Dna NORA 1EAN STERIAD1 CUPRINSUL: — Al. D. Mircea (Antologia toamnei) Dna Nora Steriade, Demian, Victor I. Popa şi M. G. Georgescu. Recenzii şi Cronica măruntă CERAMICA ROMÂNEASCA Demostene Dotez (La capăt) - Marin Simionescu-Rîmniceanu (Despre libertate) — IpnJPillat (Cămara de (întunecare, Răsboiul) — AL Davilla (Alexandri, V. A. Ureche. Dintre cei răposaţi) — T. Murăşanu (Pădurea-şi închide stagiunea de vară) — C. Robul (Socoteala. Scrisorile , unui.râzÂS) - Alexandru NanuJNervi) — Lucian Dlaga (Ideile şi varialitatea lor funcţionară. Cr. Ideilor) ** *** ..... - Pamfil Şeicaru (Pe marginea unui volum de omagiu). — Desene de LITERARA ARTISTICĂ SOCIALA ANUL I. No. 20. 15 FEBRUARIE 1922 Exemplarul 2.50 Lei. w a.so »*© ggţf'ciuj ♦ SOCIETATE ANONIMA CLUJ CALEA REGELE FERDINAND Nr. 36-38 (In casele proprii) * * + (Telefon Nr. 5—39 şi 12—17) CAPITAL SOCIAL LEI 50-000,000 (Banca împuternicită cu finanţarea reformei - agrare prin Decretul-Lege Nr. 4167 din 12 Septemvrie 1919). Execută tot felul de operaţiuni de bancă cu 5°L netto 15, 25 ani. Primeşte depuneri spre fructificare Primeşte depuneri în cont Curent Cumpără şi vinde monezi străine. Finanţează intreprinderi agricole şi industriale. Emite scrisori fonciare. Acoardă împrumuturi hipotecare cu anuităţi pe 10, Acoardă împrumuturi cambiale. Acoardă împrumuturi pe gaj de efecte (lombard). Acoardă împrumuturi pe mărfuri (varante). . Excontează cambii, .efecte, cupoane, devize. Secţie specială pentru Organizarea cooperativelor. Secţie specială pentru maşini agricole. Secţie specială pentru produse agricole. Virimente directe de cont-curent cu toate băncile mari din ţara şi străinătate pentru Industrie şi Comerţ, Soc. Anon. — Sediul Central, Cluj. Capital: Lei 50.000.000 Rezerve: Lei 16 000,000 Fîlifllp ■ Existente: Arad, Alba-Iulia, Haţeg, Oradea-Mâre, Sibiu ţi 1 iiaqip ■ Turda. — In înfiinţare: Timişoara. Secţia de Mărfuri: 309—6...e Cumpără şi vinde, exporteazâ şi impor- Secţie specială pentru coloniale, teăză tot felul de mărfuri atât în cont Primeşte mărfuri în depozitele proprii în propriu cât şi în comision. Afaceri a meta. w J * Secţia Industrială: Crează industrii noui. Face comerţ cu articole technice. Acordă credite la întreprinderi industriale. . ' Secţia de Bancă: Execută tot felul de operaţiuni bancare în Execută plăţi pe toate pieţele din ţară şi cele mai culante condiţiuni. străinătate. Cecuri, Asignate, Virimente, Incassări, Im- Ordine de plată telegrafice, prumuturi pe gaj, Conturi curente. Cumpără şi vinde tot felul de monede şi Escompt de Cambii, Cupoane, Efecte, De valute, vize etc. Primeşte: • 13 K 1J U N E R I spre: f.ructi.eicare pe Libele şi fn Cont Curent, bonificând cele mai urcate Interese. . 0-32 REDACŢIA Şl.ADMINISTRAŢIA : CALEA REGELE FERD1NAND No. 38 C.LU J ar\Qir<2ct uft-eeAeA - AeTVrtcAyOcî au A APARE LA 1 ŞI LA 15 ALE FIECĂREI LQNI REDACTOR i CEZAR PETRESCU. ANUL » No. 20 13 FEBR. 1922 EXEMPLARUL 2 LEI 50 îSS DESPRE LIBERTATE — Fragment*) — \ §1- Dacă „nelibertate" înseamnă în sens social limitare, nu urmează că „libertate" ar însemna prin urmare delimitare. Când toate înzestrările omului ce purced direct dela natură şi sunt limitate, se poate pretinde oare ca raportul dintre fiinţie limitate, să> fie el nelimitat? Se stărue a considera libertatea , ca nelimitare, fiindcă obişnuit i se atribue sensul obţinut de simţ, în loc de cel conceput de gând, adică nelibertatea drept o mărginire trupească. Şi teoria ce rezultă din aceasta concepţie fizică a libertăţei, a imaginat chiar o realitate a complectei libertăţi, adică într’o lume ce ar fi existat înainte de Societate, în acea stare primitiv-naturală, în/care totul fiind imediat natural, „e bun cum a eşit din mâinile creatorului tuturor lucrurilor(Rousseau). §2. LA CAPĂ T Nu mai vreau nimic. Tot s’a sfârşit... ’ Peste pământul mort şi cenuşiu, Soarele de cum a răsărit „ S’a uitat cu ochiul lui pustiu Şi înduioşător de om în agonie ‘ - . * Şi-o zi a stat el singur pe câmpie. J. * ■ De-o vreme Şi pământu-a contenit de a mai geme; Lumea a rămas aşa de singură cu sine Că întreagă a’nceput să plângă’n mine. Pentru nimeni nu mai poate ti vve-o mângâere, Nu mai e nici bucurie, nici durere, Şi mai este încă de trăit După ce eu nu mai vreu nimica După ce în lume totul a murit. Pământul e aşa de'întristat Că nu ştiu de-o mai fi vre-o Primăvară; Nici stelele nu vreau să mat răsarăl Şi se-aşteptă’ntreg sfârşitu’n fiecare înserat. Un om care-a trecut pe stradă Ducându-se zimbind să-şi vadă ,? Iubita care Fa uitat, E-aşa ridicol şi ciudat. , laşi DEMOSTENE BOTEZ Dacă starea primitiv-animalică, aproape fiind.de creator era desăvârşită, cum de a părăsit-o omul • pentru a-şi crea situaţia nemernică din societatea propăşită? Se poate oare ca perfecţiunea să se exteriorizeze tocmai prin imp.er-fecţiune? Primitiviştii preţuind natura numai în starea ei rudimentară, dovedesc prin aceasta că îi recunosc aptitudini de a reuşi numai în primul ei impuls spontan, în loc de a o crede măiastră întotdeauna, Socotesc .astfel că un moment de perfecţiune reprezintă mai miilt decât o perpetuitate sub legea per- *) Eragment din „Reculegeri în război". fecţiunei. Prin moment înţelegând în cazul acesta epoca primitiv-naturală, pe când prin perpetuitatea sub legea perfecţiunei, trebuind să se înţeleagă acel etern îndemn al Vieţuitoarei, care stăruind să stabilească veşnic echilibrul vietăţii cu un mediu — şi el variabil, în pilda adaptărei sale la o sferă mai mare, — e astfel veşnic funcţie a legei perfecţiunei, ce o poartă dintr’un început pe deapururi în sine. « §3. Dacă Rousseau a făurit iluzia câ: „omul e născut liber şi pretutindeni e pus în fiare", apoi tot el a con- tribuit cel dintâi să o risipească, prin recunoaşterea că: „impulsul numai al poftei e sclavie, iar supunerea la legea ce ţi-ai prescris este libertate". Căci omul pe deaîntregul în voia naturei, nu e numai la discreţia impulsurilor naturei sale proprii, ci şi a naturei tuturor celorlalţi oameni, care ca şi dânsul nu ştiu de o înfrânare a pornirilor lor. Ca să evite însă această dependenţă a individului pe poftă oricui, această robire întâmplătorului, care ar înfăţişa viaţa naturală ca apogeul nelibertâţei, Rousseau imagi- © BCU GÂNDIRE.' nează uri ora primitiv „plasat de natură la distanţe egale de stupiditate şi de luminile funeste ale cetăţeanului'*. Atribuie astfel primi-tivitâţei o desăvârşită egalitate în lipsa de înzestrări a firilor omeneşti, aşa încât şi impulsurile fiind deopotrivă dozate, nici o expansivitate a unuia să nu întreacă pe a celuilalt şi deci să numai fie prilej de încălcare, de unde provine în genere nelibertatea. Se poate obţine prin urmare desăvârşita libertate în primitivitate, numai închipuind suprimată libertatea naturei de a crea diversităţi 1 §4. Dacă libertatea din starea pri-mitiv-naturală, o garantează — după cum presupune Rousseau — numai uniformitatea „ideală" ce rezultă din coborârea spiritului omenesc la imbecilitatea animală, urmează că răspunzător de nelibertatea dintre oameni poate fi prin urmare făcut numai spiritul dezvoltat, spirit care tocmai fiindcă contrariază astfel viaţa, nu poate fi decât o abnor-mitate, o pervertire prilejită de decăderea omului natural, în denaturata viaţă socială. De e însă spiritul un produs al pervertirei sociale, atunci şi conştiinţa ce emană din spirit şi care singură reclamă libertatea, ar urmaşă fie şi ea precum şi noţiunea liber-tâţei create de acelaş spirit, tot o manifestare a pervertirei sociale, aşa încât însăşi pretenţiunea la libertate, devine la urma urmelor o profundă absurditate! §5. La supoziţia că conştiinţa de libertate erupe în societate drept o confirmare a libertâţei, căreia însăşi societatea i-a dat naştere, s’ar ' putea opune, că tocmai din potrivă erupe în societate conştiinţa de libertate, ca să reziste constrângerei la care societatea supune libertatea originară. Ar rezulta însă atunci, că noţiunea de libertate e produsul conştiinţei de nelibertate, sau cu alte cuvinte că afirmaţia poate fi produsul negaţiei. Logiceşte însă negaţia nu poate decât să succeadă afirmaţiei, negaţia după dialectica Iui Bergson trebuind chiar să conţină într’însa afirmaţia. Oricum, dacă conştiinţa de libertate ar fi produsul stărei de nelibertate, atunci ar urma că întâi a fost nelibertatea, — ceiace ar con- traria fundamental presupunerea că omul e născut liber — şi numai apoi în societate a pierdut libertatea. , §■& S’ar mai,* putea presupune că conştiinţa de libertate a existat şi’n starea naturală dar subconştient şi că a devenit conştientă, adică s’a intensificat, numai ca să poată rezista mai cu succes constrângerei la care o supune societatea. In acest caz rămâne de lămurit ce tumoare s’a produs în creerul omului primitiv şi totodată cum desăvârşita stare naturală a putut din sine însuşfsă se corupă astfel, încât să nască monstruoasa alcătuire socială, ce avea să pricinuiască decăderea omului liber într’o mizerabilă sclavie ? Şi mai ’nainte de toate cum poate fi vorba de libertate sau nelibertate, acolo unde încă nu poate exista conştiinţa de libertate? § 7. Când primitiviştii consideră libertatea ca «anterioară oricărei reflexii* (Rousseau), se pare că prin libertate înţeleg acea fericire întrevăzută în lipsa oricărei conştiinţi de rău şi bine, iluzie a fericirei ce şi pe Isus l-a ademenit când a făgăduit „fericirea celor săraci cu duhul". O libertate însă admisibilă numai cu preţul stupidităţei animale, face spiritul răspunzător de nelibertatea omului. Şi dacă spiritul pricinuieşte nelibertatea, spiritul la rândul său de cine e pricinuit? II naşte societatea? Rămâne atunci de ştiut cărei pervertiri se dato-reşte decăderea omului primitiv în sclavia socială. Spiritul naşte societatea? Atunci rămâne de ştiut cărei pricini âe datoreşte vicierea cu reflexie a perfectului şi prin urmare deplin satisfăcutului om, din epoca imbecil-animală. Fie acum că spiritul ar naşte societatea, fie că societatea ar da naştere spiritului, sau — de ar îngădui raţiunea, dacă ambele s’ar naşte reciproc dacă s’au putut naşte dela sine în omul natural, ar trebui să însemne că le-a impus necesar aceiaş natură, sunt la rândul lor tot aşa de naturale, cum a fost şi lipsa lor în împrejurările deosebite din starea primitiv-animală. E doar omul naturei care a pro-păşit spre societate, omul naturei deci ne mai fiind satisfăcut de ar- monta primară cu mediul, îşi caută o nouă mai desăvârşită armonizare (adaptare) în socializare. Şi cum tot ce are omul zestre e dela natură, atunci şi căutarea aceasta e din îndemn natural, aşa că omul naturei ajunge fie la societate, fie la spirit, prin îndemn sau devenire naturală, nu prin pervertire sau decădere. 1 § 8. Spiritul ca şi tendinţa socială, nu pot fi concepute drept însuşiri suplimentare pe care natura le adaugă ulterior omului primitiv; căci dacă natura ar mai reveni asupra operei ei corectând, ar dovedi şovăire şi ca atare imperfecţie în concepţie. Ci şi spiritul ca şi tendinţa socială par a fi însăşi condiţiile fireşti, prin care principiul pus de natură la baza operei sale, se păstrează continuu consequent cu sine însuşi. Acest principiu prin care şi omul ca şi toată vieţuitoarea există, şi care deci se confundă cu însăşi legea naturei sale, e instinctul de conservare (§ 2) în care intră dea-semenea şi adaptarea şi procrearea. In sprijinul acestui instinct de conservare, iar nu spre al contraria, poate natura favoriza desvoltarea tendinţei sociale, precum şi aceia a spiritului de a reflecta. Prin societate şi spirit, instinctul de conservare caută să se asigure, nu să se desmintă. E un efort al vietăţei care nu poate să se producă spre a diminua esortul primar al vieţei, ci . tocmai spre al creşte, spre a mări extensiunei vitală ce o îngăduia fiinţei om, starea izolată şi lipsită de reflexte. Şi societăţei ca şi spiritului îi dă deci fiinţă, esortul primar al vieţei, întru căutarea celei mai mari extensiuni la care îl îndeamnă mereu însăşi natura sa. Şi cum tendinţa spre extensiune, se identifică prin sens cu tendinţa spre liberare, (eşirea din constrângerea diminuatoare), urmează că evoluţia omului natural spre spirit şi spre societate, e un progres spre liberare în loc de a fi regres dela acea fictivă libertate primordială a lui Rousseau, — care oricât de pitorească ar fi în goliciunea ei, e oricum inferioară în intensitate. §9- De ar fi acum adevărat că societatea şi nu însăşi natura diferenţiază între ele sufletele indivizilor, apoi tot aşa de adevărat e că singură societatea e în stare să le şi identifice, — dacă natura eventual- © BCU OÂNdWEA Ml le-ar naşte diferenţiate. Căci cultura, prin împrumutul de comprehensiune* şi /aptitudini pe care îl mijloceşte, sau ar trebui să-l mijlocească, înfurcă sufletele indivizilor unul într’altul, asigurând astfel şi printr’o conştienţă tendinţă centripet socială, eoheziunea inconştientă, determinată meca'niqde „mutualismul" social. § 10. ‘ Că deosebirile dintre indivizi nu se datoresc exlusiv societăţei, o spune faptul că şi vaca se întoarce din cireadă cu pântecele împuns, şi creasta cucoşului sângeră din pricina deosebitei înzestrări a indivizilor. întreaga lume organică dovedeşte pretutindeni, că natura nu cunoaşte idehticitatea în reproducerea unui exemplar. Şi nu e o inferioritate a naturei, faptul că nu poate reproduce la fel un model; ci e tocmai superioritatea ei de prevedere, că lasă fiecărei reproduceri putinţa de a varia în ţ cadrul conformaţiei unui tip, ca astfel individul prin adaptare să-şi asigure existenţa în împrejurări ce şi ele sunt susceptibile de variaţiuni, după aceiaşi lege a adaptărei (§ 2). Iar dacă diversitatea înzestrărilor între indivizii aceleaşi specii, a putut exista în natură şi’n stadiul anterior; societăţei, urmează atunci că nu această diversitate poate fi privită drept cauză a nelibertăţei dintre oameni, prin urmare nu so-eietatea poate fi făcută responsabilă de nelibertate, odată ce cauza (?) nelibertăţei a putut fiinţa şi înainte de societate. § 11. • Se face obişnuit confuzie între diversitatea dintre firi ce purcede dela natură şi diversitatea datorită neegalei libertăţii de a se desvolta, ce purcede dela oameni. De..’ fapt nici societatea nu se orientează în stratificarea claselor sociale după diferenţa dintre în-zestiările naturale ale indivizilor, şi nici natura pa rândul ei nu ţine seamă în reproducţie, de diferenţele pe care le statorniceşte societatea. Astfel Neron şi Marc-Aureliu şi Isus, deşi complect inegali social, convergeau sufleteşte mai mult decât s’ar crede. Dar dacă societatea nu poate evita ca dintr’un duhovnic să se nască de pildă o canalie şi nici obliga matura ca dintr’un minier să CĂMARA DE FRUCTE Deschid cu teamă uşa cămării dealtădată Cu cheea ruginie a raiului oprit — Trezind in taina mare a poamelor, smerit, Mireasma şi răcoarea şi umbra lor uitată. Mă prinde amintirea în vânătul ei turn Prin care cresc pe polifi şi rafturi ca pe ruguri, Arzând în umbră, piersici de jar şi-albştri struguri Şi pere de-aur roşu cu flăcări de parfum. Şovăitor ca robul ce calcă o comoară Din basmul dintr’o mie şi una nopji-mă'nchin: Văd pepeni verzi — smarande cu miezul de rubin — Şi tămâioşi a căror dulceaţă