DfcMIAN BASM CUPRINSUL: Nichifor Crainic ('Fântânile trecutului) _ Ştefan Popescu (Ceramică) — Ion Agârbiceann (Dura Lex) — Ion Pillat^PaduTe? din Valea Mare) *% (Când ştiu că peste front" e casa mea. Războiul) — Al Davlll» (Dintre cei răposaţi: Carmen Sylva, Dădu Filipescu, Mircea Rosetti) — C. Robul (Scrisorile unui râzăş) — G. Talaz (Belşugul amar)"—‘Adrian Kaniu (Vrăjitorul apelor) — Etnii Puacarb deaFsmul in politică) — Andrei Branişte (0 colonie culturală a Franţei? — Desene de Dna Nora Jean Steriau.; şi Demit :i. Cărţi şi reviste,' Cronica măruntă. Exemplarul 2.50 Lei. Lei 2.50 Exe ©BCUciui \\('.\ AGRARA ♦ SOCIETATE ANONIMA CLUJ CALEA REGELE FERDINAND Nr. 36- 38 (Iji casele proprii) . * + ■*• (Telefon Nr. 5—39 ţi 12—17) CAPITAL SOCIAL LEI 50000,000 (Bancă împuternicită cu finanţarea reformei - agrare prin Decretul-Lege Nr. 4167 din 12 Septemvrie 1919). Execută tot felul de operaţiuni de bancă eu 5i„ netto Primeşte depuneri spre fructificare 1 . Primeşte depuneri fp cont curent / Cumpără şi vinde monezi străine. Finanţează întreprinderi agricole şi industriale. . ' Emite scrisori fondare, , /, Acoardă împrumuturi hipotecare cu anuităţi pe 10, 15, 25 ani, Acoardă împrumuturi cambiale. Acoardă împrumuturi pe gaj de efecte (lombard). • Acoardă împrumuturi pe mărfuri (varante) . ’ Excontează. cambii, efecte, cupoane, devize. . Secţie specială pentru organizarea cooperativelor , Secţie specială pentru maşini agricole. , Secţie specială pentru produse agricole, Virimente directe de cont-curent cu toate băncile mari din ţara şi străinătate 5A TI CA CETIT RAIA pentru Industrie şi Comerţ, Soc. Anon. — Sediul Central, Cluj. Capital: Lei 50.000,000 Rezerve: Lei 16.000,000 Filial*. Existente: Arad, Alba-Iolia, Haţeg, Oradea-Mare, Sibiu ţi a «unic. turda, — In înfiinţare: Timişoara. 309—6.6 0-32 Secţia de MăiTori: Cumpără şi vinde, exporteazâ şi impor- Secţie specială pentru coloniale. teazâ tot felu! de mărfuri atât în cont , Primeşte mărfuri ?.n depozitele proprii în propriu cât şi în comision, «acer! a , gaj şi în chirie. meta. - • * ' ' Secţia Industrială: Creazâ industrii noul, Face comerţ cu articole technice. Acordă credite ia întreprinderi industriale. Secţia de Bancă: Execută tot felul de operaţiuni bancare în Execută plăţi pe toate pieţele din ţară şi cele mai culante cpndiţiuni. străinătate. , Recuri, Asignate, Virimente, Incassări, Im- Ordine de plată telegrafice, prumuturi pe gaj, Conturi curente. Cumpără şi vinde tot felul de monede şi Escompt de Cambii, Cupoane, Efecte, De- valute, vize etc. Primeşte : DEPUNERI SPRE ERUC TIPIC ARE pe Libele şi fn Cont Curent, bonjfîcSnd cele mai urcate interese. © BCU REDACŢIA Şl ADMINISTRAŢIA : CALEA REGELE FERDINAND No. 38 CLUJ Anul i. No. 21 I MARTIE 1922 EXEM-* PLARUL 2 LEI 50 2X CERAMICĂ FÂNTÂNILE TRECUTULUI. In ultimii douăzeci de ani s’a vorbit mult de stilul românesc în artă, s'au făcut chiar multe încercări şi bine înţeles foarte rar şi numai parţial reuşite.'Mai întîi un stil naţional în artă, nu se poate crea numai de un artist sau de o generaţie de artişti chiar. Trebuess sfoîţlri îndelungate şi continue în vederea acestui scop, şi făcute nu cu intenţia patriotică de a crea un stil a parte al naţiunei tale, ci ca o trebuinţă organică de a te exprima în anume fel. Stilul este eflorescenta unei naţii, conştiente de forţa* şi individualitatea e‘, ajunsă în toate direcţiile la m ituri-tate. Or, cum riu e cazul nostru, evident câ încercările ce se fac, oricât ar fi de meritorii, rămân bune ca document pentru mai tîrziu. Acest adevăr, pe care e bine să-l avem în minte, nu trebue însă să ne descurajeze şi să părăsim ori-ce sforţare. Din contra o analiză îndelungată şi conştiincioasă va putea în viitor servi de bază acestui stil şi rolul cercetătorilor de azi, deşi mai modest, nu este mai puţin merituos ca al ziditorilor de mîine. De acea ori-ce contribuţie, cât de min mă, trebue înregistrat#, analizată, şi pe cît posibil situată în mişcarea generală cate, le^et, va fi o luptă lungă şi anevoioasă. * * * Una din caracteristicele artei noastre decorativa naţionale e poate tocmai.,, ipsa ei 1 Nevoia de a crea forme noui, nu am simţit-o şi în primitivitatea vieţii noastre ne-am mulţumit să putem înflori cu ornamente, obiectele uzuale ale căror linii noi nu le-am modif cat, Ne-am mulţumit ca eie să răspundă Fântâni ta drumul vechi de (ară, Aşezăminte strămoşeşti, Ce adânciţi lumini cereşti In apa clară; Bătrâne danii din străbuni, Mulţimea veşnic crezătoare Vă soarbe apa făcătoare De — minuni. Ce brusc _ nedeşteptat ecou Mă uluie din când în când Pe urma gloatelor de tănd? -Sânt Omul-Nou: Mă 'nchin la sori nerăsăriţi, Pegasu-mi paşte Pe câmpii încă ne’nverzitt Sub talpă-mi zac duşmani striviţi ’Nalnte de-a se naşte. Cavântul meu e profeţie: Bolteşte noul firmament Vestind a treia ’mpărăţie Şi-al treilea Testament. Pictez icoane noi — de sfinţi Ce vor să vie, Izbesc în stâncile fierbinţi Şi-aştept — o nouă apă vie. Dar ărşifa şi praful greu Cu jar m'adapă ... . .. Şi-mi plec pe vechea voastră apă Armura secolului mea. Mă uit: din unda liniştită Vreau chipul nou să mi-l adun, Dar de sub casca-mi oglindită îmi râde ,veşted — un străbun. NICHIFOR CRAINIC. v unei trebuinţe, fără să ne mai gând m că în afară de ornamentare mai pot avea şi o formă estetică. In fond, trebue să avem curajul s’o spunem, am avut o aită barbar#. Poate tocmai de aceea broderiile, ornamentele da pe ţesă turi sau obiectele uzuale, le întâlnim la multe dintre popoarele primitive,, le găsim în săpăturile care au descoperit arca ciupLtă din pri na perioadă creştină, în Norveg'a, Ie vedem în Tunis, în Cordiler», etc. Sânt combinaţii elementare de linii simple, date de cele mai multe ori de însăşi natura suportului acelui decor, fără intenţia de a îngriji raporturile, fără preocupările unui tot decorativ. Aceasta se vede şi la noi aproape în toate ramurile artelor decorative şi e una din slăbiciunile, dar şi din Calităţile noastre. Noi am reuşit să atragem atenţia nu prin linia monumental*, elegantă sau expresivă, puternică sau delicată, ci prin minuţiozitatea preţioasă, prin distincţia şi gustul apli-cărei ornamentului, prin frneţa, diîcreţia sau vioiciunea culoarei. Deci, calităţi de mari creatori pe te>enul ar ei decorative pân« aCum n'am arătat, ci numai aptitudini de deccra ori ornamentali Reflexiile acestea le făceam cu ocazia unei expoziţii de cera mică a Doamnei Nora Jean Stenadi. D sa are meritul real de a f xa o etapă în desvoltarea olâriei. Ce s’a făcut până acum pe teienul ceramicei, a fost atit de neserios înCit nu merită să fie menţionat. Fără să exagera n meritele Doamnei Stenadi, D-sa a înţeles însă Cîteva principii esenţiale: că sensibilitatea întimă cu care artistul întrebuinţează elementele ce are la indemînâ, îi poate adesea înlocui cunoştinţe mai adânci profesionale; că fie care material îţi indică el singur cea ce trebue să % © BCU QÂNDlRt faci, Pe un vas smâiţult dacâ vel de&ina linii sau unghiuri trase cu rigla, motive de b oierie deter-mii ate de firul pânzei, — (dru-mârescu, şcoala de ceram'câ de la Tirgujiu, Cocioc, et:.) —comiţi greşeli de analfabet. D-sa a înţeles farmecul ce presintâ stîngâcia desenului în decoraţia ornamentală, candoarea naivă a unui suflet pios faţă de natu â, dar care nu are ştiinţa >i îndemânarea necesară cu care uşor se poate cădea în platitudine sau are de multe ori pot fi nepotrivite cu primitivitatea fermelor generale, La asta a fost ajutată pe de o parte de mediul artistic în care a trăit pe de alta de studiul îndelungat al străchinilor româneşti, — colecţia unică de străch ni ce posedă e demnă de ori-ce muzeu, —-apoi şi de stud ui vaselor sâşeşti, atât de apreciate î i ulti nul timp. A mai fost ajutată şi de altă înpre-jurare: neurmînd decît foarte puţin o şcoală de desen şi deci dese-nind naiv in mod naturai, e mult mai apoape de felul de exprimare al olarilor primitivi al căror stil şi l-a însuşit Evident că dacă n’ar fi avut gustul distins înăscuf, dacâ n’ar fi avut o reală simţire de artist, n’ar fi ştiut să discerneze şi să combine elementele cu care să facă ceva interesant. Apoi un instinct de măsură, fără care a tă decorativă i nu poate exista, o uşurinţă şi bogăţie de invenţie, toate aste daruri aosolut necesare unui temperament de decorator sînt înă>cute la Dta. Cea ce Dna Steriadi a realizat până acum e în adevăr de mare merit, dar privit dintr’un punct de vedere mai înalt, e numai o p omisiune; — de acum în colo o aşteaptă sforţările cele mari. Realizarea sa este mai mult un dar de ia Dzeu, şi ar fi păcat să nu dnsvoite atât de frumoase calităţi. Rusticitatea vaselor Dsale are mult farmec, dar pentru ca ceram ca aceasta să se ridice la înă ţimea uneî opere decorative, trebue să folosescâ ele. montele rustice numai ca o temele pentru căidirea a tei sale, să fie numai ca un punct de plecare şi un ieit-motiv al creaţii). Să nu se mSrginească numai ia rusticitate, dentru asta insă empirismul nu e de Bjuns. lt tr;bue studiu, cercetări migăloase şi răodătoare pe teienul pract c al execuţiei, studiul smalţurilor, al materiei, cu toate diver- sele ei pdsibllitâţl şî transformări. Apoi studiul teoretic: priceperea adâncă a legilor ritmului şi armonici formelor sau liniilor, fără care nu există artă decorativă: aprofundarea experienţelor făcute de generaţii de artişti din toate timpurile şi de toate naţiile. Stăpână pe elementele acestea, cu intuiţia sigură a gustului său, va putea atunci discernă din folclorul nostru Mătuşa Veronica, după ce trase un restimp cu urechea la crăpătură, deschise cu grije uşa, lăsând în tindă sapa. Era desculţă, cu picioarele pline de pământ negru. Şorţul vechiu era prins în brâu de două părţi, şi în poală purta câţiva pumni de ţărână, de lugeri fără vlagă, rupţi din cartofii pe care i-a pus acum în cuiburi. De două ceasuri lucrase în grădină, făcând cuiburi în pământul săpat mai înainte, şi punând cartofi scoşi atunci din pivniţă, plini de lugeri subţirei, strâmbi, de-o coloare bolnavă, ca şi când ar fi fost plini c’o apă tulbure. * La început se strecura din când în când în tindă şi asculta la uşe, dar repede fu cuprinsă de fiorii muncii, şi îşi uită să mai asculte. Lumina soarelui de primăvară, mirosul pământului umed şi al buru-enilor ce crescuseră mari pe lângă gard, îi ameţise capul ei bătrân, şi în loc să se gândească la cel ce bolea în păcelul din casă, se trezi cu gândurile departe, la muncile de vară, la prăşit, la secere la strânsul fânului, la culesul acestor cartofi pe care-i ascundea în pământul gras şi bine lucrat. Când astupă cel din urmă cuib, îi veni de-odată în minte bolnavul ei, şi un junghiu i se puse la inimă: cum l-a putut uita atâta vreme? Şi cu sapa în mână, păşind larg peste moviliţele negre, se grăbi spre casa bătrână. Dar, ascultând la uşe, se linişti. «De bună seamă doarme», îşi zise bătrâna, „doarme aşa cum l-am lăsat". Intră în vârful degetelor în casă, dintr’o aruncătură de ochi îl decorativ, ce e apt să poată fi transformat sau servi de bază pentru noui probleme decorative şi va putea deci crea o operă care sâ constitue o etapă în arta noastră naţională. - Dacâ însă nu va putea du :e mai departe sforţarea începută, ori cîte merite ar avea, o aera nu va rămâne îr istoria artelor de cît o sforţare de diletant* ŞTEFAN POPESCU văzu nemişcat în pat. Nu se auzea răsufletul bolnavului, respirarea aceea grea, care de-o jumătat’ de an sa făcea tot mai şuerătoare cu fie care zi. „Doarme adânc“, îşi zise bătrâna. „Ia sâ-i deschid eu puţin îereştile să-i între în casă minunea lui Dumnezeu de-âfară”- Cum lucrase vreme îndelungată în grădină, bătrâna simţi, de cum deschise uşa, aerul acru din casă. Nici odată nu-i. păru atât de înăbuşitor ca acum. Ea deschise îereştile şi aerul proaspăt, îmbălsămat, al primăvării năvăli în odae. Era atâta linişte în casă, în curte, pe uliţă, încât se auziau limpede ciripitul paserilor în grădină, şi vuetul râuleţului de munte, care, ascuns de case, de arinii de pe mal, îşi, frângea undele repezi de bolovanii albi şi lucii din alvie, la câteva zvârlituri de băţ de casa Veronicăi. Mătuşa stătu, cu gândul pierdut» privind prin fereastra deschisă» „De-acum“, îşi zicea, „o să se