LITERARA artistica sociala DEMIRN JUDR CUPRINSUL: ij i, Adrian Maniu: Pentru o pasăre — Lucian DIaga: Ceasornicul de nisip — Cezar Petrescu: Râsul Nichifor Crainic: Geamăna — Demostene Dotez: Umila elegie — Al. O. Tecdoreanu: Primăvară — * * * : Războiul—Fiat Lux — Al. Davila: Dinlre cei răposaţi Cataţeale — Gib. I Mihăescu: Singuratecii — Perpessicius: Era grozav... (Francis Jammes) — Isaia Tolan: E aşa de trist (Mihai Babits) — George M. Vlădescu: Tragedie — losi! Şchiopul: Problema străinilor în America — A. M : însemnări pentru artă (Luchian) — G. Stegarul: Vlaicu-Vodă la Cluj. Cărţi. Cronică măruntă. Desene de Demion şi Nora Steriade. In supliment artistic un desen inedit de Şt. Luchian [femplarul 5-- L«>8- l.es 5. La Revue universeile Revistă politică, literară, artistică, socială Apare ia 1 şi 15 ale fiecărei luni Abonament anual 90 franci, 6 luni 50 franci. Costul unui exemplar 4 fr. Paris 157, Boulevard Saint-Germain (6e) fţevue Bleue Revistă politică şi literară Apare de 2 ori pe lună. Abonament anual 55 franci. 286. Boulevard Saint-Germain (Vile) Paris. La Connaissance Revistă literară şi de idei. Abonament anual 35 franci. Paris 9 Galerie de la Madeleine (8e) La Bataille Economică, socială, uvrieră, ţărănească, maritimă, intelectuală, documentară, literară, humoristicâ, eclectică etc. , Apare de 2 ori pe lună. ■ Abonament anual 12 franci. Paris, 2 Rue de t’Hotel de Viile (IV e) Le Crapouillot Revistă pentru literatură şi arifi Paris, 5 place de la Sorbonne La Nouvelle Revue Francaise Revistă lunară pentru literatură şi critică. Abonament anual 48 franci. 3, Rue de Grenelle, Paris (Vie). Les Marges Revistă literară fondată în 1903 de către dl Eugene Mont fort Apare lunar. Abonament anual 22 franci. Administraţia :Librairie de France 99 boulevard Raspail Redacţia: 5 Rue Chaptal, Paris (IXe). Toţi cari se interesează de politica externă Toţi cari voiesc a cunoaşte mişcarea tuturor ideiior mondiale Toţi cei preocupaţi de marileprobleme ale economiei politice şi finanţei Internaţionale trebue să citiască şi să răspândească L’Europe Nouvelle Revistă săptămânală pentru chestiuni externe, economice şi literare Abonament anual 90 franci, 6 luni 50 fr., 3 luni 30 fr, 92, rue de Miromesnil, Paris. La fţevue de LEpoque Publicaţiune lunară ilustrată de expresiune şi studiu idei, arte şi litere Abonament anual 28 franci. Paris 13, rue Bonaparte (Vie), La vie des lettres Artă şi literatură. Abonament 4 volume 20 franci. ■ 20, rue de Chartres, Paris-Neuilly Qa ira Revistă lunară de artă şi critică Abonament anual 15 franci belgieni. 61. Hofstraat, Eeckeren-Anvers. La Gr aride fţevue ' Revistă pentru toate ramurile de cultură. Abonament anual 38 franci. 37, Rue de Constantinople, Paris (8e). Le Monde Nouveau Revistă pentru strângerea legăturilor sociale, economice, literare şi artistice între Franţa şi străinătate. Apare lunar. Abonament anual 50 franci. ^ 42, boulevard Raspail, Paris (7e). GÂNDIREA GEZA 3AN0UITZ APARE LA 1 ŞI 5 ALE EIECĂRII LUNI Calea Regele Ferdinand 26 REDACŢIA ŞI ADMINISTRAŢIA c L@u J CLUJ, CALEA REGELE . F E R D t N A N D No. 38 INSERŢII ŞI RECLAME: se fac la administraţia revistei şi la toate Confecţionează haine agenţiile de publicitate cu un scăzămănt de 20 cetitorii noştri, şi dovezi le pot sta la dispoziţie, că nici un scris nu a fost plătit şi nici un desen. Am căutat numai să plătim tipar şi hârtie, iară pe fiecare dintre noi ne-a răsplătit bucuria de a da tot ce avem mai frumos, chiar când în realitate darul nostru era sub cea ce trebue să dăruirii. Jertfe au fost multe, le tăcem fiindcă alături de merite^ el aparţin tuturor. La ce să pomenim pe cel ce de luni de zile, greu bolnav şi-a înjghebat pe patul de suferinţă o masă, pe care îşi scrie articolele de gazetă, din care îşi câştigă traiul, şl nuvelele pe care le dăruieşte »Gândirei«. In revista noastră toţi, dela mic până la mare, au dăruit scrisul, înţelegând ca arta să fie pentru cultură. , De aceasta aminteşte-ţi cetitorule, acum când îţi cerem să-ţi legi ca şi noi dragostea ta de această revistă. Abonându-te nu ne ajuţi pe noi. îi dai însă i>Gândiriii posibilitatea să treacă peste nevoile materiale, şi dacă atături de fine, cetitorule, vor fi mai mulţi care se abonează, atunci cu tot efţinui preţ vom împlini tot ce tinereţa şi dqrul nostru de frumos'ne îngădue să făgăduim. N’am făcut din această revistă prilej de politică, nici de afaceri, atunci când atâtea ispite şi atâtea pilde ademeneau. Nu ne vindem acest scris şi nici o bogăţie din lume nu ni-l poate plăti. Răsplata n’o putem aştepta, decât de la tine cititor. Ne-a venit poate peste aşteptări.. Ca emoţie am urmărit lună cu lună, numărul vostru Intre când sfio-sele noastre prevederi, şi profeţiile întunecoase ale altora. După un an, atunci când se strigă că nu se citeşte şi că o revistă de cultură e lux prea timpuriu în România cea nouă, am întreit numărul cititbrilor. De prisos să amintim, că abonamentul nu reprezintă decât cheltuielile hârtiei şi tiparului; din zi în zi mai scumpe, fiindcă şi din litera de plumb ce va să fie sămânţa aruncatăa luminei de mâine şi din hârtia ce va să fie ea însăşi aducătoare de lumină s’a făcui de mult de către alţii, prilej de afacere şi de speculă. Abonându-ie chiar acum cititorule, aceiaşi bani. ai tăi cari ne-au sosit până acum pe drumuri întortochiate, împuţinaţi sau pentru întotdeauna pierduţi, îţi vor da prilejui să ai o revistă mult mai bună şi mai bogată, căreia noi nu-i cerem decât bucuria de a-li da prin ea, prinosul inspiraţiei noastre. Vrei să ajuţi încercarea de a ridica revista % Cititorule, abonează-tp la „Gândirea" © BCU Cluj Cărţi. PRUDHON. Sa comeption du progres et son attitude sociale. Michel D. Ralea Paris Jouve & Comp Intre socialismul utopic care construia societăţi ideale, după fantezia şi capriciul autorilor şi între Karl Marx dela care datează autenticul socialism — Prudhon e în deobşte socotit un, scriitor intermediar. E mai aproape de Marx ori mai înrudit cu utopiştii ? Ipoteze contradictorii au fost susţinute cu deopotrivă energie. Revoluţionar se numea singur, dar s’a ţinut 'departe de revoluţie atunci când se ivise prilejul să coboare de la masa de scris, în mijlocul maselor. După o seurtă prietenie, Marx îl numeşte „mic burghez" şi „mic băcan" ect., iar pe de altă parte sindicaliştii revoluţionari, Sorel şi Berth se socotesc discipoli direcţi ai micului băcan. Nu e de mirare dar, că dând loC la atâtea contradicţii, Prud-hpn şi opera sau au devenit un ine-puisabil subiect de controverse, discuţii şi studii. D. Ralea respingând ambele interpretări, încearcă o degaja din opera lui Prudhon, atitudinea sa socială, „l’idee maitresse", —■ care de fapt nu e decât noţiunea de progres. Progresul după Pruthon Constă în afirmarea ideilor de libertate şi justiţie; prin aceasta se înrudeşte Cu utopiştii secolului XVIII, Ia cari adaogă dialectica hegeliană. Contra statului şi contra asociaţiilor, n’a putut fi părintete materia lismului istoric cum s’a susţinut,de către unii; moralitatea şi idealismul, concepţia sa ideologică a istoriei risipeşte uşor aceasta ipoteză. Nici revoluţionar n’a fost Cum se credea singur, ci numai revoltat căci pe când revoluţionarul e om de acţiune, Prudhon rămâne izolat şi împotriva acţiunei.' E şi împotriva schimbărilor brusce şi violenţelor, se declară împotriva grevelor şi nu are o idee clară asupra claselor sociale. Aştfel rămâne un reformist moderat E datorită aceasta desigur şi îm- prejurărilor şi mişcării sociale con-timporane.l Clasa muncitoare nu avea încă o conştiinţă exactă o existentei sate nici nu era bine definită de burghezie. Prudhon nu s’a putut deslipi nici ridica deasupra mişcării sociale din timpul său. Cu toate acestea a adus „ mari servicii cauzei uvriere. Fără a fi socialişt fiindcă voeşte numai să schimbe Circulaţia bunurilor nu şi repartiţia lor, rămânând în afară de orice activitate politică; prin ne-obosita-i carieră de ‘ jurnalist, prin pamfletele sale vehemente, prin ideie de justiţie aprinsă şi întreţinută îe sufletul proletarilor, el rămâne un factor important Care a determinat îmbunătăţirile de mai târziu în existenţa maselor muncitoare. D. Ralea deschide astfel un nou drum interpretărilor, ce nu vor con-ţeni să facă opera Iui Prudhon de o veşnic tînără actualitate. încotro merge germania DE AZI. C, Rădulescu-Mo-tru. Tip. Reforma socială, Bucureşti. Orientarea Germaniei şi cristalizarea definitivă a formei sale economice, politice şi sociale — iată factorii ce vor atârna greu în viitoarea aşezare a Europei, după con-vulsiunea răsboiului. Francezii n’au văzut decât un debitor Ce trebue să plătească, cu orice preţ, chiar Cu preţul de a consolida acolo un guvern socialist, la dânşii acasă socotit imposibil şi primejdios. Pe teme-iule acestei concepţii, Franţa a uşurat Germaniei drumul cel mai drept spre refacere, drum pe care învinşii poate nu l’ar fi găsit singuri atât de uşor. Sprijinind un guvern socialist, numai fiindcă' aCesta iscălia tratatul dela Versailles, Francezii au puşi ei singuri, temeliile Germaniei de mâine, mai puternică poate deCât cea im-perialstă de ieri, fiindcă aceasta nu se va zidi pe ascuţişuri de baionete, ci pe munca organizată pe baze so-cialişte. De altfel, în graba lor de a sugruma învinşii, n’au Contribuit oare aliaţii, fără să vrea, la intensificarea industriei în însăşi ţările birui te ? Deprecierea mărcii şi plata despă" gubirilor, nu atrag închiderea fabricilor din Anglia şi criza uvrieră din America? D. RădulesCu Motru în câteva scrisori, de o limpede viziune, arată cum înţeleg ’ să-şi găsească is-băvire învinşii, lucrând, propovăduind religia .muncii; plantând în miezul Europei sâmburile unor noui alcătuiri sociale. Nu e un popor de fantasmagorii utopice; după experienţa realităţii Germanii au învăţat încotro trebue să-şi îndrepte ochii. Revanşei nu o' aşteaptă dela tunuri si mitraliere» ci dela intensificarea producţiei. - Consolidarea socialismului gfpnan va influenţa orientarea statelor din centrul şi orientul Europei. Organi-zind munca pfe temeiuri ştiinţifice şi pe justa asigurare a drepturilor ce se cuvin uvrierilor, va grăbi sfârşitul oligarhiilor naţionale, prin pilda ce va fi veşnic la îndemâna vecinilor. Şi aceasta va fi poate, singurul bun după urma răsboiului, scump plătit. L’ESPRIT NOUVEAU Revue internaţionale illustree de l’activite contemporaine Paraissant le la de chaque mois flrts, Lettres, Sciences, Sociologie Littărature, Architecture, Peinture» Sculpture-Musique, Sciences, Pures et flppliquees Esthe, tique experimentale, Esthetique de {'tngeni'eur, Urbanisme, Philosophîe,' Sociologique, Econom mique, Sciences moraîes et polltiques, Vie moderne, Th6atre, Spectades, Les sport, Les faits In cele 12 numere aie primului an, L'Esprit Nouveau a publicat 1588 pagini, 17 ilustraţiMn culori, 594 ilustraţii tn negru şi 176 hors-texte. fll doilea an se anunţă mai bogat în reproduceri şi execuţii artistice. ABONNEMENTS, ' 29, Rue D'Astorg-, PARIS 12 numeros: France 70 Francs , ătranger 80 Francs (Frangais) îî Convegno Cea mai bună revistă italiană de li teratură, artă, cărţi . şi idei destinată marelui public - Director ENZO FERRIERI Printre colaboratori numără cei ma buni scriitori italieni; Cesare Angelini, Paolo Arcari, A-,-„n nio Baldini, Massimo Bontemzipitn Benedetto Croce, Mario Căsoteiiaa Donadoni, Luigi Ercole, Giovii„ă Gentilo, Piero Yahier, Carlo Lîoon. Eugenio Levi, Matteo Marangant Giovani Papini, Alfredo Panielii Luigi Pirandello, Giuseppe PrezzoE,ti Giusenpe Raimondi, Luigi Russo, Fni derigo Tozzi etc. Abonamentul - (12 fascicole) pentru străinătate 50 lire Beflaciia şi Aiiiiisiraiia: Hilin. Oia Mm ia © BCU Cluj REDACŢIA Şl ADMINISTRAŢIA : CALEA REGELE FERDINAND No. 38 CLUJ âr\£Mr<2a LslxefâAfeĂ - AQTl/TicAyOcţ Ab APARE LA î ŞI LA 15 ALE FIECĂREI LONI REDACTORI CEZAR PETRESCU. ANUL ii No. 1 15 APRIL 1922 EXEMPLARUL 5.