te omoară. Se-aprind fantasmagoric caise şi gutui: Trandafirii lampioane şi lămpi de aur verde... Şi părăsind cămara ce minţile îmi pierde. Tot rodul vrăjitoarei cu lacăt îl încui. Florica 1921 ION PILLAT se nască o fiinţă capabilă să fie tot numai un minier, poate în schimb fixa aşa de inegal latitu-. dinea fiecăruia de a beneficia de viaţă, încât fiul minierului indiferent de aptitu dinele cu care s’ar naşte înzestrat, să rămână cu mintea la orizontul minei, iar fiul monarhului chiar dacă e un irrbecil . să aibă preeminenţa în societate. Lămurit prin urmare sunt două feluri de eterogenităţi în societate: una care decurge din inegalitatea condiţiilor sociale şi al cărei viciu rezidă în faptul că societatea prer ţueşte în genere pe individ indiferent de dotarea sa naturală;, şi alta: eterogenitatea naturală care refuză clasarea după anume prefe-rinţi, aceasta spre a putea revendica pentru toţi egala libertate de a se desvolta fiecare cât îi permite constituţia sa. Şi nu poate pretinde preferinţe sau distincţiuni, fiindcă natura ca atare nu poate prefera nimic. Pentru natură nu numai Că nici un individ nu e mai însemnat de cât celalalt, dar şi o urzică sau Pascal îi sunt deopotrivă de preţioase ; Aceasta fiindcă natura nu rabdă nimic inutil, adecă neînrolat func- ţional în totul cosmic. Căci de îndată ce ar fi ceva inutil ar înceta tocmai de aceia să mai existe. Dar nici util nu e în sens jinalist, adică viaţa ca un mijloc spre a ajunge o ţintă la care ar tinde calculat natura. Căci chiar „menirea" omului de care aceasta face atâta caz, fiindcă prin raţiune îi e dat lui singur dintre toate vieţuitoarele să se observe trăind, — nu poate fi alta decât, să se împace cu sine însuşi ca să poâte trăi odată ce este în viaţă, să se „convingă» că viaţa ce-i este dăruită merită a fi trăită! E utilă deci fiinţa numai în sens de a contribui la păstrarea existenţei universale, existenţă în care chiar şi moartea e cuprinsă ca factor pozitiv al legei întregului de a fi şi a se păstra. Nu moare doar nimic în univers din care să nu se nască vieaţa nouă. în moarte se remarcă o dependenţă vitală, un fel de pansym-bioasă, care reuşeşte să unifice totalitatea speciilor din univers; nici o specie ne fiind.preferată de la moarte, ci fiecare individ al unei specii favorizând prin moartea sa, viaţa indivizilor altui ordin de vietăţi. ■ '' '. •' ' © BCU m O specie trâeşte dînviaţa celeilalte şi toate se intreucid ca să se conserve! Moartea e numai aparenţa, rezultatul real e continuitatea vieţei. De aceia moartea nu poate fi considerată ca un factor distructiv, adică unul prin care natură s’ar contrazice singură. Ci şi moartea e activă tot în direcţia afirmativ-pâstrătoare, numai într’un ordin superior universal-cosmic, pentru care individul, fiind cel sacrificat, nu are consideraţie, Trăeşte astfel universul sub regimul exclusiv al acţiunei reciproce, al interdependenţei, regim în care Inutilitatea e exclus să poată coexista. . Iar dacăDarwin atribue neegalei înzestrări a indivizilor aceleaş specii, rolul de a selecţiona în totalitatea regimului animal, indivizi în stare să garanteze mai cu succes păstrarea fiecărei specii în parte, atunci, în cazul anumit al speciei orae-neşti, conservarea pare a depinde de spirit, fiindcă prin spirit se aleg în ultimă instanţă indivizii cei mai apţi să compiecteze conservarea speciei pe care o garantează simplul act al reproducerei, anume prin facultatea de a fecunda şi sufletul tuturor indivizilor cu ceia ce are deosebit unul singur; astfel adăugând, complectând moral pe inşi între ei, să libereze pe fiecare de strâmtoarea facultăţilor sale native şi tot odată prin această reciprocă penetraţiune dintre indivizi, să îi crească şi’n parte şi laolaltă., până a forma din pluralitate un singur Organism, un singur suflet, o com-plexâ fiinţă nouă: societatea. , Marin Simionescu-Rîmniceanu. MĂRŢIŞOR. Dacă vrei si ştii povestea Dochiei, a soi ascultă şi afli că baba aceasta vrăjitoare sălSşluia într’o casă de stâncă, sus pe .Ceahlău, în locul care azi se chiamâ Panaghia.: Era o babă veche, care nu se închina seara şi dimineaţa. Trăia acolo singuratică, unde se tîrâsc jnepenii pe piatră şi unde înflorea mărunţii.trandafiri ai stâncilor. In no^ţi de varl pluteau c-trâ ea du* huriie prăpâstiilor. Pe negre vijelii, când scapără fulgere rupte, suiau pe ţancuri zvârcolindu-se făpturi de pe tărâmurile de dedesupt, din împărăţia necurate lui Tartor, Cu toate avea legătură baba Dochia, ca orice baoă depărtată de lume şi uitată de Dumnezeu. De un timp creştea pe lângă dânsa o făptură d n văi. O copiliţi, părăsită lâng'o colibă sfărâmat* de puhoaie: ds pe singuratica ei înălţime, Dochia o auzise plângând, se coborâse, o luase în braţe şi urcase sus. De mult nu văzuse ea fiinţă omenească, căci ea sta supt Panaghia de pe când văile ie stăpâneau urieşii. Acum minunată de gângania aceia mititică şi gingaşă, şi încălztă de o simţire necunoscută, se hotâri s’o crească. O aplecase la o capră nea-grâ o învâiiae în blănuri şl o ţinuse pe lângi foc de cetină. Şi aşa, fetiţa ae suflet ă* Dochiei creştea frumoasă, mlădie şi sălbatică, a.oio aproape de nori. Iar baba se legase c»tră ea c’o dragoste nespusă. Era lumina întunericului ei, floarea singurătăţii în care vea«uri de om stătea cufundată, li urmărise primii paşi şi primele cuvinte c’o bucurie ia care nu pot ajunge muritorii Ş’acuma se des-fat» ia vederea ei, —- Ş’o îmbrăţişa, ş’o mângâia cu vorbe de mamă care niJ odinioară nu sunaseră în pustia ei viaţă, din gura-i fără dinţi. Trăiau amândouă de-untimp, pe munte. Oamenii erau departe, cine ştie unde, In şesuri unde plutea un abur subţire, Acolo, deasupra vârfuri or de codri, fată Dochiei vedea numai caprele stâncilor, cu coarnele întoarse pe spate, şi vui-tuni cei mari cu gâturile goale, li privea cu ochii ei albaştri şi gânditori, le vorbea ca unor prieteni, şi se bucura •— căci alte ştiinţe şi alte jocuri ea n’avea pe lume. Imr’un rând, în puterea primăverii fata sta cu capul pe braţele bătrânei şi maicâ-sa îi răsfira cu QANDlRtA degetele osoase părul auriu. Zîm bind, crăpă pleoapele şi printre genele negre, zări în pulberea de lumină un fluture, apoi o albiniţă. Fluturele juca pe o rază, iar albina bâzâia subţire şi se învârtea In jurul unei doricele. Fata ridică fruntea din poala bătrânei. . _ „Spune-mi măicuţă, zise ea, — ce-i gângania ceia care bate din aripioare şi parcă vrea si se suie Ia soare? — C un fluturşl, draga babeiI — Dar gâza asta care cântă în împrejurimea unei scânteuţe? — E o albină puiule! ~ Şi ce fac de aici? De unde au venit? Nu le-am mai văzut niciodată 1 — Apoi dragă copiliţâ, fluturii sunt rari în singurătăţile noastre iar albinele trăesc mai ales în aşezările oamenilor." Fata tăcu. Se uită în depărtări visând. Întrebă iar, Intr’un târziu. „Unde-s oameni măicuţă? — Departe, — Unde sticlesc ape şi fumegă aburi? — Da fetiţa mamei, departe. —* Şi oamenii îs ca noi, mamă? — Ca noi, drăguţă; dar nici nu-s bătrâni ca mine, nici frumoşi ca tine*. Aşa azi un lucru mâne, altul, fetiţa afla câte puţin despre lumea cea largă; şi cum era viţă de pământeancă, un dor ascuns a trăgea către văi, ca Un fir nevăzut; ■— dar ea nu spunea nimica. Şi dorul sporea cu gândurile, cu cât curgeau anii. Fata Dochiei creştea naită 'n boiu; peste florile ochilor băteau gene lungi de umbră şi umbla îmbrăcată cu piei de săl-bătâciune. Casa de stâncă de pa Ceahlău i se părea prea strâmtă şi prea singuratică. Poveştile din vechi zile ale babei le auzise de zeci şi sute de ori; descântecele ei ie rostea şi ea; ierburile sălbatice şti să le aleagă, — ş’acuma ar mai fi dorit ceva; nu ştia ce, dar sufletul cerea ceva, fără ştirea ei, —- căci, fără ştirea ei, avea rădăcini în lumea oamenilor. „Maica-i şopti fată într’a optsprezecea toamnă, într’o seară, alipin-du-se de bătrână, ce am eu, de mi simţesc reci mânile? — Apropie-Ie de foc, copilă, o mângâia baba Dochia. — Mă dogoreşte jarul, mamă, şi fruntea mi-i fierbinte, măcar că mi-s îBânile reci! GÂNDIREA 373 — Atunci Vină şi pune capul pe genunchii mei: am să-ţi descânt. — Mi-ai mai descântat, măicuţă, dar zădarnie, căci mi i urât şi parcă mă doare inima". . Bătrâna o privi cu tristeţe, —» clei simţea ea adevărata pricină. «Dragă copilă, ţi s’a umplut capul de gânduţi, pentrucă, vara asta prea mult te-si, uitat în văi. —I ntr'adevăr căci din văi vin adieri de căldură şi mirezrhe; ,am auzit în văi sunet de bucium şi cântec de fiu ar. . — Copilă dragă, pe tinete chiamă oamenii în lumea lor. Dar nu te simţeşti tu bine, aici lângă mine? In văi sânt oameni, dar între oameni sunt patimi şi dureri. In văi viaţa-i pătată şi moartea grabnică Au nu te simţeşti tu ^ine, deasupra lor şi deasupra nourilor? Nu te iubesc eu cu toată puterea inimii mele? Nu vezi tu că eu aşi muri fără tine? •— Măicuţă, dragostea ta mi-a încălzit copilăria şi mi-i btne la sinul tău, dar eu singură nu înţeleg ce am. Fşi vrea să cunosc şi altceva...a Dar bătrâna Dochia se temea de văi. «Dorul tău, copilă, zise ea te trage spre durere, E mai bine aici lângă mine. —- Dacă porunceşti tu, mamă, voiu rămânea lângă tine'*. Fata era deprinsă sâ asculte, şi socotea că vorba ei e îndestulătoare ca să-i aline tulburarea Dar neliniştile ei erau ca florile primăverii, care îmbobocesc supt omăt şi aşteaptă cel întâiu vânt caid ca sâ răzbească prin frunzele moarte. Toamna i se părea aşa de tristă in munte, în anul al optsprezecelea al vieţii eil Vânturile cântau cu glasuri dureroase şi treceu ca fioruri grele în jos, pe coamele brazilor nemuritori. Zilele erau mici şi pustii şi nopţile vfeşnicie. Şi gândurile, duşmanele omului, nu-i dădeau pace Necontenit zburau şi bâzâiau in mintea ei, ca gâzele primăverii, şi se cereau pe. ait plaiu. Deodată peste chilia de cremene năvăliră viscolele iernii. Ani şi ani în pătulul ei da ceună, legănată de poveştile bătrânei, fata petrecuse iarna fără ca să-şi deie sama. O înveselea un cuvânt, o sărutare, o tresărire a focului, când flăcările cuprindeau ramuri pline de răşină parfumată. Acuma îngheţul iernii intrase şi'n inima ei. Cerul verii trecute fusese aşa de albastru, — RĂZBOIUL ÎNTUNECARE Dacă mat plouă'n şanţul nostru'ntrum, Şi şobolanii au să se înece. E noapte. Vântul aspru rece Adună nor/ să — îngroape, luna. O mitralieră ţacăne pe toată valea ' Ca nu cumva un viu să scape. Murdar, noros îşi scurge cerul jalea Pe noi îmormântaţi de vii în groape. Tâmpit, fără de rost şi totuşi stea Un foc de armă a lucit departe. E frig şi plânsu! ploii n’o sâ stea Şi nu poţi face foc din frunze moarte, Dealminteri nu-i decât pământ, pământ Noroi încolăcit cu gh mpi de sârmă; In lumea asta oare nu mai sânt ^ Virtuţi mai mari de cât acea cave dărâmă? Tot g&ndul nu mai poate să coprtndă pe eât teama de frig şi vreme^ rea Ce bălţile în şanţ o să întindăî Şi sufăr că nu pot gândi Iubirea mea. - ■ * * şi din văi sujse spre ea atâtea chemăp 1 .Ca o floare se ofili şi-şi adecă fruntea spre zidul negru. BStiâna oftă cu durere şi-i descânta, — dar toare erau zadarnice Cât plângeau dedesupt codni cei nemărginiţi, Cât furtunile miezului nopţii cutremurau muntele şi strecurau până în ascunzişul lor suflările morţii. .Ce am mă cuţS, de ml stâng? suspina copila. Draga mamei, dragă floare... gemu baba Doch a; anii tăi te cer spre sălaşele oamenilor. Dar dacă va veni pri năvara şi tu te *e coborî în văi. înapoi nu te mai întorci — Ba mă întorc, mamă, căci lângă tine m'am trezit ş’am crescut. Când o ven» primăvara, lasă-mâ să cobor la vale * Baba Dochia oftă şi mângâie faţa pălită a fetei. iar cum începu a sufla băltăreţul cel răsunător şi creşteau zilele, cum se revăi^â asupra lumii lumina soarelui de primăvară, — fata se trezi din amorţeala ei Muntele era încă troemt de omăt, dar văile fumegau şi pământuri Cafenii se zăreau în depărtări. Fata se ceru bătrânei: „Măicuţă, iasâ-mâ cătră vale. — Du-te copilă, dar întoarce-te curând 1“ In cojocul ei, fata se lăsă de pe piscuri între brazi şi’n văi, unde se auzeau dulce mugind cerbii si căprioarele —■ apoi se în oar$e repede la bătrâna e', cu florile viorii şi bme mirositoare ale liliacului de munte. Când o văzu, baba Dochia se Cutremură în multele ei cojoace. Fata puse rămureaua struguraşi de flori într’o cupă de piatră ş’o privea :u bucurie nespusă Era cei dintâiu sol al primăverii ş’al tine-reţelor ei. Dar muntele era aspru şi ciucurii de floare se stânserâ în puţine zile. Fata se ceru iar îri văi mai departe. „Măicuţă lacă-mă iar, cătrl Iz voarele din vale — Dite, copilă, dar întoarce-te dejrabu i» Fata coborî în văi şi la apa Bi- © BCU 3T4 . stritei, pe care curgeau sloiurile de ghiaţă cu vuet de tunet. Era încă sus, câmpiile erau şi mai departe pline de lumini. Dintr’o acolo adia un cântec de trişcă Se simţea mânată cu dor spre el, şi î era frică- Se întoarse iar, sus, -cu flori de toporaş şi viorele. „Măicuţă, în văi prind a înflori crângurile.wLasâ mâ şi mâne!* Bătrâna se bucura jvăzându-şi copila întoarsă. Şi a douazî îi dădu iar drumul la vale, după ca i înfipse în cosi{e la "urechi, mlnun-chiurile de toporaşi şi viorele. Dar văile erau”calde înflorite şi glasuri de oameni hăuleau pe luncile apelor. Paserile ţârâiau^cu bucurie în mesteceni cu rămurele ca ata de subţiri. Toate gângăniile pământului ieşiseră să ’se închine Ia soarele primăverii. Dacă văzu baba Dochia că fata nu se mai întoarce, a dopazi în zori porni din gheţarul muntelui ei învălită în toate cojoacele ca s'o caute. Şi când ajunse la florile li-liacuîui-de-munte îşi lepădă cel din-tâiu cojoc, căci simţea boarea primăverii ; şi când ajunse la pajiştea de viorele şi toporaşi, lepădă alt cojoc înflorit cu omăt şi ţurţuri. Şi când văzu zăporul Bistriţei, 'lăsă pe coltul de iarbă alt cojoc, Şi supărată, cu lacrămi ca acele de ghiată ale gloatei şi cu tânguiri şi plângeri, se răpezi mai departe bătrâna schivnică, căutându-şi odorul şi dagostea. In căldura văii îşi lepăda cele din urmă cojoace, şi cerceta, cu amărăciune şi durere, luncile înflorite. Dar în poenile cele mai de jos, unde se limpezeşte zarea şi de unde se vid albaştri munţii, se opri. Deodaiă, ochii ei văzură desluşit pe copilă. Era supt arcul unei sălcii, deasupra unui izvor. O aurea soarele. Ş'un fecior al oamenilor t'uând o de subţiori îi şoptea cuvinte arzătoare ca şi vântul de primăvară. Bătrâna înţelese că copila ei e pierdută pentru totdeauna. Cuprinsă de o furtunoasă jale se întoarse în singuratica-i sihăstrie. Ş’acolo, fără dragostea aceasta din urmă a anilor ei târzii, spun bătrâni căs’a stâns, ş’au prefăcut o’n sloiu şi stâncă noptle reci de Mărţişor. MIHfllL SflDOVEfiNO. DINTRE CEI RĂPOSAŢI. ALEXANDRI Numai odată l’am văzut şi pe acesta, pe Conul Vaslle. Era mi se pare prin 1872. Se ridicau temeliile (castelului Peleş, iar curtea cuprindea câteva chilii ale mănăstirii Sinaia, amenajate,fireşte, pentru aşa mari oaspecţi Regina Elisa-beta, pe atunci „Doamnă" numai, avea drept salon particular o chilie mai mare (cea dintâi a şirului) şi desenate pe unul din pereţi chipurile principalilor oameni de pe atunci (Generalul Florescu, Ni-colae Golescu, Mîhail Cogâlniceanu Davilia tatămeu, Alexandri, Generalul Solomon.etc.) Peretele a fost păstrat astfel cu sfinţenie până în ziua de astăzi. Mama iubea mult pe Elisabeta Doamna, şi era foar e mult iubită de ea. Era firesc ca fiul mai mare al mamei să se tolănească pe lăngi fotoliul răposatei regine Doamna, în tovărăşia Nataliei Ro-malo, Luciiel Al. Ghica, Eufrosinei Grădişteanu, etc., domnişoare de onoare. Intr’o zi, pe cănd eram acolo, ia ca şi Conu Vasile cu o grămadă de lume, toţî|abitir unii mai mult de căt alţii- Bineînţeles, convorbirea !ua”o ntorsătură foarte serioasă si cam nepricepută de min-ţele copiilor. Neînţelegând nimic, mă grămădii între picioarele fotoliului şi stătui acolo foarte cuminte. Fiecare povestind câte ceva. La un moment dat, Elisabeta Doamna zise lui Alexandri: — Povesteşte-ne şi Dta o snoavă românească, Conu Vasile şe scuză că snoavele româneşti pe care le ştie sunt cam necuviincioase. — Ce are aface, zise Elizabeta Doamna, povestită de Dta snoava nu poate fi decât frumoasă". Alexandri se supuse şi "povesti următoarea snoavă: — „Marioara, fată frumoasă, dintr’un sat de la munte, luase de bărbat pe Ionel, flăcău frumos şi voinic si ţinea la el ca la ochii din cap. Ducăndu-se, intr’o zi la pădure să taie lemne, Ionel fu omorît prin căderea unui copac mare. Adus în sat de tovarăşii săi, el fu scăldat, întins pe masă, acoperit cu giulgiu ca orice mort mai da semă, de însăş biata Marioara care plângea şi se bocea t GÂNDIREA — „Ce bârbăţel mi-a murit 1 ce bărbăţel mi-a murit!