în» trămeze şi Dumitru, iacă, abea a dat gură de primăvară, şi el a căzut într’un somn adânc, cum nu dormise de-o jumătat’ de an. Se va înzdrăveni, cum crezuse ea tot deauna. Dacă se’ntorcea puşcat, cu o mână ori cu un picior tăiat, ea n'ar mai fi avut o singura zi bună. De câte ori nu i s’a întunecat sufletul când vedea pe alte mame că mai pot glumi cu câte-un schilav în casă. De ea, Dumnezeu s'a îndurat. El care ştie toate, ştia că ea, Veronica, n’ar mai fi putut trăi dacă Dumitru i s’ar îi întors neom din războiu. Tuşea aceea ce-i hârâia în piept o să-i treacă. © BCU Cluj U AND/REA PĂDUREA DELA VALEA-MARE. O simţi deodată toată, cu o cutremurare, , Cum stăpâneşte peste micimea ta^de om, Cu mii de trunchiuri albe şi cu un singur dom Fremătător, — pădurea de fagi din Valea-mare. Aicea omenirea te Iasă pic cu pic: începi de traiu-ţi silnic şi strâmt să te desîerici, înveţi, uimit, să înîri In codri ca ’n biserici, Şi că mai sfânt pe lume nu poate fi nimic. De cât această pace în razele ’nserării, Când se târăsc, alături de netede tulpini, Din arbor ri a ev ea alţi arbori mai senini, Când frunzele au glasul dumnezeesc al mării, Şi când, legându-ţi paşii de cale, te-ai oprit Sub fagii 'nalţi, în templul adevărat al firii, Ca un bolnav de suflet redat tămăduirii, La jghiabul care curge cu şipot potolit. . Florica 1920. ' ION PIL LAT. Din tuşă nu moare nime, mai ales dacă-i tînăr şi voinic. Dumitru slăbise, dar ea era încredinţată că se va întrema iar, şi, într’o jumătat’ „de an, nu se gândi o singură dată că Dumitru ar putea muri. Intorcându-se dela fereastră mătuşa Veronica porni spre uşe. Avea să cureţe cărarea în grădină, să mai sape de-un strat. Abea acum văzu că ţolul cu care se acoperea bolnavul era mototolit la picioarele lui Dumitru, şi că el stă cu capul strâmb pe perină. Când intră din lumina orbitoare de afară în odaia cu geamurile cât palma, ea nu luase în seamă decât că Andrei doarme nemişcat. Se opri, luă ţolul, îl trase cu greu de subt picioarele lui Dumitru, îl învăli pe bolnav, apoi încet, pipăit, cercă să-i aşeze capui mai bine pe perină. Dar abea-1 atinse, şi ea se trase îngrozită înapoi; era rece ca ghiaţa. Ea se uită prostită prin geamul deschis, şi urmări multă vreme o coţofană care sărea, făcând un tă-răboiu asurzitor, din par în par, de-asupra gardului de către uliţă. Bătrâna urmărea paserea, părând a se încredinţa astfel că nu s’a petrecut nimic. _ Cu sufletul întărit, se aplecă din nou asupra lui Dumitru, şi încearcă să-i pună capul mai bine pe perină. Aceeaşi răceală o pătrunse, şi bătrâna, îngheţată de spaimă, începu să-l pipâe, se plecă la gura lui închisă să-i simtă respirarea, începu să-l strige pe nume, să-l mişte. Dar-nici un semn de vieaţă nu mai putu prinde. Dumitru părea acum şi mai slab, şi mai uscat, în liniştea morţii. Umerii obrazilor împungeau prin peliţa galbenă, întinsă, obrazii căzuseră adânc, şi ochii închişi erau şi mâi cufundaţi în fundul capului. Nepăsător la strigătele, la bocetele bătrânei, el sta cu capul strâmb, cu buzele vinete şi apăsa greu pe perina pătată de sudoarea carea încă nu se sbicise. In zeci de chipuri cercă bătrâna să i prindă un semn de viaţă. Şi părea cu neputinţă să fie mort. Plânse şi se boci mereu, ^ che-mându-1 pe nume până ce se încre-dinţă că nime n’o mai aude. .Atunci tăcu de-odată, îşi făcu o cruce largă, aprinse o luminiţă de ceară, i-o puse mortului la câpă-tâiu, trase un scăunel lângă pat, şezu frântă pe el, şi până seara nu se mişcă de lângă mort. Când se sculă avu conştiinţa limpede că viaţa s’a sfârşit şi pentru ea. îşi înştiinţă vecinele, iar ea începu să alerge la preot, la clopotar, la cântăreţii dela biserică, la dascălul din sat. Se întoarse numai noaptea târziu. Până’n ziua înmormântării nime nu văzu o lacrimă în ochii mătuşii Veronica. Deşi nu puse nici mâncare nici băutură pe limbă, deşi nu închise un ochiu două nopţi, ea părea mai în puteri decât ori când. Alerga neobosită, se purta mai dreaptă, glasul ei pierdu mult din hodorogeala bătrâneţelor parc’a întinerit; alerga şi se frământa încât părea că se pregăteşte de nuntă, nu de înmormântare. îşi vându viţelul şi cei doi purcei, îşi vându fânul care-1 mai avea în şură; deşertă coşurile de grăunţe, trimiţând la moară cinci saci plini. A. doua zi porni la oraş, cumpără vase, cumpără opinci. Apoi chemând pe o rudenie îndepărtată, se duse la primărie şi făcu scrisoare de danie pentru casă şi trei sferi- cele de moşie pe care le avea. Din casă începu „să împartă tot ce avea: haine, vase, laviţe, numea fiecare lucru al cui să fie, şi le spunea că pot să le ridice îndată după înmormântare. Creştinii se uitau la ea tot mai miraţi. Întâi crezură că vrea să facă o pomană să-i bată pe cei mai avuţi din sat. Unii îi dădeau dreptate, zicând că atâta băiat avuse şi ea, şi se cade sâ-i pună pomeană mare. Alţii ziceau că e păcat de Dumnezeu să-şi dea pânea dela gură, în scumpetea aceasta. Cine o va mai ajuta pe ea să pună la loc ce împrăştia acum cu amândouă mânile? ,, Dar, dela o vreme, oamenii începură s’o privească tot mai miraţi. Mai ales după ce-şi dădu, cu scrisoare la primărie, casa şi moşia. însuşi primarul rămase uimit de hotărârea bătrânei, şi încercă în fel şi chip, să mai amâne scrisoarea de danie. Dar mătuşa Veronica fu neînduplecată. © BCU m QÂNDlUtA gi-^SPăi bine, mătuşo, dacă-ţî dai casalde-acum, ce îe’i^ face când te-or pune în drum? — Pe.cine? -^f, — Pe dumneata! k Bătrâna se mulţumi; să facă* un gest cu .mâna, care însemna:, de pe „partea „mea „sâ^nu te doară pe Dumneata capul! In ziua înmormântării se răscolise satul întreg. Şapte femei, puse anume, chemară la pomana pe toata lumea. Se ştia că s’au copt colaci pentru satul întreg, că se vor împărţi vase, s’a- adus un butoiaş de rachiu şi unul de vin, că s’au pregătit mancari de dulce. Se urniră din bordeiele lor şi ţărancele cele mai batrane şi bolnave, ţiganei pe care de-un an nu le mai văzu nime la cerşit prin sat. Trei preoţi făcură slujba înmormântam înaintea unei mulţimi cum nu se aduna nici ia moartea celor mai bogaţi din sat. Toţi cântăreţii de strana mcunjurară pe diac, şi se sluji un prohod ue sâ-i rămână pomina. Pana seara târziu fu curtea plină de oameni, care se infruptara din pomana iui Dumitru. Cei dm urmă se depărtară gălăgioşi de băutura cea multă. Şi, în toată vremea asta, mătuşa Veronica, întinerită, sprintenă, se purta printre mesele Înşiruite în curte, îndemna la mâncat şi la băut, împărţea vase, opinci, pânză, iar în spre seară începu sa-şi împartă şi lucrurile din casă. Nu mai ramase decât patul în care bolise şi murise Dumitru. Mătuşă Veronica dupace rămase singura arunca la căina care dădeau lârcoaie prin curte, oaseie, scutura starmituriie, şi, după ce.se încredinţa că nu mai rămăsese nume din mancare şi băutură, intra In casa, încuie uşa, şi se sui în patul în care murise Dumitru. Îşi puse mânile cruciş pe piept, închise ochii, murmură in gând o rugăciune, şi aşteptă să-i vină moartea. Ea era încredinţată că va muri în noaptea asta. Din clipa în care simţi raceala trupului lui Dumitru, ea ştia că va muri. Ea murise în clipa aceea, şi numai dorinţa de-ai face o îngropăciune frumoasă iui Dumitru, de-ai pune pomană bogată, o ţinuse încă In viaţă aceste trei zile. In gând ea mulţumea lui Dumnezeu că i-a dat putere să poată griji de înmormântarea lui Dumitru, şi-i mulţumea că a rânduit aşa: să moară îndată după copilul său. Nu-i părea rău după nimic. Se grăbea să-l ajungă pe Dumitru, să-i poarte de grije şi în lumea ceealaltă, cum i-a purtat aici. Era aşa de slab şi aşa de prăpădit! Va avea încă nevoe de ea şi pe celalalt tărâm! Se bucura că n’a mai lăsat nimic după ea: a împărţit, a dat tot ce-a avut. Acum poate muri liniştită. Ruptă de oboseală bătrâna adormi îndată, şi durmi buştean până dimineaţa. Soarele era de-o suliţă pe cer când se trezi. Era buimăcită, privi prin casă aiurită, şi cum, afară de patul în care zăcea, nu mai era nici un lucru în odaie, iar păreţii erau goi, ea nu-şi putu da seama unde se află. Intr’iin târziu privirile îi căzură pe fereastra deschisă, şi de-aici înţelese mai întâi că-i la ea acasă. Se ridică într’un cot, dar ameţi repede, casa începu să se învârtă, şi ia îşi lăsă capul din nou pe perină. închise ochii şi aţipi. Vedenii stranii i se arătară, într’un vârtej nebun. I se învârtea ceva ca un ghem şi în cap, şi în deşerturile din pântece. Ameţea tot mai tare, deşi era culcată. Dela o vreme începu să se ţină cu mâna de marginea patului: să nu se răstoarne. Bătrâna se gândea: „Poate am început să mor şi acum sunt pe drum către lumea cealaltă". Stătu vrerrie îndelungată prinsă în vârtejul acela ameţitor. De-odată subt fereastră se auzi un cucurigat răsunător ca o trim-biţă. Bătrâna deschise ochii. „E cocoşul nostru" zise ea. Şi îşi aduse numai decât aminte că aseară, când şi-a împărţit găinile la femei, n’a fost chip să poată prinde cocoşul. „Aşa dar’ sunt mereu acasă ?Yse întrebă ea, şi se ridică iar într’un cot. Casa nu se mai învârtea cu ea. Se sculă din pat, dar simţi ca o prăpastie arzătoare în deşerturile din pântece. ’ Şi de-odată simţi o sălbatică poftă de mâncare. De trei zile nu mâncase. Puterile îi reveniră, ameţala trecuse. Căuta cu privirile încruntate după o bucată de pâne. Dar zadarnic scotoci prin toate ungherele din casă. Eşi atunci în tindă, căută pe vatra dela cuptor, răsturnă piatra din gura acestuia şi privi furioasă înlăuntru. Cu cât căuta mai mult, cu atâta îi creştea o furie pe care n’o înţelegea, de care nu-şi dădea seama. „O bucată de pâne! Cum să nu găsesc o bucată de pâne?" îşi zicea mereu, căutând acum prin curte, unde fusese mesele pentru pomană. De odată zări vârât în gard un colţ de colăcel. ii zmulse cu mânie, şi colţii ei bătrâni, şi gingii, începură să sfâşie. Fălcile-i trozneau din încheeturi. Lacrimi se iviră fără să-şi dea ea seama în ochii ei mici şi aprinşi. Dar pânea se topi îndată. Zadarnic căută gardul de-arândul, doar de va ma afla o bucată. Se opri, se gândi puţin şi clătină din cap. Nu! Nu va cere dela vecine! Şi de-odată porni cu paşi hotărâţi spre casa bătrână. Intr’un colţ al podului, într’o ladă veche, pusese înainte cu trei ani, neşte secară. Erau coade nefolositoare, îşi şi uitase de-atunci de ele. Acum îşi aduse aminte de secara aceea c’o limpezime uimitoare. Părea că numai ieri a pus’o acolo. Se urcă în pod, dibui un sac, găsi secara plină de praf şi de gângănii, o bagă în sac, şi, scobo-rându-se, o dăsâgî, o luă în spate şi porni cu ea la moară. Furia i se potolise, ştiind că va avea ce să mănânce. Bătrâna, cum mergea cu sacul în spate, simţi un desgust adânc faţă de sine însăşi, şi o descurajare îngrozitoare. Se întreba: Pentru ce mai vreau să trăesc? Dar vreau eu să mai trâesc? Dacă nu, de ce această batjocură pe mine?" Şi, tot la‘câţi-va paşi, se oprea, hotărâtă să arunce sacul din spate, să se întoarcă acasă. Dar, tot de-atâtea ori, în deşerturile din ea se deştepta ca o prăpastie arzătoare, şi ea înainta din nou, deşe-lată, gârăind, spre moară, cu pâriea în spate. /. agârbiceanu. © BCU Cluj O AN Dl HtA 303 - Războiul. CÂND ŞTIU CĂ PESTE FRONT E CASAZMEA, Şi, nu ştiu dacă cine-va mai este, ' îmi pare tot războiul o poveste, Un vis adânc — o soartă rea. Subt zarea asta unde tot ţintim Acolo, sau şi mai departe O să mai fie tot cea ce iubim ? Sau mai luptăm pentru credinţi deşarte? Acolo peste front — ce poate fi -în vremea asta tristă şi târzie? Prin ceaţă câte-o dată văd stafii, ' Duşmanii vin — sau fraţii vor să vie? Spre frontul unde ucigaş lovesc Tot într’acolo, mă porneşte dorul. Şi câţi Ia fel într’un atac pornesc Murind — cu sufletu-şi urmează sborul, în casa urni sat micuţ, smerit. Mai e? Femeia cu urechia Ia pământ S1asculte ’ndepărralul bubuit —-Cu care se deschide un mormânt? DINTRE CEI RĂPOSAŢI Carmen Sylva Acum, eram coşcogea găliganul de vre o 18 ani. Eiisabeta, Doamna de altă d§tă, era Regina României şi cslebra Carmen Sylva. Mlrirele însă nu schimbaseră inima. Intr’o zi, la Castelul Peleş nou clădit, dânsa citea, în faţă unor priveligiaţi, printre care se afla şi tatăl meu, o novelă nouă, scrisă de Ea cu abondenţa cunoscută Era vorba de un flăcău care iubea o fată din acelaş sat Flăcăul căzuse la sorţi; dar mai bine decât să se supună soartei neîndurate, fugi în munţi şi se ascunse într’o peşteră. Fata îşi lua şi ea lumea în cap, Într’o noapte, pe furtună îngrozitoare fala se ad^podi într’o peşteră întunecoasă. Era d n întâmp-lere. tocmai peştera unde se ascunsese flăcăul. Iubiţii bine înţeles, nu se văzuseră unul pe a’tul, dar, la lumina unui fulger, se zăriră şi se recunoscură. Atunci fata rosti un lung discurs, foarte frumos de altminteri. Privel'giaţii se prăpădeau cu firea, care mai de care mai enfu-sîast. Eu însă, proaspăt eşit din liceu, bacaloriat în litere, îmbibat cu frumoasele pilde ale marilor scrisori,tăceam mâlc. Carmen Sylva băgă de seamă şi îmi zise : — „Ce lucru nu-ţi place aci Alexandre? văd că te jenează ceva". Tatăl meu aruncă la mine nişte priviri de mă vâra în pământ. Carmen Syiva, observând aceasta, zâmbi şi odăogă :— saune, spune! nu te speria de ochiii Generalu’ui!