— LEI PENTRU O PASĂRE Plângeai ţinând în palme păsărică moartă n/" —• numai moartea a deschis colivia închisoare. Cântecul strălucise ca o rază de soare Şt acum pasărea galbenă semăna cu o frunză moartă, y' Cu o frunză de aur, — moartea e o bogăţie. Pe care Dumnezeu tuturor o s'o dăruiască. Mărgeaua ochilor ei nu o să te mai urmărească Dar ce-ţi vorbesc cu jale — ea îţi fluerâ cu veselie. Dragoste, în gratiile coastelor noastre Nu crezi că 6 sărmană pasăre e robita? Inima spre sborul înalt pornită Nu e închisă — departe de gândurile noastre? . . Şi nu tocmai închisoarea o mână ,. -s. Şi-i înalţă cântecele de atâtea ori obositoare? ■ Dragoste, — în viaţa pieptului un cântec moare la inima mea — şi plânge-o în mânâ. > ADRIAN MANIU. CEASORNICUL DE NISIP. Stele jucăuşe. Când mă cobor în sbuciumul pământesc âl celor de azi, îmi pare că văd pe „omul nou" -cum frământă cu pumnii chinuiţi Haosul. Haosul din care s’a făcut lumea. Nietzsche zice: „totdeauna din haos se nasc stelele jucăuşe." — Prin urmare — încă un avânt, omule nou: frământă-ţi mai departe aluatul. Aluatul amar. . O dogmă. Dogmatica ne spune că Dumnezeu voind să îndrepte şi să mântuiască pe oameni, s’a hotărât să moară pe cruce. Moartea lui isus e egală cu sinuciderea lui Dumnezeu. Nu-i aşa? — Biserica n’are îndrăzneală să scoată cele din urmă concluzii; să mă ierte dacă, spun că dogma aceasta e- un mit de-o profunzime ameţitoare, tragică şi nemiloasă. O faptă frumoasă care nu s’a întâmplat Dacă Adam, cel dintâi om, ar fi avut viziunea grozavă a vremurilor de astăzi, s’ar fi spânzurat de' pomul cunoştinţei. P. S. (în altă ordine de idei: iar Eva şi-ar fi păstrat apoi ştreangul de cânepă, ca să aibă noroc pentru restul zilelor). , , Schiţă metafizică. Se crede că. sunt cu putinţă numai două feluri de a concepe lucrurile: logicul şi nelogicul. Eu crPd într’o a treia posibilitate: apocalipticul. Realitatea e de natură apocaliptică, adică: realitatea !se desfăşoară în revelaţii de-o absurditate divină, în care fulgerător ghiceşti un înţeles superior pe care nu~l poţi prinde. „Apocalipticul“ tinde Să devină, pentru mine o noţiune centrală, originară, de temelie, — aşa cum pentru alţii au fost: substanţa, ideea, voinţa, inconştientul sau durata creatoare. — Dar în cele din urmă nici o viziune nu e definitivă; şi privirile omului sunt un patrafir sub care lucrurile totdeauna vor mai avea o taină de spovedit. In marginea vremii.. Europa . actuală e în stăpânirea unui val de misticism. Misticismul acesta şi-a avut fără îndoială însemnătatea nemăsurată şi pentru ştiinţele exacte: a desvoltat acestora simţul tuturor posibilităţilor, într’un moment când pentru ele „posibilităţile" erau în exil. Seminţe în deşert. Simt mii de ani de când cerul seamănă stele pe pământ: şi totuşi din pământ nu creşte nici un cer. Nemişcare. Un înţelept care a stat nemişcat luni de zile în contemplare, aşa că un fir de iederă s’a încolăcit în jurul căutând înălţimele, şi-a zis: Omul n’are suflet nemuritor, dar va avea odată. Va trebui să şi-l creieze, căci altfel cum ar putea să cucerească Orionul sau stelele Găinuşei? LUCIAN BLAGA. © BCU U AftUIKEA RÂSUL. Qângu râdea în întuneric, Trenul trecu vuind peste podul aib şi sălciile de dedesubt se frământară ca smulse de furtună, O clipă, dincolo de parapet, jos în ,apâ molcomă şi neagră, reflexul luminilor săgeta o sârmă de foc; acum scăpat în larg, între taluzu-rile cu salcâmi, expresul fugea străpungând noaptea cu trei ochi înroşiţi, care se închideau tot mai îndepărtat, în câmpurile de păcură, Rezemat de stâlpul de fier, cu mâna la gură, Qângu guşatul râse încă mult timp în întuneric. Când ultimul răsunet al roţilor muri în depărtări; undeva, aproape, clopotul unui canton tângui trei bătăi întristate, Qângu ştia acum că nu mai are ce aştepta. Veselia i se şterse. Şi Coborî posomorit la bordei. Jos lumina nu era stânsă . . . Se înălţă în vârful picioarelor să privească înl.ăurifru, prin fereastra cu geamurile turburi. La vatră Moşneagul îşi cerceta uneltele de pescuit. Cu un capăt de sfoară dregea ceva. Sub mustăţile stufoase, buzele se mişcau monotort. Poate Moşneagul vorbea singur. Poate cânta. Qângu, guşatul, nu ştiuse nici odată să facă deosibire. Aşa, cu fruntea lipită 'de sticlă rămase privind îndelurg. In întuneric, flacăra înecată de fum a opaiţului abia tremura un sâmbure de lumină ceţoasă. Moşneagul prindea cu nu ac de fier ochiurile de sfoară rupte, le încerca tăria după î fiecare * împunsătură ; pe perete şi în tavan umbra uriaşă repeta mişcările făcută şi misterioasă. In sufletul guşatului se făcu bucurie şi temere. Se miră > că singur, Moşneagul nu trânteşte şi nu înjură. Acolo, cu spatele încovoiat, cu mâinile uscate şi pă- roase alergând îndemânatic deasupra plasei de sfoară; în tovărăşia umbrei care nu încăpea în bordeiul prea strâmpt, Moşneagul părea alt om. Mai bun şi mai puţin duşmănos. Si guşatul ar fi vrut cu un râs să-şi spună mulţumirea. Dar Moşneagul ridică neaşteptat ochii spre fereastră şi cercetă întunericul bănuitor. Qângu se trase cu spaimă la oparte. Mâniile Moşneagului se inteţeau tot mai aprigi dela o vreme. 'Şi guşatul nu mai înţelegea demult, ce-i e şi ce nu-i este îngăduit ... * * * In mlaja de pe prunduri, o pasere de noapte flueră deodată un viers. Cântecul cristalin desmierdâ noaptea, freamătul sălciilor se po-toii s’asculte. Qângu guşatul, ridică un deget şi râse. Dar o bucată de mal se prăbuşi undeva; paserea speriată tăcu. împrejur nu mai fu din nou decât întuneric, clipotitui valurilor în ţărmurile de de lut şi tăcerea de spaimă din besna câmpurilor. Qângu îşi împături sumanul pe prispă, se răsuci de câtva ori şi se cuibări să adoarmă. Câinele îl simţi de departe. -Se repezi bucuros ca în fiecare noapte, îi puse labele pe piept clătinând coada scurtă. Gângu îi strânse capul lângă guşa lucioasă, îl netezi pe ochi şi gemu de mulţumire. Apoi câinele îşi încoiătăci trupul caid la picioare. O floare de salcâm se, scutură de sus şi gâdilă obrazul guşatului. Ei râse. Dar nu atinse floarea cu mâna. O lăsă aşa tremurând pe pleoape ca mân-gierea unui deget prietenos. Şi în visurile nehotărâte râsul lui Qângu şi scâncetul câinelui prin somn, se întovărăşiră îndelung în noapte. Târz!u, paserea din prunduri flueră iarăşi. Guşatul nu o mai auzia acum. Iar vântul îi fură apoi şi floarea albă de pe pleoape .. . # . * * ' Printre spinii câmpului Gângu mergea alături cu câineie. Pă mântui era sătul de ploi; din iarba măruntă, apa ţâşnea sub apăsarea fiecărui pas. Departe se vedea o turmă albă. Ar fi vrut să ajungă acolo. Când se opreau să asculte: Gângu cu gura chinuită de râs, câiniie cu urechile ciulite; — sunetul tălăngilor străbatea stins ca o ademenire din altă lume. Dar guşatul nu îndrăznise niciodată să se îndepărteze de lângă podul cu sălcii. Mici nu ştia să-şi închipue ca poate fi dincolo, departe. Lumea se sfârşea, pentru el, în şesul apela pustiu, acolo unde se închidea şi orizontul rotund. Nu erau sate, nici culmi. Nu se zăreau drumuri. O cumpănă de fântână părăsită ridica gâtul spre cer, în fund, acolo unde boita se împreuna cu pământul. Nimeni nu o mai clintise vreodată. De acolo Qângu ştia că răsare soarele, dincolo ştia ca apune. De unde isvorau trenurile încete de marfă ce abia se târau dealungul şinelor, de unde ţâşneau expresurile vertginoase, unde călătoreau drezinele ronţâind depărtarea ca nişte gândaci enormi, ce putea fi dincolo de ultimul canton cu acoperişul roşu ; nu-şi făcea de cât o închipuire turbure. De unde venise el singur, nu-şi putea desluşi în amintire. Se trezise în bordeiul de lângă apă, la picioarele de piatră ale podului, poate dezece ani, poate d^ mai mult. El nu ştia să numere, cum nu ştia să vorbească. Râsul însemna pentru el, bucurie, mulţumire, plăcere ; un râs înăbuşit, fără hohote, mai mult o chinuire a buzelor. Pentru durere şi spaimă nu cunoştea decât un mormăit, care sfârşea în salturile guşeî cu un gârâit de pasere înfricoşată. Turma îi chema departe. Clopotul adâncea t’cerea câmpurilor. Câinele o luă ia goană, cu nările lărgite ... Dar Gângu privi în urmă. Ii cuprinse teama. Şi se întoarse printre spinii şesului, cu capul plecat, retezînd din mers cu nuiaua vârful fraged al ierburilor. In apă, până la brâu, Moşneagul aşeza năvoadele. De sus, de © BCU QANDlkă 5 pe mal, Qângu privea pentru a suta oară, fără să înţeleagă deplin. Ştia eă mâine, Moşneagul are să tragă plasele încărcate de peşti argintii, are si-4 răstoarne -]n iarba unde îşi sbat solzii în lumina soarelor, până când se as tâmpără cu' ochii stinşi şi cu gurile căscate rotund după aer. Dar vrăjitoria aceasta nu o putea pricepe. Tainica putere a Moşneagu-stăpân pe ane şi pe vietăţile ascunse în adâncuri, îl înspăimânta mai mult de cât pumnii, care îl isbeau în fiecare zi. Omul din apă legă între pietre cele din urmă ochiuri de sfoară, şi eşi la ţărm frecându-şi mulţumit mâinele ude. Treburile îi mergeau bine în acest an. Sacul era plin de făină, pe poliţă, deasupra vetrei se înşirau pacurile de tutun pentru câteva luni, iar peştii cădeau orbi de un timp încoace. Se îmbrăcă fluerând, pe urmă tăsuci ţigară. Prinzând de veste Ia ochii lacomi ai guşatului, îi întinse punga de piele: — Na poghidanie! Qângu râse întâi Cu teamă. întinse mâna fricos bănuind o glumă răutăcioasă . . . Dar foia subţire plesni între degetele lui aspre, Moşneagul se încruntă, îşi trase punga cu tutun îndărăt şi Gângu rămase fără ţigare. Târziu, mâhnirea i-o alungă o mreană care se juca sărind deasupra valurilor, dincolo,, sub sălciile de sub celealt ţărm, unde apele adânci şi verzui păreau neclintite. * • î> De amândouă părţile podului, la depărtări egale, între două şiraguri de salclmi, erau două cantoane, cu pereţii albi, cu acoperi şurile roşii, identice ca două jucării de carton. Gângu ştia că la cantonul de aci, e un om bâian, cu glasul moale, care îi vorbeşte prietenos. Ştia că ia cel de dincolo, e un p» znîc răstit şi aspru ca şi Moşneagul. Astfel în acel şes pustiu, unde nuvăzure în fiecare 21 de aproape de cât trei bărbaţi şi un câine; învăţase că lu mea se împarte în oameni buni şi ^alţii, duşmănoşi, iar cuminţenia lui puţină, îl apropiase mai mult de câinele a!b, bătrân acuma şi aproape surd, rare niciodată nu-I mâhnise şi căruia oamenii nu-i dăruiseră măcar un nume. Acelaş sâmbure necunoscut Odată cu viaţa te-a născut, Ca .mustul cu' fructul eşti una cu ea, Tu, moarte, geamăna mea, - In carne te port, în miez de creer te duc, Amăruie, crudule suc. Sure ploi de noroc cu tine mă sârgui, Prin vara durerii cu arşiţi te părgui. Tomnatic, fructul răscopt s’o desprinde. Suc dulce vei fi şi’ntreg m’ăi cuprinde- Eternă, iarna de-apoi va se cadă: Dura-vei în m - < ca geru'n zăpadă. _ NICHIFOR CRAINIC Intr’o dimineaţă, un expres s’a oprit brusc înaintea podului alb. înspăimântat, dela locui Tul, de lângă stâlp, Gângu măsură cu ochii ascunzişurile căutând ce! mai adăpostit ungher unde să. fugă. întâmplarea era atât de departe de tot ce i văzuseră ochii până atunci, încât presimţi începutul unor întâmplări pline de primejdii necunoscute. O clipă apoi, închise pleoapele să alunge această vedenie imposibilă. Când le redeschise însă, vagoanele erau la iocui lor, nemişcate în bătaia soarelui; la ferestre călătorii se îngrămădeau vorbind tare, întrebând, glumind şi aprinzându-şi ţigările Gângu se apropie rusfiaiă. Niciodată nu văzuse uri tren de cât gonind. Cu mâna fricoasă, pipăi mânerele de alamă în care jucau razeie butonii nichelaţi, treptele de fier. Un glas^de femee rosti deasupra capului ceva, într’un”grai necunoscut, dar dulce cum nu mai auzise. Gângu ridică ochii, li coborî în dată orbiţi de-o minune luminoasă. La fereastră, o femee cu părul de aur, cu ochii ca florile albastre ale câmpului, cu buzele muşcate şi cu pieptul rotund, rezemat de bara de alamă; îl privea cu milă şi groază; . . — O! le pauv’idiot! . ... Avea faţa atât de albă, Sprince-niîe atât de subţire incondeete, genele atât de lungi umbreau ochii "albaştri, biuza era atât de imaterială pe umerii mici şi voalul trandafiriu înconjura această minune, cu o spumă atât de străvezie de lumină ; încât Gângu ar fi voit să îngenunchie şi sl-i sărute haina. Dar nu ştiu de cât să râdă. Cu mâna la gură, săitându şi guşa lucioasă/hohoti înăbuşit scoţând din gâhej. sunete cartilaginoâse. Femeia întoarse spatele des-gustată. Apoi mila birui. Scotoci în sacul de piele şj-i aruncă jos în iarbă, un ban galben. Guşatul se repezi, îl ridică şi 1 ascunse lacom în gură. Maşina fiuerâ, trenul urni ' din loc, în câteva