* Si nimic şi nimeni nu o putea mângâia. Veniseră toate babele, suratele şî fstele din sat şi care mai de care îl zicea: — „Lasă Marioară, nu te mai boci, ca mai sunt flăcăi pe lume. E cutare şi cutare şi cutare", „Dar Marioara se boci mereu plâgănd; — Ce bărbăţel mi-a murit! Ce bărbăţel mi-a murit! Una câte una piecară şi babele şi suratele şi fetele, văzând că nici o vorbă nu era de leac pentru Marioara; rămase numai vecina de casă, care mai încercă câteva vorbe: — Mai sunt alţii ca răposatul Atunci Marioara se uită lung la ea şi apoi smulse, depe mort giu! gîul care îl acoperia. Văzând mortul, vecina de casă începu şi ea sâ se bocească, plângând; — Ce vecin mi-a [murit! Ce vecin mi-a muriţi — Dar de ce se bocia asta? , întreabf, candid Natalia Romalo. Ruşinat Conu Vasile porni spre uşă, dar Elisabeta Doamna îl opri: —- Nu fugi Domnule Alexandri, snoava Dtale e foarte frumoasă şi dovadă că nu e necuviincioasă e chiar întrebarea Nataliei. Elisabeta Doamna care se juca cu mâna prin pârul meu îmi zise,-Tu care ştii poezii frumoase, spune-ne şi nouă una. Ml sculai şi începui: Stejarul şi Codrul Frate, frate de Stejar Lasă-mă sâ tai un par, ; să fac osie Ia car ... şi aşa până la sfârşit. — Bătrânul Alexandri se oprise în uşă, apoi, ştergându-şi ochii umezi exclamă, când terminai: — Ferice de stihurile care pătrund în mintea copiilor Nu l-am mai văzut pe Conu Vasile, dar vorba lui, mi-a căzut ca o picătură de aur pe suflet Mai, târziu, la Goleşti, am găsit printre cărţile lui ştefan Golescu un mic album, de desen pe filele căruia Alexandri serisese primele sale poezii şi pe care-I dăruise Iui ştefan1 Golescu. Acest preţios manuscris se putea pierde la mine. Pentru a-i asigura oare cum viaţa, îl dăruii Academiei române care îl păstrează si acum. © BCU 3TC V. A. URECHE Alt .Conul Vasile*. Pe acesta l am cunoscut mult şi de mult, de pe clnd deschisese „Instituţiunea8 sa, In strada Astronomului. Eram acolo vreo 12—14 şcolari, de toti Coana Neniţa, cântată de V, Alexandri, ne îngrija. nu zic ca-o mamă, dar ca o soră mai mare. Astfel încât toate ne erau din belşug. Conu Vasile (Ureche) avea mai multă grijă de sufletul nostru şi de pe atunci pregătia cetăţenii României Mari. Cei mai buni profesori de pe vremuri (Cristescu Ia matematici, Mărăscu la Istorie, dl. Dobrescu la fizică etc. etc.) ne predau cursurile cu o înţelegere şi o dragoste de copii care făcea să i adorăm. Printre elevii lor, de la „instituţi-unea Ureche* mulţi au dîspărut-dar alţii, ajunşi ba Doctori în Medicină ba ofiţeri superiori, ba înalţi domnitori ai statului îşi aduc şi astăzi aminte cu înduioşare de profesorii de acolo. Conul Vasiîe (Ureche) ne ducea personal să vizităm monumentele Bucureştilor: principalele biserici, palate, grădini, muzee,, etc. Intr’o zi, miaduc aminte, ne duse la Cimitirul Bellu, (o palmă de loc, cum vedeţi) unde salutarăm mormintele oamenilor celebri. Zărind marmora sub care dormea profesorul Maseim, un camarad al nostru scrise cu creio nul pe piatra funerară următoarele versuri : „Aci odihneşte în Domnul ferice, Un om care limba cercă să ne-o strice.** Bine zicea camaradul nostru, dar aceasta lipsă de respect pentru mormite hbtărâ pe Conu Vasile (Ureche) să nu ne mai ducă la Bellu. Iu schimb ne duse foarte des la Teatrul Naţional de căte ori se jucau opere ale Iui Alexandri, eu sau fără colobararea lui Millo, Astfel văzui de pe atunci Cocoana Chiriţa, Lipitorile satelor, Florin şi Florica, Canţonetele şi altele Astfel văzui şi Banul Mârâcinei, opera lui V. A. Ureche, prin care se arăta încă de pe atunci, cătde vechi sânt legăturile noastre cu Franţa. Mai târziu institutul V. A. Ureche, mărindu-se, se mută în Vila Fili-pescu, lângă şosea şi încă mai târ-zju, mai departe în vilele Ghergheli, înconjurate pe atunci, cu parcuri imense. V. A. Ureche nu va ocupa poate un prim loc în viaţa culturală Românească, dar cei care îi GÂNDI RE A PĂDUREA-Ş1 ÎNCHIDE STAGIUNEA DE VARĂ.., In bocet de ramuri şfn vuet de orgi Pădurea-şi închide stagiunea de vară... — Haho, pădurare, să-mi spui cine plânge Prin fagii cu frunza târzie şi rară!? Vrăjbite de vânturi, purtate de neguri Tâlăngtle cântă mereu mai aproape..,. — fi aho, pădurare, să-mi spui cine toarce Şi-mi svărle'n răstimpuri cu fulgi pe pleoape!? Cascade mai limpezi ca lacrima-şi poartă Prin harfe de, frunze pustiul şi jalea..: — Haho, pădurare, să-mi spui cine râde Şi cine tot strigă... şi-mi tulbure calea!? ...E seară... şi-i toamnă, cu gâturi de pajuri Târziu peste dealuri trec valuri de vânturi... —* Haho, pădurare, să-mi spui cijie plânge Şi sufletu-mi umple de taine şi cânturi1? r. PURĂŞANU cunosc activitatea, 11 apreciază ca pe unul din cei mai aprigi propovăduitori ai culturei latine. Deşi studiul Istorici era ştiinţa de predilecţie a lui V. A. Ureche, el se interesa de toate descoperirile stinţifice noi. Un exemplu: Sâmbăta, elevi cu părinţi sau corespondenţi in Bucureşti mergeau acasă şi erau liberi până luni dimineaţa. Eu făceam parte din această categorie. Dar Sâmbătă 12 lanuariel874, fiind prins de friguri, lusei reţinut la şcoală de Cucoana Neniţa, care mă îngriji personal şi mă culegi într'o cameră alături cu,a sa pentru a-mi putea supra veghia delirul. Peste noapte sării pe fereastră şi o pornii prin zăpadă ca să mă duc acasă. Cânii de pază, cărora nu ii se dădea drumul din lanţ decât seara (erau mulţi si răi) se năpustiră asupra mea. Dar, în ioe să mă sfâşie, după cum era de aşteptat, ei mă linseră pe mâini şi măînto-văvăşiră în cerc până la poarta proprietăţei aş* cum dulăii unei furme înconjoară un miel răzleţit. Aici Eugen portarul mă luă în braţe şi cu toeate protestările mele mă duse înapoi la vilă. Coana Neniţa, foarte speriată puse s* mă fricţio-neze cu spirt cald (căci eram pe jumătate degerat, deoarece numai în cămaşă eşisem prin zăpadă şi ger) Iar eu repetam într’una: „Lăsaţi-mt să mă duc aceasâ, să văd pe mama, c* mine nu o mai apuci* Vorbele mele fură puse pe socotea a delirului, dar nu mai puţin, a doua zi, Duminică 13 Ianuarie 1874, pe la namiezi, mama era răpusă de nu oribil accident. Conu Vasile care o văzuse în aceste împrejurări, alergă la şecoalâ şi mă luă în braţe,, ca să mă prepare la îngrozitoarea ştire. La primele lui vorbe, îl întrerupsei, zicând. — „Ştiu, A murit mama. Nu vă spuneam eu azi noapte că n’d s’o mai văd?* Conu Vasile zise atunci Coanei Niniţa; „ Presimţire 1 Ce e oare presimţirea şi unde e esediul ei? Nu ştiu, dar constat faptul Ştiinţa aceasta îmi e cu desăvârşire necunoscută.’ V. A Ureche, era un savant sincer, care mârturise că nu ştia toate. De căţi savanţi se poate zice astăzi la fel ? . DflVILLfl. © BCU '376 oĂNDm&A ŞOUŞORILE UNUI RĂZĂŞ SOCOTEALA , 7 Februarie — Poiana Negrei In creştetul dealului, şoseaua se desparte. Calea Domnească, apucă în jos, spre ţinutul Romanului; drum larg. şi prelungit lin peste şesul Moldovei, cu plopi scorburoşi şi străbuni pe marginea şanţurilor, cu poduri albe de fier peste ape, cu hanuri de poştă ruinate, cu zidurile boltite şi negre de ploi. In sus, spre munte, ridică un drum mai sărac şi pietros, şerpuit îndrăzneţ între dealurile care departe se prefac în culmi păduroase, întunecate de codrii molizilor şi cu văile fără curmare răsunând de ţipătul ferăstraelor. , Altădată, pe amândouă drumurile era fierbere şi nepotolită zarvă. Carăle cu pâine scârţăiau spre satele „ munţilor, deacolo coborau alte poveri, cu scânduri. La fiecare jumătate de poştă o crâşmă cu umbrar răcoros la uşă şi cu bătătura largă în jur pentru dejugat boii, îndemna drumeţii la sfat, la un ulcior de vin şi la o scurtă şi trecătoare îriveselire. Cărăuşii se cunoşteau ca dintr’a-celaş sat, prindeau să-şi afle necazurile, ştiau metehnele unul altuia, cinsteau o cană mai mult când unul hăt! din celalt ţinut, îşi aducea aminte între două ulcele, că acasă are să găsească după socotelile lui, numărul plodurilor mărit încă cu unul. Era atunci pe drumul mare, forfotă, înveselire şi belşug. Acuma, calea de fier care îşi răsfiră dincolo de prundurile Moldovei şinele negre şi cantoanele cu acoperişuri roşii, a risipit toată viaţa. Şoseaua e pustie. Căruţe, trec doar de la un sat la altul. Iar hanurile şi-au închis obloanele, Cele mai multe s’au măcinat cu vremea. Drumeţul singuratic, ca să-şi alunge urâtul întoarce fără voe ochii peste ape, spre trenul micşorat de depărtare, care fuge sprinten de la o haltă roşie la alta, umplând valea şuer şi târând după el o egretă albă de fum. * . , Şi hanul din^deal, de la crucea drumurilor e pustiu şi pornit pe ruină. Din acoperişul cu şindila smulsă de furtuni n’au mai rămas de cât bârnele. Sub bolţi chiue vântul. In locul porţilor şi ferestrelor cu gratii de fier, spărturi negre îşi cască întunericul. Vara, tufişuri de măsălariţă şi de cucută cu mirosul otrăvit, ridicate cât un stat de om, năpădesc locul unde altă dată popasuri cu îndelungi povestiri fuseseră vestite în tot ţinutul. In amintirea nimărui nu mai trăesc acele întâmplări. Nici despre numele hangiului nu se mai ştie nimic. Nici despre hangiţa care după obiceiul timpului, trebue să fi avut ochi de şerpoaică şi râs ispititor, ce va fi oprit multe nopţi, drumeţii din cale. Acuma în vârful dealului sunt numai ziduri pustii şi pietre mâncate de ruină. Acolo, dosiţi după un perete, doi oameni aşteaptă ceasul socotelilor. E poveste veche. De două luni, pândesc ceasul acela. Şi acuma pentru a-şi îndârji curajul, deşartă pe rând câte o înghiţitură din sticla cu spirt. După gâlgâitul băuturei pe gât, amândoi îşi şterg promo-roaca de pe mustăţi şi se privesc fără să rostească cuvânt. Hotărîrea lor nu mai are nevoe de vorbe. Nici nu i-a apropiat altceva decât această hotărîre. Altfel, în sat, între ei, nu poate fi nici o potriveală. Cel mai scund, cu ochii vicleni, cu faţa suptă şi cu sumanul roşcat de sărăcie şi vechime, trăeşte fără nici un căpătâi. Celalt, gospodar cu stare, cu pătulul întotdeauna împlinit toamna, cu casă de frunte în sat, până acum două luni nu îndreptase spre omul Cel mărunt şi cu ochii vicleni, de cât priviri de batjocură, ca spre un netrebnic ce era. Doar în iernile cele grele, îl ajutase cu o traistă de mălai, adăogându-i pe deasupra şi câte-va poveţe aspre şi mustrări fără cruţare. Şi-acum stau alături, cu cio-megile la îndămână, pândind la drumul mare, ca şi cum la asta ar fi fost tovarăşi de când lumea. — Deacuma trebue să cadă din menui în menut, rosti omul cel scund, clătinând restul spirtului pe fundul sticlei. * . Celalt, nu răspunse, cu urechea ascuţită la sunetele drumului, cu privirea iscodind câmpul alb. De trei zile ninsoarea contenise şi un ger fără vânt, încremenise troe-nele. Dealungul şoselei, sârmele telefonului se încărcaseră de ciorchini albe, iar zumzăitul firelor se auzia monoton şi nesfârşit, ca un cântec de coarde înăbuşite. Nici un om pe tot drumul. Asfinţitul cădea turbure dintr’un cer fără soare, leşietic şi îngheţat. Departe, pe câmp se răsfiră o clipă, cu tânguiri răguşite, un stol de cioare. Apoi în vale, un tren de marfă vui peste pod, negru şi leneş. Omul cel scund se mişcă să se desmorţească, suflă în pumni, îşi frecă degetele şi prinse să răsucească o ţigare. Când sfârşi, întinse tabacherea neagră şi celuilalt. Tovarăşul făcu semn cu mâna că nu fumează. Un nod îi sta în gât. Cum ar fi vrut să se sfârşească toate mai repede 1 . Omul cel scund îşi privi scrumul ţigării care nu cădea, cu luare aminte ca şi cum de acolo, avea să prindă o hotărâre. Apoi îşi rosti gândul: — Ii es eu înainte.. Ii spun că m’apucă noaptea pe drum şi-am să-l rog să-mă primească’n sanie.. El a să sudue şi-a să-mi spue că am picioare.. Atunci.. b Omul nu-şi sfârşi vorba şi mută * numai ciomagul de sub un braţ, 1, sub celalt. Apoi râse fără hohot şi f închise ochii, voind să vadă parecă © BCU Cluj GĂNDi «EA dinainte, în închipuire, toată desfăşurarea peripeţiilor ce-au să se întâmple. Celalt n&şi putu alunga gândul, că tovarăşul care pregătea lucrurile cu atâta pricepere, nti era de bună seamă la cea dintâi afacere de acest soi. Şi iarăşi dori să se sfârşească toate cât mâi repede,' chiar dacă ar fi fost să-l trântească un glonţ’ de carabină, jos, în zăpadă... Gâtlejul i se uscă din nou şi deşertă cele din urmă picături din sticlă. Odată cu fierbinţeala îl cuprinse o ameţeală turbure. Zidurile afumate se înclinau înaintea ochilor, păreau că încep să se învârtească. De câte ori trecuse pe lângă hanul acesta, — şi cum şi-ar fi închipuit oare atunci, el om liniştit, pe care îl aşteaptă nevasta şi copii acasă, că avea să pândească odată aici, cu gânduri ucigaşe, ca un tâlhar de drumul mare! Dar nu simţi nici o părere de rău, nici o şovăială. De două luni, de când eşise dela postul de jandarmi cu coastele sdrobite, nu gândise la altceva, decât le ceasul acesta al socotelilor. Nu mai era de două luni, om. Acum venea rândul lui. t — Aha! Omul cel scund, care stătuse chincit sub zid, sări în picioare, La cotitura din vale se ivise o sanie. Acum urca în pasul calului şi incordându-şi ochii desluşiră amândoi mantaua albastră. Nu rostiră nici un cuvânt. Ştiau fiecare ce au de făcut... Ce bine le-ar mai fi prins încă un gât de rachiu, cel din urmă! Dar sticla era goală şi o aruncară departe, în zăpadă. Şi ce încet se apropia sania! Când fu la câţiva paşi, omul cel roşu ' se îndreptă de după zid, cu mâna încleştată pe ciomag, rânjind. Sania jandarmului se opri. Tovarăşul care aştepta gata să se repeadă, nu auzi ce vorbesc amândoi. Văzu numai prin spărtura ferestrei cum jandarmul se trage deoparte şi-i face loc celuilalt, cum acela încurcat nu ştie ce să creadă, apoi se suie în sanie. Atunci ieşi şi el la lumină. Nu se putea sfârşi aşa. Nu aşteptase două luni degeba ceasul acela, şi nu îngheţase o jumătate de zi între zidurile pustii, pentru a da înapoi, acuma când se împlinea vremea socotelilor... Omul