'/••VX'V-J : a*-*; .v \ ■?-' ■■ i lif (i/i-vj • *... V V '“•* Războiul W. Sciiramm vj CLUJ, ANUL II No. 3. 16 MAI .1922. © BCU Cluj Exemplarul Q /\ /\[ Ţ) / R £ fy Exemplarul A PARE L A 1 ŞI 16 ALE EIECĂRII LUNI ■ . • • ' t ' ' ' * ' ■ > . REDACŢIA ŞI ADMINISTRAŢIA ' . . CLUJ, CALEA R E ;G ELE F E R D l N A N D No. 38 INSERŢII ŞI RECLAME: se fac la administraţia revistei şi la toate agenţiile de publicitate. REDACŢIONALE: Pentru'recenzii şi anunţarea apariţiei dnii autori ii casele de editură sunt rugate a trimite câte două exemplare. Manuscrisele nepublicate se ard. Cărţile şi manuscrisele rugăm a fi adresate revistei şi nu personal. v ABONAMENTE: 1 an 100 Lei, 6 luni 50 Lei. Pentru fnstituţiuni şi autorităţi 200 Lei anual. In străinătate 200 Lei anual, CUPRINSUL: ***: Cântecul călătorului dorind furtuna. — Gd.: Statui albe. — Gib. I. Mih^escu: Semnele lui Dănuţ. — Demostene B^citez: Şesurjle. - Lucian Blaga: Muncă. — A. Davila: Dintre cei răposaţi. — Ion Pilaf. Străinul. — Octav Botez: Rosmersholm. — Ion Ojoc: Impritnăvărare.• — I. Istrate: Un gând tineresc şi un sfat bătrânesc. — Isaia Tolan: Suspin în-zori. — Akeron & Comp: Idei, oameni St fapte. — Ion Darie: „Mistica rbză“ sau „poezia deapururistă" (Cronica literară),^ Desene deW.Schram, Sabin Popp şi Demian. Cărţi şi reviste. — Cronica măruntă. i La Revue universelle La Fţevue de PEpoque Revistă politică, literară, artistică, socială Publicatinne lunară ilustrată de expresiune şi studiu Apare ia 1 şi 15 ale fiecărei luni , . idei, arte şi litere , Abonament anual 90 franci, 6 luni 50 franci. ' Abonament anual 28 franci. ■ Costul unui exemplar 4 fr. Paris 13, rue Bonaparte (Vie), Paris 157, Boulevard Saint-Germain (fee) La Bataille La vie des lettres Economică, socială, uvrieră, ţărănească, maritimă, in¬ Artă şi literatură. telectuală, documentară, literară, humoristicâ, eclectică etc. Abonament 4 volume 20 franci. ' Apare de 2 ori pe lună. . 20, rue de Charires, Paris-Neuilly Abonament anual 12 franci. ■, ■ . . 1 Paris, 2 Rue de l’Hotel de Viile (IVe) ţa ira 1 Le Crapouillot • Revistă lunară de artă şi critică Revistă pentru literatură şi artă Abonament anual 15 franci belgieni. Paris, 5 place de la Sorbonne , , 61. Hofstraat, Eeckeren-Anvers. . ■ 1 .. La Nouvelle Revue Franqaise La Grande Fţeyue , Revistă lunară pentru literatură şi critică. Revistă pentru toate ramurile de cultură. Abbnament anual 48 franci. Abonament anual 38 franci. . 3, Rue de Grenelle, Paris (Vie). 37, Rue de Consiantinople, Paris (8e). Les Marges Le Monde Nouveau Revistă literară fondată în 1903 de către Revistă pentru strângerea legăturilor sociale, dl Eugene Mont fort economice, literare şi artistice între Franţa Apare lunar. Abonament anual 22 franci» şi străinătate. Administraţia: Librairie de France 99 boulevard Raspail Apare lunar. Abonament anual 50 franci. Redacţie^: 5 Rue Chaptal, Paris (iXe) x 42, boulevard Raspail, Paris (7e). \ © BCU Cluj Anul II. No, 3. Redactor: Cezar Petrescu 16 Mai 1922. CÂNTECUL CĂLĂTORULUI DORIND FURTUNA i. Doamne, ne-ai făcut „la fel cu tine“ ? Ai lăsat lumea atât de rea, Şi' nici viaţa mea Nu aduce un bine. De ce mal înfloresc livezile, Cerut de ce mai poartă soarele ? ■ Vezi-le, Mulţimile — ucigătoarele. Asta era rostul vieţii Şi puterea-ţi? Ai lăsat Din pragul dimineţii Până în fundul nopţii, acelaş păcat. Doamne, de ce ai icoane îmbrăcate Şi cădelniţi bogate de argint Când flămând săracul e gol în dreptate. Şi toate vorbele mari mint. II. ' Singur, dealungul câmpiilor In care dorm fraţii fără gând, Ascult liturghia ciocârliilor % Şi plângând, adaog gândului un rând. III. . Din fâneţea ce copere zilele lor S'a ridicat o şoaptă uşoară, S’a avântat fior uşor, ■ - ' Plecând smeritele ierburi subt povară. Doamne ! stârneşte un vârtej puternic Nu să aplece fânu peste cei ce moartea i-a cosit, Ct să rupă cerul — celor ce vieţuesc nemernic Omoară pe orfan —. omoară şi pe îmbogăţit. Ridică furtuna roşie şi mare Să astupe cetăţile blestemate - Să înnece, întreaga mare IV. Find-că numai în Rău e dreptate STATUI ALBE. Cu fiecare aniversare, gândul nost u frământat, rătăcit şi van, se opreşte în faţă fantomelor ce din trecut rămân să înfrunte nemurirea, pe când noi gloată, trecem în sbucium deşert. Căci nu odată morţii trâesc mai mult decât noi, vieţuitorii. Ş,i nu odată bătrânii de odinioară, sunt mai tineri decât posaca noastră tinereţe. Dar nu numai pe mormintele bătrânilor creşte buruiana uitării, ci şi în sufletele noastre scaeţii au înăbuşit locul lor. Uităm prfea dss, uităm prea repede, uităm prea mult tot ce e frumos, — cu tot atâtă vinovăţie, cu câtă înţelegem să ne păstrăm bolnave uri, scormonind cu plăcere tot ce e gunoi ori păcătoşenie în jurul nostru, flstfei în loc sufletul să culeagă rouă curată a amintirilor, ne bucurăm de câte ori aproapele nostru a săvârşit o mişelie^ ce-o credem întrecând pe a noastră. Aşa risipim o viaţă ce nu mai are întoarcere. Nu ştim să admirăm, nu ştim să iubim, nu ştim să iertăm. _ Poate de aceia, astăzi încercările rare ale oamenilor pol tici de a face literatură sî a jalnice, iar încercările literaţilor de a face politică au fost rele. Noroi şi mediocritate, greşeli uriaşe sau parveniri josnice au sancţionat' nereuşita, afară de câteva temperamente mari, pe care nu avem căderea a Ie aprecia, fiind încă subt lumina orbitoare a actualităţei. Trecutul însă a reprezintat o pleiadă întreagă de suflete mari, cărora poate azi ar trebui mai bine să Ie înţelegem calea armonioasă până chiar în rătăciri, Şi între ei'-— pomenirea a cincizeci de ani de la somnul groapei, trebue să înalţe vânjoasâ astăzi, statuia albă a iui Eiiade Râdulescu. Suntem asemeni sălbatecilor, ce în primele zile ale omenire!, în lupta cu fiarele codrului, îşi smulgeau din morminte osul părinţilor şi făceau din el armă de luptă. După epocile de aur şi piatră, iată ne copiii unei noui trepte de propăşire, în care din morminte e nevoie, să strângem rămăşiţa gândurilor şi cu asifei de înarmare să călcăm mai departe în noapte. Proza noastră sarbădă e neputincioasă In a rechema pentru toţi, pe cel ce înfruntând zâmbetul scepticilor plictisiţi de azi, credea în libertate fără să fie un naiv şi lupta în numele libertăţ i, fără să fie un arivist. „Bătrânii" cu toate despuierile morţii, şi cu toate profanările progresului, păstrează sf nfa frumuseţe de a fi t ăit tot atât de nobil viaţa, pre cât de înalte le-au fost şi gândurile. © 46 QANDIREA Alunecă în închipuire icoana sfielnică, pe care încercăm cuvios să o luminăm de subt înegrirea adusă, nu de sărutări credincioase, ci de uitare viao-vată. Noi suntem prea lips ţit de viaţă; iătă taina pentru care socotim pe cei ce au fost: — umbre Şi astăzi, Eliade apare ca un uriaş organizator, de care am avea nevoie pentru că au reînviat cel puţin ^ vremîle şi se pregăteşte iar o nouă Românie.. Era nevoie de Ei pretutindeni şi a fost pretutindeni. Poet şi politician; filozof şi istoric; revoluţionar şi con-struitor; dascăl şi discipol; înfiinţâtor de şcoli şi teatru; de reviste şi ziare — dar mai ales, înfiinţă-tor de libertate. Ca un ostaş viteaz ce într’o cetătue mică aleargă la toate zidurile si Ie apere pe rând.j fruntea Iui a fost apărătoare şl scut pentru ideia~ românească, în multele meterezuri de. primejdie şi de pierzare. Dar ce fericiţi cei a- căror amintire poate fi frumoasă ca un bazm şi sfântă ca o rugăciune! ’ Pentru ei nu e .veşnică odihnă" aşa cum o închipuim în putrezirea celorlalţi muritori. Gândul lor plămădeşte şi procrează, neîntrerupt de pierzarea trupului vremelnic. Ei stăpânesc nemurirea, find-că nemurirea nu e decât gând. Iar statuia albă, nu le-o ridică urmaşii, ci' a făurit-o însăşi munca lor. Imaginea lor trăieşte în opera lor, cum fulgerul îşi sapă singur semnul n stâncă. Deasupra vremii, albe statui sunt cărţile celor luminaţi. Monumente pentru fiecare înimă. Coroanele de fiori sunt deşertăciuni care îi împacă nu pe ei, ci cel mult remuşcarea ;vnoastră. Lor li se cuvineo ediţie nouă, o retipărire a scrisului lor; — şi iarăşi asta nu pentru ei, ci pentru noi. Gd. SEMNELE LUI DĂNUŢ. Cu mantaua pe umeri şi cu şapca roşie pe frunte, cum eşea de obicei la serviciu, Grigore Dă-nuţ dădu câteva târcoale peronului îngust şi îngheţat. Era adânc pierdut în gânduri şi atât de atent i se ciuliseră urechile, că par’câ se încăpăţâna să des luşească şoapta încurcată a'-vântului istovit de cale şi rebegit de frig. Firele de telegraf, despletite dintr’un stâlp înnalt şi sgribulit se înmănunchi; u ca pe un gât de cobză pe căştile înfieruite în triunghi, deasupra ferestrei celei mari, drept din mijlocul staţiei şi ţineau monoton isonul jeluirilor răguşite ale cântăreţului nevăzut. . . Cele trei perechi de şine, aşternute pe din-nainte şi întinse ca nişte coarde, reflectau în luciul lor, tot gerul dimineţei de Decembre. Alături magazia de mărfuri se strânsese în sine sub aspra povară a frigului. Pe rampă, candizi, par'că nişte ouă de furnici monstruoase, câţiva sad dolofani aşteptau , îngrămădiţi dinnaintea singurului vagon din toată gara, căscat la mijloc ca o gură de uriaş, caraghios încremenită într’o supremă convulsie de lăcomie. Dealul din faţă încotoşmănat în alb şi răbufnit ici-colo, de arborii stingheri ca smocurile unei imense hermine, se apropiase atât de mult prin limpezimea roză a văzduhului că par’că se mutase Ia câţiva paşi doar, dincolo de cea din urmă şină. Dar domnul Grigore Dănuţ, şeful staţiei Bobeni, nu vedea şi nu auzea nimic, din toate astea. Numai din când în când i se părea că de departe de tot, acolo de unde venea vântul, un glas sfârşit şi neomenesc cerea îndurerat ajutor. Şi ochiul stâng, care dis de dimineaţă nu-1 mai slăbise din bătut, se pornea atunci să se sbatl şi mai nervos în oibită, par'că ar fi vrut să sară din strâmta-i închisoare. Nici odată lui Grigore bănuţ nii i se făcuse semne atât de amarnice ca’n ziua aceasta. Şi nici odată semnele nu-1 înşelaseră. Aşa-1 „persecutaseră*4 şi la moartea primului copil. Şi aşa îl amărâseră la moartea tuturor celorlalţi cinci, pe care-i petrecuse rând pe rând spre răzoarele înverzite, semănate cu cruci de lemn, ale micului cimitir din sat. iar acum, fetiţa Frosica, cea din urmă a lui bucurie, trebuia* să vină de sărbători din Cralova, dela pension, cu trenul de amiazi. 1 se mai făcuseră, nu-i vorbă domnului şef semn® Şi fără să se întâmple vre-un nscaz prea mar® în casă. Dar în lunga obişnuinţi, el învăţase să ghicească bine, când aceste înfricoşetoare semnale pe care destinul i !e trimitea dintr’o depărtată staţie pierdută în veşnicie, aveau urmări negre şi Când erau simple glume de prost gust, pe care vre-un împiegat de-al lui Dumnezeu i ie făcea petrecând pe socoteala uşoarei lui încrederi. Gele de-acum păreau însă din cale afară de insistente. Îndărătnicia lor n’ar mai fi lăsat nici o îndoială în inima d-lui şef,.că s’a petrecut ceva grav Frosicăi, dacă el n’ar fi simţit crescând astăzi mai mult ca nici odată, Indispoziţia, cu care se deştepta de vreo două-trei zile în şir. Miasmele bălţilor din marginea satului, care-i dusese la cimitir copiii, nu cruţaseră nici pe Dănuţ , Prea viguros, ca să-1 doboare da abinelea, când îl năpădeau, frigurile a cestea îi leşuiau sufletul, îi paralizau voinţa, îi zugrăveau pe fondul închipuirei, gândurile cele mai negre. Şi Dănuţ nu ştia cui să atribue presimţirile care-i rodeau astăzi,, răului acestuia de baltă care-1 încerca iarăşi sau vreunei noui vitregii a soartei, ce se abătuse asupra copilei sale. Domnul şef curmă târcoalele printr’un mic ocol spre uşa, de asupra căreia o firmă albastră, lămurea cu litere ca zăpada ce domnea pretutindeni: „Şeful Staţiei", in prag se Iovi pântec în pântec cu împie-gatul, subţirel şi mlădios, care 1 întâmpină într'un nor de aburi calzi, cu o exagerată plecăciune din şale. — Vine Călugăreşti! spuse acesta cu o voce repezită, aproape neînţeleasă, §.entru vre un neobişnuit cu dânsul, — l-am dat dr mul de mult chiar. Şeful nu răspunse. Poate nici nu auz>. Figura lui trasă se strânse numai în r’o strâmbătură de plictiseală şi nerăbdare. Lo’oi, impiegatul acesta subţirei şi cu îmiădieri de trestie la fie care vorbă, nu-î plăcea de loc. Par’câ n’avea oase într’ânsul, in intimitatea gândului dar fără să împărtăşească acest mister doamnei Dănuţ, care era rea de gură, şeful îl poreclea: „Sfredelul". Abia-i putea uimări vocea repede şi ascuţită, ca şi prăjina-i de trup, în ochi, ea însăşi i se înfigea în auz ca un sfredel. — De la Miercani, nu s’a anunţat nimic, continuă impiegatul, cu aceiaşi uşurinţă nepăsătoare. Mi se pare că acceleratul o să fie astăzi în întârziere mare... Dănuţ îl privea uimit. Bolborosi vag un cuvânt, pe care nici el nu-1 pricepu. © BCU Cluj GÂNDIREA t 47 Impiegatul înţelese câ domnul şef nu i bine dispus. Coborî treap‘a de piatră, şi-i făcu Ioc. Apoi o luă grăbit spre magazie. Dănut întră încă nedumerit de vorbele subalternului sâu şi închise uşa du >ă dânsul. • Căldura moale îl primi p ietenoasă ^ovăi câtva privind fără să înţeleagă spre masiva tâb! e a mesei ' de stejar, vopsită în roşu, de sub fereast â, pe care aparatele de telegraf săltau domol în bizarul lor joc de gnomi. Dar. târâitul stăruitor isevîrî în timpane înervându-1 cu aceiaşi înţepătoare perseverent! ca şf repedea clipeală a ochiului stâng. Işi contmuă atunci plimbarea fără preget, măsurând cu paşi largi scândurile a be, basoreliefate de vechime din care răsăreau bătături negurii, unde praful se aşternuse ca pe nişte c catrice. Prin în-cheeturila uşei din fund mirosul de varză acră, de usturoi, de drojdie da bere şi sgomotul înfundat al satârului pe tocător, î aminti dm nou că în noaptea ceia e Naşterea Domnului. Poate n’are să fie nimic, se linişte el. Poate mi-a intrat vre-ufi fir da praf sub pleoapă, . Se opri in fata mişcătoarelor aparate de alamă, care de mult se sbăteau sâ-i atragă atenţia. — îmi fac veden'i de geaba . . . Dacă s’ar fi îm-bolnăv't iarăşi, mi er fi scris d rectoarea . .. Vroi s’o pornească din rou, in plimbarea i nesfârşită, dar simfi că tic tacul micilor cilindre de a amă îi desluşea ceva Apropie urechia ş începu să clatine afirmativ din cap. — A ha, da, Miercani? . . a sosit? pleacă! bun, poate, poate să piece . . . staţia e. liberă . . . Poate că urechia-i obişnuită n’ar fi pdns totuşi sensul ţăcănitului dacă e! s’ar fi scurs cu iuţeala cu care vorbea impiegatul. Dar aşa rare, distincte şi repetate, cum se secundau, cuvintele acestea de metai nu se putu să nu atragă atenţia lui Dănut, pe care vestea primită îl mai lumină. - . Sâ aşeza acum eh hotărîre la masă, apăsând energ c cu cele trei degete pătate de cerneală violetă, mânerul rotund ca o castană tust tă al trţnititorului. Statia e liberă Trenul putea- sâ pornească ... Ca printr’o aburea'ă de vis văzu pe Frosica lui printre călătorii înghemuiţi ca scrumbiile într’un butoi de băcănie. Frosica 1 Vine Frosica! A pornit dela M e Câni. Peste două zeci, trei zeci de minute cel mult va fi aici. Aş! Acceleratul face mai puţin de o jumătate ceas. Mai are da trecut doar prin două guri, urda nu se opreşte, ' Ochii lui se deschiseră mari de fericire, dar stângul tresă i acum în câteva clipiri speriate cu o putere aproape dureroasă. Apoi rămase ho bat şi prin căscătura lui exagerată, Dănuţ păru că zăreşte o găină Cu gâtul tăiat sburf tăcindu-se sălbatec pe podea. Hotărât, că iar e bolnavă fata, gândi el. Şi pleoapa stângă n răspunse afirmativ de câteva . ori,Şeful râmase cu privirile încremenite la gângâniile de-a^mâ, care par'câ se dedeau de-a hupa pe-o scândurică nevăzută. 