GÂNDIREA DEMIAN Portretul D-rei D. CLUJ Anul II, No. 4. 1 Iunie 1922. © BCU Cluj EXEMPLARUL ( ^ÂMPlIRFA EXEMPLARUL 5 LEI ' J r\ l\l L) I lY lL r\ 5 LEI APARE LA 1 Şl 16 ALE-FIECĂREI LUNI REDACŢIA Şl ADMINISTRAŢIA: CLUJ, CALEA REGELE FERDINAND- No. co co INSERŢII Şl RECLAME ; se fac la adminstraţia revistei şi la toate agenţiile de publicitate. _ _ REDACŢIONALE ; Pentru recenzii şi anunţarea apariţiei d-nii autori şi casele de editură sunt rugate a trimete câte două ' exemplare. Manuscrisele nepublicate se ard. Cărţile şi manuscrisele rugăm a fi adresate revistei şi nu personal. ABONAMENTE: 1 an 100 Lei, 6 luni 50 Lei. Pentru instituţiuni şi autorităţi 200 lei anual, in străinătate 200 Lei anual. CCIPitSHSOt l NICHIFOR CRAINIC: Logos - C. RĂDULESCU-MOTRU : Neam, popor şi naţiune-- A. POP MARŢIAN : Tristeţi de apus de toamnă — CEZAR PETRESCU: Adevărul — PERPESSICIUS : Versuri albe pentru flori — Pământul făgăduinţa (Răsboiul) — ADRIAN MANIU: In zăvoiul piticului — A. DAVILA : Dintre cei răposaţi — C. HUMUREANU : In satul lui Coşbuc ■— PO-TECHIL-Y: Nedumerire —■ ROGER AVERMAETE: însemnări din Belgia — ACKERON & COMP.: Idei oameni şi fapte - AL. O TEODO-RESCU: Soliman-AliFâstâc — OCTAV BOTEZ: Cronica liietară — Desene de DEMfAN Bibliografii — Cărţi şi reviste — Cronica măruntă La Revue universelle Apare la 1 şi 15 ale fiecărei luni Abonamentul anua! 80 franci, 6 luni 50 franci. — Costul unui exemplâr 4 franci. PARIS 157, Boulevard Saint-Germaîn (6e) :: Le Crapouillot Revistă pentru liferaturatură şi artă PARIS, 5 place de la Sorbonne La Nouvelle Revue Francaise Revistă lunară pentru literatură şi critică * * Abonamentul anual 48 franci. * * 3, Rue de Grenelle, Paris (Vie) Les Marges Director EUGENE MONTFORT Apare lunar. Abonament anual 23 franci. Administraţia : Librairie de France 99 boulevard Raspall -■ Redacţia: 5 Rue Chapthal, Paris (IXe). —:- La Revue de l’Epoque Publicaţiune lunară ilustrată de expresiune şi studiu ===== idei, arte şi litere. =-........... - Abonament anual 28 franci. Paris 13, rue Bonaparte (Vie) Le Monde Nouveau Revistă penrru strângerea legăturilor sociale, economice, literare şi artistice = între Franţa şi străinătate ---- APARE de 2 ori pe LUNĂ. — ABONAMENT ANUAL 50 franci. 42, Boulevard Raspail, Paris (7e), | li'ESPRIT NOUVEHO | | Revue internaţionale illustree 1 1 de l’acfivite coniamporaine. | 1 Paraissant Ie 1a de chaque mois 1 | Arts, Lettres, Sciences, Sociologie. 1 I Litt£rature, Architecture, Pe în ture, 5cu1pture=n«side ani, la acele bătrâne instituţii de cărturari ce aiurea cârmue istoria culturală a neamurilor. Dar degetele obosesc înainte de a închide a douăzeci şi şaptea pagină. Raportul Academiei nu e decât o lungă tânguire, o desnădăjdaită mărturie de neputinţă. Din grădina lui Academus nu priveşti decât flori uscate. E vorba într'un loc de mormântul lui Vasile Alexandri. Raportorul îl numeşte Alexandri-Mirceşti, aşa cum am spune Popescu-Ialomiţa sau Georgescu? Calafat. , In vocabularul vetust, autorul pastelurilor şi culegătorul Mioriţei, devine „bard1* epitet rezervat as- tă zi ntfmai d-lui Radu Cosmin. „Pe mormântul „Bardului“ — spune raportul —■ nu s'a putut încă înălţa monumentul dorit şi cuvenit în formă de capelă, rămăşiţele lui sunt adăpostite tot sub acoperişul provizoriu de scânduri. S'au cerut coatribuiri printr'Un apel adresat pentrG acest scop instituţiilor financiare, dar rezultatul a fost mult mai jos de aşteptări ; s’au primit optsprezece răspunsuri cari au adus numai 22.220 leî“, . Şi acelaş apel pretutindeni, aceiaşi disperată acă-ţare de mila publică, Donaţiuni când e vorba de cărţi, donaţiuni când trebue să se complecteze co-lecţiunile numismatice, donaţiuni de case, de fundaţii, legate. Ca O mătuşă chemată la praznicul morţilor, Academia trebue să ţie un lung pomelnic al răposaţilor generoşi. Se pare chiar că mai mult decât pentru „Alexan* dri-Mirceştitt deopildă, consideraţia Academiei se întoarce atunci către aceşti donatori. Căci cu prilejul unui bust donat, d. Raportor exclamă cu sufletul împăcat: „astfel, reprezentarea materială a d-rului Obedenaru (adică bustul său în pământ ars. N, R.) şi-a putut lua locul cUvenit lângă ale celorlalţi mari donatori ai acestei instituţiuni!“ E fără îndoială că Academia nu posedă un bust fie el chiar de pământ ars, al lui Delavrancea, nici al lui Coşbuc, nici al altora ; — dar îl va avea pe al donatorului defunctului Risoschi, sau al soţilor Dalles, sau al d-lui Leon Arie. Luptând cu asemenea sărăcie şi redusă la apeluri © BCU Cluj GÂNDIREA -------------==——......... ■ • ce nu-i vor ajuta să- şi mărească prestigiul, fără nici un ajutor temeinic de la stat ;—nu mai pare ciudat c& singâra intervenţie încoronată de succes într'tin an de activităte a fost acea pentru salvarea.» observatorului astronomic de la Duboşarii-Vechi. Pentru rest; şi asociaţiile la Uniunile internaţionale de geodesică şi geofisică, şi ia cea astronomică, se fac de către Academie, numai „moralmente" ca să utilizăm cuvântul d-lui raportor": Este ceva trist în acest bilanţ al celei mai înalte instituţii cărturereşti, din România cea noUă. Nici dicţionarul nu se mai tipăreşte, din aceiaşi sărăcie. Şi sub ochii ei fără voe imagina acelor bătrâni scăpătaţi, cu coatele roase, cari nu ştiu cum să-şi ascundă mai bine spărtura ghetelor şi destrămarea crăvăţei; când bat la uşă sub privirea dispreţuitoare a feciorului, ca să ceară ajutor discret —■ o „donaţiUne", Alături de acest raport Academia în şedinţă publică declară un venit de 2 milioane 600 mii. Ernest Psihâri. La 22 August 1914, după 12 ore de bătălie fără răgaz, când liiptâ era pe sfârşite şi ultimile împuşcături rătăceau singuratice în înserare, a căzut lângă satul Rosslgnol, lovit de un glonţ în tâmplă, Ernest Psichari, nepotul lui Renan. Astfel s’a rezolvat patetic, o dramă sufletească ce deobiceiu îşi găseşte des-nodământul fără strălucire. Ernest Psichari stătea în fruntea unei generaţii în plină criză morală. E generaţia care suferise mai mult de anarhismul intelectual al acestui început de secol, de Kant, de Rousseau şi de Luîher! de autonomlsmul, de fanatismul drepturilor omului, de toţi demonii