu şi după o clipă venii iar la el, cam plouat şi îngânai: „E un moşneag". Cazes mă pricepu strâmbă din nas şi zise: „Fie în voia ta!" atât aşteptam şi eu făcui repede un semn spre tufiş şi urmat de alţi lăutari zdrenteroşi, unul cu naiul, altul cu cobza, bătrânul scripcar, zdrenteros şi el, îşi făcu apariţiunea puţin elegantă şi puţin impunătoare! Se aşează bine în lumină şi îmi zise: „Nu mă mai cunoşti coane hilică? Fireşte, că e de mult de-atunci. Să fi fost dumneata de vre-o 5—6 ani. Acum dec! eşti băiat mare!. Zgâiam ochii la bătrânul lăutar. Ii priveam mustaţa şi sprâncenele cărunte, faţa sarbădă, zbârcită, pleoapele grele
dar mişcându-se repede peste nişte ochi scânteetori. Degeaba mă uitam la moşu: nu-1 recunoşteam. El continuă: „Coane hilică eu sunt Pompierul!" — „Care Pompieru? strigă Cazes." •— „Păi Pompierii, ăl cm sârba!" Cazes sărise în picioare. Acum privea la bătrân cu ochii ţîntă şi şopti: „Te' credeam mort de mult" „Muream eu, dar m’a vindecat Dl. General", mormăi moşneagu. Eram tustrei, Cazes, Pompieru şi cu mine, pătrunşi de o adâncă emotiune. Se aşternuse pe movilită o greoae tăcere. Cazes o rupse: „Cântă sârba ta" zise el moşneagului. Moşul dădu din cap se retrase mai în umbră, acordă calea-valea, strunele bietei scripci crăpate (o sârmă şi trei coarde prost răsucite) îşi îndreptă câluşu, îşi trase arcuşul pe sacâzu lipit de gâtu scripcei şi apoi bătând tactul ca piciorul, cântă sârba pompierului.
   Am auzit această sârbă cântată mai bogat de tarafuri mai mari înzestrate cu fel de fel de instrumente; dar acea zguduire sufletească n’am mai aflat-o niciodată nicăieri.'Si era doar o zbârnăială, o biată zbârnăială. Să pun impresia pe seama momentului, dacă vreji. Dar nu mi-ar fi ertat s’o las uitărei. Cine era Pompierul ? Cum îl chema? Nu ştiu şi poate nici el nu mai ştia. El era Pompierul. Scurt.
   Pela 1840, ţigănuş mititel, venind cine ştie de unde el apucase o scripcă aruncată, încinsese pe ea patru sfori şi zbârnăia din ea cum da Dumnezeu. Aninat de un taraf care colinda din sat în sat, el cutreeră aşa multe meleaguri şi prinse din gura poporului multe cântece. Turcii lui Omer-Paşa, îl goniră spre Bucureşti unde fugise întreaga populaţiune dinspre Dunăre. Armata opusă de capitala tării celor patruzeci de mii'de oameni ai lui Omer-Paşa se compunea din pâlcul de pompieri din Dealul Spirei. Se căutau voluntari pentru a mări această mână de viteji adoratori ai duhului de jertfă, tânărul ţigan îşi aruncă scripca şi se angajă. Făcându-şi zdravăn datoria, el fu rănit' în pântece de o baionetă turcească. Cinci ani d’arândul purtă această rană, pela toate babele ,şi pela toţi bărbierii din mahalale. In 1853, venind în Bucureşti tată-meu ca trimis al guvernului francez, după cererea lui Vodă Barbu Stirbey, tânărul medic —• im apostol oarecum —■ descoperi rănitul din 48 şi îi dădu îngrijirile necesare. Pompierul, vindecat, îşi regăsi meseria de scripcar, numele însă nu, şi rămase Pompierul. Cam pe atunci compuse el frumoasa sârbă. O mai fi compus el şi alte bucăţi dar cine le mai ştie? S’au pierdut ca şi adevăratul lui nume.
. Astfel din trecutul său turbure poporul păstrează în amintirea sa ca într’o comoară, mărgăritarele nepreţuite: un cântec, un mănunchi de versuri, o poreclă.
                                                                                                                                    A, DA VIL A
© BCU Cluj
GÂNDIREA
95
G. Asachi şi O. Minzoni
   Lui Asachi nai s'a făcut încă onoarea de a fi stu diat în comparaţie ca isvoarele tui.
   întâmplător am dat de o urmă, pe care de mult doriam s'o ştiu. îmi bătuse la ochi concepţia din sonetul Moartea lai Isus, calificat de Asachi însuşi ca „imitaţie". După cine ? .
   Iată sonetâl grandios, dar în formă nătângă :
Când IsUs, cu cel din urmă dureros a lui suspin,
A deschis, murind, morminte, tremurat-au sântul munt«; Se trezi Adam în Tartar, şi’n păreri c’un Serafin La judeţ cu-ai săi îl chiamă, înalţă anoasa frfinte.
Cufundat în cugetare de mirare, spaimă plin,
Din a umbrelor tuneric rădicând gene cărunte, Vede-un înger şi-l întreabă: Cine-i cununat de spin, Ce pe crace arată lumei coasta ş'a lui tâmple crunte?
Cănd iflă că urzitorul de luceferi, de putere, învăţând, dând mângâere, feare bând capu-aU plecai, Revărsă amar'-oftare, din ochi lacrami de durere,
Şi'ntumâudu-se spre Eva zise-i: lata triumfat Preste întunecata boltă, din a cerurilor sfere,
Cel ce pentru «oi murit au, înviere azi mia dat!*
   Intr'o colecţie de sonete comentate, traduse în limba germană de Capetan Cerri, de la care M, Eminescu s'ainsp'rat în sonetul Veneţiei care nâ mai învie — am dat şi de sonetul lui Asachi şi de autorul lui: Onofrio Minzoni, mort la*1817 în Ferrara **) Traducerea lui C. Cerri lasă cu totul altă impresie***).
                                                     Adams Erwacken
Als Iesui mit der letzten Sterbensklage Den Berg erschuttert, Grab und Gruft erschlossen, Fuhr AdaU auf, und hob in sleh'nder Lage Das Haupt empor, schlaftrunken und verdrossen
Den Blick, getriibt von înnren Schre-kens Plage Liess schweifen er um sîch zu den Genossen Und frsgte bebend, wer dort oben rage Am kreuze, tot, von Blut ganz iibergossen
Als er's vernahm, that er, der spat bereâte, •
Am grauen Haar, an der durchfurchten Wange Viei Leids sich an in wildem Schtnerzensdrange.
Dana schrie dem Weib er zu an seiner seite,
Lăut, dass es donnernd ssholl dem Felsentgegen Zum Gottesmordcr ward ich dein etwegen!
   C. Cerri adaoge apoi o caracteristică a lui O, Minzoni, pe care o resumez: (S'a născut la 1735 In Ferrara. A trăit o viaţă normală, simplă). Este unul din cei mai distinşi Sonetişţi ai Italiei; iar sonetul citat, Deşteptarea lui Adam, cu grandiositatea lui
    ') Poezii, ediţia II, 1854, p. 78: III, 1863, p, 78,
    **) Regret că nu am putut găsi originalul.
    ***) C. Cerri, Das Sonett in Italien seit etnen Iah'rhundert in Die Dioskuren, Wien, 1882,            '
                                                                      RĂZBOIUL
                             TÂRZIU DE TOT
Mărie, nu iţi mai câuia băiatul Fiul iau a murii pentru noi toţi.
Din mormânt nu poţi să-l mai scoţi Nici tu şi nici plin de bunătate sfatul
A fost un erou sau un dezertor?
Acum nu-ţi pasă, nu-fi mai pasă Urmeaza-ţi viaţa şi lasă Mormântul Iui e pământul tutulor.
'Zadarnic cauţi să alegi prin cruci răzleţe "*
Care e crucea Lui — am fost atâte Şi cc sunt crucile toate crucile câte Au lăsai o mamă şi au pierdut o tinereţe.
Plângi că ai vrea să îl săruţi încă odată Măcar cum I au lăsat viermii în pământ Cum să-l găseşti când toţi la fel sâni Osul lui nu l-ai putea osebi de aitu niciodată.
Toţi seamănă, la toţi o ţeasiă bollilă Priviri scobite, nas găurit, râs mut La toţi care au rămas la toţi caro au trecut De păcat, dureri şi ispită.                        1
Osul lui e la fel cu al duşmanului Cum un bob de rouă seamănă altui bob de rouă Inima a tăial-o deatunci plugul in două -Şi o sug în pace buruienile‘ câmpului.
Iar din buzele gare ţi-au supt pieptul uscat S’a făcut praf de cizme călcat.