clipe Gângu nu mai văzu departe, decăt spuma trandafirie a voalului, fluturând ia fereastră deasupra câmpurilor, mai goale acum şi mai posonorâie. ‘ ' * * ■ Când soarele coboară spre asfinţit şesul pustiu se umple de larmă, in ierburi sfârâitul uscatal lăcustelor se înviorează, în sălciile de sub ţărm. păseriie îşi încearcă glasul, deasupra apelor săgetează lăstunii cu ţipete ascuţite şi ţânţari cu aripile subţiri joacă spre © BCU 6 gândirea soare apune cu acele pline de venin. Toată câmpia murmură. Atunci Gângu, se aşează pe malul înalt, cu picioarele spânzurate deasupra apelor şi aşteaptă să vină noaptea. Ca un uriaş ban* retezat, soarele re întinge în dunga neagră şi dreaptă a orizontului, acolo unde nu se văd nici dealuri nici eodri. Departe, în capătul liniilor, sclipesc lumini tremurătoare; poate semnalele unei gări, poate numai licărirea stelelor. Apoi noaptea coboară brusc. Râul se întunecă. Dincolo cântul pri-veghitorii picură lin. Câinele aşezat pe labele dinainte, priveşte Cu ochii sticloşi ascensiunea lunei. Nu \se , mişcă, e încremenit. Pe nesimţite se ri dică, clănţăne dinţii albi şi cu gâtul intins începe să urle. Guşatul se cutremură. Alături nu mai e câinele prietenos ce-i pune în fiecare seară labele pe piept. E e fiară streină şi misterioasă. Urletul umple noaptea, paserea a tăcut înfricoşată, de departe, din adâncul câmpurilor ecoul răspunde cu un alt url^t . . . Gângu îşi ascunde capul în pământ, cu unghiile înfipte în iarbă, întunericul s’a umplut cu vedenii de spaimă Aude paşi, câmpurile au înviat. Mâini nevăzute îi su-grumâ răsuflarea. Atunci cu gura în ţărână începe să urle şi el. Glasurile lor se întovărăşesc, se întrec unul pe altul, se împletesc într’o psalmodie de început de lume . . . Târziu un nor negru şterge luna, în gâtlejul câinelui urletul slăbeşte ca o furtună care se îndepărtează. S’ar părea că un duh necurat se furişează din trupul alb. Si supus, tremurând, câinele se gudură cerând iertare. Gângu îl strânge la piept, îl des-miardă, îşi sirâmbâ gura într’un râs de împăcare. S’au regăsit. Cuminţi stau pe mal, ascultă fâşâi-tul abia simţit al apelor, privesc la stelele căzute în adâncurile negre. Guşatul îşi pipăe în fundul cin-gătorii banul galben, o mulţumire nehotărâtă îi svâcneşte sângele mai repede spre inimă, şi gângav vorbeşte şoptit cu câinele. * * ' . * Drezina fugea din ce în ce mai repede, străbătea locuri necunoscute, trecea peste podeţe înguste, pe lângă cantoane de a căror fiinţă n’a bănuit până acum ; şinele se lungeau în urmă ca doi şerpi ne- sfârşiţi, Gângu se ţinea cu mâinele încleştate de scândură, şi în sufletul lui bucuria şi teama se amestecau turburătoare. Nu ştia unde merge, nici dece l’a luat Moşneagul cu dânsul. De cu noapte i-a dat schimburi albe, a închis uşa cu lacăHil ruginit, câinele a fugit o bucată de drum după ei, apoi s’a întors să se culce deacurmezişu! pragului. La cantonul de dincolo de pod, doui oameni necunoscuţi le-au făcut loc în drezină, acum stau alături cu Moşneagul în faţă, împing de mânerul de fier, vorbesc şi râd, şi el priveşte în urmă, inima bate să i şe rupă, pământul se învârteşte jos sub roţi, soarele ,îl arde în creştet, mâinele înţepenite cu unghiile în lemn îi dor şi râsul de bucuria acestei goane ameţitoare îi moare în gâtlej,. . Apoi deodată toate, i se turbură în minte. Au ajuns lângă o casă mare, trtenuri înşirate de o parte şi de alta stau gata să plece, maşini pufnesc valuri de fum negru, oamenii a’eargă strigând, fluerând, ghiontindu-se; nu-şi dă seama când au coborât, înspăimântat se agaţă de sumanul Moşneagului, care-1 târâie printre lume, pe sub un pod de sticlă, afară. Acolo alte minuni nevăzute îl ameţesc. Case lipite una de alta se’nalţă până Ia cerul fumegos, căruţe aleargă din toate părţile thi-ruind pe pietrele vinete, altele fără cai abia ating pământul fără vuet, un om pe două roate fuge spre dânsul sunând dintr’un clopoţel, Gângu înlricoşat se trage lângă uhr zid; nu se desmeticeşte încă şi o casi pe roate plină de oameni vine să i calea mugind pela spate, răcneşte, şi se lipeşte de un grilaj de fier; Moşneagul suduie şi blestemă undeva se aude o muzică minu-’ nată, femei străbat uşor ca vedeniile îngrămădeala această fără astâmpăr, Gângu vede în fiecare pe acea care i-a aruncat banul, toate îi joacă înaintea ochilor în-tr’un val roşu, huetul îi sparge urechiile şi Moşneagul îi târâie mai departe printre case, în forfota de trăsuri, fără să se teamă şi fără să-i pese de harmalaia asta fără istov. Abia pe-o uliţă mai potolită începe să răsufle. Oameni cu bărbi sure îl strigă pe Mqşneag cu glas plângător din uşile dughenilor unde spânzură bucăţi de piele cu miros - acru, Moşneagul se opreşte, pipăie marfa, se tocmeşte cu jupânil/ Gângu nu înţelege, priveşte, şi când negustorul îl întreabă şi pe el ceva, rânjeşte săltându-şi gu«a aşa de înspăimântător, încât ov-re’ul sare speriat înlr’o parte... Dar Moşneagul şi-a umplut traista şi se întoarce din nou în furnicarul cel mare de lume. care curge între zidurile caselor ca o turbure aoă. Acuma merg încet, căscând gura la ferestrele încărcate cu podoabe strălucitoare. Gângu nu se mai teme, a înţeles că acolo, pe lângă pereţi, nu se suie nici una din, maşinele diavolului. Un copil sbiară de mâna unei femei, femeia îl ia în braţe şi-l întinde spre gu atî_____Te dau la caua 1 Gângu râde şi copilul încremeneşte de frică, cu ţipătul înăbuşit pe buze!e vinete. Deodată apoi lumini albăstrii încep să se aprindă la geamuri, în-văluesc ora u! într’un abur străvă-ziu, armndoi se opresc multă vreme în faţa unui restaurant unde cintă lăutarii afară. Moşneagul lasă traista jos, răsuceşte o ţigare, se rea-zitmă de un pervaz de alamă si ascultă cintecele de lume, cari de mult nu i-au mai încălzit sufletul în pustietatea lui. Dar Gingu are ochii în altă parte. Lângă ei s’a oprit o maşină cu roatele de gumă şi cu geamuri de cristal, de acolo a coborât o fetiţă cu părul auriu şi o femeia cu haina de spumă. O recunoaşte, e vedenia rare i a vorbit cu un glas atât de milos din tren, în dimineaţa aceia si i-a dăruit banul galben pe care 1 ascundea şi acum în şerpar. Gingu nu ştie cum să-şi arate bucuria mugeşte Si râde gâlgâîhdu şi glasul în guşa ce se svârcole te a'a de hidos pe camara albă, încât trecătorii se opresc roată să vadă mai deaproape această dihanie nemaivăzută. O babă măruntă în mută coşul sub mâna stângă, şi îşi face cruce repede — repede ca la arătarea necuratului. Femeia cu haina de spumă însă s’a [întors şi ea, o clipă s’a oprit nehotărâtă, apoi îşi aminteşte de dimineaţa aceia când revenea din ţinuturi îndepărtate şi pline de © BCU Cluj CiANDIREA / 1 soare, .cu sufletul vindecat de o rană, îşi aminteşte de bucuria lină cu care regăsea şesurile ce-i apăruseră la plecare atât de cenuşii şi jalnice prin perdeaua de lacrimi, îşi aminteşte cele clteva clipe oprite la capătul unui pod alb,. în mijlocul unui câmp pustiu de unde apăruse deodată omul acela fio-, ros şi sălbatec, du ochii bulbucaţi cu mâinile lungi dincolo de genunchi, cu ţepi roşcaţi în barbă, şi cu rânjetul care o desgustaseca o profanare adusă dimineţef aceleia plină de soare. I-a fost milă atunci, a fost mai tare desgustul ? Mu-şi aminteşte, ftlege din punga de piele cafenie un ban, şi-l dă fetiţei care se apropie fricoasă, ni scutură inelele părului auriu, se opreşte şi se întinde în-vfrful picioarelor, n’are curaj să înainteze mai mult, buzele roşii îi tremură de teama nestăpânită, apei scapă banul jos şi speriată se ascunde în poalele femeiei cu lacrimi în ochii albaştri. Qu âtul se repede, ridică banul rostogolit între picioarele trecătorilor, scoate din gât un urlet de mulţumită, baba mai înspăimântată î i face alt rând de cruci... — 'o! visezi noaptea Domn’le! face o ordonanţă care a întârziatcu o reţetă la farmacie şi-o porneşte la trap. - — Vinde-! Moşule, ’1 facem spăriefoare ’n via boarului! spune un rânda| care s’a apropiat de gu at şi-l priveşte de aproape, ca pe o fiară printre gratiile unei me-nagerii. Qângu nu înţelege ce spun oamenii ace tiâ cari s’au adunat în jurul lui şi-l arată cu degetul, el e bucuros şi râde la toţi; dar Moşneagului i.e ru ine şi-I târâie după el, pe străzi mărginaşe, 'a hanul unde are prieteni. Acolo Găngu s’a aşezat pe un capăt de bancă ii hiepăe dintr’un sfert de pâine amară şi neagră. Moşneagul stă la masă cu trei ne-cunos uţi, bea rachiu tare, îşi poveste.te necazurile... Ceilalţi ascultă si din când în când întorc ochii spre guşat; „cu dihania asta îşi mănâncă bietul Mo* zilele!' Şi toţi se miră, dau din cap, ţis-tuie şi deşartă rândurile de pahare. Ochii guşatului se împăia-genesc, zidurile încep să joace, se topesc în fumul acru al ţigărilor, aţipeşte răzemat de perete... Intr’un timp se trezeşte şi nu şi dă seama unde se află. Unul din tovarăşii Mo.nesguiui, cu obrazul ciupit şi ţapră roşie, cântă dintr’o armo- (JMILA ELEGIE. — Reminiscenţe. — Ne-am întâlnit într’o sară — amândoi: Eu ca un mort întârziat prin viaţă, Ta ca un copiTîn cea a’întâi dimineaţă, Şi-am umblat singuri, numai noi. Sara coborâse ceaţa iernii peste străzi, Ca prin fum casete se desluşeau cu greu, Uităndu-se la noi oarbe de prin ogrăzi. Se-auzea numai pasul tău şl-al meu. Na ne mai vorbisem până-atuncia niciodată Ş/ totuşi parc’am fost cei dîntăi oameni pe pământ. Ne-am coborât de uliţi într’o mahala uitată _ Pe unde oameni stau în casă ca intr’uH mormânt - Am fugit de lume ca să na ne ştie nime, * Ca doi creştini căutam o grotă pentru o credinţă nouă; Vroiam să ne-ascundem şi de noi ca de-o mulţime. Şi ne-am strâns simplu mănele - amândouă De-un lucrător ce se'nt orc ea de la fabrică aeasă. Ne-am temut de-odată amândoi ca de o fiară, . Şi-am fugit de toţi oamenii .... Era 'ntr'o sară în care ta ai fost femela cea mal frumoasă, Ne-am depărtat ca două paseri alungate dintr'un pom De cineva ce tiecuse nepăsător ca un om... , Pe-ascuns gurile ni s’au încrucişat Intr'un sărut Ca două-arabe cuţitaşe cu mănunchi de os; * Şi-aţ%i a rămas fiecare cu sine« tăcut, Cătând ca ochii parcă ceva perdut pe jos. Mat târziu, după ce ne-am spus puţine cuvinte Şi-am tăcut mult cum tac alături doi copaci , Ne-am despărţit, cum slnt despărţite două morminte Când ai înţeles şl tu că trebue să taci. Eu m’am întors acasă, fatal, ca un strigoi După ce-am văzut Că nu mat pot visa nimic; Tu poate mai gândeşti şi-acum în căpuşorul mic Cum ne-am plimbat Intr'o sară — amândoi. Ceaţa ternii ne-a tot depărtat ca pe-o câmpie Până ne-am văzut ca două umbre ’n sară. Dar de-atunci parcă's mai singur. Dumnezeu mai ştie, E aşa de greu ca cineva să moară! DEMOSTENE BOTEZ. nică, ceilalţi vorbesc smumind mâinele aţâţate de băutură, toate abia se desluşesc într’o pâclă ne-pătrunsă de fum, felinarul spânzurat în grinda neagră aruncă jos o cruce de lumină murdară şi pe perete umbrele mărite şi strâmbe, fac altă masă şi alţi tovarăşi cari repeţi mişcările celor de jos. O femeie cu bluza albastră, şi cu broboada căzută pe spate, cântă răguşit, Moşneagul o ţine de gât si i suflă ceva în ureche, Gângu nu ştie cind a venit femeia a‘eia, apoi toate se turbură iarăşi şi în visurile guşatului realitatea se ames-ticâ cu închipuirea ; cântecul smun-cit al armonicei se preface în cor de heruvini, tovarăşa despletită a Moşneagului ia trupul mlădios al © B< 8 GÂNDIREA femeiei cu haina de spumă, o fetiţi cu ochii de floare îi întinde o poamă de aur, apoi şi acestea se topesc, o apl desmerdătoare îi poartă dulce printre pomi cu paseri minunate... — Scoal trântoare! Gângu sare speriat, Afari e ziuă. Moşneagul e spălat pe ochi, gata de drum, tovarăşii au dispărut, harul egol şi în faţl doui buleni dejugaţi ronţăie dintr'o mână de paie, Guşatul se freacă la ochi, îl dor oasele, e încă ameţit,' nu-şi dă seama ce a fost vis şi ce a fost aievea din sate s‘au perindat de ieri. * . * * . ■ Acum drezina a pornii înapoi: Gara cu vânzoleala de călători a rămas în urmă. ţipătul locomotivelor moare surd, oraşul se mic sorează alb In soarele proaspăt de de dimineaţă, şi Gângu oriveste mâhnit minunea care se sfârşeşte. Apoi linia se încovoaie după o pădurice cu ramurile subţiri, toată priveliştea piere astupată ca de o mână neagră; iar în urmă guşatul nu mai zăreşte decât şinele negre ce fug spre oraşul fermecat, tra* ' veasele ce se perindă sub picioarele spânzurate, şi departe încă. deasupra copacilor, un vârf detună * si o cruce poleită pe care mai joacă o clipă razele soarelui. Apoi şi soarele s’a întunecat Câmpurile s’au întins pustii. $î Gângu a plecat capul în ios, la prvirlul care curge ca o apă cenuf ie sub roti. * • * * 1 - Săptămâni îndelungi, cu ploi mărunte de toamnă, au început să se scurgă greu în bordeiul de sub piciorul podului alb. Şesul s’a în: văîuit în neguri posomorâte, trenurile săgetează ude dintr’un capăt în altul al pustiului, fluerul maşi nelor se înăbuşă sub ceriul căptuşit de nori, semnalele de clopot clâng în mohorâta toamnei si cei trei stau ursuji în jurul focului de vreascuri jilave. Moşneagul răsuceşte ţigări groase după ţigări, tuşeşte si priveşte în spuza ce învăluie cărbunii.' Câinele doarme cu botul întins pe vatră., iar Gânguxcu ochii închişi ascultă curgerea’ ploii fără sfârşit de afară, vede în închipuire ca o ademenire oraşul cu larmă, străzile scăldate de lumină, furnicarul de lume, maşinile drăceşti ce fug ameţitor fără cai si muzici cereşti îi cântă în urechi. PRIMĂVARĂ. Şade luna, urdiniş In prisăcile Astrale. Stele-— trântori cad pieziş Ameţite’n rotocoale. 