dădu ziua bună duşmănos, jandarmul îl privi cu îndestulă mirare, — Erai şi dumneata aci? Apoi făcându-i loc: — Debunăseamă că şi dumitale 377 NERVI... De astăzi toamna’n hohote, pe vânt, , Soseşte’n limpezimea de cristal, In braţe reci, în braţe de metal Mi-e sufletul cuprins... - De astăzi plânge’n mine-un râs amar, E totul trist, e totul stins Sub cerul clar... Sub cerul clar Palpită-abia o sarbădă lumină, Palpită amintiri de la cei morţi, Când la spital, în veşteda grădină, . Cu feţele de ceară ies cei vii, Când palid soarele Surâde , - Pe străzile pustii... Pe străzile pustii Pe râuri mari de aur îngheţat, Trecu, cu pasu’ncet şi legănat, Trecu, vă spun, o lungă’nmormântare• Şi-acuma singur tremur şi ascult Pe undeva, pe urma unui dric, Ascult cum râde un nebun de tare.., — Ha! ha... ...Pe urma unui dric... ' ALEXANDRU N, NANO ţi-e să nu te-apuce noaptea. Unde merg doi merg şi trei... Şi strângându-se, îi lărgi loc în pae. — Aha! i-e frică, îşi spuseră amândoi într’un gând. Dar urcaţi în sanie îşi socotiră că nu s’a sfârşit încă. Drumul mergea pustiu încă un ceas. Aveau când se răfui. Amândoi, deoparte şi de alta a jandarmului, fără să-şi spună o vorbă îşi trudeau mintea cum să înceapă şi strângeau în mâinile îngheţate, bâtele grele. — Noi avem 6 socoteală, începu omul cel scund cu hotârîre. O so- coteală veche; şi acuma mi-s rupte coastele. —- Şi eu am, adăoga celalt printre dinţi. Nu aşteptau acuma decât ca jandarmul să pună mâna pe carabină sau să rostească nu cuvânt de ameninţare. ... Jandarmul privea însă departe, linia albă a drumului unde se împreunau stâlpii de telegraf, liniştit, ca şi cum n’ar fi auzit nimic. Omul cel scund se răsuci, căutând un cuvânt greu. Aşa, nu se puteau repezi la dânsul. Fără im-potrivire, fără un început de ceartă ar fi fost ca şicum ar fi lovit un om © BCU 378 (JĂND 1REA Şi legat:'şi-l ştiau pe jandarm crunt, iute la mânie şi fără frică. Trebuiau numai să-l scoată din nepăsarea aceasta care-i neliniştea. Răsucindu-se, omul cel scund desveli sub pătură un cărucior văpsit cu roşu, o paiaţă de pâslă. . . r . — Ce-ţi pasă dumitale. Duci jucărele la „copch.il"... Şi pe noi ne baţi, ne rupi coastele... Iacă ce facem noi cu jucărelile!.. Omul începu să isbească cu piciorul în căruciorul roşu, în paiaţa de pâslă, le sfârmă sub cismă şi se ridică gata. Găsise. Nu se putea să nu isbucnească acuma omul stăpânirei. Dar jandarmul şfichiui mai departe cu biciul spinarea calului păru strein de toate acestea: Apoi se intoarse, şi fără furie în glas; — Nici nu-mi mai trebuiau. Le-am luat azi dimineaţă, dela târg. Era Ionică bolnav, credeam să-i fac o bucurie... Acuma, mi-a telefonat la Fântâna, c’o murit... Cui să-le mai duc?,.. ' Şi din nou rămase cu ochii înfipţi departe, în capătul drumului, unde se împreunau sârmele de telegraf. Cei doi nu rostiră nimic. Nici nu-şi ridicară ochii, unul la altul. Apoi omul cel scund se învârti în pae, scotoci undeva, la piept sub suman şi scoase tabacherea neagră. O întinse jandarmului: — Răsuceşte de colea- o ţigare.. Asta potoleşte supărarea. Celalt, omul cel hotărît care nu înţelegea să ierte, se plecă lângă sanie, lăsă să-i cadă ciomagul alături, în drum, încet, ca şi cum s’ar fi desprins pe-o ispită. ■ , . - Asfinţitul cobora repede, plumburiu, dintr’un cer fără soare. Toţi trei tăceau. Numai omul cel scund pâcâia din ţigare, scuipa alături şi faţa chinuită şi răutăcioasă părea luminată de o împăcare, pe care nimeni nu i-o văzuse niciodată. C. ROBUL. Ideile şi variabilitatea lor funcţională. — Fragment *) — Orice idee în parte a spiritului omenesc e considerată îndeobşte ca un întreg organic, unitar şi indivizibil. întâmplarea a voit să facem o diferenţiare a ideilor în „conţinutul" şi „funcţiunea** lor. Rezultatele la cari am ajuns ne îndreptăţesc, să. credem că cele două componente, în care despicăm o idee nu sunt nişte abstracţiuni goale şi arbitrare. InoVaţia ne-a îngăduit să descoperim în chip neaşteptat câteva lucruri, cari nu pot fi trecute cu vederea de filozofia culturii. Foloase va scoate djn definiţiile noastre îndeosebi teoria cunoştinţei. Ce înţelegem prin „conţinutul" unei idei nu cere lămuriri mai de-aproape; cu atât mai mult însă noţiunea de „funcţiune". In dosul oricărei idei presupunem una din atitudinele creatoare ce le ia omul faţă de »existenţă«, faţă de sine însuşi, faţă de viaţă, faţă de lume. Ideea. e totdeauna rezultatul unei astfel de atitudini, mai mult instinctive şi organice, decât conştiente. Omul simte nevoia să-şi lămurească diferitele lucruri, să între — ca să zicem aşa — într’o intimitate de sentiment cu ele, să-şi înalţe virtualităţile propriei vieţi, să dea o expresie potenţată aceloraşi lucruri, el simte nevoia unui sprijin în marea de fluctuaţiuni care îl asaltează de pretutindeni; — şi aşa mai departe. Cu fiecare din aceste nevoi coincide o atitudine creatoare, care se descarcă în idei. înţelegem prin „funcţiunea unei ţdei“ tocmai această «activare® a ideei In cadrul uneia din atitudinile posibile ale omului faţă de viaţă şi lume; sau metaforic întrebuinţarea ideei ca „organ" al uneia din nenumăratele nevoi creatoare ale v.om arăta in studiul de faţă ca o idee deşi se naşte dintr’o anumită atitudine, în corespondenţă Şi că prin faptul* tal şi ireductibil a' > r___________ se pot lămuri multe probleme cari îşi căutau deslegarea aiurea, poate fi adusă ricare alta, — ta fundamen-vieţii spirituale ) Partea Introductivă a unui studiu Cultură şi cunoştinţă". Sub tipar. Un exemplu: Omul, covârşit de-un sentiment de neputinţă în faţa unei lumi care îl încunjoarâ din toate părţile cu forţe brutale şi neîndurate, caută un refugiu din nesiguranţa exisţen-ţei în ceva mai desăvârşit, mai mare şi mai puternic decât tot ce vede în jurul său. Un amestec de teamă, de nădejde, de entuziasm^ şi nevoia unui razim sigur îl împing să îmbrăţişeze sau să născocească ideea de Dumnezeu. Analizând ideea aceasta ni-se pare că întreg „conţinutul** ei imaginar, care defineşte o fiinţă nemărginită în toate atribuţiile ei, e chemat să îndeplinească o „funcţiune** religioasa. Să facem însă următorul experiment intelectual: Să ne închipuim un om cu trebuinţele re-, duse cu desăvârşire la cele intec-tuale: un fel de personificare a minţii. Pentru un astfel de ora ideea despre care vorbim ar avea 0 funcţiune curat intelectuală şi nu religioasă. Misterul realităţii trezeşte în unii setea de a cunoaşte raţiunea din urmă a existenţii. Cugetarea stabileşte între faptele simţite relaţiuni cari prin cercetări continue şi stăruitoare devin tot mai strânse. Logica creatoare umple golurile experienţei cu termeni închipuiţi, cărora le caută verificarea; şi îa virtutea aceleaşi logice care orga-irizează astfel experienţa, trecem dincolo de hotarele experienţei prin procedeele speculative ale metafizicei. In cele din urmă ancorăm în ideea unei fiinţe absolute, care explică tot ce este în lume: natura cu fenomenele şi legile ei, viaţă cu toate idealele şi durerile ei. Ideea divinităţii îndeplineşte în cazul acesta o funcţiune logică. Privind ideea divinităţii din punctul de vedere al funcţiunii religioase, avem impresia că funcţiunea aceasta stă îa obârşia ei; privind-o sub celălalt unghiu de vedere ni-şe pare din potrivă, că ea e un ecou al atiţudinei logice. Ideea e justificată prin orişicare din cele două funcţiuni. Probabilitatea istorică vortieşte însă mai mult pentru cea religioasă. Să presupunem că ideea de Dumnezeu s’a născut cu func- © BCU Cluj GÂNDIRE A 3F9 fiunea din urmă. In cazul acesta experimentul curat ideal, ce l’am făcut, ne îngădue să admitem că aceeaşi idee e în stare să împrumute şi alte funcţiuni, nouă, pe cari la început nu le are. Răsfoind istoria culturii vom găsi pe una din paginele ei mai proaspete un argument hotărâtor pentru concluzia precedentă. Idee a divinităţii poate juca şi un al treilea rol, ce i-se dă evident cu mult mai târziu decât e data naşterii sale. E vorba despre o prea cunoscută fi-losofie morală. Se zice: simţim In noi glasul conştiinţei, care cu irezistibilul categoric al unei puteri supraindividuale ne îndeamnă să realizăm în lume o ordine morală. Ideea de Dumnezeu e un postulat al acestei tendinţe spre ideal: o acceptăm ca o condiţie pentru realizarea ordihei supreme spre care nizuim. Ideei în chestie i-se contestă funcţiunea logică-metafizică şi i-se înlocueşte cu o funcţiune esclusiv etică, cu care la început n’a avut vr’o legătură mai strânsă.. Ideea ca atare în „conţinutul" ei nu s’a transformat — sau cel puţin nu trebue să se transforme — prin schimbarea „funcţiunii". Nu s’a făcut nici o modificare în structura interioară a acestei creaţiuni culturale, dar i s’a schimbat radical rolul în spiritul omenesc. ' Nu ne putem înfrâna ispita unei inducţiuni şi afirmăm, că ideile adeseori trec printr’o schimbare analogă de funcţiune păstrându-şi în acelaşi timp nemodificat conţinutul. Rezervându-ne dovezile pentru mai târziu, riscăm chiar adausul că aceste mutaţiuni funcţionale ale unei idei sunt de multe ori de o însemnătate incomparabil mai mare pentru evoluţia culturii decât modificarea conţinutului el. - St Ceva din ştiinţă: ...= Chimiştii au stabilit pe la sfârşitul veacului al XVIII-Iea „legea proporţiilor multiple", care formulează modalităţile de combinare cantitativă a diferitelor substanţe materiale. Pentru a-şi explica legea aceasta Dalton a construit ipoteza atomilor. Elementele chimice se destrămară în părticele infinit de mici, indivizibile, omogene şi de-o greutate constantă. Combinaţiunile chimice ar rezulta din împreunarea în diferite proporţi numerice a acestor părticele. Ipoteza atomilor a fost creată de Dalton din inteoreul logic de-aşi lămuri anumite expe- rienţe ştiinţifice. In relaţiunile, ce le constatase prin experimentele sale, era o lacună care trebuia umplută. Lipsea răspunsul la un „dece ?“ De ce combinaţiunile dintre elemente se fac totdeauna în anumite proporţii? Ideea atomilor întregia în chip minunat ceeace Iipsia din seria momentelor şi faptelor expe-, riate, dând relaţiunilor cunoscute o mai strânsă logică interioară. Cu toată critica, ce se face astăzi acestei ipoteze, istoria dovedeşte că ea a avut la timpul său o funcţiune logică. Pentru cei mai mulţi teoreticiani ai zilelor noastre ideea atomilor din punct de vedere logic e un monstru, o construcţie iraţională, plină de contradicţii şi tot atât de imaginară ca f-i. De unde fireşte nu urmează deloc că iraţionabil nu s’ar putea întrebuinţa logic. Sunt teoreticiani cari s’au îngrijit să scrie o intreşgă logică a ficţiunilor. Cu toate acestea se susţine că ideea atomilor şi altele la fel s’ar fi născut numai din tendenţa de a exprima economic diferite date ale experienţei. Gândurile noastre ar avea — întocmai ca organele vii ale unei fiinţe — nizuinţa să se adapteze la mediul în care trăim. Noţiunile şi ipotezele ar fi simple mijloace subiective pentru orientarea noastră în lume; în consecinţă nici ipoteza atomilor nu ar avea o funcţiune logică-metafizică, cum se crede, ci o funcţiune biologică, stând cu desăvârşire în serviciul vieţii, redusă la rolul de expresie sumară, concentrată a mai multor fapte experimentale. Ar trebui să cheltuim prea multă energie dacă am opera totdeauna cu balastul prea încărcat al datelor empirice : prin ipoteza atomilor s’a creat un mijloc de cruţare de forţă. Cei cari sunt împotriva pretenţiilor metafizice ale atomiştilpr, admit totuş întrebuinţarea ipotezei ca expresie economică a fenomenelor naturale. Fără îndoială Dalton nu şi-a construit „atomii® din instinctul practic de-a cruţa energie sufletească, —s el voia doar atât: şă pătrundă pe cale logică în fiinţa lucrurilor. Dacă însă ipoteza poate fi în acelaşi timp şi o adaptare subiectivă ia mediul în care trăim, făcându-ne un serviciu care interesează aşa de mult viaţa, — e clar:, avem de a face şi aici cu o deplasare funcţională a aceleeaşi idei .Conţinutul ei rămâne acelaşi /se schimbă numai rolulîngospodăria spiritului omenesc. Oare variâbilitatea funcţională nu e o însuşire esenţială a ideei ca mărime culturală? Iată o întrebare pe care încă nimenea nu şi-a pus-o destul de hotărît. Noi credem că acestui proces istoric nu i s’a dat nici pe de parte importanţa, ee i se cuvine. E o problemă nouă de rezolvarea cărea atârnă multe chestiuni rămase nesigure în teoria reli-giunilor, în estetică şi în atâtea alte domenii ale cugetării omeneşti. Filozofia culturii ar avea un nepreţuit câştig din deslegarea ei. Înainte de a da un răspuns neîndoios întrebării de mai înainte, să mai aducem un exemplu de mutaţie funcţională din tărâmul filozofiei. „Ideile platonice" bună oară au trecut printr’o adevărată metamorfoză în ce priveşte rolul lor în spiritul omenesc. Schiţând în două linii măreaţa metafizică a celei mai reprezentative dintre spiritele greceşti Plato — tot ce e armonie, simetrie, înţeles, raţiune în lucruri, e reflexul unei „idei" sau al unei „tip® ideal, , tot ce ce e lipsă, scădere, disonanţă purcede din materie — principiul imperfecţiunei (Plato se pare că o identifică cu spaţiul). Lucrurile şi fiinţele pământeşti sunt plăsmuite după nişte modele, cari îşi au existenţa în „spaţiul fără extensiune" sau în „cer" — cum îi zice Plato întrebuinţând o expresie mitologică. Teoria „ideilor" a isvorît în primul rând din curiositatea intelectuală de a află raţiunea lucrurilor. lată mutaţiunile ei funcţionale. Câteva veacuri după Plato regăsim * „ideile" la Plotin: un spirit ascetic, care se ruşina că e silit să târască şi un trup material, un retras obicir nuit cu cele mai intense concentrări asupra euîui său. Scârba şi dispreţul faţă de ori-ce lucru fizic şi pământesc îl împingeau spre o existenţă eternă şi mai presus de schimbările vremelnice. Arzând de un entuziasm mistie-religios pentru o lume mai înaltă el îmbrăţişează „ideile platonice". Acestea devin refugiul unui suflet obosit de toate instinctele ce-I încătuşau la pământ. Noua corespondenţă, ce şi-o cre-iază „Ideile" constă mai mult în-tr’un elan religios, decât în vr’utt interes de natură intelectuală. . Cu funcţiunea din nou schimbată mai întâlnim apoi apoi ideile platonice Ia Schopenhauer. — indviidul e chinuit de-o oarbă voinţă de a trăi, care-1 macină lăuntric fără de nici un rost. Omul are însă posibilitatea, cel puţin pentru câteva clipe, să se ridice de sub forţa iraţională ce-L stăpâneşte — prin contemplarea estetică — a ideilor, Arta cu variatele ei opere, în cari se 380 QAN Ol Kt A cristalizează ideile platonice, ne eliberează de noi înşine: în plăcerea estetică individualitatea ni se topeşte în tipurile eterne ale lucrurilor. „ideile" obţin astfel o funcţiune esclusiv estetică. — Meta-morfose asemănătdare se pot descoperi la nenumărate alte idei din domeniul filozofiei, — şi cu cât înmulţim exemplele se întăreşte Jn noi convingerea că variabilitaîea funcţională a ideilor ca mărimi cui-turale nu e întâmplătoare ci o însuşire distinctivă a lor. . * . Adeseori originalitatea diferiţilor gânditori, nu zace în ideile lor ci într’o funcţiune nouă ce ei o atribuie unor idei vechi. Materialismul filozofilor din veacul trecut bună oară nu era în fond o concepţie nouă. Dacă sau bucurat câtva timp de mare trecere, pricina nu trebue