“. Îmi adunai atunci puterile şlz'sei! — .Iacă, Doamnă, ce e! Când iubiţii se recunosc, la lumîna fulgerului, nu mai pot rosti, cred eu, nri un cuvânt, dar mite un discurs întreg .. —- Atunci? Ce să facă? întrebă Carmen Sylva. — Să se îmbrăţişeze I răspunsei. — Aşa e! îngîimă Carmen Sylva, şi cu mâi iile ei mici şi albe rupse în bucăţele foile cu discursul. Priveligiaţii se văicăriră, care mai de care de aja prăpăd, iar apoi aprobară cu enfusiasm, nu fireşte părerea mea, dar gestul magnanim al Reginei. Carmen Sylva era un suflet ales poet peste care se revărsase cândva talazul bazaconiilor sentimentale germane, Dădu Fiiipescu Dădu Fiiipescu era, dacă nu mă înşel, fratele lui Gâgâţă, adică un* chiul Iui Micoiae F I pescu. Fiind iuncher în armata rusească, într’o dimineaţă iarna, ia Petrogad, Dădu care se întorcea deia un chef şi să ducea destrăbălat, camameţ;t, dar calare la slujbă, prin Perspectiva Mewscky, se întâlni cu Ţarul Micolsecare, cu numeroasă escor ă, mergea, după o>icei, din zod de zi, sâ-şi inspecteze căzărmiie. Dădu, zărindu-1 voi să fugă şi o aou:ă spre o stradă laterală. Oar strada era înch'să printr’o căruţă încărcată cu butoace, lungă şi strâmtă după currv-se ştie Dădu nu stătu ia îndoială. Cu toată ghiaţa care acoperea caldarâmul, punând pinteni calului, sări peste căruţă. . Ţarul Micoiae se făcuse că nu-i văruse. Dar minunat de isprava călăreţului, îi strigă un „pgştoiF autoritar, Dădu se opri. Ţarul Micoiae zise: — „Vino’n coa!“. Strada era tot închisă, de afuri-ta de căruţă şi în sensul contrar, adică spre Perspectiva Mewscky. Ce sâ facă Dădu? s^ nu execute ord'nul nici nu-' putea trece pr n cap! Prin urmare puse pinteni calului şi sări peste căruţă în sensul contrar săriture celei dintâiu. Ţarul . M c lae ramase uimit de bravura iunchnrului şi îi strigă, când îi avu în faţă; ;_ »£tren ja- rt lei Si faci parte din escorta mea! iaca pemruce Dsdu Fiiipescu rămase toată viaţa Ţaro ftl. Mai târziu Dădu fu chemat în Ţar* de Vodă Cura care îl puse în capul Regimentului de lâncert. In furând acest Regiment fu un Regiment de elită. Colonelul Dădu Fdipescu, admirabil militar avea îns^, ca ori ce om de treabă, cusururile sale pro © BCU 394 O AN Dl REA prii s — Se credea, era cheltuitor $i înjura româneşte cum se cuvenea unui basboer. Aceste două dint*î cusururi avură de resultat că Dădu îşî mâncă averea. între alte fheltueli absurde fu şi aceea că îşi îmbrfcă tot Regimentul cu postav subţire pe socoteala sa proprie şi fi’ndcă tunurile de bronz din Garnizoana Bucureşti, se înverzeau când le ploua sau le ajungea umezeala, puse să fie suflate toate cu aur, tot pe socoteală proprie, bine-tuteles. Colonelul Regiment! Iui de lânced din Bucureşti, hotărî că nu se cuvenea să se dea la Teatrul Nat'onal vre-un spectacol fără ca Rpa'menîul său să nu fie reprezentat la galerie cu cel puţin 40 de oameni. Aceşti 40 de oameni ocupau 40 dc locuri în rândul întâi de'a galerie fplătîte tot ds Dadut şi aveau lozinca să scoată mâinile fnmănusate cu alb, peste bara galeriei, ca să vază toata lumea că aveau mănuşi albe. Soendtd spectacol! I^tr'o seară, în cursul reprezentaţiei izbucni colo sus a mare gă-lăqie. Dădu d!n fotoliul său la care era abonat, r’aurea nimic, fiind surd ca un covor Veci*- ii îi atraseră atent'unea că lăr«-erii de la galerie făceau scanda'. Dădu se ridică în picioare şi fără a ţine socoteală că cortina era ridicată se întoarse către galerie şi întrebă cu glas tare: •:—„ Mihalache, ce se petrece?* Mihalache era vagmistrul de încredere al lui Dădu. Mihalache răspunde strigând cât îl ţinea gura : — „Domnule Colonel, un ovrei vrea s* ia locul unui soldat de al nostru! “ Dădu foarte liniştit porunci: —-Arunc*-1 ios!“ Mihalache, voin!c, peste poate era să execute ordinul şi în ţioe-te'e publicului se văzu un individ atârnat peste bară de braţele vân-joase ale ini M'hala-he. in mijlocul urletelor, M'halaehe întrebă: — „Dle Co'onel, Să-i dau dru mul?* ; iar Dădu mărinimos, rosti: — «lartă-1». Vă închipuiţi ce s’a ales de biata reprezentaţie ! Întâmplarea de mafsus, de nec- rezut dar veridică în toată între-j gimea ei, făcu senzaţie. Dar cine pe atunci ar fi îndrăznit să blameze pe Dădu ? Al treilea cusur al lui Dădu fu pricina, între altefea, a următoarei, traql comedii. Medicul Reolmen'ufui de lănceri trimisese la infirmerie o mulţime de soldaţi atinşi de nu mai ştiu ce boală ? (râie mi se pare). Dădu găsi c* nu era nevoe de aşa ceva şi că medicul se înşela. Mediciui, sosit de curând din Paris, protestă si Dădu îl înlură româneşte. Tânărul Doctor, indignat, adresă o reclamaţie formală tatălui meu care, ţinând să impună, __ ori şi cuî —; respectul cuvenit medicilor militari, frespect tăgăduit pe atunci) ceru Generalului F’o-rescu, Ministru de Război ca Dădu să fie reformat. Cazul era grav. După multă tevatură se căzu la fnvoia'ă ca Dădu, în mare ţinut*, să facă scuze Medicului de Regiment în faţa întregului Corp medical Militar. Se hotără ziua şi ora. Dădu se prezentă în mare ţinută în cabinetul tatălui meu, unde erau adunaţi toţi medicii superiori Militari Dădu făcu scuzele aşa cum fuseseră hotărâte (frază învăţată de Dădu pe dinafară) şi tata îi zi$e: — «Bravo Dadule, eşti un om de treabă*. Iar Dădu întor-cându-se către med'ciii insultat îi zise înjurăndu-1 din nou româneşte:— Vezi mă? Toţi cei de faţă pufniră de râs şi Dădu buimăcit, nu a priceput o viată întreagă în seninătatea sufletului său de boer român, pentruce acest râs omeric. Astfel luă sfârşit tragi-comedia, Mircea Rosetti. Era copilul cel rrai mare al Iul C. A. Rosetti şi ăl Măriei, sora lui Ef. Grand, care luase de soţie pe Zoe Racovita Goiescu sora mamei. Pe aceasta rubedenie cam depărtată. se altoise între familii, o prietenie foarte de aproape. De şl mult mai vârstnic decât mine, Mir-cea îmi arâfs o foarte adâncă af^C- r , ’ ■ ţiune, pe care timpul nu numai că nu o slăbi, dar o făcu şi mai vie. Ne perduserăm din vedere de mult, dar ne gândeam unul !a altul; aşa că ducândumă la Paris după mcarfea mame», îl revăzui pe Mircea parcă m’aş fi despărţit de el în ajun. Totuşi mulţi ani trecu seră şi mult ne schimbaserăm şi unul şi altul. Eu crescusem, nu mai eram poşidicul care se juca cu smeul, (îşi mai aduce anunţe G ralul Piliat de aveniuracu smeul?) iar bieţul Mircea era atins detuber-culoză, groaznica boală care îl răpuse mai târziu. Mircea, vrednic urmaş a lui C. A, Rosetti t (Berii Coco, cum îi ziceau mulţi: Papa Roz. cum îi zicem noi), fusese izbit de traiul rău al clase'or de jos de pe atunci şl în afară de activitatea sa ziaristică, scrisese un teanc de nuvele, capodopere de gândire, simţimânt şi de stil; ale căror subiecte erau luate din viaţa poporului. Atât îl mişcau pe bietul Mircea aceste nuvele încât adesea plângea reci-tindu-!e şi îngăima.'— Săracii oamenii ! săracii oameni S „Bolbocofii ochii de broascâu, cum zice Eminescu despre C. A. Roletfi, pătrundeau sufletele si erau sinceri. Mircea moştenise de Ia tatăl său şi bulbucaţii ochi de broască şi pătrunderea şi sinceritatea ior. Mergeam pe la Mircea (Rue Gay Lussae) din când în când, dar numai Dumireca pentrucă numai Dumineca sau sărbătorile liceul dădea drumul internilor. £i eu eram intern. într’o zi Mircea imi citi o dare de seamă dramatică din „Romanul* isCălile AI Ciurcu asupra unei feerii de Alexandri (Fata Aerului). In această dare de seamă d. A. Ciurcu se p’ângea că piesele nu se jucau decât o singură dată la Teatrul Naţional şi că era păcat de cheltnelele făcute pentru a pune în scenă o feerie. . . Fota Aerului se jucă însă în serie şi cronicarul teatral al .Românului* primi astfel o desminţire care îl înveseli Ş’o mai fl adus aminte vieo dată răposatul Ciurcu de aceasta cronică teatrală ? Cine mai ştie astăzi de Mifcea Rosetti, de nuvelele ‘lui şi de nepreţuitul lui dar de evocaţiune? [AJDAVILLA. © BCU OÂNDtmA 3§5 Scrisorile unui răzăş 22 Februarie, Fdiarta Negrei Boc, boc... De-o săptămână, în fie-care dimineaţă mă trezeşte răsunetul unei securi. Uneori pare aproape de tot; apoi ecoul răspunde limpede în văzduhul îngheţat, departe, cine ştie unde, din adâncul întroenit al văilor. Astăzi dimineaţa n’am mai avut răbdare. Am plecat să aflu ce colţ de pădure se mai duce. Şi în vârful dealului, îmi păru o amăgire a ochilor. Grădina de la curtea cea veche dispăruse. Câţiva plopi mai înălţau crengi subţiri şi albe, ca nişte nervuri, la margine, lângă chioşcul cu acoperişul de ţiglă roşie. La rădăcina lor, un tăetor se trudea să-i răstoarne şl pe aceia la pământ. întinderea des-brăcată de copaci şi cu zăpada călcată în picioare, părea acuma imensă. Casa c.u zidurile galbene, grajdurile ruinate; toată gospodăria aceia părăsită, care în dosul grâ-dinei bătrâne luase de atâţea ani o înfăţişare romantică; îşi desvelea în soarele rece şi clar de iarnă sărăcia pereţilor leproşi. Era atât de trist, şi în jurul săniilor din vale ce se înşiruiau încărcate cu butuci, era o larmă atât de veselă de glasuri I.. De-acuma va rămâne şi acolo câmpul gol. Alţii se vor grăbi să dărâme şi ultimile mini, pentru a scoate pietrile bune încă de clădit. Un an, ori doi, în ierburile ce vor creşte înalte şi sălbatice dintre cioatele copacilor de odinioară, vor paşte viţele. Un plug harnic va întoarce mai târziu brazde acolo. Se va înălţa un lan verde. Din fântâna părăsită, va striga noaptea cu glas de strigoi, o vietate de baltă. Şi totul va fi uitat. Aleia presărată cu nisip mărunt şi jilav; copacii ciudaţi cu frunzele albe şi cu fructele roşii, plantaţi între brazii, întunecaţi; lacul unde o barcă cu o femee în vestminte albe, luneca lin în asfinţiturile când norii trandafirii aveau luciri de sidef, ca scoicile marine... Cel din urmă plop a căzut do-borît. Omul îşi încălzeşte mâinile ” un foc de crăngi umede. Şi ramul împins de vânt, se întoarce ue la cer, ca fumul unei jertfe defazate. C. ROBUL. Act sfârşesc „Scrisorile unui răzăşu. BELŞUGUL AMAR. O plantă sălbatec crescută In spinii din vechiul hotar, O plantă cu sucul amar Lumţnă de-amează-o sărută. Şl planta înalţi în soare O cupă bătută ’n rubine, Cu larg de văzduh să-şi îmbine Beţia-n amara el floare. Dar nimene floarea nu-i vrea, Şi lume pe-aicl trece multă... Aoleacă-ţl urechea şi-ascultă Cum curge veninul în ea; Şi-n toamnă vom trece noi tar Când veştedă ea se va stânge, Şi-atunci vom vedea cum tşi strânge Pământul, — belşugul amar... " G. TALAZ. VRĂJITORUL APELOR. Lopeţile rupeau şirul valurilor. Neagră şi tristă, barca se ţâra mai departe. Asfinţitul, cu raze ca mii de braţe întinse încă o seară deasupra lumei, îşi agăţa clipele peste privelişte. Marea şi fluviul. Delta din care suciau zborul, cocori; ruinele cetăţilor romane. Râpa malurilor; cetate zidită de Dumnezeu, luciul întins al apelor ce-şi desfăşurau în măreţie sbuciumul, scăpate din pădurile cu sălcii bătrâne, scorbu-roase şi până’n brâu înspumate. Mai presus de toate, cerul nesfârşit cuprins de înopfare, purta întâiele stele, sfioase fire de aur în nisipul albastru al unei alte neţărmurite mări de basm. Furtuna zilelor trecute, după ce purtase spre nisipuri leşuri de matrozi şi frânturi de corabie, părea că nu a fost nici o dată; atâta linişte străbătea din nou firea. Şi ca răspuns tăcut pentru sclipirea stelelor; lumini începură să scânteie în satul tătăresc.' Chiar pe turla geamiei, ruptă de un