■ ■ J|y -jji; *1- / f \ . * - . ! ' j ■ - ; : ! • "T .--! J#* Iii'__________ _ _ J '--ii ti' N. GRIGORESCU DESEN CUPRINSUL: Ion Pillat: Căsuţa din copac. — Gd.: Sub judecata vremilor. — Cezar Petrescu: înjunghierea din fundătura 13 Septembrie.— Lucian Blaga: Sufletul satului. —A. Davila: Dintre cei răposaţi—Tosti. — Ion Darie: Omul de calcar. — Isaia Tolan: Cântec de Iarnă. — George M. Vlădescu : Micica. — Marcel N. Roma-nescu : Clopotele. — O. Tafrali: Însemnătatea şi scopul artei. — G. Talaz: Negură. — A. Pop Marţian: Iarna. — Ligeti Crno : Drumul literaturei maghiare în Ardeal. — C. Sudeţianu: Disociarea ideilor. — A. Dominic: Germania intelectuală de azi: Expresionismul. — Dinu Geoglovan: Către Venus. — Ackeron & Comp: Idei, oameni şi fapte.—Desene de Grigorescu şi Demian. Cărţi şi rfiitato m^'ranira mămuţă. -aiiiBM — rrrrrtrr ■rnîrrny' I Bibi. Univ. Cluj | | Exemplarul 5.— Lei. Lei 5.— Exew©lBCU Clm La Revue universelle Revistă politică, literară, artistică, socială Toţi cari se interesează de politica externă Apare la 1 şi 15 ale fiecărei luni Toţi cari voiesc a cunoaşte mişcarea tuturor ideilor mondiale Abonament anual 90 franci, 6 luni 50 franci. Toţi cei preocupaţi de marileprobleme ale Costul unui exemplar 4 fr. - economiei politice şi finanţei înternaţionale Paris 157, Bouievard. Saint-Germain (6e) trebue să citiască şi să răspândească ' L’Europe Nouvelle Revue Bleue Revistă săptămânală pentru chestiuni externe, economice Revistă politică şi literară şi literare Apare de 2 ori pe lună. Abonament anual 90 franci, 6 luni 50 fr., 3 luni 30 fr. Abonament anual 55 franci. 92, rue de Miromesnil, Paris. ' 286. Bouievard Saint-Germain (Vile) Parts. La Revue de PBpoque La Connaissance Publicatiune lunară ilustrată de expresiune şi studiu Revistă literară şî de idei. • idei, arte şi litere Abonament arsua! 35 f anei. Abonament anual 28 franci. . , Paris 9 Galerie de la Madeieine (Se) Paris 13, rue Bonaparte (Vie), La Bata iile La vie des lettres 1 Economică, socială, uvrieră, ţărănească, maritimă, in¬ - Artă şi literatură. telectuală, documentară, literară, humoristicâ, eclectică etc Abonament 4 volume 20 franci, I Apare de 2 ori pe lună. 20, rue de Chartres, Paris-Neuiliy * Abonament anual 12 franci. Paris, 2 Rue de l’Hotel de Viile (IVei Qa ira' Le Crapouillot Revistă lunară de artă şi critică Revista pentru literatură şi artă Abonament anual 15 franci belgieni. Paria, 5 place de la Sorbonne 61. Hofstraat, Eeckeren-Anvers. . ' , La rSouvelle Revue Francaise La Gr aride Revue Revistă lunară pentru literatură şi critică. Revistă pentru toate ramurile de cultură. Abonament anual 48 franci. Abonament anual 38 franci. 3, Rue de Grenelle, Paris (Vie). 37, Rue de Constantinople, Paris (8e). Les Marges Le Monde Nouveau Revistă literară fondată in 1903 de către Revistă pentru strângerea legăturilor sociale, dl Eugene Mont fort economice, literare şi artistice între Franţa Apare lunar. Abonament anual 22 franci. şi străinătate. Administraţia : Librairie de France 99 bouievard Raspail Apare lunar. Abonament anual 50 franci. Redacţia: 5 Rue Chaptal, Paris (IXe). 42, bouievard Raspail, Paris (7ej, ’ GÂNDIREA GEZA 3AN0UIIZ APARE LA 1 ŞI 5 ALE EIECĂRII LUNI ' Calea Regele Ferdinand 26 REDACŢIA ŞI ADMINISTRAŢIA . • CLUJ . CLUJ, CALEA REGELE , FERDINAND No. 38 INSERŢII ŞI RECLAME: se fac la administraţia revistei şi la toate agenţiile de publicitate cu un scăzământ de 20%- REDACŢIONALE: Pentru recenzii şi anunţarea apariţiei dnii autori si Confecţionează haine casele de editură sunt rugate a trimite cate două exemplare. Manuscri- en gros şi en detail sete nepublicate se- ard. Cărţile şi manuscrisele rugăm a fi adresate re¬ cu preţuvi reduse. vistei şi nu personal ABONAMENTEl an ioo Lei, 6 luni 50 Lei. V Pentru instituţiuni şi autorităţi 200 Lei anual. .-. In străinătate 200 Lei anual. © BCU REDACŢIA Şl ADMINIstRAŢIA : CALEA REGELE ferdinand No. 38 CLUJ rea ' LsiTessAeA - A©Ti/Y\cAv€>ciauA APARE LA 1 Şl LA 16 ALE FIECĂREI LQINl REDACTOR! CEZAR PETRESCU. ANUL tl No. 2 1 MAI 1922 EXEMPLARUL 5.— LEI SUB JUDECATA VREM1LOR. S’a scumpit hârtia, s’a scumpit tariful poştal, luna aceasta se va mai scumpi şi tiparul. Am cetit un cuvânt frumos — era comparată hârtia cu o pâine, de care cei săraci vor fi deacuma lipsiri! In ţara noastră ar fi fost cultural nevoie ca toate publicaţiile să-şi aibă apariţia protejată, măcar pentru umilul merit de a fi scrise în româneşte. Măcar pentru nevoia de a avea atâtea ziare şi reviste câte au şi străinii în ţară la noi. Măcar pentru că veac un întregi nu am avut în subjugatele ţinuturi această libertate. Măcar pentru că protejăm fabrici şi negustori! Si mai ales, măcar pentru jertfa ce pretutindeni şi de atâtea ori, în oprimare au făcut-o oamenii, vârsându-şi sângele, de doryl dreptului de a vărsa lumina prin cerneala neagră! Nu concepeft, pentru scriitor sine-uri, ce echivalează cu un rânced şi< slugarnic blid de linte. Artistul nu trebuie şi nu are nevoie de protecţie. „El va să rămâie mândru* * chiar până la cea mai joasă a Iui speţă. Dar am fi găsit de cuviinţă o protecţie a citi torului, o protecţie a scrisului. Nu protecţie negativă şl nedreaptă, cum e cenzura când din nefericire e; ci o protecţie pozitivă, încurajatoare a răspândirii şi realizării scrisului românesc. însă sărmanul Stat a găsit cu cale să scumpească poşta, percepând astfel asupra presei, şi litera-turei, şi şcoalei, un omorâtor „impozit pe gândit". Alături, scumpeteâ hârtiei complectează dezastrul cultural. Dacă fabricelor de hârtie le mergea prea prost, - statul trebuia cu jertfă să le mai dea privilegii, pentru ca să nu scumpească învăţătura ca în acele ţări barbare, ce mai rău ca în Rusia au 90% ce nu ştiu ceti. In interesul civilizaţiei, Statul trebuia să se jertfească pentru mu’t prea vitalul Război cultural, întru care cele-!al,te ţări, fără stare de asediu sunt mobilizate acum, W dacă fabricilor de. hârtie nu Ie- a mers chiar rău, ci dimpotrivă dau dividende mari, atunci tolerarea dividendelor şi mai mari, constitue o crimă. dudece fie care ... Hârtia însă s’a scumpit. . _ Scump, tot mai scump, s:risul devine un privi legiu al celor bogaţi, Publicaţiile ce se închid amintesc bisericile ce se închid. Cetitorul ne mai având ce foaie să-şi aleagă, pierde şi dreptul de a’şi alege învăţăturile, şi credinţa în învăţătură! ---------------------:--------------------------i----- Căsuţa din Copaci Se leagănă şi astăzi când vântul suflă ’« frunză, Sus pe stejar ’nălţată, căsu\a din copac. Cu gazda mea bătrână ce bine mă împac! îi duc bolnavu-mi suflet, de oameni să-l ascunzâ. Un suflet ce să uite trecutul nu putu, ’ Şi care jalnic bate mereu la altă poartă Un suflet ce iubirea nehotărât îşi poartă Din loc în loc, zădarnic ... O, vindecă-mi-l tu ! Tu, ce eşti sora bună cu aripa şi ramul, Prîmeşte-l la fereastra de cer cu ciocârlii. Tu, ce nu eşti legată prin grele temelii . De ţarina prăfoasă, dă-i să’şi serbeze hramul; Pădurea şi văzduhul şi vântul, la un loc, Şi ruptă din pârjolul apusului de soare, — Făcând din creangă ’n creangă, viu, flacăra-isă sboare O veveriţă roşie cu coada ei de foc. Florica 1921 ION PILLAT E normal ca cetitul să devie un lux? E, normal ca scrisul să "fie un privilegiu? Dar purificarea scrisului nu a făcut o nici când banul cel fără de miros. E morală această restrângere? Foloseşte această sugrumare a culturii? Cadrează cu clipele de istorie prin care trecem cu ochii legaţi? . „ Nu valorează nici azi, viersul lui Eminescu sau proza lui Carageale, cât un vagon cu tnazere, între bogăţiile naţionale? Trebuiesc permise pentru a gândi? E nevoie de participare la trusturi pentru a scrie? . ' * . ' . * * ' ' Azi se dau subvenţii de zeci de milioane pentru poliţie, milioane pentru alegeri, milioane pentru operă, sute de mii pentru ziarul politic, şi între patru şi cinci miişoare pentru ajutorarea tipăririi unei reviste literare. Nu e oare un dezechilibru amar pentru ori ce entuziasm dezinteresat? Cerşeală injositoare! Pomană ne- © BCU 26 QAND1REA schinâ? Nu ar fi mai frumos, maî civilizat; ca aceste subvenţii mărunte sau mari, tiparul să le poată refuza? Nu ar fi logic ca având mii de cetitori, să poţi le dai tipar şi hârtie în preţ necămătâresc, ca sâ poată trăi independent? Nu ar fi demn, câ întreaga presă să nu socoată aceste atacuri împotriva unui partid, ci pentru cultură? Si să dea dovadă că nu e politică toată presa, solidarizându-se întru a-şi apăra scrisul ? Care sâ fie soluţia ? Suntem sub judecata vremilor, mâine subt osânda lor. Azi cei Mari se tocmesc ţigăneşte pe un tablou, şi nu le pasă de tragedia scrisului, nu le pasă de multe, şi se socot protectori, auzind cerşeli! Pe vremea lui Ludovic al XlV.-lea sau a Medicisilor, însăşi Principii luau apărarea artei; dar nu cu fraze seci, ci din toată inima şi din răsputeri. Şi sărăcirea chiar a vistieriilor de atunci, întru artă, nu a dat acea comoară de idei şi frumos pe care azi nu o putem aprecia cu nici o sumă de milioane? Alte ţări? Alte timpuri? Alţi oameni? Poate! Dar să luăm seama că, după cum suferinţa unui poet poate mânji o glorioasă domnie, după cum veacurile nu ne vor ierta mizeria unui Eminescu, poate că subt judecata neîndurătoare a vremilor, ne va roade remuşcarea.de a fi trăit cu amăgirea unor „vremuri mari" atunci când puteau apare numai publicaţiile puternicului zilei, se puteau juca numai piesele de teatru ale comitetului teatral, se adăpau la ştiinţă numai cei ce aveau protecţie la valută ... Gd. ÎNJUNGHIEREA din FUNDĂTURA 13 SEPTEMBRIE. Intre cele două rânduri de geamuri praful nu fusese clintit de mult, câte-va muşte moarte de astă toamnă, zăceau în colb cu aripele uscate. Şi ce cer turbure prin sticla murdară! De acolo soarele trebue sâ lumineze întotdeauna mâhnit. — Biata Margareta, biata Margareta! Se răsuci brusc. Oare a vorbit tare? Nu se poate. Grefierul nici n’a ridicat ochii, scrie înainte. Ce enervant scârtâe peniţa pe hârtia albă.. Se întoarse Ia loc, la fereastră, şi păru că priveşte cu luare aminte strada pustie. In fată, la cârciuma cu firma ruginită o birje, aştepta în ploaie. Ce tristă e resemnarea calului ud, cu genunchii îndoiţi şi cu urechile pleoştite în ţburăl Şi ce posomorită e toată uliţa aceia mărginaşă în ţârîiala oblică a picăturilor; cu gardurile strâmbe, cu maidanul plin de gunoaie şi Spini fumurii, cu cele din urmă movili de zăpadă acoperite de sgură. — Biata Margafetai -Procurorul îşi simţi gura coclită. Oare a suferit? Medicul spune ci prima lovitură de cuţit a fost în inimă, n'a avut când îşi da seama că moare. Buzele ei care miroseau răcoros a mentă; vinete acum şi strânse într’o spaimă de copil... Ronţăitul peniţei se opri şi grefierul se ridică împingând scaunul. îşi admiră scrisul înflorit din procesul-verbal, aşternu sugativa roşie deasupra şi aşteptă ordin. . — Aşa dar s’a sfârşit tot, au s'o ducă la sala de autopsie, au să-i spintece trupul palid, au să-i scoată inima ei mică şi au s’o poarte din mână în mână ca pe o pasăre moartă. Biata Margareta! Grefierul respectă tăcerea şefului şi păşi în vârful degetelor, deschise uşa încet, trecu în camera moartei să fumeze şi să mai afle încă odată din guta babei, cum s’a întâmplat. îşi pusese ochii pe căţeluşul alb cu panglică, al ucisei, şi gânieasăfacă o bucurie copiilor. Singur, Procurorul îşi lipi fruntea de geamul rece. Tristeţea îi ridica un nod amar în gât. Acum putea vorbi tare, — Biata Margareta 1 Câţi ani sunt deatunci? Cincisprezece. Ba nu, şaptesprezece acum chiar, în primăvara asta... Cum o aştepta atunci să-şi arunce ghiosdanul de şcoală, să meargă în livada din fund, lângă cireşii şi copăceii mici de pOmuşoarâ, acolo unde era o bancă şi o masă surită de ploi, cu iscălituri scrijilate şi, unde au săpat cu cuţitul o inimă străpunsă de o săgeată cu monogramele lor înlăuntru. Ce ochii cu o urmă de râs în pupile, avea Margareta atunci! Şi cât de melancolic, în mahalaua aceia, răsunau împuşcăturile la poligonul de tir, şi seara goarna stingerii Ia căzărmi.. Cum de-a uitat, cum de-a putut uita?. A mai avut el de atunci ceasuri ca acelea ? Ca atunci când i-a strâns îhtâia oară degetele subţiri cari se sbăteau speriate... Avea o bluză albastră, abia rotunzită de sânii mi i; sânii aceia unde a întrat cuţitul... Şi când i-a sărutat gura odată, o