cantată în argumentele, ce le aduceau pentru teoriile lor, ci în altă parte. Ei aveau un cult aproape mistic pentru lumea materiei. Ideea lumii materiale fusese în filozofia de mai înainte un produs al procedeelor intelectuale; gânditorii, despre cari vorbim, îi împrumută însă o aureolă religioasă. Despre tot ce e fapt pozitiv se vorbeşte cu un cutremur mistic: materia şi'o mul, devin pentru ei simboluri religioase, sau mai bine zis nişte divinităţi, ai căror entuziaşti profeţi se simţiau. Ceea-ce mai înainte fusese o „teorie", se preface într’o „religie". Astfel se pun la cale transformări culturale adeseori nu prin vre-o noutate în ^conţinutul* unei idei, ci prin schimbarea „funcţiunii" sale. Cum îndeobşte nu se face deosebire între cele două componente ale unei idei — şi cum se ia în discuţie esclusiv „conţinutul", nu trebue să ne mirăm că istoricii nu văd nici o prefacere tocmai acolo unde demul te ori e vorba de reforme radicale. • * ■ . Organele unei fiinţe vii au în structura lor o potrivire interioară cu funcţiunile ce Ie îndeplinesc; în potrivirea aceasta constă finalitatea lor. Ideile le putem considera — cel puţin metaforic — ca nişte organe ce corespund anumitor nevoi sufleteşti. Dar în vreme ce organele fizologice au o finalitate unilaterală, îndreptate asupra unei singure funcţiuni ; creaţiunile culturale sunt potrivite pentru mai multe funcţiuni, teoretic, — pentru infinit — de multe; în consecinţă se poate vorbi despre o „infinită finalitate" a lor. E adevărat că şi organele fiziologice îşi pot schimba funcţiunea în cursul timpului: beşicâ unor peşti — organ de echilibru — s’a prefăcut după o îndelungată evoluţie în plămânii maniferelor — organ de oxidare. Să nu pierdem însă din vedere că transformarea funcţiunii la un organ fizologic e totdeauna însoţită de o schimbare a organului însuşi; ori ideile îşi pot schimba funcţiunea fără ea în conţinutul lor să se facă vre-o modificare corespunzătoare. întocmai cum un corp material are ca însuşiri esenţiale estensiunea, impenetrabilitatea, mobilitatea în spaţiu-, iar un organism finalitatea, ideile ca mărimi culturale se disting prinlfo finalitate infinită“. Iubitorilor de expresii matematice le dăm următoarele formule : fenomele mecanice au o finalitate = 0 fenomenele vieţii au o finalitate ’==? i fenomenele spirituale au au o finalitate==oo Nu e greu să ridici o întreagă’ metafizică în jurul acestor formule; dar operaţia aceasta o lăsăm în grijă altora, deocamdată ne mulţumim să constatăm că ideea n’ar mai fi o creaţiune culturală, dacă n’ar fi înzestrată cu diferenţa specifică, în virtutea căreia păstrându-şi acelaşi conţinut e în stare să-şi schimbe la infinit funcţiunea. Variabilitatea funcţională e un termen în definiţia însăşi a ideilor ca fenomene culturale. Unei creaţiuni’ culturale i-se poate suprima o funţiune sau i-se poate înlocui o funcţiune cu alta nouă rămânând identică în conţinutul ei. Formula noastă exprimă o vastă virtualitate: dacă o idee e în stare să îndeplinească o funcţiune, atunci poate îndeplini mai mult, ori mai puţin orice altă funcţiune spirituală, — cu alte cuvinte nenumărate. * Am vorbit până acum numai despre variabilitatea funcţională a ideilor. Există însă şi cazuri când se schimbă „conţinutul", păstrân-du-se nemodificată „funcţiunea" unei idei. Atomii lui Democrit se prefac printr’o uşoară corectură în atomii lui Dalton, — rostul lor se menţine însă în cadrul aceleiaşi necesităţi logice-intelectuale. Prin urmare : cele două componente ale unei idei — conţinutul şi funcţiunea — sunt variabile independente, adecă din schimbarea uneia nu urmează în chip necesar şi schimbarea celeilalte. {LUCIAN blaga. © BCU QANfiiRăA 381 ANTOLOGIA TOAMNEI de Ion Pillati (Ed. Viaţa Românească. Un voi. 224 ppg. 18 lei) E foarte rar, cel puţin la noi, ca un poet să nu se afişeze şef de şcoală. E şi mai rar, să>-l vezi căutând să ajute tot ce vrea să fie şi tot ce este poezie. Această nobilă muncă a făcut-o Ion Pillat. O astfel de încercare inimoasă, era fatal ca în vremile pe care le trecem să nu fie nici îndeajuns recunoscută, nici apreciată. Auziţi minune!.— un poet care să aibă şi suflet de poet. (Realitatea ne-a obicinuit să găsim sub haina poeziei, de cele mai deseori viermele deşertăciunilor). Şi acum când România e mare pentru afaceri — truda lui Ion Pillat se mărgineşte să cheme lumea spre vers, spre versurile tuturor. Poetul şi-a primit pedeapsa. Ziarele partidului l-au mustrat. Confraţii au trecut mai departe, contribuind prin tăcere la apărarea... culturei. Cum ar putea oare, într’o ţară în care avem milioane de neştiutori de carte; să fie altceva socotit de cât rătăcire, faptul că îţi întinezi numele în poezie,—neertată compromitere,— fiindcă în Iqc să faci politică, te apuci să cânţi şi să asculţi corul cântecelor în toamnă. E cu atât mai neertat, cu cât în această lume înconjurătoare, îmbâcsită de aceste gânduri şi de acest dispreţ pentru tot ce nu e vot, culoare de verde, manifest şi sete de ajungere, poetul a rămas talent sănătos şi neînfumurat, viguros şi lipsit de curenta obrăznicie. Preocuparea şi realizarea adusă% de Ion Pillat, ne opreşte atenţiunea prin însemnătatea ei, întrucât dela generaţia lui Heliade am trecut prin epoci de fericire materială şi geografică; dar tot mai rară a fost tendinţa şi înţelegerea că printr’o propăşire culturală numai, avem dreptul de a fi civilizaţi şi de a trăi. Ion Pillat, în antologia sa a deschis porţile cunoştinţei pentru o întreagă generaţie de poeţi. Câţi sunt acei cari prin pragul de hârtie al antologiei, îşi pot înălţa spre nemurire sborul aceasta nu l-a preocupat pe autorul culegerei, şi nici nu trebuia să-l preocupe prea mult, Era firesc, ca o operă atât de vastă să aibă şi lacune. Azi încă documentarea în materie de literatură românească, e mai anevoioasă decât o expediţie în Africa şi şi mai puţin fertilă decât o sinecură în Japonia. Vom remarca alături de preţioase calităţi — lacune inevitabile, vom cere chiar ca ediţia a doua să-şi împună o selecţiune, întrucât lucrarea e menită să devină o ediţia clasică. Conţinutul valoros şi 'priceperea depusă, au nevoie de critică, pentru a închega caracterul definitiv. în aceasta dorinţă vom căuta cu toată sinceritatea să însemnăm câteva mici observaţiuni. începem, prin a privi coperta lui Iser. Desenul cu cer amurgiu şi cu turcoaice ghemuite în burueni, ne evocă mai puţin toamna românească decât ar fi făcut-o acele păduri roşcovane ale lui Grigorescu, ce amintesc trecerea lui Făt frumos prin codrul de aramă. Deci coperta, nu e chiar toamna pe care poetul a îngrădit-o în prefaţă plină de avânt. Pe urmă, răsfoind poeziile, ne'; lipseşte aceiaşi privelişte din cânte-cui poeziei populare. E drept că acest capitol cere în el însuşi, încă o muncă cel puţin egală cu cea depusă în tot volumul şi e foarte probabil, ca atunci când rodul va fi adunat, am avea nu numai un nou capitol, ci încă o carte. Să nu uităm că odinioară anticii au descoperit teatrul călcând ciorchinele mustoase şi împodobind cu vrejuri de viie, grumazul iezilor năbădăioşi. Şi la noi, toamna are în sate o atât de adâncă Influenţă artistică, în cât un alt valoros credincios al artei, compozitorul nostru de preţ Tiberiu Brediceanu, a ales toamna pentru cutreerarea Banatului din care s’a întors cu patru-sute de cântece noi, între care şi melodia Mioriţei. Aceasta toamnă * din poezia populară o aşteptăm încă. E poate încă o datorie a generaţiei noastre de a o şti căuta şi păstra pentru totdeauna hârtiei Intorcându-ne la Antologia de faţă, vom descoperi la prima răsfoire că ici, colo s’au strecurat, din generozitate poate, poezii la care toamna apare numai ce^ titlu şi chiar mai puţi». Ori în prefaţa acestei prime antologii a poeţilor români,— cum însuşi autorul o spune’— scopul principal a fost de a culege nu cele mai frumoase mărgăritare ale fiecăruia, ci toate strălucirile toamnei. Aparent toamna, dăunează cule-gerei, întrucât cuvântul subliniat se! repetă obositor când citeşti volumul pe nerăsuflate... Nenumărate observaţii critice se desprind, nespus de interesante, din însăşi încrucişare lor în decorul acestui anotimp. Ce. poate fi mai atrăgător, decât curiozitatea de a vedea cum acelâş subiect — din cele mai simple — la unul devine banal până la plictiseală, la altul robust şi plin de viaţă, la altul pură întelectualizare, glumă, culoare sau chinuită desnădej de ? Iată unghiul fericit, sub care autorul a reuşit să-i alăture pe toţi. Iată însăşi meritul principal al acestei antologii cu subiect. Pentru Bacovia, toamna e dureroasă până la sfâşiere: La toamnă când frunza va îngălbeni Când pentru ftiziei nu se ştie ce noi [surprize vor veni — Alcoolizat, bătut de ploi cum n’am mai - [fost cândva, Târziu, în geamul tău, încet, cu o mo. [nedă voi suna Şi-n toamna asta udă, mai putredă ca [cele ce s’au dus, Când vântul va boci, din nou, la cei [de jos, la cei de sus,-«, în spaima nopţii ca un La geamul tău, [pYelung final Voi repeta că anii trec, mereu mai greu [şi mai brutal. Va bate ploaia... şi târziu, la geamul . [tău voi plânge ’ncet Va rătăci, alcoolizat, apoi în noapte [un schelet,— Nimic fu nu vei auzi din câte voi avea [de spus, In toamna asta udă, mai putredă ca [cele ce s’au dus. (Nervi de toamnă) ... O frunză s’a lăsat pe-o mână în-[tinsă care cere,.| Oraşul gol — Cetatea depărtată — Frunzişul smuls... De firele electrice paralizată Ca un simbol, O pasere cade ’n oraş, ca o tristeţi [mai mult. Şi înserează... şi e tăcere... v Şi gândul s’afundă, pierdut vâslaş, Pe-al vremurilor mers — Şi jalea de a nu mai putea face un vers... Sunt cel mai trist din acest oraş. (Note de toamnă). La care, ultimile versuri din „Pastel" închee ca un gemăt: Tălângile-trist Tot sună dogit, Şi tare-i târziu, . Şi n’am mai murit... . (Pastel). © BCU Cluj '382 • . Pendant la tristeţea lui Bacovia, fac strofele lui I. Vinea: O tristeţă ’ntârzie în mine Ca şi toamna care întârzie pe câmp; Nici un sărut nu-mi trece prin suflet Nici o zăpadă n’a descins pe pământ Cântecul trist, cântecul cel mai trist, Vine din clopotul din asfinţit, îl ghiceşti în glasul sterp al vrăbiilor Şi răspunde din umilinţa tălăngilor. ... (Declin). Ce robustă apare alături de această tristeţă, sănătatea tinerească şi optimistă a Iui Nichifgr Crainic: Podgoria şi-a tras un văl august De purpură, rugină şi văpaie, Iar strugurii par ugere bălaie . Cu sfârcurile doldora de must. Culegătorii toarnă din hârdaie Şi-mi dau din veselia lor să gust, — E-al viţelor bogat holocaust Şi-un dor tomnatic râsu-mi întretaie. Podgorie rodind cu prisosinţă, Tu viaţă, poamă nesdrobită ’n lin, Aş vrea cu o năpraznică voinţă, Ca strugurii într’un pahar cu vin, Să te strivesc pe toată într’o credinţă Şi-n ea să sting al lumilor suspin. (Cules de vii) Din acelaş ciclu al „Culesului de vii'* graţioase se desprind versurile tânărului poet Marcel Romanescul ...... Cu zilele de Toamnă plângătoare S’a înroşit împurpurata vie, Şi eri au prins fecioarele să vie Cu coşul plin de boabe lucitoare Şi ne-am întors cu liniştea târzie: Cursese vinul roş din sdrobitoare; Doream să sorb iluzii viitoare Dintr’im pahar cu spumă vişinie. Privind în golul toamnei aiurit Am ridicat paharul în neştire Ca să ciocnesc c’un oaspe ’nchipuit. De ce nu te ’ntrupezi, mântuitoare ? M-ie cupa plină, plină de iubire. Sântsingur. Plâng.. Şi vinul prinde floare. (întâiul pahar) „Toamna şi iubirea" formează poate copitolul cel mai caracteristic al Antologiei: Pe-un car cu fân ne întoarcem în livadă Sub instelare-atât de ’ndepărtată. E-atât de frig! .. In Toamna ’ntârziată Pluteşte-o presimţire de zăpadă. Ne ’nghiaţă parcă sângele cu’ncetul Şi când ne-atingem gurile-amuţite, In triste sărutări neisbutite, Simţim sub buze tremurând scheletul ... (Teodor Scorţescu Două lumi) Ori această pagină într’adevăr de Antologie a lui Ţudor Arghezî: Străbatem iarăş parcul Ia pas ca mai l’nainte Cărările ’nvetite-s de palide oseminte. Aeeiaş bancă’n frunze ne-aşteaptă la [fântâni; Doi îngeri duc beteala fântânilor pe mâni. Ne-am aşezat alături şi braţu-i m’a , [cuprins. Un luminiş în mine părea că s’ar fi stinsl Mă ’ndrept încet' spre mine şi sufletu. . [ffii-1 caut Ca orbul, ca să cânte, spărturile pe , . [flaut. Vreau să-mi ridic privirea şi vreau să-i [mângâi ochii Privirea-mi întârzie pe panglicile rochii. Vreau degetul uşure să-l iau să i-1 , [desmerd: Ori ce voiesc rămâne de ’ndeplinit pe [sfert. Dar ce nu pot pricepe, ea pricepu de plânge ? Apusul îşi întoarce cirezile prin sânge OI mă ridic, pe suflet, s’o strâng şi s*o [sărut Dar braţele, din umeri le simt că mi-au . [căzut. t ' , Şi de-ain venit ca’n timpuri, a fost ca [înc’odată S’aplec sub sărutare o frunte vinovată, Să ’nvingem iarăşi vremea dintr’o [’ntârire nouă Şi sâ’nviem adâncul isvoarelor de rouă. Şicumcoboarănoapte, alt’dată aşteptată, îmi pare veche luna şi steaua ce s’aratâ Ca un perete de-arme cu care-aş fi [vânat. Şi fără glas, cu luna şi noi ne-am ridicat. (Toamnă) Astfel, Antologia Toamnei, e totodată antologia întristării şi desnă-dejdii. Un singur glas vioi în care străbate o undă de râset; G To-pârceanu. Regăsim fragmentul din Rapsodii de Toamnă, pe care amintirea tuturor, Ta păstrat mult timp odinioară, ca o obsesie: A trecut întâi o boare Pe deasupra viilor, Şi-a furat de prin ponoare Puful păpădiilor. Cu acorduri lungi de liră l-au răspuns fâneţele ■ QAADlRtA Toate florile şoptiră Intorcându-şi feţele Un salcâm privi spre munte Mândru ca o flamură Solzii frunzelor mărunte S’au sburlit pe ramură ..... . (Rapsodii de Toamnă). Am ocolit citaţiile din poesiile d-lor Pillat, Adrian Manîu, Demos-tene Botez, Lucian Blaga, Al. Philip-pide, Al. O. Teodoreanu şi Ionel Teodoreanu, Vintilă Russu-Şirianu, fiindcă multe sunt cunoscute cetitorilor noştri, fiind publicate mai ’întâiu în „Gândirea“ şi fiind că ţinem mai mult să facem ştiute meritele Antologiei atât de anevoie alcătuită, decât să uzăm de obicinuită reclamă ce se improvizează prietenilor după tradiţie, în redacţiile revistelor din România cea Nouă, Pentru rest? Cei mai mulţi sunt atât de la fel în mediocritate, încât poezia unuia e la fel cu a altuia, şi pomenind frunze căzute, oftări goăle şi tristeţi confuze, i-aî citat pe toţi. Ba recoltăm ici, colo chiar mici caraghioslâcuri la cei ce n’au idee de botanică şi pomenesc în venirea Toamnei de „vestejite flori de crin“ -- plante care pare-mi-se vestejesc în luna Mai, şi sunt rezervate pentru o antologie de primăvară, ce remâne încă de făcut. încheind constatăm încă odată meritul muncei cinstite şi dezinteresate, şi nevoia ca literatura noastră să-şi aibă nu numai un faimos dicţionar ce nu mai apare, ci şi o serie de cărţi, antologii crestomaţii, etc. astfel ca mişcarea începută de Ion Pillat în continuare şi definitivare, să împlinească un rol practic, în golull rămas între Academie şi . Soc. S. R. AL. D. MIRCEA. © BCU GÂNDim* 383 PE MARGINEA UNUI VOLUM DE OMAGIU (Lui Nicolae Iorga — Omagiu. Editura „Ramuri14 — Craiova) Am citit cu atenţie volumul întitulat „Lu/ N/'colae Iorga Omagiu“ pe care editura „Ramuri* din Craiova l-a publicat cu prilejul împlinirii a 50 de ani, a celui mai aprig muncitor în cultura românească : Nicolae Iorga. Volumul mi-a