obuz odinioară, acum se pogorâseră candeli, preschimbând-o în coloană antică încununată de lumină — stâlp în mijlocul infinitului — de unde pornea înceată ca un plâns de albină, rugăciunea târzie a unui hoge, şi căreia îi răspundea murmur rugat de pretutindeni: — marea. Lopeţile întorceau acum dinţr’o singură parte barca căutătoare de pradă. Noaptea cobora peste umerii pescarilor. Fulguiri se aprindeau în fie-ce talaz, Dmtr’odată luna al-bâstri supra naturală, pe cei ce iscodeau de pe urmele uraganului, bogăţia. Dar nu. Cei trei vâslaşi căutau o taină mai de preţ. Doi erau pescari, al treilea purta în înfăţişare întipăritura îndărăptul căreia fiecine găseşte cu spaimă, presimţirea unei alte lumi, cu alte fui tuni, cu şi mai vijelioase patimi şl prăzi. Era din acei în stare să dea poporului ispita credinţei, că şi cu ajutorul iadului poţi învinge — ba chiar numai cu ajutorul iadului! Răsuflarea lor ostenită, o simţeai din bătăile rărite ale vâslelor, ce acum mai departe căutătoare se apropiau de mal. — Ne ai amăgit zădarnic! spuse unul din pescari. — Am pierdut şi pescuitul şi prada, cei din sat au cules în locul nostru şi bârnele bune de foc şi butoaiele plutitoare! Cel de al treilea, ridică din umeri: . — Butoaiele care piuase hă poartă auri Dacă nu aţi înţeles cu © BCU m Gândirea Desen de D«misn vasul negru scufundat în furtuna trecută e mântuirea noastră, puteaţi rămâne acasă sau să vă mulţumiţi cu pomenile ce le asvârle apa. Singuri aţi spus; nu era ca toate corăbiile, avea o înfăţişare de caic încovoiat, aşa, cum le-au apucat pe vremuri părinţii voştri.. Şi ziceaţi că este „corabia blestemată", fiindcă fără să se oprească nici odată, rătăcea în timpuri pe aici, numai în nopţi grele şi pierea fărăsgomot. Acum sunteţi siguri- că s’a scufundat. Aţi găsit chiar cei trei bani de aur, sunt străvechi; şi v’am. spus’o: nu poate să fie decât cea care plină cu bogăţii furate de piraţi, rătăcea de sute de sni! Eu am pândit locul în vijelie; l’am însemnat de pe mal la flacăra ful-gerilor şi aici trebue să fie şi este! — Să mă mai scufund odată? întrebă unul din pescarii... Acuma toată câmpia de ape se întunecase. — Uite într’adevăr, aici fundul nu e adânc şi strălucire se vede ca un cazan de auri E numai oglindirea lunei ce cade din ceruri ? Totuşi pescarul îşi desfăcu cămaşa şi în clătinăturile scândurilor se pregăti de scufundare. Dungi rare de lumină săgetând adâncul dovedeau trecerea peştilor uriaşi. Tăcerea înfiorată însemnă timpul nesfârşit, în care numai unul din pescari şi necunoscutul rămăseseră singuri. — Aici e comoara — zise acesta însfârşit. — Vom fi toţi bogaţi — rosti pescarul. — Vă voi plăti osteneala I adăugă streinul. Şi din valuri se ridică ceafa rasă a celuilalt tovarăş. — Nimic? . — Ba daiUn cazan mare rotund, cu toarte îngropate în nisip şi de care am legat frânghia! şi pescarul clănţănea de frigul de jos. Faţa necunoscutului, păru că scânteiază mai tare chiar de cât luna. Dar acum toată marea începuse întâi să vuiască, apoi să urle lung ca şi când haite de lupi ar fi cutreierat-o. — E un cazan plin şi greu; şi numai cu aur dacă nu or fi si pietre scumpe! Complectă vâslaşlil răsu-flund greu. — E al nostru! — E al meu! ţipă străinul, eu v’am chemat!. Vă voi plăti pescui-itul; dar e al meu, numai al meu, Ochi lui pironeau sub valuri misterul. ' — Eu sunt stăpânul. Eu am ştiut comoara, opriţi numai prin puterile ce îmi sunt date mie, comoara e adusă din noii pe lume. Eu am ştiut totul. Voi nu o puteţi pescui. E comoara păcatului... Numai prin mine o puteţi câştiga. Râsul întrecu acuma scâncetul valurilor, — Dacă ai ştiut toate, apoi nu ai de cât ce-ţi trebue, şi se cădea să cunoşti nu numai, cât ţi se cade comoara din adânc, ci şi cuţitul brâului meu! — zise, şi i-1 împlântă în inimă cel ce recunoscuse cazanul. Mâinile ucisului voiră parcă să prindă văzduhul şi căzu, în valuri. Celalt aprinzând o torţă de răşină privi cuţitul pe care nu îl păta nici un strop de sânge şi şopti: Toată barca e plină de sânge. — E numai lumina torţei! îi răspunse tovarăşul. Dar uite vrăjitorul pluteşte şi râde. Clipa era de spaimă. Valurile ridicaseră mortul lângă ei şi faţa lui holbată râdea îşi deteră seama că mort. — Frate! voia să ne plătească numai noaptea asta de muncă blestemată; lua tot şi rămâneam săraci! f — Fără el nu găsiam nimic: Acuma haide, — Fără el nu găsiam? Tu chiar crezi că a fost vrăjitor? Atunci trebuie să ştie că dacă găsim ceva îl ucid — Numai să nu fi fugit comoara... Trage funia, leag-o de belciugul di-napoia bărcii, chiar blesteamată comoara e acum a noastră, dacă trebuie să dăm ceva lui Dumnzeu, om da! Smuceşte vâslele! tare! mai tare! ai auzit? * • * * * 4 * * , * Un clocot ridică marea şi barca sări îu sus ca o frunză în stropii mari de apă. Flăcările verzi ale pi-erirei au fost văzute şi de pe maluri; cum în furie nimicitoare suiau spre ceruri cu tunet lung, vâl-toare fioroasă. A doua zi alte bărci pescuiau pe locul acela unde plutea umflat şi rânjit vrăjitorul. O cange a încercat să-l aducă, dar marea neliniştită H trase spre larg. — Aici a explodat mina! zise un cârmaci şi arătă un punct neprecis în întinderea valurilor ce se perindau la fel şi fără urmă. Sus pe cer trei pescăruşi albi vâsleau şi peiiră. Soarele îşi arunca suliţele pretutindeni. Pe maT în™ iarba mătăsoasă — pietrele verticale ale mormintelor turceşti păreau stafii împăcate chiar cu lumina zilei. Căte va femei în văluri lungi şi vopsite sălbatic — colindau malul. Cerul era adânc — întocmai ca şi apele. In zare o corabie neagră, stranie şi de formă neobicinuită se arătă pentru un răstimp, apoi în apele adânci ale depărtării, ca într’un trecut se ascunse iară. ADRIAN MANIU, © BCU QANDIRB4 IDEALISMUL IN POLITICĂ — Note pe cartea Iui Alessandro Levi: La soctete et l’ordre juridique. — Societatea eîntr’o continuă transformare. Şi observând fazele evo luţlei sale progresive şi regresive, dar totdeauna tinzând în ultima înfăţişare spre un real progres, pe mulţi oameni politici îi torturează întrebarea: Se poate coreene Idealism în politică ? Fi'ndcă aceştia privesc desfăşurarea materială a realitătei. fără a sesiză ideia in-sp'ratosre îndărătul reformelor pozitive, a faptului, — ajung cel mai adesea la o soluţie negativă De aici crâncena boicotarea a ideologiei în politică, ca inutilă şi chiar pe-iculoa«ă. Concent'a e însă fundamental falsă. Totdeauna societatea a fost călăuzită de idealuri. In slujba acestora s’au pus teoreHcianii, care au Dreg*tit marile reforme. Oamenii politici s’au raliat numai unei concepţii şi punând-o în concordantă eu nevoile reale ale societăţei, în lumina unui sistem de idei au rezolvat problemele sociale. O politică sincer realistă nu poate rsgoni idealurile din cercul realităţii : idealurile există în conştiinţa socia’ă si împing omenirea Ia acţiune Dar realismul răstoarnă teza idea'istă : nu e ideia care, independent de viată, toarce firul istoriei, ci viata, lupta naşte ideia, pentru a se lăsa apoi diriguită de dânsa. Deci ideia porneşte totdeauna dintr’o necesitate, dintr’o suferinţă socială. Idealurile însă îsvorăsc adesea în conştiinţa socială, înainte ca condiţiile societătei să le permită realizarea. Rea'izările aoar —r după sugestiva imagine a juristului Levi — ca fii trecutului şi deci sunt întârziate în comparaţie cu ideia, care e mama viitorului. Acest proces nesfârşit dintre fapt şi ideie, face ca viata socială să fie o criză perpetuă. Faptele sunt condiţionate de forţele, de energiile societăţei, ale căror rezultante sunt. şi pentru acest motiv determinant apar imperfecte, în timp ce ideia trăeşte din viata sa proprie, necondiţionată şi perfectă. A construi o concepţie sau a releva un ideal, e mu’t mai uşor de realizat ca cea mai infimă reformă socială. Şi atunci e natural şă anticipeze adesea ori necesită- ţile sociale. Stoicienii anticităţeifau înfierat instituţia sclaviei, înainte ca desfiinţarea ei să fi fost simţită ca o necesitate socială. Tot asfel Kant a discutat posibilitatea păcei perpetue cu un secol înaintea pacifiştilor contemporani. De aceia trebue să distingem idealurile unei epoce — fiecare epocă e cu idealurile Sîle distincte — şi oamenii politici au datoria să ţie seamă numai de acelea care pot fi inspiratoare a unei politici de realităţi, care prind în cadrul lor generos ceva din nevoile sociale. Spiritul critic al cugetătorilor pătrunde şi diseacă realitatea, discu tând în faţa „tribunalului conştiinţei şi aceluia aistoriei“ titlurile tuturor instituţiilor existente. Legitimitatea stărei de fapt e sdruncinată din temelii. Şi fiindcă ideia îşi are viaţa sa proprie, nestingherită de nimic, ea va distruge cu spiritul critic totul, ca apoi pe ruine să clădească în imaginaţia acestor teoreticiani o nouă lume ideală, eterată, mare de cal tăţi şi goală de defecte. E mai comod şi mai ingenios, nefiind nici o piedică în calea acestor creaţiuni ireproşabile. Politica de realităţi nu permite însă distrugere organizaţiei sociale existente, clădite cu truda atâtor secole de experienţă, pentru nebuloasa perspectivă de a construi în haos, ci recomandă ca toate m modificările ce le trasează evoluţia, să se înfăptuiască adaptând numai vechile cadre nouilor reforme, lăr-gindu-le în măsura necesităţilor imperioase. Ca titlu de exepmlu în ce priveşte idealurile care domină o epocă, e interesant de urmărit înlănţuirea de idealuri în politica internaţională, în marea problemă socială a co existenţei statelor. — Se cunosc trei concepţii în istoria dreptului internaţional, foarte deosebite între ele. însă bazate pe o evoluţie logică: 1. Este concepţia echilibrului european, consacrat* prin congresul dela Viena din 1815, având ca ideal păstrarea prin alinate de contrabalansare, a unui ech libru perfect între marile state europene, care să asigure şi existenţa statelor mici. 2. Concepţia principiului naţ'onali-tăţilor, născut din doctrina iui Manzini cu ocazia independenţei Italiei şi care a servit ca principiu Călăuzitor ia închegarea multor state moderne, dintre care şi Statul nostru. 3. Concepţia dreptului na-ţiuni'or de a dispune de sine, — născută în urma răsboiuiui recent Şi susţinută de Liga Naţiunilor. Sub auspîcii!e acestei concepţii de au*o-determina e s’au format toate statele înjghebate după răsboiu. lată deci trei idealuri, trei concepţii distincte în dreptul internaţional, care caracterizează câte o epocă deosebită, în decursul căreia fiecare şi-a avut apoqeul său, căci fiecare isvoră dintr’o imperioasă necesitate socială. De asemenea în istoria evoluţiei proprietăţei putem găsi o perindare de idealuri, fiecare din ele fiind strâns legat de împrejurările şi evenimentele epocei ce l-au zămislit. Un ideal se naşte totdeauna In vederea schimbă"ei unei stări de fapt. El se traduce cu timpul într’o concepţie statornicită sau mai exact într’un sistem de principii, în lumina căruia se vor rerova chesti-urile sociale. Astfel din idealurile asupra proprietăţei s’au înfiripat concepţii corespunzătoare, care au dominat fiecare epoca sa. atrăgând după ele un întreg sistem juridic şi social, întemeiat pe principiile de proprietate existente. Etapele evoluţiei dreptului de proprie* ate dovedesc aceasta. Intr’un succint tablou evolutiv, ideia de proprietate o găsim necontenit schimbată: — Ia popoarele pastorale din orient, unde se rezumă numai la o proprietate mobiliară. 