singură dată... De sub frunzele crestate, culeseserâ ^amândoi căpşune, pe buzele ei rămăsese o picătură roşie, ca un strop de sânge... A simţit că i-se învârte pământul sub picioare, nu şi-a dat sama, i-a cuprins gâtul şi a sărutat-o lung, lung, înăbuşitor pe dinţii mărunţi... Cum se sbătea în încleştarea lui lacomă şi cum Ie-a fost ruşine apoi, cum nu s’au mai uitat unul în ochii celuilalt. O pasăre a venit atunci în cireşul de deasupra şi a început să cânte înşelată de nemişcarea lor. A fost aşa de nou pentru ei, aş'a de pasionată răsună chemarea pasării, secera fină a lunei străluci deodată atât de nepâmântească printre crengile subţiri, că fără voe mâinile lor s’au căutat iarăşi împăcate. Cum de a -putut uita?.. Anii l-au cuminţit, facultatea, planuri; — ce repede s'a desprins de cartierul acela mărginaş care i aducea aminte de sărăcie, de umilinţele şcolii şi de fetiţa aceia cu trupul mlădios ca nuiaua şi cu buzele răcoroase... £i ce a făcut de atunci? Ce i-a adus cuminţenia lui îndărădnicâ? însurâtoaiea pusă la cale cu tocmeli, cu foaie de zestre, cu certurile din fiecare zi... Ce păr fără culoare, anemic şi rar are Mimi ! De ce i-o fi făcând întotdeauna supa aceia roşcată care nu-i place?... Cum seamănă copii cu ea, încăpăţînaţi, cu dinţii rari, cu urechile depărtate de cap şi fără sânge... In fie care săptămână doctorul îşi găseşte la el de lucru... La masă tot felul de sticle cu medicamente, şi copii cu untura lor de peşte» şi Nicuşor care zbiară de cum se luminează de ziuă... Ce viaţă Doamne, ce viaţă I... Cât a costat oare pălăria oare şi-a cumda i \ i j © BCU Cluj QANDlKEA , „ Mirni lunea trecută?.. Trei sute.., Nu; patru rat-o M urjt îi şade ! Nici odată n’a văzut-o îmbră îîîi'intr'o haină ca lumea. De ce o fi certând toată rina servitoarele?... Şi în biroul lui întotdeauna praf, hârtiile răsturnate, cărţile picurate de cerneală... Cum nu le-a văzut acestea toate până acum? fişa are să f,e Si mâine, şi întotdeauna . . . Oare e o canalie de nu şi poate iubi nevasta ; are inima uscată de nu i s dragi copii?.-. îi urăşte,.. Da, acuma îşi dă sea mă • N urăşte. Cum seamănă top cu Mimi Cu părul murdar şi scrofulos... Ce păr lung şi greu avea Margareta! 0 floare cum îi ţinea loc tuturor podoabelor şi cum îi iubea! Adineori, sigilând hârtiile a găsit fotografia lui de şcolar, strânsă acolo, eşită de soare, cu colturile îndoite. Pe unde n'o fi purtat o până ’ a ajuns în casa asta a morţii... A mai iubit ea pe altul ?... Omul acela care a ucis-o, cu mâinele păroase şi tari, zice că l-a iubit pe el ani de zile... Se poate?... Ce păros e! U-n adevărat criminal... Tipul clasic. Şi pe ista o să-l achite juraţii? Cum 1 a putut iubi oare, ea, care era aşa delicată ?... Ce-a făcut a-tăpa ani? In lumea asta grosolană de beţivi şi mahalagii, cum a trăit fără nici o lumină, aşteptând omul păros să se întoarcă acasă beat, isbind- o cu pumnii, în fie-care noapte,.. Toţi martorii spun că era un beţiv şi o bătea. Oare îşi mai amintea ea seara, de cireşul şi de cântul păsării, de sărutarea aceia lacomă?... Ce trist trebue să fi sunat şi acum, seara, împuşcăturile la poligon şi stingerea la cazărmi.., Oâre plângea atunci?,.. Era frumoasă şi când plângea. Ce urîtă e Mimi când se sclifoseşte... 1 se şterge pudra şi naşul i se face roşu... Pe toate mesele zac batiste murdare. ., In casa lui n’are să mai fie nici odată ordine ? Şi el s'a făcut rău, nesimţitor: îmbătrâneşte.. Cât de puţin s’a schimbat Margareta ! Moartâ, seamănă încă cu fetiţa de atunci.,. Şi sânii ce mici de copilă,, acolo unde a întrat cuţitul... Cum s’au îndesat toti să vadă când i a desfăcut doctorul haina... Unul a pipăit cu degetul. Ce brute! ce brute!.. Trei împunsături numai, abia se cunoşteau sub sângele închegat... E destui atâta ca să moară un om ?„. Cum au s’o spintece la au'opse. Pieptul acela mic care svâcnea în strânsoarea lui... Are să mai poată el deacum săruta o femee?... Ce buze moi şi uscate are Mimi. Şi cum îi miroase părul fad, parcă e spălat cu leşie,,. Oare altora li se pare, ispititoare? Secătura aia de Stoicovci vine prea des la ei. Are să-l dea întro zi afară. Margareja l-ar fi înşelat vre-oda^ă ? Mâinele ei subţiri.. îşi aduce aminte de seara ceia când a venit ţiganca cu ghiocul . . . Era în August. Stăteau] în cerdac, pe margenea de lemn era o farfurie cu caise, îşi an?,?t®§te bine. Ţiganca i-a căutat în palma cu linii subţiri, şi el i-a dat un ban de argint, singurul pe care-1 avea . . . După ce-a plecat, i-a luat şi el mana, s’a făcut că-i cercetează liniile misterioase in palma trandafirie şi-a potopit-o deodată în sărutări, ® inc-1®e*ura pumnului, acolo unde e pielea fină. şi cu vine albăstrii. Ea şi a smuncit degetele din încleş-io^6 §1 3 r^urna^ farfuria, caisele s’au rostogolit ^ ,P®-.scânduri, şi dincolo de cerdac, în nisipul cen 1I-ei’ ?azonuî cu bănutei albi. Motanul cel lui H?1U 3- s*r't ^in sornn privind surprins, cu ochii ferpa6» Stlc.^ verzui. Atunci a venit mama ei la S |ra ?' a întrebat sever'; -—Ce faceţi copii? Marcă rif * a î?i *inea râsul supărată şi el s’a făcut e§te, foarte atent la rândurile cărţii . . , Ce Sufletul satului ^ Copilo pune-ţi mâinile pe genunchii mei. ... Eu cred că veşnicia s’a născut la saţ. Aida orice gând e mai încet, şi inima-ţi svâcneşte mai rar ca şi când nu ţi-ar bate în piept ,, ci adânc In,pământ — undeva. tAici se vindecă setea de mântuire, ■— îşi dacă ţi-ai sângerat picioarele te aşezi pe un podmol de lut. . Uite, e seară ... Sufletul satului trece pe lângă noi: ca an miros sfios de iarbă tăiată,-ca o cădere de fum din streşini de paie, ca un joc de iezi pe morminte înalte. / . LUCIAN BLAGA, •H. ■ ________. : ________________ carte era ? Avea o legătură roşie de pânză. Ciudat. Cum nu s’a mai gândit nici odată, şi acum îi revin în minte limpede, ca şi cum s’ar fi petrecut eri. Are să mai poate uita de acum? Şi diseară trebue să meargi Ia teatru; să râdă, ce corvată! Cât dfe nesuferită e Mimi cu binoclul ei, cu care cercetează toaletele celorlalte femei din sală, parc’ar face o anchetă ... Şi cum le găseşte cusururi la toate . .. Şi cum clipeşte din o hi mărunt, prefăcându-se mioapă fiindcă i-se pare fă e mai distinsă aşa . . . Ce cehi cu gene lungi avea Margareta! Când aVe a privirea în jos, umbra genelor cobora albăstrie pe obraji. Va fi fost pentru e! o fericire mai mare, de cât să poată săruta umbra aceia tremurătoare? Ce l-a oprit? Cât îl va fi aşteptat pe banca de sub cireş, la masa cu inima scrijilată şi cu iniţialele lor, tocite în scândura putredă !... Câte nopţi de atunci va fi privit secera subţire a lunei printre crengi, şi ce trist va fi fost plânsetul păsării, ascultat acolo, singură, în livada unde cădeau în iarbă fructele coapta. Biata Margareta, biata Margareta ! Procurorul tresări de Ia fereastră. La spatele lui ere grefierul, aşteptând respectuos, cu hârtiile strânse în geantă. Nu mai aveau ce căla acolo. Căruta Morgei sosise. Ar fi vrut să spună ceva ; dar ţinu gura îndeştată de teamă să nu străbată un suspin. Prin camera moartei trecu cu ochii ficşi înainte. Nu văzu de sub cerşeful alb, de cât vârful picioarelor în panfofii negri, ca două rândunici ascunse, Afară ploaia curgea fără sfârşit. Se ghemui sub coşul trăsurii, grefierul se aşeză cu geanta pe genunchi şi deasupra ei, căţelul alb. Surprinzân-du-i privirea încruntată, râse stupid cu mâna la gurăţ — Scuzaţi • . . E-al victimei . . . copii . . . bucurie ... Şi trăsura porni pe străzile pustii, în bura măruntă, săltând peste gropi, cotind prin locuri virane, pe ulife necunoscute, pe lângă garduri putrede, peste bălti turburi; drum monoton la capătul căruia aşteaptă femeia cu păru! fad, copii cu dinţi rari, sticlele cu medicamente,’ zilele Ieşietice ca ploaia care bate în coşul de piele, fără sfârşit, fără sfârşit. Câinele moartei scânci pe genunchii streinului. CEZAR PETRESCU 28 Dintre cei răposaţi. Tosti. I-am făcut cunoştinţă pela 1881, ia Roma unde eram ataşat de legaţiune, într'o seară în antract, la Teatrul Manzon», un mic teatru popular dela periferie. Faimosul huigi de Martino, neîntrecutul Peulci-nella, ultimul reprezentant al strălucitei Comedia del’Arte, dedea acolo câte va reprezentatiuni în dialect napolitan. Trimesesem un fachino să-mi ia un loc bun, şi pentru aceasta îi dădusem zece lire, comisio* nărui îmi aduse cinci lire rest şi. un cupon întreg de lojă I Cum vedeţi locurile erau foarte eftine. Peste câteva zile s’a dat prima reprezentantie; sala era plină şi loj le înţesate de lume. Numai în' loja mea era o singură persoană, subsemnatul. Situatiunea era cam ridicolă, cu atât mai mult, cu cât toate ocfnanurile se întorceau spre loja ocupată de o singură persoană. De Martino fu strălucitor, iar eu privit de toată lumea, împărţeam cu el, atenţiunea publicului. Observasem un domn, cu barbă blondă puţin căruntă, care mă bjnocla cu persistentă de câte ori De Martino nu era în scenă. La antract văzând că iese, ieşii şi-eu ca să-l întâlnesc şi să lămuresc persistenta Dsale binoclare. 11 găsii Intr’adevâr în foaer şi începui, în italieneasca mea depe atunci, fraza pe care o preparasem îndelung; dar, la primele cuvinte, înterlocuitorul meu mi înt erupse şi-mi zise pe franţuzeşte: ..„Eşti străin domnule, eu sunt italian şi ştiu bine dialectul napo litarr: Iti pot fi de vre-un folos? Numele meu e Paulo Tosti“. Confusiunea şi ruşinarea mea, nu se pot descrie, Adio fraza îndelung preparată; îi spusei doar întinzându-i mâna; numele şi calităţile mele. Tosti îmi strânse mâna şi zâmbind răspunse: „Sâ-ti zic Excelentă?" , Iată cum am făcut cunoştinţă cu Tosti! Tosti se bucura depe atunci, de o celebritate universală Nu era, în adevăr, pe lume, salon înzestrat cu un piano unde să nu se auză o melodie de Tosti, cântată sau gemută de un glas de femee sau de bărbat. Zic pe lume şi nu exagerez; o dovadă: Tosti purta titlul de organist al Curţei Engleze şi Regina Victoria ordonase să se plătească regulat celebrului muzicant 1000 de lire sterlinge pe an. De altfel Tosti îşi petrecea cel puţin jumătate din viată la Londra.- La Roma avea un mic apartament, via dela Ripetta, de unde se auzia în clipele, de linişte flăş-căitul Tibrului. . * Salonul era mic mititel (circa trei metri pe doi), pereţii tapetati cu o hârtie specială purtând primele măsuri ale ariilor lui Tosti, mobilat cu un piano forte, un taburet cu şurub, măsuţă-sertar pentru partitiuni, trei mici console purtând servicii de fumat, de băut şi trei fotolii mari şi adân:i. Un parfum plutea; amestec de havană şi de chilimbară, pe pian era aşternută o bucată de zarpă preţioasă Venetiană, o mică afumătoare de bronz şi câteva caete de muzică. Picioarele pianului în Ioc să fie aşezate pe godeuri de sticlă sau de metal, pentru a-i mări sonoritatea, se îngropau în rotogoale groase de pâslă care, din potrivă i-o micşorau, Numeroşilor amici, admiratori şi vizitatori ai lui Tosti le^ar fi trebuit scaune mai multe, dar n’aveau unde să le puie. De altminteri, Tosti primea foarte putină-lume; lozinca era; «Domnul nu e acasă». Se vede treaba însă, că lozinca nu mă privea, deoarece OANDIREA j fui întrodus îndată ce-mi spusei numele. Tosti mă primi cu multă afabilitate şi după cererea mea se puse la pian ş* cântă, Avea o voce foarte mlădioasă, dar mică-mititică, ca salonul pe care ea - încerca să-I umple. Dânsa era în proporţiune cu sonoritatea pia- ■ nului. Credeţi că Tosti îmi cântă o arie de a sa ? f Vă înşelat', îmi cântă o canţonetă napolitană: î Tileve la camlzella. Dar cu ce farmec, cu ce spirit! [ Acompaniamentul de pian, improvizat de Tosti, suna l singur la sfârşitul canţonetei şi spunea, discret: ! la camizella e levatta. Eram încântat. Totuşi rugai ? pe genialul meu prieten să-mi cânte 6 arie făcută de j el. Tosti se întunecă, stătu puţin pe gânduri şi în- J găimă: «E o melodie făcută pe pat- u versuri ale [ unuia: Steccheti pe care nu-I cunosc şi nici nu ştiu din ce vremuri este». Căzut ca din ceruri, Tosti cântă: Donna vorrei morire m-a eonfortato Dall onesto tuo amor Sentinmi, almeno una sol volta amato Senz’ aver ne rossor Ne podidiseră lăcrămile pe amândoi; o realitate dureroasă plutea peste aceste patru versuri. Care, i om, în adevăr, nu roşeşte de unul cel putîn din ; amorurile sale trecute? — «Ecco» suspină Tosti. — Cântă-mi Pleni lunio zisei