x> literara artistica socială ANUL 1. No. 22- 23. 15 MARTIE - 1 APRILIE 1922 Sfs . 0 Exemplarul 5.— Lei. Lei 5.— Exemplarul. mpiarul. © BCU Cluj BANCA ACiRARA SOCIETATE ANONIMA O L, U J CALEA REGELE PERDINAND IVr. 36—38 ♦ (In casele proprii) * * * (Telefon Nr. 5—39 şi 12—17) CAPITAL SOCIAL LEI 50 000.000 (Banca împuternicită cu finanţarea reformei - agrare prin Deciretul-Lege Nr. 4167 din 12 Septemvrie 1919). Execută fot felul de operaţiuni dc bancă Primeşte depuneri spre fructificare l CU 5°| netto t Primeşte depuneri în cont cureRt f 1° Cumpără şi vinde monezi străine. Finanţează întreprinderi agricole şi industriale. / Emite scrisori fonciare. Acoardă împrumuturi hipotecare cu-anuităţi pe 10, 15, . 25 ani. . , ftcoardă împrumuturi cambiale. ■ ■ v ' . ■ ' . flcoardă împrumuturi pe gaj de efecte (lombard). flcoardă împrumuturi pe mărfuri (varante), Excontează cambii, efecte, cupoane, devize. . Secţie specială pentru organizarea cooperativelor . Secţie specială pentru maşini agricole. . Secţie specială pentru produse agricole. Virimente directe de cont-curent cu toate băncile mari din ţara şi străinătate i 0.32 BAMCACEMTRAIA pentru Industrie şi Comerţ, Soc. Anon. — Sediul Central, Cluj. Capital: Lei 50.000,000 Rezerve: Lei 16.000,000 . Pîlî«lip* Existente: Arad, Alba-Iulia, Haţeg, Oradea-Mare, Sibiu şi IHmlP. Turda. — In înfiinţare: Timişoara. Secţia de Mărfuri : 309—« e Cumpără şi vinde, exporteazâ şi impor- Secţie specială pentru coloniale. tează tot felul de mărfuri atât în cont Primeşte mărfuri în depozitele proprii în propriu cât şi în comision. Afaceri a gaj şi în chirie. ' meta ^ Secţia Industrială: Creazâ industrii noul. ’ Face comerţ cu articole technice. ftcordă credite la' întreprinderi industriale. . . Secţia de Bancă: Execută tot felui de operaţiuni bancare în Execută plăţi pe toate pieţele din ţară şi cele mai culante condiţiuni. străinătate. % Cecuri, Asignate, Virimente, Incassări, im- Ordine de plată telegrafice. prumuturi pe gaj, Conturi curente. Cumpără şi vinde tot felul de monede şi Escompt de Cambii, Cupoane, Efecte, De- valute, vize etc. Primeşte s depuneri s p r e fructificare • pe Llbeie şi în Cont Curent, bonificând cele mai urcate Interese. ^ REDACŢIA ŞI, ADMINISTRAŢIA : CALEA REGELE FERD1NAND No, 38 CLUJ (r<2 a - Af^Tl/TicA-y&Ct auA . APARE LA 1 Şl LA 15 .ALE FIECĂREI LUNI REDACTOR i CEZAR PETRESCCJ. ANUL I No. 22-23 I APRIL. 1922 EXEM- PLARUL 5,*~ LEI 2 APRILIE CĂLUGĂRUL BĂTRÂN ÎMI ŞOPTEŞTE DIN PRAG. - Schiţă inedită — E o dimineaţă de primăvară cu soare; dar ce soare anemici De două ore, de când se ihinue să usuce asfaltul inundat de stropitorile comunei, n’a isbutit decât pe jumătatea stângă. Pe fâşia îngustă ur.de cade lumina din plin, forfoteşte lumeai Jemei care se întorc deta piaţă, şlujbaşi întârziaţi ia birou, avocaţi grâoiţi spre judecătorii, liceeni cari au tras la fit şi se duc în Cişrmgiu să fumeze ţigarete militare cu carton. Eu merg pe tratuoarul drept, ia umbră şi la răcoare; m'am trezit cu durere de cap, şi răcoarea face mai bine de cât toate leacurile doftoriceşti, In piaţa Teatrului, o birje /mi tae Calea: — Mo roc Conaşi La şosea Co-naşi Bravo Mişca! Fiindcă da două ori m’ai dus la Lâptarie, eu amici ca să zicem aşa, trecuţi, nu-mi mai dai voie să circul pedestru pe Calea Victoriei la ore matinale? Nu! imperfectă creatură, află că nu în fiecare zi e repaos duminical, cu chef la iordache, şvarţuri cu rom la Comşa şi ciorbă de burtă la hală l Maiadeţul nu vrea s’audă însă pocăita mea predică, — Este plimbări Conaş! La şosea mo roc Conaş 1.. Nenorocită fi e supusă tuturor Capnţnlor; fără voinţă şi victimă ispitelor ... Diavol "fără mustăţi al tentaţiei, fugi din calea mea, lasă-mâ să trec dincolo, să sorb o haibă cu bere iec?, cu guler ia Gambrinus, Ce lustruită insă, ca o ghiată de lac acum scoasă din vitr.nâ e astăzi trăsura maladeţulu , ce cauciucuri neue neatinse la roate, ce rai Tinere, care treci prin iarba schitului meu, maLeste mult pân’ apune soarefe? Vreau să-mi dau sufletul deodată cu şerpii striviţi tn zori de ciomegele ciobanilor. Nu m’am svârcolitşi eu în pulbere ca ei? Nu m’am sfredelit şi eu în soare ca el? Viaţa mea a fost tot ce vrei; * câteodată fiară, câteodată floare, _■ câteodată clopot ce se certă cu cerul. trebue să fie la şosea!.. Nu, nu mai pot rezista, Iau un pachet de regale, aprind una, întind picior peste picior, pai-diom gaspadin. E o plăcere să luneci pe asfaltul ud cu roate de cauciuc. O adiere rec® îmi răcoreşte tâmplele. Durerea de cap se duce fără leacuri miraculoase. Şi ce aer curat, ce albastru cer, ce singurătate pe alcele goalei încă n’au plesnit mugurii castanilor. Nici o trăsură să ridice praf, numai căruţele lăptâreselor rămân în urmă, una câte una... Scot pălăria; las vântul sâ-mi răcească bine fruntea, dar o pun imedit îndărăt când îmi amintesc recomandaţiile bihebdo-madere ale lui don Mitică, bărbierul, să întrebuinţez neapărat o apă pentru refăcut pârul... în dreptul Hipodromului, Mişca dă să întoarcă. îi fac semn : —- mai departe. Roţile sfârâe spre Băneasa, departe de stropitorile comunei, de praf şi de mături tori... Dar ce văd? Cine va mi a luat înainte. Pe că rarea dintre salcâmi, un cetăţean să plimbă a lene, cu capul în pământ, târând bastonul^ păşind pe Azi tac aici —• şj golul mormântului îmi sună în urechi ca o falangă de lut. Aştept în prag răcoarea sfârşitului, Mal este mult? - Vino tinere: ia ţărnă — un pumn — şi mi-o presară pe cap tn loc de apă şi vin. Botează-mă cu pământ. , Umbra lumii îmi trece peste Inimă. LUCIAN DLAQA altă lume, ca somnambulul [d*la Raşca. Nici' nu ridic* ochii ia răsunetul copitelor. Mâ ’ntorc peste coşul trăsurii să privesc mai bine la acest solitar care a pornit-o de dimineaţ5, şi nu-mi cred och ior. E amicul meu Costică Pavugadi, cu gulerul psrdesiuîui ridicat, cu păiâna trasă pe frunte. —- Costică! strig eu. Bi jarul opreşte. Aşteptăm. Costică se apropie prăfuit, sare şanţul, îmi întinde mâna moale, fârâ să arate nici mirare, nici bucurie la vederea seu Tipului său amic. Indiferenţa aceasta, mă omoară. — Bine Costică 1 zic, Ce înseamnă asta sâiai câmpii cu noaptea-n cap?7. CJite’n ce ha! eşti 1 Costică nu răspunde. Pr’veşte în jos şi face cu bastonul circonfe-renţe în praful şoselei, apoi raze, apoi diametre, apoi tangente... Are ochii obosiţi. Pare nedormit şi e cu barba nerasă. —Ce-e gu tine omuia? întreb încă odată, ai făcut chef ? Te-âu-suprimat colectiviştii? Te-aî certat cu madam Pavugadi? Costică face semn la fiecare. îp* © BCU 406 QAND! REA trebare că nu, dar du scoate un tuvant. Ii trag în trăsură; o sâ se spovedească pe drum. Mişca dă bici, pornim, la paş. ' M<* întor-^in trăsură, cu glas de duhovnic... — Pentru- numele lui Dumnezeu Coitică, ai sa mi lămureşti acest mister, pentru^â nu u nbla pe drumuri, un tată de familie care se respectă ca t.ne, funcţionar distins la R. M. S., fără motive ca să zicem a>a imperioase...^ Cusuca pare nn^cat de acest apei. Da să vorDească, scoate un nnnnl prelung ca un sugn ţ, eliberat de cleştele din gât, lacneşte: — O să mâ’npuşc nene lancule., Imi Vine sâ ma'npuşcl. . — Ce eş’copil 1 zic. Nu face pentru tine, părinte a patru copii dintre cari unul în Clasa 1. de gimna-sîu, sâ te exprimi ca un poet disperat când n’*re cu ce-şi plăti ca-pupnerui la Cafenea. Nul Costicâ, revino-ţi în firel Costicâ nu-şi revine în fire. Uite ia mine Nene lancule! imploră. * Mă uit la ^Costică. N’are nimic; puţin ooosit şi nebarbient Dau din umeri. Costica zamoeşte ca un martir. — Vezi că nu’nţelegi Nene ian-Cuie I .. £ tenbei.. . Nimeni nu te’nţeiegel Ascultă Nene lancule i magarui din faţa dumitale, im becnul pe care l-ai cuies cu tă* Sura de pe tâmpi, canalia care ţi voroe.te a caşuyat en ia ioter a fcroriei cu ldsui â âic la g. atar, ce mai foifoia, ce mai tanţari malarie şi e mai miasme de pe o. ha. D. Smarandache îmi surprmde privirea; nu mai int eabâ, face un semn baiatu.ui care apare Cu o masa şi scaune. — Nu face domnule Smaran-dacha pentru ca sâ te deranjezi, zic, m’vem timp. E şi prea răcoare afaiâ... D. Smarandache dă din umeri „da de undei1* Întorc spatele ispitei, Costicâ însâ e obosit, s’a aşezat pe scaun cu bastonul intre picioare, cu o mână pe masă, bătând toba Cu deştele Pot eu oare sâ nu respect disperarea un--i amic, care-a c zut doborât de loviturile joartei pe un scaun la d. Smarandaiha Giosu, local de beu-turi spirtoase şi debit de tutun, La Trei Berbeci!?... Mâ aşez lângă Cost că, pun pălăria pa masa, bat cu deşie e în masă şi ascult. Dl Smarandache spune. Ce n'are? Icre proospete de crap şi de ştucâ, salam de S.biu, muşeniuieţ de purcel afumat sau fr pt. la grătar, la minut, somon de Rhin, Camm-m* bert şi Oianda, Diâgâsani şi Odo-beşti, Cotnar înfundat, CuroQao triple-sec... Şi încâ n’a început sezonul 1 Deocamdată luăm ţuici şi măsline. Pen.ru iest, lăsăm la adânca pricepere a domnului Smaranda he, până atunci tio mcţi, © BCU Cluj lâ AN Oi MĂ — Noroc Costică I Ami ul închide o hii, dăl peste cap paharul fără să răspundă, Ciupeşte cu scobitoarea măsline şi arun â sâmburii in lac, Mai luăm un rând, şi ai treilea : aum pot să sosească bunătăţile dlui Sma-randa he. Nimic nu deschide mai bine pofta, ca ţuica de Văleni cu măsline Volo, bineînţeles. Priviţi la 8’ micul meu Costică Pavugadi I A* cum o oră păşea u gânduri negre pe şoseaua Banesii şi cine ponte şti ce dramatică sinucidere aveau să ţipe ţ gânaşii Ia ediţia de searăI A um iata cu te poftă înghite icrele de crap, şi feliile de somoni şi muşchiuleţul la minut, şi târnă* josul de Drâgaşani I aiintem la a treia stijă. Băiatul aduce cafele. Costi â s’a aprins ia fa{â, cere ţigări. Cred momentul venit. — Dragă Costică, zic, nu face pentru a să-mi ascunzi m sterul pentru care ca să Zi em aşa, n'al rămas de ât t,u o drahmă în pungă fiind ă -acâ şi unui amic pe aie Dumnezeu ti i a scos în cale ai sâ-i as unzi, atunci nu meriţi prietenia, a est sentiment sfânt pe care mâ înţelegi... Costică mă’ntelege. Scoate pungi răstoarnă teui găurit şi drahma grecească. !i joa.â în palmă şi dâ din cap Cu rnilâ. Apoi îi aruncă in lao, după sâmburii de măsline, Volo. . Dar misterul îl aflu. De vină e numai mazeta de Sastache. Cu ei a fost la bancă, el l-a dus la. Club. Ceasul râu nu altcineva l-a scos în calei Venea dela birou, se certase cu şeful. Altă mazetâ. — Eşti de cinstei face Sastache. . — Eu de cinste ? se miră Costică. Sastache face cu ochiul, — Da pardesiul? — Ei aş 1 E vechiu.. Ca si do-vedeasCâ, Cost e â întoarce câotu-şsla să arate numenle dela Falie, Cusute cu a ie albă, de astă toamnă când ii dăduse la spălat, de vâr-sase cafea pe el Nae, alt sec şi âla. Când întoarce, o hârtie foşneşte în câptuşalâ. Caută, busuna-rus e rupt. A e haz să găsească acolo petiţia de pens e dela tata socru, părintele Stavrofor Lache PopesCu din Câmpulung. A căutat o până sâ-i ese sufletul toată • iarna, De-o jumătate de an părintele S avrofor întreabă cum stau i lucrările, Costică a pierdut petiţia, de ruşine minte, spune că lucră- IN PARCUL GOLEŞTILOR Am aşteptat amurgul ca zările să fie Supate ca altare în aur preacurat. Ca sălciile, care pe drum au tremurat, In spre Goleşti sh'nştre albastra lor stafie- Am stat bătând la poartă pretang - şi s'a deschis: Şi fală casa'n iederi şi parcul în paragini, Şi iată-mă ca unul ce-ar răsfoi imagini Dintr'a călătorie pe jumătate vis. Alee le e toamnă — duc toate către moartei Razoarele se'neaca în bozii şVn urzici — Ş/ inimă 'ncărcată de amintiri, îmi zici Că va trebui odaia Florica ta să poarte In ea pustietatea de care mai boleşti... Dar m’am oprit ca mâaa sfios la pălărie. Căci m‘ajungeau lungite de-amurg pe bălărie, Mari, umbrele ’nfrăţite a fraţilor Goleşti. Goleşti 1920 ION PILLAT rile merg bine. Dică e aia, în trei zile o d* gata. Dar nu e. fi-ai găsit să fie! Sunt numai trei bilete de loterie, bani aruncaţi. Dar Sastache: — Or fi dâ Ia Eforie, s’a fes săptămâna trecută 1 Chiar dela Eforie sunt b-letele. Asta ar fi nostimi Să fi câştigat şi el nu ştie; ba încă a mai împrumutat doi poli eri da la Arhivar. Cumpără o gazetă ds la „independenţa", cu iosudle câştigătoare. Losul c*l mare nu e, mei el doilea, nic* al treelea, dar la ceje patru câştiguri de «âtezece mii, minune! — norocui n’a murit, —1 unul din b fetele lui Costică. Se u ti încă odată la cifre, exact: 425,12, Riîmân la margenea tratuoa-rului privind prostiţi unul la altul — Nu se poate, z7ce Costică n’am eu noro-tu ăia. O fi greşeală,. Ce greşaiâ Costfra, ce greşeli? strigă Sssta-he, St mergem la bnncă, iuâm banii în cinci minute. Nu poate să f>e greşală. Atunci e hoţie şi mâ ’nţelegt, nu merge. Merg amândoi Ia bancă. E aia- vărst, 42522 a câştigat. Casierul ia biletul, numără nouă hârti de de câte-o mie, opt de o sută şi patru poij; o sută şl un pol pune deoparte, zice: — „Aţi avut mare noroc, face să daţi o sută de lei. pentru Ca edrala, română din Con-stantinopol ş’un pol pentru văduva veteranului loniţa Cosma avem listele, numai semnaţi „Ce-i o sută şi un pol, când ridici zece mii? Costică e generos, dl pentru vă* duva lui loniţa Cosma doi pol1. Pune frumos hârtiia în buzunar, salută. — E1! face Sastache pe scârj, ce-tl spuneam ? Eşti de cinste Co-stici, de o cinste ter be’ă monşer I Lui Costică-nu-i v ne să creadă. Dscâ nu l-*r strânge Sastache la braţ ar zice că visează... La Cooperativă e plin de lume şi nici un cunoscut. Ba da 1 La o masă in fund, un domn bătrân bea bere singur şt ronţSe un corn cu sare. E d. flecu Popescu pensionar, fratele părintelui Stavrofor şi unchiul lui madam Pavugade Trimit un chelner sâ-1 chem*. D. Popescu vine cu haiba şi farfuria de cof nuri. © BCU Cluj — Şti domnule Alecule? face Sastache... Secu de Costică a câştigat zece mii ia Eforie, paroli Unchiul lui madam Pavugade, scoate cornul din gură şi se supără. —* M’ati chemat să va bateţi joc ? La m ne nu merg domnule f«rse de’ntâi April; aştea-s pentru ramoliţi 1.. d. Popescu pune dm nou Cornui în gură şi rohţâe Costică face semn iui Sastache sâ-1 lase in plata Domnului — e ramolit D. Popescu nu e cej căutau ami ii, strici cheful omului. Fără prietini n'are nici un hsz. Toţi trebue să fie la Tripcovici, sau ia lordeche, sau la Qambrinus. Plătesc să plece în ctutarea lor. La piaţă, Costică scoate pachetul cu zece mii fără e sută şi doi poli, şi-i fiuturâ sub nasul dlui Alecu Popescu, pensio» nar. — Astea sunt tot întâi April Nane Alecule ? D Alecu scapă emoţionat cornul din mână, se pleacă să-l i-a de jos, când se /ridică, amicii sunt departe. Unde? La «Victoria** fireşte, la Cub. £ ideia lui Sastache amici tiebue sâ fie acolo. De trei zile. un grec Cjufut dela Galaţi are goană, toţi ii ciupesc... A intrat Sastache să-i Caute. Costică stă la uşă, pe-o bancă. A jurat să nu mai puni mâna pe cărţi, de când a p’erdut jumătate din Ipoteca pe casete lui medarri Pavugadi, acum c nci ani, ia Lacu Sărat. Sastache întârzie înăuntru. Ce dracu face acolo? Avea timp de zece ori să i aducă, pe sus... Crapă uşa... Se înţelege, mazeta stă ’n picioare la spatele jucătorilor, nici gând să gră-beas.a .. E pironit cu ouh i in c# rţi,. Trtbue sâ f-e joe mare... Ce ar fi adică să se uite şi ei ? Nu-i copil. A jurat. Nu-I mai prinde nimeni cu mâna pe carte... Păşeşte In vârful picioarelor, se împinge Intre ceilalţi, îi fac toc, unui se miră: — Costică, tu aci? Dar Co-sticâ n’a venit să joace, ei îşi caută prietenii la o cinste, pentru că nu câştigă omul în fiecare zi zece mii de lei.. Teribeli devenâ pe grec! Toţi culeg de la un capăt al mesei şi dela celalt. Grecul a asudat, când dă cărţile ii tremură mâna. Scoate alţi bani... Are şi el tnărunţ'ş, restul dela berărie. Nu piere lumea daeă-i aruncă, aşa, de euriositate. Ah?, s’a întors! Acum câştigă numai celalt capăt al mesei... De două ori Sastache l-a tras de umeri: — Huida omule, dâ-1 dracului 1 Costică nu vrea ş’audă. Cum s’audă când omul pierde aproape 0 mie de iei! A dat toate sutele. Acum schimbă o hârtie mare. — Haide Costică, eu pleci Costică nici nu vrea s’ascu'te, se încruntă. Sastache numai s’a făcut că p’eacă. A plecat mai târziu, pe la trei... La cinci a plecat şi el, nu mai era nimeni, servitorii în- 1 hideau lunrnile ... Dar cum a plecat? Fâr’un ban. A câştigat gecu.. * — Acum, ce mă fac cu par tof.i N’ne lancule? — Cari pantofi Costică ? —> Dela Polac. — Care Polac? . — Polac şi Barcovicf, din Ups câni — Es? — Cum ei? Pantofii Silicăi. — Care Silică omule? — Silica. Desdemona, fina du-mitale 1 —- Ce-j cu Silica? Cum ce i ? N’a fost eri 1 April? — Ba da. —■ Şi azi nu i două April? — Bine Costică, mult ai să mă jO ui .».. — Nu te joc N’ne lancule, nu te joc... Care va să zică recunoşti fă e două Aorii. Atunci nu ’npli-neşta Siica, fina du'mita'e, cinci ani? A:um înţelegi? . — Nu ’nţeleg Costică. — Fireşte că nu înţeleg 1. Numai untatâ e capabil de sentimente cari... — Costică, întrerup eu, să bem o cafea amară.. Bâete două amare 1 — N’am nevoe de cafea amară. N’ne lancule! îmi pare rău câ-ţl baţi joc fiind.