individualismului mo? dern. Des echilibrul şi renunţările care devastează sufletele fără glorie, discret şi pe nesimţite; deslăn-ţuiseră în viaţa interioară a urmaşului lui Renan un conflict cu proporţii reprezentative pentru o întreagă generaţie. Astfel se explică apariţia, una după alta, a două volume asupra vieţii lui Psichari (Henri Mas-sis — Vie d'Ernest Psihari, Ed. Rouart et WateJin, a 15 mie, şi Ernest Psichari d'apres des document ine-dits de A. M. Goichon, Ed. de la Revue des Jeunes, a X-a ediţie). De aci studiile tipărite iu Italia şi Belgia, conferinţele rostite de Louis Agaeitant şi de Jacques Maritain, la Universitatea din Louvain Psihari ilustrând criza sufletească a Franţei, găsise şi drumul isbăvirii; întoarcerea la catolicism, E impresionantă această conversiune, a copilului ce crescuse pe ţărmul Bretaniei cu păduri de pini, întovărăşind plimbările bătrânului Renan „lourd de pensees et de genie". In familie nu avusese sub ochi decât o viaţă morală e just, dar religioasă şi agnostică, streină de orice siguranţă metafizică, un sol de hegelianism practic, o acceptare superior desin-teresată a tuturor formulelor pe\ care le ia elanul .....................................•••. ••• -...- • ■ 77 uman; o hotărâre sceptică de a ignora conflictele creiate prin opoziţia principiilor intelectuale. La 19 ani, Psichari se sbate în crize sentimentale, fără a găsi nicăiri un sprijin sufletului, atras de toate viciile privite cu îngăduială, judecând viaţa şi lumea cu judecată aspră a unui speculativ îndopat de spinozism. Impresionizmul dizolvant al lui Renan dădea roade, şi nu din cele mai trandafirii... Noaptea .aceasta a spiritului îl înspăimântă. Unde să găsească salvare? De unde o şcoală de disciplină, pentru un om care se crede ateu; care inteligent, talentat, familiarizat cu toate doctrinele filozofice şl morale, nu mai găseşte nimic care să reziste spiritului dizolvant şi corosiv ? Atunci nepotul lui Renan se face soldat. Cazarma, şi corvata li rămân ultima scăpare. In 1904, spre stupefacţia tuturor amicilor şl familiei, se reangajază într’un regiment de linie, trece apoi într'unul de artilerie, pleacă în Congo, în ţinuturile lacului Tchad, mai târziu în Mauritania, De acolo scrie cel dintâi volum; Terres de Soleil et de Sommeil, ce impresii rafinate, peisagii psichologice. Dar abia în contact cu Peguy îşi descoperă vocaţia. „Generaţia noastră — scria în 1913 lui Henri Massis — generaţia Care şi-a început viaţa de om odată eh acest secol, e importantă. De la ea depinde salvarea Franţei, deci a lumei şi civilizaţiei. Tot se joacă pe capul ndstru. Mi se pare că tinerii simt obscur că vor vedea lucrhri mari şi că ele se vor face prin ei. Et nu vor fi amatori nici sceptici. Ei nu vor trece ca tărişti prin viaţă. Ei înţeleg că se aşteaptă dela dânşii"... „Ceace importă înainte de toate, — scrie el în altă parte, — e să dărâmăm această lepră intelectuală, aceşti trişti savanţi cu mentalitatea primară, aceşti politiriani nepăsători la salvarea Franţei, toată clica ce ne domină; romancieri de adultere mondene, francmassoni, radicali-socialişti, cari dau epocii noastre aspectul unei confuzii anarhice". Convertirea era fapt împlinit. Tânărul sceptic, graţiosul causeur de salon, exilat în pustiile Africei, a văzut de departe Franţa şi toată civilizaţia modernă cU un ochiţi de iluminat. Prin armată şi disciplina trupului, a ajuns la catolicism şi disciplina sufletului, Răşboîul l a găsit pregătit să intre în ordinul Saint-Dommque. Nepotul lui Renan se călugărea.,. Un glonţ a întrerâpt minunea. Cărţile rămase în urmă: Voix qui crie dans le desert şi Le Voyage du Centurion, stau acum catehism al Unei credinţi întinerite şi îndreptar pentru o generaţe, care în Franţa şi aiurea, îşi cahtă încă mântuirea. Valută intelectuală. Bate în literatură ca şi în întreaga mişcare inţelec-tuală un vânt nu de internaţionalism, cum greşit s'a spus, Ci de universalitate, Dacă economiştii ah priceput, după lecţiile aspre ale războiului, că există o interdependenţă economică ce ml îogădue negusto- i © BCU Cluj 78 GÂNDIREA rolui din San-Francisco să se dezintereseze de ce se fabrică sau nu se mai poate fabrică la Kerson; cu atât mai mult in domeniul ideilor, cele ce se scriu şi ceea ce se gândeşte în fiecare ungher al planetei, nu poate să ne mai lese nepăsători, ca soarta acelui mandarin necunoscut din China, despre care scrie undeva Baîzac. Valuta ideilor, e măcar de tot atâta însemnătate cât acea strict observată de un bancher internaţional la bursa Londrei. Făgă-duiam că în Gândirea, vom da 6 serie de însemnări asupra mişcării literare şi artistice, din toate ţările de unde pătrunde o activitate intelectuală demnă de luat în seamă. Era în gândul nostrii totodată şi dorinţa de a stabili o apropiere cu intelectualii de aiurea, făcută în afară şi pe deasupra sarbedelor înfiripări oficiale de propagandă, cu resultate jalnice şi de o sinistră incompetenţă. Gândurile noastre încep a se înfăptui. Cu acest număr inaugurăm o serie de interesante însemnări despre mişcarea lite-rără şi artistică din Belgia, scrise înadins pentru Gândirea, de d. Roger Avermaete, directorul cunoscutei rev;»te şi ediţiilor Lumiere din Anvers. D. Avermaete, e bine cunoscut în Belgia şî în Franţa, atât prin cele din urmă cărţî mult discutate; Le Conctle des Dieux, La Conjuration des Chats, Qaani Ies En-fants se battent, cât şi prin orientarea de subţiri intelectualitate pe care a reuş t s'o imprime revistei Lumiere şi ediţiunilor de artă, conduse cu o pricepere şi un gust cu mult deasupra comunului. Vor Urma apoi asemeni însemnări asăpra mişcării artislice şi literare#- din Franţa, Italia, Spania şi Germania, datorite câtorva scriitori de frunte de acolo, cari s'au oferit să informeze cititorii români, mai temeinic de cât am fost până acum obicinuiţi, ACKERON & Comp. CRONICA LITERARĂ COCOSTÂRCUL ALBASTRU (Mihail Sadoveanu, Iaşi. Viaţa Românească. Preţul 14 lei). In primii ani ai războiului mondial, pe când încă nu intrasem în luptă Dl. Sadoveanu a fost ca atâţia alţii, concentrat şi soarta Fa aruncat într’un colţişor necunoscut din Nordul Moldovei. Lumea în care a trăit câte-va