398 compusă din obiecte de primă necesitate şi din vite — la Q eci, unde proprietatea imobilară, după concepţiile doctrinarilor filozofii aparţine Statului —■ la Romani, care concep proprietate pr vată ca apanagiul exclusiv al cetăţenilor şi la aceştia încă subordonată organizaţiei de Stat a familiei - în evu! mediu, când proprietatea mo-bilie/ă (sistemul ec rporaţiilor) şi cea îm-pbilieră-sunt opresate de servjtut'le' feudale — în timpul monarhiei absolute, când proprietatea privată e considerată ca cedată de monarch, socotit ca un'cui stăpân pe întreg teritoriul Statului — după Revoluţia franceză, care proclamă proprietatea individuală sacră şi inviolabilă — în fine în epoca contemporană, când pe temeiul principiului de utilitate socir ală, dreptul de proprietate e des-brăcat de unele din facultăţile sale, consacrate de timp. In acestă evoluţie sinuoasă a pro-prietăţei, trasată de cursul capricios al istorie', — fiecare concepţie a dreptului de proprietate şi-a avut influenta sa asupra instituţiilor sociale, a normelor politice şi juridice. In afară de idealurile generale ale unei epoce, care sunt pionii esenţiali ai progresului, avem interesele claselor sociale, ce sunt susţinute de teoreticianii fiecărei clase in diferite doctrine, dintre care fiecare îşi dispută în ăietatea în Stat, căutând să-şiimpue punctele sale de vedere. Doctrinarii se stră-duesc să ridice aceste interese în sfera principiilor, a mobilelor înalte, a idealurilor, Avem deci idealurile de clasă. Antagonismul, lupta dintre idealuri e prin urmare vădită. Idealul burgheziei nu poate fi identic cu acel al proletariatului, cel puţin pentru anumite raporturi ale vietei sociale. Idealul Iui Tiers —Etat înaintea revoluţiei franceze, nu putea fi acelaş cu al clasei clericale şi nobilimei. — Interesele păturei ţărăneşti înainte de răsboiu, erau altele decât ale marilor proprietari de pământ ____ şi dacă se ridică aceste interese Ia rangul de idealuri (democratismul de astăzi va fi dispus să le consacre numai pe cele dintâîu. ..) găsim iarăşi o iuntâ de idealuri. . Astfel asistăm la o necontenită frământare în sinul societăţii, care rezultă atât din amestecul intereselor, cât şi din lupta idealuri or. Care din e!e trebue ţinute în seamă, care sunt desemnate să găsească soluţie nevoiilor sociale? Doctrinele ce sintetizează interesele, credinţele şi idealurile unei clase sociale, sunt totdesuna juste ca tendinţe, fiindcă speculează realitatea şi se inspiră din necesităţile sociale. Sunt însă adesea false ca concepţie şi mai ales ca mijloace de realizare. Prin urmare pentru rezolvarea unei chestiuni sociale, e nevoie de coordonarea tendinţelor ce alimentează existenţa diverselor doctrine, căci fiecare reprezintă ceva din frământările, din ciocnirile diferitelor interese în epoca noastră de diferentiare extremă. De aici necesitatea unei armonii în rea izarea reformelor societăţi Şi acea armo-n'e e asigurată de un sistem împăciuitor, care să păstreze obiectivitate absolută în lupta dintre interese, să nu favorizeze o clasă socială în dauna alteia, să nu fie un sistem de castă politică. Radicalismul sub orice aspect, ca reacţionarism sau ca democra-tism exagerat, atrage consecinţe catastrofale în politică. Eclectismul, atât de desconsiderat în sis temele filozofice, e absolut necesar în siitemeie politice. Masele populare sunt străbătute adesea ori de curente violente, cu tendinţa marcată de ale îmbrânci în luptele politice prin singura forţă a instinctelor, înainte ca acestea s! fie pregătite, înainte de a aspira în mod conştient la emancipare. ___Aceste acţuni de surescitore a mulţime! au Ioc în epocile de criză morală. Astăzi, după răsboiul care a schimbat faţa iumei, suntem martorii unei teribile crize morale. E reacţiunea încătuşlrei maselor In fiarele ignoranţei şi ale opresă-rei economice şi acestă reacţiune şi-a atins maximul de violentă pe ruinile tiraniei ţariste din Rusia. La alte popoare, revoluţia, care părea inevitabilă, s’a transformat într’o evoluţie pacinicâ. La noi s’au lărgit cadrele democraţiei vechi prin înfăptuirea celor trei mari reforme: agrară, fnan-ciare şi reforma sistemului reprezentativ parlamentar, fără nici o convulsiune revoluţionară. Dar nu ş'a ţinut seamă în totul de idealu- QANblRBA rile şl interesele fiecărei clase sociale, căci transformările s’au făcut în pripă şi oarecum sub presiunea evenîmen elor din Rusia, ai căror spectru ameninţător n’am isbutit încă să-l gonim din minte. S’au neglijat poate şi idealurile generale ale epocei ce domină interesele stricte de clasă socială, s’au neglijat încă —- spun doctrinarii scrupuloşi — şi Idealurile de justiţie absolută, despre care voiu vorbi mai Ia vale. Nu întră însă în intenţiile scurtului nostru, studiu de a analiza aceste situaţii concrete şi în consecinţă vom închide paranteza. Mai presus Insă de idealurile evidenţiate până aici, avem idealurile de justiţie absolută, (dacă mi-e permis să întrebuinţez acest superlativ) care se sintetizează, după mine în două mari prind cui: principul unei juste repartizări a avuţiilor în sensul strict economic şi acest ideal formează preocuparea principală a economiei politice; principiul retribuţiei (suurn qu:que tribuere) — ca^e este * nucleul ideii de justiţie* — în accepţia largă â noţiunei. adică în înţelesul său etic şi juridic. Cu acest ideal se ocupă morala şi dreptul. Aceste două idealuri, unul economic, altul moral şi juridic, diri-guesc paşii societăţei spre progres. Ele constituesc sfera inspiratoare a acţiunilor omeneşti. Categoriile de 'dealuri relevate : idealurile de just ţie absolută, idealurile generale ale unei epoce şi idealurile de clasă socială din fiecare epocă, nu sunt banşant despărţite unele de altele şi deşi an-tagonite în unele privinţe nu sunt lipsite însă de puncte de contact (De pi'dă în exemplul nostru: jn evoluţa dreptului de proprietate, pe care l-am erijat în Heal general de epocă, coniribue foarte mult interesele sau idealurile claselor sociale). In concluzie conchidem că progresul social, opera dificilă şi complexă, datorită coîaborărei atâtor factori, rezultă din armonizarea categoriilor de idealuri statornicite, sub prolecţfunea supremă a idealurilor ie justiţie absolută. Omul polit'c, în căutarea soluţiei cele mai juste a unei chestiuni sociale, trebue că păstreze cu virtuozitate armonia între idealurile stabilite şi pentru aceasta, să urmeze calea mijlocie, călăuzit de principiul eclectismului. Emil Puşcariu. © BCU Qandirea m O COLONIE CULTURALĂ A FRANŢEI ? Intr'o carte recent apărută pe piaţa bucureşteanâ, în care se fac aprecieri pe cât de uşuratece, pe atât de pretenţioase, asupra unora dintre cei mai dificili scriitori francezi, se spune, chiar în prefaţă: „Atârnăm de literatura franceză din pricina bilin-guitaţii noastre, — cel puţin a clasei suprapuse. Nu putem seri în franţuzeşte, ceea-ce ar fi singura conduită logică -- iar în româneşte, unde imităm „în cercul nostru strâmt" nu aducem culturii generale nicio con-tribuţie şi nici un folos. Ca literatură personală, nu pu-tem Interesa pe nimeni. Va trebui să convingem Franţa că intelectualice%te suntem o provincie din geografia eiu 0 atare idee — în accepţiunea cea mai largă a acestui prea utilizat cuvânt — este, fără îndoială, surprinzătoare, Căci cel care o emite— şi încă într’un chip aşa de tranşant — o face, nu-cum s’ar crede — în buletinul de politică externă al unui ziar de suspect francofilism, ci într’o carte ce ar vrea să fie de gând adânc. Este o chestiune — nu de simţ, patriotic, nici de mândrie naţională. E o chestiune de demnitate personală ra să nu fii; — iar dacă eşti, să nu continui a fi, — pentru cultura franceză ceeace negrii din regimentele coloniale sunt pentru armata Franţei - Dar dacă autorul rândurilor sucite, — de mai sus, — acceptă, chiar cu satisfacţie, acest rol, — este o chestiune de pudoare să nu extinzi umilitoarea cugetare, pe care o formulezi — şi asupra — nu zic confraţilor, u marilor tăi înaintaş5. Aceasta —dacă gândirea siluită în fraze ar fi justă. Cu atât mai mult dară când această gândire este injustă.— Căci, în adevăr, a formula o asemenea apreciere, înseamnă a ignora —voluntar sau nu — însăşi evoluţia literaturii româneşti, Acea sta nu se poate întâmpla, de-eât într’o literatură, în care lipsesc deopotrivă: tradiţia, simţul demnităţii personale pudoarea şi — cu deosebire — un control critic — ar fi inutil, precum inutilă e veghea grădinarului când sămânţa abia pusă în pământ, nici n’a încolţit măcar —• ci părintescul îndemn, singurul de care au nevoe zurbag'ii vânturători de neghină inestetică şi inutilă. . Literatura românească, fără în-îndoială, a propăşit sub varii Influenţe. Au fost momente, când aceste influenţe au covârşit fondul nostru original: de pildă, epoca fanariotă, cu secătuitoarea înrârire greacă şi aproape întrega epocă ante - eminesciană, cu influenţa franceză, Dar acestea sunt numai momente, ce nu se pot confunda cu însăşi curba scrisului românesc. Căci fără îndoială, nu se poate uita că Mitropolitul Dosoftei, traducând psalmii cu frumoasă îndemânare, pealocurea chiar cu inspiraţie, — a scris şi versuri originale — încă de la 1673. Şi va suprinde pe mulţi această poemă, „scornită" de mitropolitul tălmaci: Cine-şi face zid de pace, Turnuri de frăţie, Duce viaţa fără greaţă ’Ntr’a sa bogăţie. Că-i mai bună depreună Viaţa cea frăţească . Decât arma ci dăstramâ Parte vitejascâ. Nu insistăm asupra calităţilor de ritm, mai ales din a doua strofă. nici asupra ritmului sufletesc al acestor stihuri, pentru care mitropolitul Dosoftei ar fi — astăzi — dat în judecata Consiliului de Război şi învinuit de crimă împotriva siguranţei Statului, dacă nu chiar de tacită afiliare al internaţionala III a dela Moscova .. De asemenea, nu este o simplă întâmplare că Miron Costin — pela 1677 —a scris o elegie —cea din-tâiu în limba românească: „ Viaţa lumii8 unde vrea să arate că toate în lumea aceasta sunt „numai ne-şte spume*, că viaţa noastră este „lunecoasă8 şi „puţină* şi „supusă pururea primejdiilor şi primeneale-lorH. Dar vrea să arate învăţatul boer, cu cultură leşească, — „mai mult" că poate şi în limba noastră a fi acest fealiu de scriso re, ce se cheamă stihuri“. In vremea aceea, erau primele încercări de literatură românească. Cum erau şi primele încercări de istorie naţională, care tindeau a statornici pentru toată străinătatea că suntem un neam, cu obârşie precisă şi onorabilă, — că existăm deci ca fiinţă sufletească. Au venit, pe urmă, încercările cărturarilor din Ardeal; a venit acel rodnic „curent latinist" — a căruia situare în ascensiunea noastră culturală nu s’a făfcut încă. A venit, în urmă de tot, renaşterea — cu Heliade căruia îi datorim formula— din păcate şi astăzi ascultată — „scrieţi, bă*ţi /“ Era formula vremii. Era nevoe să se scrie. S’a scris. Sa recurs la izvoare străine. Cum era şi firesc,— mai ales la cele franceze. In adevăr, era m în preziua eliberării noastre, Se agitau ideile sociale din Franţa. Prea de timpuriu, dar totuşi! Ne trebuiau legi. Am recurs la cele franceze. Eram în perioada de criză. O bancă mare. în asemenea perioade, împrumută de ori unde, oricum, oricât. Şi bine face! Căci trebui „să treacă hopul'.,. Am făcut la fel. Şi bine am făcut. Căci dacă am împrumutat peste măsură — nu e mai puţin adevărat că am ales, cea mai înaltă, cea mai generoasă cultură:—cultura franceză. N’am avut numai cultura franceză. Am avut şi reprezintanţi ai culturii ruse: pe Donici, pe Negruzzi, — acesta din urmă suficient original. Am avut şi reprezintanţi ai culturii germane—aceştia cu toţii originali: Kogălniceanu, iar în urmăMaiorescu, Eminescu, Slavici. Coşbuc, Iosif, Chendi, Popovici-Bănăţeanu... Am avut mişcarea întreagă dela „Con- © BCU 400 uandirea vorbiri". Atn avut şi oameni, care înainte de Alecsandri şi Maiorescu, au tras cu urechea la cele ce se spun ia şezători şi au scris în grai românesc, gânduri româneşd: Anton Panu, Creangă.,. Dar cine ar cuteza să-i numere şi să i claseze ? Căci un lucru e clar: am avut imitatori — ce literatură nu i are! — îi avem încă: dar am avut şi scriitori profund originali.,. Dovada! Pm avut-o zile'etre te rând s’a publicat Ia Londra o antologie de proză românească — Nu era prea bine făcută antologia. Dar mulţi din scriitorii traduşi, au fost apreciaţi pentru originalitatea lor. E drept: Caragiale — cu al căruia teatru de satiră am putea trece oricând frontiera culturală — e Intraductibil, E tot aşa de drept ; Creangă prezintă dificultăţi pentru cel ce ar încerca să-I traducă. Dar amândoi pot trece frontiera, v?dind un suflet românesc» Aceîaş suflet român. îl vom afla aiurea: Coşbuc, Slavici Sa- doveanu, Du'bu Zamfirescu, Fi-limon, toţi cei ce şi-au cules inspiraţia de aci din ţară, iar nu din antologia franceză. Iar dintre cei relativ noi, citez ca exemplu tipic pe Angheî, cu cultură prin excelenţă modern-franceză şi totuşi perfect original, aşa în cât tradus, nici cei mai cârcotaş recenzent francez nu-1 poate a’ipi vr’unui maestru parizian Nu voiu pomeni pe Eminescu, ale