â 'nţelegil. Nu înţeleg, am renunţat să înţeleg. Tas Ş’ fumez Costică datini vnul d n fundul peha!! caHo ’ri practice, eu cump’r flearu l, • h rrdară au să se facă, mă’ntelegi, nişte ma-zete rând cresc maM Trac dlnrolo la Cooperativa, să mă dreg <-’o cafea, fmară. Costi-I se dure la bărbier. De pe celelt trotuar îmi Limite o bezea unsuroasă. — Ca’e va V zl*ă Ia ’o'e’i'a p'esel N’ne lancule ? El b’avo !.. CflRflGEAL.E © BCU 410 GÂNDI Rt a DE DINCOLO ... Sandu, tresărind, ca scuturat de mai ş'te nici el. Totuşi parcă erau cineva, se deşteptă de odată. Trecu două. El vorbea cu ele. Era vesel, mânele peste ochii deschişi, cu Făcea glume. Era bine dispus şi degetele resfirate de parcă ar fi gurah’v, aşa cum sunt de cele mal vrut să tragă o pânză târîtă peste multe ori bărbaţii când sunt sti-ei. Pe umîă ochii rămaseră prin mulaţi în faţa unei femei fru-Intuneric largi, mart, albi, cu ce- moaşe de o pornire nedefinită şi nele sbătându-se de asupra ca scăpărătoare. El era parcă un ca-într’o agonie. întunericul din odae vaier. Ea râdea fă^ă sgomot de era totuş nepătruns ca ceva ma- cuvintele lui, de ceia ce spunea terîal, ca un zid ridicat aproape, el despre Cartea pe care-o avea Nu se desluşea nici macar ca- ea şi despre autorul ei. Găsise, drul sur al geamului, peste care de asta e s’gur, un cuvânt de spirit cu seară căzuse perdelele grele de pe care se miră cum.Ta uitat, şi pluş viş'niu. Ce oră o fi fost? eare a făcut-o pe ea să râdă mult, Ceasul de buzunar ticăea pe mă- înclinând uşor capul pe spate şi Sută de noapte, grăbi* şi conţinu. într’o parte, aşa cum se înclină După ce ramase câtva timp fără florile când le toarnă Dumnezeu să se gândească la nimic, Sandu rouă în urechi, dimineaţa, începu să-şi adune gândul cu greu Ţ0tul era aşa de bine, cum nu şl cu lene, • mai trăise nici odată. Era aşa de A fost ceva real ceia-ce văzuse, mulţumit de el, de ceia-ce spusese, sau numai un vis? Asta încă nu a cabine. Viziunea pe care-o subtil încât de multe ori era mai avuse cîar nu putea să fe ceva muit aj ochilor decât al gurii, cum ac/ea. Morţii nu pot să învie, Asta nu mai fusese niciodată. El, atât e sigur, şi de aceia a tresărit de de timid şi de umil avea acum groază, şi ş’a deş’eptst de odată, gesturi largi de bucurie, şi gân-Căută să-şi lămurească lui însuşi dur bogate şi libere cum nu mâi ceiace văzuse, sau reia ce trăise îndrăznise încă, ecum, sau cine ştie când de a 51 apoi era atât de familiar cu revenit în e! cu atâta Hmpez'me. ea 1 Era între ei o admirab'lă în-Parcă el conducea ar-asă o fe- ţelegere sufletească şi poate o mee. Dar desigur nu. Era îmbră- dorinţă comună care îi apropia, cată într’o haină aproape famiii- fgrj vo)a |or, ară aşa cum îi plac Iui. Avea o Toate scestea erau oarecum nor-carte subsuoară. Nu mai ştie mafe. S’ar fi putut ca odată în anume ce? Poate dacă s’ar gândi viaţa Iui să se întâmple şi acestea, mai bine şi-ar aduce aminte. Şi Şj de aceia cu unele nedumeriri totuş cu siguranţă că nu ar putea fsj aminteşte totul, să-şi amintească niciodată. E ceva pe urmă au. ajuns la casa ei. care a fost, şi nu a fost. Ea a deschis uşa ş* a întrat în Pe femeia aceia nu o mai vă- casă. Un fmerior capitonat cu zuse nici Bodată, şi totuşi parcă o şaluri şi covoare. Dar a'ci s’a în- cunoştea de demult. timplat ceia-ce nu mai poate în- Era o femee ale cărei trăsături ţelege. De lângă părete începu să n’ar putea să Ie precizeze, dar era crească din ce în ce mai desluşit nespus de plăcută. Avea în cuvânt umbra tatălui său, cu ochii aţintiţi ceva din blâdeţa şi ademenirea asupra lui, ca o mustrare. Vizi-pe care o au numai anumite fe- unea aceas'a s’a luminat tot mai mei. Ge/a care face parte mai mult, de parcă ar fi devenit ceva mult din sufletul decât d,-n chipul aevea. Sandu îşi fixă privirile cu lor. Femeea aceea parcă avea şi-o putere asupra ei, până ce simţi fată, care mergea cu dânsa, şi cu că ochii îi lăcrimează de încor* dânsul. Sau parcă era sngiură. Nu dare. Privirile ţînţuiau întrebăto* are şi mirate, îngrozitor de întrebătoare mai cu seamă. Din ce în ce mai mult privirile s’au întins ca nişte coarde, până ce viziunea cercetată tot mai mult începu să se şteargă şî tot mai fumurie, până ce se prefăcu într’o statue aşezată în colţul odăei. De asta a tresărit şi s’a deşteptat în mij'ocul nopţii. A *ost ceva care nu se putea întâmpia şi de aceia s’a deşteptat. A fost poate uu vis. Dar şi acum, cu ochii mari deschişi în întuneric se mai întreabă dacă n’ar fi putut să fie ceva real. Prea sămăna, prea avea toată aparenţa si mişcarea unui om care trăieşte. Doar l’a cercetat bine. 11 dor şi acum ochii de Cât de mult l’au întrebat. Nu ştie dacă nu cumva între vis şi realitate nu mai poate si fie şi altceva, fiind-ră atunci aceia a fost. Şi iarăşi reia visul de la capăt pentru a preciza tot ce era nedumerit la cea dintâi petrecere a visului. Cine o fi fost femeia acela ? Nu, asta este cu neputinţă * de reamintit acum. Dar foate acestea nu eu nici o însemnătate.. De ce a apărut tatăl lui acolo, aşa cu barba Iui căruntă cum îl ştia în ziua morţii lui, cu faţa puţin zimbboare, şi cu ochii îndreptăţii spre el! Ce-ar putea să ’nsemne asta?! P, dar acum îşi mal aduce aminte de ceva. In ziua în care se înfâmplase toate ace'tea era o serbătoare; el trebuia să se despartă de femeia pe oare-o conducea, pentru Ca să se ducă la un prieten al lui. Era parcă de sfântul loan — Şi Sandu, treaz şi conştient îşi spuse sie însuşi cu glas tare: — Desigur în ziua aceia mi se va întâmpla ceva... voi muri: Cuvintele îi răsunară gol prin întuneric ca nişte porumbei negri care s’au speriat în timpul nopţii şi îşi caută iarăş culcuşul, zimţu-ind Cu aripele sbătute păreţil negri. Cercă întâi să-şi surâdă superstiţiei aceştia, care-i venise deodată, nu ştia de unde, şi pentru ce tocmai atunci şi astfel, ca şi visul pe care ’i avuse. Întunericul dimprejur şi singurătatea însă îl îngrozi mai pe urmă, Începu să aibă impresia că e vrăjit, că a întrat într’o urzeală misterioasă pe care nu o înţelege, şi în care se încurcă tot mai mult cu cât îşi sbate gândul. © BCU QANDIRBA 41 ( Parcă era împotmolit In întuneric şt se afunda mereu. — In-c»du îi de'ie bănuitor şi fricos. Dumnezeu $tîe ce a fost, şi ce mat poate fi. In once caz nu mai putea să doarmă, A'ta era cu neputinţă, Viziunea putea să v’e din nou. şi sâ’i spu© poate de data aceasta precis că va muri în ziua de sfârcul toan. De frcă rămase nemişcat. Orice scfomot ar fi rămnat Tn el s< ar fi vibrat întrea aşa cum vibrează •sinqure coarde'e harfelor. Rămăsese acum atârnat si-gur pesfe întreaga omenire, într’un noian de întunerc fără de sfârşit. Începu să se simtă efemer, provizor, să analizeze anetomfc ce a fost el şi Ce poate să devie. — (Jn sch“let de animal pe care ’| văzuse odată pe margînea şoselei, îi «'eni în minte cu coaste, şira spinării, fa'arge. ca la o”0, şi pr'n urmare ca şî la el, S»ndu . . , Aşa va fi. S'iflef, religie f< apărură ca o amăg're de anul nou adu^e de un mo’ş Crăciun cu barbă alb* *, care seamănă Cu un Dumnezeu. LurrurPe acestea bana'e la care renunţase d» muft de a se mai gândi îi aptrură de data aceasta groz*ve, şi dezolante, ca un sfârşit al omeniri — Neputinţa de a fi abfel îl contraria şi ‘\ durea fără seamă. Parcă, v’sa din nou. — Şi asta ru vroia Ar fi vrut să se sroale să aorJndă lumina şi toiul s’ar fi isprăvit, ar fi drp’rut, lumea ar fi renăscut mai fericită, cu plăceri lumeşti, cu o nemurire care înseamnă viata fără de sfârşit. Dar mâniie î! rămaseră alături, ca s-oase de subt vroinţa Iui, ca ale altuia. Si Sandu se gândi deodată. Dac* totul e aşa de straniu, poate,! am murit. La gârdul acesta începuJ să se pîoăe prec!p!tat pe picoar*,! de alungul trupului, re frunte pe tâmple unde simţi svâfn'rea vinelor mini şi v'oae Care ’l liniştiră Trăia, Aceasta nu era un vis. Poate avea şi temperatură, dar nu se gândise. Şi Sandu îşi zimbi, sinistru totuşi, neroziei presupune» rei lui. Doar nu era nenun să-şi spue că e mort şi totuşi se gândeşte. Si totuşi cine poate şti ? Dar scheletul de căi de pe marginea şoselei îi veni iarăşi în minte cu tot nihilismul derronstrat'unei lui plină de netăgăduită realitate, în mormânt se gândi îarăş, aşa trebue să fie. întuneric de asupra Ologii pământului gem , . . Nu-i geamăt de ură, nu-l nici de blestem Ologii pământului plâng... Orbitele văilor mufe I Sânt sco'buri de suflet adânci. In care tăcerile negre s'asrund Şl rup întuneric de lacrimi din fund , . , Ologii pământului plâng după soare . . . Pădurile spun da jost toamnă Că cerul e neg-u ne vânt şl ’ntrlstare Şi nu e nici urmă de soare. Ologii pământului singuri au plâns . . , Tăcerile albe de sus, Presoarâ, zădamic ne rănile lor Cenuşa soarelui stâns ... 0. BĂROĂUANU până în zenit, întuneric de desupt până din colo de adâncimi'e Iu* mii, şi întuneric pe de lături, întuneric pretut ndeni. Moartea doar nu poate fi decât boarea această singurateca în atâta întuneric, Aşa trebue să fie, nu vezi nimic, nu mai simţi pe nimeni în toa â omenirea, asa ca în odaia aceasta, ca acum, aici. Aunci sunt mort. Sări din pat şi aprinse lumina. ?Se simţi obosit şi stors de puteri, ţ Rămase o clipă în mijlo< ul odâei ; cu manele la Cap, şi îşi spuse calm şi logic’ • — Pe Dumnezeu, n’am nebunit. Cu umerii înjos ca legaţi cu un lanţ de pământ se înd eptă spre fereastră şi dădu perdelele grele cu ciucuri de lemn îmbrăcat, în lături. Afară rămase tot întuneric. Sticla geamului, neagră, lucea ca o placă de marmoră lustruită, gata pentru un mormânt de copil. De departe însă, din mahalaua de jos-a oraşului se auzi prelung un fluier de sirenă de la o fabrică. Răsuflă uşurai Cel puţin ştia “ acum b.ne că n’a murit. Că mail sunt şi alţii pe lume. ' Ii. De când îi murise tatăl, Sandu era tăcut şi reias. Visul pe care îi avuse născu în el nedumeriri adânci, lnceou să-şi pue lui însuşi înt ebări despre viaţă, despre suf- ' Iet, de ceia-ce devine omul după moarte, ... cu un înţeles tragic, universal de tragic. Avea impresia şi el şi cei cu care vorbea, că era viziur ea unei vieţi şi al unui nou înţeles al vieţii. Era parcă un apostol al unei Religii, despre care nu ţi-ar fi putut spune nici el nî-mic, dîr Care trebuia să existe. Intr’o zi, pe cârd se plimba gân-d'ndu se prin odae, cu mânele la spate, avu iarăş brusc impres'a că acesta este gestul tatălui lui care murise. Viziun»a care ’i apăru în vis, trăia de data aceasta în el. El, nu era de cât apariţia tatălui lui, rămasă pe pământ în ei, C i o altă corşţrnţă numai. Sandu făcu Un gest de plictiseală, ca şi cum ar fi vrut să alunge ceva. Şi se aşeză pe scaun, la birou. Dar în felul de a trage scaunul aşezat pe i rotiţe, simţi din nou gestul ta’alui. t Aşa şi ’l aşezea el când se punea 'sara la birou pentru a sta până © BCU 412 noaptea târziu fără să facă uneori nimic, sau să scrie puţin ctte odată. Râmase o clipă cu ochii pironiţi în gol, încercând să descompue în gând gestul făcut pentru a vedea dacă are ceva caracteristic, Şi ce anume. Poate toţi oamenii au ceva asămănător în acţiunea aceasta —■ Ar fi vrut să pue pe cineva în locul lui, să cheme un prieten, să cheme la nevoe pe cineva de pe stradă, sâ’l poftească pe scaun şi să vadă.'să’l observe bine ce are să facă. Cum o o să plece umărul, cum o să pue apoi mânele amândouă pe cele două răzimâtori da piele de la dreapta şi la stânga, şl cum o să’l tragă după el. Desigur tot aşa ar face, oricare altul în locul meu. Dar e o nebunie să mă mai gândesc. Şi apoi e aşa normai să fie aşa cum mi se pare. E doar ştiut că toţi copiii poartă în ei, in mişcările lor asemănări cu mişcările părinţilor. Şi totuş e ceva tiudat. Tata e mort de două săptămâni. Prin urmare s,ar putea să mai ră mâe ceva din om, şi dup! moarte. Ceva care să fie cel puţ'n asemănarea unui gest. — E grozav. îşi.acoperi ochii cu amândouă mânele, şi rămase multă vreme aşa, cu coatele răzimate pe birou cu ochii închişi subt palme, ca doi copii mici, morţi de curând, caizi încă, îngropaţi. Senzaţia asta îl trecu un fior lung prin tot trupul, şi începu sS-şi ducă degetele prin păr, cu capul aplecat pe spate. Şi îşi spuse tare, iarăşi: — Pe Dumnezeu, am inebunit ?! Întoarse capul speriat, şî începu să tremure. La spatele lui pe părete nu’i apăru de cât umbra capului Iui, mărită, neagră, cu părul sbrlit. totuşi parcă n’a spus el cuvintele acestea. A vorbit tatăl lui' Nu, n'a vorbit el Şi îşi pipăi peptul cu palmele amândouă, de parcă ar fi vroit să caute dacă nu cumva i au rămas la piept cuvinte!e pe care Ie rostise. A vorbit tatăl lai, na el. Dar asta nu se poate. Mai precis tatăl lui a repetat acum cuvintele pe care Sandu le-a auzit strigându-le cumplit, pe vremea când tatăl lui era bolnav, Îşi aduce bine aminte cum aceste cuvinte au izbucnit din pieptul tatălui lui, cutremurătoare, în tăcerea ce fusese mai înainte şi care s’a întins mai adâncă după aceia. El era atunci un băet de vre’o 16 ani, şi a ramas împetrit, neîn-ţeiegând bine ce se întâmplă. îşi mai aduce aminte apoi cum tatăl Iui a venit într’o sară, era într’o sară de iarră, întunecase abia. — deva mai târziu, cu gulerul desfăcut, eu cravata atârnând cu capetele inegale peste vestă, cu părul neregulat, cum a ramas în pragul uşei pe care o trântise cu putere' de uşori, Avea oc hii rotunzi, uite, aşa cum îi face el acum. Şi Sandu se îngrozi de asămănarea pe care o bănuia ochilor lui de acum cu acei a tatălui lui de atunci. Ei era la mesuţa lui la care îşi făcea lecţiile Era într’o clasă de liceu, pe care nu şi-o aminteşte. Ştie doar şi acum că citea ia Astro nomie, era despre Orion şi cel trei regi, i se pare. Mala, servitoarea din casă. adusele j?ratec, îi pusese in sobă şi se îndrepta să iasă afără să'aducă lemne pentru fcc din ogradă. Se duceadrept spre tatii lui. EI gâfăea ca după o luptă grea, şi râmase cu mânele întinse, ca după cineva pe care ’1 scăpăse. Sandu ştie că atunci a rămas speriat, că şi-a ridicat ochii de pe cartea lui de Astronomie pe a cărei pagină o pată rotundă, neagră reprezenta cerul, şi câteva puncte albe ca nişte stropi, stelele pe care trebuia să le înveţe. A avut presimţirea unei nenorociri dar n'a putut să se ridice de pe scaun. Nu ştia ce să facă, şi s’a uitat Tatăl Li s’a întrebat ca şi acum — Pe Dumnezeu; am înebunit?! Ca şi cum ar fi fost o întrebare pe care o punea Măriei. Pe urmă... şi aici şi-aduce aminte mai bine ca orice: Tatăl iui când a văzut servitoarea câ se îndreaptă asupra’! cu cleştele şi tăbliţa pe care adusese cărbuni, se năpusti asuora ei. Era o femee blrrână, cu faţa subtă, cu părul eşit pe frunte subt o broboadă neagră, cu spatele încovoiat, cu o haină a cărei colţuri dinainte mai lungi de cât haina dinapoi îi al tâmau până aproape de genunchi. Avea mâni lungi, mari, şi uscate, cu degete umflate la încheeturi de parcă oasele ar fi fost înodate. Maria nu ştiu ce să mai facă, nici nu mai putu face nimic. EI o apucase cu amândouă mâneie de gât, aşa cum ar fi cercat dacă ajunge să o cuprindă, cu degetele mari de la mâni înfipte adânc în dreapta şi în stânga beregatei. Baba ridicaşe braţele în sus, şi QAndwba mânele ei osoase căzură pe pieptul Iui cercând să-1 îndepărteze. iar el spunea-răguşit, parcă din gât; — aşa, aşa,.. Servitoarea a căzut jos gâtuită, iar el a început să umble prin casă o vreme, cu mânele în buzuntri Ca un băeţaş ştrengar, pe urmă a pornit de odată fugind pe uşă. Sandu petrece cu amintirea toată grozăvia aceasta şi rămâne nemişcat de frică să nu mai audă ceva. Totuşi N obsedează ciudat gestul tatălui din clipă când a gâtuit o pe Mariea. Cum i-a încercuit gâtul cu mânele deschise, de parca ar fi vroit să vadă dacă ’1 poate cuprinde, dacă degetele cele lungi se ating