luni aspre de iarnă, i-a lăsat amintiri şi i-a procurat impresii, pe care spre fericirea noastră, a crezut de cuviinţă să le dea în acest volum. - Complectaşi necăjiţi săpând gigantica tranşee cu gândul la nevastă, la copii, la casă sau la vite, ţărani încurcaţi în lungi procese de pământ, femei superstiţioase care cred în descântecele duşmanilor şi în vrăjile babelor, întunecate drame de dragoste petrecute într’o casă de aproape sau altă dată la o curte boerească, în nopţile trecutului, se perindează în faţa noastră, în vii şi însufleţite tablouri. Figuri ca lordache Trifan cu ochii lui buni „verzui ca apele stătute" cu zâmbetul lui neîncrezător, cu firea lui resemnată sau Bengoi ţiganul care cântă pentru aş vărsa aleanul şi e distracţia companiei, rămân puternic întipărite în amintirea noastră, ■ Vorbele lor simple, curg în chip natural, exprimând totdeauna ceva caracteristic, căci Dl. Sadoveanu înţelege suferinţele ca şi bucuriile acestor sărmane fiihţi asuprite şi are pentru ele o simpatie constantă şi adâncă. Ca şi în operile anterioare, femeile sunt de obicei ca Ileana lui Chirilă sau Cristina nevasta văfavului, stăpânite de dorinţi pătimaşe şi arzătoare, care izbucnesc deodată sălbatec şi când cineva le stă împotrivă nu se dau Îndărăt înaintea morţii. Dar nopţile lungi de iarnă în care în tăcerea odăii, vântul geme şi tremură prin unghere, au deşteptat în acest scriitor, în care observatorul realist al vieţii, n’a făcut niciodată să dispară poetul, fantasme şi icoane dintr’un trecut depărtat. Dacă răzbunarea bătrânului Damian şi a fiilor săi împotriva lui Sava Arnăutu în gârlele Deltei sau lupta orândarului de la hanul lui Coltun cu hoţii, au un caracter epic, scena de vânătoare în luncile Şiretului în care scriitorul -un copil pe atunci, a văzut împreună cu Iohan maşinistul, cocostârcul albastru „cu penele 1 de culoarea mărei" e însufleţită de. un fior liric, care deşteaptă în noi o rezonanţă tainică şi intensă. In suggerarea acelui sentiment dureros şi dulce, vag şi indefinisabil, asămănător cu urma pe care o lasă nişte sunete armonioase pe care le auzim în depărtare pier-zându-se în noapte, sentiment etern omenesc pe care-1 deşteaptă în unii din noi amintirea unui trecut care nu se poate întoarce, D-l Sadoveanu are o notă originală, în care nu îl întrece desigur nimeni. Ca în toată opera sa, şi în aceste impresii şi fugare icoane, natura ocupă în loc aproape cu oamenii şi dc dânsa, ei par legaţi prin toate fibrele lor primitive. Despre superioritatea lui în această privinţă, s’a vorbit de atâtea ori. Voi cita numai, la întâmplare, o privelişte din fâgaşurile misterioase ale Bârnarului, cu codrii lui de brad şi cu potecile ce coboară la Dorna: „E’ntr’o după-amiază, şi pădurile dorm într’un soare moleşitor de Iulie, pe ziduri prăpăstioase şi nalte până la cer. Pe apa cea albăstrie şi lină de sus din când în când, se încrucişează plutind acvile. Lumina se prefiră colorat prin aripile lor neclintite. Pe spinări de văgăuni duruie fantastic ciocănitorile cele mai mari ale bradului şi râde ciudat hulubul sălbatic. Suntem în văgăună. Pe albia îngustă, deasupra valurilor zbuciumate, lucrătorii ferăstrăelor din munţi au aşezat pod de bârne. La dreapta, la stânga, atingem aproape zidurile şi pădurea neagră fuge’n văzduh. Mă simt înfiorat, nu ni se mai aud glasurile. Barnarul închis în canal de scânduri freamătă subt picioarele mele, fierbe, se sbate, tună, zguduind podul, ţâşneşte în toate părţile din stăvili, în săbii scânteietoare de apă“. Volumul mai cuprinde şi o lungă nuvelă „Bulboana lui Vălinaţ" al cărui subiect, ca în atâtea altele din bucăţile D-lui Sadoveanu, e tot o tragică poveste de dragoste. Ilie Bădişor, plutaş pe Bistriţa şi Mădăhina o fată orfană, s’au cunoscut la joc şi se iubesc cu patimă. © BCU GÂNDIREA -- -.■--- 79 Soliman-ÂIi-Fâstâc ' Când Soliman-Ali-Fâsîâc Se băgă, Să stea de pază'n paşalâc, C’ttn bragagiu joacă’a arşâc Pe bragă, Păzeşte bine poarta, doar . Din ziuă, El neclintit stă, felinar Şi bate apa in zadar In piuă. Dar când pe străzi asfaltul e De giimă, Se dă şi el la umbră, de! „Că*l frige tare'n ceafă, bre," Nu*i glumă. Cum Solîman e ageamiu înjură, Căci pehlivanul bragagiu La joc fiind' mai cilibiu II fură. E cald şî el ar vrea să bea Se ndoaie, Dar scotocind şalvarii na Găsit nici urmă de para Lescae. Dar notarul din Ponoara, Mateiaş Scovarza zis şi cap în tortură, ş’a pus ochii pe' fată şi se topeşte de dorul ei. încercările lui sunt însă zădarnice şi fata credincioasă lui Bădişor, nu vrea să asculte de făgăduinţele surtucarului. Plin de năcaz şi venin, un gând sălbatic încolţeşte cu încetul în crierul notarului şi împreună cu Petre Ţarcă om cunoscut prin răutatea şi ticăloşia lui, el pune la cale să înlăture din calea lui pe Bădişor, fâcândy-1 să dispară în adâncimele Bistriţei. In ziua sfântei Marii, pe când flăcăul pornise cu pluta spre Piatra, ei dând drumul haitului, îl ajung din urmă la bolboana lui Vălinaş. Dar în clipa când voiau să se arunce asupra lui, pluta lovită de nişte buşteni aduşi de curent, se desface. Notarul se duce la fund, Bădişor cu toporul în mână, izbuteşte să se agaţe de o stâncă, scăpând de la moarte şi pe duşmanul lui, Ţarcă. Personajile acestei nuvele, acele din elita satului, Mateiaş Scovarză cu pantalonii lui vărgaţi pe care-i bate cu vâna de bou, donjuanul satului care ascund sub hainele lui de surtucar un suflet aprig de fiară, şeful de jandarmi Alecu Derca, cu chipul lui de babă turcească, filosof fatalist care gâceşte gândurile ascunse şi prevede întâmplările, cârciumarul Leibuca Lazăr cu firea lui grave şi cuprinsă de o veşnică teamă sunt zugrăviţi în trăsături Viguroase şi individuale. Nu mai puţin vii sunt Pe-trea Ţarcă cu caracterul lui înăscut de criminal, şi Ili-Bădişor, flăcăul potolit şi cuminte, a cărui dragoste are ceva „din taina şi pâcla munţilor". Asupra Mădălinei numai aş avea unele îndoeli. Se uită jalnic Ia ibric, Şi blândă E vocea lui: „hai dă mi un pic, Că mâni ţi«oî da un irmilic Dobândă". Dar bragagiu*-! hoţ bătrân, Nit merge! Mai rar ca dânsul om hapsân, îşi vâră tot câştigu’n sân Şi*o şterge. „Voiai să iei Ia mine bir Hapsâne?" . Ii zice Soliman: „Sictir ! „Iţi dasi efl ţie chilipir, Stai câne!