        ' ' . *
                                                                                                                                     * *
sculpturală se ndmără printre cele mii celebre ale poetului. Poetul Foscolo a consacrat acestui unic sonet un studiu amănunţit, ansî zându l până în cele mai mici detalii. In acel t’mp soaet'ştîi Fslicata şl Frugont aveau încă mulţi adoratori; Minzoni ob ţinu, totuşi, succesul arătat! Estetscianii care gâsiau în el maî multă concepţie pitorească, decât sculpturală,, 1 au numit, din cauza coloritului său clarobscur, un Rembrandt al poeziei şi un rival al lui Cassiani. Afară de aceasta rtemarcabil mai este şi măduvosul, concisul stil al iui Minzoni. Acesla are meritul de a fi evitat imitarea lui Petrarca şi tipicul Arcadienllor*). Minzoni mai are un merit: Versurile lui căzură în mâna lui Monti care, mai târziu, a studiat estetică la Minzoni şH ajutară ltti Monti, să se d«ridă a merge mai bine pe drumurile largi ale lui Virgil şi Dante, decât pe cele înguste ale Arcadienilor. Şi acesta a fost un merit mare pentru a doua eră de aur a literaturii italieneşti.
   G. Asachi alesese bine modelul. Rămâne de cercetat : Ce- i mai datoreşte poetul român lui O, Min-. zonî ? Cine va reuşi să găsîaseă operile lui, se va grăbi să ne dea un răspuns complect la 6 întrebare, căreia trebue slt-i se răspundă.
                                                                                                             G. BOGDAN-DUICĂ
                                                                                                                   *) Cu care se tot lăuda Asachi !
© BCU Cluj
96        ............ _...................•         .        ___= GÂNDIREA
                             GLOSSE DUPĂ GENUA
                          Cauzele fluctuaţiilor valutare, Presupuneri naiv®
    Când un N, Angelicii 10 ani înaintea războiului şi un j. AL Kcynes mai apoi au vorbit de solidaritatea economică a tuturor statelor lumii civilizate puţini au fost cei ce i-au înţeles. Potiticîânii şi financiarii şi-au văzut de treabă speculând „conjuncturile fericite", prin care căutând să-şi asigure un beneficiu politic, economic sau valutar cât mai mare. Cel dintâi efect vizibil fu accentuarea morbidităţei pieţei financiare mondiale. Ţările seîm-părţiră repede după îiuctuări neregulate şi descontuiue în magnaţi opulenţi şi cerşetori valutari. Că această di-fenţiare nu era sănătoasă nici pentru beneficiarii valute-loţ urcate se văzu în curând.
    Discuţiile de la Genua ne arată că siliţi de ghiara ascuţită a ananghiei până şi cei mai orbi politician! au început să întrevadă adevărul solidarităţii economice, a tutulor statelor lumii civilizate: aceiaşi criză îngrozitoare loveşte de o potrivă pe învingători şi învinşi, pe rentier şi beligeranţi; iar beneficiarii valutelor ridicate, neutrii împovoraţi cu aur ca Elveţia, Holanda, ţările Scandinavici, creditorii lumii întregi ca Engiitera şi Statele unite resimţiră criza economică mai. ascuţita şi mai dureroasă de cât mulţi din microvalutarii Europei centrale şi răsăritene.
    Cauzele crizei sunt evidente: Paralizarea circulaţiei bunurilor ca consecinţă fatală a fluctuaţiilor şi prăbuşirilor valutare—ţinta de căpetenie, preocuparea cea mai de seamă a conferinţei economice şi financiară era clară: Stabilizarea valutelor. Problema nu e uşoară şi Genua n’a rezolvat-o. .
    Pentru a putea pricepe rostui şi valoarea soluţiilor propuse la Genua şi aiurea e nevoie să aruncăm o scurtă privire asupra evoluţiei fenomenului acestuia primejdios, evidenţiind factorii activi. Soluţiile posibile ale problemei ni se vor impune cu evidenţă.
                               * ' *
    Statele Europei au consumat improductiv şi destructiv cea mai “mare parte din disponibilităţile pe cari ie aveau înaintea războiului. Fie care stat a dat în schimb posesorilor acestor valori reale felurite „titluri de datorie publică", cu alte cuvinte creanţe la purtător, poliţe cu Scadenţă lungă prin care comunitatea emiţătoare se îndatora să plătească din produsul anual al muncei sale viitoare amortismentul capitalului consumat şi dobânda cuvenită.                                               .
    Cum războiul a durat ani îndelungaţi, în cari indivizii productori ai statelor beligerante erau ocupaţi numai cu munca stearpă pentfu şi de pe câmpul de luptă, este evident că cea mai mare parte din creanţe au ajuns în mânile statelor neutrale şi în special a transoceanicilor. Datoriile făcute în timpul războiului nu erau departe de 800 de miliarde.
  , Când neutri e şi transoceanici au primit aceste creanţe
  drept plată a mărfei lor ei au crezut că fac afacerea bună următoare:
     Profitând-de conjunctură au vândut mărfurile cu preţuri... „de război"; iar după luptă statele îndatorate vor asuda din greu iar beneficianţii-speculatori cinstiţi ai conjunctura vor huzuri din munca acelora.
     Dar socoteala se dovedi naivă şi greşită. Sărăcite de braţe* CU puterile de muncă istovite şi neura8tcnizate,.CU utilajul productiv uzat, dezorganizat şi ruinat, lipsite de materii -prime sărmanele state datornice nu numai că nu avură cu ce să-şi plătească datoriile, dar contractară mai departe altele noi.
     Ca şi la individul isolat care se află în acelaşi situaţie, îndatorarea crescândă a statelor le micşoră creditul şi valoarea de scont a creanţelor emise, De aci o formidabilă zguduire a creditului pe piaţa mondială,
     Pe aceasta se altoi însă o altă boală şi mal grozava, singura care putea duce aci. Anânghia sili pe cele mai multe din statele beligerante să ia o măsură dezastruoasă, uitată de 100 de ani în Europa: Statele au falsificat unitatea de măsură a valorilor. Dezastruos în ori ce împrejurări, efectul măsurei în timpurile nesigure ale războiului fu catastrofal.                     ’
                                                                       *
     Unitatea de măsură a valorilor acceptată expres sau tacit dc lumea întreagă era gramul aur, în prescurtare „gror". Ce e drept pentru uşurinţa circulaţiei metalului greu de mânuit, instituţii îngrădite de multe garanţii emiteau un simbol comod al aurului: hârtia monedă. Dar banca emitentă îşi lua obligaţia — în timpuri normale cu sfinţenie ţinută, — ca ori când şi „la vedere" purtătorul să capete aur efectiv pentru valoarea nominală a biletului.-
     Hârtia monedă a unei astfel de bănci era pretutindeni tot atât de preţuită cât şi aurul, iar o speculă cu valoarea ei devenea astfel cu neputinţă, creditul acordat hârtiei monedă era desăvârşit.
     Toate statele continentale îndată ce intrară în vârtejul războiului rupseră învoiala statutară. Ele tipăriră din ce în ce mai multe bilete de bancă fără nici o proporţie cu aurul din portofoliu.
     Nota de hârtie capătă „curs forţat" şi valoarea ei ca unitate de măsură fu decretată prin legi politice nu economice aceaşi ca a vechii note. Conducătorii statelor nu ţineau însă socoteală că noul etalon de valoare îşi schimbase cu totul natura.
     Creditului spontan desăvârşit acordat unei hârtii care avea o reală echivalentă cu aurul ori când exigibil îi luă , locui garanţia precară numită „creditul moral al statului". Biletul de bancă deveni o simplă poliţă fără termen şi dobândă emisă, garantată — formal numai — de o comunitate putredă în datorii, şi mereu mai îndatorată.
© BCU Cluj
GÂNDIREA =---------- .......... .......- .....•-        ^ •
   Catastrofa prăbuşire! valutare era fatală. Uimitoare e numai încetineala evoluţiei care nu e explicabilă de cât prin dificultatea de a desrădăcina încrederea — justificată timp de Un secol — de care se bucura hârtia mondială.
   Devenind astfel o creanţă precară, o „hârtie de stat" mai mult, şi nu din cele mai sigure, moneda deveni imediat obiectul speculaţiilor de bursă şi discrepanţele valutare luară o formă fluctuantă şi capriţioasă zguduind până aproape de anihilare creditul universal.
   Transacţiile de la, stat la stat, cumpăraturi şi schimburi fură grevate de condiţiuni atât de anevoioase prin nesiguranţa lor în qât transacţiile se încetiniră automat.
   Statele beneficiare de valute ridicate se asfixiară cele dintâi în propria lor producţie. Aceasta explică pentru ce propunerile de' stabilizare valutară au venit de la statele cu valuta ridicată.