1 >i trase şapca pe ochi, fixându-!e cu şi mai mare lua^e aminte pe dedesuptul cozorocului. 1 se păru atunci că numărul lor se îndoieşte; pe urmă se triplă. Masa deveni întinsă cât o câmpie, acoperită toată de aparate telegrafice care săreau în sus, apoi se ascundeau ca rişte copM drăcoşi. Dănut se frecă ia ochii, care-i ardeau. £! îş pipăi fruntea §i simţi pe ea picături de ŞESURILE Mi-aji desperat monotoniea Nemărginite şesuri late, Plăci netede, galvanizate De bronzul toamnei prăfuit. Şi n mine ca’ntr'un vas cioplit Voi aţi turnat melancoliea „ De — apostol rătăcit... _ Şosele albe par departe un ghem desfăşurat, Şi ochi’s obosiţi de-această privelişte egală; Pe câmpul tot cât e' de lat Nu’i nici un gest de îndrăzneală, Nici ritmul unei forme dure Săpat pe cerul arămiu, . ' Nici armonia de culoare Pe frunze aspre de pădure, Nici vre-o viata oarecqje, Nimica via... - . ’ / Dorm şesurile’n oboseala Maternităţii săvârşite Şi erburile veştejite Şi uniforme ca podeala; — ' Dorm aspre mirişte de grâu Şi’ntinderile nelucrate Şi albia de râu Cu pietrele uscate... Doar în seninul toamnei triste Biserici albe’n depărtare - Inseamnă-o ştearsă fluturare ' De candide batiste. încolo, şesurile ude . Dospesc în apele filtrate Un nou contur de vietate Şi col(ul ierburilor crude. 1917, . . DEMOSTENE BOTEZ sudoare. I-era cald de tot, dar de undeva din corp, i-se răs.ândea în răs’impurF dealungul mtdularelor un for neplăcut de răceală. Ouhii fixau acum rotila pe care se învârtea sulul turtit de hârtie. Ia cuget i se lămurea Frosica, în tren pe-un vcolţ de bancă, tremurând de frigurile ei obişnuite, isu ochii mari de boală; cu obrajii traşi şi firav, cu broboane de sudoare pe frunte. Călătorii o priveau compătimitori şi o întrebau dacă-i pot fi de ajutor. Dar.feti|a răspunde clănţănind din dinţii îngheţaţi: » © BCU 4â GÂNDIREA — Mai am puţin şi ajung ia Bobeni, la tăticu. Dănuţ se cutremură. O lacrimă i-se strecură din coltul ochiului drept şi porni agale, făcând un ocol spre coltul gurei; în vreme ce ochiul stâng bătea înainte, cu o regularitate sarcastică tactu i îndărătnic. Dar tablourile care se succedară acum în mintea lui aprinsă de boală fură din ce în ce mai curioase. Cin tremur nervos sgâiţâi corpul fetitei şi capul ei căzu moale pe un umăr. — Moare, dati-i o lumânare, urlau pasagerii. Şi o forfotă ss încingea în compartimentul strâmt, ochii curioşi apăreu pe după umeri întrepuşi, mâini înfrigurate cotrobăiau prin geamantane. Un muc de lumânare se aprindea între degetele de ceară. — Un doctor, un doctor ... Şi forfot şi ropot, atâta ropot că Dănuţ n’avea de unde să audă răsufletul greoi al trenului de Călugăreşti, care înainta în statia Bobeni rupt de oboseală şi de neobişnuita povară omenească din zilele de vacanţi. — Un doctor, un doctor 1 -r- Forfoteala de câteva minute de afară, de pe peron fluerăturile de ţignal, şueruf locomotivei în ure:hi!e Iui aveau-cu totul un alt sens. Totul se petrecea în capul lui Dânut în plin câmp, şi’n trenul celalalt de Miercani. Un cilă-tor mai sperios, trăsese semnalul de alarmă şi trenul se oprise în câmp. Ce este ? ce s’a întâmplat ? A murit o fată un copil! O fată ? Da, o fetită de pension! Călători apar speriaţi la ferestre. Cefele pe scări sar pornind în sus şi’n jos. Domnul conductor aleargă zorit printre curioşi, — Ce este, ce s’a întâmplat? Şi zarva creşte într’una din vagon, în vagon. — A murit o fată,- un copil. Bine, nu face nimic, o dăm jos la statia următoare. Mu e caz de amendă, dar r.u trebuia tras semnalul! Lumea face loc şi domnul conductor abia se, strecoară printre înghesuiţi. Unde-i s’o vedem? Abia poate ajunge în uşa compartimentului, în care Frosica doarme somnul de veci, cu căpşorul ei blond rezemat pe peri-nuta canapelei. — A! o cunosc, spune domnul conductor. E chiar fata şefului dela Bobeni, unde o se ne oprim acum. Bietul tat’său 1 iar călătorii sunt foarte mişcaţi de această întâmplare. — Şi el o aşteaptă de Crăciun, bietul om!... CIşa se deschise cu putere şi impiegatul apăru în cadrul ei energic şi important. — Domnu’ şef, gata! îi dăm drumu’, Domnul şef tresări speriat. Ochii îi lăcrămau. — Ce au şi adus-o, aşa de repede? Dar vorbele Subalternului abia acum îşi făcură loc în paviloanele urechilor aiurite. Se îngrămădiră acolo fără noimă şi-i încurcară firul gândurilor de până acum. — DSm drumul, domnu şef? Miercani cred că sunt în întârziere. Or, vi s‘a anunţat plecarea şi de-acolo . *. ? Şi impiegatul mişcă de câteva ori nerăbdător uşa spre sine, privind curios la aburul ce năvălea din lăuntru şi-l învăluia într’un nor de mister. „ D!nuţ zărea pe subaltern ca prlntr’o pâclă. Şi vorbele lui i-sa păreau din cale afară de curioase. Zadarnic îşi căutau vre-un locşor de înţelegere, în mintea-i halucinată. II privea cu ochi din alte lumi. Şi curenţul rece care venea de-afară prin întredeschizătura uşei şi care părea că se revarsă din însăşi persoana impiegatului, îi strecura în trup un fior de groază, ii zâmbi neputincios ca unui duşman, a cărui lovitură vrei s‘o parezi printr’un semn de prietenie. Impiegatul cre2u că a înţeles şi trânti uşa după dânsul, jdupăce şueră cu vocea lui grăbită: „Atunci anunţaţi dumneavoastră plecarea . ..“ Dănut se mişcă pe scaun, ridicând repetat din umeri, ca şi când ar fi vrut să aşeze mai bine mantaua , pe spate; apoi îşi propti bărbia în cei doi pumni ■suprapuşi pe muchia mesei. lin moment nici un gând nu mai trecu prin creerul lui golit de-odată Mici ochiul stâng nu i se mai clăti în orbită şi el privi complect imbecilizat prin geamul translucid înflorit de ghiafă, ferestrele din fată ale trenului de Călugăreşti. Pentru el nu era decât acceleratul de Miercani, oprit în plin câmp. Acolo era Frosica iui. . Acolo, căpşorul ei blond, de ceară, de păpuşică, sta rezemat de canapea. Şi domnul şef nu îndrâsneşte să se mişte. Alţii au pentru el această grijă. Iar în mintea lui, perindarea tablourilor, curmată de venirea impiegatului îşi reia dela sine firul. — O dăm jos la stafia următoare. Mu e caz de amendă, dar nu trebuia tras semnalul! ) Fiuerături de tiîjnal, şuer lung de locomotivă, \ trenul se urneşte păcănind sacadat, mai întâi încet, apoi din ce în ce mai repede ca şi toanele ochiului acestuia stâng, care au început iar. Paca, paca, paca şi domnul şef priveşte paralizat ferestrele vagoanelor din fată, care se perindeazl uşor ocupând lent şi fără încetare una câte una, locul celei dinainte, Dănut tresare deodată zguduit de un început vag de amintire. Ochii Iui s’au mărit, ca şi când ar avea de obiectat ceva Ia această neoprită desfăşurare de lucruri. Dar nu ştie ce anume şi ferestrele vagoanelor trec înainte lunecând tot mai repede şi mai uşor. Ultima a dispărut întrerupând brusc depănarea filmului, cu bizare forme o neneşti. . « Şi acum trenul închipuirei lui Dănut sboară înainte şi duce spre statia următoare, spre Bobenii domnului şef un cadavru mic de copilit#. Corpul 1ui tresare sgăltâiat de un tremur • convuls v. Pumnul de deasupra se lasă moale lângă celălalt, capul se înfundă între degete şl trupul lui se sbate în frământări domoale. Sughiţuri de plâns abia ss aud de sub şapca roşie, înfundate şi reţinute. Domnul şef plânge de-abinelea. Cel din urmă copil, din şapte câţi a avut, seceraţi rând pe rând de miazmeie bălţilor din dosul gârei! Şi doar de acea c îndepărtase Ia şcoală, ca s’o scape de grozava otravă, care plutea în văzduhul Bobenilor. De mult o doborâse şi pe ea răul. Dar fusese mai tare decât boala. £i iată duşmanul nu se dăduse bătut; se pitise în corpu-i plăpând şi sta la pândă acolo neînblânzit şi hain. La pension o mai încercase odată ! . . ■ Uşurată de lacrămi, memoria începea să prindă culoare în creerul lui Dănut. îşi ridicase capul şi acum îl rezemase de mâna proptită în munchia. mesei de stejar. Prin pîdturile de lâcrămi căre i rămăseseră îmbibate între gene, el îşi privea par’câ în afară amintirile rumenite în minunate jocuri de curcubee. . .. doamna directoare trimisese scrisori desperate Dănut ajunsese mai mult mort la Craiova. Darşs de data asta fata biruise. O găsi chiar puţin înzdrăverutâ. © BCU Cluj aÂNDIRBA flcum însă, fără îndoială că nu e de-a bună! Dănut îşi ascultă bătăile ochiului rhai curajos Păreau o inimă de păsăre care se sbate fricoasă în măna care a prins o. I! stăpâni iarăşi mirosul de varză acră, de usturoi şi de drojdie de bere. Auzi apoi voci. Dar nu se strădui de loc să înţeleagă cuvintele. In urmă, din cunie, se porniră râsete. Nevastă-sa râdea cu impiegatul, flbia acum distinse : Crăciun, domnişoara Frosica, petrecere, numai noi, vom petrece bine . .. Vorbele acestea îi făceau nespus de bine,-Plănui să se apropie de uşă şi să-şi încordeze obosita luare aminte. Dar aparateie de pe masă se răsvrătiră violent într’o scurtă turburare, care contrasta vădit cu jocul lor linist't de până acum. Domnul şef îşi ciuli iarăşi urechea. Şi înţelese clar acum din amestecătura sunetelor punctate cu cele accentuate mai lungit că acceleratul de Craiova tocmai trecuse prin halta vecină, Râuşor, una din cele două staţii dintre M-ercani şl Bobeni. în care nu .se oprsa niciodată. involuntar Dănut apucă din nou castana turtită a trimiţătorului. Era gata să fărâme în linioare şi puncte înt ebarea care-i venise aproape îndată pe buze: nu era o copiliţă moartă în accelerat? Dar se opri după primul punct. 1 se păru o copilărie gândul carC 1 lovise. De unde ar fi putut şti impiegatul dela Râuşor lucrul acesta? £i pe urmă, dacă s’ar fi oprit cumva în câmp, n'ar fi fost oare anunţaţi Bobenii ? £i pe urmă cum . . , dar nu, nu, toate erau nă'uciri copilăreşti ... — Halucinaţii 1 mormăi domnul şef, ca deobicei când vroia să puni căpăt tuturor gândurilor negre, care-1 asaltau cu furie, ori de Câte ori ochiul stâng pornea să se sbată sub sprânceana stufoasă. . — Halucinaţii . , . Frigurife ăştia păcătoase . . . Dănut se mustră iarăşi pentru slăbiciunea lui nesuferită care-1 biruia totdeuna, făcâdu-1 adesea să uite tot ce se petrece în ju u-i. îşi dădu din nou puţin curaj, sufletului hărţuit, Dar simţi că în fundul lui, tot a mai rămas o pată neagră. Semnele au fost astăzi mai puternice decât oricând. Ceva, ceva tot s’a întâmplat. Doar viziunea acea a oprirei trenului în câmp, fusese atât de limpede, atât de vie! Par’ că a fost un tren adevărat, cel care s’a oprit dinaintea ochilor iu*, năzărindu-i-se printre florile de ghiaţă ale geamului — Hm! ciudat, murmură Dănuţ. Par’ că a fost un tren ... în carne si’n oase. Pasageri, sgomot, ţignal, şuer . . . Hm ciudat ... îşi trecu, mâna pe frunte, împingând uşor şapca pe ceafă. Rpoi se scutură, de câteva ori, ca să şi aşeze mantaua pe umeri. De-a!ături din bucătărie, svonul vocilor şi-al râsetelor venea tot mai vesel, mai crescând. Dănuţ se frecă Ia ochi. Stângul per’ că se potolise de tot. îşi aminti de îndatoriri'e lui şi se aşeză la masă. — Dar Călugăreştii aia, ce dracu de-or fi în- târzâind atâta! ... . ' Şi ca lovit de-o neaşteptată paralizie, domnul şef, rămase cu-o mână întinsă în gol, cu ochirhol-baţi, cu gura întredeschisă. Stângul se porni năvalnic în sbaterea ucigătoare: — Călugăreştii ... nu cumva? Nu, nu,fără îndoială că nu. Totul a fost un vis, o halucinaţie . . . nimic decât simple halucinaţii ... 