“ Şi cânele fugea de zor La vale, Ii sar papucii din picior, Spre punte strigă : „ajutor" I Că-i jale. Dar Solîman-Aîi-Fâstâc Nul scapă! II ia cu tot cu agarlâc Şi vânt îi face bâlbâdâc In apă. AL. O. TEODOREANU Albă şi mlădioasă, cu ochii, negri „lucind ca focuri de undă", cu glasul subţire şi cântat când împunge pe notar sau atârnată de grumazul lui Bădişor îi cere o zgardiţă de mărgele, ea mi se pare uneori că vorbeşte şi se poartă, poate prea frumos pentru o ţărancă. E drept că femeile de munte nu sunt roabe trudite şi uscate ca ţărancele din şesuri, că ele sunt gătite cu flori şi hurmuzuri, rumenite cu dresuri in umerii obrajilor, cu priviri viclene ca apele, îmi închipuiam totuşi pe această căprioară de munte mai primitivă, mai apropiată de natură, mai rustică. Să nu uităm însă ca D-l Sadoveanu e un poet, care chiar atunci când caută să redea cu fidelitate viaţa, e ispitit să idealizeze unele figuri, accentuând câte-va din trăsăturile lor şi lăsând pe altele în umbră. Peisajul în care se desfăşoară idila lui Bădişor şi a Madalinei e valea maiestoasă a Bistriţei, ale cărei aspecte D-l Sadoveanu, poetul Şiretului şi a Moldovei, le zugrăveşte acum pentru întâia oară. Locul lor de întâlnire e evocat cu o minunată virtualitate artistică, în toată feerica Iui frumuseţă: „Târziu eşiră din cotlonul lor în lumina lunii pline. Trecură ca printr’un abur de vis, ca printr’o împărăţie a liniştei. Nici nu-şi dădeau socoteală că noaptea aceia venise în lume numai pentru ei. Aproape n’o băgau în seamă, înlănţuiţi şi închişi în iubire ca într’o scoică. Numai în-tr’un târziu fata tresări la râsul fantastic al huhurezului. Pasărea trecu prin lumină ca printr’un puf de argint, mişcând aripele fără nici un zgomot. Apoi o lostriţâ © BCU 80 £====a£ssai==i=^^ bătu cu putere apa ia adânc, împrăştiind stele şi oglinzi sfărâmate. Când intrară sub cetinele cele negre, bulboana rămase solemnă şi tristă subt lună“. Natura însufleţită împărtăşeşte parcă simţirea îndrăgostiţilor şi un suflu de misterioasă poezie, izvorând din profunzimi depărtate, străbate de la un capăt la altul, întreaga nuvelă. ' OCTAV BOTEZ. CĂRŢI ŞI REVISTE S. Mehedinţi — Poporal (Cuvinte către studenţi). Ed. Viaţa Românească, Buc. Ediţia Il-a 20 lei., Concepţia modernă a strUcturei statelor a creiat noţiunea de popor ca substrat al progresului social şi rezervoriul de regenerare al naţiunilor, contrar concepţiei medievale care întruchipa fiinţa unui stat în atot puternicia — adeseori soh lavă — a suveranilor. Cu trecerea vremii sfera noţiunei s’a tot lărgit până la înţelegerea democratică a vremiîor noastre. Suveranitatea poporului deschide larg porţile unei cât mai vaste propăşiri, prin concursul firesc între valorile reale ale naţiunei. . Pornind de la această constatare d-1 Mehedinţi, dispunând de bogate resUrse şi condus de un admirabil simţ moral, pune la îndemâna tineretului universitar şi celor cari având contact direct cu po -porul n'au pierdut încă avântul tinereţii; preoţi, învăţători, militari, — un mînânat îndreptar pentru viaţa publică. Iată ce spune d sa în prefaţa acestei noui edi-ţiuni : „Generaţia noastră de azi are pe umerii săi cea mai grea povară dintre toate câte au fost purtate vreodată de strămoşii noştri. Acum e momentul decisiv... „Toată sămănătura din vremea lUi Decebal şi Traian până azi ţrebue să dea roadele ei acum sau—niciodată". „Cine va pierde acest moment, aceluia îi rămâne doar perspectiva unei căinţe veşnice, „Aşa dar, — mobilizarea grabnică a tuturor energiilor materiale şi morale ale poporului nostru. Sănătate, muncă şi optimism—apoi toate celelalte vor veni de la sine". . Dar poporul trebue cunoscut şi puţini sânt aceia Cari aflându-se la postul de comandă şi-au dat osteneala să ştie pe cine conduce. D-l Mehedinţi reeditând valoroasa sa lucrare publicată la 1913, în timpuri Ca cele de astăzi face mai mult decât o faptă bfină. Ea dă putinţa acelor ce îşi înţeleg cu seriozitate şi conştiincios menirea să pătrundă în tainele pline de surprize plăcute ale masselor populare. ................-.-..-.........,....... GÂNDIREA N. Batzaria. România văzută de departe. Ediţia Viaţa Românească. Bac. 18 lei. In această epocă de dureroasă neîncredere îu pro-priele noastre puteri, în plină criză sufletească şi morală cartea d-lui Batzaria cade ca o mustrare discretă şi înţeleaptă. In goana deşenţată după un mai bine imaginar, am uitat trecutul atât de apropiat, atât de trist, dar şi atât de plin de învăţăminte. Suntem un popor cu firea' aprigă. Am înghiţi într’o clipă întreaga civilizaţie mondială, pentru a bârfi apoi încetineala cu care rumegă bietul stomac prea încărcat. Lîncezim şi bârfim, iată îndeletnicirea noastră de aproape trei ani. Entuziasmului unirei ’ nu i a urmat, cum ar fi fost de dorit, entuziasmul muncii. Mecanizmui soOial ruinat de răsboiâ deoparte, de alta, in nouile provincii, rebel angrenării la motorul central, funcţionează anevoie. Nemulţumirea generală creşte, dar ne mulţumim a ne învinui reciproc rămânând inactivi. Care dintre noi n'a .exclamat înbâfnat, măcar o singură dată acel dicton de excesivă auto-critică, prqdus specific românesc „Ca la noi la nimeni"; cine n'a făcut apel cu jind la progresele, pe care nu le-a văzut dar ie bănueşte, ale străinătăţii; şi cine, în momente de nejustificată sau îndreptăţită supărare n'a ameninţat cu expatrierea? Iată însă că d-1 Batzaria ne vorbeşte, ca într'o ; parabolă cU adânci şi înţelepte tâlcuri, despre Români a văzută de departe. Şi ţara aceasta românească pe care o detestăm la cea mai neînsemnată nemulţumire, ni se arată în altă înfăţişare. Defectele pe cari ni le iscodim la tot pasul dispar ca prin minune; slova românească reprezintă acolo o cultură care poate cinsti pe oricine; administraţia noastră apare mult mai puţin „orientală" de cum o credeam; iar moravurile mult mai puţin „bizantine", In paginele simple şi pline de cuminţenie ale d-lui Batzaria se desfăşură o viaţă românească pe care nu numai macedonenii aU cunoscut-o, dar pe care noi ceştialalţi strânşi laolaltă am dat-o uitării. Izbânda zi de zi a conştiinţei