pricinuit o dezamăgire; o voi, spune o deschis, cu toată stima ce — mi inspiră „osteneala" d-lor Gh. Bogdan Duică, D. Munteanu Râmnic, C. S. Fâgeţel, I. Buzdugan şi M. A. Constantinescu, alcătuitorii acestui volum. Mâ mâhneşte lipsa din acest volum, a unor arti-co e — care să însemne adeziunea sufletească la această sărbătorire culturală — şi a celor grupări, care şi — datoresc în mare parte desvoitarea, acţiunei de fecundă stimulare a dlui N. Iorga. M-a surprins lipsa scriitorilor români —- afară de 1. Agârbîceanu — iar 01 Corneliu Moldovanu, ca preşedinte al S S. R, trebuia să simtă obligaţia de a scrie câteva rânduri pentrii creatorul curentului deîa „Semănătorul*. Nu pot cu-ncaşte drumurile noui creiate şi valoarea „ştiinţifică* a operii istorice a di ui N. Iorga, dar pot măsura acţiunea de disciplinare a literaturii româneşti (1802—1906) şi încadrarea literaturii în preocupările şi ideologia de atunci neamului românesc. Nădăjduiam să găsesc în acest volum de Omagia prinosul amintirilor tuturor acelora, pentru care dl. N. Iorga a dus cea mai neobosită acţiune de a înlătura îndoelile, de a forţa atenţia cititorilor, de a înpune valorile cele noui pe cari Ie grupase la „Semănătorul", Nu i-am găsit p a d. M. Sado-veanu, pe Octavian Goga, pa Sandu Aidea sau N. Dunâreanu. Ar fi putut împrospătă cu amintirile lor imaginia cea mai frumoasă lăsată de N. Iorga literaturii noastre: „Semănătorul". Cănd vorbeşti de influenţa lui ML Iorga asupra literaturii, fără să vrei te gândeşti la Ţitu Maiorescu T-Maiorescu a şlefui ca un bun pedagog de estetică o epocă literară, nu a avut prea multe îndră-sneii şi prudent şi-a dozat curajul de a afirma valori noui în literatură. (A se vedea ce imperceptibilă nuanţă stabileşte I. Maiorescu între Bodnărescu şi M. Eminescu) N. Iorga nu numai că a împus talente noui, dar a stabilit un nou orizont literaturii, a indicat noui surse de inspiraţie, a stabilit o nouă atmosferă. Şi dacă’se poate vorbi după Eminescu de un moment nou în literatura românească, fără îndoială că acel moment de nouă orientare a gândurilor a fost acţiunea dintre anii (1902—1906) a dlui iorgafla „Semănătorul". N’am găsit nimic în volumul de Omagiu, despre activitatea desfăşurată de N. Iorga în cea epocă de dezordine literară.' Desîgur că nu din vina celor ce s’au ostenit cu alcătuirea volumului. Scriitorii s’au înfeodat şi'ei patimilor politice, iar rândurile lor încărcate de amintiri şi admiraţie .ar fi stârnit anatema cine ştia clrui comitet executiv, lipsind pa bieţii săritorii de preţioasa lor încarcerare în rân-duiala sectară a partidelor. E mai puţin mare d. ,N. iorga fără paginile mâlâeţe a acelor cari trebuiau să !e scrie? Va fi de acord cu mine dl Corneiiu Moldovanu, preşedintele S. S. R-., să recunoască, fără supărare, cu toată modestia, câ paginile de admiraţie pot fi adesea pete de întuneric pa luminoasa prcectare a unei personalităţi. Desigur că dintr’un ecexs de modestie, au refuzat să scrie acei pentru cari dl. N. lorg a dus lupta de Ia „Semănătorul. Tn afară de lipsa scriitorilor de!a „Semănătorul" volumul „Omagiu" putea să cuprindă o schemă bibliografică a activităţii dîui N. Iorga, .un articol asupra activităţii de gazetar, altul asupra polemistului, un studiu asupra ideilor literare ale dlui N. Iorga, spre a avea o imagine căt pai complectă a celui care a fost eri îndrumătorul literaturei pentru a fi astazi animatorul politicei. Trecând peste aceste lipsuri, volumul editat de „Ramuri" e mai mult de cât o frumoasă intenţie, e o faptă bună. ■ PflMFIL ŞEtCRRUL 4L~P>~ PROZATORII NOŞTRI Crestomaţie. Voi T şi II. N. Dumâreanu şi liviu Marian. Chişinău 1921 După război asistăm !a o criză îngrijitoare a editurilor. Capitalurile s’au mărit, atelierile tipografice au Căpătat îmbunătăţiri simţitoare, în fiecare zi vitrina lilririei se reinoeşte, totuşi criza starue. Nu sa mai lucrează cu sistem. De sub teasc apare o producţie literară din Ce în ce mai în-Coherentă. Suniem departe de timpul când editura Minerva sub conducerea isteaţă a dlui Filip, oferea lectorului în fiacare lună a nouă carte din seria Clasicilor români, şi altele două sau frei, din autorii moderni; departe suntem şi de timpul când „Biblioteca pentru toţi, „Biblioteca So ec“, j,biblioteca Minerva”, aruncau pe piaţa cărţulii săptămânale, uneori mai nimerit alese, alte ori mai la voia întâmplării; — dar cari formau hrana sufletească a şcolarilor şi a tineretului, atunci^ mai puţin ahtiat de cinematograf şi de matchuri sportive. E fără îndoială Ia mijloc şi o Confuzie firească după război, fiindcă masa cititorilor prin aportul nouî-Ior provincii s’a schimbat definitiv şi fiindcă nici editorii nu cunosc încă, şi n’au cum cunoaşte, preferinţele noului public. Dar în această Confuzie, se precizează mai bine ca oricând, nesecifatea de a se reedita clasicii noştri, de a se alcătui antologii şi Crestomaţii, şi de a se lăsa pe al doilea plan producţia literară curentă, de cele mai adeseori îndoelniCă, Tineretul.nouilor provincii e setos să cunoască de aproape, şi fără cenzurarea de odinioară, scriitorii noştri de eri. Ar fi fost poate de datoria Casei Scoalelor, înainte de orice altă tipărire să se oCupe de aceşti clasici şi de cărţile lor, din ce în Ce mai rare în librărie. E o problemă la Care avem datoria să revenim. . Dar în această turbure producţie a tiparului, lucrarea dlor Dunăreanu şi Liviu Marian. Cu toate lipsurile ei. e bine venită. E poate mai degrabă un punct de plecare şi un îdemn. O experienţă care va servi şi autorilor pentru a doua ediţie, şi altora, pentru lucrări mai vaste- Volumele au şi o ediţie rusească. Vor face deci un îndoit serviciu scrisului românesc. Greşit crestomaţia împarte scriitorii în acei din secolul XIX şi acei din seCoIul XX, deşi o clasificare cronologica este imposibilă. De ce oare Ion Gorun, 'jean Bart, I, A. Basara-besCu, Ion Al. Brătescu-Voineşti, vor fi făcând parte din secolul al nouă sprezeCeîea,. Cum îi socoate d-nfi © BCU 3S4 Dunareanu şi Liviu Marian; iar Calistrat Hogaş, care e născut la 1849 şi e trăit jumătate din veacul freCut, ori I. D- ManolaChe, care a murit în 1904; sunt so otip scriitori din veacul al douăzecilea? Ediţia rusească e mai Cuminte; prevede voi- I şi II, fără a mai sublinia intenţia Clasificării absurde din ediţia româneas ă. Asupra bucăţilor alese e puţin de spus- Poate se Cuvenea din opera d-lor Sandoveanu, Agâr-biceanu, Brătescu Voineşti, Duiliu Zamfirescu; ca şi din scrierile lui Caregiale şi Delavrancea să fie alese mai mult de o singură novelă, sau un simplu fragment de roman. In ediţia rusească s’a procedat mai bine, s’a redus numărul autorilor, dar s’au tradus din unii, mai multe bucăţi. Ne întrebăm ce caută într’o crestomaţie românească, d. Vasile Pop pe care l-a înlocuit doar cu succes în literatura naţională, d. Radu Cosmin ? Bună intenţia de a oferi lectorului odată cu fugarele şi adesea necomplectele notiţe bibliografice, şi fotog-rafile scriitorilor. Dar fotografii oribile, ca aCelea Care mutilează chipul Iui Ion Creangă, sau fac din buna şi blânda figură a părintelui Agârbice-anu un cap de haiduc crunt, dezonorează edifja- Din notele biobliografice Culegem şi câteva perle: — Em- Gărleanu — „ş’a năsCut la Iaşi în 1878 ca fiu Colonel"; —■ sau d- Liviu Rebreanu „începe a debuta în literatură*. Să şcrim româneşte, pentru Dumnezeu, măcar într'o Crestomaţie românească! In afară de aceste scăderi repara-bile, de unele lipsuri, — sunt scriitori clasici ai noştri Cari lipsesc — lucrarea d-lor Dunăreanu şi Liviu Marian va aduce un serviciu real cetitorilor din Basarabia în special; unde Cărţile noastre străbat greu, prin preţul lor sunt inaccesibile marelui public, şi unde sufletele sunt prea stăpânite de Tolstoi, Gorki, Dostoi-ewski, ori Turghenef, pentru a mai fi senzibile si scrisului d-lui Vasile Popu. c. p. iON PAS. In seara de Crăciun (Piesă într’un act) şi Pentru zilele de vacanţă — Editura Librăriei Socec & Comp. Buc. Povestitorul care şi-a luat sarcina să scrie pentru copii trebue să învingă greutăţi necunoscute literatorului obişnuit, Trebue să pătrundă secretul psichologiei primare, să-şi în- f suşiasCă în totul naivitatea firească ,, şi iscoditoare a copilului, şi în de-| osebi să nu cedeze aşa zişului scopl pedagogic. I Cele două lucrări de curând publicate ale dlui Ion Pas, sînt un exemplu desăvârşit al respectării sau ne-respectării acestor conditiuni. In cea dintâi autorul urmărind un învăţământ moral, se depărtează de la obiectul de observaţie din care să-şi extragă elementele de sinteză artistică. „In seara de Crăciun*' e o piesă care poate fi pentru copii, dar care n’are nimic din sufletul acestora. Piesa e falşă. Cu atât mai valoroasă e cărţulia de istorioare din viaţa copiilor „Pentru zile de vacantă". Se desprinde din cele 100 de pagini ale volumului o adâncă înţelegere a sufletelor embrionare omeneşti, care subjugă şi atentia unui adult. In lumea pitică a copiilor cari mâine vor fi oameni buni şi răi, după apucătură şi creştere, se frământă o viaţa sufletească bogată, o psichologie variată pe Care îndeobşte literatura pedagogică, Ca şi beletristica aCelor ce n’au înţeles-o, ni-o ascude- Şi numai ochiul ager şi o bună înţelegere specială ni-o poate da. In povestirile dlui ton Pas se găsesc pagini cari pot face cinste oricărui literat, fără ca scopul educativ al acestui gen să supere. Dinpotrivă. LES MARGEŞ. A IX. N.91 — 15 Ianuarie 1922 — Paris Pe lângă Cele trei pagini de aforisme culinare ale lui Brillat-Savarin, întreg materialul aceştui număr e consacrat amintirii nefericitului Alfred Jarry. Cine-şi mai amintea astăzi de autorul atât de hulit al lui Ubu-Roi, dacă un editor iubitor de frumos şi adevăr, nu i-ar fi editat ciudata şi mult criticata piesă ? Legaţi de acest prilej, prieteni statornici ca Fagus Iean Salkas, G. Apoilinaire, Gandilhon Gens-D’Ar-mes, aduc o preţioasă Contribuţie critică şi biografică la reabilitarea unei personalităţi literare scânteietoare, Ca Alfred Jarry. _ Mort tânâr acum 19 ani, după o extrem de chinuită viaţă trupească şi sufletească, Jarry a lăsat în urma Iui o producţie literară Care îndreptăţeşte îndestule regrete pentru curmarea ei timpurie. Om de o vastă cultură, spirit hazardat, curios şi adânc pătrunzător al înţelesului vieţii, aCel Ce inventase amestecul ciudat al băuturei concentrate (absint şi oţet în părţi egale într’un pahar de apă, şi o picătură de cerneală) a dat în 10 ani de Viaţă lilerară, peste maximum de ran- ’ idament." Epuizarea fizică nu preşu- I fpune însă numai decât pe' cea în- 1 ^ANDţMBA telectuală, şi fără voie te gândeşti ce bogată producţie literară n'ar fi câştigat Franţa, daCă Jarry nu şi-ar fi terminat zilele pe scândurile spitalului «Carităţii" după lungi ierni petrecute în umezeală şi zile nesfârşite de Chinuitoare foame. Dar un Jarry bine hrănit, un Jarry trăit în confort, ar mai fi fost acelaş Jarry care a scris ces minute de sabie memorial, Cezar Antlchrist, Les jours et Ies Nuits, l’Amour en visite, l’Amour absolu, Ubu enchâind, Messa line, cele două almanahuri ale lui Pere Ubu, le Sur-mâle, les Speculaţions, şi ineditele: Gestes et opiniom de Dr TanstrolI, la Dragonore şi Pantagruel ? Un astfel de Jarry ar fi murit de logică, după Cum se exprimă Fagus în studiul ce-i consacră. Cel puţin dacă nimicnicia contemporanilor ar fi fost mai diminuată! Dar se vede că viaţa îşi are ciudă teniile ei, pe care un simplu desi-derat nu le poaţe înlătura- d. t. c. LA REVUE DE L,\EPOQU E. An IV. No. 23 Ianuarie 1922. Suntem în Decadentă? Trăim epocă de construcţie, de tranziţie, de decadenţă ? Directorul revistei, d. Maroello-Fabri, autorul romanului ciudat şi îndrăzneţ Care a fost mult discutat de critica franceză. L’lnn-connu sur les v’tles, caută răspuns acestor întrebări. Decadenţă nu poate fi. E drept, Cu toată înflorirea de talente arta contemporană vegetează- Dar aceasta fiindcă înte-ligenta a înăbuşit senzibilitatea; fiindcă nici o credinţă nu mai propulsează artistul. Totuşi neastâmpărul, cercetarea problemelor, setea de a cunoaşte, care caracterizează epoca noastră nu îngădue presupunerea că ne aflăm în decadenţă. Decadenţă înseamnă rutină, însemnează dige-rarea operilor din trecut fără dorinţa de împotrivire, s însemnează resemnarea Ia vechile formule, la vechile soluţii, însemnează stagnare. Arta şi literatura modernă dinpotrivă sunt în plină efervescenţă. Pe de altă parte, nu trebue confundată decadenţa în artă cu cea din societate. Nu există nici o legătură între ele. Este destul să ne întoarcem la marile epoce, pentru a situa pe un plan diferit arta şi so ieta-tea- [Secolul XVI-Iea Italian, renaşterea franceză şi marele Secol, interzic orice juxtapunere. Decadenta moravurilor nu a împiedicat înflorirea [.artelor. S’ar putea chiar susţine că tdin putrefacţia socială s’au ridicat © BCU QâNDIRM4 operile cele mai trainice. Epocele virtuoase au fost pentru artă epoce de mediocritate, ©in acest punct de vedere, cu decadenţa actuală a moravurilor am fi priveligiaţi, şi Capodo-perile ar trebui să răsară la fieCare pas). De fapt suntem într’o epocă de tranziţie. Din frământările contimporane, după cum va eşi o lume socială nouă. îşi va soarbe Viaţa şi o artă nouă. Poate pentru aceasta nu e nevoe de eât de mai multă pasiune. LA CONNAISSANCE An 3. No. 21 Decembrie—Ianuarie 1922. Ediţiile de bibliofili, au fost în anul trecut, numere de senzaţie în Salonui de toamnă. Secţia a fost variată şl abundentă. Peste 30 de expozanţi şi 184 de numere. S’ar părea dar căe epocă de înflorire pentru c ărţile de lux. D. Qliment-Janin, în Les Bibli-ophiles de la Brocante, risipeşte aceasta iluzie. Ediţiile numeroase şi mai numeroşii amatori, nu dovedesc nimic. Avântul Cărţilor şi ediţiilor de lux, nu înseamnă decât un succes de ordin pur economic, cărţile de bibliofili se vând. Şi asta fiindcă întâia oară, reprezentă o afacere, chiar pentru amatori Odinioară, existau 3~4 editori de lux, şi două, trei sute de amatori. Nici o ediţie nu se epuisa. Iar dacă amatorii erau obligaţi să-şi vândă bibliotecile perdeau; niciodată preţul vânzării nu acoperea acel al cumpărării. Astăzi cartea de lux a întrat în speculaţie. E o adevărată bursă. Amatorul joacă pe ea. înainte colec-ţiunile se vindeau după moartea amatorului. Astăzi, se vând din viaţă, Pentru amator o colecţie echivalează cu un portofoliu de titluri. Şi de aci decadenta. Unde întră speculaţia nu mai poate fi pasiunea desinteresată şi romantică, a amatorului de odini oară. Putinţa de câştiga bani cu cartea de lux a mărit producţia, dar a scăzut Calitatea- Pentru o carte într‘-adevăr frumoasă, se tipăresc cincizeci lamentabile. Şi astfel avem încă odată: o anarhie în bibliotecă şi alta în gust. ' c. p. ÎL CONVEGNO Rivista di litte-raîura e di arte No. 11 — 12. Din volumul „Lettere sull’ltalia* publicat de Giuseppe Prezzolini, cunoscutul scriitor — polemist, această revistă publică un Capitol asupra tradiţiei. in acest articol Prezzolini, dă câteva date foarte importante asupra literaturii de după războiu. Vorbind de tăria tradiţiei în Italia observă Că; „tradiţia e aşa de puternică în Italia încât Italienii au sfârşit prin o nu mai băga de seamă Că eXistă." După o rătăcire de scurtă durată sub influenţa modernismului francez, literatura, Ca şi pictura Italiană, s’a întors iarăşi la clasicism şi De Chirico, Carra, Soffici, Papini sunt gata să adauge alte inele lanţului sacru. Chiar romantismul italian e foarte depărtat de cel german, englez şi mai ales franc ez, fiind mult mai liniştit, mai puţin radical, mai puţin des-lânat. „Cel mai mare romantic al Italiei a fost Manzoni!