4 . Broaştele din ape sar Tot lărgind inelele Şi pe foi de nenufar Tac şl-ascvltă stelele. ~ AL. O. TEODOBEANU. Si n umai râde. Ochii s’au micşorat în fundul capului, buzele s’au strâns vinete; pe îaiţâ cu manele strânse în jurul genuchilor stă ceasuri întregi nemişcat ca să nu surpe vedenia din ’năunt u. Mici goana trenuri lor nu-lmai chiamă afară, FI ştie acum de unde vin şi unde se~duc, ştie spre ce lume de minuni aleargă prin perdeaua sură a ploiri si bordeiul din mijlocul f»ustiului îl strânge ca o închisoare. fişa stau toţi trei ş! tac, şi ploaia şuruie afară. Apoi cel dîntâ’u fulgi au început să ningă molcom peste câmpuri, fotr’o singură noacte ts’a înfăşurat şesul oână ’n depărtările sinilii cu învăiitoarea albă. Apele s’au tivit cu margini vinete de ghiaţa si iarna a început a curge cu nooti nesfârşite, când ţipătul iepurilor fugăriţi de vulpi răsună trist ca un plânset de copil. Cu ochii l-deschişi în întuneric, atunci* Gângu nu-şi mai găseşte somn. Moşneagul sforăie pe scân dura tare, focul se stinge târziu sub cenuşe cu scânteieri de vis, câinele geme prin somn, afară viscolul sgâlţăne plreţii fereastra taie o pată turbure în besră. uneori urlete de fiară se îngână departe ghiaţa se aude trosnind, noaptea a stat pe loc si guşatul se frământă cu ochii căscaţi în întuneric. Un tren săgetează noaptea, pământul se cutremură şi odată cu el, în depăitarea ninsă unde ţăcăne din ce în ce mai stins, duce şi închipuirea lut Gângu, spre oraşul cu lumini albăstrii. Când eâm purile tac iar, înaintea ochilor zidul negru se apropie; coboară să-i înăbuşe răsuflarea, îl închide strâmt ca o groapă. . - * . ■ * * Întors pe o coastă, Moşnegu* îşi priveşte înspăimântat mâna ţeapănă pe cerga aspră. Vrea s’o ridice şi mâna nu se supune, vrea să mişte piciorul şi stă neclintit Cu cealaltă mână se ajută, mâna bolnavă cade înapoi moartă De diminiaţă Gângu se uită lasvâr* folirile acestea şi nu pricepe, bănu* eşte un joc viclean, o glumă, ceva nou care 1 nelinişteşte. Câineles’a ridicat în două labe pe margenea laiţei, şi geme uşor lingând mâna f?ră viată.. Atunci pe obrazul Moşneagului încep să lunece lacrimile. _ Intr’o clipită şi a măsurat sfârşitul, aci în. pustiu! despărţit de cealaltă lume. singur Şi fericirea, care aştepta pe domnişorul însănătoşit, în viata de afară, plecase cu aceste vorbe. Dascălul lfrim simţi fără voia lui o undă de mulţumire, încălzindu-i sufletul. ■ • _ — De ce nu vorbeşti moşule? Crezi că nu înţeleg, de ce nu vorbeşti? Crezi câ nu ştiu c’a fost numai odată? C’a aflat c’o să mor şi a fugit ca sâ nu se mâi întoarce... Spune moşule, voroeşte. - Dar moşul tăcea şi zâmbea acum prosteşte. El simţise că în partea stângă a capului i se făcuse parcă un gol. iar sub coastele uscate, simţise omuşorul lui cse suflet, suflând sălbatec în spuza care se încenuşase cu totul. - —- Parcă acoio unde se re'n-toarce el, e mai bine Câ acolo unde mă duc eu ? —: £i vorbeşte oditâ moşule. Nu vezi cum te Irog şi cum mă chi-nuesc... Moinaru văzu zâmbetul dascălului. Şi înţelese că bătrânul îş! râdea1 in suflet de neliniştea lui. Nu mai încape îndoială, că aşa se petrecuse cu Geneta, cum bănuise deia început. Dar nu înţelegea râsul acesta răutăcios, schimbarea asta neaşteptată în omul pe care-i crezuse atât de bun, Furia îndoită şi împotriva fetei şi împotriva celui care îl râdea în gând, îl păli năvalnică în moalele capului.- bimţi nevoia să strige, să^ muşte. Ssirşni din dinţi de durere şi ciudă... ’ — Di ce râzi moşule ?*- A fost caraghios, nu-i aşa? A fost straşnic de caraghios. Şi pentru asta găseşti câ trebue să râzi. Nu ţi-e frică de moarte moşule? Verbele năşteau în otrava sufletului obidit şi ţâşneau şuerătoare printre dinţii strânşi. ' — Eşti om bătrân şi nu mai ai mult. Nu vezi că te-au intrat ochii în fundul capului? Nu vezică furca pieptului te-a străpuns pie!ea? Nu ţi e frică de loc câ ai sâ rămâi aşa pentră totdeauna cu rânjetul ista ?.. Peşte paturile rând pite ale suferinţei, trecu o adiere de agitaţie. Din gropi’e albe âle perinilor cu-rozitatea fixă a ochilor ştinşi se ridică înciudată asupra lor. Până a cum o duseseră atât de bine cei doi vecini da durere. Şi asum se certau oare? Moinaru simţi" privirile aţintite asupră-i şi tăcu. Moşul nu băga de seamă nimic, căci cele din urmi cuvinte ale domnişorului i se în-fipseserâ adânc în urechi. Ş>i se văzu pe sme însuşi, încremenit pe vecie, cu zâmbetul care-i avea acum pe buzeT^ Surâdea el întradevăr sau faţa iui luase involuntar înfăţişarea veseliei sinistre şi veşnice a hârcilor ? Noaptea veni şi dascălul, nu putu sâ adoarmă decât după ce i se făgădui că a doua zi va fi chemat la căpătâiul iui preotul spitalului. Atunci se mai linişti, şi buzele începură sâ moşmondreascâ slujba morţilor. Cuvintele-sfinte îi făcură bine, Căci precum ghici el în sensul lor, trebue să fie ceva acolo care sâ îndrep e greşelile vieţei. Ait-fel ce rost ar mai avea temeliile lumeţ ăştia ? Nedreptăţit în viaţă, sâ fii ia urmă lovit oe marea nedreptate a morţei fără sculare? Nu se poate, aşa. Trebue să f.e un rost şi aici, ca'n toate ale lumei acesteia, care se mişcă şi care se arată plină de atâtea rosturi. Filosofia asta înduplecă pe bătrân şi-l făcu să-şi simtă sufletul umplut de bunătate şi să descmdâ vorbă cu băiatul de a'âturi. Se gândi că tot n’are cine sâ-i facă pomeni şi se gândi sâ-ji fa.’ă singur, acum, înainte de a închide ochii. Nu putea fi doară pomană, a linişti sufietui băiatului acestuia cu o poveste aşa pe dorul lui? Şi moşul aduse cu g as tremurat vorba âe fată. — Te-ai cam supărat pe mine domnule. D’apoi nu eu sunt de vină, ci părdalnica asta de tuşă... da fata a venit pela d-ta, a venit de mai multe ori... Moşul de-o dărnicie uimitoare. Si născoci aşa convorbiri între el şi fată, asupra iui Moinaru, câ acesta se înveseli. Cu inima împăcată Tnoşui adormi după aceea. Dar Moinaru nu închise ochii toată noaptea. Cât poves itorul aşternu pleoapeie peste ochi şi începu şuerul regulat al somnului, spuselesâleapărurăceiiuilaltîn toată naivitatea insăilărei lor. Moinaru socoti că fatan’a venit nici odată; baciiar că nici nu va veni, N.d OAbblRt măcar nici nu s’a obosit sâ vadă dacă el a murit sau nu. Furia surdă deia început — era acum clocot în sufletul lui. Se gândi cum îi va apare ;n faţă odată scăpat dîn spital şi vorbe g.ţele i se îngrămădiră, abia reţinute, în gâtlej, O strivi sub po-varg insultelor cele mai amarnice, cele mai murdare şi n’o lăsă pănă n’o văzu plângând cu sughiţuri şi cerându-i ertare în genunchi. $i n’o iertă de ioc. Dar gîndul lui, care făcea acum salturi disperate şi-o închipji deodată într‘o ipostasă nouă care-1 îngălbeni. O văzu primindu-i mustrările, cu o privire plină de dispreţ, apoi isbucnind într'un râs aşa de nepăsător, aşa de sonor că îi mută inima din loc £i inevitabilul celălalt, domnul, prietenul cel nou, nu întârzie să se zugrăvească în minte, cochet şi frumos, cupiinzându i mijlocul şi îndepărtându-se cu dânsa, îndepârtându se amândoi, glumind şi privindu-se adânc în ochi, uitând cu totul în urma lor pe cel rămas pradă sfâşierilor durerei. Scârşni de oroare la această închipuire şi scârşnstul lui se. amestecă cu gemetele, cu vorbelă răsleţe, scăpate în somn de bolnavi din sală. Până în zorii zilei minunea ascunsă a corpului ei svelt şi şerpuitor, culoarea îmbătătoare a pielei palide, cu reflexe de sidef, alternară cu ceie mai negre şi mai năprasnice închipuiri. Plăcerile trecutului ii sbârliră mrvii şi cu cât se zugrăveau mai mult în pute ea amâ nuntului, cu atât şuvo ui de sânge al furiei îi isbea mai puternic ereerii, îi lămurea in minte singura cale care-i rămânea de urmat, idea cea temură se contura tot mai decisivă îh capu-i aiurit I se părea câ ea dăinuise de mult îmr’ânsul în fărâme risipite prin tot corpul şi că acum fărâmele acestea se strângeau aduse de vântul nebuniei şi se strângeau într’un tot inforrn, compact, negru, de neclintit Vroia parcâ sâ se opună acestei treptate ereşteri a gândului de moarte, dar ur.etul adâncuhlor bântuite de furtună era surd slabelor încercări, in zorii zilei nici un colţişor al ra-ţiunei lui nu era scutit de grozava convingere că fără dânsa, fără mân-găerile ei, care-1 aduseseră în patul ăsta de spital, viaţa lui nu mai putea avea un rost. Fapta care avea să urmeze numai de cât, în ceasul chiar ai ieşi- © BCU Cluj QANDIR15a 17 ;pital i se limpezeafîn minte ni înfiorătoare. Sufletul lui .lescent trăi cu a!âta putere procesul grozavei închi-copleşit de emoţii, obosit linţă, aţipi uşor sub greu-|agră o ultimei impresii, mişcările agitate ale tru-rediră că firul coşmaru-N se deapănă mai departe. deştept!, intr’u târziu, ileit. Pe rădăcina I mbei adunase fiere. Capul îi în adâncul mădularelor, :1a” fiorul frigurilor dela boalei. Fândul că boala reveni îl plezni amarnic [lle capului. Şi ucigaşul de iţse cutremură de frică. Se şi înfrâneze ori ce idee, line în embrion orice nouă I încercă să-şi reprezinte tii: dânsa, să se obişnuiască îă nu o va mai vedea (15 Şi viaţa îi apăru asa ie, aşa de monotonă că se ămâdi în gându-i un trai o nouă tovarose a zilelor ii; îmbrăca în belşug pe ivfroşe cu toate bunătăţile şţi şl trupeşti pe care le cu-la{ vre-o femee. Dar ce fe-cunoştea el altă decât pe rei din în imî de con de vi< ţ puiri, c de stq5 tatea în so pului Iui a Câ se si parcă ardea.| resimţ1 încep ar put în mo adine hotărî să su porni viaţa cu id nici o de pu în fi or nou, lui! noua suflet noşte mee .cuno' Qenet^ ^ i!n curând es văzu că noua tovarqsej; nu e decât . Qeneta cu toate frumuseţile ei fizice, şi cu toate irijmusetiţe ei sufleteşti din-nainte! ?Cu sufletul pe care atunci la început il crezuse mai curat, decât kljujnei sfinte. Unde va găsi pe nofiâf Oenetă, care să ştie să-şi păstreze; p§ână la sfârşitul sfârşîtu- riior. ?ci|re|enia sufletească a începutului !| | ' Mofnajrul privi din nou spre marea f4rtfa?fră a sălei de spital. Şi ceru| de 4f5ră îi păru. searbăd şi iluzoliufraŞ şi cântecul de tinereţe ce sp iHălia din curtea spitalului, ca s . r|iţn<|area orăşului, care abia răsb iteaţ lână aici, ca, şi lumea acea însă li care se răscolea acolo, sscu isă îp fardul strălucitor ş? stupid ul cohvenienţelor. Ci. câf creştea ziua cu atât vue-tul \|eţe| care şe ridica deasupra copefişufilor ca un fluviu aerian, năpăie^ din ce în ce mai plin, mai spiimegos pe fereastra deschisă fa|g de îngrijitoare lâ aerul sjufld îic primăvefei din pute. site înna a trecu încetul Şi cu atât desgustul ui lui Moinaru creştea mai cu atât îi părea, mai Iip-ţeles şi iubirea lui de mai - - ivfătfrea" ziitr-noapte şi’n capu-i care se pustia încetul de ori ce alt gând, o singură grodiălse statornicea, se înfigea, că pu Ctâlp nemişcat, de care se iMek zadarnic vântul pustiitor ce-i alunga cu furie ori ce altă idee, orice altă simţire: „singur!" Momaru râpetă, de mai multe ori acest_ cuvânt;:,îl repetă întâi de câteva ori pn îhchipuire, apoi puţin mai tărişor, pe şoptite. „Sfngur". £i la auziş 1 lui şe încleştă cu disperare, de peiinşf flbă a patului de spital, se îrlcleştl cu atâta disperare, ca; şi câni qirfeva ar fi vrut să-l smulgă dotîângă o fiinţă iubită. . V |,| Alături dascălul Inrrâănl tocmai se geşteptase. Dar în or|iflui nu mai plutea acuma cu a|â.