ia ceafă. Dar ei cum ar face, dacă vreodată i-ar veni în minte să gâtua pe cineva?! $1 vroi să încerce. Cu mânele amândouă fără să vrea, fără să-şi dea seamă, ca subt o porunci fără preget, îşi cuprinse gâtul, într’un gest care sămănaj care era acelaş cu al tatălui iui. Dar da data aceasta nu mai fu impresionat de asă-mănare. Braţele ridicate, cu cotul îndoit, de asupra umerilor, păreau două torţi de amforă. Sandu îşi potrivi degetele mari de ta ambele mâni, deoparte şi de alta a beregatei. Acolo înăuntru, simţi că se sbate ceva. Degetele lungi la spate se ajungeau bine, încâlecându*se unul pe altul. Sandu simţi câ ochii i se fac rotunzi, rotunzi./ începu să şi apese degete’e pe beregata tare, [în care se sbătea ceva, cu îndărătnicie, cu pufere... La ceafă degetele lungi nu se mai ajungeau; mânele se sbăteau ca nişte aripi de porumbel care moare. Sandu se încordă îndărătnic. Sângele parcă năvălea tot în cap, prin altă parte, pe la ceafă, cuprins de panică. Vinele svăcneau ca nişte şerpi care vroiau să învaţe a în-nota. Vioi să spue şi el: — Aşa. aşa... dar nu maî avu puterea. Capul căzu înamte, în piept ca o floare vestejiiâ grea, şi Sandu se prăbuşi, cu cppul peste muchia biroului, IţEra în ziuă de Sfântul loan .. DEMOSTENE BOTEZ. * x © BCU Gând/kjsa 4iâ DINTRE CEI RĂPOSAŢI Vaslîe Morţun L’am cunoscut îa Paris pela 1878. Era camarad de Facultate cu A. Xenopol, Mişu Kalenderu, Tache lonescu, Radu Porumbaru, ionaş Grâdişteanu, C. Kaligari, N. Fiii-pescu» C. Hiott, Mircea, Vintilă şi Horia Rosetti etc. Pe atunci se prenumera printre socialişti, dar adevărata lui pasiune era arta Nu ştia nici el (şi n’a ştiut cât a trăit). ce-1 fermeca mai mult: Teatru sau Pictura? Teoriile umanitare şi politica treceau atunci pe al doilea plan. Mai târziu însă au trecut pe întâiul. Foarte inteligent, el propuse, Regelui Carol, ca Ministru al Lucrărilor Publice, un proiect gigantic: Construirea pe ţărmul stâng al Dunării — adică pe malul românesc __ al unui drum pe . care să se poată trage la edec în susul apei şlepurile încărcate sau goale, cari apoi ar merge la vale duse de curentul Dunărei. Acest mic drum ar urca dealungul tuturor râurilor aruncându-se în Dunăre. Acolo unde gurile acestor râuri ar fi prea depărtate una de alta, s’ar construi, cam pela mijlocul intervalului şi —* prin urmare perpendicular pe Dunăre__ sosele, bine împietrite • cu piatră şi savuri adusă dela lacob-Deal pe chiar această cale. Prin mijlocul acesta părţile ţării dinspre munte ar fi în comunicaţiune eftină şi lesnicioasă cu părţile dinspre şes. _ E splendi proectul d-tale zice Regele Carol dar cine poate trăi destul pentru a-I vedea realizat? __ „Nu eu desigur răspunse Morţun zâmbind, Astmul nu permite una ca asta." _ Vasile Morţun era în adevăr, aşa de astmatic, încât, câteodată, abia putea vorbi. De altfel nici nu prea avea darul cuvântului, deşi spunea lămurit ce voia să spună.. Vorbind puţin el lucra mult. Sunt şi de acei pe care vorba nu-i împiedică să lucreze; aceştia însă sunt rari. Morţun ca şi aceştia, găsea timp pentru toate: şi pentru politică şi pentru teorii umanitare şi pentru admirarea tablourilor frumoase şi pentru Teatru. El, întotdeauna, avea aerul unui om fără nici o treabă, cu toate că întotdeauna, chibzuia câte ceva. Cunoscându-ne de mult, ne pătrunserăm unul pe altul. Intr’o seară la Teatru, unde eram Director şi unde el venea foarte des, el, din întâmplare fu de faţă ssBsâs^SSBKîWk&t' SE’NTINŞE O TĂCERE... — Ch. Van. Lerberghe: La Chaneon d’ăv» — Se’ntinse o tăcere, când ziua fu'n declin. Un plâns se stinse, - apoi ui d>agostii suspin. Un măr cizu, un altul şi incă alte cad In iarba naltă, caldă şî'n umbra de smaragd. Şl soarele descinse din ram in ram pe rând; O pasăre ascunsă se auzi cântând, O leneşă mireazmă de flori ce-au lâncezit Aluneci asemeni c'un vai încetinit. Şl ca ş‘@ captiveze, pe-aceea ce străbate — Ca’n vis, ca gănda-aiurea, privirile plecate, — Pe drumuri şerpuite, grădina prea vrăjită, Desfătătoare seară, în boarea încălzHă, Ca mâlnile-i complice întinse, pe furişe, Mrejultoarea plasă a stelelor piezişe. * Trad. PEjRPESSICWS la o convorbire în care răspundeam alandala la întrebările unor ziarişti. Când aceştia plecară, Vasile Mor-ţun care mă ascultase foarte interesat, mă întrebă:_____„Dar pe cine vrei să prosteşti făcând pe prostul, Aîecule!". Şi răspunsei, privindu-1 lung:.... „Pe cine nu mă cunoaşte!" Intr’o zi, veni în cabinetul meu Directorial şi-mi zise: _ „Ale-cule, aflu că Aristiţa Romanescu are nevoie de parale, n’ai tu în bugetul Teatrului un capitol de unde să-i poţi da vre’o două-trei sute de lei! _ „Ba da Vasile" răspunsei, dar Aristiţai Romanescu nu-i poate da Teatrul vre-o două, trei sute de. lei ci, o mie, cel puţin. Sunai imediat la Casierie de unde foarte curând, d-1 Andronescu mi-aduse mia de lei cerută şi însoţită de chitanţa justificativă. ___ „Să-i trimetem banii îndată" zisei. „Să-i ducem chiar noi" replică Vasile; „ast-fel voi putea şi eu să-i ofer altă mie“. Iacă cum ştia Vasile Morţun să facă un bine. Asistam după o amiază la repetiţie, pe scenă. Deodată mă pomenii cu Ghiţă Baterie (Portarul Teatrului, fostul Mihal Viieazu din Povestea Neamului jucată la Arenele Romane), dând busna peste mine şi şoptindu-mi, gâfâind: ___ „D-nu Ministru Morţun întreabă dacă poate să asiste la repetiţie". Alergai la uşa Direcţiei şi poftii -sus pe Vasile. Se repeta Cidul. (Salutări, teme* nele, etc). Vasile mi vorbi pentrucă îi supăra astmul şi urcarea scărilor îi tăiase răsuflarea. Repetiţia se reluă cu mai multă însufleţire, fireşte, din partea actorilor. La sfârşitul actului, Vasile felicită actorii, (mulţumiri, temenele, etc). Felicită pe Ştefan Iosif care îi zise: ... Din toată traducerea mea, 78 de versuri au rămas necorectate de Conu Alecu şi totuşi eu singur figurez pe afiş. Aşa a voit dumnealui!“. (Mai sunt şi alte traduceri în aceeaş situaţiune). Iar se încearcă să prostească lumea îngână Morţun şi trecu la d. Enescu regisorul, pentru a-1 felicita de pu- © BCU AH nerea în scenă. Se încinse între ei o gravă discuţie; d. Enescu explica cum înţelegeam noi punerea în scenă Cidului cu decoruri multiple şi variate; iar Morţun susţinea tradiţunea: un singur decor. La sfârşitul discnţiunei însă, el plecă capul şi îngână: — „Aveţi dreptate: aşa vrea progresul". — „Foarte frumos" exclamă d. Andronescu scărpinându-se în barbă" dar o să avem deficit" — „Să vedem" replică Morţun! Şi văzurăm în adevăr: Cidui, fu primit de public cu entu-siasm; fu jucat în serie şi nu numai nu dădu deficit, dar excedente neprevăzute de nimeni. — „Aşa vrea progresul!" conchise- Morţun a~ flând rezultatul. Vasile Morţun era cum am zis mare amator de pictură şi colec-tionase multe tablouri proaste pe lângă câteva bune. Deoarece îl cam sâcâiam asupra acestui subiect Morţun îmi replică: — „Ştiu că toate astea sunt cruţe. Dar autorii lor sunt convinşi că au talent. Şi-apoi nimeni nu le cumpără elu-cubraţiunile: nu trebue şi ei să trăiască ? Mai zi ceva! La Salonul Tinerimei, Luchian ex-pusese câteva mici tablouri de flori, fructe şi naturi moarte, mititele şi mbdeste, dar adevărate capodopere. Morţun încremenise în fâţa unui neînsemnat Luchian, trecut pe catalog cu menţiunea: „Pahar de apă cu doi trandafiri" (200 lei) Morţun se revoltă: — „Trebue să fie o eroare şi se duse la cine de drept să controleze fapta. Aci i se afirmă eâ nu era nici o eroare. — „Ba da! ba da! zise Morţuu şi dând 500 de lei, îngână: — „Să-mi trimeteţi tabloul acasă". Aflând aceasta, îl întrebai pentrucefăcuse aşa. Morţun îmi răspunse zâmbind: — „Trebue să trăiască şi Luchian, pe lângă -care n’au talent". Mai zi ceva! A. DAVILA. UÂhDlktA SOARELE Totul se petrecuse scurt, ca îr.tr'o -lumină de fulger. Caporalul Robu retrâia în clipele acestea, întreaga grozăvie a întâmplărei. Stăteau la taifas, în amurg, în dosul micului dâmb în care le erau scobite bordeele. Stăteau chinciţi în jurul ceaunumi, în care, ia ora asta, îşi încălzeau fiertura ca de obicei. Tot statul major al companiei era în păr: cei cinci agenţi de legătură, ordonanţa domnului căpi* tan şi ei, cornissul. Ascunseseră lumina, de atâtea ori trădătoare, a focului de vreascuri chiar ap oape de desch zâtura ceâ mare şi neagră, ce le slujea de intrare în vizuină lor. Păzeau cu grijă văpaia ei plăpândă privind neliniştiţi ia jocu-i nărăvaş; o stăpâneau cu iovituri de reteveie în tăciuni, ori de câte ori îşi întndea limbile înţelese cu inamicul. Alături o gură mai strâmtă, mai mnaltă, cu laturile mai drepte, era uşa de!a domnul căpitan. Dar era tot aşa de neagră, pentrucâ domnul căpitan era în inspecţie,'pe tranşee Afară nu se înnegurase de-abi-nele. Doar steaua ciocanului prindea să clipească printre crăpăturile norilor roşii, năruiţi în asfinţit. Umbra înserărei îngraşă pe nesimţite siluetele copacilor, netezindu-le conturul dantelat Măgurile prizărite ici, colo, creşteau; păreau dosuri aspre de mistreţ năstruşnici urnin-du-se greoi din somn. Atunci auziră cu toţ i răsufletul adânc, rar şi sacadata! minei fâl-fâitcare. Un horcăit sinistru de balaur care vine nevăzut vărsând flăcări pe nări. Ca traşi de o sfoară, răsăriră cu toţii în picioare, şi se îmbulziră buluc în gura bordeiului. Se îmbrăniiră acolo gâfâind înspăimântaţi, într'o scurtă învălmăşeală. Robu se aruncă cu picioarele îonainte împins Cu putere d,n urmă de Stanciu, agentul. D,ar tocmai atunci detunătura fără seamăn Sgudui ca un cutremur bordeiul, smuigându-1 aproape din baerile pământului. Robu se crezu o cl pă cu pluta pe Olt. Clipa asta el nu mai văzu şi nu mai auzi nimic al- ceva, decât malurile umbrite ale râului şi clipocitul molcom al apel. Şi un început de jale î se topi în piept ca un fâguraş de ceară. Când îşi reveni zâmbi cu bunătate umbrelor omeneşti din juru i, înfăşurate în pale de întunerec. Se apropîarâ cu toţii instinctiv de uşa bordeuluj, prin care pătrundea acum mirosul acru de artifici. Cineva inflăcărâ o brichetă. Pe prag zăcea întinsă, ga'benă şi pătată de sânge, ca o pâpuşe mare dela bâiciurv jumătate din Stanciu, agentul de legătură. Trupul fuse retezat deasupra şalelor, cât apucase omul sâ se ferească în gaură. Restul zădarmc fu căutat pe-afară, până când noaptea îşi aşternu de abinelea pătura de întunerec. Se strânsără'atunci iarăşi în jurul rămăşiţei de spuză, pe care doar o gamelă sfâşiată mai zăcea întrlo rână Cineva îrgăimâ o vo bă, şi abia acum Robu înţelese câ auzul iui e mort. Şi zâ-< bi iarăşi minunându-se numai, cum de n’a băgat de seamă fnai de vreme. Doar el crezuse că a auzit tot ce se sprovoise în juru-i, cât timp au cercetat după picioarele lui Stanciu. Şi acum vedea bine câ într’ adevăr, nimic n’ar putea spune lămurit din tot cât îşi dăduse cu gândul c’a priceput,. Trecuse două săptămâni bune de atunci. Dar şi acum lui Robu scena aceasta nu-i putea eşi din închipuire. Nici măcar nu şi simţea cât de puţin slăbită spaima, clipelor de moarte, pe care ie vieţuiese. In singurătatea gândurilor lui, cruzi mea ei înfricoşetoate îi re enea cumplit de des în minte. Şi nu arare îşi amintea deasemeni, cum camarazii îşi bâteau joc de el, de surzenia lui. ’ Cum se trânteau cu toţii speriaţi la pământ, după se ce prefăceau că ascultă cu înfiorare vre-un şuer sinistru ce venea din depărtări. Cum ia ; rânduri, spâimân at de abinelea se prăvălea şi el ca dânşii, rupându-şi rrărunteieşi clătinându-şi creerul în cap, în hohotele de râs ele tuturor. Cete odată chiar dom © BCU QANDtRCA nul căpitan asista la aceste scene amuzante şi atunci caporalul Robu nu înjura ca de obicei pe păcălite i ci zâmbea umilit că putuse (să fure un zâmbet întunecatului domn căpitan. One ori se întâmpla-să nu fie de loc glumă şi Robu, care de la un timp şovâia, dacă să se arunce sau nu în. fundul vreunei gropi, trecea, prin temeri grozave, In cele din urmă cerbicia trebui să fie sdrobită de frică. Robu se tupila chiar când şaga se întâmpla în aceiaşi zi pentru a nu ştiu câfe a oară. Ar fi stat el toată ziua ascuns în bo dei, dacă domnul căpitan, care de câte ori îl vedea, îl ameninţa mustrător din cap şi din deget, nu l'ar fi pus ba să i spele vasele, ba cămăşile, ba să sape vre-o groapă, ba să i împletească o uşă dîn răfehiţî, ba îă-i întocmească o masă din scânduri lustruite aduse dela trenul regimentar. Robu lucra tichnit şi stăruitor. El înţelegea oă domnul căpitan nu-1 crede. Că-1 păstrează încă s**I mai încerce. Dar de câte ori domnul Căpitan îl lua la încercări, ticluite de dâisul în fel şi fel de ch'pur, Robu îşi surâdea în adâncul sufletului, El ştia bine că beteşugul lui nu-1 va lăsa să facă, vre o posnă. La îr ceput îl cam Intimidase şireţi curile doct priceşti ale căpitanului, I era frică să nu se încurce cumva, pe nevrute. Şi o teamă aţâţătoare îl cuprinsese la gândul că putea să-l socotească prefăcut, fără să fie. Dar în cele din urmă înţelese că, el însusi şi n’ar putea să-şi înşele auzul zdrobit... In după amiaza aceasta de Oc-tombre, Robul gârdea Ia surzenia lui şi privea soarele. Privea u'mit globul da foc şi vedea bine că nu este cel, pe care îl cunoştea el, toamna mâogâindu-i obrajii smoliţi şi mânile bătătorite, când râtâ-Cea pe prundurile Oltului după peşte. Acesta avea în el ceva străin şi prefăcut, ceva meşteşuqesc. Era searbăd şi mânjea cu galben pământiu fetele camaraz lor. Şi aproape puteai privi la el, cu ochiiplini fără sfială. Era poate bulgărul de pară, aruncat pe cer da vre un proector duşmănesc sau o rachetă svărlită atât de decarte în hău, că îi trebuia o zi întreagă ca să cadă. Pământul acesta desfundat de obuze, cu co păci rup|i dela mijloc, privind ca o dihanie la pândă prin mii de ochi Speriaţi de bordte, presărat cu bu- 4!5 PARAGINĂ Dârăoânată, cartea boereascâ Acuma stă cu geamurile sparte. Şl’n tneăoeri tăcute şi deşarte încep perenii să se risipească: Când o priveşti pustie, de departe Un dor începe’n suf/et sâ'neolţeasci Un dor de viaţă veche, strămoşească De cave astăzi totul ne desparte. In dosul curţei unde-a fost livada Stingheri mai stau câţiva cireşi de strajă Şi’n suflet pun şl el atâtă vrajă- Din vremite pe veci de-acum trece te/.. Iar gardurile, toate azi căzute, Fac să nu ştii pe unde-a fost ograda. TEODOR RÂŞCANU căţi de fier şi cu JSruşi pe care se încârlonţau căpeteie de sârmă ghimpată; văzduhul acesta care mirosa a smoală şi a cadavru nu puteau să aibe un alt fel de soare.,. Pe cerul acesta pe care sburau maşini nu putea domni decât un soare fabricat, r u putea pluti decât adusă cu ochiane drăceşti de-ale nemţilor, înnaginea celuilalt soare, vesel şi curat, de culoarea spicului, strălucind departe pe alt cer, în azurul căruia pluteau păsări făcute de Dumnezeu ş> luminând zăvoaie cu copaci neschiloditi de mânia omului, Acolo văzduhul era curăţat de miasme şi vântul căutător al începutului de toamnă venea plin de răcoarea Oltului, si de mirosul sănătos al răch ţilor. Acolo la lumina lui tomnatică brabeţi Ciripeau neturburaţi nesfârşitul şi gălăgiosul lor sfat. Acolo se Culegeau acum viile şi fetele treceau cântând cu hărdaele încărcate cu struguri printre bolţile de viţe. Acolo, toţi ai lui erau strânşi în jurul cramei şi mustul şiroia din lin, cum şiroia aici sângele din trupul înjumătăţit al lui Stan-du. Acolo, văile clocoteau de cântec pe vremea asta şi drumurile gemeau de care cu poloboace răsunătoare. Acolo... era atât de frumos acolo, că lui Robu îi mij'ră lâcrămi în colţurile ochilor. Va mai vedea el pe acel acolo, atât de depărtat şi atât de deosebit de acest aici, peste care plutea stă^ânitoaie şi neîmblânzită moartea! Va mai vedea el soarele viu, orbitor şi tânăr al tinereţei Iui însoritei Soarele de care numai că’şi amintea si închidea ochii fulgeraţi de lumină! Sau va muri aci după vre-un dâmb, sub priveghiul trist al lâm-pei ăştia scofă>c te, al bulgărului astu a de ceară îneălzită! Robu îşi aminti de beteşugul lui, de care nu-i păruse rău nici odată şi de care acum se bucura din toată inima. De bună seama nu-i va mai înce ca m jlt domnul căpitan Cu şireţi curile lui doftoriceşti, îi va da drumul şi el va putea să aştepte in linişte undeva, departe, în dosul frontului, feînt arrerea. Se întinse cât era de lung - pe Iarba arsă şi privi cu mulţumire în necuprinsul seninului. Domnul a da', domnul a luat, îşi spuse el fericit, pând'nd că în marea Iui milostivire, Dumnezeu