   Propunerile de stabilizare făcute 'în gravele conferinţe internaţionale nu au fost însă totdeauna serioase.
   Iată una tipică: s’a propus să se statueze prin convenţie internaţională valoarea monedei fie cărui stat faţă -de etalonul aur. Cai alte cuvinte mutatis mutandis politica preţurilor economice a preţuriior maximale „aplicată" di granda în domeniul finanţe! internaţionale.
   Nu fu prea greu însă specialiştilor să arate inanitatea soluţiei acesteia naive.
   O a doua propunere porni din cercurile cde mai autorizate ale financiarilor şi oamenilor de stat engleji.
   Euglitera propunea — pentru stabilizarea valutei, nota bene! — ca statele să-şi erte reciproc toate datoriile de
                                                                                                                 Statele Unite
   Războiul a sdrum:inat multe temelii cari erau socotite drept eterne. A slăbit ideia autorităţii, a unei autorităţi sGverane „din graţia lui Dumnezeu". S’a redus distanţa dintre guvernanţi şi guvernaţi. Ceea ce au pierdut din prestigiu cei dintâi, au câştigat aceştia din urmă. Mulţimea a ajuns la conştiinţa puterii ei imense. Conducătorii necontestaţi de eri îşi dau seama de aceasta, cGm îşi dad seama şi clasele dominante. Azi guvernanţii flatează slăbiciunile mulţimii şi nG mulţimea pe ale guvernanţilor.
   In Statele-Unite mai mult decât în oricare altă parte ne izbeşte acest tabloG al unei lumi schimbate.
   De*o opinie publică în Statele-Unite abia se poate vorbi. Prea este această ţară eterogenă, lipsită de tradiţii, lipsită de cpheziune etnică şi solidaritate naţională, lipsită de chiagul originii comune şi de imboldul unui ideal superior. America nG este populată de o naţiune, ci de un număr mare de grupuri de cetăţeni americani, cari nu s’au putut încă contopi într’o comunitate sufletească.
   Dar dacă nu poate fi vorba de o opinie publică, cu atât mai mult poate fi vorba de un sentiment public, de credinţe, nelămurite încă, izvorâte din
.                                                   97
război. Gazetele şi publicul amator de soluţii radicale şi de gesturi măreţe admirară propunerea generoasă a darnicului Albion. Cine protestară însă fură americanii Et ii y avait de quoi. — lată cu humorul lor esenţa acestor protestări.
   Engiitera se declară gata să ierte datoriile debitorilor ei de pe continent, dacă Statele-Unite iartă pe ale En-gliterei. Propunerea englezilor cere în adevăr mari sacrificii şi multă abnegaţie... Americanilor nu şi Engliterei:
   Engiitera renunţând la datoriile unor creditori puţin solvabili (continentalii) în schimb nu plăteşte nici ea datoriile faţă de americani. Cum posturile sunt nominal aproape echivalente, nobilul- propunător n’a pierdut nimic... din contra. Poporul american însă singur trebue să renunţe —• fără compensaţii — la datoriile unui debitor solvabil ca Anglia. Nu există conducători ai unui stat cari să poată propune poporului lor a*a ceva.
   E de altminteri immoral ca europenii să se războiască şi- americanii să le plătească oale sparte.         .
   Pentru că americanii nu vor să fie nepoliticoşi evitând o aşa-propunere au renunţat de a veni la Genua. Dar în lipsa americanilor, la Genova s’au pus problemele— strâmt şi nesigur — dar s’au pus. Cum fără participarea americei (Statelor-Unite) o resolvare a crizei valutare'e cu.neputinţă, vom căuta în articolul viitor să enunţăm soluţiile radicale pe care le-ar putea admite şi americanii Ia o viitoare conferinţă financiară internaţională. Conferinţa e pe calc de a lua fiinţă şi nu va putea întârza mult.
                                                                                                                  DAN RĂDULESCU
în prefacere
instinctele insondabile de conservare individuală. Nu ’ conservarea şi propăşirea unei naţiuni — care nG există — formează fondul psîcologic al tendinţelor claselor dominatoare, ci necesitatea de-a închega aceste masse eterogene înfr’o naţiune. America a fost nevoită să intre în război în epoca Cea mai critică de fermentăţiune etnică, în perioada ei de pubertate. şi astăzi stă aproape neputincioasă în faţa multiplelor probleme pe cari războiţii le-a adus în discuţiune. S au deslănţuit o seamă de puteri cari dormiau ascunse şi au fost chemate la viaţă o sGmă de aspiraţuini şi dorinţe pe cari nimeni nG ştie cGm să le mulţumească, Tmereţa ei este lipsită de experienţa necesară pentru a putea trece prin criză fără zguduiri primejdioase.
   Pe fondul credinţelor nouă- de după războiu se desprinde o notă dominantă: neîncredere şi sentiment de teamă. întreaga societate este divizată în două tabere opuse: în tabăra celor cari vor o schimbare cG orice mijloace a ordinei sociale existente, şi în tabăra celor cari vor s’o conserve cu orice mijloace. Amândouă taberele sunt stăpânite de ace* laş sentiment de neîncredere reciprocă, He aceeaş
98 ,     ----^,-,,.;:_==r
teamă care exclude înţelegerea şi vede o singură salvare : victoria desăvârşită.
  Multe dintre ideile Ciri frământă azi omenirea au existat şi înainte de război. Războiul n'a schimbat omenirea, dar a schimbat condiţiunile externe ale vieţii. Atmosfera este mai încărcată aci, mai înfer-bântată. Multe instituţiuni au fost prefăcute în ruine altele stau să se prăbuşească. Li s'a deschis un câmp larg de activitate reformatorilor de toate Categoriile. Atât de mult este de reclădit şi de reparat, şi fiecare simte parcă chemarea de reformator. Reformatorii se manifestă cu deosebire la popoarele tinere şi în prefacere, cari n’au trecut ci numai viitor. Bătrânii se gândesc numai la eri, tinerii numai la mâne.
  America se gândeşte numai la mâne.
  Unde priveşti, vezi răsărind sute şi mii de reformatori, în jurul cărora se strâng zeci şi sute de mii de credincioşi. Şi reformatorii pornesc la luptă cu fanatismul şi intoleranţa credinţelor nouă şi tinere. Fiecare crede că numai el poate să prefacă lumea, s'o facă bună sau cel pUţ'n mai bună decât este.
  Toate aceste tendinţe reformatoare aU caracter aproape revoluţionar. Toate vor prefacerea fără să ţie seamă de timpul necesar pentru pregătirea terenului, a spiritului public. Oricât de inofensive s'ar părea anumite tendinţe, ele provocă reacţiune. 0-menimea nu poate fi reformată prin legiferare. Legile sancţionează nUmai obiceiuri cari au încremenit deja în conştiinţa publică şi aşteaptă numai să fie comprimate în formule legale. Alcoolismul nu poate fi stârpit prin legi de prohibiţiune, cUm nu poate să fie fumatul. Rochiile scurte nu pot fi scoase din modă şi nici cUloarea hainelor de baie nu poate fi. impusă prin legi, cari nu vor fi respectate nici chiar de cei cari le aU adUs. Şi parte dintre aceste legi (am înşirat numai câteva, la întâmplare) s'au întrodus deja In America întreagă, parte sau introdus în deosebite state, iar pentru introducerea altora se dau lupte violente,
  Nenumărate societăţi reformatoare există şi mai răsar în fiecare zi. Societăţi cu caracter misterios, cu scopuri nemărtiirisite, cu program politic, religios sau social. OrganizaţiUni vaste, cari absorb nenumărate milioane de bani şi cheltuiesc energii incalculabile pentru opere de reformaţiune cari nici în creerii iniţiatorilor nu-şi au o formă lămurită. Se organizează societăţi de propagandă creştine: catolice presbiteriane, baptiste. Se desbină bisericile pe chestiuni personale sau pe chestiuni de interpretare de dogme şi fiecare organizaţiune nouă îmbrăţişează tot felul de probleme nouă populare şi porneşte propaganda cu un fanatism care de miilteori vine în conflict cu legile.