49 MUNCA 7\ Un sprinten răsărit de soare varsă vin românesc în Murăş — roşu, roşu, roşu. Apăs mai aspru coarnele plugului, pliveşti mai cu zor polomida. Fecioară neagră ca ogoarele ardelene, dacă te-ai opri şi \i-ai ridică sufletul svelt — ai vedea că cerul deasupra ta e o lacrimă: o lacrimă ce-atârnă ’n genele lui Dumnezeu şi stă să cadă. îţi zic: „Stă să cadă. Nu e nimeni s’o culeagă, numai tu. Resfiră-ţi părul ca o mreajă — larg — cu amândouă mâinile“. Tu însă nu jertfeşti nici o privire înaltului, de teamă că orice vis e un păcat împotriva pământului. O, la amiazî soarele ne va biciul trupurile ; de bucurie inimile noastre se vor sbate în târnă, în urinele cele mai adânci ce le lasă copitele boilor calzi de minunea aratului. — Apoi coborîm lângă Murâşul naltelor trestii — şi de pe mal ne-om cufunda braţele în unde până la coate, pentru ca sângele nostru văratic să’nveţe mersul liniştit al apelor. ' LUCIAN BLftGfl Dănuţ sări speriat de pe scaun. El îşi aminti că nu odată din pricina semnelor i se întâmplase să confunde năzăririle sale cu realitatea. Porni ca dus de un vis hipnotic, spre uşa din fund, dinspre bucătărie. — Loloi, Loloi, domnule Loioi ... . Ca prin ceaţă îşi amintea figura impiegatului. privindu-î întiebător: „Dăm drumul domnule şef? Miercani sunt în întârzâiere . „ ." Dănuţ se năpusti năprasnic asupra uşei încuiete. — Loloi, Loloi, n’auzi, nu mai auzi . . . — Ce-i frate, ce s’a întâmplat? întrebă de dincolo de uşă glasul piţigăiat a! doamnei Dănuţ. Loloi, unde-i Loloi? ' © 50 OANDlRth . ___ A ieşit acum . , . mi se pare s’a dt s !a magezie . . . — Cu neputinţă, cu neputinţă, îşi simţi Dăruţ buzele uscate şoptind defa sine. — Dar ce e cu M'ercani dragă? se auzi din nou vocea piţigăiată a d-nei Dănuţ. Mu se mai anunţă ? Că uite jumătate de ceas de când aţi dat diurnul Ia Călugăieşti. — Am dat dru . . . Abia atât putu rosti Qrigore Dănuţ. £i se prăbuşi ca un mal, lângă uşă, pe scândurile bătâtu-rite. Dincolo, în cuhnie porni în acelaş timp vesel, sunetul piuliţei Odată cu el, doamna Dăruţ întonâ 0 frântură de cântec... Degetele ^Căzutului, păreau să caute ceva în praful podelei. Se crispau pe nodurile scândurilor, apoi apucau pulpanele mantalei de care trăgeau cu disperare. Pe urmă rc âiniîe, amândouă se abătură ca svârlita de un resort asupra ochi lor. astupându i sub pumnii grei, ca îa faţa unei privelişti fără de seamăn. In închipuirea lui Dlnuţ începuse să se aprindă imaginea catastrofei. Din ce în ce mai dară, mai amănunţită. Văzu pe Frosica, în vălmăşagul de călători, sguduită cu putere, de cutremurarea gro-zavă-a ciocnlrei. O văzu izbită cu capul de fiarele vagonului, o văzu călcată în picioare, strivită sub greutatea sfărămăturilor, târâtă sub osiile enorme. Văzu corpul ei plăpând în bucăţi amestecate cu alte bucăţi de corpuri străine. Văzu foc, sânge, auzi urlete de jale şi izbucniri de explozii. Zadarnic pumnii Iui Dănuţ striveau subt ei ochii înspăimântaţi. In-adâncul lor imaginea devenea tot mai lămurită, tot mai înfiorătoare. Şi printre ţipetele, printre gemetele de moarte, printre detunăturile fără seamăn care-i asurzeau acum capul, îşi făcea loc, din ce în ce mai stăruitor, ca un fântec nespus de dulce, răsunetul de c'opoţel al piuliţei. Apoi voci omeneşti şi iarăşi râsete ve sele. Şi o bâtae vehementă în uşa dinspre bucătărie, t— Ce-ai cu Loloi ? Clite-’l a venit. — Ce-aveţi cu mine domnu’e şef? Să vin în birou ... Dănuţ se cutremură ca dintr’un somn nesfârşit de adânc ... — Copila mea, Frosica! bolborosi el învineţit de frig — Aţi anunţat domnule şef că au plecat Călugăreştii? se auzi din nou vocea lui Loloi. Dintr’o mişcare Dănuţ răsări în picioare. Vocea impiegatului îi măsura se diritr’o dată în gârb mărimea răspundere!. — Aţi anunţat că a plecat Călugăreştii domnule şef? să nu cumva ... —- Am anunţat, minţi Dănuţ, .fără să-şi dea seama. Am anunţat, repetă el, dumneata n’ai văzut c’am anunţat . . - Şi ghiareie i se înfipseră r emiloase în beregata din care eşeau minc:uni atât de neruşinate. — Omorătorule, îşi şo tea el scârşnind din dinţi ameninţător, ca’n faţa unui duşman surprins în pl riă nelegiuire Calăule, ţi ai omorât fata . . . Si de acolo, din depărtarea câmpului înzăpezit; 1 se păru ca aude bubuitura fără de seamăn a catastrofei. Ii veni deodată s’o ia în goană nebună de-alungul linie*, spre dezastru!, care, c ne şt e, poate în clipa aceasta, se petrece- în necuprinsul zarei. — Domnule şef! domnule şef! Cine putea săi strige cu atâta stăruinţă, chiar în momentul asta ! Dănuţ holbă ochii de groază şi făcu o mişcare spre . dulapul cu imprimate din colţ. — Mă caută, bolborosi el iarăşi. Stăi ucigaşule.. Nu te ascunde ucigaşule . . . ţi-ai omosît copila... — Domnule şef, domnule şef ... aţi e^it domnule şef . . . == A . ... tu . . . dumneata eşti . . . Lobi . . — Eu domnu'e şef . . . cu cir.e vorbiţi domnule şef . . . Domnul şef priveşte îngrozit în juru-i. Corpul său s’a şi plecat înainte, pasul ie gata să se avânt-*. — Vorbiţi cu cineva domnule şef? Deodată, în capul Iui Dănuţ se lumină ca ziua Un gând neaşteptat îşî făcu loc acolo şi Dănuţ rămase năucit, neştiind dacă să i dea luare aminte sau nu. I se păru că altcineva s’a aşezat în el însuşi şi vorbeşte în locu i. Alt-fe! cum ar fi putut răspunde cu atâta s^nge rece impiegatului din bucutărie. -— Da, da vorbeam cu cineva. Un individ. ^ — Un individ? — Am surprins un ind vid . . . am ieşit puţin afară şi când m’am întors am găsit m ind vid în birou . . Corpul lui Dănuţ tremură tot, din toate în-cheeiuriie. Sudoarea îi curge de pretutirdeni şi vârful iimbeî i-a ieşit afară prin întredesch'zătura bu-ze’or. Cum poate să vorbească cu a âta siguranţă, când acolo, Fros ca lui moare strivită sub sfărămă-turiie vagoanele? ... Cum poate să se scuture pe haine şi să se teamă de venirea lui Lolci! Cum poa e să se gândească la mânia oamenilor şi Ia pielea luî când Frosica îşi dă duhul pe câmpul da zăpadă . . . Dar Lobi nu se mişcă din bucătărie; e! vorbeşte înnainte cu doamna D'nuţ -şi râd amândoi cu vesele. Fără să-şi dea seama cum, Dănuţ continuă: — L’am găsit aici: trăgea cu urechia la apa- rat. Mi-a spus că vrea să-mă întrebe când vine trenul de Miercani ... ■ Dănuţ turuia înnainte, par’că o lecţie învăţată De individul suspect pe care l’a găsit în birou i se părea câ i e legată toată soarta. Mintea lui se anina cu disperare de această invenţie subită, care par’că-1 uşura. I se părea că de aci va porni scăparea lui . . . , — De dimineaţă l’âm văzut dând târcoale . . . — Mi se pare că l’am văzut şi eu . . . complectă impiegatul. — Ce?A;a e? se repezi Dănuţ şi ochii ii străluciră. ... . — Nu era unul, cu haine de oraş şi cu cisme ... — Ah, da, da . . . acela era . , . — L’am văzut ... — Da, da, da . . . acela ... o mutră de , . de ... de bolşevic . . Conversaţia urmă, desluşind înnainte semnalmentele, individului. Iar în mintea sfârşită a lui Dănuţ o nouă nădejde de bucurie, începea să mijească adusă da cea dintâi: dacă ciocnirea nu va avea loc, decâ Frosica va scăpa ... — Si la urma urmei, dă-! dracu’ui ele ir divid domnul şef. Veniţi încoace: miroase atât de poftiţios zeama de varză ... © BCU Cluj QĂNDIRBA 51 — Aştept să se anunţe Miercani, răspunse scurt Dănuţ şi se cutremură singur de repeziciunea cu care răspunsese . . . Dcame, sfânta zi de mâine, scapă-mă de năpasta asta; scapă-mi pe Frosica ! începură săi bâlbăe buzele. Alături sunetul piuliţei şi sunetul vocilor, deveneau tot mai vesele, tot mai animate, Loloi se pare că spuse o glumă, că doamna Dănuţ dădu drumul unui râs Cu spasmuri, fără sfârsit. Râsul acesta se vârî în inima lui Dănuţ ca un pumnal. El văzuse iarăşi figura de ceară, mânjită de sânge a Frosicăi şi frigurile îl recâştigară, . . — Dcmnule şef ascultă colea, domnule şef, să răzi să mori . . . Si Loloi începu să repete întrerupt de sbuc-nirile de râs ale doamnei Dănuţ. Dar domnul şef nu auzea nimic . . . —r N’auziţi domnule şef . . . •— A, na, ba da . . . DINTRE CEI Doctorul Marcovici. Deşi cu o reputaţiune mondială ca Doctor în medicină, Marcovici se mai bucura de trei alte însuşiri cunoscute însă de mai puţină lume. Aceste trei însuşiri consistau în faptul că Marcovici era; 1. Om de spirit, mucalit, dar cam piperat (Es-prit gaulois). 2. Gustăreţ foarte delicat; 3. Meloman fin, Despre întâia însuşire nu voiu zice nimic, pentrucă numai în latineşte s’ar putea vorbi de aşa ceva (Ie latin dans Ies rnots, brave l’honnetete)) şi pentrucă mulţi din elevii lui Marcovici, astăzi doctori mari, î,i aduc aminte desigur, unele cilimîturi piperate ale nemuritorului profesor, > De a doua însuşire însă pot vorbi ffră a înfrunta nici o bună cuviinţă, Marcovici era, în adevăr, un gustăreţ aşa de delicat încât cei mai celebri gastronomi de pe vremea lui nu cutezau să-l poftească la masă, „pentrucă*4 ziceau ei ’nu avem bucătar destul de bun3. Pe atunci Hugues, era restaurantul la modă şi se distingea printr’o bucătărie aleasă. Totuşi, bătrânul Hugues prepara el însuşi bucate pentru Marcovici, „căci" zicea el „te pomeneşti că bucătarului li scapă în bucatefun grăunte de sare prea mult, sau frige o friptură un minut prea puţin ! D. Doctor ne-ar ţine de rău !“ — „Numai eu pot servi pe Di Dr. Marcovici proclama bătrânul chelner Nicolae, pentrucă, dacă vreun fel de bucate nu e perfect, Dl Doctor nu se supără. „ Ut non doleam de re." Nicolae era transilvănean şi suferea de inocenta meteahnă de a şti şi de a vorbi latineşte, Intr'o zi un foarte cunoscut colonel de artilerie, coleg de club cu Marcovici, se aşeză la "masa lui, Ia Hugues şi începu să cheşchevuzfeze pe franţuzeşte în tirr pul mâncărei. Marcovici tăcu un minut, tăcu două; însfârşit, scos din ţâţâni exclamă: — „Mai întoarce-o pe româneşte, mitocane, că-mi tai pofta de mâncare, limba franţuzească e cocoană prea mare pentru tine. — „Si nane se nobis iile aureas arbora ramus. ostendaU“ declamă Nicolae schimbând tacâmurile. Si domnul şef porni la rându-i o toană de râs puternic care i se păru că cutremură palida figură însângerată a Frosicei care i se aşezase dinaintea ochilor. Inima i se ghemui speriată sub coşul pieptului. Vroia să iese afară, simţea că se înnăbuşe. Dar îşi aminti că trebue să rămână liniştit înnăuntru. Se apropie de geamul ce! mare dedeasupra mesei de stejar şi cercetă zarea miază zilei. Dar în-tracolo nu domnea alt de cât albul cel mai perfect §1 "liniştea cea mai deplină. Privind pieziş nu putea să vadâ de cât cele patru perechi de şine, împreu» nindu-se ca opt coarde pe un gât de liră- Sub sticlirea tremurătoare a gerului, părea că o mină nevăzută le ciupe uşor,, neauzit de uşor. Alături râsetul, piuliţa creşteau de zor. Loloi bătea violent în uşă: — Ascultă, domnu’ şef, una nostimă de tot domnu şef,... GIB. I. MIHĂESCU RĂPOSAŢI. Colonelul nu a recunoscut, de sigur, versul lui Virgiliu şi tot desigur, nu a înţeles aluziunea bătrânului latinoman. Păcat! - / Marcovici propovăduia o reţetă specială pentru salata de castraveţi, Iată reţeta: „Cureţi castraveţii de ceafă; îi tai în felii subţiri; le presari sare ca să pi lase apa; le storci într’un şervet; deschizi fe reastra sufrageriei şi arunci totul pe fereastră.** In adevăr, castraveţii sunt izvor de friguri şi de râgâell Ca meloman, Marcovici era abonat Ia Operă, al cărei veşnic impresar era Serghiadi fi, dacă protagoniştii cântau bine, Marcovici se trăgea de nas şi zicea: „Bravo; Bravo! Brava! brava!" după sexul protagoniştilor, iar, dacă nu cântau frumos, Marco viei pleca bombănind, Nu mai dedea pe la Operă şi mormaia: „mai bine să mănânc castraveţi!" Eram ataşaCpe iângă legaţiunea noastră la Roma, ba chiar bine ataşat deoarece rămăsesem singur, şelii şi colegii mei fugind de^câldurile din August, când iaca Doctorul Marcovici, oare venea să-şi viziteze în treacăt vechiul prieten, pe doctorul Obedenaru, însărcinatul nostru de afaceri în Italia. Primii cât se poate de bine pe Marcovici în absenţa şefului meu şt îi dusei seara la Cafe Colonna, unde se făceau admirabilii granitti cu lămâe şi, de unde puteai • asculta fanfara Bersaglierilor acompaniată în cor de un numeros popolino. Cânta frumos, popolinul. Mar* covici, uitindu-şi granitul şi tragându-se de nas, era încântat şi striga: „bravo! bravo! brava! brava!" Deodată se întoarse către mine şi-mi zice: „Ştii cum îşi face Serghiadi trupele? Vine aici şi dă cu arca* nul. Apoi zice celui sau celei prinse: ,tu să f i tenor de forţă, tu primadonă absolută, etc.* — ,Dar bine, nene Doctore", strigai „trebue . sâ se păcălească des*4. • - . - .Mai niciodată! replică Marcovici." Iar noi plătim şi pentru ăştia ca pentru cei de primo cariello." Marcovici nu era amator de pictură. Bogat însă, darnic şi cam mână spartă, dibuia pe ici pe colo, câte un pictor nevoiaş (speţă lesne de găsit, cum se ştie), cădea in extaz în faţa unui tablou oarecare 52 GÂNDI Rt A SABIN POPP DESEN se făcea că se tcx.me.te şi cumpăra tablou! zicând pictorului: — .Să mi i /irimeti acasă dar neîncadrat: vreau sâ I încadrez'" eu.“ . - •Asa“ explica el, pictorul nu dedea dijmă incadrorului.' Intr o z: se întâlni, într’un atelier să’ăcăcios, cu tată meu pentru care avea o afecţiune sinceră Bătrânii aceştia se iubeau foarte mult. Amândoi veniseră în acela? scop la pictorul sărac, şi întrebuinţau aceleaşi mijloace. „M'a prins" gândea fiecare dintre ei. Marcovici zicea; „Davila şi cu mine ne facem concurentă * El nu încadra tablourile nici nu le aiarna pe pereţi, ci puma sâ le care în pod. Tată meu, mai politicos şi mai respectuos pentru o muncă ohIme -în??dr‘' ?i ,e a'Srnâ Pe Pfreti- Venind oaată la noi, Marcovici văzu o pictură neverosimilă, care avea pretenţiunea să reprez nte o pisică cu pisoi. Marcovici Dar PB ăSftia C'ne ‘a ira' F5tat?' întret,3 Tată meu suferea de boala care l a si răpus, o insuficientă aortică. Cunoscând mersul bolii, el so-cohşe pană şi câte zile mai avea de trâit şi nu se înşelă decât cu patru: la 22 Iunie 1884 în adevăr el spuse Regelui Caro!, la Sinaia, fiind şi eu de fa(ă: .Mal am tocmai 61 de zile“ şi muri în 26 August Deoarece Regele Carol şi cu mine protestam el răspunse zâmbind: .Mu e chestiunea dacă ir.or sau nu. Ci cum o să mor? E aci o luptă între trachee şi *ortă ; dacă tracheea e mai tare. ea va strangula aorta şi voiu muri din oprirea circula^unei Iar dacă P,a 1st,ran£u,a tracheea si voiu muri înăbuşit. Sfârşitul e fatal: quo medo e însă necunoscuta ecuatiunei.