i a făcut un atât de mare bine, luându i auzul. Poate, cine ştie, acolo, sub soarele cel adev-ărat urechile se vor tămădui şi închise acum pentru urletele $i bubuiturile moîţ3i, se vor deschide ca florie în început de vară, pentru eântecile cule ului şi pent'u cântecele pe nas ale lui Lake lăutarul. Di mnezeu îl însemnase printre cel pe cari nu vrea încă să i piardă. M ' • - © BCU 4!6 (jÂNDWEa De trei zile liniştea stăpânise frontul şi de trei zile Robu fugea de camarazii lui. îşi scobise un bordei, alături de al, agenţilor şi când sfârşea îuCrulse înghemuia în-trânsul închizând ochii şi căutând să ghicească în trăsăturile din ajun ale figurei domnului căpitan sen-, tîn{a mult aşteptată. Când sosea bucătarul cu cazanele, el venea cel dintâi să-şi umple gamela. Fără să zică o vorbă, Ilie bucătarul, tăcut şi ursuz, apuca lingura cea mare şi d'ntr’o turnăturâ îi împlinea vasul de tinichea, cu ciorbă de fasole sau de mazăre. Robu se retrăgea atunci lacom în bârlogul lui şi-şi mânca în tihnă porţia. ftcum sfârşise lucrul şi sfârşise de privit soarele. Arunca priviri nerăbdătoare spre văgăuna de unde avea să apară Ilie ţiganul. II aştepta de zor pentru a şi încărca gamela şi a se pitula în vizuina lui, ca să închidă ochii şi să gândească în voie ia soarele de-acolo. Dar era încă mult până’n scăpătat şî cor-nistul gândi că ar putea să se vâre de acum în groapa strâmtă şi să aştepte înlăuntru, în voia amintirilor năvalnice, ce-i veneau, din vremurile minunate, ca din depărtări fără Cuprins. Eră gata să pornească, dar iată, tocmai atunci se ivi domnul căpitan, urmat de trei dintre egenţl şî de ordonanţă. Domnul căpitan îi făcu semn să se apropie. Robu păşi reglementar şi se opri la distanţă salutând cu dreapta. Cu stânga întinse bastonul la care lucra din ajun, împletit cu şerpi săpaţi meşteşugit în coaja verde şi cu mânerul adus. Bravo Robule, strigă domnul căpitan. Bun meşteri Par câl’aş fi luat deadreptul din prăvălia jupâ-nuluî. Robu rânji de bucurie. Dar zâmbetul ti încremeni îndafă pe buze şi rămase Fx pe faţa lui ca râsul unul manechin. El auzise distinct cuvânt, cu cuvânt tot ce-i spusese domnul căpitan. Par că îi vorbea un g?as din părqânt, dar aîât de limpede, că se cutremură. —- Bietul Robit, tUumvră mal departe domnul • căpitan -către însoţitori săi. f\ răma~ surd de-abinelea săracul. Nu mai e nimic de făcut cu el. Mâine îi dau răvaş la doctor, să-l trimată la vreun spital. — Nu se preface, domnule căpitan, continuă căprarul agenţilor. Km văzut noi.,. — flm văzut şi eu," sf?rşi căpi- tanul, bătând prieteneşte pe umărul cornistului. Rm să lămuresc eu pe doctor ... ' Robu deveni pămânfiu. Soarele, care se oprise par’că pe geana dealului din asfinţit îşi da sfârşitul ca un rănit, într’o baltă de sânge. Lumina lui stinsă punea pe figura năucită a cornistului o paloare de mort. E-I auzea totuî#ce se spunea în juru-i, fie-care vorbă din ce în ce mai clară. Ş1 o teamă fără seamăn i se strecura în corp, par’că prin şira spjnărei odată cu răceală vie a înserârei de tcamnă. Să mărturisească sau nu? Dinţii i se strângeau par’câ de la sine, oprindu-l să facă nebunia. Cu ân ul venit din adânc se irosea sdrobii de păreţi gâtlejului ca de nişte stânci. Căci în închipi irea lui, bolboroseala care-i creştea nă* valu'că sub omuşor, da proporţii imense beregâţii lungi şi scorojite, pe care mărul lui Rdam se ridica şi se lasă cu iuţeala buigăraşului de unt în putineiu. Taina cea nouă şi grozavă era o povară atât de doborâtoare pentru sufietui lui, că simţea cum îi va scăpa, cum se va prăbuşi pe loc dmairstea celor din faţă şi se va sparge în cioburi la picioarele lor. 1 se părea chiar că ei au şi descoperit-o şi nu îndrăsnea să-i privească în ochi. Un tremur nervos şi continuu începuse să i sgâî-ţle corpul ca pe-o piftie. Dar soarele frontului către care ochii lui stinşi cerură ajutor îşi vărsare acum tot sângele şi umpluse tot apusul cu roşul Iui închegat. In schimb, în mintea cor-nistuîui, celalalt soare, de acol'», de departe, din ţara părăsită, răsărea plin de o strălucire neobişnuită, de o candoare desăvârşiţă. la razele Iui ori ce friguri, ori ce miazme de amărăciune se topiră. Sufletul Iui Robu, se aşeză înseninat ca straturile de aer, după repedea furtună a verei. Domnul căpitan care în timpul acesta se întreţinuse cu agenţii, |© dăduse drumut şi dânşii intraseră în bordei. Ordonanţa plecă cu su-fertaşele, în vale, la popota batalionului. Şi domnul căpitan, după ce mai făcu câţiva paşi încoa şi încolo, cu capul în pământ, întră la rându i în odăiţa lui subterană. După puţm reapăru în cadrul drept unghiular al uşei, tăiat cu meşteşug de Robu şi râmase cu privirea în gol. Doar Robu singur mai stătea acum pe netedul fund de văgăună din dosul tranşeelor. O mu ţumire fără margini i se revărsase în suflet şi el aştepta cu o nerăbdare şi cu o lăccmie, din cele afară de mari pe Ilie bucătarul. Până una alta, îşi făcea de lucru, netezind de ramuri* o creacă cu briceagul şi privind pe furiş cu un fel de bună voinţă umilită spre domnul căpitan. Rtunci, în tăcerea solemnă şi perfectă auzi lămurit dincolo, Ia duşmanul apropiat, bufnitul tunului de aruncat mine. Mâinile Fi căzură dealungul trupului şi piciorul făcu instinctiv către dreapta primul pas spre groapa salvatoare. Dar în mişcarea-i netermirată el vFzu pe domnul căpitan scoţând puţin capul din uşa adăpoştului şi ciul nd urechile. Stătu o clipă la îndoială; piciorul reveni pe nesimţite în poziţia dela început. Domnul căpitan îl fixa acum cu o privire curioasă, încordată, fascnatoare. Ii simţi ochii în negura, crescândă parali-zându-1 pe loc; şi ochii aceia aveau o putere atât de orbitoare că Robu îşi aminti iarăşi minunea luminoasă a soarelui natal. Nu era un bordei acolo, în faţa ochilor lui ci o casă albă ca o câmaşe de ţăran, scânteind în arşiţa jucăuşă a după amiezelor de vară. Era căsuţa lui şi’n prag îl a tepta Mărina cu mâna straşînă ia ocni; î! văzuse dedeparte şi’l aştepta în p'ag. Dar gâfâitul aspru a! minei greoaie, care-şi atinsese repede arogeul şi acum se lăsa în jos, înceetâ, înfrânată de aripi, în horcăituri treptate, din ce în ce mai stranii, mai adânci îl urni de-astă dată de-abl-nelea. Erau horcăiturile morţef, care se lasă nevăzută şi pustiitoare; fărâmi căzută dig soarele rece, O A WDfRuA 417 GRĂDINA Atunci când dm venit aici, Erau, pe ramuri zonările mici Şi ’n zarea forfecată de berze şi cocori Se Innălbiau li soare peşchirele de nori. în cupele ’nălţate de crini, lângă poteci , Şi ’n albele ciorchine -De dafin, Era un dute-vino şi-un zumzet fin De-albine, Că nu puteai să treci,,. Din când în când zefirul cum clătina hamacul, Făcea să-şi ningă floarea pe drumuri liliacul Iar vrăbile ’mbătate de soare şi parfum, Se ’mpărechiau căzute ’n nisipul de pe drum... Şi cât am stat aici, văzui pe rând Şi florite şi fructele crescând. Sub ochii miei crescură în Iunie şi s’au dus Câpşunele prin iarbă şi snteura pe sits, Şi vişini le prinse în cerc de corcoduşi, Mai vii ca jâtăgaiul amurgului de-acuş. O! Snteura sub rodul care părea c’o frânge împurpura nisipul cu picături de sânge, , Şi caişil plini de roade chilim baril şi mari Păreau c’ascund pe ramuri familii de canari. în sboruri de săgeată treceau peste grădină Atâtea rândunici, Şi-atâta voie bună era în Unda plină Cu ederă şi-a gliei! . . . Scăldat in colb de tună în fiecare noapte Plecam ducând în suflet parfum de fructe coapte, Şi când era la ziuă sau seara ’n asfinţii Mă mir aia parfumul de fân d’abia cosit. Stând zilnic în grădină atâtea ore ’ntregi, Ce bună este fraga când singur o culegi Şi cât de dulee-i mierea stropită cu balsam Din perele de ceară căzute de pe ram- De vorbă cu Septembrie, alături cunoscut Ce blând cădelniţează mireasma de gutui, Şi cum te ’rable via lă fie care pas. * Să iei din palma frunzei ciorchine de-ananas. Era grădina plină şi sufletul meu plin, Cânta sub cortul zăreî de-aibastru şi senin. Dar .când veni Noembrie, tu-a oblonit lumina; Pe drumuri şi.pe tufe a năpădit rugina Şi ’n pomii goi se’atinse pecinginea şi roade Din crengile-amintirii ce se plecau de roade_______ Pe de-asapra, trec în stoluri corbii ’nvârtejiţi de vânt Şi agudul de la poartă-’şi pleacă fruntea la pământ Vânturile degerate, plâng şi-asvârl peste uluci Negre şi mucegăite sarcine de crengi de nuci... v • . . • ■ - • Din vita mea de-a’i’dată ’nctireată de-ananas, / Atât a mal rămas: Morminte de rugină la fie care piu, Şi-aracii, uzi şi negrii, cum stau de veghe’n şir, Grădina pare acuma un jalnic cimitir....... ŞTEFAN BĂLCEŞTI ce*şi ducea acum dincolo de dealuri, spra apus, mai departe pe linia frontului, lumina lui de mort, Porni spre groapa atrăgătoare cu pasul omului nezorit, pe care nu primejdia cea mai teribilă îl alungă din urmă. Şi ochii Iui căutau rugător la căpitan: „Fă-mi semn să fug, fă mi semn să fug, domnule căpitan.* Cum de nu putea înduioşa pe c*pitan atâta rugăciune câtă isvora din ochii lui ! Drasupra căpitanului strălucea însă, necontenit soarele liniştitor şi fâgâdue!nîc, care-i împletise în raze copilăria şi tinereţea. Şi cu ochii la acest soare* Robul înainta tot Cu pasul liniştit dela îiîceput. Şf era atât de departe pânl.la bordeiul acela, atât de departe, $i răsufletul de foaie al minei, devenea atât de repede, atât apropiat, atât de sălbatec. Şi domnul căpitan nu se îndura de Ioc să facă semnul măntuirei. Ce soare adevărat era acolo, departe, ce soare dumrezeesc şi vesel! Şi Robu zâmbi domnului căpitan cu nepăsarea copilului care zâmbeşte ucigaşului plecat peste leagăn. Ba chiar se făcu că culege ceva de jos, Hai domnule căpitan, nici acum nu vezi câţ sunt de surd, spuneau ochii blânzi şi resemnaţi ai lui Robul In sfârşit! Căpitanul s’a mişcat. Uite 1 cum dă din mâini ca un nebun, Şi Robu se repede ca scos din m'nţi : .Domne, Dumnezeule 1* . Dar odată cu trăsnetul năprăsnic care urmă numaidecât, Robu simţi o lumină mare, grozav de mare, grozav de strălucitoare, pâ-lindu-1 drept în frunte. Nu, — în moalele capului. Nu, — pretutindeni. O lumină intensă, sdrobitoare cum n’a mai văzut în viaţa lui. O lumină atât de multă, atât de dulce şi atât de orbitoarei Robu vedea acum, pentru cea din urmă dată minunea soarelui Curat, de acolo, de departe. GiB I, MIHĂESCIL © BCU 418 GERMANIA INTELECTUALĂ DE AZI „Sângele e un suc cu totul spe- mizeria materială şl morală, în unii* cial®, spune Gothe prin Mefistofeles. Hnţa ei de, azi. De-aceia ruperea Războiul prin care am trecut nu bruscă cu vechile concepţii. Ase-putea avea ca urmări numai o meni unei revoluţii sociale care schimbare a graniţelor, o nouă con- trece, fără să ţină seamă de evo-steîatie politică, un nou „echilibru luţie, Ia reformele cele mai extreme, european”. Furtuna lui uriaşă a literatura şl arta germanilor —* cari aruncat odată cu tronuri seculare au făcut şi ei revoluţie — trece, şi tablele vechilor valori morale în Voluntar şi brusc, la concepţii şi marea de vechituri ale lichidărilor manifestări’ extreme. Precum însă istorice. Formulele politice, sociale orice revoluţie socială nu poate şi culturale ale lumii sunt astă zi în înfăptui decât o mică parte din plin proces de prefacere şi aceasta dezideratele ei, dar Iasă, neisbu* se întâmplă sub ochii noştri, mai tită chiar, Urme binefăcătoare şi repede decât „refacerea economică*, neşterse în revoluţia societăţii, tot Pretutindeni, în Apus, vedem des- astfel concepţiile artistice revoluţi-luşindu se curente noul de concep onare ale Germaniei de azi vor ţluni filosofice şi artistice. Desigur, trece repede, dar vor înrâuri neîn-ţările aşa zise învingătoare, nusau doios evoluţia ei culturală mai mult aesmetecit încă din beţ’a victoriei decât putem prevedea şi vechile formule, în virtutea cărora Intelectualitatea germană îşi caută au dus războiul şi l’au .câştigat®, drumul izbăvirii, îşi continuă existenţa. In ţările în- Numai sub aspectul aceasta, al vinse însă, în Germania care a căutării, trebue înţelese curentele verif cat valoarea vechii formule contradictorii şi deseori sfidătoare, politice, sociale şi culturale, în baza a tot ce suntem obişnuiţi sâ'nţele-căreia a pornit războiul şi pe tra- gem prin cultură şi artă, care fră-pezele căreia a fâcut salturile a- mântă sufletul german, şi astfel proape mortale, o aprigă căutare a însăşi grotescul mişcării dadaiste, unei noui formule de viaţă care care îşi are origina în Germania, să i redea înrcederea în sine şi capătă un înţeles nou, demn de lu-forţele sufleteşti pierdute, îşi gl- are aminte, seşte expresia în cele mai Intere- Până după război, naţiunea ger-sante şi mai ciudate manifestări cui- mană trâ'a fntr’o dulce beatitudine, turale. nepăsătoare aproape de politică şi Căutarea, dibuirea aceasta a celui de frământări sociale. Pe aceste mai scurt drum către o consolare le lăsa în seama conducătorilor câtre o renaştere a forţelor crea- ei. Nu era oare încrederea, ei âb toare derularea de dezastrul eco- soîută în conducătorii naţiunii per-nomic şi moral al înfrângerii fect justificate ? Fără preocuparea nu e numai interesantă ca ilustraţia popbrului de trebile lui. Germania unei civilizaţii care nu se dă învinsă, progresa mereu: Dintr'uti conglo fiindcă a fost pe câmpul de bătaie merat de stătuleţe sărace, condu-învinsă, — ci e tragică. $i prin cătorii lui au făcut un stat mare, aceasta, manifestările literare şi puternic, temut, în pl nă înflorire artistice ale Germaniei'actuale în- economică. Germanul putea fi mul-fâţişează un moment, poate, din ţumit şi mândru. Se credea în mâi-ceie mai fecunde în istoria cultu- ni isteţe, sfgure, şi nepăsător, se rală a Europei, bucura de prestigiul său în afară şi . La baza întregii mişcări culturale de abondenţa dinântru ţării sale. a Germaniei de azi, stă decepţia Literatura şi arta germană, reflexul de vechile formule care, propăvă acestei stări colective de spirit, duite patru decenii în şir de cape- neînpovâr«te de preocupări în afară tele cele mai înzestrate ale naţiei, de idealul frumosului se desvoltau, n'au isbutit decât s’o a unce în firfesc în direcţia unui pur forma- gândirea lism. Arta formală este arta fericiţilor. Cu revoluţia care ah ase în focarul ei pe fiecare individ brusc trezit d n visul şi din amîgirea lui lite atura ş* aria germană sunt împinse în centrul frământărilor po„ litice şi sociale. De aci începe era nouă a culturii germane Azi manifestările literare şi artistice ale Germaniei au necesarmenie în marea lor majoritate un fond etic. şi aci stă mare însemnătate a fră-mântârilor ei Intelectuale. Formalismul care restrângea aproape fericirea omului lipsit de griji, a făcut loc frământării sufletului, trezit de ghiuleaua noilor nevoi,-a noilor probleme, de răspunderea pe care o simte fiecare înte ectual faţă de viitorul neamului său şi al omenirii. Literatura şi arta germană de azi e gravă chiar în manifestările ei cele mai groteşti. Chiar dadaismul, oricât de para dox s’ar părea, e o manifestarea etică importantă. Născut în Germania, către sfârşitul războiului, el a fost întâi o manifestare politică. In şedinţe publice şi’n publicaţiuni pe care cenzura nu le oprea find-câ le lua drept nevinovate elucub-raţiuni, un gmp de entuziaşti ridiculizau bravura militară germană şl eroismul războinic. Când catastrofa se aprop;ă şi războiul luă sfârşit, dadaiştii îşi văzură misiunea lor împlinită în această direcţie şi începură cruciada împotriva formalismului sterp. Asfel t ebue înţeleasă „literatura” dadaistâ. înşiruirea de sunete şi cuvinte fără şens care vor să trezească un sentiment dat; formalismul dus pană la ultima iui consecinţă: ridiculizarea lui. Evenimentele şl-au luat sarcina să trezească literatura şi arta germană din searbădul vis al perfecţiei formale, numai formale. De aceia dadaiştii au părăsit primul lor câmp de activitate şi au des-e!ns în urmă în Paris, unde îşi continuă misiunea lor utilă. Am spus câte va cuvinte despre dadaism, f indcă el reprezintă azi ultima etapă în evoluţia artei germane, extremul pentru a arăta că şi cea mai absurdă dintre manifestările artistice germane, e numai absurdă din prea multă preocupare etică. Această preoeupare îneepu, precum am spus, din timpul războiului. O revistă care îşi cuceri în scurtă vreme c celebritate şi era singurul protest deghizat împotriva asasinatelor colective, scrisă de cei mai idealişti dintre tinerii seri torit © BCU Cluj GÂNDIRE \ M.