doritor să scap de amara impresie. > — A1 îti place d’Annunzio! exclamă Tosti. — Şi mie de asemenea. Dar, adăogă el privind micuţul salonaş, nu se poate cânta aci Pleni lunio: Ne ar trebui malurile Adriaticei. Tosti se sculă dela pian, merse la serviciul de ? fumat; dintr’o cutie cu londresuri minunate alese, una; o făcu să se părăe lângă ureche; mulţumit de ! uscăc’unea ei, alese din teancul de mici unelte ale serviciului de fumat un instrument special cu care tăiă şi perforă vârful ascult al ţigării, aprinse cu meremet vârful celalt şi începu să-şi fumeze veşnicul tigăroîu. — Trebue să-ti placă Englitera zisei, pentru a zice ceva. — «Păi da \» replică Tosti. „Ţiga'a mea favorită e londresul Pe vremea aceea era Consilier al Ambasadei Otomane la Roma, un om foarte cult, foarte fin şi occidental, Miran Efendi. Ştiindu-mi prietenia cu Tosti el ceru sâ-i facă cunoştinţa : zis şi făcut, Peste câteva zile îl întrebai pe Miran Efendi ce păreri avea de genialul muzicant. Miran Efendi răspunse : — E un omuleţ care merge încetişor, cu paşi mărunt*, în dosul unui enorm ţigăroiu. „Fie, strigai dar acesta este numai portretul fizic." — Qândeşte-te îngână Miran Efendi., aceleaşi cuvinte fac şi portretul moral. O fi! Mi separe totuşi că omuleţul a crescut mereu. /VDAViLFL © BCU Cluj fî AN Dl RE A . - /fl loc de „Cronica literară“ OMUL DE CALCAR. Dimineaţa, când sora Bonaventura deschide fereastra, primăvara năvăleşte înăuntru ameţitoare. Răcoarea aerului eo băutură prea tare pentru plămânii veştezi de imobilitate. Apoi înceî, atât Cât îmi îngâdue sicriul de gips, răsucesc faţa în perne spre cerul străveziu. Acolo, la fereastră, e o ramură de vişin care desparte albastrul în două. Când zăpada nu se topise încă albă pe coperişuri, o vrabie cenuşie (aceiaşi, ori întotdeauna alta ?) se opria să-şi retezeascâ cu pliscul mic fulgii sburliţi Cretnga oscila ca un leagăn pentru paserea cerului. Nu mai eram singur în cămara cu pereţii albi. Ciripitul ei mă înduioşa ca vocea unui prietin venit de departe. , Acum nu mai coboară nici o pasere. Primăvara le-a ispitit în altă parte. Dar acum crenguţa mea s bţire e numai o floare De câte zile aşteptam minunea cu nerăbdarea iertată numai copiilor şi bolnavilor ! In dimineaţa când au isbucnit în soare florile albe şi tremurătoare, bătăile inimei s’au înteţit ca în pieptul căutătorului de comori, care a descoperit floarea -minunată a feregei. La această fereastră, cu îndepărtata bucată de cer albastru unde se topesc fulgii norilor, şi la această ramură înflorită de vi in, se mărgineşte, toată primăvara bolnavului. Afară se aud paşi so nori pe asfalt, glasuri înviorate, triluri de râs. Undeva picură suspinul unui clavir. Se mai poate râde, se mai poate cânta?. Urmăresc călătoria soarelui pe cer, fără să 1 văd, după lumina ca>e se plimbâ’n ferestre, după umbra ramurei infloute, care coboară. Şi acelaş lucru va fi mâine, şi peste o săptămână, şi peste o lună, zile şi săptămâni încă. Nu ştiu dacâ e un an, de când plin de sănătatea de afară, am intrat să vizitez o sală de spital. Din cerşafurile albe, toate capetele erau îndreptate spre cele două ferestre inundate de lumină; aşa cum în grădini floarea soprelui se întoarce după soare până în asfinţit, când adoarme cu uriaşa corolă galbenă plecată în piept. Am notat atunci faptul, indiferent, ca o observaţie preţioasă unei descripţii, îmi amintesc; mirosul desinfectantelor mă indispunea şi mă grăbeam distrat la explicaţiile doctorului, nerăbdător să aprind o figare. După un an înţeleg târziu şi dureros drama celor optsprezece capete pa!ide, răsucite către lumina şi aerul de afară, interzise. Sicriul de gips mă str’nge prizonier; pe ramura subţire dela fereastră vor creşte fructele roşii ca boabe/de mărgean, soarele se va înălţă mai sus pe cer, şi voi fi tot aci, cu ziuă strict împărţită după numărul iinguriţilor de băutură amară. Voi întoarce cu aceiaşi lăcomie ochii spre lumină în fiecare dimineaţă, mă va bucura un fluture, ce emoţie la sbo ul celeidintâi albine de aur! Şi cineva, jos, mai poate cânta.. * , —■ Ciudat! î ni spune prietinul venit de departe, ciudat, aproape te invidiez. Absoibit de sufeHnţa fizică hipnotizat de bucata ta a bashă de cer pe care ti o, limitează pervazul tereştrii, nutreşti iluzia că va ' . .29 fi destul să spargi crusta de calcar şi să alergi afară pentru a găsi numai lumină. Dar iată că vin de aco’o, dela lumina şi libertatea pe care o doreşti, şi ele îmi par daruri de prisos. Am întârziat pe drumuri o săptămână ; la prietenii presăraţi pretutindeni, aci şi dincolo f indcă trebue să vorbim încă de „aici" Si „dinco’o*. Cum vezi n’am ajuns îmbărbătat .. . Pretutindeni, s’ar părea că a bântuit o epidemie stranie ce ne-a stors inimile de sângele generos de odinioară. N’am întâlnit decât strigoi — căci cum am put a numi altfel, supravieţuitorii gândurilor ce au animat generaţia noastră, şi astăzi ne sunt indiferente? , Se pare că nu-i o contagiune indigenă... N’a scris un francez oare, necrologul „generaţiei sacrificare?". Avem după cât pare tovarăşi peste ioate hotarele, E o internaţională a decepţiei care anticipează utopiile cărturarilor. Ai observat că nu mai ştim râde? Veselia noastră e răutăcoasă ori prudentă, hohotul se curmă brusc, ca şi cum mecanismul intern ar tivea o rotiţă stricată. Nu te-a surprins apoi ce ofilit e entuziasmul nos ru, şi cum îl retractăm imediat, ca şi cum ar fi rămăşiţa unor slăbiciuni ce nu mai sunt îngăduite? Un însufleţit apostol al tuturor idealurilor integrale şi părţiale ne mustră. Şi cât de aspru 1 Cu ce grele cuvinte! Cum te invidiez atunci că n’ai cum le auzi, fiind că tot ce ţi-a rămas sânge, viaţă şi dorinţă în the, s’a concentrat ca focarul unei lentile în [ramura legănată de la fereastră- Dar când într’o zi, medlcui te va bate pe umeri, îţi va reda libertatea şi vei sări în picioare? După cea dintâi bucurie de convalescent; cu ce desgust vei relua firul cenuşiu de toate zilele, monoton, mo noton, ca o osândă silnică! Ce fericiţi eram acum şapte ani, ce romantism însufleţia generaţia noastră! îţi aminteşti harta mică, atât numai cât două pagini de carte, pe care ne aplecam în fie care "seară, în cămăruţă noastră de studenţi nevoiaşi? Era un fum nepătruns de tutun şi se iscau câte odată discuţii atât furtunoase, de eşea bătrâna gazdă îngrijorată afară, ca şi cum glasurile noastre puteau să dărâme tavanul. Eram două tabere; cei cu creionul albastra cari voiau Ardealul, cei cu Creionul roşu cari se mulţumeau ^deocamdată* cu Basarabia. Pe harta mică, hotarele noastre imaginare, roşii şi albastre se încrucişau ca firele de pa-iageni... Şi ce adunări împrăştiate de poliţie, ce sforăitoare cuvântări! Ce de apostoli în faşă, cari o scrânteau la examene, dar cunoşteau atât de bine calea la Statuia lui Mihai Bravul în Capitală, la acea a lui Vodă Cuza la iaşi! Cu ce emoţie, Virgil „mocanul" fug't într’o noapte peste codri, ne vorbea de satul lui “de moţi, căţărat unde-va, pe-un munte pe ţărmul Arieşului, cu ce emoţie ne citea cu glas tremurat o foae de acasă, unde putea străbate prin cine ştie ce vicleşug al scrisului, o chemare pentru cei din libera ţară. Şi ce reforme voiam 1 Pământ pentru plugari, drepturi egale politice, mai ştiam noi ce... Ce avalanşă de planuri, ce de hotârîri eroice ! Chiar cei mai liniştiţi, pe cari nu-i vedeam de cât la Iaboraforiile lor, cari seara eşeau cu ochii obosiţi de la bibliotecile' lor, chiar aceia, fără să mărturisească, fără să-şi djea deplin seama erau Cuceriţi de romantismul generaţiei noastre, Le-am fi crezut că 30 GÂNDIREA se pot împlini toate, minunat, în fără de ori ce prevedere, impotriva ori cărei logici ai timpu o ?, De ce atunci nici o bucurie nu iluminează fe telefnoastre ? Pe taluzurile de pământ ale tranşeelor, mai tîrziu, cum ne mângâia gândul că dupâ^acest purgatoriu, cari vom scăpa cu viaţa, vom aduce acasă alt suflet. Unde e? Acasă, am tunica stropită de sângele lui bietu Sandu. Acela a fost fericit, in cele două zile. cât a mai trăit la spital, cu picioarele retezate de schijă, găsise încă în cine ştie ce ascunziş rezerva de energie ca să ne zâmbească cu împăcarea aceia a morţii, care se ştie că n'a fost ck prisos. Iţi aminteşti ibmina din orhii lui pe care nu vom mai cunoaşte-o de acum nici odată ? Realizarea a fost mai prejos decât închipuirea copilărească de odinioară ... Ce lin se rezolvau toate, magic; ce lume nouă credeam a fi plămădit dm lutul şanţurilor, şi Ce de aşteptări amăgite. Ce oaspeţi nepoftiţi ne-am întors acasă, noi bolşevicii, acolo unde am găsit toate locurile împlinite, stângaci, veniţi cu brutalitatea noastră incomodă şi nătângă. Şi cum a început zi cu zi procesul renunţărilor, cum ne-a înghiţit «cuminţenia", azi unul, mâine altul, fără svârcoliri şi îndărldnicie, treptat, nesimţit, Cu complicitatea apostolilor de eri. Şi e de mirare că suntem generaţie desaxată, că nu ne regăsim mitul acela despre care vorbeşte Sorel, că n’aveam nici o ideologie spirituală? Dar după experienţa prematură a suferinţei, după ce ai stat la pândă în şanf şi ai împuşcat alt biet om ca şi tine, după ce ai s*rit sbierând de sălbatică bucurie la uciderea celui dintâi seamăn a! tău, — cum voeşti şâ mai găseşti echibru! acela armonios, pe care ţi-1 cere retorul ce a urzit fraze patriotice acasă? Te gândeşti câţi ucigaşi suntem cari ne strângem mâinile, ne plimbăm pe stradă în soare, fumăm lini ştiţi, citim cărţi şi ne emoţionează* o insectă strivită în picioare ? N’aj tresărit în somn niciodată cu visul că din nou vâri baioneta intre coastele altuia, că o răsuceşti urlând şi că striveşti în goană, faţa unui mort cu ochii căscaţi, în obrazul căruia călcâiul se înfundă oribil, — aşa cum am făcut atâţia doi ani. şi pentru care bravură unii purtăm panglica vişinie !a butonieră?. Haha 1 ce eftină mustrare pentru cugetarea noastră desarţiculată, pentru vedeniile ce ne urmăresc, pentru lipsa noastră de duioasă sensibilitate. E de mirare că ne am întors atâţia invalizi, cu mutilări ce nu se văd, cu fibre de suflet pentru totdeauna rupta? In doi, în trei ani neavenit de unde-va un gând luminos? De oriunde, dela politică, de la scris, dela înfăptuirea aceia nădăjduită a dreptăţilor, dela hotarele însfărşit doborîle... Nu e jalnică lumea cea nouă, zidită numai şi numai cu dărâmăturile celei vechi, şi de zidarii cei vechi; cari şi-au reluat locul şi sugrumă în tiparul cugetării lor vetuste, tot ce-am gândit generos şi îndrăzneţ eri ? Se tot Invinueşte literatura; e desorientaiă, e ruptă de tradiţie, e ori prea exaltată ori amorfă, e mai ştiu eu ce anacronism. . . Dar ce neînsemnat accesoriu literatura, pe lângă drama cea mare morală a generaţiei noastre, căreia profeţii în loc de balsamul alinării, îi rezervă pumaij judecăţi aspre, si c vinte usturătoare, şi imprecaţii, şi filipice; toate fără alt resort lăuntric decât nevoia tot lăuntrică de a risipi un nesăcătuit debit verbal. . Iar penfru a înneca desăvârşit în nămol acest destin început patetic, compromisurile de^ fiecare zi, capcana realităţilor, deşertăciunile cu care îţi plăteşti plinea mai dureros de cum au conoscut vre’-odată înaintaşii lăi privilegiaţi. După trei ani ce-am făcut? Ce ne aşteaptă? N’am zidit noi ca meşterul baladei, tot ce-am avut mai scump în tencuiala cotidianului? Şi mâine, şi poimâne, şi ani deacuma înecare vom târî cu noi strigoii şanţurilor.. Te mai ispiteşte, a,a de nepreţuită viaţa ? ^ ' - Astfel vorbi prietenul venit de departe. Şi o perdea nevăzută înăbuşi soarele de afară. Şi primăvara se întunecă atât de neagră.. ' * ION DARIE Cântec de iarna — Mi hai Babits — Zăpada cade, şi mi-e dor să cânt, Zăpada cade . Şi duhul sobii fâlfăe ’n cascade; Azi cântecu-mi va fi adânc, frumos, Şi plin de simbol luminos. , Zic vouă: noi suntem mineri zoriţi, . Zicfvouă; Adâncul ne dă veşnic groază nouă. Şi ameţim pe negre stânci colţoase, . Cum ameţesc, constructorii pe case. I-adâncă mina şi-i murdară rău, l-adâncă mina; . Murdară e ca patima, ca vina: Prin besnă caldă căutăm comoară, Săpăm, până ’ntr’o zi ceva ne-omoară Şi poate apa ne-o îngropa cândva, Poate apa : Sau poate focul, ori explozia, Poate pământul, ghiaţa, piatra poate, Ori poate gazuri calde, înfundate. Bărbaţi, femei, aceiaşi ni-e marama, Bărbaţi, femei Noi nu'ntrebâm, de e a mea, a ei, Săpăm în groapă goi şi groapa-i