* o* PJln ,u,tie-Angust următori, Marcovici venise să vadă pe tată-meu. Intr’o zi năvăli iu o droae de medici; toţi studîară bolnavul pe toate cutele îl auscultară, ii percutară şi apoi trecură în camera de alătur, pentru a se consulta; uitaseră insă uşa deschisă, aşa că tată-meu auzia tot ce vorbiau. — “Toate tune zicea Marcovici"; dar nu mi explic sudoarea rece depe frunte."— Tată-meu îşi făcuse un carnet în caie nota zi cu zi, ceeace îl puteâ interesa Acest carnet nu a fost citit de noi decât după moartea lui. La data consultaţiei medicale sus zise. muribundul scria în carnet: — "Nu urez amicului meu Marcovici să şi ex-pl.ee vreodată sudoarea rece. - groasa morţ'l, ,- Kepetand, Im Marcovici peste câtva timp. această frază, el exclamă ştergându se ia ochi: — Tată-tău era un creer puternic, o inimă de aur şi Un suflet © BCU Clu GÂNDIREA 53 înalt. E prea târziu ca să apuc pe vreunui din splendide drumuri creite de el; acum sunt prea bătrân*! Rien ne sert de courir, ii faut partir ă temps. Av!z tineretului. Dan Cerchez. Printre milioanele de vieţi secerate de războiul mondial, sunt şi câteva ale unor mari artişti şi unele asupra cărora se întemeiau mari nădejdi; viaţa lui Dan Cerchez a fost dintre acestea. Era firea cea mai bogat înzestrată din câte mi-a fost dat să cunosc: muzicant, pictor, poet, artist în toată puterea cuvântului, el avea toate darurile şi peste toate acestea un suflet blând şi generos îşi revărsa talazurile. Putea, ca mulţi alţii, să se învârtească (având, destule rude sus puse) dar a preferit să-şi facă datoria pe front. Orb, un glonţ l’a lovit; dacă glonţul nu ar fi fost orb poate câ-I cruţa. Avut, tânăr, însurat de curând, iubit chiar de cine îi cunoştea abia din vedere, Dodel (aşa îi zicea toată lumea) era menit fericirei şi poate, gloriei. N’a vrut soarta! După urma lui ne-a rămas abia hazlia revistă "Obor uam de Nord“ şi alte mucalituri. Dar intimii lui nu se sâturau să privească, agăţate pe pereţi, o sumedenie de mari schiţe, în culori, ale unor afipte sau tablouri plănuite. Pentru mine (sau mai bine zis, pentru Sutaşul Troian) Dodel schiţase cinci decoruri şi câteva planşe ilustrate. Erau splendide. Mai ales decorurile actului ai IV iea şi al V-lea şi planşa Du1 ama ccnabie făceau o puternică impresiuneb Adeseori venea, târziu, noaptea, să mă ia deîa Teatru sau dela Capşa, de unde, subt cuvânt de ami face un bout de conduite, mă întovărăşea până acasă. Ca sl nu rămân mai pe jos de aşa gentileţă, îl întcvărăşiam şi eu până la poarta casei părin-; ieşti. Apoi el se întorcea cu mine până în str. Zorilor şi eu iarăşi cu el până la capul podului. In timpul acesta puteam să bodogănim în toată* liniştea toate ramurile artei şi toate tainele punerei în scenă treceau prin bodogăneala noastră; ne spuneam unul altuia versuri din poeţii români sau streini, vechi sau conWmpqrsni; dar când se crăpa de ziuă ne despărţise, cam pela Biserica-Albă, el pornind în sus pe calea Victoriei şi eu în jos. - Dodel avea proecte admirabile, în care mila lui pentru cei săraci se amesteca cu gusturile lui artls-tice. Voia să puie în exploatare o enormă pădure de pe nişte dealuri înalte. Pe culmea cea mai ridicată avea de gsnd să şi clădească o căsuţă dela care ar porni la vale către marginile .pădurii, lungi drumuri drepte prin care s’ar vedea, ca prin gigantice telescoape, şesurile, luncile cu flori, albiile râurilor. Pentru croirea acestor drumuri şi prin urmare a tăerii copacilor — s'ar da de lucru muncitorilor săraci din vecinătate. — «Este* zicea el „un mod de a parcela pădurea. O linie de vagonete aeriane ar transporta lemnele la o linie ferată cu cale strâmtă, care ar fi în legătură cu C. F. R. Pe când pădurea de exploatează şi întreprinderea îşi vede de treabă, eu aş putea, liniştit, face versuri şi tablouri" Frumoase proecte visate numai,,. Ce se vor fi făcând .dincolo* visele? „Mais ou sontles neiges d’antan?* Un glonţ a prefăcut totul în amintiri. . . fl DflVÎLft. STRĂINUL Pe bancă, sub castanul din vie, te aşează, Străine, ce venit-ai priveliştea s’o vezi — ^ Florica e sub tine, cu casă, parc, livezi; Şi peste drumul mare: zăvoiul... înserează. Câmpia e albastră şi’n zare norii ard; Sclipeşte Râul Doamnei în spre apus, o clipă ... Un taur muge; putut ca lanţ Şi roată — ţipă; Şi vrrr... un zbor de grauri ’sbucneşte dintr’un gard. Te pleci mirat, străine, pe-amurg ca pe o ramă Ce-ăr străluci din umbra muzeului pustiu, Şt crezi-, pornind aiurea rănit de-un dor târziu, Că-aceasta e Florica ... Dar n'ai zărit, ia seamă, Pe-albastra. depărtare a luncii de demult, Trecutul meu ce arde sclipind în Râul Doamnei —' • N’ai auzii, deodată rupând tăcerea toamnei, Vrrr... zborul vremii, care — cMrşnurat — l’ascult. Florica, 1921. . ION PILAT. PAGINI DESPRE IBSEN ROSMERSHOLM Intre toate piesele lui Ibsen. „Rosmersholm" e poate cea mai desăvârşită. Scrisă când era în al cinqjzeeişişaptelea an al vieţei, ca fructul copt al maturităţii lui poetice şi împreună cu „Raţa Sălbatecă” sfâfşeşte ciclu! pieselor sociale şi realiste, anunţând faza simbolistă din ultimii lui ani. Pe când în aceste piese din urmă ca şi în ope-rile bătrâneţii Iui Goethe viaţa, personajelor e între-ţăsutâ cu si nboluTi şi abstracţii de un înţeles deseori obscur şi al căror fir se rătăceşte nu odată „ înaintea noastră, în Rosmersholm elementul simbolic nu apare decât ca ceva secundar, în acei cai albi care revin ca un refren, de câte ori e vorba de sufletul morţilor familiei Rosmer. Ca şi în piesele anterioare ale lui Ibsen resortul dramatic îl formează şi aici tot conflictul între individ şi forţele societăţii, dar nota dominantă e alta, o problemă psihologică, acea a influenţii morale reciproce ce poate există între două fiinţi legate printr’un sentiment puternic, problemă profundă pe care Ibsen a tratat’o cu un fel de analiză delicat şi subtil şi în care trăieşte parcă ceva subiectiv şi intim © BCU 54 QANDIRBA In Rosmershoim, Ibsen atinge mai multe coar— deşi in această piesă mai mult ca în ori care alta, calităţile observatorului şi ale satiricului apar reunite cu acele ale psihologului şi poetului, într’o armonioasă sinteză. închegarea dramatică a piesei dovedeşte o virtuozitate tehnică superioară. Dispreţuind trucurile ef-tine şi uzate din garderobă teatrului modern. Ibsen reuşeşte să realizeze un maximum de efect dramatic cu cele mai simple mijloace. Cu ce măestrie e condus dialogui, condensat, nervos în care nu e m cuvânt de prisos şi în care fiecare luminează un colţ din viaţa intimă a. person-agelor! Acţiunile şi gesturile lor se succed cu necesitate, după o implacabilă logică. Piesa are ceva din simplicitatea gravă, din conturul sever şi rigid al tragediei antice. N^umai că eroii nu sunt sub jugul fatalităţei exterioarei • Când în faţa acţiunelor care se desfăşoară ne întrebăm de ce? ca şi Shakespeare, poetul evoacă înaintea privirii noastre terorizate fatalitatea internă a caracterelor* ultimul şi eternul mister al individualităţii. Pastorul Rosmer e ultimul vlăstar al unei familii aristocratice de pastori şi de militari, familie respectată în întreg ţinutul. O atmosferă de puritate morală, de rigorism, de demnitate superioară a domnit totdeauna in această familie, în care copii nu plâng, nici nu râd nici odată. In firea lui Rosmer trăieşte toată fineţa ereditară a unei rase vechi. El e un suflet visător, meditativ, delicat, sensibil la influenţele externe, o voinţă slabă meniţi să cadă pradă impulziilor puternice din afară. Căsătoria lui a fost nenorocită şi anii c;i mai frumoşi ai vieţii î a trăit alături cu nevasta lui Beathy, bolnavă de nervi, într’o atmosferă înăbuşitoare, în care se simţee deprimat. . O prieten’e fsmenină, acea a Rebecăi Ta susţinut până lâ moartea ei şi după această moarte, legătura lui ideală cu Rebeca !’a făcut să renască, să simtă o nouă primăvară în sufletul lui. Sub impulsia ei şi împreună cu dânsa a citit cărţi noi de filozofie si de ştiinţă. încetul cu încetul a început să se îndoiască de credinţa strămoşilor şi să se convingă de adevărul ideilor noi. Forţe care emu în el adormite, se deşteaptă acum. Rosm îr vrea să-şi trăiască viaţa, căci simte în e! chemarea unui apostol laic şi îndemnat de Rebeca e'hotărât să se arunce în viitoarea luptei. Dar el vrea. să înobileze sufletele şi ori cât ar fi de violent conflictul de idei, să respecte persoana adversarului. De la început se izbeşte însă de oameni care nu sunt deprinşi cu de-licateţi de felul acesta. Şi când rectorul Kroli, cumnatul lui, devine adversarul politic ai iui Rosmer, el îi destăinueşte bănuiala că Beathy nu s'ar fi smucis numai din cauza boaiei ci şi pentru ai reda libertatea şi a face loc alteia. Îndoiala pătrunde în sufletul lui Rosmer, cu toate chinurile e». Oare prietenia, comunitatea lui de idei cu Re--beoca nu era o căsătorie spirituală, de care Beathy şi-a dat seamă înaintea lui şi în aceia ce priveşte moartea ei, e oare el liber de ori ce răspunderi ? . Întrebarea aceasta, îl roade în fondul lui afectiv ereditar şi conştiinţa scrupuloasă a creştinului şi a pastorului, revin la suprafaţă adânc răscolite. Şi chinuit de imagina moartei şi de veşnica întrebare pe care n’o poate înlătura, Rosmer se îndoi- eşte de misiunea spre care, sub influenţa Rebecăi, se simţea cu atâta entusiasm chemat. x Poate oare reuşi o operă, când ea are ca punct de plecare un păcat? O operă adevărată cere veselie, conştiinţa curată, nevinovată a sufletului. În zădar încearcă RebeCca să-i redea liniştea perduîă şi încrederea într’însul. Mărturisirea el, prin ca e ia asupra-şi toată vinovăţia îl zdrobeşte mai mult. El simte că toată at tudinea lui din urmă a fost produsul influenţei străine, că el a fost instrumentul unei alte voinţe. „Am fost o mănuşă în mânele fa^e* spure Rosmer, c’o înd gnare reţinută. Şl rămas singur, el care nu poate trăi fără un punct de. razăm, se întoarce iar la tovarăşii de c edinţă, de a!tă dată. Din galeria de femei a lui Ibsen, femei care nu sunt ca cele mai multe din eroinele teatrului francez contemporan, păpuşe senzuale sau fîinţi conduse numai de instinct, Rebeca e poate cea mai seducătoare prin individualitatea ei puternică, prin farmecul ei misterios şi demonic. Ce contrast între origina ei şi acea a Iui Ros-mer ! Pe când el are atâtea legături cu strămoşii şţ cu trecutul, ea e o dezrădăcinată, venită sntr’d zi din Nordul Norvegiei, cu un trecut încărcat şi suspect în urma-i. Lipsită de tat$ si crescută de un doctor care o adoptase, ea e liberă de orice prejudecăţi şi stăpânită de ideile cele mai radicale. De la început ea simte o patimă nebună, săi-batică, p ntru delicatul şi nobilul Rosmer, „M’a cuprins cum cuprinde furtuna marea, cum se dezlăn-ţuesc acele vârtejuri teribile în Nord. Vin, te apuci în furia lor şi te duc cu ele cât vor. Nici vorbă să te poţi împotrivi. . .“ Ea nu se dă îndărăt de la nk mic. pentru a-1 cuceri. Ideile la care converteşte pe Rosmer sunt un mij oc de a se apropia de dânsul şi a pune stăpânire pe sufletul lui. Dar obstacolul principal care-i barează celea, e soţia lui Rosmer, Beathy. Şi fără multă ezitare, voinţa ei neînfrânată tinde s’o înlăture. Forţa obscură a pasiunei, mai puternică decât dânsa o împinge la aceasta, nimicind cu încetul orce scrupul şi orice normă morală. ; „Credeţi că am lucrat cu precugetare, cu răceală, cu caicul ? Voiam să îndepărtez pe Beathy, s'o îndepărtez într’un chip sau altul. N ci odată însă n'am crezut că vor ajunge lucrurile aici; la fie care pas pe care încercam să’l fac, mi se părea că un glas din interiorul fiinţei mele îmi strigă: Nu vei merge ,mai departe! Nici un pas! Şi cu roate astea nu mă puteam opri Trebuia să merg puţintel mai departe. Un pas dar, numai un singur pas şi pe urmă încă unul şi încă unul. Aşa am ajuns la sfârşit." . In fîe care -zi, ea infiltrează în capul bolnaveir nenorocită fiind că nu avea copii, ideia că Rosmeu sufere din cauza ei, ca nefiind tovarăşă potrivită cş dânsul, Ideia care face la urmă pe biata bolnavă, s, se sacrifice să-i cedeze locul - Dar când şi-a ajuns scopul, când Beathy a fost supri nată, când Rosmer pentru a pune capăt unor clevetiri din afară, vrea s’o ia de soţie, ea refuză cu hotărâre. Un an de trai aproape de dânsul, a transfor-mat'o. Printr’una din acele infiitraţiuni lente şi pe-netraţiuni misterioase, care au loc în adâncimele inconştientului, în regiunea profundă şi nocturnă a sufretului, spiritul lui Rosmer ca şi atmosfera morală. © BCU Cluj qandireâ eare o învăluia, au pătruns în ea, încetul cu încetul, $i apriga, nepotolita voinţă de odinioară a fost paralizată.- .Dorinţele îngrozitoare, beţia simţurilor au zburat aşa departe de mine. Toate aceste puteri răzvrătite au dispărut în nefiinţă şi am simţit atunci profunzimea unei ţ^ăci ameţitoare ca acea care domneşte la noi în timpul soarelui din miezul nopţii, pe stâncele unde păsările mării îşi fac„cuibul.