  Nu toate mişcările reformatoare au însă caracterul
- • ••................. ^          ....= GÂNDIREA
acesta de aparentă inofensivitate, Masele se ag'tă în unde mUlt mai furtunoase. Grevele sânt la ordinea zilei cu toată depresiunea economică, care lasă fără lucru şi câştig câteva milioane de muncitori. Conflictele OU autorităţile iau uneori dimensiuni sângeroase. Prăpastia între muncă şi capital se sapă tot mai adânc. Martirii, morţii şi condamnaţii pentru „cauză", închiagă şi mai mult rândurile celor rămaşi şi le întăresc hotărârea de a duce mai departe lupta pentru binele generaţilor viitoare.        »
      Teama duce la excese şi exagerări de ambele părţi. înţelegerea devine tot mai cu neputinţă. Şi teama acesta mai este sporită de valul de criminalitate fără pereche, care trece dela un colţ la celalt al ţării. NU s'au pomenit niciodată atâtea crime de tot soiul ca acum. Bande organizate terorizează societatea întreagă. Omoruri şi jafuri abia de mai fac sensaţie. Viaţa pare a nu mai avea nici un preţ, moartea pare a nâ mai înspăimânta pe aceşti „revoltaţi"
    O nelinişte adâncă frămânâtă toate păturile sociale. O nemulţumire în creştere, ori unde ai privi. Mai mare decât în Europa, mai primejdioasă şi mai generală. Sentimentul că 6 „schimbare" trebue să vie apasă asupra tuturor,
    Campaniile politice reflectează şi ele aceste frământări. Luptele nu se mai dau în jurul unor personalităţi consacrate, ci în jurul programelor. Perso-nalităţ'le devin populare numai IntrUcât reprezintă o ideie populară. încrederea în persoană este pimic, activitatea publică de până acum nimic. Programul este totul. Mulţimea nu judecă, ci speră şi crede.
    In zilele prime ale lunii Noembrie aii avut loc alegeri municipale in toate statele din America. Ele s'au terminat in cele ma multe locuri câ victoria oamenilor noi, necunoscuţi, — împotriva candidaţilor of'ciali ai celor două mari partide cari stăpânesc viaţa publică din America: partidul republican (acum la putere) şi partidill democrat. La Youngstown (statul Ohio), oraş industrial cu peste o sută de mii de locuitori, a fost ales primar un fermier care numai cu trei luni înainte se mutase în oraş, pe baza ttnUi program local în care promitea „renunţare la leafa de primar în favorul săracilor, alungarea poliţiei dacă nu se va îndrepta", şi în sfârşit, „deschiderea par-cuiul pentru perechile îndrăgostite". La Cleveland oraş cu un milion de locuitori, a fost ales primar fostul şef al poliţiei locale, dîmîs mai de mult pentru „conduită dezordonată", care s'a declarat „om al poporului şi al cererilor lui", La New-York a fost reales vechiul primar, democrat, pe baza promisiuni că nu va îngădui întreprinderilor de trenuri locale să Urce taxa de transport dela 5 cenţi la mai mult. Candidaţii partidului republican, la putere, aproape predutindeni au rămas iu minoritate.
    America este în prefacere.        T T orHr0prir
© BCU Cluj
Gândirea
99
                                         SCRISORI DIN IAŞI
IN PĂDURE
    Cerul începe să se lumineze tot mai mult, mai mult. Dinspre Răsărit lumina creşte mereu aruncând cercuri de argint până departe, cât ţine cerul. Acolo după dealurile albastre ale Basarabiei s’a deschis parcă o poartă de lumină în cer, şi lumina a venit pe acolo.
    Poate pe poarta aceasta deschisă va intra şi Dumnezeu, şi de aceia totul e aşa de tăcut, şi aşteaptă.
    Pe urmă la Răsărit e parcă o presimţire de catastrofă, cerul s’a împurpurat, iar mai departe e verde ca o apă limpede prin care s’ar vedea pământul în fund.
    De-odată o rază dreaptă a eşit de după deal şi s’a prins de vârful clopotniţei de la Cetăţuia care a început să ardă cu o flacără mică, aşa cum, arde o flacără deasupra comorilor. Un paianjeh de lumină a aruncat un picior tremurat, s’a prins de turla bisericii din deal, şi a început să urce de după pământ.
    Apoi lumina răsturnată din soare curge pe şesul Bahluiului şi a Prutului, rostogolită de pe coamele dealului de la Miroslava şi de la Şorogari. Spre Ungheni cele două fluvii de lumină se varsă în soare ca într’o mare care duce lumina asta în altă lume.
    Ceaţa dimineţii de primăvară a pornit demult înspre apus, ca nişte gheţari călători, cu nouraşii mici de aburi, subt formă de urşi albi cu capul plecat spre pământ.
    Pe Sărărie copacii înfloriţi cari n’au adormit toată noaptea pentru a trăi mai mult, visează parcă şi acum.
    Dar minunea asta nu durează mult. Oraşul a început să se deştepte. Cimitirul acesta cu' monumente afumate de vreme şi de praf, cu copaci mulţi şi înfloriţi începe a fi o amăgire.
    Pe caldarâmul stricat de piatră sură începe a se auzi mersul sgomotos al căruţelor. Pe trotuare pornesc grăbiţi funcţionari cu figura mată şi plină de griji, funcţionare slute şi neglijente, ordonanţe şi servitoare cu coşuri de verdeţuri. Ca’n orice alt oraş din cuprinsul României.
    Şi copiii de şcolile primare, veseli şi inconştienţi, ca nişte fiinţe căzute pe pământ, dintr’o altă ‘planetă, în oraşul acesta dezolant.
    Iar soarele începe a arde. Copacii îşi pleacă frun-zele’n jos ca săşi facă umbra mai deasă lor înşi-le, pe uliţi nu mai trece nimeni o bucată de vreme, câini fără casă şi stăpân stau tolăniţi cu limba scoasă subt ziduri.
    Şi aceasta în fiecare zi la fel.              .
    Ba, nu. Astăzi un tramvai a călcat şi omorât o fetiţă de şaptesprezece ani. Vestea a trecut prin tot oraşul ca un fior de moarte. A fost o fatalitate. Noi eram siguri că îri oraşul acesta tramvaele merg încet, meditând. Tot oraşul e cuprins de o panică neînţeleasă. Fiecare om e adânc emoţionat, parcă ar fi cunoscut victima, parcă
*
ar fi iubit-o când-va. Şi cu toate acestea nimeni nu ştie cum o chiamă. Nu i se poate stabili identitatea. Se ştie numai de toată lumea că avea pantofi mici albi, şi o geantă în mâinile pe care le-a apucat moartea cu mănuşile pe ele. ' x
\
     Te-a simfit pădurea de departe Şi te uită, ce de lume-a strâns la clacă Ca să-ţi cânte osanale Şi să-fi placă.        '
     Izvoraşul s’a ’mbrăcat în soare Şi doineşte şi sclipeşte ’ntinerit Şi aleargă, ca să ducă veste C’ai venit
     Bâzâie în juru-fi gâzuliţe ®
     Şi’şi instrună ’n zbor viorile;
     Ca să treci cu pompă de regină Ţi-se ’ntind covoare florile
                    f
     Ia, te uită ce mai roi de lume Ţi-a ieşit ’nainte să te soarbă Şi cu ce sfială ţi-se ’nchină Flecare firicel de iarbă.
     „Mult ’nainte" l ’fi cântă cucu ’ntr’una Şi ’i repetă imnul văile Şi cu rouă ’nlăcrămate îţi sărută Pantofiorul toate căile.
     Poate ’ţi vine să rămâi de veci In regatu-acesta plin de. vară. IJesprimăvârat-ai cu privirea,
     Pe vecie, tot ce ai în ţară,
                                       ISAIA TOLAN
   Se fac liste de subscripţii pentru victimă. Nici nu se ştie acum pentru ce. Pentru viaţa ei? Desigur nu. Totuşi nimeni nu întreabă. Publicul are rievoe de o astfel de manifestaţie de destindere a nervilor. Cu banii daţi fiecare îşi rescumpără oarecum liniştea tulburată de acest eveniment. Are parcă conştiinţa că a făcut tot ce putea să facă.
   Din ziua aceia însă a murit şi primăvara. Atunci au început să se scuture petalele roze de zarzări şi bumbii mici şi albi a florilor de vişin.
   De-atunci însă a trecut o vreme. Totul s’a uitat. Emoţia a trecut. La orele şase pe strada Lăpuşneanu continuă ca un canon plimbarea la deal şi la vale fără nici un rbst. După calea Victoriei desigur că strada Lăpuşneanu este a doua stradă mai caracteristică pentru activitatea de pieton dolce-farniente a cetăţeanului şi ce-tăţencei june române.
   Oamenii merg tacticos, ca după o boală după care s’ar încerca să meargă, cu mâinile în buzunare sau ducând monoton şi regulat un baston. Nu merg nicăiri, şi asta se vede. Dacă vrc-unt strein ar întreba ce fac şi unde se duc oamenii aceştia, ai rămânea încurcat. La
© BCU
i 00
întrebarea aceasta nu există răspuns ; n’ar putea să răspundă nici ei. înseşi..