pară Şi poate nestemate-om scoate afară. Şi poaie nestemate-om scoate sus, Nestemate, Ori diamant pentru coroane poate; Cărbune bun ori aur blăstămat. Şi trişti, noi dăm' ’minte neîncetat. ISAIA TOLAN. © BCU Cluj QANDIREA 31 Micica. Printre veştile acelei triste dimineţi de iarnă, cetii cu indiferenţă şi aceste rânduri: „Ştii că dragul nostru Micica nu mai este. De câteva zile a plecat. Părea indispus în timpul din urmă. Se vede că n’a vrut să moară lângă noi. £i copii întreabă mereu de el; ştii cât le era de drag". Micica era un motan foarte mare, foarte alb, c'o minunată sprânceană cenuşie şi c’o gură nespus de curată şi rece. 11 aveam demult şi acuma simţeam o sinceri părere de rău la gândul Că pierise. Furat însă de îndeletnicirile mele, uitai repede de el. Sfârşisem afacerile şi-adoua zi puteam merge acasă. Mi cuprinsese un dor nebun de-ai mei şi lungit pe-o cpnapea, cercai să-mi amăgesc aşteptarea cetind gazetele, Nu putui. Mi-era dor de ceva, de cineva, de fiinţe dragi, cari ’mi păreau nespus de scumpe; căci depărtarea împrumută farmece de nedescris. Amintiridu ţi de cineva, nu’l vezi decât în momentul când îi şedea aşa de bine în cutare haină; de zâmbetele lui de înţelegere, de acel taipic acord sufletesc care pune temelie vieţei. Toate păcatele, foste ciudăţeniile născute cu omul, dispar sau rămân umbrite de poezia senină şi duioasă a iubirei. Iţi mai aduci aminte că ţipă copiii, că pun piper în cafeaua bucătăresei, că fac mustăţi cucoanelor din album sau că pun potcoave Iui Micica ? * Chiar de el, de Micica, cine’şi mai aminteşte că miorlăe noaptea la geam, că soarbe laptele din oale sau că fufă bucăţica cutărui lenei dela gură? Nu’l vezi decât culcat, nepăsător, sau făcând pe copii să leşine de râs când îi acaţă hârtii de coadă. Ba câteodată s’eşeaiă între noi, disputându-şi calitatea de membru în familie, ascultând cu băgare de seamă toate, închizând cu înţeles ochii galbeni. — „Ce zici Micica, aşa-i că dacă Ionel nu i cuminte, o sâ’l ia moiu? 'Motannl mişcă coada . Copilul îl priveşte cu teamă ... Coada lui Micica 'i inspiră cea mai desăvârfită încredere. . . . ' ’ * . Scot iar scrisoarea, „Era cam indispus". . . Pre-simţii că sărmanul nostru Micica, trebue să fi avut măcar o străfulgerare de înţelegere când a părăsit viaţa, Găci viaţa era frumoasă pentru Micica. . . Peste tot cuprinsul scrisoarei, plutea o vagă melancolie. Era poate stăpânirea de anumi vorbi mai mult despre indispoziţia şi dispariţia lui Micica, lucru ce reeşea din însăşi atitudinea sufletească a scrisoarei. Dar, un animal, chiar când se numeşte Micica n’a avut uneori un rol preponderent în casă, nu lasă mare gol în urmă. . . . * ' Las perdelele . . , Afară ninge ... Mă sprijin de sobă . , , Aştept să v’e noaptea, apoi dimineaţa, să'mi fac cele din urmă treburi şi-apoi să plec acasă. Ninge afară şi cu toată căldura din odaie, mi-e frig. Desmerd cu ochii catifeaua canapelei . . . £i-acasă am o mobilă ca aceasta pe care'mi fac siesta. Dar uneori locul meu e ocupat de altcineva . . . Micica, tolănit ca un paşă, torcia transportat. . . * Mi-a aduc amin*e de lucruri pe cari abia Ie desprind din depărtarea timpului. Stăteam cu logodnica mea pe canapeaua aceia de lângă sobă. Nu ne vorbeam mai nimic; dar sufletele ni se chemau în taină şi ne împingeau uşor unul spre altul. Totuşi între noi rămânea destul Ioc. O! Foarte mare depărtare rămânea intre noi 1 Şi-atiind Micica, cu ochii plini de îngăduinţă, se tolănea între noi, torcând firul unei poveşti neînţelese. II iubeam mult... Amorezaţii sunt atât de buni 1 li desmierdam blăniţa caldă şi moale şi câteodată mai întâlneam şi alte degete rătăcind pe bliniţa Iui . . Şi strângeam acele degete cu drag, şi ele’mi răspundeau înţelegătoare ... Şl Micica torcea fericit. . . • ■ Şi apoi, câte nopţi n’a dormit între noi, cu lăbuţele acelea catifelate strlnse’n. mâinile noastre! De câte ori nu ne-a împăcat când făceam pe su pârâţii ? Era destul să mi se urce pe genunchi şi dânsa venia să mi i smulgă. — E al meu. ' . _L Ba i-al meu 1 . . . Şi ne ciorovăiam, pe când el zâmbea pe sub mustăţi, fericit că ne dă prilejul să ne îmbrăţişăm... Şi când a venit cel dintâi copil, parcă-1 văd trecând neauzit pe lângă leagăn, îngrijit şi gânditor. Avea acum ceva grav în înfăţişarea lui, şi se culca cât mai aproape de leagăn, înţelegând ci acolo dorm multe doruri şi multe nădejdi. Sprijinit pe labele dinainte, privea cu grijă încercările micuţului de-a duce la gură, mişcând molatic coada. 11 întreba parcă: __ ,E - greu, Puiule?" Sau îl povăţuia: — .Nu aşa, Puiule ..£i copilaşul îi zâmbea dintre ' perine, cu gura Iui netedă, fără pui de dinte ... * , Când. copilul prinse a gânguri, nimeni nu-1 ascultă mai cu băgare de seamă. Noi râdeam, lăcrămam de fericire, motanul însă rămânea adâncit în gânduri. . . sau prindea să toarcă cu stăruinţă îri-fingându-se cât mai lângă leagăn, voind parcă să-şi ia asupra toate grijile. * — Fii cuminte, mamă dragă ... Ufte, şezi cu motănaşul ... Copilul morfoleşte cu greu cuvântul... — Uite mamă mâţa ... Copilul tot morfoleşte ... ' — Uite mamă, mâţişoara, mâţica . . . Şi după multă trudă copilul îngână; „Mi-ci-ca.. “ —- Da, mamă dragă! Micica ... Iar motanul botezat proaspăt, torcea filosofic sub mustăţile albe ... — Vezi Puiule, când mănânci, nu te murdări. Trebue să fii curat. Uite Micica e curat, şi-i cuminte Micica . .. Copilul face ochi mari. Micica încuviinţează din coadă şi’şi ara'ă lăbuţele ca mărturie ... — Fă nani, Puiule. închide ochii. Uite Micica cum s’a culcat Şi copilul strânge genele,, dar atât cât sâ poată zări pe M!cica ... ■ , * • Şi poate că dinnadins se culca Micica lângă copil, tocmai acolo unde era desvelit. . . Dimineaţa îl găseam cu boiul lipit de obrazul micuţului şi când îl alungam, el miorlăia rugător, întrebător, ., © BCU 32 Clopotele Cucernic glas de clopote creştine s’a revărsat pe vai şi pe vâlcele, rostogolind cu zvon de pietricele păr alele de note cristaline. Şi sunetul se frânge de coline, sonorizează — a soarelui zăbrele şi, pe sub bolta geamurilor mele, răcoritor pătrunde pân’la mine. l-atâta soare în dangătul angelic şi gândul mi-e de glij^aşa aproape că sufletul îmi tremură’n pleoape. O, unde eşti, Hristos al vremii duse?,,. M’aş face preş sub pasu-ţi evangelic, doar ml ai călca pe inimă, Isuse! ■ MARCEL N. ROMANESCU Mi se aduse mesa. A adoua zi voi mânca acasă ... Ce bune sunt mâncările acasă! Parcă şi farfuriile au alt sunet; mai limpede, mai arg'irtiu. Şi-apoi, privirile acelea calde, iubitoare, dornice să’ţi afle gândul; solniţile vărsate de Puiu. paharele sparte de Ionel, supărările nevestei, sfântul talme^-balmeş al casei tale!... A:ci, în* odaia asta de hotel, ce pustiu, ce monoton îmi simt sufletul! Sosul e afumat, friptura arsă, compotul coclit. .. Câte odată şi acasă-i cam sărată supa sau prea amară cafeaua. Dar acolo nu-i nimic de neiertat. Căci Ionel te trage de mustăţi şi Puiu să miră: — „Ce urât e tăticu când e supărat 1“ Şi nevasta’ngână o frântură de cântec şi Micica se freacă de tine... Micica !.. . Parcă’l văd culcat sub masă bot în bot cu Ionel, dormind ca doi fraţi cuminţi, întru aeeleaşi visuri de fericire inconştientă, încălziţi de aceleaşi simţiri, obişnuiţi cu aceleaşi desmierdări, cu aceleaşi jucării, poate cu aceleaşi doruri. . . Se’nţe-legeau atât de bine! Plângea unul fără altul; se chemau, îşi răspundeau cu drag şi se’mbrătişau în nesfârşire ... Şi-acum Micica nu mai este. .. * In tren, lume multă. Domni, cucoane, câini, cufere, înghesuială, copii, ţipete, glume. Mutre vesele, triste, frumoase, urâte, indiferente. Lumea, viata, cu aspectul ei obişnuit. In coltul meu de vagon, simt dârdâitul geamurilor, învârtirea roţilor, răsuflarea caldă a caloriferului ... Merg acasă . .. Voi ajunge diseară ... O să mă furişez şi o, să bat uşor la geam.... Au sâ’mi sară toti de git... Dar Micica nu va mai fi acolo ... Deschid o gazetă . .. Vreau mult, dureros de mult vreau să mă scap de amintirea lui . . . Şi mai ales vreau să nesocotesc amărăciunea gândului că Micica a fost celdintăi dintre noi care a luat calea mormântului! . .. george m, vlădescu. Din Volumul Tăcere ce va apara fn Ed. Casei Şcoalelor, gândirea însemnătatea ŞI SCOPUL ARTEI. Introducerea din volumul, ^ care va apare anul acesta, Manual de Istoria Artelor E greu să se dea artei o definiţie, care să satisfacă pe tot* *. Prin artă unii înţeleg „metoda cu care se execută o lucrare, după anumite reguli;" alţii mărginesc aceasta la îndemânarea, cu care artistul reuşeşte să exprime în opera sa, un sentiment sau o ideie într’o formă frumoasă, îngrijită şi plăcută. Estetica veche susţinea, — că frumosul nu-i — decât „expresia idealului moral", sau „expresia în-vizbilului său exprimarea pasiunilor omeneşti". Toistoi dă c definiţie mai simplă: „Arta, zice el, nu-i decât mijiocul de a comunica o emoţie." Ea îşi poate a/ea izvorul în frumuseţe sau îh oroare. Emoţiunea poate fi provocată prin sunete, prin cuvinte, sau prin forme plastice, care sunt diferitele feluri de a o exprima. Fără comunicaţia unei percept'L emolive, arta nu există. • ’ _ ' Emoţiunea poate fi de ordin superior. Ea ne face să înţelegem un sentiment esenţial sau adânc a! sufletelui, ori un aspect a! naturei, care ne încântă sau ne stârneşte /dmiraţiunea. Emoţiunea însă mai poate fi şi de ordin mai puţin sublim, care să ne facă să participăm la-interese momentane, la o ex-cita|iune trecătoare. Ca să ne putem deştepta în suflet emotiunep sau sentimentul artistului, trebue si căutăm a he forma organul aperceptiv, necesar, să ne educăm urechea pentru muzici, ochiul pes tru artele plastice. Fără aceasta, nu se va putea face comunicarea emotîunei şi, nu vom face operă de artă. Arta are o însemnătate foarte mare pentru eduaţiunea omului de elită. Mai întâiu, ea ne rafiiează sufletul, ne desvoltă simţul estetic, ne face să gustăm emoţiuni superioare care ne încântă, ne înaltă, ne mobilează. Cunoaşterea operelor de artă a tuturor timpurilor mai âre o valoare instructivă foarte însemnată. Ea ne pune în atingere directă cu obiecte, făurite de o lume, care s’a stins de mult; ea ne face să înţelegem credinţele, ideile, simt'rnintele trecutului, să evocăm mărirea şi splendoarea civilizaţiunilor vechi sau noui. Studiul artei ne face să cunoaştem mai bine evoluţia societăţilor trecute şi transformările, suferite de un popor. Adesea operele de artă sunt singurile documente, care ne stau !a îndemână pentru Cunoaşterea istoriei unei regiuni, unui popor, a unei civili-zatiuni. N’am cunoaşte, de pildă, nimic din istoria omului primitiv, dacă n’am avea operele sale industriale şi artistice. Istoria Egiptului, a Mesopotamiei, a poporului grec şi roman etc. datoreşte foarte mult Operelor de artă descoperite. Deasemeni istoria civilizatiunei medievale şi moderne ar fi necomplectă, dacă n’am lua în seamă operele’artistice contimporane. In ce spirit trebuesc studiate operele de artă? Pentru a p tea studia imparţial şi înţelege operele artistice ale trecutului, cată să ne obişnuim a înlătura anumite formule estetice, cu care în deobşte -se judecă arţa. © BCU Cluj oANDIK&A 33 Altfel, am rîsca să cădem în eroare în apre-, cierea noastră, pentru că am resp nge multe opere de artă, care n’ar corespunda formulei alese de noi. Dacă, de piîdă, am judeca o operă literală clasică cu estetica romantismului sau a simbolismului, fără îndoială am socoti-o sub valoarea ei reală. Tot astfel n’am putea judera drept şi gusta o bucată de muzică italiană, dacă i-am aplica formulele muzicei germane şi vice-versa In aprecierea operelor de artă, datoria istoricului este să se lepede de formule şi să adopye o altă metodă. De obiceiu noi modernii, suntem îmbuibaţi de principiile esteticei greceşti clasice sau ale unor estetice mai noui, care încă nu şi au făcu probele pentru a fi încetăţenite în artă. * Deaceea, când ne aflăm în fata unei opere vechi, numai decât îi aplicăm, conştient sau inconştient, formula estetică a gustului nostru şi-o declarăm bună, medioacră sau rea. Aceasta eşte o metodă subiectivă, care nu poate fi admisă în ştiinţă. istoricul artei trebue să ţie seamă, în studiul său, de idealul artistului, de concepţia sa estetică, de simtimintele şi mentalitatea sa şi a lumei înconjurătoare Numai atunci va înţelege el opera de artă, precum şi cauzele, care au determinat naşterea, des-voltarea şi decăderea unui anumit curent artistic, arta, ca şi o societate, are un început, o înflorire şi o decadentă, datorite unor anumite împrejurări. Filozoful şi estetul Hippolyte Taine, în cartea sa Philosophie de L’Art susţine, că sunt trei feluri de opere de artă. Unele aparţin tuturor t mpurilor şi sunt universale; altele nu sunt gustate decât de generaţiile unui secol; altele, în sfârşit, pier odată cu generaţia, în care s’au produs. Clasificarea aceasta este bună, numai dacă ,se t>ne seamă de anumite formule estetice, care alcătuesc idealul lui Taine şi al tuturor esteţilor mari. Dacă însă n’am ţinea socoteală de ele, nici de felul, în care ne am educat sufletul şi ochiul de se.