căruia poeme de valoare mondială, — pot oricând fi citate peste hotare, fără teamă — nu de a se confunda, dar nir i măcar de a se asemăna — cu vreun poet străin. Si la fel, — atâţia alţii. ’ Nu. Nu sintem o colonie a Franţei. Am împrumutat mult din Frarţa, în momentul nofâritor pentru cultura Românească. Imp umutul a fost feiicit. Apoi, când vremuri mai generoase ne-au îngăduit manifestări largi şi slobode, ne-am U părţit de cultura franceză, — a careia apropiere a fost fecundă şi utilă — şi am redevenit noi înşine... Dacă aii, într’o perioadă de sterilă imitsţiune, sunt unii care revendică rolul de „coloni culturali" nu este cinstit să asociem Ia eroarea lor generaţiie, care au urnit din loc cultura originală. ANDREI BRANIŞTE Cărţi şi reviste LE MONDE NOUVEAU (Anul VI. No. 3) Fevrier 1922. Paris Cum era de aşteptat; vâlva în jurai lui Reni Maran, scriitorul negru premiat de academia Goncourt, a departe de a se fi potolit- Lion Boc-qaet, publică un lung articol de amintiri şi elogii, En Afrlqixe iquatoriale avec Rene Maran, articol în Care romancierul negru e zugrăvit în cele mai roze Culori. Elev al unui liceu din Bordeaux şi mai târziu student al facultăţii de litere bordoleze, Ren6 Maran. publică primul volum în 1909, „la Maison du Bonheur". Peste un an, constrâns de neseCitaţile materiale, primeşte o modestă slujbă de funcţionar Colonial în Oubangui. Aei, atavismul înăbuşit se trezeşte în Contact cu solul natal: „Căci astăzi, Cu o inimă franceză, simt Că sunt în pământul străbunilor mei, străbuni pe Care îi reneg fiindcă nu am mentalitatea lor primitivă, nici gusturile lor, dar care, pentru această nu mi sunt mai puţin strămoşi" — scrie el, în 1910. Din acest moment se precizează în sufletul negrului europenizat, .dual’smul care se afirmă şi Baton ala, romanul premiat; — pe deoparte simpatia instinctivă ce simte pentru fraţii rămaşi barbari şi pe dealtă, obligaţiile secrete ce le are pentru civilizaţia ce i-a dat un suflet şi un Creer de alb, neobicinuit de cultivat- In aceiaşi scrisoare de mai sus, se întreabă: — ,,Ce au venit se facă Europenii pe acest pământ? Ei au spoliat inutil sărmanii oameni apatici, . etern somnoroşi’ Cărora civilizaţia le-a făcut mai mult rău de cât bine". De aCi, mutat dintr’o colonie în alta, dintr’un orăşel ori sat negru fără însemnătate în altul; duce o viaţă ameninţată de primejdii. Noaptea, de lângă dânsul, câinele ii este înşfăcat şi devorat de o panteră. Totuşi nu se simte înstrăinat în aCest deoor. Mai sensibil ca europenii splendorilor acestei naturi, adună impresii şi senzaţii, cari nu caută un cxsotism acut, ci se mărginesc să înregistreze realităţi pentru care ochiul şi sufletul europeanului fatal rămân zăvorite. De-am aminti numai a frază din Batouala: „Lentement, sortie de sa caseen nuages, la lune parcourt ses plantabons d’etoiles". Romanul a stârnit critci severe; autorul a fost acuzat de nesinCeritate, de căutarea senzaţionalului, de ne-patriotism. A fost învinuit şi de plagiat- Toată gama acuzaţiilor Un fapt rămâne totuşi în picioare — e un roman trăit Cei cari critică, nu cunosc viaţa Colonială de Cât din auzite, din lectură ori din grăbite Călătorii. Şi viata reală de acolo, e altceva şj, altfel de cât a descris’o dulceag şi romantic, dulceagul Loli. LA NOUVELLEREVUE FRANCAI SE an. 9 No. 101 Februarie 1922 Paris. Indestui cititori, şi scriitori chiar, francezi şi dinaltă parte, Continuă a socoti că numele lui Mallarmi şl Rint-baurl, nu corespund decât unei mis-stificări clocite în cenacclurile literare. Şi polemicile în jurul acestei chestiuni, dureasă de mai bine de două decenii. Albert Thibaudet tn Reflexfons sur la literaiure reia încă odată discuţia. nu pentru a învia o polemică vană. ei pentru a pune în evidenţă câteva „oneste precisiuni". Mallarme nu e imitat astăzi, şi daCă un scurt timp a fost imitat, aceşti imitatori au fos pur şi simplu ridicoli. Se poate judeca un sriitor după strălucirea clişeelor sale trerute în literatură Curenta şi după numărul de imitatori- Marii clasici din secolul XVII lea au fost imitaţi servil peste o sută de ani. Victor Hugo, a fost imitat încă Ia începutul acestui secol. Maiştrii simbolişti şi fraţii Goncourt, au fost aproape zece ani. Această proporţie descreseândă e semnificativă. Nu eşti imitat de cât în măsura în Care imitatorii se Cred originali, imitând. Vollaire se credea original îmitând pe RaCine, şi ţarine a reuşit mai bine >n tragediile sale de cât Euripide, imitându-1 Maliarm6 a început prin a imita pe Baudelaire (Rollinat îi spunea un Baudelaire în bucăţi care n’a putut fi niciodată lipit). îndată însă după debuturile sale, s’a orientat spre o originalitate paradoxală, o frică bolnăvicioasă de clişeu şi de comun. Astfel si-a oreiat-o manieră atât de personală de exprimat, încât o imitare a devenit îndată imposibilă. Cum se poate vorbi atunci de influenţa Iui Mallarme ? . MiCuI volum de versuri este însă scump, nu numai iubitorilor lui Mallarme,. Ci tuturor iubitorilor poeziei, franceze. Citindu-1, nu simţi contactul cu un mare curent de senzibilitate, de inteligenţă, de humanitate, cu o şcoală ori un curent literar însfârşit — ci simţi Contactul’cu însăşi poezia (JANUIREa franceză, dusă la extrema c6a mai desăvârşită şi logică. El este un Boi-leau al romantismului. După Cum autorul artei poetice, nu a fost un zeu al poeziei, ci numai un apostol al ei; tot astfel Mallarme face un serviciu spiritual celor trei curente ce-şi dispută secolul XIX lea, romantismul, parnasianismul, simbolismul. Influenta lui Mallarme, rămâne dar cu caracter formal, modificând mai mult atmosfera decât obiectul literar. Un şingur moştenitor direct a lăsat: Paul Vâlery- Influenta lui Rimbaud e de altă natură. Ea poate fi Comparată cu acea pe care a avut-o Petrus Borel în epoca romanti ă Direct a inspirat pe Claudel şi pe Jarry. El a lăsat în literatură o manieră nouă de simtit natura, fapt provocat de mania de vagabondaj care l-a ţinut toată viata pe drumuri. E o literatură de om în vecinică mişcare. Poezia sa e poezia naturei, L'-EUROPE NOUVELLE. Anul V No. 6 — 11 Februarie 1922 — Paris. Al IX lea Congres panrus al Sovietelor, a votat două resoluţiuni, una. asupra situaţiei internaţionale, a doua asupra politicei economice. L’Europe Nouvelle publică textul integral al acestor resoluţii; interesante acum când la Conferenta dela Genua se înCearcă a se precisa Condiţiile reconstrucţiei europene. Noi reţinem din prima resolufie, asupra situaţiei internaţionale, raporturile sovietelor cu România• «Cu guvernul român — spune resoluţia — Rusia şi U.raina schimbă de doi ani o corespondenţă ' oficială, asupra reuniunei unei Conferinţe însărcinate să închee între ambele părţi un tratat. Cu toate că prin acordul dela 9 Martie 1918, s’a angajat să evacuese Basarabia tntr’un termen de două luni. guvernul român nu numai că nu şi-a executat promisiunea, dar ocupă până astăzi Basarabia Cu trupele sale şi-a introdus în ţară o politică de teroare, sdrobind în sânge toate tentativele masselor basarabene de a sCutura jugul intolerabil al românilor. Cu toată această violare flagrantă a drepturilor e'ementare ale Basarabiei, ale Ucrainei şi Rusiei: guvernul rus şi ucrainian dornice de a asigura pacea pe frontierele accidentate, sau declarat dispuse să angajeze cu gu-, vernul român tratative pe toate chestiile litiginoase, între Care intră şi Basarabia. Dar guvernul român refuză să înceapă tratativele. In aceleaş Imp în România, cu participarea activă a autorităţilor române, se formează şi se înarmează bande albe ale partizanilor lui Petliura. In No-embrie (1921) aCeste bande au făcut o incursiune pe teritoriul ucrainian, la Tirosol, şi au fost respinse de trupele roşii. Cu toate acestea detaşamentele lui Petliura, fac din nou preparative pe teritoriul român. Tot acolo se prepară noui încercări ale banditului de drept comun Mahno". Aci sfârşeşte, capitolul privitor la România, din raportul preşedintelui celui de al IX lea Congres panrus. Ţinând socoteală că raportul înCepe cu acest capitol şi că deci sovietele consideră relaţiunile cu noi, Ca cele mai importante, pentru viitoarea politică externă a sovietelor; — ne surprind inexactităţile cuprinse acolo Ori guvernul românesc ne-a ţinut înadins într’o ignoranţă a celor Ce se petrec şi se pregătesc în şi cu Basarabia ! Nu ştim nimic de angajamentul de evacuare al Basarabiei, din 1918. nimic despre refuzul de a începe tratativele — dimpotrivă, delegaţii noştri după cât se pare, au luat contact cu delegaţii ruşi la Varşovia, încă din toamna trecută. Nimic nu ştim despre bandele lui Petliura, despre ciocnirile de la Tirasol", despre preparaţiile lui Mahno. E un adevărat roman politic senzaţional. Şi ne întrebăm iarăşi dacă nu avem datoria să informăm streinătatea şi să desminţim aCeste basme roşii . . . A REVISION OF THE TRE-ATY lohn May nard Keynes, (Mac, millan and Co. Londres). E cunoscută vâlva pe care a stârnit-o acum doi ani, Cartea lui lohn Maynard Keyens; Consecinţeleecono-mice ale Păcii. Erau profeţii sinistre. Ele impresio-onau cu atât mai mult, Cu cât auto-torul fusese represintantul oficial al finanţelor britanice la conferinţa Păcii până Ia 7 Iunie 1919, şi delegat la consiliul economic suprem, de unde şi-a dat dimisiunea ou sgomot fiindcă tretatul de pace era inaplicabil şi clausele economice imposibil de executat. Experienţa de doi ani încOaCe a dat în mare parte dreptate economistului dela Cambridge. Doi ani de decepţii, au desilusionat învingătorii ' «Oi şi au maturizat opinia publică a lu-mei. Astfel 1. M. Keynes socotit venit momentul să dea un nou asalt tratatului de la Versailles, Această a doua carte, e continuarea celei din-tâii. In primul rând autorul recunoaşte Că profeţiile sale pesimiste din 1919 nu s’au împlinit chiar atât de brutal cum se temea. Dar dacă a fost evitată catastrofa Europei, aceasta s’a întâmplat numai fiindcă oamenii de. stat ai aliaţilor nu au îndrăznit să aplice Integral tratatul. E îndestul să vedem cum aliaţii au redus pretenţiile din 1918. Pentru a face mai uşoară comparaţia, I M- Keynes, reduce suma totală şi plăţile anuale, în anuităţi fiXate la 6% din totalul general. După acest tablou» evaluările Lor dului Cunliffe şi Lloyd George, la alegerile generale din 1918, se urcau la 28,800,000,000 mărci aur; la 1919 Klc-tz, în Camera deputaţilor scădea aceasta sumă Ia 18 miliarde, Comisia de reparaţii în April 1921 o reducea la 8.280,000,000 mărci aur, iar după acordul dela Londra din Mai 1921, şi această cifră a fost redusă la 4,600,000,000 mărci aur. Cum se vede pretenţiunile au scăzut vertiginos. Totuşi clausele despăgubirilor rămân inaplicabile. Soluţiile lui I. M. Keynes prevăd o scădere şi mai simţitoare a despăgubirilor, evaluate la 38 miliarde mărci în; aur. Din această cifră Angliea va trebui să renunţe la partea sa, Cu excepţia unui miliard care să fie atribuit reconstrucţiei Austriei şi Poloniei. Restul de 21 miliarde mărci în aur, să fie repartizat între Franţa şi Belgia, Franţa 18 miliarde şi Belgia 3 miliarde, plătibile în 30 anuităţi fixate la 6% din Capital, 5o/° dobânzi şi 1% amortizare. Cu aceasta socoteală Franţa va încasa anual 1080.000. 000 mărci aur şi Belgia 180.000. 