“ Observă că în Italia nu există o literatură populară, pentrucă nu e a poporului. E o literatură de Clasici superiori; de literaţi, de nobili, de curteni, de preoţi. Astăzi e a burghejilor, dar păstrează încă forma antică. Din causa şirului în depărtat de talente şi genii, sarcina scriitorului itatian e mult mai grea, având de luptat ou atâtea valori Intrate în literatura universală. In acest număr remarcăm un studiu asupra operei lui II Qreco de A-L. Mayer, Cu două reproduceri, si o Critică a nouei poezii germane deRu-dolf Kayser. O bogată recenzie a revistelor şi cărţilor italiene şi străine complecte-ază numărul. II Segnalibro, rasegna letteraria mensile No 12, cuprinde o analiză a literaturei anului trecut semnată de Q. A. Borgese, o cronică, bogată în amănunte interesante, privitoare la opera lui D’Anunzio „U Notturno" de Momo Longarelli. Numărul se remarcă printr’o bogată recenzie asupra întregei literaturi mondiale. Ţ. Ş. „NEMZETI K1SEBSEGEK‘C (Minorităţile naţionale). E revista t.nerelor elemente ungureşti din Cehoslovacia (Bratislava) şi merită atenţie deosebită pentru spiritul im-păciuitor şi nepărtinitor de care se conduce. Abundenţa articolelor privitoare la relaţiunile dintre minoritălile etnice şi naţiunea majoritară — re-laţiuni aşa cum trebue să fie — dă revistei o notă de conştiinciozitate simpatică tuturor acelora care nu-şi fac din şovinism o mască de parvenire. Seria articolelor o începe o Comentare a apărării naţionalităţilor în Slovacia, pe care regretăm că nu-1 putem da în întregime,fiindcă aducer e-laţiuni strident de asemănătoare cu stările dela noi. Autorul apreciază liberalismul guvernului din Praga şi A ' " ■ - . âls constată următoarele fapte, care fac imposibilă o înţelegere între cehoslovaci şi germanii şi ungurii minori-tori, şi vor cauza o opresiune din partea celor dintâi; Sjovacii, prin trecutul lor sunt porniţi spre democraţie, în timp ce ungurii şi germanii urmează tradiţia budapestană şi vie-neză, sunt iredentişti în ultimul grad şi nu se feresc să facă propagandă dăunătoare noului lor stat, dăunătoare însă în ultima linie şi exclusiv lor, prin faptul că excită şovinismul cehoslovac. Slovacii sunt proletari, muncitori patrioţi, în timp ce ungurii şi nemţii posedă 4/5 din capitalul industrial şi bancar al Slovaciei. Aceasta explică de Ce trebue să îndârjească pe întâii contra acestora din urmă. Şi-i mai îndârjeşte şi pentrucă, cu toate că aceştia au in mână capitalul, se pretează totuşi la internaţionalism, Ia comunism, bine înţeles îndreptate spre aceeaşi singură lozincă: realipirea la Budapesta mag-natesCă. Nu numai atât: dar naţionalităţile acestea două, aţâţă chiar pe slovaci contra Cehilor şi încă în-tr’un chip măegtrit. La aCest loc nu va fi de prisos să înregistrăm, că iredentismul maghiar din Slovacia are strânse legături cu cel, care din nefericire tot mai există şi printre ungurii dela noi; e constatarea, Că ziarele maghiare dela noi, cunoscute ca unele care fac politică budapestană, înregistrează zi de zi ne-mulfumiri ale Slovacilor, chiar cazuri bine înţeles imaginare, de răscoale. Restul revistei; de mai puţină importanţă îl dăm cuprins în titlurile acestea, care însă indică ce variat şi ales îi e cuprinsul: O seară la Oscar Nedbal, Pseudoslo-vacii /acei care în trecut făceau pe ungurii, iar azi pe slovacii: ariviştii, tip pe Care-1 avem şi noi); Flaubert, Rolul literaturei maghiare în stalele succesoare, barocul în Bratislava, platonismul, Casa igienică, asigurările sociale, literatură în proză şi versuri Cronici etc. Observăm încă, că revista aduce şi o serie de articole şi bucăţi literare în nemţeşte. , „NAPKELET* An. UL No. 2, 1. Februarie 1922, Cluj. Mai bogat în studii decât nume-rile anterioare, Napkelet aduce .de data aceasta în afară de partea literară fără ’ndoială selectă, o seamă de articole economice, juridice şi de alt ordin, care merită o deosebită consideraţiune. O, Elemir Jakabffy/in „Temeiul moral al dispoziţiilor reformei agrare © BCU 586 ' ■ - ■ jăfuiioarc. de'ritQşii*. (titlu tendenţios aspru), camă să apere, pe coloniştii săcui veniţi în Ardeal după 1885, ale căror comunităţi de avere, după sistemul acelor ale grănicelor, sunt atacate de reforma agrară pentru Ardeal. Autorul aratăî că prin colonizările de slcui nu s’au păgubit românii autohtoni : ca să fie acum favorizaţi. Face o comparaţie între colonizările din irlanda, Polonia germană şi între cele din Ungaria Măriei Tereza şi a lui Franz losef. Cele din Irlanda au dus ia diminuarea Ia mai bine de jumătate şi ia sărăcirea populaţiei; cele din Germania de asemenea, deşi s’au făcut pe o scară mai mică şi numai în ultimele decenii; iar în Banat, pe vremea numitei impărâtese, au pricinuit emigrări, din cauza că băştinaşii erau deportaţi în locuri comparativ apăsător defavorabile. In schimb, constată autorul: colonizările ungureşti din ultima jumătate de veac n’au.cauzat nici emigraţii, nici diminuarea sau sărăcirea populaţiei bîştinaşe nici chiar desnaţio-nalizarea ei, şi şprijineşte afirma-ţiunea aceasta cu nişte statistici,din două, trei comune, din care ar rezulta, că aceste colonizări au dublat chiar populaţia, au avut asupra ei o înrâurire culturaliceşte şi econo-miceşte binefăcătoare, ceeace ar dovedi-o numărul tot mai mic de case cu stuh ale băştinaşilor şi alte nimicuri, am' spune, de acestea, provocate de fapt de vremurile înaintate, care din fericire au ajuns §i pe aici. ^ Constatările dlui Jakabffy sunt unilaterale şi chiar tendenţioase; dsa se rezumă ia o comună, doua şi scapă din vedere, că nu colonizărilor' „inofensive" se datoreşte faptul, câ naţionalităţile n'au fost desnaţionalizafe. Uită, ce e mai mult, să pomenească de scopul desnaţio-nalizator cu care s’au făcut aceste colonizări, Prin urmare unilateralitatea cu care tratează dsa chestiunea, nu aduce nici o dovadă, că legii agrare i-ar lipsi baza morală, atunci când s’ar părea câ favorizează o naţiune defavorizată altă dată. Mai merită să fie remarcate: un articol despre viaţa conruptă a dreptului de azi, de dl Lăday Ştefan, cunoscutul jurisconsult clujan; unul despre drama expresionistă a întemniţatului scritor bavarez Tolîejr, ale cărui piese de teatru cu subiect revoluţonar au ajuns la a 120-a, 130-a reprezentare, unul despre noul partid politic maghiar ardelean: par- tidul popular, cate, deşi şi-a alcătuit un program democrat, a învoit să îupie în alegerile de acum mână ’n mână cu partidul naţional maghiar condus de aristocraţia veche ma-ghiâră. Şi,, în sfârşit, un manifest ieşit din cercul fostei şi vestitei . reviste budăpestane revoluţionari.: Ma („Astăzi"). . . • . . • Se,declară în acest manifest război artei de până acum, conruptă, îmbogăţitoare de editori, artă a cocotelor, fabricanţilor de salam şi a altor burghezi fără sentiment, cumpărători de suflete artistice şi se- pretinde o nouă artă, a maselor, o artă care să se coboare în stradă, sâ facă mucenicie, făcând să vibreze în locul corupţiei sufletul tânăr al maselor. Manifestul e vrednic de luat în seamă, mai cu seamă fiindcă vine din Budapesta reacţionarismului celui mai apăsător a! mulţimei. E interesant însă îndeosebi pcntrucâ propăvădueşte arta ziarelor, colportorilor, placardelor, fiind acestea chemate să îniocueascâ arta modernă, de orice categorie de care s’a vorbit mai sus. E un avertisment acesta pentru toate ziarele de astăzi, cărora manifestul budapesfan le impune ' sâ nu se mai mărginească la sinucideri de neurastenici şi amante, la arestări ş. a. d. a„, ci să fie luminătoarele maselor. /. t. 11 regăseşti la aceeaş masă, lângă fe* * reastră stănd ceasuri întregi, nemişcat cu o bucată de hârtie întinsă spre geam. Arareori primeşte la masa unde popo-' seşte câte un prieten sau cunoscut, căruia îi face aceiaş confesiune. Cafeneaua >Im-pe-rial* pare un viespar. Pensionari, câteva cocote, samsari, provinciali încurcaţi, şi obişnuiţii cafenelei: Minulescu, Moldovanu, Gregorian, Şirato, sculptorii Han şi Stork, Dr.1 Mânu. In atmosfera cafenelti îmbâcsită de tutun, discuţiile de artă se încrucişează cu tocmeala oamenilor de afaceri, iar toată amestecătura de voci pare un acompaniamente barbar al orchestrei care ţipă la nesfârşit părând că vrea să potolească larma cafe-nelii. , Pe cel izolat la masa de lângă fereastră nu-1 mişcă nimic: Artur Enăşescu stă nemişcat, cu ochii pierduţi în gol, cu mâna ce ţine o bucată de hărtie întinsă spre fereastră. Intre Enăşescu şi lume s’a lăsat greoae ceaţa neînţelesului, în care fantasmele nebuniei joacă farse sinistre. Dacă imaginea noului venit nu se proectează în jocul, fantomelor care j O AN Dl RtA îl ehiîiuesc,’ Enăşescu îl va primi la masă, se va apropie de el cu un gest de duioasa timiditate şi 1 va povesti romantic toată taina hârtiei, fee ţine strâns în mâna întinsă spre geam.. - E simplă: >A iubit o fată; părinţii au mobilizat împotriva lui poliţie, siguranţă,, guverne, Palat, Marile puteri, l-a demuţat Franţei ca agent al spionajului nemţesc. Împotrivă lui nu s’au mulţumit să coalizeze toate forţele dar recurg şi la alte mijloace: vor să-l otrăvească. De aceea el nu mai mănâncă decât nuci. Şi nu poate înţelege dece îl mai urmăresc, când el a renunţat la dragostea Iui numai să-i ‘ dee pace. în taină iţi spune însă că numai temporar a renunţat la fată până ce încetează coaliţia furioasă a vrăjmaşilor lui. De aceea el ţine mâna întinsă spre geam căci a însemnat adresp Iui pe bucăţica de hârtie.* . , * Şi asculţi povestea îngrozit. Imaginaţia lui scăpată din cadrul judecăţii sănătoase, vagabondează prin realităţi, jonglează în împerecheri fantastice de imagini, tbrtu-rându-l cu umbrele ameninţătoare pe câta le proectează nebunia în conştiinţa lipsită de orice control. Poetul Artur Enăşescu, autorul volumu-iui de poezii întitulat >Pe Gânduri* îşi macină toate forţele lui nervoase în | această sinistră luptă cu nebunia. E lupta grozavă a omului cu propria lui umbră, e saltul în vid al gândului, e, duelul cumplit între creer şi fantomele imaginaţiei, e pustiul groasnic al neînţelegerii. Scriu aceste rânduri, pe care mă căs-nesc să le fac cât mai evocatoare, spre a atrage luarea aminte acelora care tre-bue să oprească această prăbuşire. Are o famile nu cu mijloace băneşti, ci bogată. D. Victor Micîescu, unchiul lui Enăşescu poate face mica jertfă de a întreţine pe acest copii al nenorocului. Poate că o va face din mândrie dacă nu înduioşat de suferinţă. Există şi o societate a scriitorilor români care ar putea găsi mijloacele băneşti spre a-i înlesni o pauză liniştitoare a gândurilor destrămate de acul nebuniei şi ar încerca o salvare a naufragiatului. Poate câ mâi-nele mângâietoare ce s’ar întinde spre copilul speriat de fantomele nebuniei î-ar da puteri spre a potoli volbura . gândurilor turburate. , flrfur Enăşescu a scris lucruri de aleasă frumuseţe. Imaginea lui va rămâne chinuitoare în constinţa noasră; ca Imaginea celui pe care îl înghit valurile şî noi‘nu i-am întins mâna. P. Ş. Când rănile războiului au început sâ se svânte şi duşmăniile să pălească sub spuză, cum şi era şi de aşteptat din partea unor convalescenţi, sătui de durere, — s’a vorbit de înfrăţirea popoarelor, care trăesc între hotarele României. Şi a fost unanimă înţelegerea că pentru a se ajunge la acest rezultat, sareîna principală revenea cunoaşterei reciproce a produselor sufleteşti, în primul rând a literaturilor respective. Ungurii au fost cei dintîi cari au răspuns invitaţiei conciliante a românilor. Şi au răspuns cu fapte. Aşa că, înnainfe ca dl Goga să traducă pe Ady Endre cum fusese vorbă, şi înnainte ca alţi publicişti să traducă din ungureşte, cuhj se lăudaseră, pe cei mai caracteristici autori ai concetăţenilor maghiari, aceştia le-au şi luat înnainte, S’a întâmplat că tocmai în momentele inţiale şi deci mai tandre ale împăcărei, GÂNDIREA 387 , director general al tuturor teatrelor din ţara noastră să fie dl Victor Eftimîu, care precum se ştie, înnainte fusese şi autor dramatic. Şi foarte logici Ungurii au gândit că şi la noi, ca in orice parte a lumei, activitatea antecedenţă a cuiva atrage dela sine importanta misiunii pe care ar avea-o ulterior. Că, aşa dar, cel mai mare director de teatru din ţară, autor de piese mai înainte, nu putea fi decât unul dintre cei mai mari şi mai puternici scriitori dramatici ai noştri. Bazaţi pe acest crlsteriu şi trecând cu delicateţe peste alte considerente, au tradus fără nici o ezitare tragedia »Pro-metheut. Au tradus-o, au jucat-o, i-au furnizat un succes monstru şi au sărbătorit-o cu un banchet de pomină. Au dus-o chiar şi în turnee. Primul pas s’a făcut deci şi s’a călcat eu dreptul. . Dl Victor Eftimiu s’a reîntors mândra din Cluj, că a putut să înfăptuiască în-frăjirea dintre minorităţi şi români. Nenorocirea a făcut însă, aşa cum s’a petrecut ades în istorie, ca intrărel triumfale în Capitală să succeadă mazilirea din postul pe. care-1 ocupa şi pe care, ce e drept, a ştiut să-l ocupe. . Rămâne atunci întrebarea: în viitor >Prometheu«, va mai avea succesul enorm de până acum la concetăţenii noştri? Va mai smulge el atâtea aplauze ca în trecut ? Având în vedere dările de seamă sincere fără îndoială, ale presei ungureşti, din vremea premierei, ne place să credem că da. Desigur însă că marea tragedie, de peste cinci acte, va fi lăsată puţin mai în rezervă de acum înainte şi nimeni nu va luă în nume de rău ungurilor acest fapt. Doar, va fi ajuns destul de cunoscută publicului maghiar creajiunea dlui Victor Fftim u de când se joacă şi până azi. Şi calităţile ei, lăudate atâta credem că au isbutit să stăpânească oarecare curiositate şi pentru ca fostul director al teatrelor să nu considere drept o ingratitudine, un atât de real efect al operei sale. Literalii ungurii cari au învă{at aşa de repede româneşte au la îndemână în literatura noastră dramatică un material destul de copios, altul, pentru atingerea telului către care au pornit. Dacă vor şti să aleagă, vor putea ajunge la liman, cu mult mai repede decât îşi tnchipuesc. Doar prima vizită e de etichetă. Acum poarta li-e deschisă. Şi noul director n’are la activul său nici o lucrare dramatică, gentru ca să mai fie nevoe de frac şi de mănuşi, înainte de a se bate la uşa literaturei noastre teatrale, d.i.c. Un critic, care numai face demult critică, a isbutit să stârnească o străveche şi totuşi foarte pasionată agitaţie în lumea noastră literară pe un motiv, ce-1 socoteam banalizat, de câte ori s'a folosit de dânsul pentru a produce tot dea-una acelaşi efect sgomotos. A spus anume criticul, că cel mai mare liric din univers e român, că cel mai mare* ironic e român, că cel mai mare tragic e român, că cel mai mare- epopeocomic e român etc. A înşirat şi nume şi a făcut şi comparaţii cu marii lirici, epici, ironici etc. din lumea întreagă. Le-a recunoscut nu-i vorbă şi acestora mărimea. Dar ca şi când i-ar fi măsurat