-cole, şi dacă am adopta o altă estetică şi alte formule, clasificarea iui Taine ar putea să înceteze a fi exactă. In orice caz, multe opere ar trebui escluse din. categoriile, în care fuseseră clasate sau şi-ar schimba iocul. Vede m dar ce greutăţi întîmpinăm, adoptând formule estetice în judecata operelor de artă. Cea mai bună metodă în istoria artelor, jcea mai sigură şi obiectivă, este aceea în care se caută să să stu-a dîeze arta din punctul de vedere al idealului artistu * lui, al mediului în Care a trăit el, al simţimintelor şi mentalităţii contemporanilor săi, al cauzelor care au determinat făurirea operei sale. In acest chip, se poate evoca trecutul şi ni s’ar comunica emoţiunea artistică, căci ne-am pune mai mult sau mai puţin, în aceiaşi condiţiuni, în care se găsia sufletul artistului, când şi-a executat operă şi am înţelege idealul şi gustul operei. Istoria artei are datoria să expue în mod sobru şi imparţial evoluţia fiecărei arte. Ea nu trebue să proscrie pe nici una, ci să constate numai şi să explice. In această privinţă, ,e de meditat părerea lui Taine «Istoria artei, scrie el, nu vă zice: dispreţuiţi arta olandeză, căci e grosolană, şi nu gustaţi decât arta italiană*. Ea nu vâ zice: «dispreţuiţi arta gotică, Negură Sub cerul de toamnă Din zări s’a lăsat Şi pe lut îşi pune Sărutu — apăsatv — - r Cu valul ei vânăt Vin gânduri din lume, Pe aripi brodate Din vinete spume. ' ' \ Şi bura le cerne In lutul mai ud; in mută tăcere Cum picur’ le-aud... Mi-i negura ’n cale Mai grea, mai aproape Şi’n doruri sânt prins Ca’n volburi de ape; Imensă câmpie — Sub neguri sunt eu, Şi drumul meu duce Prin neguri, mereu.,. G. TALAZ căci e bolnăvicioasă, şi nu gustaţi decât arta greacă”. Ea lasă fiecăruie libertatea de a prefera ceeace este conform temperamentului său, şi de a studia cu o îngrijorare foarte atentă, ceeace corespunde mai bine propriului său spirit. CâF o priveşte pe dânsa, ea are simpatii pentru toate formele de artă şi pentru toate Şco'ile, chiar pentru cele ce-i sa par cele mai opuse; ea le acceptă ca atâtea manifestaţiuni aie spiritului omenesc ; ea socoteşte că, cu cât ele sunt numeroase şi contrare, cu atât arată spiritul omşmsc cu feţe mici şi varfate; ea face ca botanica, care studiază cu un interes egal când portocalul şi dafinul, când bradul şi mesteacănul; ea însăşi este un fel de botanică aplicată, nu Ia plante, ci Ia operele omeneşti. in această calitate ea -urmează mişcarea generală, care aproprie astăzi ştiinţele morale de ştiinţele naturale şi care dând celor dintâi principiile, pre-cauţfunile şi direcţiunile celor de-al doilea, le comunică acelaşi soliditate şi Ie asigură acelaşi progres,, (Philosophie de l’art.) . O. TflFRflL! profesor universitar © BCU 34 Iarna ... — Emil Varhaeren — . Ninge monoton şi liniştit Peste câmpul mort, întunecat şi nesfârşit... Fulgii lungi plutesc uşor prin aer Şi s’aştern tăcuţi, pe câmpul mut Ca o lână destrămată dintr’un caier .-Nevăzut; , , Ninge desnădăjduit de liniştit, Ninge încet şi nesfârşit. .. Până unde ninge, până când ? . : Dincolo de lume o fi ningând ? ' Dincolo de viaţă — ai. Benedek Elek retras acum Ia K'sbacon, adresează de gcoio scrisori Dline de spirit progresist, grupului literar de ]a „Napkeiet". Pământul, o operă dramatică a iui Qulacsy Iret va fi reprezentată la teatrul „Blaha L"jza* din Budapesta Bard Oszkâr un eniment autor dramatic, are trei piese reprezentate cu un stră lucit succr s la teatrul maghiar din Cluj, cari vor (i îp cu ând ’uate în repertoriul Teatrului National de ja Budapesta. . . Poeţi sînt: ' Endre Kăroly poetul cu sjflet ales dela Timişoara, bine cunoscut în cercurile literare dela Budapesta. Horthy Tibor, tot din Timişoara, e o mare nădejde a literaturel noastre. Berde Măria din Târgul Mureş a trecut de mult hotarele Transil vaniei... Numai să nu f m aşa de închişi în dosul zidului de dealuri ce ne desparte de restul lumei. Nimeni' nu ne ştie. Scrim pentru nSi înşine şi pentru cele câteva sute de cititori. Scrisul nostru e într’o parte lux, în alta datorinţă ; iar de profit material nici vorbă nu poate f*. - Starea de astăzi a literaturei maghiare din Ardeal e asemănătoare întocmai celeia din timpul lui Bezsenyei Gyorgy. Scriitorul ardelean de astăzi totodată e publicist, culegător de tipografie, regisor de concerte, vânzător de jurnale, director şi lipitor de afişe teatrale. Înainte de războiu avea liber pentru scris ce! puţin 42 procente din puterea lui de muncă Astăzi nici pe acestea nu le poate avea, energia lui epuizânduse întru câştigarea mijloacelor de existentă, pe cari literatura nu i le poate da Spre pildă. Un roman se transcrie la maşină cu 300—400 lei. Din partea editorului acelaş roman se plăteşte în cazul cel mai bun cu tot atâta. Zifc în cazul cel mai bun, ca o „Haupttreffer", fiindcă editorii nu obişnuesc să plătiascâ nimic înainte. . Totuşi în fiecare zi apar noui volume în vitrinele librăriilor Ardelene. Editura „Lapkiado". din Cluj vine Ia ţrei-patru săptămâni cu o carte bună, iar „Forum" dela Arad promite să dea douăsprezece romane pe an. / Avem şi reviste: Napkelek Nu voi lăuda această revistă fiind şi eu în redacţia ei. Dar vir ă martor orice scriitor din ţară şi spue ce înseamnă o revistă fără sprijin material da nicăeri, şi câtă greutate se pune In calea bietului intelectual care ncearcă a creia o gardă literară. Tot cu aceeas caznă şi chin apare la TârguTMureş revista Zord ido. La Pă'ztoriuz e altcum Acoio se face compromis cu spiritul public. A face însă, de cele mai multe ori cu forţa, o politică cu scopuri depâ tate şi nepopulară, a lupta pe doua fionturi — contra indiferentismului şi şovinismului fraţilor noştri, iar pe de altă parte contra publicului reacţionar din nouile state — e o chemare grea. Dar noi nu ne înfricoşăm. Scriitori aproape toţi sânt de ideea aceasta, afară de conservatori ca Szabolcsca Mihâ y Remenyik Sândor, Csermely Gyula şi alţii. Nu ne pasă de ei. Literatura maglrarâ din Ardeal nu poate propăşi decât în sens progresiv, accentuârd şi urmând politica democratică a lui Paâl Arpăd, Koos Kăroly şi Dăsza Endfi. Aţa s’a întâmplat şi în secolul al XVI-ea când literatura, îmbrăţişând mişcarea reformaţiei, , înflorea mai frumos în capitala Transilvaniei. Avem însă şi o altă idee, crescută tot dfn tradiţia ardeleană; „Ardealul să fie al ardelenilor;** al popoarele ce trăiesc pe pământul Iui. al românilor, al ungurilor, al germanilor şi al evreilor. Cultura maghiară se interesează de drumul ce l străbate cultura fiecărui popor dintr’acestea şi mărturia se găseşte în coloanele revistelor noastţe. De ce o facem ? Altfel am fi numai o culoare specială pe paleta literaturei maghiare; şi noi suntem numai aşa cum ne a născut plaiul Oltului şi Mureşului. Privim adesea ori săcuiul cum vine fluerând, cu căruţul lui cu v n la oraş ... Şi noi ducem aşa ceva, şi cine a băut odată din vinul acestor plaiuri îi duce dorul de departe . . . Cum vinul săcuiului rămâne acei aş şi dacă e vândut de-ufi armean, aşa rămâne şi scrisul român, maghiar sau sas din Ardeal, — ardelenesc ori unde ajunge. Căci nu putem fi stfăini de aerul aceasta, în care neam născut şi viaţa ne-o trăim cu toţii. ■ LIGETI ERNO Disociarea ideilor. — Reflecţii asupra unor stări actuale. — 4Un adevăr constatat încă demult de către oamenii generaţiei trecute, este şi acela că în ţara noastră totul se reduce la politică, adică orice manifestare de cultu & sau de ordin social, trebuie mai curând sau mâi târziu să se înjghebeze şi să între în tiparul politic , Şi nu numai totul sc supune acestei legi de mimetism omenesc, dar şi-toată activitatea ce scapă într’un chip ori altul influenţei directe a politicei, stă suspendată de răsuflarea acesteia. Combinaţiile politice formează oarecum le clou al vieţii noastre na ţionale, centrul de gravitare al întregei vieţi — cel puţin al celei care se vede — din ţara noastră. Dar ce e mai curios, este că cu noua aşezare de fapt a lucrurilor ce caută să se impună ţării, prea puţin sau nimic nu s’a schimbat. Ţe-ai fi aşteptat ca în cuprinsul ţării mărite să vezi şi alte forme ds viaţă stăpânind, curente nouă canalizând energia multiplă a unui popor de 16 .milioane de locuitori. Noi n’am făcut însă nimic alt, decât să dăm o intensitate mai mare. până la paroxism energiei noastre poliţice şi să manifestăm sub aspecte necunoscute încă, aceiaşi formă politică a vieţii noastre ea popor. Se vede că în toate direcţiile energia noastră e si- © BCU 36 gândirea bănoagă, afară de direcţia politică, care e un adevărat nuit să credem dogmatic în tiniereţea noastră ca isvor şi o minune de energie! Stat naţional Dacă citim mai bine istoria, vedem că Este aceaata un bine sau un rău? şi alte popoare sunt tot aşa de tinere ca noi în astă Depinde de sensulîn care s’a desvoîtat această privinţă, şi cu teate acestea mai stăpâne pe soarta energie. Dacă energia noastră a tuturor ar fi format lor. Că noi trăim' o viaţă de suprafaţă, fiindcă am un mare consensus de gândiri şi simţiri, care s’ar trecut prea lepede Ia o formă fconstituţională cjre deslănţui într’o vâltoare de activitate unitară, de nu ne convenia — este destul de adevărat. Dar nu muncă creiatoare, atunci desigur că ar fi un bine. Dar este totul. când în loc de aceasta, desvoltarea acestei energii Ar fi fost de aşteptat atunci ca cel puţin repre- maxime din poporul nostru n’a făcut sau n’a ajuns zenranţii şi conducătorii legitimi ai Statului să se dec-*t să deslănţuie o furtună de patimi clocotitoare găsească mai adaptaţi decât marea mulţime, la me Şi răsvrăt.toare într’o activitate destructoare, — de- canismul constituţional Iar falşificarea la inf nit a sigur câ aceasta nu poate fi decât un rău.. acestui mecanism, într’un chip conştient nu este o Se va zice totuş câ istoria îşi ţese firul ei ere- explicare ser oasâ, căci o cunoştinţă cât de elemen- iator şi îndeplineşte măsura unei munci de constiuc- tară a faptelor sociale arată că asemenea situaţiuni ţiune, cu toate piedicile cei se pun în cale. Aceasta sociale false nu pot să dureze multă vrepie. Şi e e adevărat până Ia un punct, cu condiţia însă să nu multă vreme decând ne aflăm în această situaţie, uităm, câ toate reformele esenţiale şi pozitive, care Trei ani din viaţa unui popor în plină refacere şi în-s’au adus după răsboiu, au încolţit dinainte de răs tregire etnică, ca şi a conştiinţii iui naţionale, pier-boiu şi s’au plăsmuit în sufletul conducătorilor, iar duţi fără chip sau semn de îndreptare, desigur sunt acum mai în urmă n'au făcut decât să se realizeze prea mult. Atâtea puteri de creiaţiune se smacină oarecum automatic. De altminteri ele au fost mai într’o sforţare zadarnică!... mult opera timpului decât a oamenilor, Cine va, fi vă^ut unul din momentele înălţătoare Dacă era o reformă fundamentală ca şi o operă ale acestui neam,, ziua de 18 Noembrie (st v) 1918, pozitivă, a cărei realizare jptegrală şi cinstită s’a şi priveşte la drumul străbătut până astăzi, în pri* aşteptat dela oamenii ce-au făcut unirea, a fost uni- măvara Iui 1922 rămâne îngrozit de neînsemnata ficarea administrativă şi politică a ţării întregite Ea distanţă ce am străbătut Şi ce am acumulat în suf nu s’a făcut însă până acum şi nu se vede.b ne fete de atunci şi până azi! când va începe, căci suntem de fapt la început dacă Răsboiul nostru, ca şi al celorlalte popoare, nu chiar înainte de început. s’a îndreptat contra duşmanilor din afară Râsboiul Dar atunci nu s’a făcut nimic, de trei ani îa- dintre popoare a fost, cum s’a zis, un conflict de coace şi ce s’a făcut? — Ba