“ Se cunOşte acum „iubirea cea mare, născută din sacrificii şi din renunţSfi" dar fiinţa ei bolnavă, e subjugată de o lege străină, nepotrivită cu' firea ei. Căci spiritul Rosmerilor înobilează sufletul, ucide însă fericirea. Rebecca simte acum preţui unei coştiinţi curate şi chinui remuşcărilor . . . înainte de a pleca spre Nordul depărtat ea încearcă din nou sî redea Iui Rosmer credinţă în el, în puterea lui de a înnobila Sjfletele. Dar Rosmer se îndoieşte acum, nu numai de el, dar şi de dânsa. ; ~ El vrea cu ori ce preţ o dovadă şi deodată un gând- nebun îl cuprinde. E în stare, să facă, pentru el Rebecca ceia ce a făcut pentru dânsul, soţia lui Beathy ? Nu, Rebecca nu o va face, Dar când Rebecca îşi pune hotărâtă şalui pe cap şi vrea să-ia drumul morţei, convins acum de iubirea ei Rosmer simte că trebue s’o urmeze. . Ori cât de vinovată ar fi prin trecutul ei, şi mai ales prin acţiunea ei criminală, Rebeca apare în acest moment, transfigurată. Şi prin mărimea sacrificiului, prin renunţarea totală ia viaţa simţurilor acaa încomunicabilitate, barieră eternă care există între două fiînţi, or cât ar fi de puternice afinităţile lor elective, pare de dată aceasta învinse. Şi sufletele lor plutind în purui eter, în faţa morţii se contopesc măcar pentru oclipă, într’unuî singur. O creaţie din cele mai originale ale Iui lbsen^e acea a lui Ulrich Brendeil, această natură distinsă dar încomplectă, căruia i-a lipsit disciplină, echilibrul, puterea de stăpânire a instinctelor. Profesorul de odi nisară al lui Rosmer în tinăreţă promitea si devie un o;n mare, dar a ajuns în viaţa lai practică un vaga bond, un bohem, un declasat şi un vîţios. Simţul iui moral e în cea mai mare parte tocit, dar în momentele lucide spiritul său liber, cinic, tăios mânueşte în chip superior ironia şi are uneori scânteeri în care străluceşte avântul, fantazia, verva unui poet liric.. Venit la Rosmersholm pentru a ţinea o serie de con-ferinţi, în care avea după expresia iui .să sacrifice pe altarul emancipării ideile şi viziunile singurătăţii sale. după ce în;earcâ în zadar să între într’o societate de abstinenţă pe timp de o săptămână, se dedă viţiilor sale într’un mediu cu totul inferior şi când în fine, vrea să-şi realizeze scopul simte că nu mai are ce spune, că puterile nu-i mai ajută. Comoara lui sufletească e vidă, voise mai mult decât putea. Tragedia atâtor inteligenţi pe care păcatele tempera mentului le ridică la neputinţă şi la distrugere! Ce frumoasă e imaginea prin care Brendeil exprimă starea lui sufletească în urma eşecului final: „Sunt ca un rege jefuit între ruinele palatelor mele, prefăcute in cenuşă®. Şi ce profundă ironie e în răspunsul pe eare 1 dă lui Rosmer, când acesta vrea după obiceiul lui, să-l împrumute cu Ceva. 55 Imprimă vărare Trec lin ca nişte paseri albe, Trec trîndavele ore . .. Iar cheiul îmbătat de soare, Şi-a’nfipt privirea'ti fund de zare: Din largul undelor sonore, Azi, pânza cea dintâi răsare... Şi plouă, plouă, plouă soare ... E-o linişte profundă, limpede, uşoară... S’aud cum mugurii plesnesc în floare. O undă singură dac'ar mişca — Tot cerul clar şi fin ca un pocal S’ar auzi cum ar vibra Asemeni unui clopot de cristal. Şi*i soare, /soare, soare... Topitul cer undeşte lin Prin liniştea senină, rară, Şi înecînd pământu'apoi -— Inundă case străzi, copacii goi, Şi creşte — creşte ca o Mare... ■ Ş’aşă cutfi stau pe cheiul adormit, Simt Veşnicia’n suflet cum îmi creşte Ca un copac imens şi liniştit în care toată clipa înfloreşte. Stă infinitul amuţit... - Şi plouă, plouă, plouă soare. . ION OJOG „Poţi să-mi împrumuţi un ideal sau două? O păreche de idealuri uzate. Vei face o faptă bună". In Morstengard, arivistul şi demagogul pe care cu dispreţul aristocratic ai intelectualului îl făcuse la început idiot, îl vede acum stăpânul viitorului. Şi dornic de liniştea marelui neant el pleacă în noaptea neagră, dârd lui Rosmer sfaturi. „R trăi fără nici un ideal, e marele secret al luptei şi biruinţîi. Aceasta e culmea înţelepciunei în viaţă. Viaţa vechiului tău profesor să-ţi fie de exemplu. Distruge tot ce-a câa-tat el să graveze în sufletul tău. Nu ţi zidi niciodată cetatea pe nisipurile zburătoare". © BCU 56 Mortensgaard face parte din ceata de gazetari şi de politiceani zugrăviţi în trăsături a<ât de viguroase de Ibsen. Fost învăţător, destituit pentru imoralitate, el a făcut un nume ca gazetar şi luptător pentns ideile radicale. Dar nu ţine mult la ele, ceia ce urmăreşte e în primul rând succesul personal. E un utilitarist, un spirit practic, care vrea să-şi facă drum, un om care nu are curajul să contrazică prejudecăţile mulţimei, ei caută totdeauna să le măgulească. E caracteristică atitudinea lui faţă de Rosmer, Schimbarea de front a acestuia, căci prin trecutul lui, prin autoritatea morală a familiei sale, poate [fi un recrut preţios pentru partid. Dar când aude că Rosmer ş’a schimbat nu numai convingerile politice dar şi credinţa, lucrul se schimbă. Faptul acesta ţrebue tăinuit, el nu trebue să pătrundă în public, căci acesta l’ar primi rău. Democraţia are nevoie de oameni cari n’aii rupt legătura cu biserica, ea nu duce lipsa de liber cugetători. Şi rugat de , Rosmer să anunţe în gazeta pe o conduce schimbarea lui, el nu vrea să publice din ea decât ceia ce-i convine. Ca şi alţi eroi.ai lui Ibsen, Mortensgaard reprezintă de minune ipocrizia, oportunismul, acea inteligenţă vulpină care asigură adaptarea şi succesul în epoca noastră de democratizm ascendent. * . , Rectorul Kroll e reprezentantul combativ şi fanatic al ideilor conservatoare, un spirit îngust şi intolerant: Tiran d>n naştere, el nu poate admite libertatea opiniilor şi când Rosmer îi spune că lup a de idei nu trebue să fie însoţită de ura personală ei răspunde: „Pe acela care nu-i de părerea mea, nu-1 cunosc şi nu sunt dator să-l cruţ". Rob ai prejudecăţilor, el nu poate crede în posibilifatea unei morale fără bază religioasă. „Nu există.altă moralitate decât acea care are rădăcini în credinţele bisericei". De aceia ei se îndoieşte de puritatea relaţiilor dintre Rosmer şi Rebecca, dintre un renegat şi o femee emanicipată, căci „libera cugetare aduce în mod fatal şi iubirea literă”. - Şi acest avocat grav al virtuţii, căruia nu-i lipseşte şiretenia şi în faţă căruia Rosmer pare un copil naiv, îşi exprimă totdeaura ideile tradiţionale într’un chip autoritar şi declamator care contractează cu spirirul liber al lui Brendell şi cu naturaleţa Re-beecăi şi dă nu odată o nuanţă pronunţată de ridice*, persoanei lui respectabile. . * ' .. Considerând piesa din punctul de vedere al semnificaţiei ei etice vedem că Rosmer, Rebecca, Brendell, personaje care cu toate defectele lor ome-neştt sunt nişte exemplare de elită, apar ca rişte învinşi în lupta lor Cu foiţele societăţii. Rosmer şi Rebecca se elimină de bună voie dinţr’o societate în care nu se pot adapta, iar Brendell ajunge o sărmană epavă. Terenul rămâne deschis, înaintea lui Kroll care reprezintă trecutul şi mai ales a lui Mortensgaard omul viitorului.. Trebue să căutăm oare în vorbele lui Brendell '„.marele secret al luptei şi ai biruinţei e a trăi fără ideal*, gândirea lui Ibsen şi senzul profund al piesei? Să fie zădarnică lupta pe care o duc acei care cred în valori ce depăşesc orizontul pornirilor înfe- GÂNDIREA rioare, împotriva fanatizmului şi a demegogiei, a întunericului şi a minciunei ? Se reduce viaţa pentru sufletele în care vibrează un ideal, la ceia ce numea unul din cugetătorii subtili ai vremii „une course vers rimposs'ble â travers l’inutile".? Să fi scris oare Ibsen această piesă intr’unuL din acele momente de depresiune sufletească, în care un Shakespeare a scris rege'e Lear sau Timon, momente în care omul apăsat de greutatea vieţei nu mai îndrăzneşte să privească cerul? Cu toată atmos fera de pătrunzătoare melancole pe care o respiră în ea, piesa nu ţi lasă această impresie. Ea nu are desigur nota amară care formează tonalitatea Raţei sălbatice, acea dublă parodie a Im Brand şi a lui Peer Gynt în care poetul renegând parcă visurile de altă dată a zugrăvit lamentabilul faliment .ai idealului, cu toată cruzimea unui nemilos realizm. Cin suflu de Idealism şi de nobilă poezie străbate întreaga piesă. Dacă eroii în lupta lor cu me- . diul, sunt nevoiţi să se suprime singuri, în acţiunea lor voluntară, e un elan spiritual de o incomparabilă înălţime. Mersul lor spre puntea care duce la moarte, are în el ceva triumfal, şi pare o victorie împotriva materiei şi a forţelor ce ne leagă de .dânsa. Şi din, acest elai radiază nu ştiu ce farmec mistic şi valori sufleteşti care nu se pot pierde... OCTAV BOTEZ UN GÂND TINERESC ŞI UN SFAT BĂTRÂNESC. In jurul unei anchete cu răspunsuri neaşteptate. Se pare că ceîe două mari reforme, care stau la temelia nouilor alcătuiri ale ţârii, n’au dat pentru moment rezultatele aşteptate In orice caz entuziasmul romantic de eri e scăzut. Toiul e din nou de făcut. Pământ pentru plugari fără minte luminată şi fără pilda unor gospodării înjghebate cu sistem, nu înseamnă de cât o nouă iobăgie ;*o ţarinei. Muncitorul nu ştie, cum s’o scoată la capăt pentru a-ş i plăti anuităţile. Cât despre votul universal? Nu ne « adus deocamdată decât strămutarea cluburilor politice la sate, când acolo trebuia mai întăi şcoală, şi biserică, şi medic, şi din nou gospodărie. Acestea le-au văzut, nu cârmuitorii politici, nici sfătoşii profeţi, nici măcar cărturarii ce fuseseră până mai ieri teoreticianii înfierbântaţi ai acestor re-ferme. Le-au văzut câţiva tineri, ce n’au părăsit încă băncile facultăţilor. Tinereţea mai are naivităţi de acestea. Mai târziu vine cuminţenia, converţirea la cutare club politic, — la capătul drumului aşteaptă spectrul lui Coriolan Drăgănescu, eroul multiplicat al © BCU gândire* lui Carageale. Dar până la această „cuminţire", fe> cierul de pcpă„ţşi de dascăl sătesc, şi de funcţionar nevoiaş; acolo în pămăruţa sărăciei unde este loc şi pentru un bulgăre de idealism, a găsit timp să se îngrijoreze şi de besna satelor şi de lumina ce în târzie să vină. Din aceste gânduri generoase credem, — a născut ancheta pusă la cale de o revistă studenţească din Capitală. Erau întrebaţi profesorii să şi dea părerea asupra rolului cultural al studentului şi pregătirea sa pentru o activitate extrauniversitâră. . Dar ce duş răspunuriîe! Singur dl Nicoîae logra, repetă că studenţimea nu mai e factorul viu în mişcarea culturală, — dar se mulţumeşte să nu se dea nici o soluţie pentru ca .studenţimea să devină un răspânditor, nu de cunoştinţe ci de dorinţa şi bucurie dea cunoaşte...* Tot fări soluţie practică dl M. Dragomirescu îndeamnă studenţimea să ajutore ridicarea culturală a tării, dar pare a micşora cadrele ideii atunci când preeisează „alinarea mizeriei, ignoranţei şi năpraznicei debandade morale care tronează în cartierife de la periferia Capitalei “ Cei puţin dl Dissescu e categoric: „studenţimea nu poate avea nici o menire culturală, câtă vreme ea însăş primeşte cuituă,* Asemenea dd. C. Râdulescu-Motru, G Antonestu şi Virgll Bsrbat, cu multe, multe rezerve ar înclina să recunoască studenţilor un mititel rol cultural dar cu atâtea ocoluri, cu atâtea rezerve, încât străbate la lumină ne încrederea. * * * Desigur că din răspunsurile a nouă profesori universitari nu s’ar putea face o generalizare. Ele tofuş, sunt wTpreţios indiciu. E drept că nu s’au cerut sfaturi pentru începutul unei mişcări culturale. Poate chiar că profe sori universitari — în situaţia de astăzi a ţării — erau datori să pună bazele unei iniţiative. S’ar fi putut însă redacta întrebarea în felul următor deopildâ: — Procentul analfabeţilor trece îri multe părţi a'e ţări1, peste 90 la suta de locuitori. învăţământul stagnează la sate din cauza lipsei câtorva mii de învăţători, cari na se p< t recruta din diverse motive. (Datele asupra satelor, cari de ani de zile n’au avut nici un învăţător de multe ori chiar preot, se pot lua delâ ministerul instrucţiei) Ţăranii o/becăesc în neştiinţă şl mizerie Din cauza ignoranţei sunt refractari tratamentului medical. Sete întregi sunt sijilizate. Mortalitatea, printre noui născuţi mai ales ,a atins proporţii fan tastice. In faţa acestei stăn de f*pt, credeţi dvoastrâ dle profesor că studenţimea ar putea contribui cu ceva la ameliorarea situaţiei ? şi care ar fi în acest caz soluţ!a practică ? Atunci poate, distras dela distracţia sa cotidiană, chiar şi dl Dissescu ar fi gândit altlel. Şi-ar fi adus aminte poate de cifrele îngrozitoare ale statisticilor, şi de nepăsarea de care vinovaţi s’au făcut atâtia cărturari; mul fi de la sate porniţi, şi cuceriţi într’-atâta de „cultal frumosului sub toate formele Iui*, în cât nu s’au mai întors niciodată în nişte cătune păcătoase, din care sifilisul şi mizeria a şters demult şi frumosul şi — vorba dlui Dissescu — „toate formele sale." 57 SUSPIN, IN ZORI __ Andrei Ady _ O, lume superbă, Scăldată în zori, ' Fericit, beat delir, . Lume hodinită, _ Tainic, şi drag - Oraş, cu mii de noi cuiburi, O, sfântă cântare matinală: Simfonie — a vieţii, Minunată Viaţă. v Ce chiuit de plăceri Şi toaie — ale altora. Ce de aur sună Şi-i tot al altora, ■ Ce de forţe se bat Şi-s toaie — ale altora. Ce de femei sunt Şi-s toate — ale altora. Ce de nou deliciu Şi-i tot al altora. Ce de ispite se-aprind ■ Şi-s toate — ale altora. Ce de toaie sunt, Ce mândre de toate, Ce sfinte de toath, Şi-s toaie ale altora. Trad. ISA/A TOLAN * Din sufletul lor proaspăt, tinerii aceştia au smuls o floare fragedă, ca toate gândurile tinereşti şi au venit să o ofere ţării Profesorii şi au pus ochelarii, au începută o măsura, a o cântări, a o pipăi cu degetele lor înve chite, £i au tras ochelarii pe frunte, iar i au coborît. Ce mai poate rămâne din ea de cât un mototol veşted ? Şi n defin t v ce-î importă pe studenţi cei nouă zeci zeci neştiutori de carte dinţi’o sută? Chestia e si o avem cultul fiumosuiui — bine înţeles „sub toate formele lui.