româneşti am simţit-o eh toţii altădată, de la ardeleanul trecut prin şcoli româneşti cu grele sacrificii susţinute până la neştiutorul de carte românească Pârvu Ilie, primar în-tr'un sat de pe valea românească a Timocului, care îşi regăsea sintetizat românismul lui în piesa de cinci lei cu efigia Regelui Carol; de la învăţătorul eh „ochii mari, adânci, cu privirea hotărîtă, energică, veşnic în neastâmpăr" care sub ploaia de pietre a grecofililor lui Kir Gosta Niculceanu smulgea răbdător din ceata de malhiatazi a loghiotatâlui Alchi-biades, pentru a mări pe zi ce trecea rândurile elevilor şcoaleî româneşti, până la flăcăul entuziast de la Hârleţul sati părintele Nicolae de la Cozlodni, sate româneşti din Bulgaria, unde slova românească © BCU Cluj GÂNDIREA nu era îngăduită, unde slujba românească în biserică era răsplătită cu luarea darului, şi unde despre ţara rdmâneaseă se spuneau tot felul de batjocdre. Iar pentru acei ce râvnesc la traiul altor neamuri d-1 Batzaria le aduce figura simpatică, naivă şl francă, a lui Iusuf Bln Almed care „măcar să ştie că pică mort" în ceasul când va călca pământul românesc, el tot acolo se va întoarce. Cartea d lui Batzaria e un balsam turnat pe rănile făcute de propriile noastre mâni. Şi cum nu suntem puţini cei ce avem nevoie d® lectiire o recomandăm şi altora. România văzută de departe deschide perspectiva din care să putem vedea România în care trăim. D. I. C. Coloana printre rulni, de Eugen Relgis (eseuri, Ed. Ancora, Bucureşti. Preţul 15 lei). Tânărul scriitor care ne a dat în traducere biologia războiului a lui F. Nicolai, şi a adunat intr'an volum de o emoţionantă înfăţişare un şir de aiticole scrise în timpul războiului. Stilul d lui Relgis are ritmul patetic al Unui iluminat care nu vede decât „ideea" cu care se confundă complect. Găsim îa această carte sfâşietorul strigăt al omului de astăzi însetat de omenie şi de mântuire. Sufletul autorului e amfiteatrul în care se luptă idei în carne şi oase, şi ci-tindu-i paginile asişti parcă la o dramă de un tragic entuziasm, din care în cele din urmă te alegi cu o curăţire a gândului. Ideia umanitaristă o simţi rumenă şi vânjoasă îp faţa ta ridicândtt-se biruitoare dintre hârburile unei lumi, cari ne sângerează Cărările spre bine. Abstracţiunile capătă atâta viaţă încât autorul simte nevoia să le pună faţă în faţă prin dialoguri — ca să'şi Iapă singure «elecţiunea prin propria putere de afirmare, De altfel chiar şi articolele acestei cărţi se pot considera un fel de mo-nologuri ce le ţine ideia de om pusă la grele încercări. Şi dacă nu e o lume reală cea înfăţişată d@ tânărul „utopist” e totuşi o lume care ar trebui să fie, mai ales că trecutul a fost de multe ori foarte aproape de ea. „In adevăr) omul şi-a atins odată, acolo în Parthenon sati la Elettsis, divinităţile sale proprii. Şi atingerea lui le-a încremenit miraculos, în imaculate întrupări de marmoră. Atunci pe vremea lui Dyonisos şi a lui Platon, omul a privit de pe culmile cele mai înalte ale fericirii şi a ascultat, mai conştient ca oricând pulsărlie tăinuite ale eternităţii. Căci veşnicia el o simţi a şi în el însuşi. Creator, tăcut şi demn, el nu s’a depărtat de adevărurile simple ale existenţii spirituale; nfi şi-a proslăvit putinţele, nu s'a înfipt orgolios şi dârz înaintea multiplei unităţi ; nu şi-a exasperat năzuinţele cu lăcomii satanice şi n’a Uitat că el cu toată divini/atea-i conştientă nu e decât un atom al supremei armonii vitale". Civilizaţia —.care în fond nu e decât ocon- ——-----------81 timîă exter orfzare a omului—a dăruit epocei noastre în locul statuelor de marmoră pe mutilaţii războiului, Cu toate astea să nu vedem oare şi în aceste făpturi simbolurile unei tragice şi divine deveniri ? He-raclit, cu întunecata sa intuiţie despre unitatea şi contradicţia extremelor ca isvor al tuturor lucrurilor, e poate mai actual decât s’ar crede. Cântecele Tavernei. Const. Argeşan. Ed. Cartea Românească. 1922. Bucureşti. Unii cântă războiul, alţii umanitatea ce renaşte, alţii plaiurile ţării, alţii oraşele tumultuoase, alţii codrul, alţii cele patru anotimpuri, alţii fenomenele naturii, alţii mizeria, alţii copilăria, unii însfârşit aeroplanul şi maşinisraul modern, aproape toţi iubirea. D. Argeşan cântă taverna, sau ca să întrebuinţăm Un termen mai adequat inspiraţiei sale; şantanul. Mqtivele ni le mărturiseşte stegar: „Căci a minţit cel care-a spus odată, „Că-i dulce dragostea de fată mare”, Acestea constatate, d. Const. Argeşan şi-a căutat muza într'un loc unde desamăginie de mai sus numai sunt cu putinţă, la: Majestic, Alhambra, Cazino de Paris şi alte aşezăminte, ca să zicem aşa publice (vezi ilustraţia de pe copertă) a volumului d-sale, Dispreţuind ipocrizia contimporană, muza d-Iui Argeşan se recomandă cu o francheţă care desar-meazâ: „Crescută într'un lupanar „Părinţii nti mi-ara mai aflat, „In mine port tot ce-i bizar „Şi tot ce-e păcat". Iar amintirile dau şi aceste amănunte : „Mă vând şi-s toată pentru bani „Dar niciodată n'aţi întrebat „De unde viu şi ce vă vând... (7), D. Argeşan, cunoscător bun se vede, nu s'a înspăimântat de aceste avertismente, a ştiut ce cumpără, a plătit bani buni, şi bine a făcut, căci la ziuă a plecat încântat, mărturisind: „Ai fost amantă ce mi-ai dat „Tot ce-o amantă poate da..“ Dar oricum pentrti paralele cele nu făcea să abuzeze, după cum declară: „Uitat-am pe cea care-a plâns „Pe când la sânul ei m'a strâns „Şi-am murdării femeea,.” Vai domnule,.. © BCU $2 GÂNDIREA \ / QRONICA MĂRUNTĂ XTeobservată şi fără larma a trecut împlinirea a treizeci de ani de la apariţia primului număr al revistei de folklor Şezătoarea, tipărită la Fălticeni sub îngrijirea D-lui Artur Gorovei. E un popas, pe un vârf dc culme, la care puţine tipărituri româneşti au ajuns. Şi tăcerea celorlalte publicaţii româneşti în jurul acestei sărbătoriri cu proporţii de eveniment, devine astfel şi mai anevoios de înţeles. Privirea pe care o aruncă în urmă directorul Şezătorii e plină de modestie şi senină, ca povestea unui bătrân care-a făcut o faptă bună şi nu stărue asupra ei. Scrisorile de la Delavrancea, Haşdeu, de Gubernantis, trimise la apariţia celui dintâi număr şi scoase acum la lumină din sertar de către conducătorul revistei, lămuresc cu prisosinţă însemnătatea drumului ce deschidea acum treizeci de ani cea dintâi publicaţie de folklor românesc. Acum când drumul e străbătut in mare parte, acele pagini se citesc cu emoţie. Şi cu emoţie se citesc şi nădejdile spre care îndrăzneţ îşi purta mintea în Aprilie 1892, Barbu Delavrancea. „Din Muntenia — scria el atunci — sunt prea puţini colaboratori, adresaţî-vă la ei cu încredere, sunt unii cari posedă adevărate comori populare. învăţătorii din Transilvania mi-au produs o adâncă «noţiune. Să fiţi convinşi că d-voastră începeţi actul unei uniri mai mari decât acea care s'a făcut, binecuvântata unire a tuturor românilor prin strângerea la olaltă a creaţiunilor lor.