da, s’au perindat'la idei sau de teze, a! căror substrat putea fi economic cârma ţârii trei sau patru guverne şi n:ci unul *sâu altul; dar teze contrarii. Odată însă ieşiţi din n’a lucrat decât pentru sine, — şi aceasta în vir- acest imens conflict, nu era natural oare să înceapă tutea unui mai vechiu obiceiu al pădîântuluj şi fiindcă alt conflict între noi înşine, căci acesta nu s’a rezol-n’au fost lăsate să lucreze şi pentru ţară Toţi aceia vifc niciodată definitiv într’o soluţiune logică? Aceasta care nu erau îa guvern, au înţeles că opoziţie poli- va să zică că răsboiul din afară n’a avut darul să tică va să zică negaţiune, adică nim c nu e valabil videze şi toate chestiunile ce se puneau pentru noi ce nu lucrează ei De aceia niciunul n’a putut să înăuntru de atâta vreme. Ele au rămas şi s’au im-lucreze, nefiind îâsaţ sâ lucreze şi fiecare trebuie s’a pus stbrtntor mai departe şl iată a venit momentul iea deacapul. Astfel oamenii, care au făcut răs- să le rezp vim. boiul şi au luptat pentru întregirea neamului, au fost Dar în discuţiunea acestor phestiuni fiecare din combătuţi în numele României-Mari, de oare ce nu cei. indicaţi aduc^ o mentalitate nouă —■ în aparenţă ei ar fi chemaţi s’o guverneze. N’a rămas decât să măcar —; nouă mai ales prin aceea că nu admite se dea conducerea acelor, care n’au vrut răsboiul şî nici o tranzacţie în discuţie Fiecare se închide în n’au tresâltat Ia gândul României-Mari, şi n’ar fi de punctul său de vedere, se' izolează până Ia absurd, mirare că aceia vor putea guverna şi vor fi lăsaţi, iar mijloacele de luptă sunt extreme, — retragerea Caracterul fundamentai al s tuaţiei actuale este opoziţiei d.n parlament, brutalitatea majorităţii faţă tocmai contradicţia. Să luăm aminte însă ră nu de. opoziţie, etc Acestea sunt mijloace care denotă este o contradicţie de idei, ci, o contradicţie de vădit persistenţa stării de spirit ce ai avut faţă de vorbe, care şi-a dat frâu liber în parlamentai ţării, duşmanul ţării, uitând că acum eşti înlăuntrul ţării, Opoziţia s’a crezut totdeauna datoare, îh aceşti trei şi că politica este operă de transacţii sp»e o muncă ani, să contrazică guvernul, iar acesta la rândul lui comună. De aceia din orice parte s’ar observa o să mărească contradicţia fundamentală, care rezultă asemenea atitudine, ea este semnul unei neînţelegeri din spiritul de partid. Contradicţia este şi ea o ma adânci ţi dureroase a intereselor obşteşti, nifestare a unei stări sufleteşti ca orcare alta; iar în , Tocmai aici stâ nodul explicării, cazul nostru ea este ieşită dinir’o stare sufletească Dacă discuţiunile urmate în parlament s’ar fi colectivă. Ea este, cum ar zice .un sociolog, o formă pus pe tărâmul ideilor şi ar fi păstrat nota unor atari a luptei şi nu e de mirare că după im răsboiu aşa discuţii, poate câ n’am fi avut decât de câştigat de de crâncen şi dureros, oamenii au rămas cu această pe urma unui regim de dîscuţiune, care este mai pornire, care este o manifestare atenuată a stării de adesea un factor de progres. Iar cine discută asupra răsboiu pe care am trăit-o. Dar ciudată formă chiar < ideilor, e imposibil să nu ajungă la o înţelegere atenuată a unei atari stări sufleteşti între fraţii! Şi asupra lor prin mai multă preciz“. Cititorule înduioşat odată pe săptămână de lacrimile Franciscăi Bert ni, este nevoie să desluşesc că de astă dată nu mai e vorba de o ficţiune dra matică a filmulu, ci de oameni cari mor într’adevăr, fără înscenarea unui impresar lugubru? Citeşti încă odată Conferinţa rostită de?,Nansen. în sala T ocedero şi tipărită de Clarii, şi dureros uimit te întrebi cu ce suflet ermetic închis emoţiei, cârmuitorii atâtor guverne n’au găsit în . milioanele de muribunzi din guberniile Volgei, Samarei şi Sa-ratovu-lui de cât nu sterp prilej de controverse diplomatice. Căutătorul polului Nord, învăţat cu cele mai crunte suferinţi ale pustiilor de ghiaţă, fiindcă a cunoscut el însuşi şi foamea, şi desnădejdea, şi gerul care înghiaţă degetele ce cad apoi ca chiciurii de sloi, — s’a întors cutremurat de cele văzute în ţinuturile unde oamenii sălbătăciţi mănâncă pământ, copii şi hoituri înverzite de putrefacţie, Cu irima strânsă a bătut Ia toate porţile şi porţile cămătarilor au rămas închise Guvernele Europei civilizate şi creştine, aveau ceva mai bun de făcut, plămădeau comisiile, subcomisiile şi paracomisiiie ce trebuiau trim’se la sfatul negustoresc din cetatea genovezilor. Iar în acest timp, acolo pe ţărmurile Volgei, cadavre de. oameni sunt roase până Ia os de alţi oamen', în Ravol Bugucef, femeile îşi mănâncă pruncii, în Stavinca, stat din ţinutul Samarei o mamă îşi împarte trupul răcit al propriei sale fiice, pentru a potoli foamea celorlalţi copii, cu ochii sticloşi şi cu buzele albe. A trebuit mila celor mulţi şi fără nume, a copiilor ce şi au vândut jucăriile şi a lucratorilor de fabrică, pentru a se aduna abia 65 milioane de franci, atunci când Nansen cerea câte 22, citiţi bine; douăzeci şi doi de franci francezi, pentru a salva viaţa unui om. Socotiţi dar trei vieţi la preţul unei pe echi de ciorapi de mătase, şi număraţi o jumătate de oră, din colţ, de la Capşa, clte sute de picioare ispititor mulate în mătase srăvezie, vi se perindă sub ochi, , într’această după amează de primăvară, cu atât de luminos soare, cu atâta parfum în aerul jilav şi cu flori aşa de albe ... Cei 300. Ravailac, Lucheni. Vaillant, Caserio, Max Gold-ştein, ce caută pomelnicul celor ce au ucis în numele anarchismului, — într’o revistă de paşnică şi inofensivă literatură, de unde a fost excomunicată şi amintirea cărţilor lui Jean Grave ori Bacunin? Era încă zăpada îngheţată şi cerul tulbure, când trei sute de oamen’, turmă cu vânătăi pe trup şi cu dinţii înceleştaţi, a fost întâia oară mânată prin s!o--j ată, între puşti, la judecata Curţei marţiale. Acolo, într’o cuşcă cu gratii de menajerie s'au perindat de atunci profesori şi muncitori; studenţi smulşi de pe băncile învâţăturei şi fete cu fecioria strivită de bruta poliţienească; copii încă abia înţelegând rostul acestei vieţi de o atât de aprigă săi-bâtăcie, laolaltă cu asasini halucinaţi cari cu un obuz © BCU Cluj 40 QANDIREA cu rotiţe zimţate şi praf' ucigaş, 'au crezut în întunecoasa lor cugetare, că se pot cutremura temeliile acestei lumi trandafirii, cu înverşunare păzite de un brav comisar regal. Ce fantezie drăcească şi demnă de cruda imaginaţie a lui Viiliers de L’lsle Adâm a isbutit să urzească plasa de. învinuiri, care să amestece atât de isteţ o lume atât de deosebită; oameni cari nu s’au cunoscut, cari n’au gândit cândva la fel, cari abia înaintea oţelului de baionete se apropie într’o răzvrătire comună? La început un val de îndignare şi-a făcut drum timid în şovăelnica noastră opinie publică. Apoi ne-am deprins şi cu aceasta. Zăpezile s’au dus de mult, au înflorit cireşii, cele dintâi rânduneie zvâcnesc în cerul falbastru şi pe străzile capitalei procesiunea celor trei sute, sub baionete, a devenit un spectacol divers, curiozitate banalizată spre care nu-şi mai îndreaptă ochii decât copii ^întârziaţi ia şcoală şi provincialii ce-şi plimbă melaneclic în soare, galoşii şi umbrela. . Dar iată ce ne s^rie Traian Gh'du din Indiana Harbor ind într’o epistolă mustrătoare: ' ■ . „...că nu-i pe lume doar numa poezie şi numa istorii închipuite ca să ne adoarmă. Scrie la foeua voastră de teatrele de acasă si de alte frumuseţi care ne împle inima de bucurie, dar nu stă un rând de fa cărturarii voşti despre Cei ce sânt schingiu ţi în afară de toate legile ţărilor. Noi am făcut adunare aici în străini si am cerut îndreptarea, iară voi n’aţi ştiut cere-o acasă. Nu vă temeţi că aveţi să răspundeţi mai târz’u fiindcă atunci când atâtea dureri au fost, voi aţi dat înainte cu cântări şi poezii, ca şi cum de ia cântecile voastre avea să vină mântuirea ?...“ v>i iată. ce mai scrie o gazetă de acolo, pe care he’o trimite'ctitorul de peste Atlantic: ' „Apoi mergând acasă Românii din America pot se du.i cu ei nu numai câte/a mii de dolari ci şi o conştiinţă. Ori aceasta înseamnă adevărata avere, Câştigul real pe care-1 poate cheltui cu folos acasă unde i de lipsă". ( — Românul — Wednesday March 29 „Să ne pregătim!“) . , Prietene Ghidu, ai dreptare, ne-e „de lipsă” conştiinţa. Dar n’am adormit o cu cântece. O nu. Vezi bine cărturarul romtn a avut atâtea altegrij în vremea din urmă! Numai numără: Alegeri, goana după catedră, kilogramul de carne scumpit, mutatul dintr'un partid în altul, acţiile care au scăzul, şi făgăduelile candidatului la deputăţie ce nu s’au împlinit, Karlheinz Martin şi articolele Domnului Eftimiu, scump’rea hârtiei şi 60 bani o carte poştali; când să-şi mai amintească şi de cei 300 cărora în definitiv este cine să le poarte de grijă ? Vei fi aflat şi Dta mai pe urmă, că sarcina asta şi-au luat o cărturarii străinătăţii, o oarecare „ligă pentru apărarea drepturilor omului" care a mai ştiut odată să se facă ascultată; e.drept, departe, dincolo de equatpr, şi când a fost vorba de negrii din Ouabanghi. James Joyce. Sunt câţiva ani de când la un editor d n Dublin, în seara când termina de broşat o carte ce trebuia să apară a doua zi pe piaţă, s’a prezintat un necunoscut, a plătit întreaga ediţ e, a ars’o acolo în imprimerie, în afară de un singur exemplar care cu generozitate a fost rezervat autorului. Cartea se numea Dabliners, scriitorul James Joyce. Necunoscutul n’a fost nici astăzi aflat. , lată un început de carieră care întrece fantezia lui Pierre Benoit, maestrul întru lansartea senzaţională a cărţilor. De atunci, volumul c;u. novele din viaţa Dublinului s’a tipărit a doua oară la Londra, alta „Portretul artistului în tinereţe" a văzut lumina tiparului la New-York, iar autorul, James Joyce e numărat printre cei dintâi scriitori îh limba engleză, alăturat de Swift, Sterne şi Fielding. Şi scandalurile n’au contenit. In Statele-Unite, câteva fragmente din romanul Ulysses au cunoscut o soartă identică cu a scrierilor lui Flaubert, Baudelaire şi Walt Whitman ; au fost cu asprime ţintuite la stâlpul infamiei de justiţ’e Despie acest roman şi despre tînărul scriitor irlandez în pragul gloriei, pub îcă Valery Larhaud, un studiu sumar dar viu ca o aventură, în La Nou-velle Revue Francaise. Crescut la lesuiţi, dm familie irlandeză de înrădăcinat şi fanatic catolicism, cu spiritul nutrit de Aristot şi Saint-Thomas d’Aquin cum a scris James Joyce o operă de o atăt de primejdioasă imoralitate, încât cărţile i se ard abia eşite de sub teascul tiparului şi tribunalele îl urmăresc cape un pikpoket literar? Să urmărim ciudatul roman Glysses. Cartea are 800 pagini compacte ş? nu povesteşte de cât o zi, mai exact; începe la 8 dimineaţa şi sfârşeşte noaptea Ia trei. Nici un personagiu nu se numeşte Glise, iar numele eroului din Odiseia revine, numărăm bine, numai de patru ori. Vă amintiţi; în Odiseia, Glise nu apare de cât în cântul ai cincilea, până atunci personagiul în scenă e Tefemsc. De Ia cântul V.-lea la al Xlll.-iea se desfăşoară aventurile vicleanului erou, iar u’timile cânturi povestesc întoarcerea în Itaca, masacrul patendenţiior şi recunoaşterea lui Glise de către Peneiope. Pe acest plan James Joyce şi-a construit romanul în panouri aproape exact corespunzătoare cânturilor din Odiseia, dar redus la cel mai banal cadru posibil; existenţa de o zi cu faptele ei diverse, cu evenimentele neînsemnate, cu meditaţiile c.n-tradiecorii şi nehotărâte ale cetăţeanului ţned'ocru, care în statistica unui ma;e oraş, nu reprezintă decât o cif.