   Femeile merg legănat şi agresiv, în grupuri însemnând cenacluri ambulante, sau izolate purtând o mândrie aristocratică de pe vremuri şifonată de vecinătăţi de provenienţă recentă. Se opresc rar pe la vitrine pentru a se oglindi şi a porni apoi mulţumite mai,departe, iarăş mi se ştie unde. Nu e nimeni grăbit pe strada asta. Un om care ar merge repede ar îi ridicol. S’ar uita toată lumea după el, şi dacă pentru aceasta n’ar trebui să grăbească, s’ar şi ţinea după. dânsul.
   Oamenii grăbiţi pe strada Lăpuşneanu, pentru a evita o manifestare aş£ de excentrică, trec în trăsuri, ca să mascheze. E un truc care salvează. In afară de aceştia celelalte trăsuri poartă spre Copou oameni la care ui-tându-te îţi reaminteşti enumerând : aista-i cizmarul meu, cellalt mi-a măsurat stamba, acesta mi-a făcut ghetele, de la cel care stă picior peste picior am cumpărat nasturi...
   Natura sceptică a eşanului are totuşi putere de resemnare pentru toate. Nimeni nu are nici măcar un accent de revoltă; un zîrnbet protector şi melancolic petrece această caravană cu cauciuc la roţi, de care. se fereşte să riu-1 calce, făcând semn birjarului să lase mai încet, cu-o umbrelă pe care-o poartă chiar dacă n’a plouat de două săptămâni.
   Si toate acestea printre ziduri de case vechi şi noui ruinate. Căci laşul e întreg o ruină. Casele domneşti de pe vremuri, poartă deasupra coroana, domnească îne-grită de vreme şi înverzită de muşchi. La casele acelea porţile nu se mai deschid, încuetorile au ruginit şi cheile s’au pierdut. Cei câţiva locatari aruncaţi de vreme prin balcoanele mari par nişte barbari cuceritori şi streini.
   In semn de ironie, cioara aşezată pe coroana de pe frontispiciu, saltă puţin aripile în sus îutr’un gest fizic şi necesar de încordare, spre a se produce gestul critic concret şi alb. ■                    ■
   In palatul administrativ, început de cincisprezece ani, şi nesfârşit încă, dar ruinat, bufniţi neurastenizate de vastitatea podului în diferite stiluri, s’au sinucis.
   Alături de biserica Trei-Erarhi, minunat breloc, zace roşie şi pătată o clădire de stil începută iarăşi acum douăzeci de ani, arsă înainte de-a se fi işprăvit şi rămasă în părăsire de-atunci uncoace. Prin jurul ei se fac regulat în fiecare an nişte cartofi minunaţi pe care-i sa-mănă un moşneag simpatic, probabil paznicul ruinei.
   Parcă laşul n’ar avea destule ruini eroice, pentru ca să recurgem la contrafaceri. Parcă am îi americani. Nu avem nevoe să construim ruini moderne, oricât am reuşi în această industrie, şi oricât ar părea că toate sunt de pe vremea lui Vasile Lupu.           '               -
   In cele din urmă şi Teatrul Naţional tinde a spori numărul acestor exemplare, iar nişte porci fredonând tot sapă la temelia soclului lui Alexandri, care stă descoperit în faţa lor, ca’n faţa generaţiei de azi.
                                                 D. RAZU
  April.
                                                                                         gândirea
                                    CÂRAGIÂLE Ş! coşsuc
  SchiţS de I. t. Cartgiale dintr’o scrisoare «dresată D-lui Vaida Vot vod.
   A Conta Kernbach Boabe de mărgean Editura „Viaţa Românească'1, Iaşi — 12 lei.
   Ana Conta Kernbach, vrednică soră a lai Vasile Conta, a desfăşurat în de-alungul viaţii da curând încheiată aşa de surprinzător, o largă şi bogată ac-Evitate culturală, a scris fslosofie, pedagogie, proză versuri, critică literară şi artistică, ca egală pricepere şi talent Volumul de faţă adună la un loc articole răsfoiate cu dărnicie în periodice diferite. Din ansamblul lor se desprinde o subtilă sensibilitate artistică.
   — Impresii de arfă —; o vie dragoste de neam — Minunea —; o înţeleaptă înţelegere a oamenilor şi împrejurărilor — Linii, Privelişti, Urme de paşi, dar mai presus de toate o netăgăduită dorinţă de ' mai bine şi o nestâmpărată sete de frumos.
   Cartea aceasta, cu frânturi de idei, impresii şi caracterizări, ilustrează în chipul cel mai elocvent întreaga personalitate intelectuală a aceleia ce a fost Ana Contn* Kernbach.                      '
   Interiorul copertei ne făgădueşte încă trei volume cu care se complectează opera complectă a scriitoare! de la Ieşi: Un volum de proză, Un essaicritîc asupra teatrului lui Ibsen cunoscut în parte din „Viaţa Românească", şi o traducere din franţuzeşte a prea repede dată uitării Teoria Fatalismului, cu adnotări şi notiţe inedite ale lui Vasile Conta.
   Neaşteptata moarte a surorei celui dintâi filosof român, credem, nu va fi o piedică pentru apariţia volumelor anunţate.
   La Grande Revue (Mai 1922) Revista publică, după dorinţa autorului, Cn al doilea articol al lui Rabm-dranath Tagore, care tocmai fusese tradus din limba bengaleză pentru „The modern Review" ce apare la Călcată.
   Articolul e scris în cursul anilor 1909—1910 şi
                          '                          y
                                                                                                                    © BCU Cluj
GÂNDIREA
face parte dintr’o serie de conferinţe făcute de poet cu speranţa de a lumina pe compatrioţii săi, pentru care dominaţia britanică începuse să devină strivitoare.
   In acest moment, când sub inflfienţa lui Mahatma Gandh\ şi ctt toate sforţările sale de a o menţie în stare pasivă, lupta Indiei împotriva Angliei, ia un caracter violent şi agresiv, este pe atât de interesant, pe cât de cfirios, — socoate „La Grande Revue" — de a face cunoscută gândirea intimă a marelui idealist hindus asupra acestei probleme vitale a ţărei sale.
   Conferinţa lui Tagore este limpede, pe înţelesul tuturor, reţinută, împăciuitoare, fără fraze alambicate sau răsucite în multiple înţelesuri. Totuşi ca în orice calm de apă clară se văd în răspărul vântului, ascuţişuri de cuţite.
   „Occidentul a venit în India, invitat de ea, spune Rabindranath Tagore, putem noi să gonim oaspetele nostru, atâta timp cât scopul vizitei sale nu s'a desăvârşit ? Nu. Trelbue să-l primim convenab 1. încă dacă vre un revers, ori care ar fi acela —- fie că provine din incapacitatea noastră de apreciere, fie din lipsa de generositate a Occidentului inapt să se revele la noi în mod complect — va opri acest mare scop al timpului; fin cataclism dezaztros va surveni fără îndoială. Dacă noi nu intrăm în contact cu adevăratul, cu felul de a fi cel bun al englezului; dacă el ni se va arătă nouă şi mai departe numai ca ne • gti stor. ca soldat, ca birouc rat; dacă nu va vroi să coboare până la nivelul la care se pot întâlni semeni cti semeni, dându-şi unul altuia încredere ; — dacă în definitiv, englezul şi indisnfil vor rămâne totdeauna depărtaţi unul de altul, vor'fi unul pentru celălalt un izvor veşnic de nenorociri. Partidul în putere atunci se va forţa, prin mijlocul unei legislaţii represive, să facă neputincioasă nemulţumirea victimei, însă nu-1 va potoli astfel. El însfişi nu va găsi aşa nici o safisfacţiune ; însă simţind că indianul nu poate să fie pentru el decât un prilej de necaz, englezfil se va forţa din ce în ce mai mult să i ignoreze.
   Era un timp când englezii mărmimoşi, ca un David Hare, pătrunseseră atât de aproape de inima noastră că măreţia caracterului englez ne apăru deodată şi cfi un adevărat elan studenţii indieni ai acelei epoce se dădură amicilor lor englezi. Profesorul englez de astăzi nu numai că nu izbuteşte a arăta elevilor săi partea mai bună a rasei sale, ci dimpotrivă s coboară idealul ţărei lui, Rezultă deci că studenţii nu pot. să pătrtlndă ca altădată în spiritul literaturei engleze. Ei o „înghit" fără a o gusta şi iată de ce nu-i mai vedem sărbătorind cu entuziasm desfătările lui S|hakes-peare sau Byron".                         ' XZ
   Le Monde Nouveau (Juin 1922). D na Ludtnila Sa-vitzky se ocupă de opera poetului rus Constantin Balmont, pe care o socoate „cântecul întregului univers, a! forţelor lui sălbatice, al civilizaţiunilor lui magice; o biblie, unde un adolescent,crescut departe de orice literaturi ca Mowgli d»n Jungla lui Rudyard Kipling ar găsi „hrana pentru visurile sale cele mai nebune, pentru instinctele sale cele mai complecte de bunătate, de cruzime, de luptă, de trândăvie, de ştiinţă, de religie, de*frumuseţe. Un Eden unde tremură toţi arborii lumei, Unde se varsă toate fluviile tuturor munţilor.