“ ... I. ISTRflTE. © BCU 58 GÂNDIREA IDEI, OAMENI & FAPTE Angkora, cetate misterioasă. Au trecut şaizeci de ani de când un savant francez, Mouhot a descoperit în adâncul pădurii cambodgiene, la Angkora, vestigiile unei civilizaţii uitate. Mo numen!:® uriaşe de piatră dantelată, piramide cu nenumărate basoreliefuri care înfăţişau legendele epice din cărţile sacre ale Indiei; capiteluri şi coloane cu broderii de granit; câte-va sute de kilometri pâtrati acoperite cu ce® mai formidabilă îngrămădeală de piatră pe care a închipuit-o mintea omenească şi, cel mai mic colt de grezie, cel mai neînsemnat umăr de monument, săpat, înflorit, animat de ornamentele iscodite de o inepuisabilă imaginaţie care în toate formele multiple ale vieţii a zămislit un nesă-cătuit izvor de artă. Iar deasupra acestor rămăşiţe de civilizaţie apusă, pădurea sudului năvălită ca o apă. Zidurile răsturnate de rădăcinile copacilor cu frunza Iată, liane înfăşurate de gâtul idolilor cu îmbrăţişări ucigătoare, basoreliefurile astupate de muşchiul gras, elefanţii giganţi de gresie ascunşi de ierburi înspicate, o cetate de basm cu o lume de piatră, inundată de vegetaţia iacomă a ţinuturilor cu soarele fierbinte şi cu văzduhul încărcat de umezeala dospită. Arheologi şi poeţi, se îndreptară de atunci fără, număr spre ruinile acestei civilizat5) hinduşe, ce-a cunoscut gloria cu nouă veacuri în urmă, şi despre careoamanii cu faţa galbenă nu mai păstrează acum în amintire de ât legende fabuloase Loti, Brieux, Ajal-bert, Delaporte, pelerinii Angkorei ne-au adus apoi o întreagă literatură inspirată de aceste cetăti misterioase, ascunse în adâncul codrilor unde jaguarii ţâşnesc agil din tufişuri cu salturi împinse de rezor-tul elastic al muşchiilor şi unde, drumurile se baricadează dela o zi la alta, cu zidul vrejurilor agăţătoare. Albumul pe care ni-1 trimite acum Librairie de France —- „Scalptures Kmeres“ tipărit sub îngrijirea dlor Mietschaninoff şi Marchal e pentru ochi o desfătare. Naga, şarpele heptacefal care e pentru arta cambedgiană cea ce e dragonul pentru cea chineză şi japoneză, încadreară cu trupul său ondulat esplanadele şi terasele sacre, şi-îşi înaltă cele şapte capete iritate în vârful peroanelor monumentale, zeii panteonului brahmanic, întorc din scobiturile Je piatră ale -templelor fetele lor uriaşe către cele patru orizonturi şi spre Budha venit pai târziu pentru a 8lunga cu chipul Iui liniştit. Dumnezeii brachmaoici din sanctuarele golite. .. Ce artă puternică, ce imaginaţie fără hodină, ce răbdare orientală a scrijilat în gra-ntrl acestor monumente formidabile podoaba de miniatură? închizi albumul cu planşele acestei magii milenare, şi iată ce monstruoase şi sure, par cuburile de piatră şi ciment, ce vor să fie monumentele noastre; de artă fireşte; de biată artă modernă în care un domn Costin Petrescu oarecare poate măsgâli fără nici o pedeapsă zidurile catedralelor sortite să dureze paste veacuri. Liste de subscripţie Nouăzeci de oameni au murit sdr„obiti sub prăbuşirile minei de la Lupeni. Fireşte, aceasta nu e literatură E numai biata realitate. £i totuşi gândul nu ni-1 putem întoarce Ia rozele de Mai. O listă de subscripţie, mai multe chiar, s’au deschis imediat. Dărnicia Suveranului, sensibil la durerile celor mulţi a dat cea dintâi pildă: peste o mii de iei de suflet. Flori au fost puse pe sicrie. Miniştri au rostit discursuri. Fotograf i au ilustrat reportagiile gazetelor. Nu ştim dacă nu cumva şi o casă de filme nu şi-a tri mis un fotograf. Şi listele de subscripţie circulă, Intre timp, alăîuri un ascenzor se rostogoleşte din înălţimi, în altă mină, ucigând mai puţini muncitori. Numai 12. Aceia nu s’au mai bucurat de discursuri. Erau abia o duzină. Dar s‘a deschis şi pentru aceia liste de subscripţie; Sînt oameni cari trebue să moară pentru a stârni generozitatea. Cât trăesc, fac să se vorbească de dânşii, doar aspru, prin inspiraţia severă a unui Comisar regal.... Dar de ce liste de subscripţie pentru morţi, când ele lipsese încă viilor? In minele Ardealului se mai întrebuinţează încă llmpi vechi eari fac să ex plodeze gazurile: funiile ascensoarelor mai sunt şi aiurea putrede. Societăţile sunt prea sărace pentru a înnoi. Ceea ce nu pot face, fiindcă nu se pot ştirbi devldentele; să facă generos caritatea publică. Să deschidem subscripţii pentru ele Să deschidem si pentru ofticoşii cari mor în aceasta primăvară înflorită, pentru sifiliticii satelor de care nimeni nu ingrijeşte, pentru şcolile cătunelor ce nu se deschid, pentru bisericeile sparte de ploi, pentru studenţii ce se împuşcă de foame la Paris, pentru cărţile ce nu se mai pot tipări, pentru gazetele care mor. Să cerşim mila publică, fiindcă statui, abstracţie vană nu poate îndestula acestea, bietul Stat care are de întreţinut atâtea automobile 1 Dima. Acum când sărbătorirea moşneagului cântăreţ de şâaptezeci de ani s‘a încheiat, ne place să comparăm gestul lui Arhim de continuând în apro-pjerea morţii problemele savante, cu inspiratul Dima ce în temniţă şi martiriu fără să se turbure în seninătate, creia cântece bisericeşti. Şi am vrea ca aceste cântece să răsună în liturghia încoronării. Un bătrân curat alcătuia cântece noue pentru lumina lui Dumnezeu, ce din înalt se uita nu numai la temniţă ci şi la destinele noastre.'E desigur gândul acesta întors îndărăt, plin de amintiri pioase. Dar în ţara cea liberă acum când destinele s’au împlinit; şi-ar mai găsi oare cânturile resonanţa senină din temniţile unde nădejdile erau nemânjite încă de realizare? AKERON & COMP. © BCU Cluj QÂNDIRBa -9 CRONICA LITERARĂ „MISTICA ROZĂ" SAU „POEZIA DEAPURURISTĂ“ ' (Em. Cîomac. Mistica roză. Poeme „Simţiţi — spunea Buffon — o lovitură electrică ce vă atinge în cap şi vă strânge în acelaş timp inima, iată momentul de geniu,* Nu mai încape nici o îndoială după lectura laborioasă a Misticei roze, că autorul celor peste cincizeci de poezii a fost departe de a fi suportat le coitp de gen'e, fie el de esenţă electromagnetică, după cum îl voia cu naivitate Buffon. Şi totuşi volumul interesează. E reprezentativ. întrupează perfect o profesiune poetică în desuetudine. Ilustrează categoria barzilor amatori, cari îşi suspină pe hârtie velină, în volume de lux, numerotate şi cu semnătura autorului; — iubiri desamăg!te şi nostalgii tur buri, ce prelungesc la unii adolescenţa dincolo de ceasul cuminţirii. Fireşte poezia e un câmp cu flori, cu isvoare si cu răcoroasă umbră, unde poate intra oricine nefiinţând, nici gard de sârmă ghimpată care să interzică invazia celor ce se cuveneau opriţi afară, nici paznic cu măciuca destul de puternică, pentru a mâna nechemaţii spre îndeletniciri mai folositoare unei ţări agricole în plină refacere. Abuzând de acest regim liber în literatura naţională, dl Cimac a tipărit un volum de 150 pagini cu poezele şi s’a pus să colecţioneze recenziile prietenilor şi neprietenilor, în aşteptarea ceasului când va trece direct în antolrgii. Iar între timp, recenzenţilor ce nu s’au arătat entuziasmaţi de loc de fructul geniului său poetir, le dă şi sumare lecţii es‘etice, apărându-şi v.ersudle proprii şi condamnând logic, pe acele ale concurenţilor mai fericiţi. Părăsind lira şi luând mă-fcura pentru a curăţa terenul înaintea sa, autorul devine de două ori interesant. Preceptele critice ajută la interpretarea propriei ssle, — hai să-i zicem 1 opere şi invers, opera tiebue judecată cu optica personală ridicată la rangul de dogm*. Astfel vom şti că dl Ciomac e împo’nva poeziei noue, e pentru respectul tradiţiei, pentru o ierarhizare literară, care pretinde poeţilor etichete asemeni bocah-rilor din rafturile apotlcăriei; — pentru Dsa poeţii cari nu se ţin deopildă de pulpana lui Musset, sunt sau şarlatani sau nebuni, sau rmândouă deodată. Din aceste pricini, volumul diui Ciomac nie-meritâ o cercetare mai puţin grăbit*, decât, spre exemplu versurile d’ui Ca imachi. El vrea să ne arate care e drumul spre po zia cea adevărată. Să-l întovărăşim deci pe dl Ciomac pe aceste primejdioase poteci. DI Ciomac e penîru rutină. Senancour, a observat celdinlâi dacă nu mă îrşel, că poeţii mediocri nu pot renunţa la expresiile sereotipe, înrădăcinate în formele literare, figuri util'zate de câteva mii de ori, care revin mecanic şi fac parte din zestrea dteraturei: azurul cerului, cristalul apelor, steaua tremurătoare, trandafiri din obrazul fecioarelor şi aşa mai departe. Mai târziu, Daudet a cerut divorsul căsniciilor de cuvinte, reputate eterne: arborii secul r1, accentele melodioase, etc. Iar Remy de Gourmont, mai sever, consideră ca cea mai desăvârşită dovadă a lipsei de temperament artistic, întrebuinţarea : „a tot ce a fost declarat sacru prin usagiu, a frazelor cunoscute, bogate în fermenţi de emoţiune fiindcă s’au târît pretutindeni,* Bucureşti. Inst. Luceafă rul. 15 lei) Ori, nicăiri mai mult, ca în poeziile dlui Ciomac nu vom găsi puse la contribuţie aceste căsnicii de cuvinte obositoare; trecutul va fi drag, despărţire-a amară, alinarea dulce, fecioara visătoare. Cităm nu mai câteva, cu numărul paginei, fiindcă de bună seamă lectorul ar fi înclinat să creadă o mis.tificare răutăcioasă. Astfel descoperim: trecutul drag, despărţirea prea amară, (pag. 5) sufletul sHngher, (pag, 15) dor sfâşietor (pag. 15) alinarea dulce {48) fecioara visătoare (56) cântul dulce (92) stolurile negre 93) făptura prea curată (95) dragostea nebună (112) patima nebună (27) durerile nebune (119). La acestea se adaogă; zână a visurilor mele, noianul simţurilor, pribeag stingher, în veci nemuri toare, şi alte însoţiri de cuvinte ce făceau acum două decenii deliciul poemelor în proză d'n .Universul literar". Cât despre ,pururi şi deapururi" e o adevărată orgie: Ce pururi ne desparte, (27) dea-pururea departe, (29) tăcerea deapururi, (29) acum deapururi îi desparte marea, (31) mă urmăriţi deapururi, (49) spre înălţimile deapururi, (63) ei ne urmăreau deapururi, (65) neînvinsul deapururi (71) viaţa pururea nu se pierde (73) frumuseţea ei deapururi, (79) doamna mea deapururi, (86) deapururea neprihănita (87) în gloria-ţi deapururi (89) negurei deapururi, (93) rămâi, rămâ*, aeapururi, (95) frum-seţele-i deapururi (102) dragoste deapururi (117) miresei deapururi şi purwei fecioare (118) să rătăcesc deapururi (133) pururei fecioare (128), deapu-rari pretutindeni, (134) si al rlului deapururi (136) deapururi minunată (140) etc. E o tentativă de a creia o nouă schismă în poezia naţională : deapururismul. Să sperăm pentru fericirea literiior române că dl Ciomac va face pro-seliţi. Atunci versificaţia va fi cel mai uşor lucru de pe lume. Acolo unde epitetul va refuza să se prezinte, ori unde numărul silabelor se cere împli nit, când nu mai poţi spune „dragostea nebună, dorul nebun, suferinţa nebună, durerea nebună", — ai la îndemână salvatorul deapururea, care are avantajul că-şi poate strânge şi lărgi silabele şi şi poate strămuta şi accer tul, Odată convertit la acest „deapururism", nici un cuvânt nu mai poate refuza concubinajul legiferat de dl Ciomae, Dar asociaţii'e de cuvinte predestinate, devin mai jalnice când e vorba de rimă, fiindcă acolo mai bine se întrevede uscăciunea imaginaţie?. E iarăşi o poveste de mult desbătută ; soir — espoir; Herz—Schmerz; Iove-dove, sufăr nufăr... Dl Ciomac nu se fereşte nici de rimele eminesciene, nici de cele cari s’au uzat după un îndelung stagiu în cântecele de suburbie, ni i chiar de acele din abecedar. Lume va rima cu nume, cearnă cu iarnă, umbre cu sumbre, sufăr cu sufăr, catarguri cu larguri, singuratic de trei ori cu a>tic (51, 52, 57); rima din romanţa dlui Cincinat Pa/elescu; doamnă şi toamnă, va utiliza-o de două ori (62, 27) şi nu va ocoli chiar rima din abecedar: „Am şi calul meu dq lemn, — Şi pu.că d* dat la semn' - Nu e de mirare dar că versurile Dsale sună uneori ca acele din „Micul dor". „O! nu ţi mai aminti trecutul dreg! 60 OAND1REA „Mu-mi mai face despărţirea prea amară". Sau : . „!Cu sufletul stingher, tânguitor. k „Te-ai mistuit de dor sfâşietor? Sau: ■ _ ' ' „Când steaua lui Leandru şt-a licărit chemarea. „Nici vina nu-1 opreşte, nici Helesponitul tot.'4 Sau încă : _ „ . . . c;-a mai rămas dintr’o ţară, „Calcă sub ceruri streine, pleacă să lupte şi afară {!?) _ Şi insflrrit, această strofă binevenită acum, când dl Rsdu Cosmîn a tăc- t, . „Serbie nemuritoare, glorie fiilor tăi! „Celor ce zac în ţărână ori sângeră încă prin văi 1 „sSlavă os'aîilor aspri, crurţilor apărători. „Gloria dumnezeiască, “mort lor nemuritori 1“ Aşa se face că în poezia dlui Ciomac, întâlnim versuri care au servit ca text la caricaturile se reprezintau pe dl Schuler fugind după dl Arga-toianu : O nu, o nu mă părăsi"! (pag. 15). Dar, va spune lectorul, ce interesează mate-îialul de mâna a treia, când meşterul a făurit cu dânsul a operă trainică da artă, prin concepţie,,.prin suflul ce a animat-o, nu prin amănunt 1 ’ Ei vedeţi, aci dl Ciomac nu se poate bucura nici de circumstanţele Ujurătoare. Peste banalul detaliilor să zicem că se poate trece, când poetul aduce o atitudine noua, când miezul inspiraţiei co vârşeşte forma, când dintr’o haină veche, cu croiul ei perimat şi cu stofa ei decolorată, toarnă vest-mfnt unei simţiri nou şi fragede, care se poate lipsi ca orice tinereţe, de amănunţita grijă a fiecărei cute. Ar fi şi acesta un raţionament, falş de sigur, fiindcă forma şi ideia; ha>na şi sentimentul fac un trup; —■ dar ar fi o raţiune acceptată de mult de critica noastră. Ce rămâne însă din poezia dlui Ciomac, ce atitudine sufletească nouă, ce suflu, ce lucru care n’a mai fost spus, l-a înăbuşit şi l-a silit să tipărească un volum de versuri de 150 ppg, în 100 exemplare de lux, numerotate şi semnate de mâna autorului ? Musset şi Eminescu, asta găsim în cele peste 50 poesii; reminiscenţe, atitudine, rimă chiar; exerciţiile unui şcolar sirgu'ncios şi entuziasmat care după lectura celor doi poeţi s’a simţit mistuit de focul sacru şi s’a supus impulsiei iresistibile de a face şi dânsul poeiele, în care „deapurures" revine ameţitor, sufăr rimează cu nufăr, lemn cu semn, şi „sufetu! stingher", „dulcea alinare*, „fecioara visătoare" „diagostea nebună", furnizează tot materialul verbal $i sentimental al poesiei. Dl . Ciomac e din categoria poeţilor cari cearcă să se strecoare în Parnas, purtând geanta si umbrela celor ce sunt înlăuntru. E poate şi un interesant fenomen de depersonalizare . . Altfel cum ne-am explica, după ce a împrumutat materialul poetic dîn dreapta şi-n stingă, nevoia de a împrumuta până şi titlul volumului Mistica roză, de Ia Roşa Mystica a lui Sta-nislas de Guaita, tipărit acum treizeci işapte 'de ani la Lemerre? ION DARIE CĂRŢI Şl REVISTE Idei şi oameni {F. Aderca Ed. Alcalay & CM afet" anii Bucureşti. 