ă şi nimic mai mult De la ora 8 dimineaţa, autorul urmăreşte pe Glise modern — Leopold Bloom, după ce în primele trei capitole, ca în crimele patru cânturi ale Odiseii, am urmărit pe Stephan Dedalus — Telemac Şi, pe ce drumuri ne poartă pas cu pas noul Glise? îl luăm din csmera de culcare unde şi-a lăsat nevasta încă somnoroasă, ne duce în bucătărie, în © BCU GÂNDIREA 41 face proecte literare, apoi la 'măcelar, pe stradă, la întoarcere şoldurile bucătăresei îl turbură; — iată-1 din nou în bucătărie, apoi în camera de culcare, în stradă iarăşi, la baie, la o înmormântare, în sa a de redacţie a unui jurnal, la restaurant, la biblioteca pi biicâ, într’un concert, pe o plajă, la Maternitate, într’un cartier de femei uşoare unde rămâne mult timp, unde se îmbată şi de unde pleacă târziu întovărăşit de Stephen Dedalus, Care l-a regăsit şi cu care petrece ultimile ore din ziuă, adică al XVI. şi XVII. capitol ; cel din urmă al romanului cuprinzând numai un lung monolog interior al nevestei, pe care Bloom a trezit-o culcându-se lângă dânsa. In jurul acestei, linii centrale, personagii nenumărate, incidente, descripţii, viziuni, o lume multiplă şi stufoasă, furnicând ca în însăşi realitatea. Bloom şi Stephen sunt pentru cititor ca două vehicule cu care străbate cartea. Instalat în intimitatea gândurilor acestor doi eroi; lumea şi personagiile apar lecto rului prin ochii, urechile şi cugetarea lor, aşa că iluzia vieţii capătă ceva halucinant şi mai ăutentic decât viaţa chiar. Romanullui Joyce, e astfel de cel mai strict real sm, şi paradoxal, e romanul simbol al vieţii moderne. Căci titlul nu e întâmplător ales, nici cu intenţie de parodie. Dintre eroii ciclului epic, Glise e cel mai uman, cum îl caracterizează EmilGebhart; e om ataşat ţării, femeii, copilului, tatălui şi prietinilor, senzib 1 la durerile altora,, dar nu fără slăbiciuni omeneşti,, se teme de moarte ca şi Bloom — ac diutius In Insula Circes moratas — întârzie prea mult în insula Circe. Este aceastî zugrăvire minuţioasă, altceva decât Odisesa noastră de fiecare zi, tragedia şi comedia cotidianului, romanul obscur ce nu se scrisese încă ? Poezie şi dioxiamidoarsenobenzol. în A Rebours, descriind sera lui Des Esseintes, Nuysmans şi-a dat parecă toate silinţele. s2i ne des-guste de fiori, înfăţişându-ni-le în aspecte familiare numai în ciinicile dermatologice i «... Florile luau de astădată o înfăţişare de piele a tificială, brăzdată de vine falşe; ş* cele mai multe ca roase de sifilis şi de lepră, întindeau căr nuri livide, marmorate derozedle, striiâte de plăgi; altele aveau tonul roz viu al cicatricelor Ce se închid sau culoarea negricioasă a cojilor ce se formează, altele erau opărite de cautere, umflate de arsuri ! altele apoi'arătau epiderme păroase sparte de ulcere şi coşcovite de bube; unele în fine păreau acoperite de pansamente, unse cu alifie mercurială, cp unsori verzi de beladonă, presărate cu praful galben al pudrei de jodoform . . .* După această suavă descripţie, sfatul persanului ; — „pe femee să nu o atingi nici cu o floare" — capătă şt o interpretare higfeoică Dar dela Huysmans, şi dela ultimii natursiişti cari întinseseră prea mult coarda în căutarea origina! tăţii brutaîe, literatura părea lecuită de acest repertoriu patologic. Tema o reia, şi în poesie, şi nu în acea pentru vre’un Des Esseintes naţional — tâ-nă'ul nostru compatriot Ion Barbu, poet al meleilor şi al lui Nastrat’n Hogea In revista din Craiova, Năzuinţi, citim sub titlul Măcel: . . . „Un soare fără spiţe de raze, spre apus „Părea că sapă'n ziua zănatică, lividă „Prin brânca înorării o crudă sifilidă . . .“ Dar ce ingrat d, Ion Barbu! Pentru tristele .maladii ale florilor din sera lui Des Esseintes, autorul francez se gândise şi la leacuri: iodoform, mercur, beladonă. . . La d. Barbu nimic. Cerem o reparaţie, Deopildă continuarea firească a imagine! dermatologice, cu versurile: „Şi în mânjită fesă a buhavului cer „Se'nfige adânc seringa unui paratoner!“ AKERON & COMP. CĂRŢI ŞI REVISTE. Regionalism cultural. (5. Mehedinţi. Revista „Năzuinţa No. 1 Craiova). S’a scris şi vorbit atâta de regionalism în ultimul timp, cu atâta îndârjire, încât cuvântul acum frige- După atâta risipă de neînţelegere şi ignorantă orbire, paginile scrise de d- Simion Mehedinţi în tânăra revistă Craio-veană, sunt odihnitoare ca o umbră lină lângă care poposeşti să te reculegi. Regionalismul, ■— ce e altceva decât una din laturile formulei şvolpfioniste a lui Herbert Spencer, după c are temeiul progresului e insăşi diferenţierea progresivă? E aproape adaptarea formulei biologice în viata socială şi culturală: cu cât vietatea e mai perfectă şi mai sus pe scara desvoltării, Cu atât organele şi funcţiunile sunt mai diferenţiate: Ameba e un tub digestiv, redus la atât — ce complex de organe şi funcţii la mamiferul superior! Intre hotarele unei ţări diferenţierea nu s’a stabilit oare firesc şi automat; începând dela tărâmul economic şi sfârşind cu însăşi psihologia populaţiei? De unde tendinţa absurdă de a uniformiza cu o lopată nivelatoare ? La noi caracterul provincial a fost o fericire; însemna un echilibru, a fost însăşi temeiul existenţei noastre naţionale- Rezistenta bâsarabenilor cum se poate explica decât prin moldovenismul lor acut? D- Mehedinţi găseşte necesar regionalismul cultural, acel păstrător de tradiţii — şi primejdios regionalismul politic. Fireşte asupra celui administrativ e încă de dis- © BCU 42" GÂNDIRbA % cutat înainte de condamnarea definitivă, căci problema nu se mai pune atât de simplu ca în Franţa, Italia ort Germania, unde administraţia e altceva, decât am văzut o cu întristare în ultimii trei ani, că poate fi în România cea unificată. ' Henry Bataille. (Alfred Poizat Le Corres-ponăant No, 1428 an. 94). . . .. A existat cândva în Bataille un poeta minor care poate fi situat pe la începuturile simbolismului, alături şi poate sub. Francis Jammes; un mic poet curios, mort tânăr, delicat şi fragil, complect totuşi, o mică fiinţă, un suflet mic, stins într’o dimineaţă ca o lumînare în dosul perdelelor albe ; animula blandula, vagula. Dacă ar fi rămas acest poet, Bataille, ar fi dat din când în Când lucruri delicioase, dar ar fi trebuit să se mulţumească a rămâne pe al doilea plan- Căci Bataille nu putea fi un mare poet, era prea iftegal, prea stângaci- Câte odată ideile sale aveau suflu puternic, dar stilul nu se menţinea Ia aceiaşi înălţime, era glodos, ţâra inspiraţia la pământ- Probabil Că şi-a dat seama el singur. In orice caz Bataille nu era un om care să-şi neglijeze aptitudinile. Şi apoi, pândit de de o boală care îi finea sub ochi vecinie spectrul nebuniei, nu putea să se enerveze în aşteptarea ceasului rar al inspiraţiei, trebuia să-şi ocupe spiritul fără răgaz- Lă Lepreusea fost cevo rar, o legendă romantică ridicată la înălţimea unui simbol, un mister din Evul-Mediu în versuri naive, isteţ_ evocatoare- Putea fi începutul unui teatru neo-creştm- Da, dar nu se găsesc în fiecare zi subiecte de această calitate. Şi apoi simbolismul mergea încet, mişcarea n'avea amploare Lui Bataille îi trebuia viaţă, realitate, el voia să fie un BalzaC dramaturg- Şi cu această sete de succes a abordat teatrul de succes- Ar putea fi numit misoginul, cum Grecii uimiţi I au numit pe Euripide ; căci ca şi acela, Bataille atacă femeia, mama, soţia, fiCa, fecioarele, cu o pasiune barbară, cu o ferocitate necunoscută până la el, ne face să bem infamia până la drojdie, să ne îmbătăm de ruşine şi de umilinţă. Adulterul e adus în familie, în faţa copiilor, în toată tragedia violentă. E Maman Colibri care pleacă cu camaradul fiului ei, e Madame Ferioul Care-şi uită cinstea şi se pierde cu cel dintâi individ venit, e „fecioara rătăcită" Care fuge Cu prietenul însurat al familiei, Le Coup de foudre ? Nu. Le coup de folie, o trezire brutală a instinctului, o ruptură neprevăzută a fragilului înveliş cu care religia şi civilizaţia ne-au acoperit goliciunea animalică. Dela această temă a teatrului său, porneşte şi succesul şi decăderea treptată. Eroare literară a fost acea a timpului său, aceia de a crede în viaţa trăită numai, şi a repeta că totul înafară de însăşi realitate, e literatură şi a dispreţui aCeastă literatură. Teatrul său n’are de aceia nici una din acele mari figuri sintetice şi reprezentative ale humanităfei, şi Care fabuloase fiind, sunt totuşi de o mie de ori mai reale ca viata. N’a putut să se ridice la generalităţi, a rămas în mulţime purtat cu dânsa si de capriciile ei înghiţit. N’a vrut săjfacă literatură. Şi just, literatura nu-1 revindecă, ■ ' Romanul durerii. 'Nouvelle Revue Francaise. An. 9 N, 103 Aoril 1922). Nu există în fond decât un etern subiect al artei şi al gândirei omaneşti: omul înaintea enigmei vieţii. Despre tot ce Se SCrie asupra plăcerei,. nu vom spune® niciodată că e adânc; imaginăm toate epitetele laudative înafară de aCeasta, Dar deîndată ce o linie, o pagină, o carte asupra durerii umane ne va opri şi ne va cuceri, primul cuvânt pe cared vom descoperi va fi aCel care să exprime adâncimea operii. Am putea spune dar Că scrierile cari ocolesc durerea, au numai două dimensiuni — sunt lipsite de o a treia; adâncimea. Aceste reflecţii la face Albort ThibaudetCu prilejul ultimului roman al lui Edouard Estaunie, V Appel de la Roate. In toată opera lui Estaunie, durerea se confundă Cu viaţa, se confundă cu romanul, se confundă cu însuşi stilul. Există trei stiluri franceze; unul al siguranţei.; oratoric, cu mişcarea uniformă şi progresivă, ilustrat de Bossuet; al doilea al descoperirei, care dă sensaţia că autorul observă şi înţelege pe măsură ce sCrie, stil ilustrat de Monfaigne şi Şaint-Beuve. şi însfârşit stilul de inquetudine, Care se desfăşoară într’o serie de fraze discontinui, grăbite şi totuşi uniforme, ca loviturile de deget la poarta unui mister, stilul neliniştit al lui Pascal. Se întâmplă câte odată ca la uşa aeStui mister al enigmei, autorul să bată tumul tuos şi romantic, cum a făcut-o Maeterlink- Estauni" bate metodic, ca un inginer Cu această uscăciune de inginer, a sCris romanele durerii, cari sunt şi ale tăcere şi a'e singurătăţii; Hecate literară cu 3 feţe. E nevoie ca omul să vrea, pentru a faCe să sufere? „E deajuns să existe” spune un personagiu din L’ A ppel de ia Koute, Şi pe această Constatare sumbră şe reazămă nu numai acest roman, Ci aproape toate cele scrise până aCum de Estaunie. Ori. suferinţa Creaturilor din acest trist roman, are două pricini, întotdeauna aceleaşi; singurătatea şi tăcerea. Personagiile sufăr şi fac să sufere fiindcă în viată trec singuratice şi fiind-ă tac. Nu în tăcere pasivă, ci în tăcere activă care pare hotarul unei zone de ostilitate, un teren ven'nos unde furnică tot soiul de suferinţe ascunse- Sunt tăceri instalate într’o familie, ca un viciu, Ca o patimă, Ca alcoolul şi c.a certurile. Pentru a se tortura, oamenii încep să tacă, şi tăcerea e mai teribilă de cât un conflict în Care luceşte tăiuşul de cuţit. E o tăcere care otrăveşte. „Tăcerea unui om care sufere, — scrie Estaunie, — sfârşeşte prin a stinge frumuseţea Universului şi însuşi Universul" Personagiile sale cred Că tac fiindcă sufăr, —ele sufăr fiindcă tac şi fiindcă în jurul lor e tăcere, o conspiraţie familială a tăCerei Nu tăcerea a stins un.versul în jurul omului care sufere din cauza acestei tă'eri, ci a tăcut fiindcă trăia într’un univers pentru el dinainte aproape stins. A tăcea înseamnă a nega universul. Cunoaşte omul o tăcere joasă, acea a viilor, e tăcerea timizilor ; şito ăcere înaltă şi glacială; acea a culmilor, e tăcerea Orgolioşilor. Dar unul şi altul Cunosc aceiaşi suferinţă, fiindcă timiditatea nu e deîât un soi de orgoliu, mândria slabilor. Şi singurătatea un faCe deCât un trup Cu tăcerea. Sunt oameni Cari sufăr în singurătate, Pascal; alţii Care găsesc o voluptate în ea, Rousseau. Şi totuşi Rousseau n’a înebunit în aCeast ă singurătate? © BCU qANDIRBA 43 CRON a ŞAPTEA ARTĂ, ARTA MUTĂ, J:1 sau cinematograful, n’a fost socotită până acum dec-ât o bagatelizare ieftină a teatrului şi literaturei, Există chiar, un desăvârşit dispreţ — şi Care nu l-am manifestat? — pentru ama-toriiifarseior lui Rigadin şi Max Lin-der de odinioară, sau ale lui Char-lot,|de astăzi. - Totuşi a şaptea artă a încetat a preocupa numai liceenii, midinetele şi copii "conduşi de guvternantă la matineu- Le Crapouillot, revista pari-siană atât de vioae, care {în ultimife săptămâni ne-a adus atât de frumoase reproduceri şijatât'^ de ingenioase remarce critice asupra saloanelor de pictură şi sculptură de le Paris, închină cinematografului un întreg număr, ce va să fie o iniţiere şi o apologie. De la accesoriu al teatrului sau rol de simplă ilustrare populară a romanului, Cinematograful devine o artă independentă, înrudită Cu toate celelalte, în afară tocmai de teatru de la care a pornit şi căruia îi e diametral opus. 0 industrie întreagă a născut pe urma filmului, şi o concepţie nouă şi-a făcut Ioc în această artă încă jună şi capricioasă. O lume stranie furnică în jurul ei; începând de la vedeta americană până la comicul universal, care la aceiaşi oră, în sălile de cinema din cele cinci continente, stârneşte milioane de aplauze. E tinăra star americană, Lily Gasmith în vârstă numai de şapte âttî, care după ce a reputat în noul cdntinen succese mai strălucite şi mai bănoase decât Sarah Bernard în toată Cariera-artistică, începe, vai h să crească, imaginathvă dezastrul !