   Gangele, Naiul, Tagul Sena, Volga. Toate stelele şi toţi zeii sunt designaţi pe numele lor, toate forţele naturii sunt adorate întrînsa, toate gătelile secolelor sclipesc acolo, toate vocile cântă.
   Feţele regilor, faraonilor, vikingilor, figuri de călugări, de eroi, de poeţi, de femei —toţi se oglindesc exa~ţi şi fugari în această oglindă care au se schimbă decât pentru a rămâne fiecărui obleci fidelă".
   Pentru încredinţare, autoarea oferă câteva traduceri, care fără îndoială i-ar confirma spusele dacă, după cum spune singură, poesia n'ar fi scuturată de flori prin transpoziţie:
   „Constantin Balmont este exemplu frapant şi simbolul acestei nedreptăţi. Printre scriitorii rfişi, el este acela care a pătruns mai adânc în toate zonele universului geografic şi moral. El a îmbogăţit până la extrem poesia rusă de imagini, de nuanţe, de mii de mijloace subtile, care i permit de a exprima cu atâta putere sufletul lumei —. şi de aceea tocmai el, în faţa străinătăţei rămâne cel mai necunoscut, mai izolat, mai inacesibil".
   Le Disque veri, Anul INo. I (Mai 1922) Paris Bruxelles. Un nou confrate şi unul din cei mai prietenoşi. Revista se ocupă pe larg de mişcarea literară din Germania şî după cum ne înştiinţează are acelaşi gând frumos pentru toate ţările din Europă,
   Numărul întreg e consacrat literaturei pure : poe-sii, schiţă, esseuri, critică. Şi dacă e necesar pentru complectarea informaţiei: autorii aparţin aşa zisei şcoale noi, n’au legătută cu dada şi nici cu signor Marinetti.
© BCU Cluj
102
GÂNDIREA
                 CRONICA MĂRUNTĂ
    „GÂNDIREA" începând cu acest număr iniră până în luna Septembrie în vacanţă, când va reapare cu noi şi mari îmbunătăţiri.
Romanul negrului Rene Maran „Batou-ala" n'a avut în coloniile franceze nici pe departe succesul pe care l’a repurtat la Academia Goncourt. Cum compatrioţii din colonii, de aceiaşi culoare cu autorul, nu cetesc romane, aprecierea „Batoualeiîn continentul natal al lui Maran, a rămas tot pe soceteala albilor. Iată ce scrie unul dintre aceştia într'un ziar francez despre mult comentatul roman:
   „Despre această operă de ură şi calomnie prin care Rene Maran, mulţumeşte Franţei, de a-1 fi scos din mijlocul plan-taţiunilor de trestie de zahăr, unde ar fi încă cu sdrobitoarea în mână, pentru a face dinir'ânsul un om cioplit şi instruit. Nu voi protesta aîci, în numele funcţionarilor coloniali, în numele tuturor francezilor cari locuesc sub soarele arzător, contra minciunilor conţinute în Batouala. Alţii mai autorizaţi de cât mine, o vor face' o. De altminteri sunt sigur că în momentul când aceste rânduri vor apărea, această carte va fi căzut în domeniul indiferenţei, de unde n'ar fi ieşit niciodată fără gestul nesocotit al unul grup senil de literatori.
   Ce poate un Rene Marau contra între-gei noastre opere civilizatoare în ţările calde, operă pe care rivalii noştri au admirat-o totdeauna şi care înseamnă dacă nu cel mai mare, cel puţin cel mai măreţ dintre domeniile colqn!ale. Cc elogiu al metodelor noastre administrative, am mai putea obţine decât adoptarea lor de englezi,.
   Scrisoarea, intră apoi în detalii asupra sistemului colonial francez şi superiori-tăţei lui faţă de celelalte sisteme coloniale. Autorul, având conştiinţa vie a acestei superiorităţi, desconsideră ori ce sentinţă a şcolilor literare şi a criticei din Paris asupra romanului lui Maran, numeşte Academia Goucourt „un grup de literatori senili" şi pare a nu se fi gândit că lucrarea s'ar fi putut să fie premiată şi din
motive pur literare, motive mai puternice decât scrupulele politice. N'am cetit „Ba-touala" şi nu ştim până la ce punct tre-bue să apreciem scrisoarea colonistului francez. In ori ce caz, din rândurile ei reese un adevăr, care s'a remarcat adesaa, dacă nu întotdeauna în aceleaşi împrejurări : când un stat dominator, ajută „cioplirea" şi îns'ruirea câtorva din fii naţiunilor dominate, aceştia folosesc învăţătura primită nu pentru a mulţumi binefăcătorului care i-a îndrumat spre civili* zaţ'e ; ci pentru a atrage atenţia şi celorlalţi fraţi dominaţi că starea de supunere nu e caracteristica definitivă a naţiunei lor ci un simplu efect al întâmplărei trecătoare. Şi că în împrejurări mai puţin vitrege n'ar mai fi nevoe de ajutorul bine voitor al statutului dominant pentru cioplirea numai a „unora" dintre cei ce par, fără acest concurs, destinaţi pe vecie a tăia plante textile în folosul naţiunei stă-pânitoare; că dimpotrivă fără nici un concurs „nevoia de cioplire", ar veni dela sine, din necunoscut, pentru toţi fii unui popor la un moment dat, al desvoltărei lor naturale,
prin cafenelele Parisului circulă de vre o câtăva vreme o petiţie, ai cărei semnatari cer îngăduirea venirei lui Maxim Gorlri la Paris, Cum se ştîe Gorki is-butise să părăsească Rusia, pe temeiuri oficiale şi în timpul din urmă trăia la Berlin. El vrea acum din motive ciudate pentru un comunist convins şi atâta de marcant ca el, să se stabilească la Paris.
   Dar petiţia lui Gorki îşi sporeşte cu foarte mare greutate semnăturile. Sunt zile de-a rândul chiar când nici o iscălitură nu se mai adaugă la cele deja existente. Iar cei cari sunt mai înverşunaţi ' împotriva venirei lui Gorki în capitala Franţei, cei cari fac o vie propagrndă împotriva semnărei petiţii sunt tocmai -ruşii, aflători acum la Pari». In cele maf însemnate gazete franceze se văd articole ■ semnate de ruşi şi chiar de rusoaice»,în care se denunţă actele germanofile din timpul răsboiului ale lui Gorki şi complicitatea lui indirectă la cele mai odioase din faptele guvernului bolşevic.
   Acuma, conchid acele articole, Gotki a văzut că guvernul Lenin e gata să se prăbuşeassă şl tinde la o împăcare cu partidele celelalte ale Rusiei precum şi la recăpătarea bunăvoinţei statelor Antantei.
   „Dar, scrie d-na Tatiana Alexinsky, într'unul din- ziarele pariziene" pentru noi ruşii, Gorki este unul dintre aceia cari sunt responsabili moraliceşte şi politiceşte de marile calamităţi pe care regimul bolşevic le-a adus patriei noastre. Anii vor trece, însă nu-1 vom uita niciodată. Gorki să rămână ghemuit într’unul din acele mici „Kurort" germane, lucru pe care-1 face astăzi, Este tot ce ar putea mai bine să facă acum şi în viitor. Dar dacă ţine cu ori ce preţ să iese din nou la glorie şi la tămâia laudelor, să ştie că noi ne « vom manifesta cu toată puterea: durerea . şi indignarea noastră în faţa lumei, pe care amicii lui vreau s'u înşele...
   E drept, amarul Gorki a făcut multe amărăciuni compatrioţilor săi şi aliaţilor noştri.
   La fel ca Ruşilor, omul Gorki multă vreme va fi o amintire urâtă în mintea lor. Dar nimic nu ne va putea face să ne schimbăm părerile ce le avem despre frumoasele sale nuvele din lumea va-gabonzUor şi din lumea stepei nesfârşite
                                                                                                                                         © BCU Cluj
GÂNDIREA
   10 Ani dela moartea Iul Caragiale
   Am fi fost fericiţi să-l uităm—am fi voit eroii săi să fie demodaţi. Imposibil. Zece ani după moartea lui — aceiaşi eroi se îmulţesc pe toate drumurile româniei mari. Ba încă avans*ază în posturi pe rangul vechimei.