292 ppg. preţul 24 lei). Ca publicist d. Aderca face parte din generaţia imediat ţostargheziană, Verbul e aspru şi uneori violent; de la faptul divers se ridică la generalităţi; generalitatea e concretizată de amănuntul colorat; paginile sunt străbătute de un neastâmpăr intelectual care face lectura interesantă, chiar atunci când obiectul e perimat. Volumul tipărit de editura AlCalay merită îndestule cuvinte bune. E şi o reabilitare pentru gazetarul cotidian, îndestul de înjurat în ultimul timp. E o dovadă că şi cuvântul efemer, aşternut pentru viaţa de o zi poate supravieţui acestui destin, Când atâtea pagini „definitive" ale atâtor maiştri, au mucegăit îndată ce s’a uscat cerneala pe ele. Notările dlui Aderca, datează în mare parte din epoca neutralităţii. Pot servi ca documentare psicholo-gică a reacţiei Ce-a întâmpinat măcelul în câteva suflete de intelectuali, afunri când România neutrală forfotea de samsari şi avuţii fabuloase se urzeau într’o noapte, din specula grânelor ori dintr’acea a însăşi neutralităţii noastre bănoase- Pentru a ilustra, ca să zicem aşa — „maniera,, dlui Aderca, ne vom mărgini la citarea unei singure pagini, pe care o socotim caracteristică intelectualităţii acide a scriitorului şi frumoasă. E un pasagiu din răspunsul la scrisoarea dlui Brătescu Voineşti asupra armatei constructive: „ . . . Boii aduşi în vagoane din câmpiile Tisei, fuseseră debarcaţi şi acuma dădeau ocol cazărmii, uriaşi, greoi, cu lungi şi ridicole coarne în care voiau parcă să prindă pe cineva. Li se dădeau paele de care „oamenii" ’şi ştergeau bocancii. Căci noroi, în vre’im colt al pământului, cât era în curtea căzărmii acesteia nu cred să se fi aflat. Ca să treci din cazarmă pe uliţă, trebuia să umbli o jumătate de oră în zig-zag, după urmele vre-unui camarad mai puţin gelos de lustrul bocancilor, iar Căprarii, sergenţii, „gradele" treceau curtea, călări — cred că se înţelege; călări pe soldafi. Curtea la ora mesei părea un câmp de exerciţii neobişnuit, extravagant; jumătate regiment călărea pe Cealaltă jumătate 1 Si printre Călăreţi, boii — nefericiţii boi! — ca nişte suflete răsbunăfoare, cu ochii mari şi răgind prelung de foame! ... Şi întreg acest tablou muiat de bunul Dumnezeu în oceanul înghejat şi melancolic al cetelor nesfârşite de toamnă ... : ... De atunci am rămas cu ideiea—- citind în ochii boilor şi ai soldaţilor — că sufletul nu este decât o suferinţă organizată — că funcţiile monadelor trebue să se fi multiplicat sub inspiraţia suferinţii. Boii flămânzi care răgeau în Curtea cazărmii aveau priviri umane ; soldaţii rare se cărau unii pe alţii în cârcă — ochi de vită...". ■ Dicţionarul Transilvaniei. (1 vot. 480 pagini, cu o hartă administrativă; tipog*. „Ardeahtlu ; autori—editon: C. Ma'tinovici şi N. istrate.) Este fără îndoială una din cărţile cele mai preţioase apărute de sub tipar zilele acestea. O carte rară ce merită să ocupe un loc de- cinste în ori-ce bibliotecă, la îndemâna ori-cărui cetăţean, ce-ar dori să. mai Cunoască din această blândă şi generoasă ţară şi alt eva decât împărţelile electorale cu care se poate măslui binecuvântatul vot universal. . Răsfoind voluminoasa şi importanta lucrare a d-lor C. Martinovici şi N. Istrate, nu ştii ce e de apreciat mai © BCU Cluj DÂNPÎRtA mulf: istovitoarea muncă, ce-au depus pentru a face o operă cu adevărat folositoare, sau modestia autorilor, cari, pe tăcute, cu sacrificii personale neobiCiunite, fără sprijinul nimănui, — au reuşit să dea publicităţii o carte de mare preţ şi ieftină, jertfă neasemuită pe aceste vremuri, când lăcomia de câştig a editorilor negustori a făcut, pe de-oparte, să se urce în mod fantastic preţurile pentru tipăriturile cele mai lipsite de valoare, — iar pe de alta, şă nu mai poată apărea în vitrinele librăriilor nici operile autorilor noştri clasici, în noui ediţii- In mijlocul nepăsării generale, a lipsei totale de interes pentru preocupări mai înalte în afară de sfera mizeriilor vieţii noastre de toate zilele, când se prezintă ochilor câte-un fruct frumos al muncii desinteresate, îmbrăcat în forma unei cărţi de preţ, nu ne putem opri să ne exprimăm mirarea, că mai există oameni bravi cari să-şi aminteas ă interesul obştesc, atunci Când oficialitatea l-a uitat demult. Autorii şi-au pus toată nădejdea în aprecierea publicului mare, pentru care s’a tipărit dicţionarul- Ar fi fost de datoria stalului să încurajeze pregătirea şi tipărirea, dar, cum bugetele diferitelor servicii publice rămân de obiceiu în taina cheltuelilor adesea inutile, răspunsul îl cunoaştem de mai’nainte. Statul n’a prevăzut nici o sumă pentru publicaţiuni de natura lucrării de faţă. Şi autorii însufleţiţi de proiectul lor, au riscat totul, dând la iveală, pe sojoteala lor, dicţionarul Transilvaniei; o călăuză credincioasă pentru cei cari vor să fie exact şi pe deplin informaţi asupra tuturor localităţilor d:n Ardeal, Banat şi celelalte ţinuturi alipite- * , Cartea e un isvor de cunoştinţi, după Cari Ardealul se face cunos.ut altcum decât din sforăriala oratorilor de până acum, sau a călătorilor superficiali. Amănunte etnografice, dozajul populaţiei) repartiţiile pe naţionalităţi şi confesiuni; hartă administrativă ; toate merită o revenire mai pe îndelete din partea specialiştilor, ce s’au ascuns până acum întru rontăirea budgetului. Noi am ţinut să semnalăm eartea şi să ne arătăm stima pentru doi oameni, cari în loc să lâncezească urzind profeţii pesimiste în cafenea, au făcut ceace n’au fost în stare toţi directorii, inspectorii, şefii şi ceilalţi paraziţi ai aşa numitelor direcţii de statistică. 11 Convegno (Marzo—Aprile 1922) Nr. 3—4 An 11L Milano. Dând o mai largă atenţiune însemnărilor critice cafe urmăresc de aproape mişcarea intelectuală din Italia şi din streinătate, // Convegno, a devenit un prfeţios îndreptar pentru cititorul dornic să se informeze de orientarea intele tuală a italiei moderne. D. Lesare Angelini evocă figura dispărutului Giovani Verga, fără îndoială unul din cei mai de frunte prozatori ai Italiei şi un suflet din acele rari şi discrete, care şi-a desăvârşit opera în urftbră, retras de tamtamul obicinuit al literatorilor acestui început de veac. Opera sa se desparte) ca şi viaţa, în două epoce bine definite. Acea milaneză, perioada de preparaţie şi acea siciliană, de rodnică maturitate In timpul cât a stat la Milano, Giovani Verga, tînăr de o simpatie fasCinatoare, a fost cucerit de atmosfera morala neprielnică şi a scris Cărţi de-o senzibilitate dureroasă, poate cu o uşoară tinctură de romantism, dar în orice caz inferioare lucrărilor de maturitate. Una pecatri'e, Storia d’una capinera, Eva, Tigre reale (tradusă şi în româneşte) Eros... Fuga sa din Milano în Sicilia îndepărtată, ia proporţiile unui simbol; e fuga unui tînăr Cast pentru a scăpa de mre- 61 jele unei femei perverse. Cu toate acestea anii petrecuţi în Milano nu au fost ani pierduţi. A fost ca o boală care a scuturat din sufletul lui Giovani Varga, tot ce era impur şi Caduc, şi după care s’a ridicat înviorat şi lucid- Nedda, apărută la 1874, când Varga avea 34 ani a fost prima sa minune adevărată, se limpezea deodată toată euritmia nouă a scrisului său. Varga se regăsise, era un arbore sicilian replantat în solul natal, robust şi rodnic. Una după alta, Vita dei Campi, Malovoglai, îl Marito di Elena, Rusticane, Per le vie, Cavaîleria ruşti-cana, Maestro don Gesualdo, don Candeîoro ; toate de o sobretate neobicinuită într’o epocă în care domina rit' mul lui Carducci, toate de un adevăr şi o linie clasică ce va supravieţui formulelor şi curentelor estetice. Opera sa are ceva din cuminţenia potolită a câmpurilor, peste care anii trec fără să lase urme, ca umbra norilor. Iar moartea, a fost a unui înţelept. 0 fină analiză psichologică găsim în La Daffli-gella che amava le Bestie de Alfredo Panz'mi; studiul asupra lui Radyard Kipifng de Re-oto Seif a aduce o nouă interpretare a operii marelui romancier englez. Vorbind de Gândirea, dl Uiacom.j PrampO' Un , relevă desenele dlui Demian, şi din numărul de 1 Ianuarie poezia dlui AI. 0 Teodoreanu „Ca totdeauna", din care traduce un pasagiu, poezia dlui Bărgăuanu şi fragmente, din „Ceasornicul de nisip, al domnului Lucian Bjaga, din care traduce câteva rânduri caracteristice. . Arhivele Olteniei. (An /. Nr. 1 Craiova, preţul 30 lei). Din scrisorile şi biografia lui Traian Demetrescu, cetatea Banilor ieşia zugrăvită într’o întunecată culoare; oraş amarnic de negustori şi bogătaşi. Poetul cu plămânii devoraţi de ftizie, a strecurat Ceva din amăriciu-nea acestei constatări şi în paginiile sale de sfioasă şi fragilă poezie. 0 identică tânguire, am mai întâlnit apoi, tocmai târziu, numai la alt poet, mort ftizie, în alt „oraş de negustori", — Barbu Nemţeanu. Se pare însă că n’au fost de;ât exagerări de bolnavi. Cât priveşte Craiova cel pulin, era o învinuire nedreaptă. Să ne amintim numai că atunci când editurile noastre erau puţine şi sărace, acolo s’a tipărit „Colecţia Samitea" şi „Biblioteca de popularizare". Iar în timpurile din urmă, ajung până la noi, mărturiile unei adevărate eflorescente intelectuale. Societatea „Prietenii Ştiinţei“, a organizat conferinţe săptămânale ; Muzeul Aman, tot săptămânal ţine o serie de cursuri populare. Pe lângă vechea revistă Ramuri, au apărut dela înCeputul acestui an încă trei periodice; revista Năzuinţi, altă revistă Flamura pe care n’am văzut-o încă, şi însfârşit Arhivele Olteniei, sub conducerea drului Ch. Laugier. Găsim acolo documente desgropate, date asupra rămăşiţilor preistorice sau istorice, scormonite din pământul Olteniei, amănunţite comunicări şi dări de seamă asupra mişcării culturale din Craiova şi celelalte oraşe Oltene. Regionalism OUe&n, Îşi Întitulează dl Iorga o conferinţă cu juste observaţii— „Nu mă speriu nici de cuvinte, nici de o critică a cuvintelor. Şi voi spune fără înconjur că, pe lângă atâţia oameni de treabă, având oarecare simţ pentru ţara lor, şi eu 'sînt regionalist. De Ce? Răspunsul e simplu. Fiindcă viaţa unei teri nu se alcătueşte din forme perfecte cu îngrijere ierarhizate» ci din vitalităţi locale care adunate dau marea vitalitate generală. Şi vitalităţile loCale încap în regionalism, dacă-1 defineşte cineva cum trebuie ; • 62 QANDWEA Brâncuş, Simonide, Gănescu, Pal, Pas-cini, Stern, Schram, artiştii români de peste ho are sînt aproape necunos cuţi până şi cărturarilor noştri, ca să nu mai vorbim de cei mulţi pentru cari artă cu pecetea oficială fac zugravii tocmiţi sâ ne pângărească pentru totdeauna catedralele ce vor sâ supravieţuiască veacurilor. W. Schram născut Ia Orşova, ro--mân după mamă, iubitor al plaiurilor noastre, — a ajuns în loc de frunte în publicaţiile de artă germane şi milionarii au ericanii îşi dispută operile lui. Desenul inedite ce publicăm e din seria schiţelor după natuiă făcute în cel-dintăi război european. Clipa pr nsă de artist, când jivinele sălbătâcte se apropie de cadavre, — e una din ce e mai reprezentative şi sumbre desene, mai elocvente decât un tom pacifist, şi explică de ce publicarea operilor lui Schram ha fost interzisă în Germania războinică. E gloria văzută altcum decât în imnunle Imperialiste, şi în tablourile cu, soldaţi de plumb aliniaţi şi festivi. Ce pare cel puţin ciudat, că atunci când '“'în Capitală reviste cu puternice edituri la spate, dispar sau lâncezesc; aici în Ardeal, publicaţiile nu numai că îşi continuă apariţia cu jertfe ce înseamnă de multe ori eroism; dar işi dau toate silin-ţile unui tipar îngrijit şi odihnitor ochilor. Pe lângă bătrâna revistă o Asociaţiei, Transilvania; alte trei periodice îşi disputa lectorii. Cele trei Crişuri de la Oradea-Mare, Evoluţia de la Cluj, Co-sinzeana de la Oră ştie, toate tipărite luminos, Întocmite cu îngrijire pentru lectorul ardelean, care pe lângă visarea poeziei, cere şi împrospătarea unor cu-noştinţi de un enciclopedism fcuşor şi desfătarea unei ilustraţii alese cu pricepere. Şi ni se pare iarăşi ciudat, că atunci când gazetele ori revistele capitalei, vor să le reducă numai decât la o formulă unică; le judeci numai cu codul strict al gustului orăşenesc- Se uită că oamenii din jurul acestor reviste, sunt de aci, îşi cunosc sufletul cititorului, şi că acest cititor e mai ales cărturar de sat, curios să afle mai repede de cât controversele estetice şi curentele literare; o icoană a tuturor prescupăriior româneşti. Cu voie sau fără voie, toate revistele din Ardeal, hotărîte să se mărginească aici şi să-şi ţină apropiaţi cititorul de sat; nu se pot îndepărta prea mult de vechea Familie, apărulă atâtea zeei de ani la Oradea-Mare. Şi e fără îndoială un bine. Ce-a însemnat revista modestă a lui Vulcan pentru nenumărate generaţii de cărturari ardeleni, nu se pot mândri multe tipărituri din vechiul regat că au însemnat cândva pentru cititorii lor acolo, r\ar ce ne îngrijorează si s’ar cuveni să ' îngriloreze şi pe alţii, e moartea atâtor gazete ardeleneşti, sugrumate de scum-petea hârtiei. In Transilvania ziarul a fost întotdeauna un prietin pentru cititor, nu un simplu buletin care în schimbul banului de hârtie, aducea ştiri despre foametea din Indii şi incendiul vr’unui Circ din Milano. Cu ,,foiţa“ sau „foişoara11 lui de literatură şi enciclopedie, cu rubrica de sfaturi pentru plugari; cu humărul de Duminecă închinat literaturei patriachale; cu grija pentru toate manifestările de'cultură românească, gazetele ardeleneşti au însemnat oarecum cimentul rezistenţei noa stre naţionafe. Acum una câte una îşi sting pâlpâirea lor de lumină.... România cea nouă şi unirea sufletelor rămân să se înfăptuiască în besnă. Ac-ţiile fabricilor de hârtie, cresc. cum douăzeci şi şase de ani, muncitorii din Craiova şi-au încheiat ziua de 1 Mai —■ sărbătoarea muncii — ducând pe umerii lor, Ia groapă, trupul lui Traian Demetrescu. „In