••. Atâtea roluri pierdute, o Carieră întreagă sfârmată, fiindcă picioarele se lungesc în fie' care luna cu o fracţiune de centimetru. Zadarnice „Poţiunea liliput" Şi „Licheorul Asţicilor", zădarnic tratamentul electric eâre â făcut să-i crească unghiile vertiginos şi a născut o barbă prodigioasă pe obrazul impuber, Miss Lily creşte, angaja. mentele slăbesc, şi la nouă ani tî-năra artistă îşi va putea socoti cariera încheiată... E Rio Jim, aventu- 1CA MĂR rierul generos dinfAlasca, cavalerul din Far-West, eroul atâtor filme în cari pieile roşii, goanele 'călăreţilor şi sgărie-norii se amestecă în-tr‘o dementă perindare. E Charlot. primit în Londra Cu mai mult tăm-bălău în presă decât odinioară Wil-son. E o funicare de actori, de pictori, de regizori, de autori de scenerii de intermediari, de acrobaţi, de dansatori, de urşi dresaţi şi de tigrii îmblânziţi, încât s‘ar putea spune că pe urma acestei arte trăeşte mai mult public, decât pe urma tuturor celorlalte la un Ioc. Ce creer incoherent însă, vor avea când vor fi mari, copii adormiţi cu obsesia acestor vedenii, în locul basmelor ou feţi frumoşi Cu care ne adormeau odinioară o bunicuţă do-moală ? P\espre scriitorii ruşi, rămaşi în repu-U blica sovietelor sau alungaţi de revoluţie în toate ţările Europei, se scriu aproape în fiecare lună, de doi ani, studii, articole, cărţi, o adevărată bibliotecă de documente. Interesante sunt ulti-mile amănunte publicate de TamaraBro-dsecky. . La Paris se află refugiaţi, Merejkowschi, Zenaida Hippius, Bunin, Kuprin, Belmont, Iuschevici care a trecut pela noi prin ţară, cum şi un mare număr de pictori şi sculptori, cari Ia expoziţiile pariziene âu expus câteva luci ări ce au produs senzaţie. Alţi scriitori se află refugiaţi la Berlin, la Praga, la Constantinopol. Întreprinderi de ediţii ruse s’au creiat la Paris, Berlin, Praga şi Belgrad. Numai la Berlin apar 16 ziare. Dar aceşti scriitori cu toate că au publicat multe lucrări inedite, nu au produs decât opere sub nivelul celor anterioare. Depărtarea de patrie, pare a fi anemiat talentele; deşi multe din operile lui Dostoiewscki (ca Idiotul) aproape toată opera lui Turgheneff şi cărţile cele mai de seatnă ale lui Gorki,’ Herzen, Merejckovski şi Belmont fuseseră scrise dincolo de hotarele patriei. Atunci însă toate legăturile cu solul Rusiei nu fuseseră rupte. Călătorii periodice, co- UNTĂ resdondenţe,‘legături prieteneşti, _gaz iele, revistele şi cărţile din patrie, toate legau autorii-cu mii de fire nevăzute de Rusia. Astăzi un zid opac se pune între expatriaţi şi ţara sovietelor. De aceia operile sunt lipsite de sevă ca arborii crescuţi în pământ strein şi în clima unei alte latitudini. Un singur roman face excepţie, acel al lui Alexandru Tolstoi, fiul demiurgului. Dar nu toţi scriitorii Rusiei au fugit după instalarea regimului sovietic. Au rămas încă Gorki, Briussov, Sologub, Andrei Biely, Alexandru Bloch şi Korolenko (morţi în ultimul timp) Baitruchuitis, W, Ivanoff. Ce fac aceştia? Cum trăiesc? Ce creiază? Poetul Erenburg, care' a părăsit Rusia abia de câteva luni, declară că — »Adevă-rata literatură viabilă, e tot în Rusia, nu e acea a refugiaţilor. Acolo, dureros, în spasmele suferinţelor, cu toate acestea, şi împotriva tuturor durerilor, literatura rusească continuă să crească şi să se, desvolte.» Mărturisirea poetului refugiat, pare a fi confirmată de amănuntele ce vin pe căi întortochite din republica terorii roşii. Nu mai e nevoie să amintim opera lui Alexandru Bloch, a cărui poemă »Cei doisprezece» îl pune alături cu Puschin. Sunt alţii scriitori, puţin cunoscuţi occidentului, cari au atins perfecţia creiaţiei, sub regimul actual din Rusia. E Maxi-milian Voiochin, e Andrei Biely care a scris un mare roman comparat cu acele ale lui Dostoiewschi şi care nu e cunos-tut decât în Moscova fiindcă n’a fost tipărit şi circulă în manuscris. Sunt doi poeţi ţărani; Essenin şi Klinef, a căror operă a fost tradusă şi în nemţeşte. Sunt lucrările în manuscris, cunoscute numai într’un cerc restrâns de admiratori, ale lui Aizman, Priedny, Ivanoff. Literatura rusească a fost caracterizată prin religia suferinţei. Şi nu se poate ca suferinţa fără pereche ce indura poporul supus celei mai formidabile experienţe sociale, să nu o nască accente de durere, cari să supravieţuiască timpului. Este puţin cunoscută cartea asupra ultimului au din viaţa iui Tolstoi; scrisă de secretarul său, Valentin Bulgakow. In 1919, după moartea Sofiei Andreevna soţia lui Tolstoi, a apărut din acest volum de amintiri, a doua ediţie complectată cu amănunte şi din viaţa celei care a fost tovarăşa marelui apostol dela Iasnaţa Poliana. In această ediţie, se află şi un capitol inedit despre vizita lui Wladimir Korolenko, redrodus în ultimul număr al revistei italiene IL Convegno. Este impresionantă această întrevedere între doi uriaşi ai romanului rus. Koro-Jenko, coborâ într’o zi la gara cea mai adropiată de Iasnaia Poliana,- şi de aci, până la casa lui Tolstoi, făcu drumul pe ios, ca un bătrân învăţat cu toate necazurile şi greutăţile ce era. întâlnirea a 44 GÂNDIREA fost prilejul unor discuţii, care uşor de imaginat, erau în afară de comun. Tolstoi îşi arătă cu această ocazie, încă odată dispreţul pentru arta modernă. „Adevărata artă, trebue să fie accesibilă tuturora. Arta modernă a fost creiată numai pentru clasele bogate şi corupte, pentru noi. Iubesc pe Chopiti, însă cred că el nu va avea loc în arta viitoare. Arta adevărată nu s’a născut încă“. Sofia Andreevna, povesti tot atunci întrevederea cuPobiedonoszev, Ministrul instrucţiune! publicei, Soţia lui Tolstoi, ceruse autorizaţia să tipărească o ediţie complectă a tuturor operilor lui Leon Nicolaevici. Pobiedonoszev, îi zise: »Con-tesă, eu nu recunosc o inteligentă la soţul Dv. Inteligenţa e armonie, pe când la el nu sunt de cât colţuri11. Timpul s’a răs-bunat. Cine mai ştie ceva despre inteligenţa «armonioasă'şi fără colţuri» a lui Pobiedonoeszev, care socotea că e muţi-lă tipărirea operei colţuroase a iui Tolstoi? Crumoase cuvinte întru apărarea cărţii ' francese în România, scrie d. dr Fţaphael Massart în LIntransigeant cu data de 7 April. E un strigăt de alarmă, — şi nu singurul auzit în ultimul timp, întors dintr’o călătorie în Bucureşti autorul a putut constata personal, cum tradiţiei culturale frâncese i se smulge în fiecare zi, cu fiecare joc de-o centimă a valutei, o fibră de rădăcină. In curând nu vor mai fi aci credincioşi Universităţilor f an-cese, şi scrisului îrances, decât bătrânii din trecuta generaţie. Iar noi ceştialalţi, chiar cartea francesă o vom fi cumpărat-o de la Lipsea. Se pare că însfârşit francesii au înţeles primejdia. De un an de când urmărim aci toate soluţiile şi toate iniţiativele caselor de editură parisiene, am înregistrat câte-va îericite. Dar atât de puţine ! Ceea ce a făcut firma Larousse la Viena, editând cărţi francese la Manz, trebuia poate se aibă mai mult în vedere imensul contigent de cititori de la noi — şi mai ales se cuvenea extins la cărţile de studiu. D, Massart care e medic, a putut controla cele ce scriam cu câteva luni în urmă; — că studenţii noştri învaţă nemţeşte fiindcă manualele germane sunt mai eftirte, mai bine tipărite şi în ediţii mai noui, chiar atunci când descoperirile lui Pasteur sunt date pe socoteala' Iul Koch. Reigen! S’e scris destul despre , aceste zeCe dialoguri ale lui Ar-thur Schnitzler, care după douăzeci-şicincj de ani de la tipărirea primei ediţii, au oblinut abia acum, în Germania şi Austria un monstru succes de scandal. S’a pomenit numele iui Lucian, amintind „Dialogurile Curtezanelor" şi s’a pomenit şi „Decameronul" lui Boccacio. Credem că e prea multă cinste. Cele zece dialoguri cari au loC numai între bărbat şi femee ; femee de stradă şi conte, conte şi actriţă, actrifă şi poet, poet şigrizetă, grizetă şi şot, sof şi soţie, soţie şi tânăr, tânăr şi servitoare, scenete între două persoane unde un şir de puncte, înlocuesc actul sexual; — vor să însemne o subtilă şi crudă analiză psihologică. De fapt nu e literatură. Succesul nu e de artă; ci datorit numai calităţilor afrodisiace ale acestor dialoguri. Fireşte, la succes a contribuit şi scandalul. Bătăile şi ouăle clocite de la teatrul din Viena, cele două procese de la Berlin .. Efect; Reigen a atins în Germania peste o mie de reprezentaţii; —: ceace nu s’a întâmplat încă niu cu teatrul lui Ibsen, nici al lui Strind-berg, nici al altora cu o celebritate mai trainică de cât a faimosului Schnitzler. Nu se pune chestia pe imoralitatea sau moralitatea acestor dialoguri- Moralitatea în artă e o discuţie demult închisă. Când însă din lectură, nu rees de cât. virtuţile cantaridice ale şirului de puncte . . . nu poate fi vorba de artă, de cât doar pentru traducătorul care c.u tâmbălău încearcă să împământenească şi la noi, o literatură care va face concurentă neloaială revistelor clandestine şi porcoase- Devistele politice n’au-cunoscut în ţara *'cea veche, decât o existen’ă aventuroasă şi dibuelnică- Cititori, nu puteau culege, decât cu preţul pamfletului violent care să sgândăra adânc derma conştiinţei politice îngreşate de cincizeci de ani de constituţionalism de la Dunăre. Iar acele ce se îndărâdnicet u să rămână cuminţi, adică amorfe, se resemnau cu aceas a decesului fără glorie, acolo în păreţele chioşcului unde mâna nici unui cumpărat r, nu venea să desprindă din ţinte foile deco orate de soare. După răsboi, Fapta, apărută sub îngriji ea câtorva tineri vrednici şi cu talent, părea să fi deschis drum nou. Dar după câteva luni, fascicolele s’au subţiat, hârtia a devenit mai cenuşie, ba chiar de ziar — agonia. Când a murit, de ce şi-a închis uşile, n’am prins de veste. Doi ani apoi, num<,i Ideia Europeană a ţinut piept cu bravură, nu numai anarhiei organizate din dulcea Românie nouă dar şi apucăturilor balcanice ale epistaţilor deveniţi factori politici, prin gra'ia generosului vot universal. Şi acum Revista Vremii, croită după tiparul revis el r franceze „L’Opinion11 şi „L’Europe Nouyelle11, pare să-şi fi despicat cale în nepăsarea cititorului înăcrit de reportagiul senzaţional, a dou a zi desmi 'ţit. Articolele lui Oscar Jaszi, cunoscut bine aci în Ardeal poate încă prea sumare, merită o discuţie care lipseşte din coloanele • gazetelor şi care nu se cuvine înnecată în controversele cleioase de Club, între două partida de panţarolă. Mustrător însă pentru revistele literare bucureştene, e faptul că în această publicaţie de politică,' trebue să citim cele mai isteţe ero-nici dramatice, semnale de d. Ion Marin Sadoveânu şi cea mai cumpănită cercetare,a publicaţiilor literare, scrisă de d Cărnii Petr seu, cere se întâmplă să nu fie şef de şcoală, nici emiţător de b e-vete, nici furnizor de genii anticipate pentru un editor qausiimbecil. A apărut An editura institutului de arte grafice «ARDEALUL» . ♦ Cultură şi cunoştinţă ■ D E LUCIAN BL AGA Preţul 10 Lei II Convegno Cea mai bună revistă italiană de li teratură, artă, cărţi, şi idei destinată marelui public Director ENZO FERR1ERI Printre colaboratori numără cei ma buni scriitori italieni: Cesare Angelini, Paolo Arcari, A-,-„n nio Baldini, Massimo Bontemzipitn Benedetto Croce, Măria Casoteiiaa Donadoni, Luigi Ercole, Giovii„ă Gentilo, Piero Yahier, Carlo Lioon. Eugenio Levi, Matteo Marangant Giovani Papini, Alfredo Panielii Luigi Pirandello, Giuseppe PrezzoE,tl Giusenpe Raimondi, Luigi Russo, Fni derigo Tozzi etc. Abonamentul (12 fascicole) pentru străinătate 50 lire Jeaaeţiaşi Aiiiiislraiia: lai, Uia Caaovâ m Rivista d’îtaîia Revistă lunară de literatură, artă ş / critică . . Consiliul de directori: Ettore Ciccotti, Alfredo Galletto, Liugi Mangiagaelli, Ada Negri, Ettore Romagneli, Angela Sraffâ, Gian Luca Zanetti Abonamente în streinetate: Un an 45 fr„ un semestru 30 fr. uiECiii: CorsG iieijia a umilisrsiiii: lia trs mm 28 miţ . A apărut: ZMMOLXE mister în trei acte / de LUCIAN BLA GA Editnra Institutului de fUte grafice „flRDLHLUL" — CLUJ Preţul 12 Lei, © BCU Cluj