„“ Şi iată dar cum un avocat dinir'un orăşel moldovenesc, un învăţător, câţiva alţi dascăli de sat şi o mică tipografie ovreiască, au fost destul pentru a strânge o comoară din care se opresc să culeagă câte-o nouă podoabă a graiului românesc, în fiecare zi, filologii, profesorii şi toţi cercetătorii acestei limbi româneşti, eri încă schimbătoare după capriciul gramaticilor, ca norii lui Polonius. . A murit şi a fost îngropat în Rudăria comună din Banat, preotul Ioan Sârbu, membru corespondent al Academiei române şi unul din acei istorici erudiţi şi de o rară modestie, care continuuă tradiţia de odinioară a învăţaţilor Ardeleni. Lucrarea sa asupra lui Mihai Viteazul, cea mai temeinic informată din câte s'au scris, fusese odinioară premiată de Academin Română, şl adusese la lumină documente şi fapte necunoscute, scormonite din arhivele Vienii şi Pestei. Când s'a fâcut unirea Ardealului, şi atâţia cărturari mai puţin înarmaţi cu învăţătura, dar mai zdraveni în coate s'au îmbrâncit după catedre universitare, Ioan Sârbu, a rămas în satul Iui, popă de ţară. De aceia vestea morţii,— pierdere reală pentru cultura noastră, — nu şl-a găsit un colţişor decât în gazetele bănăţene. Era omul de-o modestie prea supărătoare şi nici măcar nu arătase ispitit de-un scaun de deputat; grele păcate, greu de iertat în vremurile de faţă. jyţtşmism, viteză, motor, volţi, supapă, cai putere, carburator, electro-dinem; se mai aude vorbindu-se despre altceva în culoarele vagoanelor, în holurile hotelurilor, la mesele de restaurant ? înfrigurat omul stoarce o'elului, cablurilor de aramă, electricităţii nevăzute din văzduh, căderilor de apă şi lentilelor de microscop, ceia ce nici Platon, nici Aristat, nici Pascal n'au îndrăsnit să cugete cândva. Şi iată că acestui veac, când visul îndrăzneţului Icar e o realizare banală, când un cuvânt emis de antenele aparatului de telegrafie fără fir face înconjurul pământului în câteva clipe, când o călătorie sub apă e mai uşoară şi fără primejdie de cât una cu poştalionul pe vremea lui Ipsilante; iată că acestui veac nu-i găsim decât epitete injurioase. „Secol materialist, de maşinism stupid, de negustori lacomi, de bănci, de trusturi" ce învinuiri nu i se mai aduc în rechizitorul moraliştilor şi esteţilor ? Artă — după aceştia din urmă, nu mai găsim decât refu- giată în ţarcul muzeelor, unde se înşirue etichetate, statuete fără braţe desgropate din ţărâna Meladei. De unde atâta severitate şi atâta orbire? ■ Nu îngîdue oare industria şi maşinismul o artă nouă, un stil al secolului al douăzecilea, care să ţină piept entuziasmului necondiţionat cu care admiram grapitele scoase la lumină din cenuşa Pompeiului? Dar ce admirabilă aihitectură, simplă şi puternică într'un transaltlantic I Ce linii cari suggerează armonios viteza într’un automobili Ce agilă şi graţioasă libelulă pe albastrul cerului, un aeroplan ! Ce impresie de masivitate într'un tun cu tragere lungă de pe vasele de război 1 Se urzeşte sub ochii noştri un stil a] acestui veac, o artă în cristalizare pe care nu o voim încă accepta, sau la care nici nu luăm seamă fiindcă am crescut cu superstiţia artei care nu poate prinde fiinţă decât pe pânza pictată, din marmora cioplită, din bronzul turnat în cuptoare, din porţelanul şi smalţul fin cizelate. Al XIII salon al decoratorilor francezi, la Paris, a deschis o fereastră luminoasă spre orizonturi încă necercetate. S'ar putea numi salonul fierului. Fierarii secolu-lni XVII, făuriseră o artă a lor atât de isbutîtă încă din începuturi, încât trei veacuri meşteşugarii s'au întors să copie aceleaşi modele, fără îndrăzneli noue. După trei veacuri, firul se leagă, O artă puternică, a fierului brut, cenuşiu, aspru şi greu, ia fiinţă. Admirabila poartă îu fier forjat, expusă de d. Edgar Brand, cu grupul de berze; aparatele de iluminat: caloriferele care şi au părăsit oribila înfăţişare de alambicuri monstruoase; poarta de ascensor executată de şcoala Dorian, — au fost adevărate revelaţii. Lucrările D-nei Mărie Jeanne de Perseval, cea dintâi femee-fie-rar, au dovedit că bara de fier se Imlădie în mâna uşoară a femeiei, tot atât de docilă ca cel mai nobil metal O artă vânjoasă ia fiinţă, şi va ii cu atât mai preţioasă cu cât nu e sortită pustiilor săli de muzeu, unde rătăceşti numai în zile de ploae său de prea fierbinte arşiţă: ci ne va stiliza decorul de toate ceasurile ; mânerul de la uşă, şi gura de sobă, şi melcul scării, şi cutia ascensorului, şi plugul \ © BCU Cluj GÂNDIREA . —----------- r't suflu rar străbate cuvântul d-lui Iorga, în ceasurile din ce în ce mai puţine în care nu-şi învinue prietenii de ingratitudine şi adversarii de trădare! Din Ramuri cu data de 21 Mai, desprindem o pagină care-am dori-o cât mai departe citită şi supravieţuind traiului de o săptămână, la cât o osândeşte tiparul unei reviste. E vorba despre „ospitalitatea ţărănească din Valea-lui-Dan, al cării nume cu arhaic răsunet aminteşte Voevozi din vremurile întemeierii celui dintâi Stat românesc*, şi e vorba despre adâncimile sufletului naţional. O studentă cu dar deosibit cântase acolo plugarilor . câte-va cânturi ale plaiurilor. „Bucăţile cântate de eleva Conservatorului bucureştean au fost ascultate cu atenţie, fetele, — femeile îngrămădindu-se mai aproapţ ca să le soarbă mai bine şi să le reţină mai exact. Dar pe urmă, când glasul cântăreţii tăcuse, văzurăm cu o plăcută uimire două