Mai când rozele înfloresc11, — cum a cântat el cu toată duioşia de ofticos primăvara, şi-a încheiat scurta viaţă, prin care a trecut cu trupul puţin ca sâ nu ocupe prea supărător loc, şi cu ochi de copil ca să lăcrimeze de toate durerile. A cântat florile, copiii, iarna care ninge peste ţintirime. A cântat sărăcia fiindcă îi măcinase plămânii; femeia fiindcă îl făcuse să sufere. A cântat munca fiindcă el singur plătise cu robie de intelectual, bucata de~ pâine. A cântat corbii fiindcă aveau să:i cron-câne de timpuriu pe mormânt. Şi scriitorii noştri după aceia f-au uitat. Nu ştim să se fi aniversat deopildă de către S. S. R. această zi de moarte măcar între o loterie şi un bal mascat. Muncitorii numai şi-au adus aminte de el. A fost al lor. Ai S. S R. e numai Dl Romulus Voinescu. Durghezul bine hrănit care prin civili-D Zaţie înţelege exclusiv pe cea materială: administrativă, edilitară, alimentară, e dispus să proc ame orice oraş american cu străzi curate, hoteluri bune, canali-zaţie completă-superior Florenţei şi în-comparabil faţă de murdarul Neapol. Cam aceiaşi confuzie e astăzi în” mintea fraţilor şi concetăţenilor din Ti ansilvania, cari deprinşi cu o. c vilizaţie materială superioară celei din Regat, proclamă drept bal anică întreaga viaţă a vechiului Regat". Ace istea le scrie d. V. Pârvan în ultim jl număra!ievistei,„lnvăţătoru!Român". Dar, spune savantul profesor de istorie, mi sitntem atât de neîn.emnaţi pentru civilizaţia Europei. învăţaţii noştri nu stau mai prej -s, prin calitatea operii şi prin contribuţia lor la ştiinţa universală, decât acei ai Apusului. Indestui artişti t i noştri, su .t preţuiţi şi dincolo de „bal.canicile1' noastre hotare. Ba poate, ţinând seamă la numărul de suflete ce alcâtue.c toată masa poporului românesc, avem încă îndestul de multe capete superioare. Cu timput, unii şi alţii ne vom cunoaşte mai bine. Românii din ţinuturile proaspăt lipite la trucul ţării vor şti să deosebească sub pecinginea politicianismului care a întunecat tot ce-am avut vrednic în suflete, - forţele culturale ale vechiului regat. Minorităţile însă vor fi mult mai statornic înclinate să găsească; şi mai departe Inferioară cultu a noastră, şi nu o vor cerceta-o decât poate, în ce are mai slab, pentru a-i descoperi cusururi. E de aceia o datorie sâ se dea cărţi în limba maghia ă, germană şi , usă, acestor concetăţeni de altă naţionalitate. Dl Pârvan chiar ndică cum să se facă aceaste. Să se traducă tot ce e m3i de seamă în I te atura şi şti nţa ! oastră, Să se dea expuneri critice şi istorice asupra artei noastre, să se facă albume, colecţii şi călăuze bogat ilustrate Frumoase gânduri! înţeleaptă îngrijorare! Dar cine să le împlinească aceş ea toate?.. „Sâ se traducă. . să se dea . . să se f că. ..". Există un subsecretariat al minorităţi or. Cunoaştem cifră cu cifră câte sute de mii a plătit înti’un an pentru întreţine; ea unei singure gazete politice de partid. Mai ştim, că acolo ne-am oferit noi mijlocitori pentru un poet maghiar ca e tradusese iiricii noştiî, —şi nu cerea de cât să î-se tipărească volumul ; - şi ştim că subsecretariatul a devenit deodată sgârcit- Era şi drept. Ce aport politic pentru Interesele de partid însemnă un volum de versuri ? Şi cu n s’ar face acestea când pentru a ne cui oaşte noi înşine, nu s’au făcut n ci albume, nici colecţii, nici călăuze ilust ate? Nu, nu, are dreptate Dl Pârvan, suntem departe de Balcani. Ac.lo stau bulgarii. In mijlocul maşinismului formidabil care * răsuflă prin supapele uzinilor, în mijlocul capitalismului hipertrofiat după război, şi în mijlocul maselor proletare din ce în ce mai dârz închegate întru J © BCU Cluj QANDirEA apărarea drepturilor, bietul intelectual rămâne pipernicit şi singuratic, abia în stare să-şi câştige cu anevoe o pâine cu miezul aspru, t la discreţia întâmplărilor. Nici o solidaritate de ciasă nu-1 leagă efectiv de semenii săi. Invidiază salarul unui lucrător tipograf, Cerşeşte o sinecură ori moare orgolios într’un spital. E o mică tragedie, ce se petrece alături de fiecare dintre noi şi Ia care n’avem când lua samă. De fapt, el intelectualul, a creiat şi puterea maşinli-lor zămislite din gândul şi imaginaţia lui; din exploatarea intelectualului s’au urzit şi ceic mai multe averi uriaşe şi tot el, odinioară a dat filn ţă şi ideologiei socialiste, după care, preludiu al lu-mei viitoare, armatele de muncitori merg în cadenţă, cot la cot, spre-o biruinţă apropiată. Să iată creerul ingenios şi darnic, cărţile citite în biblioteci mucede, ani! de învţătură eroică — toate acestea nu măi înseamnă nimic. Nu mai sunt îndestule nici pentru plata chiriei într’o căsuţă de periferie, unde a fost alungat de samsarul îmbogăţit. In lumea cea nouă, intelectualul nu se bucură, nici măcar de generozitatea din care s’au înfruptat bufonii regilor de odinioară. . . . Qui s’adresse aux intelectuels, se intitulează un articol semnat de Gastoti Sauvebois în La Revue de L’Epoqae. E vorba de ultimile proteste ale inteligenţei din Franţa împotriva situaţiei morale şi materiale ce i-s’au creiat într’o lume unde stăpâneşte argintul, şi unde tehnica elimina cugetarea. Revistele de studii pur ştiinifice, istorice ori filosofice sunt pe cale să dispară; cărţile îndelung pregătite zac îără să cunoască lumina tiparului, bibliotecile învăţământul, carierele care n’au în vedere câştigul imediat — sunt primejduite. A fost mai întâi un strigăt de alarmă. Un început de mişcare. Si nu o mişcare de mandarini/ Căci mai mult decât de soarta materială’ intelectualii s’au îngrijorat de menirea inteligenţei în miezul civilizaţii, de îndatorinţa lor morală. A fost la început manifestul grupului Clarte, apoi manifestul grupărei, Parti de l'In-teligence, apoi manifestul cercului Arti-sms des Jours nouveaax. Inteligenţa care a dat întotdeauna ritmul humani-tăţii, părea hotărâtă să-şi revindece un drept moral, în alcătuirile proaspete ce se vesteau după război. A venit mai târziu Confederaţia lucrătorilor intelectuali, care părea să aducă acestor dorinţe patetic exprimat în manifeste, şi un sâmbure de organizaţie practică, Alte grupări mai mărunte au răsărit ca o floră îmbelşugată, pe urma celor dintâi semănători ... Si din acestea ce s’a ales? Sindicatele, confederaţiile, asociaţiile, grupările, cercurile, au început să tânjească, unele au murit; după ce şi-au ales bineînţeles presidenţi, comitete, secretari, giranţi . .. intelectualii s’au dovedit încă în neputinţă de organizare activă şi energică. Toată acţiunea s’a înecat in planuri şi prospecte platonice, intelectualul rărrune astfei cel mai trist proietar. Se întoarce in cămăruţa lu-i cu rafturi de cărţi, unde se ascunde în întuneric, să p ară discret ... Iar în acest timp afară, la lumină, lumea cea nouă se yrzejte fără el. Amatorii de cărţi rare, de tablouri şi lucrări de artă, erau taxaţi odinioară printre maniacii care îşi risipesc astfel averea, — şi adesea se ruinează spre disperarea moştenitorilor. Astăzi, o colecţie, fie o biblioteca, îie o galerie de tablouri şi sculptură, f-,e o vitrină cu medalii ori porţelanuri, preţuesc o avere care adesea întrece evaluarea unei moşii t pentru moştenitori o afacere mal bună decât un pachet cu acţiuni, cu cursul scăzut pe piaţă şi supuse Impozitului pe capital, pe venit şi alte capricii ale legisia-ţiilor financiare. Acum câte va luni, Fer-dinand Vanderem cr,ticul literar de la fţevue de France, a vândut o parte din bibliotecă cu peste 200 mii de franci. Şi de închipuit e că, amatorul nu s’a despărţit din viaţă de cărţile cele mai dragi. Acum citim în „La Rennaissance de l’Art et des Industries de luxe ‘, câte-va preţuri cu care s’au vândut colecţiile de Artă în ultima lună. Întrec transacţiunile dela Bursă. O singură stolecţiune; Eengel Gros, a atins cifra ae 6,272.394 fr., cât budgetul unui minister român mai modest. după valuta de ultima oră Pe o singură monedă de aur, cât un nasure de manta cazonă „Calabre, Tarente“, cu efigia lui Ceres s’a încasat 20 mii franci, pe altă monedă cartaginezâ 19 mii franci, o Victorie de Samotraee în argint 10 mii franci şi aşa mai departe. Cam în acelaş timp s’a evaluat colecţia de obiecte de artă pe care milionarul William H. Merriman, trăit mult timp la Roma, a dâruit-o Muzeului d.n Brocklyn, oraşul său natal. Colecţia a fost preţuită la 15 milioane franci. Dar în afară de această colecţie, initio..arul american a mai lăsat o galerie de tablouri hollan-deze din Sec, XVll-lea muzeului Metropolitan din New-York, evaluată la alte vre-o 7—8 milioane; iar Academiei ame-ricne din Roma, opere de ale sculptorilor şi pictorilor americani moderni şi toată biblioteca sa de artă, preţuind şi acestea vre-o 2 milioane, iată dar, că arta, pentru ori cine în afară de artistul creetor ce moare după tradiţie sărac, e o afacere tot atât bună ca exploatarea unui teren petrolifer depiidă, . Ccriitoriii ceţoşi ai Nordului au fost ^ întotdeauna atraşi de soarele italiei. Şi Merejkovschi, şi Shelhy şi Sln-chievici, şi lbsen, şi Bjornson, şi Strind-berg, şi Iacobsen, şi Heise, şi Gorchi, şl Bunin ... Ce listă fără sfârşit s’ar înşira să plictisească lectorul 1 . . Iar mai ciudat e, că aproape toţi aceşti scriitori nu s’au mărginit la vagabondagii pe ţărmul Adriaticei; la pelerinagii în oraşele cu ruini, cu pieţe însorite şi cu muzee unde îşi tărie "spleenul englezi cu hainele cadrilate şi cu mâineie roşii încleştate pe filele Beadekerului. Mulţi, cuceriţi de lumina Italiei au întârziat acoio, au scris opere inspirate de această peninsulă cu iazzaroni şl portocali; 6j | întorşi acasă au rămas pentru- totdeauna cu nostalgia cetăţilor moarte peste care luna îşi plimbă lumina rece, în nopţi fără seamăn. Nici unul n’a avut însă inima atât de latină, ca romancierul olandez Louis Couperus. In Le-Mor,de Nouveau, via*a şi opera acestui latin prin adopţie, e cu deamănuniul cercetată de Adrienne Laut&re. „Mă simt puţin olandez oricât de scumpă mf-ar fi limba,-cea mai bogată, cea mai minunată din câte cunosc — şi nu m’aş simţi niciodată francez, deşi locuesc în Franţa. Dar mă simt italian, şi e curios. Mî simt ca un italian care n’ar fi trăit în Italia demult timp, şi care, la întoarcere şi âr fi dat mai bine seama cine e şi ce e; un meridional care a lâncezit într’un climat de nord, umed şi trist . . .“ - Nu amintesc oare acestea, declaraţiile italofile şi egotiste ale lui Stendhal ? Emoţionat în faţa unei coloane romane rupte, cucerit de poezia unui arc ruinat din secolul XIII, stăpânit de Tintoreto, Veronese şi Tiţfan; opera lui Couperus, e de cea mai latină înspiraţ e şi aproape toată e încadrată în decorul vechei Rome. In Muntele de lumină, evocă domnia lui Heliogabai. In Komedianten descrie viaţa histrionilor angajaţi de edili pentru jocurile megalesiene, sub împă‘ raţia lui Domiţian. In Antiek toerisme, călătoreşţe tu Publius Sabinus Lucius spre Alexandria, pe o qudrirernă protejată de statuia de argint a Afroditei. In Martia, asistăm la asasinarea. Iui Comod ; în Ultima dimineaţa la Tibur, ase .Itâm împăratul Hadrian plângând în vila sa de pe Tibur moartea lui An-tinous; în Asasinarea nebunului, vedem pe Caligula blestemând luna; în Exillatul din Tomis asistăm la moartea lui Ovidiu în ţinuturi barbare, unde ma-. rea e duşmană şi cerul trist. Toate acestea, şi încă o jumătate de duzină de volume, scrise cu erudiţie şi graţie; cu o putere de evocare care aminteşte pe Merejkovşki şi întrece pe Sinchievici ori Bulver Llyton. Fără îndoială un scriitor şi o operă pot fi judecate din variate şi contradictorii puncte de vedere. O scară a valorilor absolute e greu de stabilit. Scriitori glorioşi acum o sută de ani sui definitiv îngropaţi acum, alţii obscu atunci, abia au intrat în gustul publicului şi au fost ratificaţi de critică, după ce zeci de ani cărţile lor se prăfuiseră în rafturi. E cazul lui Stendhal, Fromentin, Maurice de Guerln. De mult însă n’am citit o revizuire a valorilor mai îndrăzneaţă, ca acea tipărită de Jean Carrere sub titlul „Les mauvais maîtres”. Aci nu e vorba de reabilitat vre’un scriitor prea curând uitat; dimpotrivă, reputaţiile cele mai strălucitoare ale literaturii franceze, snnt chemate înaintea unei justiţii severe şi condamnate îără îndurare. Nu.se cântăreşte valoarea pur literară a operilor, ci se demonstrează Influenţa nefastă asupra generaţiilor, abătute din drumul lor şi adesea sufleteşte desaxate. Pe rând ne sunt prezin-taţi: Rousseau ca apostolul vinovat al © BCU 61 OÂNDlRhA unui individualism bolnăvicios şi himeric ; Chateaubriand. creatorul melancoliei moderne, sterile şi retorice, funeste voinţei sănătoase pe care o cere viata sociala; Balzac profetul inconştient al ariv.smului actual; Stendhal, propagatorul sec al egoismului; George Sand, întruparea pasionată a femin smului în cea mai nefericită înfăţişare a sa ; Musset, cântăreţul freneziei sentimentale, Bau-delaire stăpânit de frica vieţii şi de vedenii bolnave. Chiar Flaubert, cu toată nobila sa vîaţă şi fanatismul artistic, e un nihilist în ultima analiză ; Verlaine, cu tot farmecul- poesiei sale simple, nu exprimă decât decăderea morală cu toate convulsiile ei; Zola în loc de o vastă epopee populară nu a lăsat decât o monografie întunecoasă a pesimsimu-lui de la sfârşitul secolului trecut. Buni maeştri, sănătoşi şi înviorători sufletelor obosite nu găseşte Carrăre, decât pe Mistral şi Moreas, Cam inegale tăierile balanţei .... Von Schaen s’a prezintal la quai d’Or-say.. Von Sqhaen a părăsit Parisul la 10 şi 15 .. Aceste ştiri prinse de antenele staţiunilor telegrafice fără fir, anunţau laconic şi banal la începutul Iui August i914, prooiogul vastei drame care nici acum la Genova, nu se poate în-cheiâ. Tot astfel furtunile sunt vestite de o abia văzută pasăre albă ce fuge înaintea norilor fumurii. Numele lui V