- germani fu „Die AkHonIn această revistă apăreau cele mai înflăcărate imnuri umanitariste şi pacifiste. intt’o zi această publicaţie va fi singura circumstanţă uşura toare pentru judecarea manifestu-ul celor 93 savanţi germani. In această publxaţie poezia trece la politică Noua eră etici în arta germană începe. Ludvlg Rubiner publică o carte întitulată,: Poezia şi Politică" care devine catechis-mul tânărului seriîtor german. Walter Mehring, Fram Wentel, Aibert Fhrensteln, Ernst Toller şi alţii, scriu poezii novele, drame sociale. Toller zace şi astă zi în închisoarea din Mflnchen; el luase arte la acţiunile revoluţionare din avaria: poetul care-a încercat să pue faptele sale în armomecu ideile sale Puternica lui dramă : Masse Mensch (Omul massă) se joacă cu mare succes şi acum pe toate scenele germane. Des gur, au maî rămas câti-va formalişti puri în Germania printre seritoris de seamă de azi fn Franţa Thâophile Gaufhier îşi cizela versurile sale cele mai Impecabile în timpul şi’n ciuda asediului Parisului din 1871; în Germania August Stramm şi Lftftar Schreiyer sunt azi aproape singurii poeţi de valoare care confundă, voluntar şi conşt ent, perfecţia formală a versului. cj poezia însăşi. Personalităţile marcante însă ale literă turei germane, ca Heinrtch Mann, Cari Sternhetm şi romancierul Fram lung pun în primul plan al preocupărilor lor artistice p'oblemele morale, în înţelesul cel mai larg al cuvântului. O mişcare literară pornită din acelaş entuziasm de regenerare a însulu', e cea numită : activistă. Promotorii şi fruntaşi sunt: Schi-ckele, Heyer, Llchtenstein, Harde k op f S adler şi Cari Einstein. Prin toate mijloacele se caută distrugerea vechii formule de viaţă şi găsirea unei ncui, adaptate no-uilor împrejurări. Tot în acest scop scriitori ca filozoful 5. Frledlaender, autorul unei concepţiunl estet ce orginale, formulate în cartea ajunsă celebră: Die schdpferische Indiferenz (in-dtfernnţa ceatoare) au atacat cu mare succes un gen literar care de altfel e potrivnic temperamen tulul german: grotesca Sub pseudonimul Mynnona, filozoful Pried laenăer şi alţii, printre cari trebue citat pictorul HaVsmann, înping In romanele şi nuvelele lor realitatea vieţii Intr’o lumină care o arată atât de ridicolă, încât putem afir ma fără teamă de exagerare că opera lor are o influenţi d splyantâ a prejudecăţilor sociale şi prin aceasta, o forţă pozitivă etică mai însemnată poate decât toate şcolile politice înaintate. Această literatură nu e nouă, dar abodenţa şi succesul ei, dovedesc unitatea de ritim între aspiraţile poporului german de după război şi intelectualitatea conducătorilor lui spirituali. într’un articol viitor vom analiza expresionismul şi vom schiţa concepţiile şi manifestările curente jn plastica germană. A, DOM1NIC INTR’O BIRJĂ HODOROGITA. - RDY ENDRE — Ard flăcările ^Doamnă; uite Rădvanul nostru zboară beai Ne coborâm azi între lame, împărăteasă şl *mpărat, Vezi, sub arborii n lumină Splendidă ăroşlllor gr ama dă Străluci pentru noi şl curge, Ca S& te vadă, să mă vadă Desprlnde-ţt Doamna Mea voalul, Azi vom fi darnici, hai să fim. (Scârţie birja, scărţte, Şl noi pălim şt dârdălm.) Ne-omoară dorurile, Doamnă, Nicicând, doi pământeni, că noi, Nu s’au dorit aşa spre culme Şl n'au fost decât noi mal gol. Nl-e sufletul viaţă, rază, - Dar drumul ne e drum de şerb; Avem un drept ta tot ce ’n lume Ne poate viaţa da superb. Sunt Domn şi. Doamnă eşti, dar tronul Nicicând noi n'o să ni l găsim ? (Scârţle birja, scărţte Şl noi pălim şi dârdăim.) TRAD Is. TOLAN P. LOCUSTEANU ... Şl numai trei ani au trecut. ■ • ■ ... C’est que !a Mort, planant corame . un solei) noaveau, . , Fera s’ipanouir Ies fienrs tie ieur eerveau. (La mort des artisles ‘ ■ . Baudelaire-Les fleurs du mal O zi care zâmbia sub năvălirea neaşteptată a unui soare cald, o zi cppărea o floare luminoasă aruncată de primăvară, spre a şi anunţa sosirea. . Na ştiu de ce primele zile de soare premergătoare primăverii, îţi îndreaptă gândurile spre morţi. E o duioasă dojană care adumbreşte lumina veseli te coboară din cer. Fâră să vreau paşii m’ au purtat spre locurile unde întâlneşti morţii cei mai dragi, spre anticari, li întâlneşti rânduiţi în împerecheri ciudate, acolo, în rafturile de pe eheiul Dâmboviţii, Actualitatea îi exzileazâ brutal din librării şi îi îngroapă fără nici o pompă !a anticari. Odată am găsit un mort: Al Antemireanu. Era o carte, sin gura pe care o publicase scest admirabil temperament de cugetare în acţiune, modest discipol al lui Brunetiâ e. Cartea purta titlul: Junimea ş roadele ei. Cine se mat gândeşte la Al. Antemireanu? Actualitatea devoră cu pasiune rânl cedul seu pe. care îl secretează criticii anticipaţiilor literare. Poţi sta ceasuri întregi în cimi- . Urile de pe cheiuri. Pasnieii dulapurilor sunt aşa de blânzi, aşa de îngăduitorii Poţi răscoli în voe rânduiala rafturilor, ei aşteaptă cu privirea pierdută, aşteaptă să ma-desgropi un mort. Acolo, în unul din dulapurile an-tîcarilor de pe chei, am găsit un prieten bun: P. Locusteanu. In trei ani amintirea strălucitei verve a lui P. Locusteanu s’a şters. Cărţile lui s’au strecurat, sugrumate de actualitate, din vitrinile librâ-fiilor în rafturile prăfuite ale anticarilor. Odată cu pulberea prafului, tăcerea s’a aşternut ca o piatră funerară. Cine se mai gândeşte să reediteze ceva din Loiusceanu? Dintr’un spirit de camaraderie putea sâ i se joace una d n piesele lui la „Teatrul Naţional* Iar la direcţie teatru- lai a fost şi d. Victor Eftimîu, care datorează atât de mult iui Locus-teanu. Dar ce serviciu tnaj putea face cuiva cel mort? Mai putea oare scrie articole elogioase de dincolo de mormânt pentru d. Eftimiu? Ce repede căutam să ne lepădăm o ipocrită mască prietenească ! Cartea ce am găsit la anliear ,561 Figuri contimporane“ am recitit-o cu un rar interes. Am găsit caracterizări vioaie, nuanţe sufleteşti fixate cu artă, sinteze mo-raie strecurate în frazele sprintene, pline de cuioare şi de ritm. S’ar părea că Locusteanu n a volt să facă decât grăbite comentarii dese-nurilor lui iser, sau cum ie numeşte .creionări care însoţesc de, senunle iui iser*. Fără sâ vrea, poate, P. Locusteanu a isbutit sâ creeze o sene întregâ de portrete literare, iar în prtfafâ a dat o lămuritoare explicaţie acestui gen literar. Citez un fragment: ,A face portretul cuiva, Insera-nează, după cei mai mulţi, să vezi modelul aşa cum li vede toată lumea, sau, cel puţin, majoritatea contimporanilor şi să izbuteşti a-i aşeza caracterele predominante, stabilite de bunul simţ sau puterea de observaţie unanime, în perspectivă de artă, fără'.a le altera» tu cred însă, că a fs portretist însemnează să oglindeşti o personalitate în clar-obs.urul farteziei taie, sâ-i păstrezi neatinse individualitatea şi conturul, dar totuşi să i împrumuţi, ceva din propria ta individualitate şi o linie care e mai mult produsul viziunei ţale profunde; ochiul tău de artist sâ străbată, ca razele X, prin carnea care dă adesea contururi falşe, să găseşti scheletul original şi sâ taci ca formele exterioare sâ se pătrundă de seva realităţii sufleteşti până se vor deforma. In această deformare cred că constă opera aitisticâ a portretistului complex, care revede natura şi o reflectează ca s’o . . . . restaureze, — iar nu o fotografiază, iată de ce Iser este un mare portretist şi iată de ce eu nu sunt portretist.* Dar verva ..u scânteieri de ironie, imaginile pline de o savuroasă noutate, toate vor fi îngropate In cimitinle de pe chei. humai trei ani au trecut de ia tragica curmare a unei existenţi de harnică frământare şi nici nu editor nu s’a gândit să reediteze pe Locusteanu. Se vor reedita lânâsestii litera- turii. Locusteanu va fi acoperit slături de Petică, Antemireanu, Iu'u Sâvescu şi Anghel de draperia funerară o uitării. O, dacă în gândurile noastre s’ar strecura câte odată, ca o mustrare Imaginea morţilor cari ne au fost dragi.... PHMFIL ŞEICRRU UN CAZ CIUDAT. LCând eram june de tot, când luptam cu logaritmii încă, şi publicam poezii amoroase sub pseudonim ro-ihantie, nici o carieră nu mi şe părea mai isprtioare ca acea de autor dramatic. Inehipuiţi-vă numai :o sala cu respiraţia tăiată de emoţia dialogurilor taie, furtuni de aplauze care să sguduie policandrul din mijloc, şi "tu chemat la rampă, aclamat, devenit erou al serii, — ce râz-bunare pe mizeriile îndurate de la dascălul de ortografie şi limba română ! De atunci, agrementele carierii de autor dramatic nu au făcut decât sâ sporească ; foiletoane în toate gazetele, fotografii în Rampa» caricaturi de Ross, perspective de diiectorat la Teatrul Naţional, şi chiar minune! venituri bănoase-tio-tărit, fire albe s’âu ivit precoce ia tâmple şi totuşi aveam de ce râmă-ne credicios ispitei din juneţe. Cazul Dominic, rh’a lecuit Cunoşteam vag până acum rolul maşinis; mului în teatru, ştiam ci în unele teatre civilizate sunt chiar scene turnante» ştiu că în budgetul fiecăruia se află unul ori doi raaşinişti, şi mai multe ajutoare. Dar în afară de acest maşintsm în care unii re-gisori îşi pun atâtea trandafirii speranţe, mal afiu şi despre existenţa maşinăriei Nu în zădar se spune „a trage sforile între culise“. Această inde-etnicire, dată cu ipocrizie pe socoteala oamenilor politici, e de fapt un produs al moravurilor... dramatice. Cum altfel de cât prin aceste sfori se pot explica atâtea mistere, deopildâ, o piesă hună a unui autor cunoscut, mucegăită a în sertare, o piesă proastă unui autor prost, jucată cu tâmtâlâii? Îndeletnicirea maşinistrulin sindicalizat, care operează ».u cortina, s^ena, trapeţe, etc., e un fleac, pe lângă maşinaria cealaltă, unde operează directorul, actorul, critkul dramatic, claca, şi mai ales confraţii. Nu, a&NDlRBA este o deosebire bine stabiiltâ Intre' maşinism şi maşinărie! Sâ revenim dar Ja cazul Dominic, „Sonata umbrelor* a fost jucată la Berlin, şi eu succes. ,Suc> es“ nu înseamâ că valoarea intrinsecă a piesei a crescut pe drum de la Bucureşti până la Berlin. Piesa e aceiaşi pe care am citit-o, sau am văzut-o reprezintatâ la Teatrul Naţional din Capitală, asupra valorii sale se poate discuta; pot eu avea o părere bună, poţi ta avea o părere proastă. Succesul însă e altceva. Ele în afară de controlul criticei- Există chiar, în potriva ei. Poţi răscoli toate principiile de teatru, vechi şi nouă, poţi răsturna chiar valoarea piesei, dar dacă lumea se îngrămădeşte ia casă, dată sala e plină, dacă numărul fepreşen-taţiilor creşte, zâdernkte indigneai tu autor dramatic al unei piese mai bune dar fără succes, zâdarnic tu critic naţional te miri cum s’au prostit nemţii» zădernic vociferezi la cafenea ; pabli ul e stupid şi pace, şi el face succesul Iar succesul se poate controla matematic, Aci np mai intervin principiile elastice,nici subiec- , tivismul criticului; suc&spl înseamnă num Irul reprezintaţijior. „Sonata Umbrelor* s’a jucat de douăzeci de ori Ia Neues Theoter am Zoo, Conradt Veidt a plecat cu eâ în provincie, ia întoarcere o va relua la Berlin. De prisoş dar să cităm părerile criticilor Germani; am aci pe masă vre’o douăzeci, unele elogioase, altele cu reservă, le am chiar şi acele aspre» din Vos-sîche Zeitung. Mai mult de cât acele toate vorbeşte credem numărul rep-rezintaţilor, şi faptul că piesa a apărut în editura germană bine reputată Gustav Kiepenheuer, îa traducerea Diui Max flochdurf, fost profesor de literatura comparată de ia Universitatea din Bruxelles. | Cred acesta un succes, mi-e Indiferent dacă e al lui AL Dominic, şi dacă autorul îmi e ori nu simpatic, succesul, se râoLât ge asupra literaturei româneşti. Aceasta mă interesează. Aci însă intervine maşinăria. Dominic, ori succesul său, nu se bucură de multe simpatii. Şi atunci se face tăcere în piesă, se ironizează piem.se compătimesc naivii cari cred in numărul repreziutaţiiior» se calculează cu creionul pe marmora mesei de cafenea, zecile de mii de măr i pe care ie-a cheltuit Dp-minic pentru a-şi fa^e piesa ju atâ... Câtid vă spuneam eu, că in teatru maşiuismul e nimic, pe lângă maşi-nârie! - ION DARIE. © BCU OĂNDIREA 421 SERENADA DIN TRECUT — Comedie istorică in 4 acte de MIRCEA RĂDULESCU. — O piesă istorică în 4 acte, în versuri, premiată de 2 ori de direcţia generală a Teatrului Naţional, jucată în timpul refugiului la Iaşi şi reluată acum la Bucureşti, făcută şi refăcută în răstimpul a 10 ani şi despre care însuşi autorul declară cu entusiasm în Rampa No 1288 că „e o lucrare desâvîrşitătrebuie să pasioneze in deosebi cercurile noastre literare. Dacă e în adevăr ceia ce se spune, fericitul autor merită locul de onoare în Pantheonul geniilor naţionale ; dacă nu, critica nu trebue să devină complice publicului ce*a aplaudat „Di Qranda* şi cu acelaş gust şi aceiaşi seninătate aplaudă serenadele şi dansurile orientale ce vor să fie literatură. Comedia istorică a d lui Mircea Rădulescu pune în scenă figura lui Petru Cercei, fratele lui M'haiu-V'teazul, care a domnit pe tronul Munteniei din Iulie 1583, până în April 1585. DUPĂ TREI ANI . - VERLAINE - împingând poarta strâmbă şi clătinătoare, M'am plimbat iar prin acea grădiniţă Ce blând scăldată'n răsărit de soare, Zmălţase toate florile, cu câte-o luminiţă. Nimfe schimbat Am văzut tot. Boita cu viţă Şt Jilţurile de răchită lângă apa jucătoare. . . Bătrân avuzul In ţâşnirea lui şovăitoare Plângea acelaş murmur argintiu într o şuviţă. Mai tremurau toţi trandafirii. Tremurau Şi crinii mari ce mândri1 n adieri cădelniţau, Am cunoscut ori care dintre ciocârlii pe mersul ei Si am regăsit tot tn picioare statuia Veledei, Al cărei ipsos se cojeşte subt alei, — Plăpândă, tn mireasma fadă a rezedel. Trad. CORNELIA ŞERB. Innodând fantele şi mărturiile ce avem la îndămînă, putem evoca destul de limpede, caracterul acestui domnitor aventurier: Cin ambiţios, crud, prădalnic, lipsit de orice scrupul moral, care a vînat până la moarte tronul Ţăiii Româneşti. Domnia şî-a inaugurat-o prin tăferea a trei boieri: Mihailă Vor-nîcul, Gheorghiţâ Paharnicul $1 Dobromir, Banul Craiove', şl prin iscodire de biruri nemaipomenite până la dînsul. Fiind mazilit, fuge în Transilvania, luând cu sine 400,000 galbeni din vistieria ţârn. (BSIcescu.) Alte isvoare spun că a plecat cu „43 care încărcate m bani, scule şi alte avuţii*. Fiind arestat de Principele Transilvaniei 1 se confiscă toa'ă prada: 125520 galbeni,, 722 galbeni de aur, o pecete de aur în greutate de- 240 galbenf, eic. precum şi mărgărită-rul ce 1 purta în ureche. Cu drept cuvânt Xenopol se întreabă : „La ce jaf nemaipomenit a supus acest domnitor ţara pentru a putea pe lângă marile.cheltuie\i la Constantinopol, plata uriaşelor sale datorii, încă să-şl adune o aşa însemnată avere ta ieşirea din Principat?