   Trăesc personagiile ridicole şi proaste, şirete şi urâte — se îmulţesc pe zi ce trece în frumoasa Românie Mare. Caţavencu mai vorbeşte şi după moartea lui Caragiale şi ca el şi Rică Venturiano.
   Biciul din mâna marelui critic a căzut — viaţa a mers mai departe purtând pe umeri demagogia şi înfumurarea. Scârbit de mediocritate Caragiale a fost din cei mai nefericiţi visători — realitatea banală nu i-a dat dreptul să fie idealist. Gândurile cele mari i-au fost înăbuşite de mediu. Se pot asasina talentele nu numai oamenii.
                                                              Caragiale de el însuşi
   Suntem fericiţi şi recunoscători că putem să reproducem din colecţia de documente rare a d-lui Alex. Vaida Voevod o schiţă în care Caragiale se desenase singur alături de Coşbuc — schiţă care însoţită de o scrisoare dădea indicaţii asupra unui portret ce ar dori maestru. Interesantă artistic simplificarea liniilor şi felul cum se vedea singur şi cum îşi schiţase alături şi pe poetul nemuritoarelor georgice ardeleneşti. Despre talentul de desenator a lui Caragiale s’a vorbit mai puţin — de şi el ştia nu numai să vadă bine—şi să prindă efectul |în linia frazelor...
                                                                 Bilanţul S. S. R.
   După bilanţul academiei, iată pe acela al scriitorilor români. S’a spus că mulţi o duc greu au luat în belşug masa în sala de marmură a celui mai luxos res-taufant. Au făcut chiar un bilanţ din care se vede un câştig de sute de mii de lei. Şi „au de gând" să puie o placă de marmură pe ţărâna câtorva scriitori răposaţi. Bun. Pentru funebra pioşenie lipseşte mormântul lui Bălceseu şi al încă alţii ce nu au frequentat terassa! Pentru ţifrele bilanţului ne aşteptam nu la parale ci la un bilanţ de idei. Greşim? Pe tărâmul ideilor bilanţul făcut de răuvoitori ar pomeni „Săgetătorul" ziar lipsit de calităţi elementare literare şi scos subt firma S. S. R. Şi el a răposat fără placă.
   Mâi era vorba în treacăt de o lege a proprietăţii literare vezi cazul Romulus Voinescu, dar acea redactare e dâtă în grija jurisconsulţilor fără nici un memoriu scriitoresc al nevoilor pe care le suscită „apărarea gânditului' şi nu pricopselele mărunte. Care e opera scriitorească a S. S. R. pe acest an ?
‘ Un dezastru al hârtiei scumpe, cerea un punct ferm de vedere, o atitudin lip-
sită de transacţii şi îmblânzeli, o luptă pentru libertatea scrisului. Nici aceia nu s’a bucurat de victorie la banchet.
   Şi, exista o posibilitate de a pune societatea pe baze de idei sau talente, azi e numai o numărătoare de unii domni şi unele doamne care cu ajutorul tiparului au produs un volum indiferent bun sau rău.
   Indiferenţa se resimte.
                                                              In marginea împroprietărire!
   Cu trâmbiţe şi tobe împroprietărirea se face de fiecare guvern pe rând—destul de încet bine înţeles. Şi dacă ne bucurăm cu toţi că imensile latifundii ciocoieşti vor aparţine muncitorilor—totuşi am vrea ca un gând să fie ţinut în seamă. Binecuvântăm legea prin care se iâ de Ia asupritor posibilitatea speculării celor sărmani ne ie vie încă în minte imaginea acelor ciocoi care archimilionari măsurau ouăle răpite prin dijmă—dar, au existat şi rare excepţii ca de piidă marele binefăcător naţional Vasile Stroiescu pentru care moşia cinstit muncită era un fond din care să complecteze acele nevoi naţionale pe care nu le împlinea Stătu. El dădea pentru cultura din Ardeal şi alte ţinuturi române, încă înainte de unire, mult âur ce se transforma în lumină cărturărească. Şi mai sunt (rari dar extrem de utili) câţiva patrioţi care şiau sângerat cu adevăr averea pentru scopuri înalte. Oare cât trăiesc încă aceşti oameni—drept e să fie răpiţi de posibilitatea de a face bine tutulor, adică numai ţării ? O excepţie pentru excepţii nu se impune? Şi ce frumos ca între specificările întortochiate ce în atâtea legi prevăd portiţe de scăpare pentru cutare procopsit—să se fi sfărmat o poartă mare pentru marii cinstiţi—ne îndeajuns cinstiţi.
   Pentru cei ce nu vor ţlupă cum au dovedit, să profite personal—ci să smulgă din belşugul pământului negru-o albă lumină folositoare ca şi pâinea sorţită tuturora. Hotarul împropietărirei nu o fi demagogie.
                                                                   Centenarul piticului
   A murit acum o sută de ani un pitic ale cărui povestiri din altă lume—poartă groaza înfricoşătoare şi spaima cea fără de margini. De la marginea gândului îi plăcea săşi asvârle cetitorii în prăpăstiile misterului. Era alcolic şi se credea muzicant, a rămas un poet al prozei înfiorătoare. Copilărind între mătuşi paralitice şi alte rubedenii degenerateişi pipernicite, Ie ascultase concertele stranii executate pe instrumente ce chiar atunci erau demodate. Apoi pornit în viaţă, obsedat de impresia halucinantă a cântăreţelor mărunte purtând crinolină şi a unchilor ce ca barbacoţi jucau din flaut clătinând perucile.
   El răsturnat în mers de pisici uriaşe cu
   -------------—■ - - ■ ■■■ == 103
ochi de smoală creşte, şi micul om devine mic funcţionar. Vrea să devină pictor, şi încearcă să fie dirijor de orchestră, i maşinist, tenor fluerat, zugrav, architect, profesor, toate resursele mizeriei. îşi vinde redingota verde ca să aibă ce mânca, şi ca să împartă sărăcia se însoară. Beţia în loc să îi dea uitarea suferinţelor i Ie ascute. Subt putrezirea vinului gândurile cresc monstruoase şi se transformă.
    „Sunetele devin miresme, florile se prefac în cântece".                             ]
    „Prietenii îi par instrumente muzicale" în concertul vieţii atât de disonante, iar ! noaptea strigoii i se aşează cruciş pe pieptul horcăitor şi îi povestesc. Fantasticul e însemnat ca un adevăr ştiinţific, şi astfel temelii literare pregătesc locul descoperirilor ştiinţifice şi a experienţelor ce şi azi urmează în hipnotism şi telepatie.
    Legat de paralizia trupească, gândurile i se desleagă, Piticul gândeşte întâmplări uriaşe. Le trăeşte şi lumea îl socoate visător.
    Vede cum poliţia [confiscă toate cea-j sornicile ca să oprească timpul. Simte! cum în sticle sunt închise idei.             |
    Iubeşte păpuşi care sunt femei. Frumoase, la care inima e o jucărie mecanică. Cântă în gând comorile ascunse ce pândesc strălucitoare subt ruini de castel, sau cele care vin blestemate şi funebre în şansa jocului de cărţi.
    Era un pitic uriaş.
   A murit acum o sută de ani. Se numea j Hoffman şi a scris. Poveşti.                !