şi|i lumină, .încrederea în viaţa 4ifpare, care-I adormise în aîur. FNpfnătijl oraşului îi făcea rău dasişllului Ifrim. Se simţea atât de iiojqf, atât de depărtat de furnicaiju|î|de oameni, care zumzuia vesel jafâjră, că îndoiala îl recucerepî încetul pe încetul. înfricoşat defiM gând nelămurit dascălul se întoE|^fe spre Moinaru. Îşi aminti de |i<|vfiştea smălţată cu care —i poqjfle durerea aseară.Şi vroi să afle pe la el o încurajare, un reazi#|||îh valurile de nelinişte care îipŞpuseră să I clatine. Privi lung sjij|fcel de alături si crezând că djbarme aşteptă răbdător să se trezească . Doctorul intră ifrijfaţ de cele două halaturi cui că||ă||îî;de pasăre. Astăzi era mal zori |||filei odată* Se opri şi la rr|oşr|feag, ' îl examină din nou, dâdu din: cap cu siguranţă şi nu l mai întrebă nimic. Ifrim îl privea, îngrozit. Când îl văzu că se îndepărtează, fără nici o vorbă, îl strigă lailirii Doctorul se întoarse. | | — Ce i moşullî, , Ifrim bâigui câţiva #ivinte fără rost. Precis nu ştîa hi® el de ce-1 oprise. Şi doctorul dădu din cap eu înţeles “spre cele două ajutoare, îl mângâe puţin pe frunte, şi s îndepărtă. Când sfârşi şi cu Moinaru; moşneagul se întoarse spre băiat zâm-bindu-i cu bunătate. Vezi, nici la dumneata n’a stat mult domnu’ doftor, începu el domol luminat de această constatare. Astăzi se vede că e grăbit. . . Moinaru tăcu... —Ce crezi dumneata domnişorule, continuă mo sul înseninat şi cu poftă de vorbă. Dumneata eşti om cu carte şi trebue sâ ştii. Oare pe lumea cealaltă o fi ceva? Şi deschise ochii largi spre băiat. Moinaru îl privi lung, neînţelegător. Apoi deodată făcu o strârn-bătură de plictiseală si fără să răspundă se învârti pe partea cealaltă. Bătrânul nu pricepu nimic. Privi zâmbind a durere pe cel care-i întorsese spatele, şi întoarse la rân-du-i cu amânăciune ochii Dar ochii îi rămaseră căscaţi asupra doctorului, care înnamte de a esi arăta ceva asistenţilor. Arăta patul lui. Şi când se văzu privit de bătrân, doctorul lăsă repede mâna în jos. Dascălul se simţi scuturat de o puternică năvală de friguri. Patul lui? Va să zică patul lui va fr în curând slobod. In curând, cat mai curând! Poate chiar până diseară. Diseară el nu va fi de cât un mort. Un stârv. Mâine, în zori, patul va fi ocupat de un altul, care aşteaptă afară, care a fost înscris de domnul doftor pe catastif. . . i . Ifrim simţi din nou omuşlrul lui de suflet, sbătându-se sub pielea uscată. Omuşorul aduna acum stinse bucăţi de cărbune şi sufla în ele cu disperare. Dar din bucăţile de cărbune nu sbura de cât cenuşe. Diseară. Astă seară. Şi popa, . .. Dascălul începu să se tângue, îngrijitoarele alerga ră; — Popa, popa! îe spuse el Cii voce slabă. Şi se vârî în perină, cu ochii mari holbaţi de spaimă. Pipăi în juru-i, cu mâini -rătăcite, ca-şi când ar fi vrut să întâlnească Un ajutor, o altâ mână prietenească. Dar mâinile i-se bălăbăniră zadarnic în gol. Şi muşcând perina dascălul bolborosi în adâr cui ei, răguşit, ca un animal jur ghiat: „Singur". . . Rămase multă vreme cu capi vârît în perină,-Gândurile i-setfitr5' p ziră iarăşi şi începu să plângă din nou rar, înfundat, cu resem r are. ... © BCU 18 Peste două ceasuri veni popa, îşi desfăcu patrafirul, deschise cartea o.oasă şi începu să turuie Dascălul îl ascultă cu ochii largi deschişi, cu luare aminte. Intr’un timp îl întrerupse: - — Stai părinte, ai sărit . . Popa se opri încurcat, încruntă ochii, apoi zâmbi a râde. „Aha, eşti dascăl, . . . ai dreptate'* îngână apoi un început de cuvânt, întorcând o filă îndărăt^ şi căutând ochii pasajul ocolit. Când îl găsi pleoapele îi clipiră şi vocea lui de bârzăun, începu să turuiascl din nou. Dascălul asculta cu şi mai mare luare amin e. Şi pe nevrute bu zele i se boţiră şi din gâtleju-i uscat porni jalnic şi monoton,, iso nul: . . . A-a-a , . . a . . . a . . . Moimaru se închipuia acum în-tinzând mâna îrhpăcarei celei care l’a uitat Şi nu îndrăsnea să dea drum ideii de necrezut care i se strecura iscoditoare prin fibrele gân-direi: ce va face, ce va face daci ca va privi cu nepf sare mâna lui întinsă? VoCea moşului îşi intona înainte cântecul morţei. Se ridica din ce în ce mai vioaie, acoperea cetania popei, se lăsa în moduiaţiuni joase şi sinhtre. Apoi se sparse deodată într’o sbucnire sguduitoare de plânsei. ;V. ;• c'î Gib. 1. Hihăescu, TRAGEDIE. Ţînându se strâns, braţ la braţ, tinerii merg încet pe strada Domnească şi turburaţi decâldura parfumată a primăverei, ar vrea ca drumul să le fie fără sfârşit Sunt luaţi din dragoste, numai de patru luni; le râde fericirea în priviri căei aceasta ’i cea dintâi primăvară ce-i găseşte uniţi. Ea, şi-a prins la piept un mănunchi de ghiocei şi cum e micuţă şi neastâmpărată, pare.un copilaş gata s’alerge după cel dintâi flutur. , —- Dac/aşi avea bani, aşi vrea să mergem la Sinaia în vara asta, — zice el, — Mai mult mi ar plăcea la Văratic. Ştii, Jean, cu arii fost totdeauna cam romantică! Pădure, singurătate, mistere... — Dar la Rucăr n’ai fi bucu- roasă? Acolo vine şi Mihalache Dragomirescu.. . Am petrece de minune . . I-aşi ceti şi piesele mele. . . ■ — O, nul In Muntenia în nici un caz Eu iubesc mult pădurile. Sau la Văraiic, sau la Agapia, De-acolo mergi unde vrei. La BâlţăteŞti la Oglinzi, la Mănăstirea Neamţului... — Fiindcă preferi Moldova, am puteâ merge ia Bicaz, Acolo vine şi regina uneori. — N’ar fi rău, Şi-apoi să mergem fa Ciahlâu! Vai! Jean, toată viaţa am dorit să văd Ciahfăuî! Ştii celebrul vers al lui Alexandri: Ciahlăul,sub furtună nu scade muşurari! 4— Numai celebru nu’i Dragă. — Ba’i frumos. Cum nu? Doar m spus-o stâţ». — Ciahlâul e frumos în adevăr. — Nu Ciahlăul, Versul lui Ale xandri — Ciahlăul e frumos, Margot. Şi totuşi, când ar fi vbrba de văzut un munte măreţ, ar fi Omul, Caraimanuî. , — Iar în Muntenia! —• Da’ce ai tu cu Muntenia ? — N’o pot suferi. — Copilării. — Se-poate,. - — A propos. Ştii ci mi a scris Jorgu dela Buşteni? Zice că Mir-cescu vjnde vila. Dac’aşi avea parale aşi cumpări-o. . — Ba de loc. Pentru două trei luni pe an, n’aşi închide cu atâţia bani. Eu dare’aşi fi bogată aşi cumpără casa episcopului. . . Ia ■ QÂNDlRtA te'uită, Jean, ce frumoa să i! Parcă i palatul dela Versailles! — Ce comparaţie şi ce gust! . — Dar e frumos dragă! O adevărată locuinţă priniciarâ! — O adevărată puşcărie! Nu vezi? Ce-s zidurile acelea jur-împrejur? . — Apoi n’ai gust. — Se poate. Văd c’au început să’mi lipsească unele însuşiri. — Şi mie. — Şi’ţi pare rău? — Ca şi ţie - — Aşâ se întâmplă totdeauna când împodobeşti pe cineva cu prea multe calităţi. —Ce vrei să spui ou asia? —- Câ azi îl găseşti fără gust, mâine anost, poimâine mai ştiu eu cum, până când constaţi o întreagă totalitate de lipsuri cari’l pun în inferioritate definitivă. Şi atunci încep părerile de rău din cari nasc alte visuri, alte idealuri, alte decepţii.., . ~ ^ _ Eşti răutăcios, Jean! — Mâine voi fi pur şi simplu nesuferit —- Copilării. — De ce nu prostii? — In definitiv, dragă, nu’ţi place ca«a episcopului şi basta, — Nu i vorba de casa episcopului ei de lipsa mea de gust. — Eşti nesuferit! — N’atn spus eu? Perfect! Ia să vedem! Poate sunt şi anost. — E acelaşi lucru . . — Bravo! Ei, ştii că’mi placi, Margot? Şi pentru ce? Pentru că nu’mi place casa episcopului! — Nu’i vorba de casa episco putui ci de nepolsteţele tale. — Ştii că avansăm eherie? la să mai vedem. Pe când voi fi şi mojic? — Delicat nu poţi fi. . . — Va st zică? — Ei, lean, ci Iasă-mă odată — Ce-ai astâ-zi? Eşti de neînţeles. . — Dacă nu’mi place casa episcopului ! .. — Dar înţelege odată! Nu mai e vorba de casa episcopului. , . — Ci de mojiciile mele. . . Margot tace. Simte c’o înneacă plânsul şi, nervoasă, smulge ghioceii unul câte unul şi i aruncă. jean îşi muşcă mustaţa — De ce arunci florile ? — Nu’mi trebue ! — Margot! Fapta asta, în orice limbă se chiamă, . . — Jean! Te rog! Suntem pe stradă! © BCU GÂNDIREA 19 — De bună seamă. N’arn ajuns încă îa Văratic sau Agapia, . . Uite că ne salută Maur. . . — Dă-1 dracului! — Ştii că eşti teribilă? Ce-ai cu omul? Vrei sâ’şi închlpuiaseă cine ştie ce? — Ţreaba lui Nul pot suferi — De*când? Sigur, de când nu’mi place mie casa episcopului., . — Jean! Să ştii că nu mai ies cu tine! — Eră de aşteptat. In patru luni ajungi la saturaţie. — Jean! Mă jicneşti! — Adevărul e jicnitor! — Dar eşti nedrept! — Sunt realist — Eşti absurd! — Margot, dragă. Ce-ar fi dac’atn tăcea până acasă? — Dă nu pot După ce m’ai sângerat . . — Margot! Te rog! Suntem pe tradă . . — Îmi întorci vorbele! Aşa’mi trebue! Ah! Câtă dreptate avea mama! . Jean încruntă sprîncenile. — Mă rog, şi de ce avea atâta dreptate scumpa noastră mămăică? — Pentru c’aveă! Ea te a cunoscut mai bine. — Aşa? —- Sigur. Mai bine’mi rupeam gâtul. — ŞI bietul lata avea dreptate Când spunea că femeia nici în rai nu’şi leapădă coarnele! — Prostii. — Adevăruri, -- Grosolănii. . . — \Margot! E vorba de tata — Şi de mama! . — Dar eu n’am spus nimic, — Dar eu ce-am spus ? , ' * . * ❖ Au ajuns. Se desbracă fiecare şi pun haina ’n cuer. Servitoarea crapă uşa dela sufragerie. — Să pun masa? — Nu, răspunde Margot. — Ba da, zice Jean — S’o pui, Apoi, veninos: „—Ascultă, So fiţo! Ţie 'ţi place casa episcopului? — Jean! ţipă Margot scoasă din fire! Eşti pur şi simplu idiot! Sofiţa pune mâna la gură şi se retrage uimită. ‘ — Vai de mine* măiculiţă, îşi zice ea cu spaimă. Cum Dumnezeu? Aşa, din senin? GEORGE M. VLĂDESCU, • PROBLEMA STRĂINILOR IN STATELE UNITE, In Congresul Statelor Unite s’a depus un proiect delege „Apărarea cetăţenilor americani prin supri marea temporară o imigraţii* cu începere dela 1 Iulie 1922. Se ad mit numai câteva excepţii în favorul rudelor mai apropiate a celor cari sunt deja cetăţeni. arneri-câni şi locuiesc în Staţele Unite de cel puţin doi ani. Comisiunea parlamentară pentru imigrate a admis proiectul, care în curând va fl adus în discuţia Congresului, cu certitudine, va fi votat' fără modificări, Probleme străinilor în Statele Unite, la temeiul noului proiect, este una dintre cele mai grave probleme care aşteaptă o rezolvire grabnică. , O recentă statistică oficială constată că numărul locuitorilor ame-jicani_născuţi înafară de teritoriile cuprinse în confederaţia Statelor Unite este de 13 milioane. Dintre aceştia 5 milioan'e sunt cetăţeni americani, 3 milioane au cerut să fie admişi ca cetăţeni, iar restul de 5 milioane (toate cifre rotunzite) sunt şi azi supuşi ai altor ţări. Cifsele aceste nu redau, însă, fidel tabloul probleme] străinilor din America. In acest număr de 13 milioane nu sunt cuprinse nici cele peste 10 milioane de Negri, nici cele peste 13 milioane de Irlandezi, nici cele 10 milioane de germani, cari deşi cetăţeni americani în a doua sau a treia şi a patra generaţie — nu sunt americani în sensul anglo saxon al cuvântulue ci şi au păstrat în marea lor m -joritate toate caracteristice!e de rasă şi toate pornirile şi Instinctele naţiunii din care au răsărit. In orice xaz, această cifră n’ar justifica gravitatea pe care guvernul american o descopere în problema străinilor. Libertatea imigra-ţiunii în America, dictată pe vremuri de nevoia de-a avea braţe muncitoare cât mai numeroase şi cât mai ieftine pentru industria plină de avânt a ţării, a adus an de an, noui valuri de străini în Statele Unite, împiedecând asimilarea celor cari se găsiau deja acolo, prin împrospătarea neîntreruptă a sentimentelor de solidaritate de rasă la cei în cari ar fi început să ado armă. Ceice au devenit cetăţeni americani s’au asimilat numai po liticeşte, dar sufleteşte au conti- nuat să aparţină şi pe mai departe rasei lor streine. Intrarea în războiu a Americei, cu măsurile ce fatal trebuiau luate faţă de străini, în rândul întîi faţă de supuşii ţârilor împotriva cărora Statele Unite declarau războiu, a desvelit pentru prima dată conducătorilor ţării, toată gravitatea problemei. Majoritatea populaţiunii Statelor Unite era de origine ctrăină. Reacţ unea n’a întârziat să se producă. Ifnediat după războiu