000. Solu}ia economistului englez, cere sacrificii mari Angliei şi Statelor Unite. Semnificativ e că despre despăgubirile Ce s’ar cuveni Celorlalte state mici; România şi Serb'a nu se pomeneşte nimic. Generozitatea financiarului dela Cambridge nu ajunge până la bietele Jări Dunărene. DACQRO yiANlA buletinul „Muzeului . limbei române" condus de Sextll Fuşcariu, profesor universitar şi membru al Academiei române. Cluj 1921. — In ţara tuturor certelor politice şi a goanei după avere, este un Colţ retras al hărniciei şi al munCii în slujba unei gând frumos ; „Mu- gândirea zeul limbei române" îi e numele care ar putea fi sugestiv înlocuit cu cel al vre’unui vechiu schit, unde călugări se îndeletniceau Cu cercetările cărturăreşti intr'o vreme prielnică numai tâlhăriilor şl prea puţin sporului cultural. Domnul Sextil Puşoariu, Omul — nu zicem profesorul, ci omul — atât de f resc şi de artist chiar şi in ştiinţa şa. a înfiinţat aici în Cluj un lăcaş, unde împreună cu vr’o câţiva prieteni ai săi caută să pătrunde în taina vorbei românşti• Aci se pregăteşte Cu sârguintă aleasă marele dicţionar al Academiei conceput de mintea unică a lui Hasdeu, sarcină destul de grea pentru mai multe generaţii de albine ale filologiei; şi nu numai atât: aci a se pregăteşte unitatea limbei noastre literare, de care scriitori noştri se interesează prea puţin, şi de aCi va porni poate un înteres obştesc pentru studiul şi Cultivarea limbei române. Cu oareşicare întârziere esplicabilă prin greutăţile, cu care luptă orice început, — Muzeul şi-a publicat nu de mult întâiul anuar cu un material atât de bogat şi de variat că rămâi aproape uimit de entuziasmul savant al Celor ce Iau alcătuit Legenda, Că între filologi nu e cu putintă o colaborare prietenească, a fost dată de minciună. Anuarul cuprinde un studiu mai lung pentru specialişti de d. Vasile Grecu asupra „Erotocritului lui Cornaro în literatura românească", o serie de articole ştiinţifice şi literare, ş. a. m- d. Laicul, dupăce învinge uşoara teamă ce i-o înspiră nenumăratele notiţe şl citate, e încetul cu încetul ademenit de căldura cu care se pot scrie aceste lucruri Astfel ori ce om cu oarecare cultură generală poate urmări fără să se poticnească multe dintre articolele publicate şi în deosebi etimologiile. Ca model poate servi bună oară etimo'ogia cuvântului „şuchiat14, datorită dlui Sextil Puşcariu: Cuvântul şuchiat nu s’a desvoltat nici dintr’o forma şupliac, nicî n’are a face nimic cu şubred., cum credeâ Cihac (II 395), ci este ungurescul sUket (siket), care însemnează ’surd’. Şuchiat se întrebuinţează prin Ardeal şi Moldova şi conţine aceeaşi idee pe care o redăm prin „într’o ureche" De fapt, omul surd. care neînţelegând ceea ce-i spui, iţi răspunde anapoda, îace impresia unui care nu-i cu toate minţile. In dia-lectu vienez surdului i se spune tSrisch, care nu poate fi altceva decât târicht sau târlg 'nebun’- Dar chiar în ungureşte aflu, la Szinuyei, pentru siiket şi explicaţia „tompa", adecă ’idiot’, iar compoziţia săke-boka e tredusă prin „a ki se 6rt, se hali", adecă „cel care nici nu înţelege, nici nu aude". In glosarul făcut de Damă la Prover-btU Ini Zanne vpl. 11, şuchiat e tradus prin ’creux, vide’. Dacă deschidem însă cartea la pag. 468, la care sântem trimişi, întâlnim locuţiunea: Îşi face urechea şu~ chiată, în care acest cuvânt e întrebuinţat încă în înţelesul orginal de „surd". Cât despre varianta deşuchlat, care se găseşte în Muntenia, aceasta trebue analizată ca des + şuchiat. iar compunerea cu prefixul des- se datoreşte influenţei unei serii întregi de cuvinte cu înţeles asemănător, precum: desmăţaţ, deşănţat, destrăbălat etc- . Tktin traduce, în Dicţionarul său român-german, pe deşuchlat prin ’der im Kopfe nicht richtig ist, ve-drettî, nărrich’, deci ii dă tocmai înţelesul cuvântului şuchiat. Din - informaţiile ce le-am cules, reiese însă că deşuchlat are altă nuanţă de sens, care explică traducerea de ’zerfetz, zer-lumpt’ pe care o dă Polizu cuvântului. Astfel deşuchlat se zice de un om care are. înbrăcămintea în dizordine (comunicat de G. Vâlsan), iar unii scriitori îl întrebuinţează cu sensul lui deşănţat, bizar’, astfel Caragiale (Schiţe 69/4), care vorbeşte de „gesturi deşucheate“ ti St. O. losif, în traducerea poeziei Lenore de Biirger: - ■ Acum se strâng în cimitir Stafiile Ia lună, Şi-o horă deşuchlată ’ntind Şi cântă împreună. De prof. V. Bogrea, cu o largă (rudiţie aduce o serie de Contribuţii nu numai filologice, ci şi culturale-Foarte ager şi subtil construite sunt etimologiile dlui prof. N. Drăgan, care urmăreşte unele nume de munţi şi locuri dela noi până în rădăcina lor tracă. — Credem ă munca aceasta îşi va găsi răsunetul şi în alte domenii ale ştiinţei, şi că mâne vom fi în plină renaştere culturală. FERICIREA. Dramă în trei acte de IgnotilS. Bucureşti. Cartea Românească, 1922. O piesă de teatru, de un necunoscut care-şi păzeşte cu încăpăţinare anonimatul; e fără îndoială Condamnată să nu cunoască succesul. Gândiţi-vă; anonimul nu are nici prietini în redacţiile ziarelor şi revistelor şi aCelaş anonimat îi interzice autorului să pună în mişcare tot aparatul Cuvenit, pe lângă Comitetele de lectură ale teatrelor oficiale, pentru a-şl face piesa juCată, ori măCar citită. Dar piesa mai are şi un mi Cuvânt înainte, în Care se spune Că „în jertfă e fericirea supremă Introducerea e îndestulă, pentru a alunga lectorul deprins să găsească în piesele de teatru drame financiare, tragedii violente de iubire sau aşa zise „satire", în Care autorul de fapt se Complace în zugiă-veala unor vicii Ce excită spectatorul şi asigură a reţetă frumuşi ă de fiecare reprezentaţie, Morala tolstoiană a piesei rămâne dar încă o piedică Ia succes. Imagirtaţi-vă! O piesă unde adulterul e platonic, şi doi; oameni Care se iubesc îşi jertfesc de două ori iubirea, fiindcă „în jertfă e fericire supremă*. Brrl prudent a fost autorul Că şi-a ascuns numele, pentru a-1 feri de oprobriul publicului din anul 1922-lea de la Cristos. Prinrielie două acte au Vioi'.iune şl simplitate dramati'ă, autorul anonim nu pare de loC a fi un novice al teatrului. Scenele se de făşoară Cu logică firească, drama se precizează emoţionant şi sobru. Actul ai treilea, Cel puţin la lectură, lasă însă să seîntie-vadă prea albe sforile — şi aceasta e cu atât mai vizibil, Cu Cât e actul jertfei şi acel Care trebue să susţină tot interesul dramatic al piesei. E poate însă o slăbiciune Care se pre izează numai la Ie tură şi Care pe sCenă, poate să devină dimpotrivă, de un efect puternic, Şi piesa s’ar Cuveni juCată. Va avea fără îndoială mai mult suCCes decât Hero şi Leandru, şi atâtea prăfuite tragedii, pe care Ie desmormân-tează din arhive, repertoriul Teatrului Naţional din Cluj, deopildă. NAPK&LET, an IU, no. 3, 15 Februarie 1922- Literatura maghiară ardeleană a găsit în acest număr al revistei Clujene doi înfocaţi apărători D- losif Nyiro, în articolol .Ardealul nu se regăseşte", face aprecieri bune privitor la izvorul, dela care să pornească scriitorii ardelenii- Constatarea ce-o faCe, e actuală şi pentru literatura noastră ardelenească: scriitorii de aici s'au prea desrădăcinat, nu mai au reazimul pământului de unde au pornit Ungurii_ ardeleni au rării ardeleneşti, dar nu ale Ardealului. Dar semnalul s’a dat acum. Un scriitor săcui a încercat să faCă legătura între literatura cultă despământănită şi cea poporală. Îndeamnă să se urmeze această cale: să se ’ntoar ă literaţii (a popor, să facă să apară opera acestuia, opere despre acesta. Despre aceeaşi literatură ungurească ardeleană vorbeşte d- Şt. Bor-bely şi-o defineşte în chipul următor, dupăCe spune, Că Ardealul n’ar putea nici când crea un Dostoiewsky, sau un psiholog ca Balzac, ori un Gogol care să plângă sublim; „Prozatorii tipici ardeleni îşi desvoltă povestirea cu o vioiciune dramatică. N’au Când se opri la câte un epizod poetic, ca de pildă Iokai (romanCer din Ungaria), Uneori stilul le e lipsit de frumuseţea poe,tică. Dar în toate aceste opere grăbite, e câte o viaţă ciuntită, o năzuinţă piezişe, puţin humor acru, puţin din aCel „vanitatum vanitas" Care nicicând nu se ogoeşte. Literatura maghiară ardeleană e un mănunchi de întâmplări personale, care străluceşte, se Complică, se formează © BCU OÂNDiftfS 463 şi când începe să iasă din cadrele strâmte personale, vrând să devină temă literara internaţională, se rupe”, Două portrete din Ardeal: Gyârfâs Elemer şi Bernâdi Gyorgy, fruntaşi unguri ilustraţi în actualele lupte po-liti e. Partidului naţional ardelean i-se consa ră două pagini: acest partid român, spune autorul d. Wes, e legat de Ardeal; întruchipează idea de „Ardeal“şi trebue să fie al acestei provincii, al românilor, după cum e şi al minoritălilor. Ceace însă nu înseamnă, că minorităţile se pot încrede şi azi în el. Fiindcă partidul 'nafionai, în ce priveşte minorităţile, are alte arme de luptă şi tactică, decât cele ce-i trebuesc pentruCa să poată întruni toată încrederea minorităţilor. Partea literară frumoasă : o scenetă psichclogică puternică de cunoscutul scriitor Kâdâr mai multe versuri, printre care trei traduceri din vechea literatură japoneză, făcute după traduceri din literatura occidentală. Numărul acesta al lui Napkelet îl înohee o obiectivă şi elogioasă re-censie a revistelor româneşti; datorită dl ui AI Kereszturi. Cronica măruntă în jurul „rollandismului” s‘a ivit, — * n’am putea spune o polemică — dar un schimb de scrisori, ce au stârnit în cercurile de literatură humanitaristă, o oarecare emoţie. E un schimb de scrisori publice, . între-Henri Barbusse, directorul revistei Qartă, şi Romain Rolland. Autorul Iul Jean Christophe şi Cle-rambauit, a refuzat încă dela început să se alătureze mişcării Ceartă. Astă-zi se vede silit să-si expiiCe această rezervă, 1 s’a spus chiar din această pricină că e: un mistic în disponibilitate, Romain Rolland fuge de acţiune, fiindcă nu vede pentru moment nică-eri scăparea. Acţiunea din Rusia nu o dat loc de Cât la greşeli fatale şi crude- Autorii acelui dezastru şi-au luat o dublă răspundere. Faţa de massele sacrificale şi faţă de ideile Compromise. Dar în afară de aCeastă rfealizare imediată a visului humanitaiist *—şi care e dat greş — roiul unui gânditor şi artist stăpânit de aceste idei, se poate rezerva pentru o acţiune ori influenţă, mal îndepărtate în viitor, dar mai feCunde. E un rol încă, de educaţie a sufletului. „Vaste straturi subterane se îngrămădesc în sufletul umanităţii şi curente profunde le mişcă din adânCuri. Atenţiunea grupării Clartâ se restrânge prea la suprafaţa lumei; ea raţionalizează viaţa la exces. Şi tendinţa de la ClartiS, ar părea că reduCe enigma evoluţiei omeneşti la o problemă de geometrie Euclidiană". E o concepţie abstractă o omului» bazata pe infailibilitatea legilor fundamentale — pe când omul e un izvor vecinie agitat de energii subConştiente, de forje primitive si de svârColiri Cosmice, Ce nu pot fi încâdrate în calculele unei geometrii revoluţionare, cum şi-a propus „Clartă". Şi revoluţionarii din Rusia, şi cei din toată Europa, dacă ar avea prilejul; ar subordona totul reso-nului de Stat. Militarismul, teroarea poliţienească, forţa brutală, au trecut ia o dictatură comunistă, de Ia una plutocrată. E numai o schimbare de tiranie, Romain Rolland, socoate că omenirea va treCe printr’o „Criză de Creştere”, ale cărei Convulsiuni actuale, Cu răz-boaele, revoluţiile şi celelalte schimbări, nu înseamnă decât o uşoară svârColire a începutului, Criza de abia se deschide Şi datoria gânditorilor e să pregătească sufletele pentru aceasta epocă, pe Care ochii noştri nu vor vedea o, dar în Care va supravieţui c eva din spiritul nostru, de vom fi ştiut să alegem un colţ luminos din turburarea şi negurile de acum. Astfel, Romain Rolland se izolează mai îndepărtat de contemporanii săi. Va mai fi atacat — „prieteneşte” cum scrie Barbusse, — încă pe un front, pe acel al tovarăşilor de eri, atraşi de acţiunea violentă fi şi a te simţi fiul unui om mare este mai adesea un, motiv de desnădejde de cât o fericire. Când eşti prea aproape de un părinte plin dc geniu, rişti să te inăbuşi şi să te asfixiezi, ca vlăstarul, crescut prea aproape de un stejar puternic şi prea umbros ,,— acestea le scria acum câteva decenii, Saiut-Beuve, despre Louis Racine3 fiul lui Jean Racine, înăbuşit de gloria părintelui său, legal şi literar. - Acelaş lucru s’ar putea spune acum despre Maurice Rostand, umbrit de gloria celui care a creiât Cyrano, L’Aiglo n, Chanteelaire. . . Celebritatea paternă, nu a servit de cât la uşoare succese de bulevard, Fiul lui Edmond Rostand — fiul cel mai mare, căci şi Jean Rostand scrie — şi care n’a moştenit de cât mecanismul şi talentul versificaţiei, urechea şi da viatura, meseria însfărşit. A mai moşteni şi setea de succes. Ii lipseşte însă suflul. Dacă s’ar putea afla . şi în franţuzeşte diminutive, ca în italieneşte din Tlţien — Tizianeilo — am putea spune că Maurice Rostand, e un Rostantinet Eără numele care să apese, autorul „Gloriei" ar fi avut o carieră mijlocie literar#, dar porte una ce evoluţie firească. înconjurat de admiratorii părinteşti, de o lume unde succesul şi gloria fac monedă curentă; Maurice Rostand neputând ajunge geniul tatălui, îşi