“ Regele Henric III scrie ambasadorului său din Constantinopol: „Principele Valah iei, Petru, na s’a purtat cum trebuia faţă cu oarecari cinstite şi bune persoane, ca Abatele Strossi, medicul La corde şi aiţti, cari i-au împrumutat bani la nevoile sale“ şi cere a se plăti datoriile din averea lui Cercel. De asemenea ambasadorul De Maisse se exprimă astfel despre mazilirea Voevoduiui Petru; „Nenorocirea în care se găsfa,ii venise prin râul sfat şi prin marea cruzime pe care o arătase catrâ poporul său“. Faptul ca unchiul său, Marele Vistiernic Jani Cantacurino, a fost numit Ban al Craiovei, de cătrâ rMihnea Ii, vrăjmaşul de moarte al fiul Cercel, iar fratele său Mihaiu, ispravnic de Mehedinţi, arată că şi dînşii au contribuit la căderea lui. Ce pacoste trebuie să fi fost Cercel pentru ţară, dacă însuşi fratele lui s’a lepădat de dînsul! După crederea sa, timp de 5 ani, Cercăl unelteşte ca să-şi recapete tronul. Mihnea II, spre a scăpa de un rival atât de încăpăţînat, făgăduieşte vizirului atâţia bani, câţi vor putea duce 600 cai. Fâgăduiala fiind împlinită cu prisosinţă* Cercel este gâtuif şi aruncat în mare. Cercel al d-lui Mircea Rădulescu istoriceşte eşte fals conceput, iar din punct de vede*e artistic ne-isbutit In actul I îl vedem la Constanii-oopol înconjurat de o droaie de prieteni : poeţi, pictori, sculptori, maeştri de scrimă, etc. Intre aceştia mai erau ataşam Berthier şi un model, Bianca, o frumuşete italiană, care pe lângă altele ştia „cu graţie săjoacefaimosul dans depântec" şi pentru care Cercei, — văzând-o în costum de baiaderă, — se hotă-reşte repede să scrie „erotice sonete în ioc de imnuri sfinte", eăcî în acele momente el era un fel de pocăit, cae scria numai .pentru Dumnezeu". In sfîrşit, sennalul mult aşteptat apare: „La Candiii, în larg; S’a înălţat stindardul pe vîrful de ca‘arg“. —■ Era numit domn. Atunci Petru înalţă ochii la Cer şî declamă, după aprecierea prietenului Pugiella „o magistrală odă*. E vestitul „Imn către Dumnezeu". Nu ştim dacă e tradus direct din limba toscană, dar în afară de extrema sa lungime, alte calităţi' poetice n?are. I se prezintă apoi mai mulţi boieri, cărora .Cercel le împarte pe-loc demnităţile cele mai deseamnă şi încheie actul, făgăduind lui Berthier să facă din Ţara Românească „O mică Frânţi*. In actul I, facem cunoşţă cu Doamna Maria, a Iui Petru Cercel, care dă 10 replici, foarte raive, într’o singură scenă, apoi dispare cu totul din acţiune. In schimb, m. PANDi rţRA Marga, fiica Spătarului Mirişte, după care e grozav de aprins Paharnicul Gheorghiţă iubeşte în taină pe Orrel şi tot aşa, este iubită de dtnsul. Gelos, Păharn^cul, unit cu Banul Dragomir, răzvrăteşte oe boeri, pom ţi împotriva Domnului dm pricina birurlor şi a serenadelor, pe care prietinii streini ai lui Cercei, le cântau noaptea pe sub ferestre, învîrtind capul jupî-niţe'or. - Bo erii se pun de pândă şi sur-pr'nd pe însuşi. Petru în grădina Spătarului M rişte,conducând banda cântăreţilor nocturni. La întrebarea precisă a Spătarului; „Măria ta aici? in frunte, c‘un stol de venetici, Cântând din cobză pe-la muieri streine?" Petru răspunde alăturea: „Eu am venit, Spătare, ca să vâ luminez !w Apoi simţind probabil, că replica nu e tocmai convingătoare, asvîrle, fără însă a răspunde la chestie, pe nerăsuflate, o tiradă de 40 versuri de câte 13 picioare, în care vorbeşte de baluri, de.umeri goi, de serbări venetiene, de dtmul menuetului, de renaşterea ştiinţei şi splendoarea artelor. ~ Bieţii artiştii, Cari joacă pe boierii ! Penibilă situaţie! Noroc de Păharriicul Gheorghiţă> care desigur ca oree om de bun simt, nu admite atâta vorbărie înr'o 8f?c3re de tot limpede şi se repede la domnitor. Urmează Un duel, iai Paharnicul, iov t mortal de Cercei, cade pe spate. h actul IV, Cercel apare cu totul desursjat. Se plânge că vistieria tării este secată, că nu are cu ce plăti creditorii şi că e obosit să lupte cu o lume carenu-l pricepe. Boierii îi cer să îndepărteze pe veneticii cari s’au pripăşit în ţară, dacă voeşte să mai r* mână domn. Ce cel aruncă atuno boier lor un şir de insu'te grele, absolut deplasate, d ntra care mai nemeritatâ ml se pare aceasta:5 .In loc de jir şi ghindă, v’am dat mărgăritar lu Vom vede mal Ia vale ce fel de „mărgăritare" înţelegea sâ le dele Cercel. El spune boierilor că preferă să părâsiască tronul decât şă A NfNS... A ftins... fl sub ninsoare Pământul par-că-t soare Şt de-alblelunea rochii Ce poartă, te dor ochit... Ce mici st negri o cam Sunt oamenii pe dram /. îmi par că aa, de-aict, Plcleare de fumlel.., AL. VIŢIANU Ie facă pe plac. Atunciboerîi p'eacă să se închine lui Mihnea, care tocmai înainta asupra Tugov!$teî. Cercel îşi ia rămas bun deia Marqa, spunândn-i hotârît: „Eu între voi de-acuma n’am ce mai căuta*. Anoi încărcându-$e cu m*ş‘eri} streini. în rădvane'e pregătite în 5 minute, oleacă din ţară,.fără să ieie vr*un ban, ba înc* uitând în grabă şi pe Doamna Maria. c*»!a, ce nu e d» mirare,-căci poeţii doar sunt mai totdeauna dist-aţi. Desigur că acest Cercai nu mai seamănă cu cel istori : E un visător foarte naiv, desinteresat, nevinovat ca un pbrumbiel, care ucile cavalereşte. în luptă drrptă pe paharnicul Gheorgh!ţă şi părăseşte pentru totdeauna o ţară, care nu l-a înţeles, sărac l'p’t. neavând măcar de unde plăti 2000 «xuzi Abatelui S'rossî, căre-1 reclamase Iul Hmrtc 10! Din acest ounct de vedere, d 1 Rădulescu, deşi aminteşte toate amănurţele fs»orîce (Fondară, Mis-lea. Imnul către Dumnezeu, ptc) totuşi re prez’ntâ un Cercel fundamental greşit cu prî/ire la caracter. D-sa face dintr'un înse'âtor ordinar, abuziv şi hr’pâreţ. *sa de bke caracterizat de însuşi He-rlc III şi de ambasadorul De Malsse, un erou, un v’zfonar, o .floare născută prea devreme!" SI *ces*a e pdmul mare cusur al comediei $a*e istorice. Poate un autor sâ nu ţină seamă de adevărul istoric tn alegerea amănuntelor dramatice* dar hu-i este iertat să sch’mbe caracterul Istoric al unui personaj, căci a* tunel am admite e* hi este îngăduit să facem din Neagoe-Basara.b, depîldă, un fel de Vlsd Ţepeş şt d n Alpxandru-cel-bun, un Lăpuş-neanu1 Dar d I Răduie^cu fne cu orice preţ să facă din Cerce! o figură măreaţă, care luptă să întreducă înt'un rmd'u barbar „ecc'denta-listm I civilizat". Cum? Ump'ând pereţii Cu zug-ăveii $i r?srîrt’fle cu statui; învăţând feteiesă citească maddoale şl s* joace menuet, iar bărbaţii «ă înstruneze ghitara, să Cânte serenade pe Sub ferestre si să se omoare în duel. Aceasta este concepfa despre civi'izaţie a lui Petru Cercel. Ace-sta sunt „mărg^r'tsreie" ne cari „în loc de jîr şl ghindă' le a aruncat acestui popor Ingraţi Dar ca să nu se creadă că exagerăm. vom face câteva c!t*ti\ Se va vedea că Cercel el d Iui R*du-le«Cu nu e omul serîos, în luptă cH meJ*u| retrograd rentru o fdeie sănătoasă ; c' e un biet dement, care-«d merită soarta. lată cei spune Margei: „Maestrul Pug'ei’a o s* 'e’nvete arte St ai sî citeşti Sonete, ca popa dinP«alHre!“ „Amicu1 Strapafola 8 Va învăţa la aide «rând pe ju. pîn^se -, „ Şl Jupînîţe Jocul ce-i zice menuetti Boierilor !e dă ordine cu privire ta serenade: „E-un obiceiu aceasts din ţările-apu- sene. ' Şi fiindcă sunteţi astăzi cu toM strânşi ♦n sobor Aş vrea să vă deprindeţi ruoblce’vlior. Căci ce ştitl voi din viaţă, decât să bate’i poarca? Citit a ti vot vreodetă vreo stanfă de P> trarca ? Citit-aM vei sonete? Ştiţi voi ce-i un -modei? Văzut-a'i vM vre-o pânză de maestrul R^phset? . Nlm'c, rimte... voi nu ştiţi să ţineţi o ph'tară; Cu spada şi floreta nici unul n’aţi luptat!* iar lui Penedetto îi .Maestre Benedetto, dînşii ser mă!*' Să mărturisim cinst cu un program de aşa de copilăresc, nu protejatul Franţei, al republice! Veneţiane porunceşte: sâ faci cu t că un prinţ, guvernămlnt putea să fie Papei şi al şi nici nu © BCU qăndirba putea să fa^ă din Ţara Românească „o mică Fnantă 1“ Cercel al d-lui Rădulescu, privit bine, cade în ridicol şi acesta este ai doilea mare cusur al piesei. Să zicem ca d l Rădule'Cu i .Poţi fi sa vant extraordinar, istoric mare, dacă nu posezi meşteşugul teat-al, nu poţi izbuti în teatru" (Rampa, articolul citat). Noi credem că e Ii-să de meşteşug a îmroduce într’o lucrare dramatică perso agii. cari nu numai c* nu slujesc acţiune», dar o co^no'icS fără folos, cum e ca* ui cu Doamna, rămasă uitată şi de Cercel si de autor, nu însă şi de spectatori. Tot lipsă de meşteşug e a scrie scene impos’bi'e ca aceia în c»re bo’erii pun pe Cercel să aleagă între domnie şi pretinsul „vis de artă" întrupat în prietenii streini, Boerii $Mau bine că în acele momente Mlhnea vine spre Tîraovfşte înt'rlt în dnmn'e de Sultan, că totul e de prisos şi că rămtnerea Domnului în scaun nu depinde de dînsî’. fişaîncât spusele lui Ce-cei; .Aş fi rost't o vorbă s'-aş fi putut rămîne^ nu pot conv'nge decât doar oe spectatorii analfabeţi Dacă însă meşteşugul teatral constă fn ;a scrie o piesă, în care un act întreg e de prisos. atunci negres't că d-l Rădulescu posedă mestesuoul teatral In adevăr: Lăsat’actul 1 ia o parte: piesa nu va pierde nimic, ci poate dimpotrivă, ' Dacă meşteşug teatral este a vina succesul prin orce mijloace şi mai ales prin mijloace inferate, atunci desfgur „Serenada din trecut" «re mult meşteşug: Cântece de ghitară şi mandolină, dansuri orientale, serenade Ia miezul nopţii, dueluri, triluri de privighetoare, eferte d»' lumină, doine din fluer între r-ulise — iahS lucruri menite a entuz’asmâ sferele superioare ale teatrului Şi suntem siguri că entusfa«mul ar spori şi mai mu't. d*că Boia boc, depildă şi-ar face un pântec mai mare, iar Straoarola ar feneta şi mai des încă vorba lui de spirit: .Pre legea mea, Nimica nu-i mai dulce, decât o narghilea!" Se pare că întreaga lucrare, scrisă în versuri foarte corecte, însă groaznic de banale şl prozaice, se adresează în deosebi acestor sfere superioare. Lojile şi stalurile vor înţelege desigur că Serenada d-Iui Rădulescu nu e pentru ele. CQNST, IORDĂCHESCO. CORTINA LUI RESSU Voit am întârziat această cronică aşteptând amuţirea activităţii. O judecată politică s'a înfăptuit între banchete si înjurături. Cortina a fost scoasă! E mai proastă ca zugrăvelile oribile de pe cortinele neartfstice cu care se împacă de atât timp publicul? Nu! Bănuiau zeloşii politiciani că sunt competenţi în Artă — sau că faptul că unui * mare pictor cum e Ressu — nu î se poate da o modestă comandă fără ca pedeapsa să urmeze mai dârje de cât pentru ori ce permis de sodă caustică? Cine ştie. Noi vrem în artă să nu facem politică ■— dar nu ne putem opri de a constata de câte ori pos-iurile politice încalcă acest domeniu sfânt. Judecarea cortinei — o puteau face experţi cu consacrare mondială, de pildă franzezul Mau-rice Denîs sau Reinhard — dar atunci poate că domnii ce se mestecă în artă fără rost ar fi fost stingheriţi. Şi totuşi arta îşi are dreptul unui ritual care împiedecă sacrilegiu’. Deci dacă Ressu a fost contestat şt 'udecat să ne amintim că şi alţii au suferit pentru adevărul frumos — şi Manet şi Waqner — şi bietul Emtneseu care cât era înţelept fusese socotit nebun si a-bfa marele Maîorescu poartă gloria de a’l îi reabil'tat punând geniu Iul Eminescu lângă al Iul Bodnăresru. Dar să lăsăm exemplele ilustre. Ressu e din artiştii de care se vă mai vorbi în artă ... şi pictura îui păstrează drept de apel la curţile viitorime!. In schimb cine îudecă pictura cu care domnul Costîp Pe-trescu umple pentru milioane catedrala încoronării? Cine judecă nu pânza de teatru ci zidul sortit unei amintiri înalte ? Şi despre talentul d-lui Cosfin avem convingerea personală că nu există _ ba mai rău chiar — că e egal cu felul în care cortinele teatrelor de provincie sunt zugrăvite. Dar lăsăm această părere personală. Gândim ce ar fi fost un teatru decorat de Grigorescu™ ca să dăm plastic publicului dovada de ce a pierdut — din amestecul politicei în artă — în alte vremi —dar pentru asta ar trebuii ca cei ce îşi iau răspundere în posturile artei — să nu fie numiţi pe merite politice şi să nu fie călăuziţi de schimbări de opinie — ce lâ comandă făcute amintesc tără* tura. Artă şi "credinţă iată tot ce poate să judece, iată ce va rămâne. . ’ . . A. M . m Cărţi şi reviste STR/NDBERG. Le Monde Momeau An IV. No. IV. Scandinavia a dat literaturei universală, un larg tribut în seColul X|X-lea. Strindberg apare însă printre conpaţrioţii si contimporani săi cu dimensiunile unui uriaş. Acest Creator extraordinar — spune dl. L. BIu-menfeld în studiul publicat în acest număr ™ a născut opera sa ou durere. De acea dânsa poartă stigmatul unei suferinţi ce rămâne lectorului neuitată. Cu toată pasiunea lui Strindberg pentru Iiterile şi spiritul francez, el rămâne după cum spune Carlyle, un produs al culturei anglo-saxone-De elifel firea violentă şi sălbatecă a „fiului servitoarei**, aminteşte frapant temperamentul lui Carlyle: aceiaş asprime, aceiaş vervă sarcastică şi adeseori dureroasă. Pentru a înWege mai bine amărăciunea care i-a otrăvit viaţa, e bine să amintim că în Storkho1m literatorii nu trăesC bine decât dacă sunt aserviţi statului. In această iară disciplinată, fiecare om e marcat de un titlu, şî consideraţia sa e în raport cu aceste tituri, care amintesc întrucâtva fetişismul germanilor pentru calificative universitare, doc torate, agregate» etc. etc- E de închipuit astfel uşor. Ce-a avut de suferit in aCest mediu un temperament rebel ,şi efervescent ca al său Toate marile talente din aceste miri ţărişoare, Ibsen, Bjoern-son. Bang, Hamsun şi Hansson ş‘au înăbuşit Ca şi Strindberg, din lipsă de spaţiu De aceia ca nişte insurgenţi, au trăit viată de exilaţi în propria patrie, printre conpatrioţi. Glia Hansson nu scria oare ? ; „Pentru cei cari doresc să respire larg, e greu să rămână acasă. No-stelgia străinătăţii se impune tuturor-Eu singur, trăesC de 25 ani în eXil şî sunt nevoit să scriu, în limbă streină. Dar exilul era şt mai mare când eram acasă.!“ • - Exilat a fost şi Strindberg în pro-pria-i patrie. Născut la 1849 Ia StoCk-holm. purta în vine sânge finez ş 424 găndirba lapon. Fiu al unui băcan şi al servitoarei sale -— a simţit toată viaţa fierbând sângele servitoarei, cea ce a fost poate Cauza firei sale revoltate. Acest spirit de revoltă îl împinse mai întâi spre cel mai vehement romantism. Ispitit de magia antică, studiază opera lui Sveden-borg cu visul să-l întreacă. In acest timp descopere pe Cernisevschi, romancierul rus, autorul Ruşlei subterane. Această împrejurare aduse o nouă orientare preocupărilor sale, pe care o desăvârşi influenţa lui Nietzsche, Brandes care le-a dat posibilitatea să se Cunoască prin scrisori* a făcut încă odată dovada celei mai limpez-intuiţii; Cele două genii se înţelegeau, se asemănau, se egalau- Se ştie (ă Nietzsche, care visa să fie tradus în franţuzeşte, a scris în acest şenz lui Strindberg care se afla în acest timp la Paris. Autorul Domnişoarei luiia, îi părea lui Nietzsche indicat să-i traducă opera în franceză. Strindberg, deşi familiarizat cu limba franceză, şi deşi compusese în această limbă studiu asupra „Relaţiu-nilor intre Suedia şi Franţa" s‘a dat înlături, dela această operă. Obstacolul pentru el era că nu putuse găsi un bun scriitor francez care să revadă şi să Corecteze traducerea. Era nevoie pentru aceasta de 1000 lei, şi cei doi oameni de geniu nu puteau să şf-i procure. ... Din aceste amărăciuni, care veneau să complecteze spiritul său revoluţionar născut, a eşit Ia lumină o operă violentă şi pesimistă, unde blestemele sunt impregnate de spiritul biblic. In genere sunt adunate operile sale teatrale: Maestrul Olaf, Domnişoara Iulia, Tatăl, sau romane ca Axei Borg, Inferno, Confesiunile unui nebun. Dar Cele mai desăvârşite romane, şi acelea tocmai de care se vorbeşte mai puţin, sunt fără în. doială Hemsoborne şi / Hanfsbaudet. Amândoue aceste romane au ca decor Arhipelagul din faţa ŞtoCkholmu-lui, descrise cu o acuitate de viziune şi ureche care nu şi-a mai găsit încă seamăn. Fiaubert ar fi iubjt aceste două cărţi unde impersonalitatea e dusă la desăvârşire. Viaţa păsărelor de mare, n‘a fost niciodată descrisă, cum trăeşte în aceste cărţi. In Strindberg, se rezumă astfel prototipul geniului blestemat, dispreţuit şl respins de marea mediocri-tale a mutţimilor şi de ipocrizia burgheziei stupide şi sinecuriste. vârsta critică* la aca- DENII A DE BELE-ARTE. L* Ren* naisşance de Vart francats eţ des Industries de luxe An 6 Nr. 2 Tablourile trimise de la Roma, de către pensionarii Vilei Medicis au înspăimântat şi alarmat Academia de Bele-Arte. Tinerii premiaţi trimişi să se desăvârşească la şcoala marilor măestri italieni, nu au provocat foş-trlor profesori decâj desiluzii, „Cărei nu au trimis lucrări monstruoase în spiritul şcolilor streine, neo-arhaice“. ftcesta e refrenul maeştrilor scandalizaţi de lucrările tinerii generaţii de artişti Intru apărarea acestora, cunoscutul critic de artă, şi care nu poate fi învinuit de exagerat modernism — Arse ne Alexandre, — sCrie o călduroasă pledoarie. E pledoarie pentru cei tineri, şi rechizitoriu pentru Academiile şi institutele, medio-crizante. Povestea acestor şcoli oficiale, e întotdeauna respingerea talentelor robuste şi îndrăzneţe şi protejarea mediocrităţilor care nu îndrăznesc să lucreze decât Cu vechile reţete. In deobeşte, bunii .elevi rămân mediocrităţi până la moarte şi opera lor e inexistentă în istoria artei. Nu a făcut oare scandal, la institut, până şi clasicul Ingres, în pe-rioda sa florentină ? Aceasta e povestea tuturor Institutelor de artă oficială, şi se repetă la Paris, ca şi în Japonia, unde şCoaîa academică dela Tora nu a putut depăşi şcoala populară dela Ouky-yo-ye. Dela un Capăt al lumei la celalalt, în domeniul litaraturei şi artei — uneori chiar şi în domeniul ştiintilor exacte — nu se vor vedea decât rar de tot maeştrii, reali şi impostori, declarân-du-se mulţumiţi de 'opera acelor elevi care nu-i imită, sau care îndrăznesc