s’a depus în Congres o lege prin care se restrânge imigraţiunea, Discuţia legii este dintre cele mai interesante; mai reticentăr la început, caracterizată prin o desăvârşită sinceritate mai târzii. Deputatul A. Johnson, preşedintele comisiunii de imigrare şi raportorul legii, prezentând proiectul demară în cameră (11 Decehtbrie 1920): „Previn ţara că exodul din Europa centrală e serios şi primejdios. Departa mentul internelor are în privinţa aceasta informaţiuni pozitive. Mi s’au dat din partea lui rapoarte consulare pentru a fi utilizate la expunerea ie, motive a legii şi aceste rapoarte îmi dau dreptul să previn ţara. £liu că acest proiect va îi învinuit că este antisemit, fiindcă anumiţi consuli ni-au raportat că un număr accesiv de Evrei au cerut. în anumite locuri viza americană. Dar nu este ant semit. Nu mă importă dacă invazia este evreiască, mohamedană, păgînă, budhistă, creştină sau orice alta. Ţara n’are nevoia de acest influx. Ne aduce prea mulţi duşmani ai guvernelor şi prea mulţi ateişti. Nouă nu ne trebuie nici Japonezi, nici Chinezi, nici Hinduşi nici Turzi Greci, Italieni sau orice altă naţionalitate, până ce nu vom fi putut curăţi casă* (aplauze!. In şe-, dinţa dela 2 Februarie 1921 a senatului 'senatorul Thomas derIară: „America este refugiul şi azilul tuturor prigoniţilor. Dar hoardele cari vin acum şi vor mai veni de-acum înainte nu simt împinse de opresiune dpmestică. EJe nu caută azil polibc, ci vin atrase de con-diţiunile noastre economice avan-tagioase... . Eu cred că degenerarea noastră socială, economică şi morală în mare măsură se dato: reşte sistemului tnostru de-a nu Ii* mita, de a nu controla şi chiar de a încuraja imigrarea ... Noii veniţi măresc la infinit primejduirea instituţiilor noastre şi oferă solul cel mai fertil pentru propadanda idei- 20 GÂNDIREA lor şi a antagonismului împotriva instituţiilor americane . . “ Spiritul legii este hotărît ostil celor câ'ri ar putea să mai imigreze, dacă nu s’ar pune stavilă imigraţiei, dar mobilul,, care a determinat prfzintareâ legii au fost experinţele pe cari America Ie-a făcut cu mi ioanele nenumărate cari se găsesc deja acolo In marea lor majoritate inasîmifabile oin cauza culturii for inferioare care la ţinea izolate de lumea americană si le s*lia să trăiască jn grupuri nafionele compacta, în anumite state, în aceste state, în anumite centre, în aceste centre, în anumite cartiere, fiecare grup naţional în deplină separaţie de ceK alt, păstrândc-si limba şi multe din obiceiurile de-âcasl. însuşindu-şi din limba ţării numai elementele strict necesare pentru o conversaţie rudimentară, — aceste milioane au rămas insule şi grupuri de insule în marea americană, atât da numeroase încât marea nu Ie-a putut înghiţi înainte de ce aluvii nouă să nu fi refăcut,ţăr-murii spălaţi de valuri, , Revoluţia rusească şi noua ordine politică si socială ce i-a urmat a inf'uenţal şi masele muncitorimii din America, Idealurile sov-iefiste au găsit, însă, răsunet mai ales în masele muncitorimii streine. Conducătorii mişcării nouă se recrutau şi în America în rândul întii din rândul Evreimii superio' are în cultură si inteligenţă celorlalte neamuri. Faptul acesta, alături de faptul că şefii bolşevismului rusesc sunt aproape toţi Evrei a trebuit impresioneze şi cercuri e conducătoare americane. Ra poarteîe consulilor americani, citite în Congres, au făcut impre-siune adâncă. Consulul dîn Londra scria; „Supuşii ne-britaniri cari cer viza de paşaport sunt în majoritatea lor Poloni şi Evrei din Polonia şi reprezintă o clasă de imigranţi îndesiră bi)i*. Cornului din Varşovia: „Cel puţin 350.000 de Evrei poloni şi Poloni se pregătesc si plece în America. Restrângerea imigrării din Polonia este foarte de dorit, dat fiind caracterul inasimilabil al marei ma- jorităţi a acestor imigranţi,* Con sulul din Bucureşti: .Poate zece la sută dintre ceice cer viza sunt Români din Transilvania sau ve chiul Regat. Restul sunt Evrei, ma jorltatea lor din Basarabia şi Bucovina. Nouăzeci la sută dintre cererile de viză vin din partea Evreilor, * Minoritatea comisiunii de imigrare prezintă Camere5, b opinie separată (deputaţii fsaac St'epel şi Adolph Sabath): Aluziile la Evrei cuprinse în raportul majorităţii sunt ofensatoare, deşi nu putem crede că raportul a urmărit această intenţie ne, Nu ne am referi Ia aceste aluzii, dacă n’ar fi faptul că ele aii tendinţa să creeze în această ţară o atmosferă de ostilitate îm potriva tuturor imigranţilor si dacă n’ar fi faptul că în vremife din urmă s’a pornit o propagandă' secretă şi răuvoitoare îtf scopul de-a trezi antipatie faţă de Evreime . .* Lerrea este votată, dar preşedintele Wjlson refuză sancţionarea ei. Partidul republican porneşte în campania preşedfntfaîă cu adoptarea legii In manifestul cătră jil'e-gători se spune.- Politica Statelor Unite în ce priveşte imigrareatre brn’e să fie de-aşa natură încât să împiedece ca numărul streinilor îu această ţară să fie mai mare decât numărul care poate fi asimilat cu o rapiditate rezonabili . . .* Partidul democrat alui Wllson este înfrânt Noul Congres republican reia d'ş uţîa proiectului Deputatul Begg din statul Ohio (în care 60% din populafiune surt străini) declară: „Eu cred că este în interesul bine priceput al acestei ţări de a limita imigrarea pentru un timp oarecare, până când în fabrica aceasta socială a notstră vom putea ajunge la cohdiţîuni cari să facă cu putinţă să prefacem străinii în Americani, cu idealurile unui American Eu cer restrângerea imigrării până "când pe terenul social şi economic vom fi rezolvi! câteva dintre marile prob eme cari confrontează civilizaţia noastră." Legea este din nou votată la 22 Apriîe 1921 de Cameră, la 3 Maiu la Senat si sancţionată de noul preşedinte Harding. E votată pentrn un an. cu începere dela 1 Iunie 1921. înainte de a fi expirat ter menul legii (care admitea pentru fiecare ţară o cotă de imisranţi reprezer tând 3°/q din numărul de imigranţi pe cari fiecare ţară îi avea în America la Î9K)) — guvernul prezintă acum o nouă lege prin care se cere suprimarea tem porară a imigrării. - . Problema străinilor în America se înfăţişează tot mai mult ca cea mai gravă problemă a Statelor Unite Suprimarea imigrării este, însă, num ai o lăture, laturea ex ternă a acestei probleme, care are şi o lăture internă, poate şi mai gravă JOSÎF ŞCHIOPUL. ÎNSEMNĂRI pentru artă LUCHIAN. Dacă vre-o dată doresc să fiu bogat, e numai din suferinţa de a nu putea înfăptui unele gânduri, de care azi cu toţii avem nevoie, între altele, acum când e să povestim ţării cine a fost şi mâi cu seamă cine rămâne Luchian, simt cât de mult ar trebui în loc de fraze măiestrite, o posibilitate de a face ca' însăşi opera iui să apară subt ochii tutulor: trandafirii lui de argint şi de zăpadă, plăpânzi şi trişti, ofiliţi într’un pahar de lut, copacii lui şi ai lui Dumnezeu care scânteiau ca smarald şi topaz, aşa cum păstrează firea aceste luciri numai o clipă, în văzduhul unui pesagiu, şi mult mai rece în veşnicie — pe pietre' preţioase în baierile humei. Luchian a fost un pictor, atât putem spune — atât am vrea arăta. .Mâna lui legată de boala înţepe-nitoare, primise vremelnic de ia Dumnezeu putere de a deslega şi păstra clipele ce au curs peste o floare sau un chip. Nu avem posibilitatea încă, să închegăm măcar © BCU Cluj GÂSDIRtiA în reproducerile unei cărţi câte-va din aceste rare cântece ale culoarei; vor fi deşiguri în timpuri mai fericite, alţii cari vor avea şi priceperea şi banul necesar pentru a edita cuviincios pe clasicii artei noastre. Veni-va şi acel timp în care cultura românească va fi apărată, x şi ea va fi singura şi cea mai de seamă reprezentare a ţării şi mândrie a neamului. Fericiţi aceia ce în târziu de veac vOr înţelege că cea mai înaltă faptă, rămâne un gând.' Fericiţi aceia, ce lăsând şi uitând lupta de zi şi de vanitate vor înfăptui nu numai graniţe geografice, ci vor fi şi aşezători ai pietrelor 'din care întreaga omenire ridică în fie care neam — templul luminei înălţătoare. ‘ > Fericiţi vor fi atunci în somnul lor toţi înaintaşii, toţi foştii cuceritori de gânduri; şi între ei, Lu-chian demult rămas pumn de oase împietrite, una din pietrele acelei scări pe care omenirea suie spre cer. * * ' . ■ ■ Cu slabele noastre puteri, dar cu prietenii alese, suntem mulţumiţi că azi înviază pentru cei mulţi un desen — al mortului măiestru. De alţii se spune: «fie-le ţărâna uşoară!» pomenirea lui am face-o «fie-i veşnic păstrată în neveştejire culoarea!». i x * Şi mai departe lăsăm să ne rătăcească judecăţile triste ca într’un cimitir. Amintirea ne duce în utopiile acelor cetăţi ideale pe care Ie făureau şi filozofii Greciei — şi cei ai socializmului. Ne gândim că până şi în republicele ideale ale teoreticianilor — artiştii erau ţ excluşi. Iar în faţa operilor marilor? talente ce ca neşte cetăţi pustii se înalţă bătute de talazul vremilor, mă întreb dacă nu acolo e poarta deschisă şi lăcaşul de întremare. Şi dacă drumul nou al omenirii cel între atâtea chinuri încurcat — nu se ridică drept şi liniştit tocmai, în înţelegerea că lumea cea nouă nu o pot face de cât artiştii, nu teoreticianii chiar stăpânitori. 'a. M. ftLEX. DflVILft, „VLAICU-VODĂ" LA TEATRUL NAŢIONAL DIN CLUJ. Cu „Vlaicu Vodâ“ se pare că direcţiunea teatrului ciujan. a ţinut mult, ca cea mai bună piesă istorică scrisă în româneşte sâ fie redată îh toată splendoarea teatrală, ce i se cuvine, Rostul întârzâierei, cu care a apărut pe afiş piesa D Iul Ai. Daviia, în cazul acesta, a fost îndreptăţit. Reu şita spectacolului a dovedit cât de legitime fuseseră năzuinţele pregătitorilor. Decor şi ansamblu, au contribuit de minune ca pâcloasa atmosferă din jurul domnitorului viclean -şi lăturalnic, care a condus începuturile vagi ale istoriei noastre, să apese cu greutate masivă sufletul privitorilor. Autorul poate fi mulţumit aşa dar; în Ardealul în care conflictul desprins de el din depărtările vremei, a dăinuit până în zilele, noastre, interpretarea plăs-muirei sale dramatice n’a dat nici un greş. Şi astfel s’a făcut ca în amorul propriu al stă părătorilor de acum ai Ardealului să se închidă şi o ascunsă şi supărătoare sgâriiturâ. Trebue să vorbim cu toată sinceri tatea. In opera de românizare a Ardealului, în care Teatru ui Naţional al Clujului, îi revenea o bună parte, mijloacele.de care se servea această instituţiune erau prea puţin româneşti. Erau majoritatea streine. Literatura dramatică franceză în deosebi, aducea un aport considerabil. Producţia românească bună sau mijlocie pâlea înnâbuşită de abundenţa materialului străin, arareori bun, îndestul de des mediocru. Românizam aşa cum am cucerit: cu concursul aliaţilor. Ba mai mult de cât atât: lor le căzuse aproape în întregime osteneala, de a ne face acest serviciu, „Scrisoarea perdută." „Trandafirii Roşii“ şi „Fântâna Blanduziei", cu toată trena lor îndoelnică: „Bujoreştii“, „Ringala", ^0 căsnicie" nu făceau decât doar să confirme în mod formal, că suntem şi noi înscrişi în antantă. Trebuia însă cantitate, cantitate respectabilă şi de bună calitate. © GÂNDIREA Nu ne jenam fireşte de unguri în faţa acestui dezolant aspect. Pentru bunul motiv di ungurii, să zicem din necunoştiinţâ de limbă, se desinteresează aproape în una nlmitate, de cea ce ne priveşte. Dar se găsesc şi, printre dânşii destui curioşi. Sunt însă ardelenii, românii ardeleni, foarte mulţi români ardeleni, cari, ca şi foarte mulţi români din vechiul regat n’au atât de largi cunoştiinţe în domeniul literilor naţionale. Şi nu arare, fără să accentueze natural, dar cu destulă eloquenţă în lumina ochilor, se întâmpla să privească întrebător spre specialişti, când ha zardul conversaţîunilor atingea în treacăt aceaştă delicată chestiune. Răspunsul, acestor priviri între bătoare recunoaştem umili, era greu de formulat clar, precis,'ca• tegoric Alergam dela început la perifraze, raţionamente, sofisme, deducţii şi salvarea adevărată era tot bunul şi fâgâdueinicui viitor. Căci rezervele palpabile se epuizau îndată: „Vlaicu Vodă*, repetat de câteva ori aşa cum repetă şcc* larii un început de poesie neme morată bine, apoi „Năpasta", apoi „Patima roşie* şi iarăşi „Viaicu-Vodă* şi iarăşi „Năpasta' şi nimic alt în sfârşit. Trebuia