mărgineşte ambiţia Ia popularitatea de salon, la o glorioiâ femeninâ, la efemerul sud ces întreţinut de foiletoanele cotidiane-lor şi de revistele ilustrate ce-i reproduc figura androgină. Şi astfel e acolo 6 mică tragedie, cum ar numi-o Bourget. în manierisnul său de buduoar;— ,0 tragedie de salon". Teoria selecţiei şi-a găsit o aplicare de * utilitate socială. Cam ciudata şi drastică. . . Dar nu vă speriaţi, lucrul se întâmplă tocmai în America. Bărbaţii şi femeile eăite;;din închisoare, copii de alcoolici, cei cari dau semne de anomalii sau perversiuni sexuale, sunt parcelaţi în colonii unde se aplică. . . desovari-sarea femeilor şi castrarea bărbaţilor. Judecaţi numai ce ar risca astăzi Edgar Poe şi Jack London alcoolici, sau Wallt Witmann, dacă ar călca pe terhorul Caii-fornieii, pământul făgăduinţei de odinioară unde în r’un singur an s’au fabricat 220 de eunuci. Această nouă selecţie, aplicată ca într’o herghelie oarecare, a stârnit protestări tocmai în Franţa. In La Connaissattce directorul revistei Rene-L. D-yon,. se în» treabă alarmat ce s'ar întâmpla, dacă după metoda californiană s’arfi parcelat, printre anormalii destinaţi desexuării, gen i şi talente ca Verlaine, Rimbaud, Baudelaire, Viliiersde Lisle*Adam, Gerard de Nerval, etc. etc? Viitorul omenirei constă oare în uniformizarea speţei omeneşti, prin mediocrizare, prin crearea, unui tip mijlociu, pe cale certificială aşa cum fac crescătorii de curcii şi cultivatorii de sparanghel ? \fon Journal soas laterreur, de Zenalda -* ■* Hippius soţia romancieru ui Merej* kovschi, tradus în colecţia publicată la Paris de Bossard, aduce amănunte dramatice asupra vieţii Intelectualilor ruşi sub regimul sovietelor. Niciodată n’a existat o înăbuşire mai sistematică şi mai crudă a spiritului, prin cenzură, tortura foamei, a închisorei şi a nesiguranţei de ziua de mâine. E moartea lenta a unei civilizaţii. E îngrozitorul spectacol ai Intelectualului flămând, în sdrenţe, lipsit de hârtie, cerneală şi pâine, ucs de două ori- ; odată în cugetare şi a doua oarâ în biata fiinţa fizică, coborîtă în rândul animalelor vagabonde, ce scurmă în gunoae pentru a descoperi rămăşiţe de murdării ce se pot mânca. . Totuşi se pare că viaţa intelectuală, ca o flacără slabă şi tremurătoare- renaşte tn ţara sovietelor. Raoul Labry în „Le Monde Nouveau” (N:3— fâvrier jpublică însemnări Inedite în această privinţă, culese din scrisori şi din măr uriile ultimilor călători întorşi din republica foamei şt a apocalipsului. Gorki, omul care a făcut atât rău Rusiei în timpul revoluţiei, îşi ispăşeşte o parte din păcate încercând să salveze” ultimile rămăşiţe de gânditori, lntr’un grup de aziluri; „Casa literaturei şi artei" şi „Casa Ştiinter, aceasta din urmă instalată în palatul Măriei Pavlovna din Petrograd — a reuşit să adune scriitorii şi savanţii neseceraţi încă de foame Şl molime, dându-le putinţa de lutru. Ape- '«>4 lurîle lansate către intelectualii din Anglia, Franţa, America, Finlanda şi Praga au avut răsunet. Ajutoare în bani, haine, hrană, au ajuns prin Helsinfors, până ia captivii închişi în Petrograd. Astfel anul 1921, a adus în Rusia o adevaretă resuscitare înteieetualâ; — în acest an s’au produs în literatură, arte şi ştiinţă, mai mult de cât în ultimii trei ani la un Ioc. Bilanţul întelectual, al acestor din urmă ani, e tot atât de dureros ca acel al producţiei agricole, metalurgice, minere şi industriale de sub regimul lui Lenin. Câte-va date, din producţia librăriei ruseşti, fac de prisos alte amănunte. In 1916 se numărau 16,140 publicaţii div. » 1917 12,297 „ »». „ 1918 f! 7,522 „ it i „ 1919 3,827 „ 0 „ 1920 ’ *» 2,468 „ P Iar dacă din aceste din urmă cifre, scoatem broşurile de propagandă râspândidc cu profunziune de guvnu în toată fosta împărăţie moscovită, nu rămâne aproape nimic pe socoteala adevăratei literaturi şi ştiinţe. In afara de câteva culegeri de versuri, ca ale lui Alexandru Block. deo-pildâ, de câte-va mici căni asupra decembriştilor şi de două tomuri ale lui Soro-kine. supra Fundamentului Sociologiei, nu s’a mai tipărit nimic de seamâ=ori-ginal în ultimi trei ani. In schimb s’au făcut câteva reeditări; o ediţie populară din Cehov, Qogol si Puş'chin. O reeditare a operii lui Herzen in 10 volume, şi câteva traduceri din franceză, între care Les Dteux ont Sotf, Anul 1921 aduce o renaştere. Câteva case noui de editură, Mysl, Prav o şi alte-câteva din Petrograd şi Moscova, par a se fi emancipat de tutela Sovietelor. Casa Literaţilor, a dat dovadă de o mare activitate, a fondat o revistă de literatură Dilunară „Analele Casei de literatură” care se vinde cu 2000 ruble exemplarul. Primul număr conţine un articol Intitlulat Poezie şi revoluţie apropos de Al. Block, studii asupra lui Boborykin şi Stasof ţi trei scrisori inedite ale lui Ce-kov. Aceiaşi casă’ sub titlul Ştiinţă şi Scoală, publică o serie de lucrări filozofice şi istorice. O Etică de Radlof, p introducere la logică de Pavarin ne, Filozofie, a invenţiei şi invenţia în filozofie de Lapscine, fostul profesor de filosofie la Universitatea din Petrograd, cum şi alte lucrări de Kareief şi Zeiinschi. . . Astfel din întunericul Rusiei flămânde, eei din urmă supravieţuitori ce mai pot gândi cu toată istoveala, incearca o reabilitare a intelectualităţii. De prea multe şi prea bune traduceri, n’ am avut a ne plânge niciodată. Neam trezit în literatura, silabisind cele dintâi cânturi ce pot încăpea într’o antologie; atunci când sriitorii altor naţii priveligi-ate, însemnaseră demult un capitol în literatura universală. Treducerile sunt dar mai mult de cât justificate. Pentru puţinele fiori rare răsărite până acum în solul naţional, nu avem de-ce trage împrejur un zid chinezesc. Generaţiile trecute de scriitori, par a fi înţeles aceasta. în opera lor, au găsit întotdeauna timp, să ne lese o traducere ori mai multe, din poeţii ori romancierii cu înrudire de suflet. Chiar cei mai apropiaţi de noi, Coşbuc şi losif; au jertfit o mare parte din truda nopţilor pentru a transpune în scris românesc opera lui Virgil, Sacontala lui Calidasa, ori cartea cântecelor lui Heine şi baladele lui Uhland. Editorii, când în gospodăria lor tipografi-cească, rezervau câteva cărţi pe an, traduse din literaturile streine, apelau câteodată şi la scriitori de-ai noştri cu recunoscută carieră literară; şi nu recoltau întotdeauna manuscrisele cu traduceri de la şcolari neisprăviţi* femeile cu boală de scris şi alţi torturatori ai sintaxei natale. Am avut astfel, povestirile lui Maupas-sant traduse de Mihail Sadoveanu ori Emil Gârleanu, schiţele lui Cehov traduse de N. Dunareanu, romane franceze traduse de Haralamb Leca, o parte din opera lui Fogazaro şi dacă nu mă înşel şi Logodiţii lui Manzoni, în tălmăcire românească de D. Tomescu. Fireşte înşiruirea e necomplectă. Ne-am amintit întâmplător o tradiţie care exista nu mai departe de acum zece ani în urmă. Şi astăzi? Destul să cităm din catalogul unei edituri oarecare. Literatura streină e repre-zintată prin: O viaţa pierdută (?) roman de Pierre Loti, Pentru Iubire (??) roman de Henri Bordeaux, Dragoste de tată (???) roman de Bourget, Crimă şi Conştiinţă (????) roman ue Oscar Wilde, Femeia Adulteră (?????) roman de Alphonse Dau-det. Din Viaţa Parisului (??????) roman de Zola, Umbra trecutului (???????) roman de Anatole France şi aşa mai departe. Din masacrarea sălbatecă a titlurilor, ne putem închipui ce va fi respectat traducătorul din orginal, atunci când Portretul lui Dorian Cray a devenit „Crimă şi con-stinţâ“, Mica Parohie; „Femeia adulteră" şi Histoire Comique... „umbra trecutului", Multe edituri, din acele cu capitaluri, de zeci de milioane, şi-au apropiat pe lângă direcţia de conducere, aşa numiţi consilieri; — scriitori însfârşit, cu rost de îndrumători şi cu îndatorirea să selecţioneze şi să ciasese manuscrisele. E îndestul de trist, câ aceşti sfătuitori au îngăduit editarea tuturor Stoicanilor Ra-ducosminilor Eftimiilor şi altor submedioe-ritaţi naţionale. Ar fi existat cel puţin o justificare. In lipsă de altceva, aditorul tipăreşte ce poate recolta din producţia literiior române abundente îu raducosmini. Dar cu literatura universală? Nici de aci nu va fi fiind de unde alege? vf Centenarul lui Dostoevschi a fost sărbătorit la Paris, la Teatrul Vieux-Colom-ber. Cu acest prilej Andre Gide a ţinut şase lecţiuni la şcoala lui jaques Copeau, iar La Nouveiie Revue Frangaise a închinat întreg numărul său din Ianuarie, marelui romancier rus. Din scurta vorbire a lui Andre Gide, tipărită în Iruntea numărului, reţinem această caracterizare a lui Dostoievschi şi a secretului care a făcut să triumfe romanul său: „In toată literatura occidentală — şi nu e vorba numai de cea franceză, — romanul, în afafă de rari exeepţiuni, nu se ocupă de cât de relaţiunile oamenilor între ei, raporturi pasionale sau intelectuale, raporturi de familie, de societate, de clase sociale dar niciodată, aproape niciodată de raporturile dintre individ cu el însuşi sau cu Dumnezeu raporturi ce primează aici pe toate celelalte... Minunea realizată de Dostoievschi, e că fiecare din personagiile sale — şi a creiat un popor — există mai întăi în funcţie de ele însăşi, că fiecare din aceste fiinţe intime, cu secretele sale particulare ni se prezintă în toată complexitatea lor problematică — minunea e ct tocmai aceste probleme dau viaţă fiecărui personagiu, ar Irebui să spunem, că trăesc pe socoteala fiecărui personagiu — şi aceste probleme se ciocnesc, se luptă şi se humanizează, pentru a agoniza sau a triumfa înaintea noastră: Nu este nici o problemă înaltă pe care Dostoevschi să nu o abordeze. Dar imediat ce am recunoscut aceasta, trebue să adăogăm; că nu le .abordează niciodată într’o manieră abstractă, ideile nu există niciodată la el decât în funcţie de individ... De aceia oricât de reprezentative ar fi per-şonagiile sale, niciodată nu le vedem părăsind humanitatea pentru a deveni simbolice. Nu sunt tipuri ca în comedia clasică, rămân indivizi, tot atât de speciali ca cele mai particulare personagii ale lui Dichens". Însfârsit cunoscutul critic şi profesor universitar descoperitorul atâtor genii literare totale, atâtor genii parţiale, atâtor talente mari şi mici şi-â găsit naşul Cel care a descoperit poetul Cerna, „mai mare decât Eminescu" şi pe novelistul Dragoslav „mai mare decât Creanga”, cel care a decretat superioritatea Iui Budai Deleanu, asupra tuturbr autorilor de epopei comice din lume şi a lui Caragiale, asupra tuturor ironicilor mondeali, are acum un redutabil adversar. Este un descoperitor de dată mai recentă, cu un număr mai restrâns de descoperiri, e drept* dar ce descope-rifi! Calitatea primează cantitatea. Un adevăr prea banal ca să mai ezităm a lua sceptrul din mâna celui dintâi şi a-1 înmâţia cu toate reverenţele admiraţiei noastre, celui de al doilea. ,,E criticul cel mai june“ vorba poetului, e descoperitorul domnului Maior Brăescu. Sau cum spune singur, norocosul căutător de aur în aridul pustiu al literiior româneşti, descoperitorul „Homerulul ironic a vieîei militare’1. Cum se poate vedea noua descoperire a lăsat cu mult In urmă pe cele anterioare, cu care se fălea atâta bunul profesor şi critic, care a reabilitat cu atât succes pe Budai-Deleanu şi pe Caragia’e. Ce este acest Caragiale pe lângă noul Homer! Nimic. O spune însăşi descoperitorul No. 2. Un simplu istoric al mahalalei, al micei burghezii, al semidoctismului, al politicianismului mărunt. Şi totuşi omul ăsta e mai tare decât toţi ironicii din lume. Vă închipuiţi ce poate fi celălalt, Homerul cazon. S’au îndârjit descoperitorii! Să vedeţi acum ce mai Shaekspeare comb’nat cu Dante şi cu Dostoevschi o să trântească privimul, de gelozie şi ciudă. Şi pe urmă fă vedeţi şi pe al doilea I Şi aşa, literă-tura naţională să îmbogăţeşte cu genii şi supragenii. Erată La pag. 36->, col. 1. în „Scisprlle unui răzăş“, să se citească ultimele trei rânduri, in locul frazei greşit culese, care denaturează tot senzul ; ... „Şi fumul inpins de vânt se întoarce dela cer, ca fumul unei jertfe refuzate,, Clarte Directeur: Henri Barbusse, Redacţia şi administraţie : 16 Rue Jaques-Caliot (6; Paris. Abonamente pentru străinătate un an 30 ir., exampiarul 1 fr. 50.