să gândească altfel, De fapt Academia de Bele-Arte, plângându-se de lucrările elevilor trimişi la Roma, îşi dă singură vot de blam. Căci ea în definitiv a acor-, dat premiile, Şi aci se naşte o dl-lemă. Ori n‘a ştiut preţui când a premiat, şi elevii erau simple mediocrităţi fără talent şi fără temperament deosebit; aşa că în acest cas vina revine comisiunei ce n‘a ştiut deosebi bobul curat de neghină, ori premiaţii au într‘adevăr un talent, şi meritau să fie trimişi la Roma şi atunci este imposibil ca toti, imediat ajunşi acolo, să-şi fi pierdut şi talentul şi dragostea şi temperamentul, şi să fi devenit triste mulităţi. Mai uşor de explicat acest fapt, e prin noua orientare a artei. Elevii nu-şi mai reeunosc măeştrii. Se îndepărtează de ei, se înstrăinează, au altă concepţie de creaţie. Şi atunci nu elevii sunt de vină. Vina o poartă Academia de Bele-Arte, ce . trebue transformată şi prelucrată dela temelie. . - Am subliniat procesul, fiindcă nu ^ e localizat numai Ia . Paris. E tot atât la ord'nea zilei, şi la Bucureşti, şi la laşi, şi pretutindeni unde există drept învăţători, maeştri ruginiţi. ROBIREA SUFLETULUIon Agârbiceanu. Ed-'Ardealul, Cluj — preţul 15 lei. ' In scrisul părintelui Agârbiceanu se desluşeşte o evoluţie; îndepărtarea treptată dela realişm către literatură cu o adâncă semnificare etică. Cele treisprezece povestiri, tipărite frumos cum numai în atelierele din Ardeal se obicinueşte cu toată sărăcia materialului grafic; ne desprind dela realitatea cotidiană, pentru a ne duce într‘o lume idealizată. Nu sunt povestiri cu morală. Intr'aceste nici marele Tolstoi nu a reuşit întodea-una deplin. Sunt simple povestiri din care morala se desface nesimţit, fiindcă ea stă în însuşi sufletul autorului. Nu-mi pot închipui prozatorul ardelean ducând la capăt .o Carte de crudă si neertăfoare analiză sufletească — întotdeauna va şfărşi prin a reabilita şi ierta eroul, prin a face binele să .triumfe, fiindcă în această generozitate stă tot echilibrul său firesc- Pentru acei cari şi în literaiură preţuesc înaintea oricărei alte virtuţi; perfecţiunea de formă, stilul desăvârşit, acea sterilă căutare a perfecţiune! care a înăbuşit în La teniaFon de Salnt-Antoine sau în U Eâacation Sentimentale geniul lui Fiaubert ~ ar fi de recomandat lectura admirabilei povestiri Vanitas. E tragedia meşterului care vrea să consrtuiască singur, fără ajutorul ni-măn.Si minunea pe care nimeni n‘a , mai făurit-o. PER SON LITATEA. F. Ader ca. Cu^o prefaţă Aa C. R. Radul eseu Motru. Bucureşti■ Numele Dlui F. AderCa, îmi evocă O * , amintire înveselitoare din ani! de Itceu Era epoCa de glorie a poesiei minules-Ciene. In iubirile noastre de adolescenţi, nu uitam să ameste ăm câte-va refrenuri sonore: . „Eu ştiu c ai să mă uiţi chiar mâine, Dar fiindcă azi mi te dai toată etc etc.“ Sau: „Am ars miresme-otrăvitoare, „In trepieduri de argint . . N' © BCU QANDltiCA Cam în acel timp, de la Craiova ve-. nise în vitrina librăriilor o broşurică timidă, cu Versuri semnate F. Aderca, versuri 'în Care, „Popoviei* rima eu „aici“. sau aşa ceva. Această nouă poesie a suprimat în sCurt curentul minulesCian din şCoală Un semestru întreg, — Cum în Clasă se aflau vre'o trei Popoviei; Alex I, Alex II şl Popoviei Emilian — toji colegii se molipsiseră de o adevărată contagiune poetică, ce consta în căutarea de rime adhoC la Cei 3 Popoviei, — aici, popiei, arici, şorici, caliCi, opinci, şi altele, care nu se pot scrie. Din aceşti ani de adolescenţă, şi din motive extraliterare, numele dlui Aderca, imi rămăsese astfel de veselă memorie. De închipuit ce surpriză a însemnat volumul de împresie proaspătă şi vigu* ros scris, care se întitulează „Domnişoara din Str. Neptun." Era o carte nouă, plină de făgădueli. Critica s’a grăbit să sublinieze aCeasta. Dată nu mă înşel şi d. Ibrăileanu, a simţit nevoia să părăsească tăcerea, şl să semnaleze noul „talent. AI doilea volum — Ţapul" S-am deschis dar cu nerăbdare firească. L’am închis însă la prima frază a capitolului a! Cincilea, care suna „Oprit, cu pălăria în cap şi-n mână „Cu umbrela umflată şi plină de noroi, .în mijlocul unei odăi s; unde, poziţia ,mea deveni critică, de’ndată ce ra-„ţiunea anterioară acestei întâmplări „îşi recuceri imperiul". M’am oprit şi am închis Cartea, din respect penbu limba literară pe Care nl-a creiat o EminesCu, Carageale, Creangă. Delavrancea şî Sadoveanu. Printre corniţele răsucite ale Ţapului, apărea irezistibil autorul înveselitor al poemei cu „Popoviei"... Şi în cartea reeditată după zece ani, „Personalitatea* ' are acelaş dispreţ pentru sintaxă : „Originile Matematicilor se gă'tşte în imperfecta Creerului uman, eîc. (PP9- 31). Noi Cari nu revoluţionăm limba maternă, cari nu sCrim cu en-tusiasm despre „ideile fundoene* ra despre „ConCepţia kantiană" — zicem : „Orginile se găsesc", sau „Originea se găseşte". Dar de această dată, n’am mai închis cartea, am dus-o până la sfârşit. Cu toată Confuzia din Care străbate auto-didaCtizmul — e o carte bravă şi plină de idei ingenioase şi tinereşti, In prefaţă, autorul spune Că a scris cartea cu 12 ani în urmă, adolescent şi elev de liceu încă. Toate slăbiciunile devin astfel scuzabile, iar cartea şi ideile apărate cu juvenil cmaj, sunt şi mal preţioase. In vremea când antisemitismul cuzist, contagios, degenerase de la „Naţionalitatea în artă* !a pu- 4S5 mni, la incursiuni studenţeşti în Târgui Cucului, ia geamuri sparte şl la scandalurile sistematice care făceau imposibilă reprezlntarea dramei lui Rpnetti Roman, — cartea dlui F. Aderca, era o protestare bărbătească şi o încercare lăudabilă pentru vârsta şi cultura autorului, — de a dărâma cu argumente ştiinţifice şi critice, absurdele teorii ale profesorului monoman din Jaşi. , Astăzi, cartea e însă un anacronism. Cine mai discută valoarea lui Spinoza, Heine, Brandes? Faimosul antisemit de la Jasi a fost redus, ori s'a redus singur, la rolul de ghiduş epigramist al Camerii. Astfel, Personalitatea, poate însemna pentru autor, un isvor de melancolice' reverii şi de întoarcere Ia adolescenţa ce nu se mal întoarce, Poate însemna încă un document, pentru vre’un târziu cercetător, ce ar vrea se afle cum s’a reacţionat odinioară la antisemitismul cuzist; cititorului actual nu-t apare însă deCât de un neînsemnat interes. Caracterul polemic al Cărţii, căzând odată Cu neantizarea obiectului; râmăne materialul pur critic, stinţlfiC al lucrării. Ori acest material deşi presărat de idei originale şi uneori îngeneoase, se resimte de Cultura in-CompleCtă de pe timpuri a autorului, e fără sistem presintat şi cartea nu e Citită până la sfârşit, decât din pură curiositate. De la d, Aderca, aşteptăm să reia firul întrerupt Cu Dşoara din Str. Neptun. TĂCERI IMOBILE. Versuri de Sckarlat Chalimaki şi poze de Zamfiropol Dai. fără preţ şi fără editură. Rare ori se întâmplă celor ce îm-părecheazâ cuvintele, să găsească în grotesc liric pentru a mai inveseli meseria de recenzent, Nici un mărgăritar nu scânteiază, n4ct un vers nu iluminează capriciul milionarului poet. Hârtia e foarte bună dar prea groasă, — desenurile foarte proaste — şi versurile întrec desenele. Rămâne o singură ca'itate; — volumul e rar, tirajul restrâns, pentru „elita". In timp ce soldaţii români mureau în nămolul tranşeelor, tânărul si bine înzestratul poet făurea poezii în care abundă fără sens, cuvinte în care crede idei fiindcă sună găunos. In fond pe d. Calimacki l‘a apucat poezia ca o boală, cum pe alţii îi apucă gripa sau colicile. In această direcţie reţineji-vă răsuflarea şi asCultaţi o probă de tăcere sgomotoasă. ..Nervii mei' au făurit lumii o tragică şi noauă armonie. -Zâmbind , am vrut să smulg orchestrei revoltate sunetele roşii negre, ale cântului ascuns. s Insă un Sunet prelung, surd tanal a fost chinul tragic mutilat al armoniei sonorelor mele gândiri mai schimonosite decât vi braţiiie tăcerei erau , undele tremurătoare ale suuetulUl surd banal Şl orchestră revoltată surâdea , . fermecător armoniei crepusculare viitoare, v Surâdea orchestra revoltată şi . păgână v Şi tragică şi nenăscuta armonie ucidea lumina nervilor mei. Milano, 1920. Pag. 16 op citat. Nu I degeaba străbunii recomandau unor anumiţi scriitori să-şi cureţe viscerele cu eleboriu. D. Cali-machiu are o curată apendicită poetică —- diagnpzată de însăsi sunetul surd şi banal — ce iese din sonorele gândirii ghiorţăitoare. Şi acum de ce răutatea mea iubite cetitor pentru divagaţiile dlui Calimachii şi pentru mâzgălirile dlui Zamfiropul — de ce nu le-am lăsat în tăcere imobilă? Pentru că nici un tribunal nu âr da interdicţia bogătaşului, Ce face lux cu hârtia azi când şi în Româ-nia-mare, ca si în trecut ; adevăraţii scriitori trag neagră mizerie — de coadă — mai chinuitor decum dl Calimachii îşi trage muza de oiuf. I. S. II Convegno Cea mai bună revistă italiană de li teratură, artă, căiţi . şi idei destinată marelui public Director ENZO FERRIERI Printre colaboratori numără cei mal buni scriitori italieni: Cesare Artgelini, Paolo Arcari, A-,-„n nio Baldini, Massimo Bonte mzipitn Benedetto Croce, Mario Casoteiiaa Donadoni, Luigi Ercole, Giovii„â Gentilo, Piero Vahier, Carto Lioon. Eugenio Levi, Matteo Marangant Giovani Papini, Alfredo Panielii Luigi Pirandello, Giuşepp.e PrezzoE.tl Giusenpe Raimondi, Luigi Russo, Fni derigo Tdzzi etc. Abonamentul (12 fascicole) pentru străinătate 50 lire Boiactlaşl ftflraisiralia: Milano, Ula Canoia 25a © Cronica măruntă (X acest număr, „Gândirea** , închee'l primul an de existenţă. pnşos să înşirăm aci străduinţele noastre, dificultăţile cu cart am a vut de luptat şi mai ales realizarea, numai parţială, a iâtor proecie cu care pornisem, la drum. Din comparaţia primului număr tipărit acum un an cu cele mai recente, lectorul îşi va putea face p justă părere — şi poate părerea şi-au făcut-o cititorii noştri de mult, căci cum altfel am explica triplarea tirajului In mai puţin de un an? £ vorba însă să facem mai mult. „Gândirea“ devenise prea mică pentru a putea cuprinde sub modestul ei acoperiş atâţia prieteni cu cari ani pornit la drum şi cari ne-au venit mai târziu, Vom mări numărul pagi-nilor la 24, cu începere de numărul viitor, vom adăoga un supliment artistic, vom înfiinţa rubrici noul, vom urmări mai atent şi ca mai multă sistemă mişcarea literară şi artistică din ţară _ şi acea de peste graniţe. Preţul exemplarului va fide acum înainte 5 lei. Dar cu aceasta nu vom plăti decât abia costul tipa-rului şi hârtiei. De aceia cerem cititorului o jertfă dacă se poate numi astfel abo-mrea la revistă. Abonamentul pe un an e o suia ..de. e, mai puţin cât se plăteşte pentru două bilete la Operă îmr’o Seară. Dar abonănda se, cililoriî ne vor da putinţe să realizăm mai mult de cât ne-a fost pq-sibil până acum. Suntem nevoiţi să aducem şl pe alocuri să suprimăm, trimiterea revistei pentru vânzarea cu numărul. Mulţi depozitari şl-au dovedit neonestitatea într’un an, mulţi s’au mulţumit să ceară mărirea numărului de exemplare ce primesc, întârziind să-şi achite comp-tunis. M destul să. amintim că avem de încasai astfel peste 50 mii de iei. Câte îmbunătăţiri am fi putut aduce _ cu aceasta sumă, când şi din sără* cia noastră am adus atâtea ? N’avetn alţi prietini şi al,i susţinători mai buni, de cat cititorii noştri. Sunt mai numeroşi de cât âm sperat-o, Să ne ierte mărturisirile mizeriilor de mai sas, ne-am ferit întotdeauna a le face publice. Dar în dosul realizărilor, e întotdeauna multă trudă, multe dificultăţi, multe jertfe şi adesea am cunoscut ceasuri ae desnădejde, când ne îndoiam că vom mai avea cu ce pluti tiparul numărului ce vine, £ bine să le cunoască şi ciţltorul acestea. U rugăm sâ se aboneze. Abonaţii anului expirat cari sunt în întârziere, sunt rugaţi să ne trimită imediat sumele de drept. Abonamentul pa un an 10Q lat, pe jumttafe de an 50 lei. Mandatele poştale se vor trimite pe adresa; Administraţia revistei .Gândirea", Calea Regele Fereli» nand fio 38, — Clpj. [ ucruri pu',ln piăcuţe despre noi se scriu îndestule în ţânle aliate Ba uneori nici nu e nevoe sâ se sene pentru a ne zug 'ăvi in negre onori, bunt îndestule imagndş trucate, ca uncie fiime de cinemot^gr* f. ■■Altfel am avut gnu) trecut prilejul să vedem un frurnoş album de propagând j iridentâ maghiar ,, tipărit la Ltmdra. Pe cincizeci de pagini, ficrlie cietatâ, aproape, o suta de admirabile fotog aft «.in Ardeal. Oraşe*, stârni, biserici sta.iuni bai. neare, iui ne, fabrici, drumuri pitoreşti în munvj —minunate imagini perindate, care ademenesc închipuirea ca mtr’o ţara de basme. La sfârşit o singură pa* gina cu dopa fotografii îşi ajunge cu prisosinţă scopul de propaganda şi de tai*, mare. E fotografiat ae o parte o ceată de ciţi-va laeşti dp alta un oordei mizerabil, şi dedesubt scris — „Cuceritori! de astăzi". •Nu mai era şevoe nici de dolaenţe, nici de dialeoica statisticelor pentru a ne discredita definitiv publicului englez. Cş opunem acestei propagande ? ar fi ruşinos sâ recapitulăm, deşi milioane s’au 'cheltuit fâra număr şi trei ani comisiuni îndopate cu diurne şi misiuni, au cutre-erat occidentul, sub cuvânt ca ne apară drepturile in f^ţa streinatâgi. Dar nu numai câ n’am ştiut să des-jnin,im noi, .calomniile care au reu4it sa împământenească m apus legenda mai ţari < rienţale, unde băşinaşi umblă goi şi desculţi şi privesc cu spaima, ca in gravurile clin coloniile africane, când trece un automobil pe drumui î aproape impractcabilş. Nu numai • atât. Cniar atunci cind vreun sirain binevoitor, a descâlicst pe aci şi cercetător mai obiectiv s’a convins, ca suntem mai puţin nemernici decât ne zâgrăvesc răuvoitorii, chiar atunci n’am ştiut sa folosim pledoariile generoase ale acestor prieteni, care au venit singuri Ia noi. Un american, Charles Upson Clark dele Universitate din Yale, ne-e cunoscut acasă, fi convins de dreptate* ) i GÂNDIREA cauzei româneşti, cucerit de ospitalitatea ce*a găsit aci m Călătoria sa, a scris o Carte Greater Hoamania, care ne reabilitează în ochii americanilor. , Nu e o broşură de propagandă, a o pledorie isvorâtă din cele mai desin teresate sentimente. Editorul amenun al cărţii a făcut insă o proastă afacere. Nimeni nu s’a interesat de răspândirea ei, in afara de romomi din Cieveland, care adeseori singuri au ţinut piept campaniilor ae calomnii. Guvernul roman n’a găsit (le cuviinţa să răspândească volumul. Not ce-ştia de acasă, nici n’am semnalat apariţia printr’o recenzie oarecare. Cartea care era o fapta buna s'a îngropat in tăcere. ţ>) se spune Ca autorul are pregâtit un al douea volum ,.. Cum editorm nu mai e ademenit s. recidiveze cu a doua experienţa, ma/iuscrisul va zace cu toile ingalbemtore in sertare. iar guvernele vor cheltui mai departe milioane, pentru întreţinerea amatorilor de şampanie, teatre, cabarete şi subrete; care au glorioasa saiciua de a ne scoate in ocnii siremataţii, albi şi nevinovaţi c pruncij ngui născuţi. U Nu se citeşte ?... E un refren ce se repetă stăruitor de cât*va timp. După «nete ziare şi reviste trecem pnnu’o crtză de întuneric, nu se ivesc centuri, putui-cm nu mai e curios sa arie mutic, revia-teie se uecoioreazâ in viirmeie cnioşcu-nlor §i carţne se prăiuesc ui raimnie iiprarmor. Ne inireoam ue un ne acest pesimism ? Fiu se UieSC uncie revisie anumite căiţi; — explicaţia e in altă pane ae cu indiferenţa lectorului. Destul, sa comparam caie-va ctire. Semănătorul, în 1:iup, epoca sa cea mai vie, numără aupa însăşi martunstrea a- tui N. larga OOO aoonap şi aip trei 0au patru sute de leciort cu nu marui. pi era o revista ce a însemnat un curent in literatura romanească, (jasiui pe ae ană pane, mărturisirile admmistrajiei revistei Ctarie, * Are, până la 15 Ianuarie curent, 1126 abmi-ţi şi abia nouă mucmtori. c. soconta cuioate acestea a treia revisiâ cu ura) din Frânţi... ţinând socoteala câ directorul ei e iâarousse al cărui Le reu a atins peste 350 mu exemplare, ca revista reprezintă un curent cu ecou şt aţinuţi în toata lumea, ca se oazeaza pe o organizaţie greiatâ pe cea sutuicaia şi ca eel pupii o mie ue lectori sunt ae peste notatele Frânţii; homama, lialia, Cehoslovacia, opaiua eic, aupa cum aaaoga tablourile ‘ adinnusiraţiet; — e tireasca şi tara exagerare co.tuuzia ca se cueşte la noi, in saioateca ţara ue pe ţărmul Da-nuoiuiui, ut ai muu relativ, ue«,at în patria lui Momaigne. Înmii