   Osvald Spengler despre Tolstoi şi Dăs-toievski. Cunoscutul gânditor şi istoric de largi concepţii, a cărui carte despre prăbuşirea apusului a stârnit aiâtea discuţii în literatura ultimilor ani, îşi va publica în curând volumul al doilea al cărţii sat Dăm dupâ o revistă nemţească părerile,1 lui Spengler asupra lui Tolstoi şi Dosto-ievski, fragment rupt din acest al doilea volum. Tolstoi e Rusia trecută, Dosto-ievskî e Rusia viitoare. Tolstoi e legat cu tot sufletul său de apus. El e marele reprezentant al petrineismului, chiar şi a-ţunci când îl tăgădueşte. El e totdeauna o negaţiune apuseană. Şi ghilotină a fost , o fiică a Versaille-ului. Ura lui puternică-vorbeşte împotriva Europei, de care nu* se poate scăpa. El o urăşte în sine, se urăşte pe sine. Cu aceasta devine părintele bolşevismului. Toată neputinţa acestui spirit şi al „revoluţiei* sale dela 1917 o găsim în scenele postume: Lumina luminează în întuneric. Această ură n’o cunoaşte Dostoievski. El a îmbrăţişat tot ce e apusean cu o tot atât de pătimaşă iubire. „Eu am două patrii, Rusia şi Europa". Pentru el toate astea -- petrinism şi revoluţie — nu mai au nici g realitate. Di» viitorul său el — nu le mai vede. Sufletul
©
104
GÂNDIREA
^ său 8 apocaliptic, dornic, disperat, dar sigur de acest viitor. „Mă voiu duce în *“ Europa", zice Ivan Karamasov fratelui său Alioşa, „ştiu că voiu merge numai într’un cimitir, dar în cimitirul cel mai scump, şi asta o ştiu. Morţi dragi sunt îngropaţi acolo, fiecare piatră deasupra lcr vorbeşte de-o viaţă trecută atât de ferbinte, de-o credinţă atât de pătimaşă în faptele lor, în adevărul lor, în luptele şi cunoştinţa lor, încât mă voiu arunca la pământ o ştiu dinainte, voiu săruta pietrele şi voiu plânge deasupra lor". Tolstoi e în s toate privinţele un intelect mare, luminat Işi îndreptat spre social. Tot ceeace vede în jurul său ia forma târzie şi apuseană a unei probleme. Dostoievski nici nu ştie ce sunt problemele. Cel dintâi e un eveniment în cadrul civilizaţiei europene; el stă la mijloc între Petru cel Mare şi bolşevism. Pământul rusesc nu l-a văzut niciunul dintre ei. Ceeace ei combat e din nou recunoscut prin felul acestei negări. Aceasta nu e apocaliptică, ci opoziţie spirituală. Ura lui Tolstoi împotriva proprietăţii e de naţură naţional-econo-mică, ura lui împotriva societăţii e de natură etică-socială; ura lui împotriva statului e o teorie politică. De aci uriaşa sa influenţă asupra apusului. El se ţine oarecum de seria Marx, Ibsen, Zola. Operele sale nu sunt evanghelii, ci literatură târzie spirituală. Dostoievski nu se ţine • de nimeni, dacă nu de apostolii creştinismului originar. „Demonii" săi au fost ; condamnaţi de „inteligenţa" rusească drept conservatori. Dar Dostoievski nici nu i vede aceste conflicte. Pentru el nu e nici :0 deosebire între conservativ şi revoluţionar ; noţiunile acestea sunt apusene, i Un astfel de suflet trece cu vederea so- { ,'cialul. Lucrurile acestei lumi îi sunt atât (de neînsemnate că nu pune nici o greu-_ tate pe îndreptarea lor. Nici o reiigiune iritabilă nu vrea îndreptarea acestei lumi de fapte. Dostoievski ca orice rus veritabil nici n’o bagă în seamă ; ei trăesc într’o a doua lume — metafizică, care e dincolo de cea dintâi. Ori Dostoievski trăeşte în realitatea unei iminente crea-ţiuni religioase. Alioşa al său nu poate fi înţeles de nici o critică literară. Chris-tosul său, pe care tot avea de gând să-l , scrie, ar fi devenit o adevărată evangelie, Jca cele ale creştinismului originar. Tolstoi . e un maestru al romanului apusean —Ana Carenina nu e nici pe departe ajuns de un al doilea — întocmai cum în ţundra ( lui de ţăran a rămas un om de societate.
                                                                                                                      Începutul şi sfârşitul se întâlnesc aici.
  , Dostoievski e un sfânt, Tolstoi numai un revoluţionar.
  . Numai dela el, un adevărat urmaş al , lui Petru, porneşte bolşevismul; el nu e , contradicţia ci consecvenţa petrinismului,
: cea mai adâncă degradare a metafizicului prin social : Qgcă întemeierea Petrogra-
dului a fost cea dintâi faptă a lui Anti-christ, atunci nimicirea prin sine însăşi a societăţii înfiinţate prin Petrograd a fost a doua faptă a sa; ţărănimea cel puţin aşa trebue s’o simtă. Căci bolşevicii nu sunt poporul, nici chiar o parte a acestuia. Ei sunt stratul cel mai de jos al „societăţii", străini apusului ca şi ea, dar nerecunoscuţi de ea. Toate aceste lucruri sunt de oraş mare şi de civilizaţie. Rusul adevărat, e un discipol al lui Dostoievski Dacă bolşevicii n’ar vedea în Isus un simplu social-revoluţionar, ar fi văzut în Dostoievski pe cel mai mare duşman al lor. Creştinismul lui Tolstoi a fost o neînţelegere. El vorbeşte de Christos şi înţelege pe Marx. Viitoarea mie de ani aparţine creştinismului lui Dostoievski.
rSupă Alain-Fournier cu „Grand Meau-ines", după Nadier, Rene Boylesve, d-na Gerard d’Honville, un nou scriitor Alexandre Arnou se aventurează pe drumul poveştilor feerice, în ţara basmelor şi a. legendelor trecute.
   Melodrama sa epică „Huon de Bordeaux" îndeamnă pe d. Edmond Pilon să creadă în „La revue universelle" că în literatura franceză actuală sunt simptome puternice de reântoarcere la feerie. „Pe-rrault nu este aşa deprătat de noi cât epoca noastră positivistâ lăsa să se creadă".
   Ne-ar fi interesat însă mai mult dacă d. Pilon ar fi observat nu numai o schimbare a predilecţiei scriitorilor, ci ş’o schimbare a gustului publicului, ceia ce va fi nespus de greu să se întâmple. Căci publicul este acelaşi; el rămâne credincios literaturei bune, ori de unde şi-ar culege inspiraţiă.
                                                                                                                                                  Cărţi.
Const. Şălneanu: Istoria Literaturii Franceze. H. Steinberg, Buc. 7 Lei. Const. Şălneanu: Romanul Francez. Ed.
   H.    Steinberg, Bucureşti, 12 Lei. Splridon Popescu: Moş Gheorghe la Expoziţie. Ed. „Viaţa Românească", Buc. 25 Lei.
                                                                                                                                  Reviste streine.
Le Monde Nouveau. Paris, An IV, No. 9, Mai.
La Grande Revue. An 26, No. 5, Mai La Revue Universelie. Paris, 1 Iunie.
VEurope Nouyelle. Paris, An 5, No. 21. Lumlere. Anvers, An III, No. 8.
Clarti. Paris, 1 Iunie.
Crier. Liege, No. 1, Mai-Iunie.
La Fiaccola. Reggio-E., An II, No. 4-5.
La Pluma. Madrid, An III, No. 23.
Le Disque vert. Bruxelles, An I, No. I. L'Europe Nouvclle. Paris, An 5, No. 22. Le Crapuillot. Paris, 1 Iunie.
Choses de- Theătre. Paris, An I, No. 8 Mai. No. 9 Iunie.
Zivrotnica. Krakdw, No. 1 Mai.
Lumina. An I, No. 2, -Erie Pa. America. L’Amour de l’Art. Paris, An III, No. 4.
La Renaissance de l’Art Francais. An 5 No. 5. Paris.
                                                                                                                                           Reviste.
Flacăra. An VII, No. 23 Bucureşti. Ramuri. An XIV, No. 22-23 Craiova. Sburătorul Literar. An I, No. 38 33 Buc. Viaţa Românească. An XIV No. 5 Iaşi. Şezătoarea. An XXX, No. 5 Fălticeni. Educaţia. An V, No. 5-6 Bucureşti. Lamura. An III, No. 6-7 Bucureşti. învăţătorul român. An I, No. 5 Buc. România Viitoare. An II, No. 2 PIoeşti.
. Moldova dela Nistru. An III, No. 6-7 Chi-şinău.
Revista Vremii. An II No. 16 Bucureşti. Arhiva C. F. R. An 1, No. 1 Chişinău. Adevărul Literar şi Artistic. An III No. 81 Bucureşti.
Ideia Europeană. An IV, No. 94 Buc. Buletinul Muncei şi al ocrotirilor sociale.
   An II, No. 10-11-12 Bucureşti.
Gândul nostru. An II, No. 12 Iaşi. Transilvania. An 53, No. 5 Sibiu. Nâzuiuţa. An I, No. Craiova.
Hasmonea. An IV, No. 12 Bucureşti. Foaia Tinerimii. An VI, No. 6. Buc.
Slove. An I, No. Calafat
Cele Trei Crişuri. An IV No. 8-9 Oradea-
Mare.
                                    UZINELE DE FER ŞI DOMENIILE DIN REŞIŢA S. A.
INCUNOŞTIINŢARE
  Aducem la cunoştiinţă ca dividendul de 100 Lei pentru cuponul 1921 al acţiunilor noastre va fi plătit cu începere de la 1 Iulie a. c. fără scădere a impozitului asupra dividendului la următoarele bănci :
                                          LA BUCUREŞTI:
Banca Marmorosch, Blank & Co. S. A-Creditul Technic.
                                            LA SIBIU:
„Albina" Institut de Credit şi Econ.
                                          LA TIMIŞOARA:
La Banca Timişoarei şi Societatea Comercială pe Acţiuni.
                                            LA CLUJ:
Banca Agrară.
                                                                                                                                       i
© BCU Cluj