fete din mulţime care se apropiară de noi şi, răzimându-şi una pe aha sfiala, într’un gest de înfrăţire şi solidaritate pe care un pictor l’ar fi privit ca un moment rar, ele prinseră a cânta. Ziceau despre durerile oştirii, adică ale despărţirii de sat, ale ruperii legăturilor cu cei de acasă, ale înstrăinării. Era vorba în melopeia tărăgănată a sufletelor simple de munteanul din Argeş, care, în uniformă de marinar, colindă cu vasul iui, „oceanele" al căror nume chiar, ve-nia cu greu pe buzele celor rămaşi acasă. Lacrimi sunau în glas, şi ochii mari deschişi, păreau că gîcesc taina nesfârşirilor de ape peste care trec, tot mai departe, copii „Văii iui Dan* crescuţi în umbra mănăstirii lui Neagoe. Plângea o durere de foarte departe, plutind aci ca să afle mângâierea în singurul loc spre care duceau aripile dorului. Apoi, când „marinarul* isprăvi căinarea lui, celalt cântec nu mai vorbea, ca odinioară, de dragoste, de nădejdile şi suferinţile ei, ci trecea deadreptul la războiu, la alţii plecaţi din mijlocul familiei lor, adesea ca să nu se mai întoarcă înapoi, căci apele „oceanului* pe care plutesc ei .astă-zi sânt dincolo de vadul îngust al vieţii noastre fugare... Ca o undă rece de aier umed de plâns trecu asupra inimii tuturora, şi o bucată de vreme nimeni nu mai vorbi..* Cum am dori şi noi această pagină aşezată în fruntea unei adunări de asemenea cânturi unde războiul a făcut să vibreze din nou sufletul' al acestui popor, pe care n’a isbutit să-l corupă încă nici manifestele electorale, nici amăgirea răs-vrătirilor fără folos. Jn Rusia se celebrează acum centenarul naşterei lui Nekrassov, poetul pe care şi-l dispută deopotrivă şi Rusia piuto-crată de eri, rătăcitoare astăzi prin ora- şele străine ale Europei, şi Rusia oficială a bolşevismului. Democraţia moscovită socoteşte cu exclusivitate pe Nekrassov poetul ei. Mizeria pe care a îndurat-o în tinereţe şi care până la sfârşitul vieţei avu răsunet în cântecele sale; proclamarea lui ca poet al mişcărei „populiste*, care atrase de partea poporului o bună parte din „inţelighenţia* de atunci a imperiului, dau cuvânt temeinic comuniştilor moscoviţi să socotească pe Nicolae Ale-xievici printre cei mai de seamă precursori ai Rusiei de astăzi. Începuturile lui Nekrassov sunt într’a-devăr emoţionante. Certat cu tatăl său care vroia să-l ducă la şcoala de cădeţi, Nicolae Alexievici urmă fără nici un ajutor bănesc cursurile universităţei şi se amestecă prin cenaclurile literare. Timp de trei ani, povesteşte ei, n’a fost o zi măcar să se sature dupăfoarnea lui. Alungat din casă de proprietar, fu dus de un cerşetor într’un azil. De atunci, rătăci din azil în azil, compunând scrisori vagabonzilor, pentru a-şi câştiga un gologan. Intr’unul din poemele sale de mai târziu, povesteşte episodul jumătate imaginar, jumătate adevărat al unei asemenea nopţi de cruntă mizerie. Intr’o noapte femeia iubită ese gătită ca de nuntă, pentru ca să se reîntoarcă după un ceas, cu un mic sicriu pentru copilul lor, care tocmai murise şi cu provizii pentru tatăl, care nu mâncase de două zile. In tot acest timp Nekrassov făcu copii pentru gazete, corecturi, dădu lecţii. In cele din urmă isbuti să publice versuri la „Gazeta Literară* şi „Analele Patriei*. Primul volum fu „Visuri şi Sunete*. Succesul veni apoi dela sine. Alte volume urmară, bine apreciate de Bielinşchy. Împreună cu Panaiev, reluă redacţia „Contimporanului* fondat de Puşkin. Opera lui Nekrassov, spre deosebire de a marilor înaintaşi: Puşkin şi Ler-montov, este specific rusească, scutită de influenţe străine, deşi mai puţin armonioasă, sau tocmai de aceia mai puţin armonioasă. In cadrul ei, de epopee rustică, apare întreaga Rusie, într’un aspect mitic şi lengendar. Un poem caracteristic este astfel „Gerul cu nasul roşu“ evo- -..... ■ ■ 83 caţie alegorică a iernei din Rusia, un nobil aspru, teribil, domnind peste o lume de mizerii şi suferinţă. Un alt poem „Nenorociţii* are pasagii comparabile cu cele mai frumoase pagini din „Evghen One-ghin*. Ultimul, rămas neisprăvit, fu „Cine trăeşte bine în Rusia*, un fel de anchetă de felul celei din „Suflete moarte*. Pe patul agoniei, Nekrassov, care, până la puntul unde ajunsese poemul, nu găsise nici un fericit în Rusia, mărturisi că e mulţumit că nu poate să-şi termine lucrarea, ca să nu ajungă să scrie tristul adevăr, „că ’n Rusia, singurul fericit e beţivul*. rvesfacerea limbilor de umanităţi — este ^ propunerea pe care o face prin „Le monde nouveau“ d. Georges Gromaire, agregat de universitate, pentru înlesnirea căpătărei cunoştinţelor de către elevii liceelor asupra civilizaţiunilor străine* şi antice. D. Gromaire socoate că numai în felul acesta se poate pune capăt discuţiunilor cari se agită acum în Franţa asupra mo-dificărei programelor discuţiuni, care au aţâţat iarăşi străvechea ceartă dintre clasici şi moderni. Războiul recent a adus un considerabil aport de fapte, date, oameni şi idei noui, cărora trebue să lise facă locul cuvenit în învăţământul general. Geografia trebue transformată complect. Istoria de asemeni a căpătat un vast material, care are, fireşte, mai mare importanţă decât multe, decât cele mai multe faze ale istoriei timpuri or de dinainte. Alte ştiinţe, graţie tot războiului, au crescut la rândul lor în conţinut. Or o îngreunare a programelor nu se mai poate încuviinţa. Şi în cazul acesta ştiinţa generală trebue amputată în părţile ei de mai puţină însemnătate. Astfel în Franţa, pentru a se face loc în Istorie, războiului mondial, trebuesc scoşi afară din rafturile trecutului glorios mulţi Va-lois şi Bourboni, intermediari între regii cei mari. Timpul trece, creşte şi faimele care n’au ştiut să-şi croiască cercuri eterne în juru-le, trebue să facă loc vrând, ne-vrâud vremei celei nouă, resemnându-se să treacă din muzeu, în podul de vechituri, unde numai mâna savanţ’Ior maniaci, mai scutură din când în când praful învârtoşat. Dar cu prilejul disputelor iscate de acomodarea aceasta a cunoştinţelor noui cu programele în vigoare, privirile morocănoase ale moderniştilor ş’au îndreptat iarăşi asupra studiilor clasice: „dar cu putrigaiul ăsta ce facem? ne descotorosim de el*. Şi