pe toţi cu metrul, a dovedit cu toată certitudinea că unul de-ai noştri face cât trei de peste graniţă, altul cât doi, ba unui chiar cât toţi cei- lalţi, piuă 5 fehîoapâ. Etfăci, fcea ce ă Mâi spus şi’n alte rânduri. Papt care ne’a împiedecat corul gazetelor şi revistelor să-l claseze încă odată şi tot definitiv în rândul celor atinşi de megalomanie patriotică. Ba chiar la megalomanie personală, deşi bietul om s’a ferit totdeauna să afirme că şi criticii români, ar avea înă-dită tot atâta stofă, cât mai mulţi critici mondiali la un loc. Dar ca şi în alte rânduri discuţia a degenerat. Sfa găsit, cu alte cuvinte, şi de astă dată omul, care, cu gândul să vină de leac criticului megaloman, a făcut har-cea-parcea literatura română. Cu a ce-iaşi metodă metrică exactă, ca şi’n primul caz, curajosul băiat a devedit că dimpotrivă, ai noştri nu stau mici la degetul cel mic al universalilor şi că pentru a ne . număra în rândul lor trebue să mai curgă multă apă pe gârlă. Probabil, până ce nimicitorul polemist va ajunge In floarea desvoltărei talentului său. Suntem siguri, nu se va găsi nimeni ca să persifleze micromania celui de-al doilea. In ţara noastră totul e permis: afară numai a fi superior altora. Megalomanul patriotic e prea excepţional, ca apariţia lui să nu stârnească atât hilariant vuet g st. Cele două volume »Prozatorii Noştri* în care dnii N. Dunăreanu şi Liviu Marian, au încercat la Chişinău să alcătuiască o crestomaţie a scriitorilor români; ne-au dat prilej să ne amintim câteva nume prea repede uitate. Iată, e Mihai Teliman, bohemul bucovinean, care cu vervă a risipit în foiletoanele gazetelor cernăuţene, un spirit puţin obicinuit, acolo unde morga doctoricească şi pedantă a înăbuşit humorul nostru firesc. ~E 1. D. Manolache, autorul unor povestiri pline de făgăduinţe, în care o umbră de iertătoare ironie se îmbina cu o duioşenie şi un realism original şi nepompat din literaturile streine. Cine-şimai aminteşte oare de acea amară schiţă de roman >Moş Gheban«, din volumul Feţe, ce nu se mai găseşte în librăria românească? E Ion Popovici-Băniţeanu, scriitor rupt din sufletul românesc, pe care îl consacră acum, după traducerea dnei Bing, şi criticii englezi, înaintea dlor Al. Brătescu-Voineşti şi altor glorii sancţionate de Academia noastră naţională. E Ion Adam, amestec ciudat şi neliniştitor de realism crud şi de romantism exaltat; căruia mulţi prozatori contimporani îi datoresc o influenţa nemărturisită şi poate inconştient acceptată. E Toni Bacalbaşa, pe care şi autorii crestomaţiei de mai sus l-au uitat. Şi această înşiruire, numai fugar parcurgând cu ochii un tabel cu numele prozatorilor noştri din ultimile trei decenii. Poeţii îndură o soartă şi mai îngrată . .. Ne ’ntrebăm oare, dacă nu ar fi datoria Casei Şcoalelor, sau Societăţit Scriitorilor § Români, să îngrijească de editarea cărţilor scrise odinioară de aceşti uitaţi; cărţi mai preţioase pentru cititori de cât maculatura atîtor-edituri cari au luat în antrepriză producţia literară a mai multor domnii Colonei, Locotenenţi-colonei, Maiori şi Căpitani, rămaşi cu mâncărime de condei? Aşa visam noi îndatorirea acestor două instituţii. Aşa şi-ar justifică credem şi existenţa.; La »Neues Theater am Zoo* din Berlin, se va reprezintă la sfârşitul acestei săptămâni piesa dlui A. Dominic »Sonata Umbrelor-, jucată la teatrul Naţional din Bucureşti, în cursul trecutei stagiuni. Dacă nu ne-am teme de intortochiate comentarii ale culiselor şi unor anumite cafenele din capitală, am spune că faptul constitue un eveniment. Nu fiindcă piesa sau persoana dlui Dominic marchează cumva un moment epocal din literatura românească. Succesul sau căderea piesei pe scena teatrului Berlinez, va face în-curând de prisos aprecierile anticipate şi de timpuriu pătimaşe. Că e plină de merite, sau săracă de ele »Sonata Umbrelor* — părerile au fost împărţite. Cum dialectica e una din virtuţile noastre naţionale, discuţiunea ar putea urma susţinută cu acelaş succes deoparte şi de alta. D. Dominic a avut curajul să-şi încredinţase soarta pruncului său literar, unei scene de streine; unde succesul pr sili toate glasurile rău voitoare de tacă. Să aşteptăm dar cum se va rosti publicul şi critica berlineză ... Pentru moment ne interesează şi ne bucură faptul, că unei lucrări româneşti i s’a dat întâietatea pe o scenă streină. De aceia spuneam că anunţarea piesei la Neues Theater am Zoo, constitue un eveniment. E un început. Ni se deschid hotarele nu numai pentru vagoanele cu grâne şi cisternele de petrol. Acum câteva luni, traducerile în englezeşte din prozatorii români, au avut la Londra un succes semificativ. Franţa se interesează de aproape de manifestările noastre intelectuale. Cu domnişoare Ventura, numărăm al doilea român societar la comedia Franceză. Lucrările savanţilor noştri, sunt menţionate din ce în ce mpi stăruitor în tratatele streine. Ne scuturăm praful balcanic. Ce drum ni s’ar deschide luminos înainte, dacă la spate nu s’ar căsca întunericul celor 90% analfabeţi, despre care fireşte nu se pomeneşte nici în manifestele electorale, nici fn budgetele viitoare, unde automobilele au întâietatea nediscutabilă faţă de şcolile satelor. Mumele unui compatriot într’o revistă streină şi mai ales în una franceză! ar însemna o îndestulă gâdilare a orgoliului naţional. Le Monde Nouveau, revista cu deosi-bire interesantă care se bucură de colaborarea celor mai distinşi scriitori şi gânditori ai Franţei, publică în ultimul număr (15 Janvier) o novelă de compatriotul Ad, Orna şi o poemă de alt compatriot Jean Lahovary., Adică toată partea literară a acestui număr, e susţinută de români Fireşte suntem recunoscători di-recţiunei revistei pentru cinstea ce face scrisului eşit de sub pana conaţionalilor, chiar când aceştia au părăsit de mult barbarele ţărmuri ale Danubiului şi s’au încetăţenit în literatura franceză. Autorilor însă, eu toată bunăvoinţa noastră nu ie putem fi decât mai puţin recunoscători. Nu ştiu cum, dar după lectură am simţit o justificată jenă naţională. Dar să cităm. Din poemul «La vierge et le jet d’eau* al'dlui ]ean Lahorary, respectând originalul cu toate punctele sale, cu rândurile sale de puncte: > , , , , , , , , ........................ Et que veut-il de moi, soudain, dans , [son angoisse Celui-lă qui s’en vient, par des che- [mins secrets M’emporter sur son coeur, dans l’ombre [des forets * . * * r * ♦ * * * * * » • .* * ,« GÂNDIREA 388 Son gant de fer est lourd siir moi [comme une chappe... Non, non, nul n’est mon mattre encor Jet je m’echappe... Cele şase rânduri de puncte, la eele5 versuri, există în original; nu sunt creaţia fanteziei culegătorului nostru, E un poem pointillist. Ne îndoim însă că această orgie de puncte, e tot ce geniul nostru naţional poate făuri mai de preţ în literatură. Opera dlui Adolphe O. Orna, intitulată L’Jdiot şi subintitulata Conte Roumain ne lasă şi mai nedumeriţi. In afară de numele eroilor, Tetaru George, Eliza, Mitica, şi în afară de nu miri geografice; Isaccea, Tulcea, Sulina Cerna, nu ştiu de ce ’ntâmplarea absurdă şi aşa — nu s’ar petrece în Tunis, Algeria ori altundeva. Toată povestea rezumată în câteva cuvinte se reduce cam la următoarele: Eliza, o studentă la farmacie, mândră, frumoasă, tăcută şi sin-puratică are relaţiuni cu un idiot hercu-iean, care şe târăe în praf, imită strigăuu fiarelor pentru câţiva gologani. Tatăl fettil îi surprinde într’un grajd, şi-i împuşcăi Când d. Orna s’a uitat în grajd, a văzut cu un strigăt de oroare că: . • »Devant le veillard, par terre, enlaces, gisaient ies cadavres d’ Elize et de l’idiot herculeen». Frumoasă povestire românească I Bănuim că tradusă în »Universul liierar», ar avea chiar real succes la un anumit public. " Şi iată cum scrisul compatrioţilor, ne ridică în fata streinătătii... Premierea romanului negru, Batoaala a negrului Reni Maran, de către Academia Goncourt a stârnit din nou polemici în jurul premiilor, reclamei, instituţiei alcătuite prin testamentul fraţilor Goncourt şi a. m. d.e Se pare de altfel că Academia Goncourt, ca şi Academia franceză, care premiase mai anul trecut romanul dovedit de plagiat al Iui Pierre Benoit; nu are mâna fericită. Putini pre-miaji şi-au ţinut făgăduiala. După un an doi de vâlvă, în jurul numelui, susţinut u reclamă de editori; cei mai mulţi dintre premiaţi s’au înecat în mediocritate. De altfel, sgomotul ce s’a făcut în ultimul timp în jurul acestor premii, a bagatelizat intenţia generoasă a donatarilor. Nu mai avem astăzi anual un premiat al Academiei Goncourt, ci doi, ci trei. Astfel Batouala a întrunit cinci voci, cinci voci a întrunit şi romanul l’Epithalame, lncrare meritorie a lui Jacques Chardonne, despre care s’a pomenit şi epitetul: capodoperă. Premierea a fost decisă numai de votul prezidentutui. Aceasta s’a întâmplat însă la al şaselea tur de scrutin. La al cincilea tur, cinci voci a avut şi Pierre Mac Orlan, autorul romanului „La Cavaliere Elsa“. Iată dar, trei autori şi trei romane, care âu întrunit fiecare câte 5 voci, şi cari aproape deopotrivă au drept să între în celebritate. Şi toate acestea ve-ţi spune — pentru 5000 franci, cât e premiul de fapt! Nu! Premiul Goncourt, echivalează astăzi cu ISO mii franci publicitate. Editorul e sigur că va vinde într’un an peste 100 mii volume; iar laureatul, cu drepturile de autor, şi pentru traducerile în limbile streine, Din cauza unei întârzieri neprevăzute a tie de calitate mm- inferioară ca cea oh gwnărul viiteţ, " ■ " ' ' încasează cel puţin un sfert de milion. Nu e vorba deci de bietele cinci hârtii albastre, care ajung doar pentru un seson de dolce farniente la Canne9, ci de reclama trâmbiţată cu înverşunare pentru vinderea unei cărţi, ca şi pentru împrăş-tierea pilulelor Pink. c. p. Contesa de Noailles a fost aleasă membră a Academiei belgiene. Faptul nu e extraordinar. Contesa de Noailles a obţinut în Franţa premiul cel mare pentru poezie; în Belgia aceeaşi poezie a trecut-o la nemurire. Şi cum poeţii moderni s’au depărtat cu mult de idealul confraţilor din antichitate cari râvniau la ambrozia şi nectarul zeilor, nemurirea dela Bruxelles a Contesii de Noailles nu poate fi decât la timp venită după recompensa atât de materială a Institutului Franţei. - însemnat însă în această chestiune e atitudinea delirantă a presei româneşti. »Contesa de Noailles este româncă, b Brâncoveneasă. Poezia ei deşi în franţuzeşte. o revendicăm literaturei româneşti şi ne putem mândri cu ea*. Cam aceasta a fost leit-motivul tuturor articolelor şi notiţelor privitoare la elecţiunea dela Bruxelles. Foarte bine! Virtuţile naţionale înainte de toate. Se face totuşi o eroare, uitân-du-se că disputata poetă refuză a fi româncă. Şi atunci cu drept cuvânt ne întrebăm ce înseamnă această cerşetorie literară când ştiut este de toată lumea acel răspuns aşa de puţin poetic la o amabilitate de poet a domnului Goga, de acum câţiva ani. Cucoana - aceasta care şi-a avut, şi are încă rude. părinţi şi fraţi în ţara românească, care a crescut în luxul şi rafinamentul străinătăţii cu veniturile stoarse din ţărâna bădărană a ţării româneşti şi care n’a »daignat* să o onoreze cu ilustra sa prezenţă nici atunci când îşi aştepta la Constantinopol vechilul cu sacul plin de aur al câştiului, nu poate fi româncă, şi cu atât mai puţin poet român. Străină de noi ca suflet şi mentalitate nu-i putem cere să fie ceeace nu este şi are cinismul să o mărturisească, lată de ce socotim nedemn a se stărui în această greşală. Şi dacă pentru unii regretul că ne-au stors zadarnic brazda pământurilor Brâncoveneşti mai dăinueşte încă, să se gândiască la atâtea alte asemănătoare sacrificii impuse de vicisitudinele istorice aie trecutului, cu nădejdea că ceeace altădată s’a făptuit nu se mai poate de-aci ’nainte. rţiscuţiile în jurul publicării sau nepu-*“'■ blicării Jurnalului fraţilor Goncourt, un moment potolite de mutismul conducătorilor zisei academii, au fost reluate tle curâd cu o vigoare de neaşteptat. Cauza acestei noui însufleţiri se găseşte în faptul că Academia Goncourt a hotărît publicarea parţială a Jurnalului. »Sunt acolo pasaje cari prin natura lor destrăbălată nu pot vedea lumina tiparului* au declarat pudic iluştrii înlocuitori ai dioscurilor naturalismului impresionist dela jumătatea secolului trecut. Edmond şi Jules Goncourt sînt pedepsiţi prin ce au greşit: Academia creiată de dânşii îi censureazăl Dar ce e mai hazliu în toată această chestiune, e că însăşi solemna Academie Franceză pare intrigată. In şedinţa ei dela l Decembrie dl Frâdâric Masson, secretarul permanent, cetind discursul de uzanţă, a lasat sâ se înţeleagă că Academia Franceză e de părere că Jurnalul fraţilor Goncourt. trebue publicat în întregime. Nu ştim ce ar fi făcut academicienii Institutului Franţei dacă ar fi avut ei în mână manuscrisul atât de discutatului Journal; credem însă că cei dela Goncourt ar fi făcut aceeaşi intervenţie dacă s’ar fi refuzat publicarea pasagelor >li-certţioase*. Nemuritorilor le place să se distreze, şi tot cu lucruri „picante", Gândiţi-vă numai câtă însufleţire ar fi la somnolenta noastră Academie dacă s’ar afla şi la noi un Journal ca cel al fraţilor Goncourt! d, i. c. Primim: Din corpul studenţilor Români la Londra s’a alcătuit un comitet cu iniţiativa unei CASE DE CETIRE A ROMANILOR LÂ LONDRA. Rostul unei astfel de iniţiative e vădit, Departe de Ţara, dar nu mai puţin pentru Ea aci, ştudenţii Români ain Anglia se văd-mai ales faţă de greutăţile de comunicare actuale- în dureroasă perspectivă a ruperei contactului sufletesc cu patria. Un atare contact un sigur mijloc îl poate întreţine: cartea, pagina scrisă în graiul nostru al tuturora. La Londra ziare româneşti nu se văd, cărţi româneşti nu sosesc şi ecourile vi-eţei naţionale şi culturale ajung, dacă ajung, -stinse sau prefăcute. Europa încă nu are acustică pentru România. Trebue să ne-o facem noi înşine. — In cadrul acestor stări de lucruri, studenţii români la Londra cer cărţi şi reviste Româneşti acolo. •; Ele vor alcătui cu vremea o Bibliotecă Româneasca in capitala Angliei, destinata nu numai Românilor, dar şi străinilor, cari trebue să ajungă odata să ne cunoască. ' Ele vor alcătui mai ales un Centru de Propagandă culturala româneasca în Străinătate, a cărui activitate să se desfăşure în cel mai bun chip, spre cea mai bună faimă a numelui nostru. In numele Românilor aflători în Anglia şi a acelor ce vor veni după dânşii, facem prin urmare un călduros apel la Domnii Autori şi Editori de scris românesc, să binevoiască a ne trimite regulat din publicaţiile Domniilor Lor. Rugăm pe marii noştrii cărturari, instituţiile noastre de cultură în frunte cu Academia Română, cum şi presa să susţină cererea no stre şi să ne ajute la jnfăptuirea Casei noastre de Cetire. ■ Comitetul de iniţiativă: Dr. Tr. Leucuţia; : C. Mureşanu; Al. Popescu; . Dragoş Protopopescu; Dr. G. Savul: Publicaţiile se vor primi eu drag, până la găsirea unui Tocai proriu se adresa: DRAGOS PROTOPOPESCU Student Movement House 32 Russell Ignare London 10 c. 1, ♦ (Angletere) transporturilor, am fost nevoiţi să tipărim un mare număr de exemplare, pe o hâr- icimită:fapt pentru care cerem evtare cititorilor şi care nu se vă repeta la ■ GÂNDIREA,