însă ceva pipăie ii, ceva bun, ceva tare. Şi trebuia neapărat Piesa d iui Daviia a venit la timp. Ţinută persistent în rezervi, faima ei nu scăpase de rugina îndoelii, Dar desvelitâ însfârşit curiozitlţei aţâţate, vechiul renume şi a recâştigat îndreptăţi'ea. „VIaicu-Vodă“ a stârnit, vorbind răspicat, entusiasm la Cluj. Entu-siasm, în măsura în care se poate vorbi asîtel într'un oraş de func-ţioari şi studenţi, ce-şl au dinainte fixat în budget ior sărac luxul unei seri de teatru. N’ă asigurat, dar piesa d-iui Daviia, pe vecii vecilor săli pline teatrului prea văduv de eie. Dar printre obişnuiţii lui, a fost o mică şi sinceră sărbătoare, care s’a repercutat în vecini, în vecinii vecinilor şi toafă aşa zisa inteligenţă a capitalei Ardealului s’a îmbulzit să vadă minunea. ' In rolul titular juca d. Zaharia Bârsan. Făuritorul şi interpretul eroilor senini, poetici, visători, ca Zefirul din „Trandafirii* săi „roşii“ a fost uii VlaicuVodâ atât de viclean, atât de şovăelnic, atât de ascuns că a surprins pe toată lumea, cu această latură, ignorată a talantului său. Alături de dânsul d na Ignătescu-Dobrescu nc-a dat o Doamna Clara tragică şi impre-, sîonantă. Ansamblul a fost corect până ia stricţelc, iar costumele, decorul, picturile observate până Ia cel mai neînsemnat amănunt. Cu un aşa aparat, maestrele versuri -de -teatru ale d Iui Daviia, aveau o neînchipuit de puternică rezonanţă dramatică. Scenele, viguroase se perindau în desăvârşită gradaţie, duceau cu ale încordarea spectatorilor ca apele repezi de munte, sfărămăturiîe întâlnite în ca ea lor. Dar socotim tardiv a mai insista asupra facturei în sine a piesei d Iui Daviia. Intenţia -noastră a fost să ne oprim numai asupra primirei ei în oraşul mai de seamă, al celei mai de seamă dintre provinciile noui. Şi cu acest prilej să muŢu mim autorului, că ne a ajutat să ieşim dintr’un impas supărător. „Vlaicu-Vodă" ne-a reabilitat în proprii noştri ochi. Alături de el ne simţim mai la îndemână, într’un colţ de ţară, în care până mai ieri arta şi liţerature valahilor era subiect de batjocură pentru trufia stă-pânitorului. G. STEGARUL. Cronica măruntă \Treisă’nveţi englezeşteîntr’o săptămână, » stenografia în 24 ore, scrima în trei şedinţi, esperanto în 25 minute —- n’ai decât să cumperi manualele întocmite în acest scop. Vitrinile librăriilor abundă. Cărţile se vând, fiindcă naivi se vor găsi întotdeauna, dar n’am auzit încă despre fenomehul care să fi învăţat englezeşte într’o săptămână, stenografia în 24 ore şi scrima la minut... In definitiv ce importă aceasta dacă şi aşa, cărţile se vând ? E, o aşa de bună afacere, această impare ă la minut, încât îşi face loc şi în domeniul literaturei. In ediţiunea Nelson, a apărut un volum datorit autorilor Charles şi Mary Lamb, conţinând descrierea tuturor pieselor schakespeareene^sjib forma de nuvele. Revistele noastre" în special par foârte entusiasmate de acest sistem de popularizare a operei puternicului dramaturg englez. Sub forma acesta spun ele, Shakespeare va putea fie înţeles chiar de cei mai puţin îţiţiaţi în arta „barbarului genial" Mărturisim sincer, noi nu prea putem înţelege, cum Shakespeare va fi priceput din simpla înşiruire a subiectelor care l-au Inspirat uriaşa operă, Aproape nici unul din aceste subiecte nu sunt originie. Majoritatea sunt luate din cronici sau din istorie. Iar singurele care ar putea merita brevetul invenţiunei proprii sunt tocmai acele ce se cunosc mai puţin şi care judecate doar din punctul de vedere al subiectului n.’ar avea nici o Importanţă, dacă, pentru a lua vestmântul desivărşirei, n’ar fi trecut prin mâna viguroasă"^ plămădi-torului lor. Dar ce va mai rămâne shakespearean din Hamlet, Othello, Machberh, Regele Lear, când toată bogăţia replicilor, a divaga-ţiunloir, a cutremurătoarelor blesteme, a stra niilor incursiuni în transcedental, ar face loc unor povestiri amuzante pentru copii? -Vă închipuiţi Regele Lear, povestit în maniera lui Ispirescu. „Un rege avea trei fiice. Apropiindu-se ceasul morţei, le chemă la patul sau şi întreabă pe cea * mai mare ... etc . .. Ce-ar mai rămâne din „Regele Lear" decât o poveste bună de adormit pruncii? Ba încă, prea poveste pentru adulţi şi prea încâlcită pentru minţile fragede. Nu ne îndoim- însă că volumul autorilor Charles şi Mary Lamb va avea un succes răsunător < Librăriile îl' vor vinde cr pâinea caldă. Trăim în epoca rezumatelor şi a culturei extrase din foiletoanele gazetelor. Prefeţele sunt suficiente pentru ' a edifica opinia publică asupra unui autor. , Trecutul literar în deosebi este şters cu desăvârşire din grija intelectuală a generaţiilor noui, tripla lectură a unui volum oarecare de „Initiationsliteraires" e Îndestulătoare pentru a asigura o călăuza solidă în anemiciile 'discuţiuni din saloane. Scopul este atins, căci a face faţă neaşteptatelor cotituri ale causeriei sa-Ioanelor, este tot ce poate constitui preocuparea de seamă a actualei societăţii culte. Şi-când fa acest rezultat se poate ajunge atât de repede din simpla lectură a unui volum de 300 pagini în stilul atât de clar al lui Faguet, ar fi o copilărie s’o iei agale cu Biblia şi cu Iliada pentru a ajunge după ani întregi si obositori la contemporani. Drumul cel mai scurt .între două puncte este linia dreaptă, şi’n faţa acestui adevăr matematic, legenda fiorului artistic, cade dela sine ca ori ce aberaţiune nefolositoare. La noi d. şi d-na Lamb vor găsi fără îndoială cei mai mulţi cetitori. Pentru expeditivii locuitori ai oblăduitei noastre ţări, un sistem similar cu cel practicat de ei a dat demult roade. Nu odată am fost martorii unor discuţiuni de o meticulozitate savantă asupra lui »Duo Vadis« şi „Salmbo", văzute la cinematograf! Ţ',âteva note laconice de ziar anunţă în , v- Capitală expoziţia pictorului Paul Scorţescu, tânăr întors dela Paris. II cunoşteam după o expoziţie improvizată la Iaşi, în timpul armistiţiului, cu lucrări fugare, . aşternute în pripă şi din care personalitatea artistului se contura confuz* oscilând între influenţe contradictorii. Era poate tinereţe numai; era graba de a pleca .mai repede pentru a sfârşi studiile rupte în decursul anilor de răs-’ boiu, era încă în acele pânze şi ceva din -şovăiala ce plutia în toată atmosfera acelei capitulări, care întunecase atunci frunţile întregei noastrd generaţii? > N’aş putea spune. Din sala îngustă, cu lumina ingrată unde se aflau expuse cele câteva zeci de tablouri ieşiai însă neho-tărît. Ce drum se deschide înaintea acestui talent capricios şi indecis? In ce formulă de artă se va cristaliza? Ce severă © BCU Cluj QANDIRBA lecţie a realităţii îi va învăţa în ainte de a fi prea târziu că arta e o întelungă muncă şi o bravă răbdare iar nu un passe-temps agreabil, pentru ceasurile plicticoase ale vilegiaturii? lată întrebări, ce rămâneau fără răspuns. Expoziţia de atunci a avut succes, pânzele s’au vândut; daraceasta nu însemna prea mult Apoi nu am mai auzit nimic ,doui ani. Înfundat în atelier mai întâi, apoi pe coastele Medi-teranel scuturat de capricii, Paul Scor-tescu îşi căuta drumul cu nerăbdarea în-sfârşit potolită. Paleta lui se înmuia în soare, pentru a deveni „le peintre du soleil« cum îi numeşte Henri Verne in „le monde illustre". Expoziţia personală dela Paris la Deva mbez, cea. mai importantă galerie de tablouri, îl relevă întâia oară criticei franceze serioase-în 1920; o expoziţie în toamna aceluiaş ân la Sf. Sebastian, e primită cu elogii de presa spaniolă şi AI-fonso XIII îi cumpără două pânze; In 1921, a doua expoziţie la aceaşi »ga!erie Devambez" provoacă lungi articole în Excelesior, Le journal, Le Temps, Les an-nales Insfârşit expoziţia dela începutul acestui an la Rectlinger, cu tablouri de pe coasta de Azur, îl consacră definitiv pictor al luminei. • • ' Francis de Croisset în Comedia şi Pa-wloski în i.s-, Journal îl discută elogios în două studii amănunţite, iar le Gaulois din 18 Februarie scrie între altele: • „Tablouri larg construite unde pictorul s’a forţat să împace excesu! de construcţie al cubismului cu excesul de culoare al impresionismului şi a parvenit a atinge o sănătoasă formulă de echilibru. Cu aceste recomandaţii ale Parisului şi după aceste succese se prezintă d. Paul Scorţescu, publicului nostru aproape necunoscut încă. De ce însă numai cu pânze depe coasta de Azur? • Succesele Parisului au făcut oare uitate frumuseţile blajine ale peisagiului moldo-valach? We plângeam într’un număr trecut de chipul barbar, în care se masacrează operile scriitorilor streini, sub cuvânt că se traduc în dulcea limbă ce grăim. Pentru a ilustra cu exemple, citam câteva titluri, strigător tipărite pe coperta cărţilor dintr’o editură bucureşteană, Citaţiile noastre erau îndestul de elocvente^nu e nevoe de prea rafinat gust artistic pentru a te mira cum ,Histoire comique" a lui Anatole France a devenit. „Umbra trecu-tului“ şi ,.La petite paroisse" a lui Dau-det, „Femeea adulteră". Mărturisim că atunci când scriam acestea nu ne aşteptam la explicaţiile şi pledoaria „Flăcării", care nu numai că nu găseşte nici o vină editurii — în speţă Gutemberg ... ba dimpotrivă. „Raţiunea foarte simplă" a Flăcării e că publicului nostru deşi „îi plac lucrări superioare", nu le acceptă decât în ambalaj de prost gust: copertă colorată strigător, titluri şi mai strigătoare. Şi simpatica revistă dă şi ea cetitorilor săi câteva exemple. Astfel zice: Germinai a stat ani în vitrină fiindcă fui 1vea .c?Perta colorată şi îşi 'păstrase titlul originalului. Faust ar risca de asemeni, şa aştepte zece ani; fără să se epuizeze prima ediţie, pe când dscă s’ar tipări cu titlul „Omul care şi-a vândut sufletul dracului" s’ar scoate în două ediţu pe an. . Lăsăm deoparte puerilitatea şi nevero-simihtatea argumentelor. Germinai e un titlu de roman, cunoscut astăzi şi de elevii primelor ciase de liceu, şi Faust măcar din afişele Operei şi tot e mai elocvent, decât titlul propus1 de Flacara „Omul care şi-a vândut sufletul dracului" fiindcă vedeţi bine, titlul original a avut un ta ta sdravăn, pe Goethe iar cel propus. numai autorul notei. Ştim apoi că titlul unei opere face un tot armonie-ru ea; o amputare nu e îngăduită decât de comun acord cu autorul, cazul lui G. Herrele traducătorul Iui D’Annunzio şi Blasco Ibanez cum îşi în-chipue cititorul opera atât de subtilă a lui Anatole France prezintată sub firmele comerciale: Misterul amorului, Amanta sinucisă, Lacrimi şi diriamFă, şi alte frumuseţi atrăgătoare’ care să concureze neloial filmele de cinematograf? Chiar edl-tura Gutemberg se pune în conţi adîcţie cu ea însăşi şi cu pledoaria Flăcării, când lasă intact titlul romanului Iui Dostoi-evski Fraţii Karamazof. După procedeul creiat s‘ar fi cuvenit să se numească „Beţie şi amor" sau „Beţie, mândrie şi amor", sau Beţie, s»nsualitate, mândrie şi amor" şi aşa mai departe. Să fim serioşi. O operă de artă nu se cuvine a fi strivită de nâtângia editorilor, cu atât mai mult când e vorba de format gustul, încă fraged, al unui public ce se lasă atât de uşor prins în cursă. Altfel, ne trezim tot după „raţiunea foarte simplă" a Flăcării cu vreun editor ce ne prezintă opera iui Sofode cu titlul »Oedip sau omul care l’a ucis pe tată său şi s’a culcat cu masa!" Un vapor cu pavilion necunoscut a apărut în apele Mediteranei. E un pavilion ce n’a mai fluturat decând corăbiile lui Solomon pluteau spre Aziongaber, încărcate cu aurul de Tharsis şi cu gemmele de ofir. E un vapor al noului stat sionist. Primul vapor. In curând se va constitui o flotă comercială şi poate şi una militară,^care vor dovedi vitalitatea, republice! visate de Theodor Herzl şi realizate în pământul Iudeii. Va reînvia oare o nouă putere .maritimă, ca acele ale Tirului şi Sidonufui, ce-şi trimitau corăbiile în toate mările cunoscute pe vremuri şi care îndrăsni-seră să acosteze până la ţărmul Britanier şi în fiordurile îngheţate ale Norvegiei? Va naşte oare o nouă Cartagină, ce’şi împingea vasele cu pânze, încăreate cu purpură, apr şi bogăţii orientale, ce au cutremurat odată atotputernicia imperiului roman? Ori primul vapor, slobozit pe valuri cu pavilionul lui Solomon, e o simplă manifestare de vanitate a noului stat semit? Nouă această ştire, strecurată într’un colţ de gazetă, ne-a trezit