scandalul a isbucnit numai decât, sgomotos. Argumentele moderniştilor sunt pline de adevăr şi realitate, răspunsurile clasice sunt măreţe şi elegante ca discursurile ciceroniane. Şi între argumentările practice şi juste şi între ar- © BCU 84 = GÂNDIREA gumentările frumoase şi convingătoare, domneşte suverană încurcătura alegerei. „Totuşi, scrie d. Gromaire, studiul limbilor e indispensabil. Sunt 80 milioane de germani, 80 milioane cari vorbesc spaniola, 160 milioane vorbind englezeşte. Trebue să-i cunoaştem, şă-i vedem dea-proape, direct, ca să-i ascultăm când au dreptate, să ne pregătim de apărare când ne ameninţă. Dar dacă trebue să studiem graiul lor. e necesar să ştim că pe lângă aceste învăţături mai e un studiu special, independent al umanităţilor. Umanităţile, sunt un ansamblu de observaţinni şi idei: limbile sunt cuvinte şi fraze. Şi pentru că sunt două studii diferite, pentru ce să ne îndărădnicim a le ţine contopite şi de acum înainte?" învăţământul umanităţilor s’ar face în franţuzeşte. Paralel cu el, elevii vor fi siliţi să urmeze după alegere, cel puţin două limbi, dintre care una modernă, iar mai târziu, în clasele superioare, când studiul limbilor alese va fi suficient, umanităţile respective, dela sine se vor topi în limbile corespondente, învăţate. Să luăm seama; la noi se învaţă în mijlociu o limbă clasică: latina şi două limbi moderne: franceza şi germana. Cunoş-tiinţa restului umanităţilor este accesibilă doar pe cale particulară şi deci ad libi-tum. lată de ce bacalaureaţii noştri silitori, cari n’au eşit însă din programul şcolar n’au habar de civiiizaţiunile: engleză, italiană, spaniolă, rusă, etc. Ba dacă ne este îngăduit s’o mărturisim chiar cunoaşterea umanităţei latine, germane, şi de multe ori franceze, este dubitabilă, latina se uită repede, germana odată cu terminarea liceului, iar franceza, atât cât să vorbească cu multe, foarte multe stângăcii în saloanele de provincie şi să înţeleagă numai partea anecdotică dintr’un roman. Şi iată de ce credem că separa-ţiunea propusă de d. Gromaire este tot atât de interesantă şi pentru Învăţământul nostru ca şi pentru cel francez. C’a scris mult în ultimul timp, despre manuscrisele inedite a lui Dostoievschi. Cum între Rusia sovietelor şi restul Europei, blocusul economic şi moral până ieri o baricada, ştirile nu au ajuns decât fanteziste şi confuze. Acum din Sovre-mennva' Zapiski (Analele contemporane) aflăm exacta realitate. Departamentul arhivelor de stat din Sovietia, va publica manuscrisele, scrisorile, fragmentele de roman, însemnările aflate în caseta lăsată de Dostoievschi după ihoarte. Caseta aceasta, în jurul căreia se urziseră atâtea legende, s’a deschis în prezenţa lui Lu-nacierschi, şi o comisie specială de prO'-fesori a fost însărcinată cu inventarierea documentelor. Se află acolo scrisorile lui Dostoievschi către tatăl şi logodnica lui Ana Grigorievna, scrisorile primite de Teodor Mihailovid de la Gontciarov, Necrasov, Ostrovschi, Salticov-Scedrin. Şe va putea urmări chipul în care îşi scria romanele, şi materialul pe care îl aduna cu atâta răbdare, din mai multe caete cu note şi îndreptări pentru romanele Adultul şi Idiotul, şi după numeroasele variante ale capitolelor din Crimă şi Pedeapsă. Se pare însă că cea mai importantă descoperire, a fost acea a câtorva capitole complect inedite din Posedaţii, între care şi vestita „Spovedanie a lui Stavroghin“. Abonaţii noştri, care în timpul din urmă nu au primit unele numere, sunt rugaţi a comunica Administraţiei spre a lua măsurile cuvenite, şi pentru a ne da putinţa să reclamăm cu îndestule dovezi Direcţiei generale a Poştelor, ce urcă tarifele dar nugrijeşte să-şi împlinească îndatoririle. Apucăturile din ultimile vremuri, cenzură nemărturisită a scrisorilor, gâzete şi manifeste distruse prin ordin în timpul alegerilor; dau roade acum. O publicaţie învestită cu timbru şi încredinţate poştei române, riscă soarta acelei butelii înfundate cu document înlăuntru, încredinţată valurilor de naufragiatul din povestea lui Edgar Poe. Poate să ajungă şi la desti- naţie. Dar mai degrabă face mai întâi înconjurul lumei. Nu e întâia oară când o revistă trimisă unui abonat la Galaţi, ne vine retur, după ce a călătorit în Cehoslovacia, la Graz, în Polonia, ori în cine ştie ce ungher al Europei. QQ00OOOPoooooooaoooooo00^0000000000000o | Litere-Ştiinţă-Artă | -o'------------;_______—_________ o OOOOOOOOOOOOOOOOOOOOOOOOOOOOOOOOOOOOOCO Cărţi. N. Batzaria: Spovedanii de cadâne. Ed. Viaţa Românească. Buc. 12 Lei. Mihail Sadoveanu ; Strada Lăpuşneanu Ed Viaţa Românească, laşi 16 Lei. A. Coiîta-Kernbach : Boabe de mărgean Ed. Viaţa Românească, Iaşi 12 Lei. D. D. Pătrăşcanu : Candidat fără noroc Ediţia IU. Ed. Viaţa Românească, Buc. 17 Lei. D, D. Pătrăşcanu, Schiţe şi amintiri. Ediţia III, Ed. Viaţa Românească, Buc. 25 Lei. D. D. Pătrăşcanu: Timoteiu Mucenicul, Ediţia III. Ed. Viaţa Românească, Buc. 20 Lei. , N. Batzaria: România văzută de departe Ed. Viaţa Românească, Buc. 18 Lei. C. Hogaş: In munţii Neamţului. Editura Viaţa Românească, Iaşi. Q. Hogaş: Amintiri dintr'o călătorie, Ed. Viaţa Românească, laşi, 15 Lei. S. Mehedinţi: Poporul. Ed. Viaţa Românească, Buc. 20 Lei. Francesco Cazzamini Mussi: Le allee solitarie. Ed. Riccardo Ricciardi. Napoli-Maurice Casteels: tsthetique- Ed. du Pot d’Etain, Bruxelles. Eug. Reigis : Umanitarismul şi Internaţionala intelectualilor. Ed. Viaţa Românească, Bucureşti, 26 Lei. Reviste streine. La Grande Revue An 26 No. 4, April. La Connaissance. An III No. 24, April,— Paris. Choses de Iheatre. An 1 No. 6, April, — j^Paris. La Bataille. No. 2—3 Mai, — Paris. Le Monde Nouveau. 15 Mai, — Paris. L’Europe Nouvelle No. 19, An V — Paris. Clarte No. 13 Mai 15,— Paris. La Revue de L’Epoque. Mai, — Paris. Ca Ir a. April suvers. La Lummiere. 15 April. Les feuilles libr.es-, No. 24, Seria II—Paris. II Segnalibro An 3 No 2—3 — Milano. La revue universelle. An IX No. 4 Mai 15 — Paris. Le Crapouillot. 15 Mai, — Paris. Les Marges. Avril, — Paris. Reviste. Prisma. No. 3,fAti I, Madrid. Ramuri. No. 2, Mai 21, Craiova. Flacăra. Anul VII, No. 20, Bucurnşti. Sburătorul Literar. No, 36, Bucureşti. © BCU Cluj