sa aininum puonca-Jme de iu aţ ca /t^evurut Lneiav şi cla-Cară, ironizaie injust ae unu contraţi, aar care cu toate concestne ce iac uneori colaboratorilor aeoiii şi ocazionau, au ac un mare seiviuu meratufei, pnuauu la îndemâna lectorului tara exagerate pre-tenţium, un material vast şt variat, adeseori enciclopeuic şi deci cu alai mai preţios, pentru o masa de cititori ce ama se tormeaza aur o ţara cuiiuranceşte jună. Aceste doua puoncdţh, ating tiraj înaoit sau întreit, cat una um cele mat răspândite reviste tranceze, şi de cinci on înzecit cât al Semănătorului acum şeapte-spre-zece ani. insemneasa aceasta ca nu ae citeşte? Căci acei ce se plaug, nu au > îa vedere o minoritate de lectori, cu gue- © BCU GÂNDIREA 4» tul subţiat, ci marea masă earelformeazâ tirajul şi care fireşte n’are ce căuta la esoterica pubJicaţie a d-lui Ovid Densa» şeanu, care şe numeşie Revista Nouă, şi care intr’adevâr, aceasta, nu numără mai muiji de nouă cetitori. Am pomenit de revistele cu mare tiraj şi alcătuite în vederea acestui scop. Paralel cu dansele— în afară-de revistele şubede ce lâncezesc, nu din cauza lectorilor — celelalte publicaţii periodice româneşti, se tipăresc m şeapte, 8 şt 12 mii exemplare, Atât după cum ştim, fără a denunţa taineie administraţiilor. E aceasta dovada ca nu se citeşte? Când după mai puţin de un an de existenţa, u revistă îşi triplează tirajul — e o ingratitudine sa calommem cititorul. E drept, unele edituri se plâng, Şi cărţile tor mucezesc de nimeni necfircetate. bar iarăşi vn>a ţrebue cautatâ în nepriceperea sau ignoranţa editorului, care in loc sa dea la lumină, o colecţie de clasici, de autori moderni selecţionaţi, de traduceri alese, — tipăresc operile cută-rui Colonel grâfomau sau lâoarjata proză a cutaui tânăr ce-şi oferă za|utai manuscrisul gratuit. , ' Cititori surit. Datoria publicaţiilor şi editorilor e sa ie pregătească suiletele şi să lesuoţiepenesimţue gustul loca îndoeinic de cetăţeni ai unei ţari danubiene, care acum irei sferturi de veac nucunoştea de cât caracterele chirilice şi care asiazt numără inca nouăzeci la sută analfabeţi. Minuni în lumea asta încep ca să se vadă. Nu ie Înşirăm toate, nici nu ne oprim la cea de ia Olâneşti;'pentru aceea s'au încâerat medicii, d voroa de o alta; acum şeaote-opt am ue necrezut. Teatrele naţionale din pi ovincie, dau excedent. Directorul Teatrului Naţional din Iaşi, poetul Minai Codrean»,' nu Ştie cum sâ impună m»i bine excedeniui acestei Stagiuni, care pana la l Aprilie s’a ridicat la suma de 7u0 mii lei. cea ce înseamnă mai întâi, câ o gospodărie de poet nu e întotdeauna cel mai scurt drum la faliment, şi mai pe urmă, câ arta nu cere întotdeauna jertfe dela Stat, ci uneori chiar consiitue o afacere bănoasă, cel puţin cât un restauram clasa 1. Nu şum ce e cu teatrul din Craiova. Cât despre cel din Cluj — să nu mai vorbim i In sala Mozart se va deschide cu începere de la 2 April, expoziţia artiştilor din laşi, Cosmovici ţi ilene. Ne aminiim deia o expoziţie din Iaşi, în timpul refugiului, câie-va acquarele şi guaşe ale celui dintâi, poate prea temi-nine, dar de o delicata artă, — şi iarăşi ne aminiim, dintre sciupturile tanaruiui de,.tot atunci, Hette, un semănător .cu un gest ce nu se uită. S’a scnS atunci că amândoi «promit». Se va vedea dacă a ştiut ori nu, să-şi ţină fagâduenle. Nu s’au terminat încă discuţiile in jurul romanului «Batouaia» scris de negml Rene Maran, şi premiat de academia Goncourt. _ Au şi început a p’i; tisî polemicile peutru şi contra laureatului; care tace şi surâde cu rânjet da negru, fiindcă scandalul nu înseamnă de cat un început de glorie, gloria tiraj şi tirajul, —■ ea să ne exprimăm printr’un anacronism — monedă sunătoare. mm interesante de cât aceste discuţii efemere, sunt observaţiile obiective şi rid.cate deasupra senzaţiei de o zi, pe care le face Eugene Fujamisde în La Orande kevue, asupra «lileraturei coloniale ţi dificultăţii sale». pentiu majoritatea scriitorilor francez», coloniile Îndepărtate au fost un simplu prilej de literatură subiectivă şi exotică; decorul far» oameni. Adică cel mai deSăvârşit romantism. Pierre Loti, e tipul reprezentativ al acestei literaturi, In care autorul inconjoară globul fără a reuşi sâ iasă din sine. Cartea sa despre India e o lungă dia-trioa împotriva englezilor, fiindcă atunci cana »' scris-o ţpe vremea rasboiutul bar), francezii erau surescitaţi împotriva politicei coloniale engleze, cu o sută de ani înainte un calator mai adanc pătrunzător / de cât amantul tui Karahu, Viitor jacquemom, a scris despre Indii o cane muit mat interesantă şi astăzi, decât tânguirile lotiste. Pentru a intra in sufletul indigen, Loti, imediat ce decar ca îşi cântă o mpitâ locala, pe care are sâ o cânte întf'un volum. Turcia n’a văzut-o de cât prin Azyaue, Japonia prin Madame Crysan-Iheme. Era trivotâ, rece, interesanta Ctiri-saniema, Japonia era un popor meschin. Crreaea ea-1 iubeşte «Ce Japon est bien deiicieuxl»... in ajunul plecării se întoarce pe neaşteptate in camera ei, o găseşte ciocnind cu un mic ctocanaş pi-aşiui pe care ii dăruise. Japonia e o ţaia stupidă, «petit, viehlot â bout de saug ei a bout de seve»... Astfel, toată 1 opera iui Loti e o magnifică mărturie a neputinţei p^ychotogice a romantismului. lui aiat de interesant Ca decorul, dacă nu mat mult, e omul. De rasa neagră, gaioena sau xoşie -- et e tratat de către am, pe un picior de inferioritate, deşi fiecare naţie nu numai rasa reprezintă un tip psycnoiogic aparte şi bine definit. Din acest punct de vedere, des Iude Înaintea romancierului o rază virgină pe care rămâne numai sâ o exploateze. Jules Boissiere, in Les Fumeurs d’Opium, a reuşit sa zugrăvească o galerie pitoreasca de anainip, Jean Ajaloert în Sao Van Di, Emile Noily în hien le Maboul şi la Burgue Annamiie s’au coborît în această ceaţă psychologicâ nepăţntnsă încă de europeni. Kipiing, de prisos să-I amintim. Ei reprezinra tipul scriitorului colonial, care nu ne-a adus in Europa numai descripţiile de munţi, de temple ruinate, de apusuri de soare şi de nopţi cu urlete de şacali, ct o bucată ruptă din sufletul indigenilor. Olin de emoţie, ca o pioasă ofrandă * e numărul revistei româneşti de cultură italiană, «Roma», închinat lui Ga~ brieiic D’Annunzio, cu prilejul ultimei scrieri „Notiurno“, Scrisa cu ochit bandajaţi, în întuneric, pe un pat îngust, pe foi în care nu încap decât un rând, — Notturno este o carte de orb care s’a coborât în sine însuşi, explorând doar amintirile. Totuşi o carte ae lumină, fiindcă D’Annunzio vizual are nevoe de o lume plastică, ce-1 urmăreşte şi atunci când cu ochii legaţi se ana rupt de lumea dinafară. Ceie cate-va pagini, fraged traduse, de dna A. 13., o spun şi cetitorului ce nu cunoaşte îu întregime opera. «— Au sosit rânduneleie, Sireneifa, Intrând în umbră, cu un accent potolit care pare umbra unul ţipăt. Mă gândesc nu ştiu de ce la sunetul vocii mele de altădată, când copil ridicam capacul ţintuit al fântânei şi, aple-c|ndu-mă pe marginea de piatră săpată de frânghie, scoteam un ţipăt spre fund, unde zaream chipul meu In apa ce sclipea. «Am în'ochi .acel sunet de argint înăbuşit. tn care tremura uşurinţa adiantel. «închideam capacul cu prevedere, pen-truca sgomotui fierului să . nu acopere strigătul meu ascuns. Şi mi se părea ca am inchis in iantânâ răcoroasă şi adâncă ceva viu, ca o pasăre care ar continua să sboare şi sâ cânte zbătând aripile de piatra umedă». Ce răcoroase vin aceste imagini ale «artificialului» D’Annunzio, după rândurile dnei Papaaai bengescu, mai enigmatice decât proteţuie turburi aie Pyihtei. Una: «Din tumultul ancestral al fiecărei geneze, m’am Întrebat despre acel care a adus Romei drept sclave, Gokonda— Siracusa—JSagdatul — Proaigiul oriental, pentru a i-1 iniuga în "nupţie definitive şi generatoare, aport ireductibil, lovit de legea eternităţii, dacă graiul este etern».!! , Alta: «Din pulberea lor fatidică nimehi ah nu putea desprinde morbul uscat pe mumia pasiunilor toride, pentru a în-venirta cu el creatura şi a descrie sublimul criminal aproape absolvit prin durere şi fatalitatea incestului trdieinei! I! Dacă la aceste doua mostre aaaogam înăbuşiloarea repeţire a cuvintelor pro-digtuj prodigios prodigalitate etc.: «> ro~ digiut Oriemal» in prima fraza, «pro-digtu, de lumină în a doua, «pjoa.ga-luate fireasca» a treia, „pruaigiui annos-leric“ in a patra, „generos pana la prodigalitate“ în a şasea frază, „prodigai de aulGopticâ" în a zecea, putem spune câ prin pană festivă a d-nei Papadat Ben-gescu, — D’Annunzio a fost sărbătorit ca o prodigioasă prodigalitate de prodigii Noroc, n’arn avut nici odată cu informatorii străinătăţii, Cine-şi aduce aminte de acum vre-o optsprezece, douăzeci de ani de cenaclurile Macedonski--Caion, îşi amintesc desigur şi de geniile naţionale,ce erau recomandate streinâtăţii, fie prin Mercure de France, fie prin revistele catolice şi legitimiste cu care avea legături defunctul uzurpator al lui Caragiale. Erau atunci mari poeţi, Donar Murt-teanu, Caniilli, Mircea Demetriade, Stoe-nescu şi alţii, sau răposaţi sau în divors cu muza, oameni acum liniştiţi, arendaşi ori funcţionari, ce-au renunţdi sâ asalteze parnasul. Aceste amintiri, ni le-a provocat un articolaş de informaţie, semnai J. St. Joachimescu (?) şi puuiicat in „Gazette de Prague-1 cu data de 8 Martie Articolul se întitulează: La litteraiure roa-mame d apres la guecre. şi e menit după cum titlul o spune să intormeze cehii, despre scriitorii şt scrierile de după răsooi. Cuminte, autorul în introducere aminteşte mani dispăruţi din timpul războiului: Deiavrancea, Coşbuc, Vîâhuţă, Macedonski. Când ajunge la prezent, aceiaş limpede sezisare a realităţii se volatilizează. Şi astfel dintre puţinii prozatori ce scriu după război, dispare părintele Agâroiceanu, Gala Galaction; — iar poeţi reprezentativi sunt d-mi Victor Ertlmiu, Vaaile Militare etc, ■ -i , m ■ De fapt asemenea informaţii au mai mult ecou în, cafenelele noastre naţionale decât la Praga. Acolo s’ar fi cerut cel pu{in o schemă a orientării actuale , din literatură cu cât mai scurt pomelnic de scriitori. . Altfel pentru cititorul Gazetei de Praga, e perfect egal dacă deopildă succesorul lui Eminescu e astăzi d. V. Militarus au d. Eftor Victimiu. îşi va,consuma imperturbabil halba fără să Ji-o arunce în cap, cum s’ar întâmpla într’un cenaclu naţional, — chiar dacă vei susţine că unicul poet român e d. Radu Cosmin. Dar să lăsăm halba la oparte: — aşa se informează oare streinătatea ? In sfârşit criza cărţii franceze in ţările cu valuta scăzuta şi-a găsit deslegore. Campania începută anii trecuţi de Emil Henriot, continuată de Revue Universelle, Le Monde Nouveau şi acum în ultimele săptămâni de l’Opinion au scuturat inerţia librarilor francezi. Findeă.fantasticile diferente de valuta nu ingădue cărţii tipărite în Franţa să treacă frontiera, singura soluţie practică a fost descoperită, era „simplă ca o«l Iui Columb; _______tipărirea cărţilor in chiar ţările unde valuta depreciată, atrage după ea eftinatatea materialului şi a manei de lucru. Începutul s'a făcut la Viena de ectre casa Lar usse altele vor urma in Polonia _ şi poate In România. Înţelegând oportunitatea unui debuşeu, care înseamnă şi o bună ofacere şi o operă de patriotism, firma Larousse şi-a asigu- , rat ulilizarea imediată a întreprinderei de editura Manz din Vienă bine reputată şi cu legături în toate ţările centrale şi din orientul Europei. A fost mai întâi o bună afecere; Wiena beneficiează de o situaţie geografică unică este !n centrul ţărilor cu moneda depreciată; mâna de lucru şi materia primă eftină, iar editura prevăzută au un utilaj prefectionat de librărie şi tipografie, firma .Manz a început tipărirea unei colecţii de autori francezi contemporani. Proprietară rămâne Insă casa Larousse, care a cerut atât editorilor cât şi autorilor francezi sâ-i încredinţeze o serie de lucrări caracteristice genului francez. Aceste cărţi tipărite la Viena şi vândute în streinatate, nu pot fi traie, de cât căţe 5 mii exemplare până la concurenta cifrei de 30 mii. Vinderea lor e interzisă în Franţa, Belgia şi coloniiele franceze pentru a nu concura tiparul francez fn proprie patrie, Preţul vânzării fixat în coroane austriace echivalând cu aproximativ patru franci francezi. Editorul şi autorul, primesc dreptui în franci, plâtibili, pentru primele 5 mii de exemplare jumătate la semnarea contractului, jumătate ia punerea în vânzare, iar pentru fie care ediţie ulterioară dreptul Integral în ziua punerii în vdnzare. Deci drepturile autorului şi primului editor frencez, sunt puse Ia adăpost de orice fluctuaţii valutare ori prăbuşiri economice. , Douăzeci de volume s’au şi pus în vânzare. Iar în prospectul celor puse în lucru, apar numele lui Paul Adam, Bour-get, Elemir Bourges. Capus, Claudel de Curei, Donny, Hervieu, jaloux, Le Goffic, Marguerîtte, Prevost Rosny, - j - j Tha-raud etetec. Expan-iunea franceză, va câştiga farâ îndoială p* urma iniţiativei librăriei La-rcusae. Dar această expansiune nu se Întreţine numai cu romane. Ţările centrale • şi cele dunărene, cer cărţi de ştiinţă, de drept şl de medicină. Nu se mulţumesc numai cu Marcel Prevost. Poate nici francezii nu cred că acolo mărgineşte geniul naţiei- Aici, unde nu mai e voiba de tiraj, soluţia nu s’a găsit încă. Se va mulţumi editura Larousse, specializată acasă la ea cu cărţi didactice şi enciclopedice, să editeze numai colecţia de ’ romancieri peste graniţă! Revistele subţiri, tipărite în oraşe de provincie, prizârite în vraful de Imprimate ce-1 deşartă in fiecare dimineaţa factorul pe masa redacţiei, au deobicei o soartă ingrată. Trec ia colecţie ori şi mal râu înainte de a fi Intrat intre foi cuţitubui. Se tipăreşte atâta! la să vedem ce scrie Thibaudet, ori Souday, ori dl Nicolae iorga, chiar şi dl Lovinescul Cănd şă mai, vezi ce scrie d. Popescu—Monteoru ori Georgescu Galbeni, ţntr’o revistă culeasă la Corabia- sau ia Turnu-Mâgu-reie? Totuşi d, Popescu-Munteoru şi Georgescu Galbeni, scriu versuri, critică literatura actuală, dau orientări, polemizează- Şi încă cum! Cu ce foci Cu ce pasiune de literatură! Ce ‘urtuni intr’un pahar cu apăi Peste această frenezie poetico-criticâ, într’o bună zi cade rece nota Tipografului, entuziasmul se potoleşte şi iată cum la Turnu-Mâgurele ori aiurea înregistram un deces li erar mai mult, ce nu se bucură măcar de consolarea.. nnui neorolog. Ce de reverii spulberate, ce tristeţe pe dra 2. V. şi Dna X. Yi cărora li se dedicau poesii amoroase şi rnvicaţii îndisoete! — Ah! Triumful burgheziei fără simţire 1 suspină poetul Turturel. Ţară necoaptă pentru literatură! — mugeşte criticul Impetuos, — Stupid oraş de negustori! — murmură prozatoiul revisţei, Uând eroica hotărîre să dea gata un roman zdrobitor în care să fixese pentru eternitate la Stâlpul infamiei, bruta insensibilă frumosului. Cu încttul duşui are totşui efect, „începe mintea sâ vină la loc“ — şi poetul, Criticul şi novelisiui îsi îndreaptă gân urile spre a'te îndeletniciri. Peste zece a« i ii găseşti oameni de treabă, câutându*şi ţi de afaceri ori canoidând pe o lista loolalta cu „infjmii burghezi"’ Câie unui numai, rezistă E mai tare arşiţa de decât duşul Nimic nu-1 poale întoarce. Acela numai intereseaz?, pentru acela se cuvine sâ foarfeci foile revistei provinciale, despre care nimeni nu mai vorbeşte odată ce-a trecut bariera oraşului. Această prea lungă Introducere, nu e justificată întru nimic de revista cu titlul roşu „Gândul nostru” ce apare la laşi şi despre care voiam să scriu câteva rânduri. „Provincial”, nu e de cât formatul sărăcuţ şi modest, şi ornamentul tipografic luat deagata din saltarul atelierului, pentru a împodobi, inutil,, coperta ce putea fi simplă. Şi apoi se poate pomeni de „provincial', când everua de laşi? E subţire revista ce a ajuns la numărul şapte; n'are nici o pretenţie să lanseze vre’un geniu, am paria că se tipăreşte cu micile economii ale câtorva tineri, rupte de la şpriţul cotdian şi de la nota croitorului (jntamul burghez!).. La câţi-va tineri ieşeni prin naştere ori adopţie, s’au alturat câţiva mai bătrâni, iaraşl ieşeni prin naştere ori adopţie, cunoscuţi de ia „Semănătorul şi de ia „Ramuri*. Pentru moment ne interesează informaţiile ce ne aduce revista despre teatrul din laşi şi concertele simfonice; o miş