amintiri. După afacerea Dreyfus, când problema sionismului intrase din nou în discuţîe în toate statele Europei, a luat avânt atunci o adevărată literatură sionistă. Era emoţionantă. Un popor fără patrie îşi cânta aceasta patrie inexistentă, o doria, o cerea alorlalte neamuri. Acum visul lui Herzl, Max Nordau, Bernard Lazare s’a împlinit Dar realitatea e totdeauna mai pnfin roză decât reveriile. Nu citim oare în aceaşi notă de ziar cu vaporul, că evreii occidentali şj civilizaţi, instalaţi în noul stat, ss opun să primească în pământul făgăduinţii, şi pe evreii din România, Galiţia şi Polonia, fiindcă sunt prea barbari, murdari şi săraci ? In coloanele presei franceze se discută cu multă pasiune problema ... premiilor literare. Uri om cu stare, Basil Zaharoff, pe cât de bogat pe atât de pasionat balzacian, a instituit un premiu de 50.000, frsuci, pe care l’a botezat ,,grand prix Balzac“ şi a rugat pe romancierul Paul Bourget să prezideze juriul decernator al premiului Am citit câteva articole ce s’au scris în jurul obiceiului de a se premia unele opere literate, iunt interesante părerile diametrale emise de doi scriitori asupra utilităţii premiilor. Rene Benjamin declară în Les Annales: ,,Nu rămân capo d’opere necunoscute nici în cartoane, nici în sertare ; vă asigur. Sunt prea mulţi oameni astăzi, cari au interes să le descopere, pentru ca să avem cea mai mică grija din acest punct de vedere. De altfel, sunt doi oameni de geniu în fiecare veac: aşa de adevărat că nu e < nevoe să-ţi facă sânge rău. Ei se vcr face cunoscuţi singuri.. F Leon Daudet într'un articol de fond din L’action Francaise susţine cu violenţa utilitatea premiilor literare: „Noua noastră şcoală de romancieri se menţine. împrejurul unui puternic şi extraordinar scriitor ca Marcel Proust — laureaţ^ al premiului Goncourt, una din mândriile noastre — care reia la noi întăritoarea tradiţie a an lizelor caracterelor şi a introspecţiei dusă la maximum, cu un simţ al comicului minunat, se grupează mândre talente, de forme si de culori foarte diferite, la care fiecare an adaugă un nume nou. Acest gen atât de bogat încât e Inepuizabil, şi de o maleabilitate, în fiinţă, seduce imaginaţiile constructive î cărora constatarea realului nu ajunge. Se distinge, printre romancieri, Inventatorii şi visătorii;’dar se întâmplă, pentru plăcerea cititorului, ca cele două tendinţe să coincidă. Atunci, e o fermecare şi o amplificare a vieţei. Din punct de vedere strict umanitar, un bun roman vaioare-ază cât o bună doctorie şi el vindecă pentru mai multă vreme. De unde, succesul răsunător şi meritat al lui Pietre Benoit. , Acestea spuse, nu s’ar putea decât încuraja romancierii, tineri s’au bătrîni. cari încă au ceva de spus, asigurân-du-le liniştea materială, mama liniştei morale. Siguranţa materială e garantată de vânzare. Dar vânzarea nu merge întotdeauna talentului. Şi aci intervine premiul literar, cu condiţie, bine înţeles, ca să fie decernat-în mod sincer şi de oameni de litere. Academia franceză, unde veritabilii oameni de litere sunt din nenorocire rari, ţinând seama de însuşi modul său de recrutare — acordă mai întotdeauna premiile în baza Intrigilor politice, sau înscenărilor din saloane, tot aşa de proaste si neplăcute una ca şi cealaltă". In adevărata ei lumină pune problema utilităţii premiilor literare Paul Souday severul critic literar al ziarului, „Le Temps". In două articole; La comedie litteraire şi La question des prix, Pa Souday discută pe deoparte greşala — in specie — a celui ce a instituit „grand prix Balzae" de a nu premia decât romane şi pe de altă parte neputinţa juriilor de a premia ceva care depăşeşte onorata mediocritate. „Este cineva sigur că geniul de mâne trebue să fie un romancier? Pentru ce un premiu aşa de mare pentru un roman fi nimic pentru poezie, filozofie şi celelalte genuri literare? De 24 mai bine de 20 de ani de când există „premiul Goncourt11 şi până acum a fost premiat un singur scriitor de importanţa unui Verlaine, Moreas, Taine sau Renan’1' Pentru noi problema premiilor literare din fericire sau nefericire, —numai Academia decerne, - este de mult rezolvată, Cu rare excepţii se încoronează îndeobşte me-diociitafea. pomancieri, cari paralel cu activitatea literara, să dea la lumină şi lucrări de ştiinţă sau filosofie ; sunt puţini. Cazul lui Strindberg e îndestul de rar Sunt câţi-va ani, de când cunoscutul ■< scriitor francez, J.-H Rosny-ain£, autorul celebrelor romane preistorice ; a scris > sub adevăratul sau nume Boez-Borel. o carte curioasă „Pluralisme, essal sar la _ discontinuiteet l‘h6t6rogeneit&des phe-n&menea", Cartea a fost discutată şi combătută m genere de oamenii de ştiinţă şi de filozofi — cu atât mai mult cu cât era lucrarea unui diletant. Totuşi, noile descoperiri ştiinţifice au confirmat teoria romancierului filosof, şi acum, după 12 ani aem apariţia, primei cărţi, într’ai doilea volum „Sciences et Pluralisme" î.7i reia punctul de vedere. La drept vor-. ' bind „Sciences et Pluralisme" nu e o doctrină, mai de grabă „un essai“ amu-sânt şi sceptic de sinteză antisintetică. Un fel de joc intelectual cu care se distrează un scriitor fecund, şi curios ia toate descoperirile şi teoriile ce se dis-• cuta. ţi cu toate acestea, e o carte -frumoasa, puternica şi profundă. Când studiază concepţia ştiinţifică a schimbării şi a conservării, problema ireversibilităţii i fenomenelor vieţii sau chestiunile subsi- , diare ale substanţei şi energiei, J. H. Rosny aduce fntr’un stil ascuţit şi incisiv, argumente şl idei de prima importanţa pentiu teza sa. Rosny, tratează natural şi despre spaţiu şi spaţii pe care nu le vede decât plurale,-cu toate că refuză să se aventureze în faimoasa a patra dimensiune unde îl aşteaptă lucruri atât de fru-moaşe, ca deopiida solizii studiaţi de Stringeham ; Edroidul format de 120 do-decaedri, şi fratele sau (600) format' din 600 tetraedri. Brrr. Pentru un romancier, şi încă unul preistoric! . . Scriitorii ruşi, încep a nu mai fi ruşi. Cel puţin aşa scrie fica lui Dosto-ievsckî, care a dât la lumină de curând uţi ciclu de amintiri despre autorul fra- , ţilor Karamozof. După scriitoarea acestor amintiri, Dostoievscki e de origină lituaniană, şi nu s’a rusificat decât în Siberia. Ca argumente, fiica Iui , Dosto-îevschi aduce între altele faptul că tatăl său se interesa de cultul bisericii catolice, că îşi plătea datoriile ceea ce nu face un rus autentic — şi ceea ce de altfel nici Dostoievschi nu prea făcea, după cum reeşâ din corespondenţă. Alt argument tot atât de valabile acela că marele romancier rus, admira domurile Catedralei din Colonia, fiindcă sufletul lui era gotic şi deschis acestor frumuseţi. După ce-a schimbat astfel naţionalitatea tatălui, fiica iui Dostoievschi, ia la rând pe alţii. Tolstoi era neamţ şi ca dovadă a dus luptă. împotriva bisericei - ortodoxe, ceeace un rus pravoslavnic nici n’ar îndrăzni să gândească. Şi în sfârşit Puşchin, era după tată... negru. Mai rămâne să se descopere că Ler-montov era spaniol, Korolenco turc şi Gorki român macedonean şi s’a terminat cu fabula romancierilor şi poeţilor ruşi. Aia sunt buni doarQsă se mănânce ei între ei, pe Volga. -Hotărît, copii oamenilor mari, fac mai bine c|nd se resemnează să rămână mici, şi nu se amestecă în meşteşugul părintesc. Ceia ce n’am ştiut să facem îndestul Ia noi acâsă; societăţi pentru răspândirea culturei şi pentru ajutor, au făcut cu prisosinţă fraţii noştri din America. Cei douăsute de mii de români de peste ocean şi-au purtat ca melcul, câşa cu dânşii. Şi-astfel, în gazetele ce ne vin de acolo, aflăm zi de zi, adunări unde s’a citit din scriitori români, şezători unde s’a cântat cântec românesc. In încăperile din cine ştie al câtelea etaj al unui sgă-rie nori din cine ştie ce Aveniie, răsună doină din munţii Făgăraşului de care se înduioşează Pătruţ Culea ori alt român pumnii tari ce n’a devenit înăcă „Mister". Dar oamenii aceştia vrednici, cu neastâmpăr şi cu-dor de casă, cari şi acum câteva luni ne scriau pentru a ne cere, cărţi româneşti, o duc astăzi râu. Fabri-cele s’au închis, scumpetea a întrecut tot ce închipuirea noastră poate urzi aici; în fabuloasa Americă de unde vodevilu-rite Ite-au deprins şă aşteptăm numai unchi milionari, e astăd printre muncitori o foamete ce nu stă departe de cei din Sovietia, Vor să vină acasă oamenia şi n’au bani de drum. Cei douăsute de dolari ai vaporului, reprezintă o avere. Societăţile de ajutor şi-au sleit fondurile. Despre stările din aceasta Americă pândită deoparte de imperialismul răs-boinic de alta de revoluţie, ne-a scris o serie de insemneri, Dl losif Şchiopul, scriitorul ardelean bine cunoscut, de curând întors de peste ocean, unde în marile gazete din Newyork, Chicăgo şi Cleveîand, a ţinut piept întotdeauna dârz şi cu succes acelor ce în aşteptarea revanşei ungureşti, zugrăveau Ardealul românesc ca pe un jalnic Camerun. . Rar de tot străbat până la noi foile tipărite în Basarabia. Mai proaspete veşti ne aduce tiparul de la cele douăsute de mii de Români din America, decât de la răzăşii din ţinutul Sorocii. Fi-, vor oare drumurile atât de întortochiate încât hârtia tipărită îşi pierde calea pănă aici, ori slova culeasă acolo, e păstrată cu sgârcenie numai pentru pravoslovnicii autochtoni? Primiam odinioară câteva reviste, două ori trei. Un ziar năzuros venea ori odată la o lună, ori cu vraful într.'o singură zi ca să ne împărtăşească veşti nu întotdeauna vesele. Nu ne aduceau mult soare în suflete scrisul başarabemlor; sub rândurile stâ-pânite se simţea îndestulă amâriciune şi prea multe desamăgiri. Leacurile acestor dureri era aşteptat de de la Dl Inculeţ sau de la alt cârmaci de politică în lege; cu agenţi electorali, cu manifeste de care lumea pare că nu se va sătura nici odată şi cu alte goale ademeniri ale industriilor secondare cre-iate în margenea votului universal. Despre calea, cea dreaptă la mântuire, despre cultură şi şcoli, despre cărţile neîndestulătoare, despre protegiuirea unei literaturi şi arte basarabene, se pomenea tot mai rar. Fără să pribegeşti cu calea ferată africană, care merge legânându-se pe şine de la Ungheni la Bălţi, vedeam de aci cum se întinde cu încetul şi în acest pământ al pârcălabilor şi al călăreţilor cu caii mărunţi din vechile cronici urzeala,politicei de hotar şi căpătuială unificatoare. - GÂNDIREA Revista pe care o primim acum, Şcoala Basarabiei (n. IV. Nr. 1—2) e dar o floare rară. Acasă la ea, e mai mult decât o publicaţie de învăţământ, dintre acelea care zac netăiate pe masă, şi' al căror abonament, ca un bir fatal e reţinut din salariile sărace ale învăţătorilor, direct .de la revizorate. Revista’basarabeană de sub conducerea dlor Şt. Cio-banu şi I. Zaborovschi, după trei ani de veghe în - jurul activităţii strict şcolare, îşi lărgeşte cadrele şi cu concursul intelectualilor din Basarabia şi din Moldova, îşi propune să devie un îndreptar pentru toţi cărturării de peste Prut. Aceste două numere apărute la olaltă pentru a cuprinde o mai încăpătoare colaborare, ar fi o indicaţie. Găsim generalităţi, îndemnuri şi făgădueli, cari fac parte din zestrea fiecărei publicaţii de acest fel, pe lângă îndestule cercetări, mai ales din domeniul învăţământului, pornite cu o agerime tinerească. Poate o cronică mai bogaiă a mişcării culturale şi artistice basarabene, ar desăvârşi programul cu care se deschide prima pagină. De acolo, mai repede şi mai preciş, cititorul poate descoperi orientarea intelectualismului de peste Prut, pentru noi încă enigmatic, fiindcă atât de rar îşi tremura lumina şi încoace. A apărut în editura institutului de arte grafice -ARDEALUL» Cultura şi cunoştinţa DE - LUCIAN BLAOA Preţul 10 Lei Rivista (fItalia Revistă lunară de literatură, artă ş critică Consiliul de directori: Ettore Ciccotti, Alfredo Galletto, Liugi Mangiagaelli, Ada Negri, Ettore Romagneli, Angela Sraffa, Gian Luca Zanetti Abonamente în sfreinetate: Un an 45 fr., un semestru 30 fr, SIRE dl A: Corso (Mia 49, ASMiiidflâllA: Via ire Ierni 23 Milan. f\ apărut: ZflMOLXE mister în trei acte de LUCIAN BLAGA Editnra Institutului de flste-grafice „RRDLRLUL" — CLUJ Preţul 12 Lei. © BCU Cluj Desemn de ŞT. LUCIilAN fefet • Supliment ta revista .GÂNDIREA' * © BCU Cluj