CUPRINSUL: Mihai D. Kalea (Europa şi Rusia) — loa_£illaî_(In luncă) — D. Nanu (Vara) — D. I. Cucu (Ceasornicul orbului) — Ion Al-George (Seara) — Sextll Puşcariu (Începutul unui roman) — E. Dinu (Faţă ’n faţă) — J. P. (Papagalul roşu) — N** (Observator) — C. Robul (Prietenul meu Jan) — Al. O. Teodoreanu (Răvaş în versuri) — Keresztury Săndor (Apropierea intelectuală româno- maghiară în Ardeal) — A. M. (Desenuriie) G. M. (Cronica dramatică.: Cluj) — D. Paladi (Un prieten al românilor) — Desene de Jean Steriadi, Victor 1. Popa, Demlan şi M. G. Gelorgescu Recenzii şi Cronica măruntă Exemplarul 2.50 Lei. Lei 2.50 Ex ©"Bcuciuj ♦ SOCIETATE ANONIMĂ C LUJ CALEA REGELE EERDI1VAND Nr. gg-gs (In casele proprii/ * * * (Telefon Nr. 5—39 şi 12—17) CAPITAL SOCIAL LEI 50-000,000 (Banca împuternicită „cu . finanţarea- reformei - agrare Decretul-Lege Nr. 4167 din 12 Septemvrie 1919). Execută tot felul de operaţiuni de bancă pnn cu 5°L netto Primeşte depuneri spre fructificare Primeşte depuneri în cont curent . Cumpără şi vinde monezi străine. Finanţează întreprinderi agricole şi industriale. - Emite scrisori fonciare. Acoardă împrumuturi hipotecare cu anuităţi pe 10, 15, 25 ani. Acoardă împrumuturi cambiale. Acoardă împrumuturi pe gaj de efecte (lombard). Acoardă împrumuturi pe mărfuri (varante), Excontează cambii, efecte, cupoane, devize. Secţie specială pentru organizarea cooperativelor. Secţie specială pentru maşini agricole. Secţie specială pentru produse agricole. - Virimente directe de cont-curent cu toate băncile mari din ţara şi străinătate BAMCACEMTRAIA pentru Industrie şi Comerţ, Soc. Anon. — Sediul Central, Cluj. Capital: Lei 50.00fl.000 Rezerve: Lei 16.000,000 Filiali»1 Existente: Arad, Alba-Iulia, Haţeg, Oradea-Mare, Sibiu şi I lliaiCî ■ Turda. — In înfiinţare : Timişoara. 309—6_.„6 Secţia de Mărfuri: Cumpără şi vinde, exportează şi impor- Secţie specială pentru coloniale. Primeşte mărfuri în depozitele proprii în gaj şi în chirie. 0-32 tează tot felul de mărfuri atât în cont propriu cât şi în comision. Afaceri a meta. * Secţia Industrială: Crează industrii nou). Face comerţ cu articole technice. Acordă credite la întreprinderi industriale. Secţia de Bancă: Execută tot felul de operaţiuni bancare în Execută plăţi pe toate pieţele din ţară şi cele mai culante condiţiuni. străinătate. Cecuri, Asignate, Virimente, lncassări, }m- Ordine de plată telegrafice, prumuturi pe gaj, Conturi curente. Cumpără şi vinde tot felul de monede şi Escompt de Cambii, Cupoane, Efecte, De valute. .......• - ■ vize etc. Primeşte: D E P U N E R I SPEE^E R U C T I E I C A R E pe Libele şi In Cont Curent, bonificând cele mai urcate interese. © BCU Cluj REDACŢIA Şl ADMINISTRAŢIA : CALEA REGELE PERDINAND No. 38 CLUJ l^lTe^AISA - AQTi/T-iGĂy&CÎ AL, APARE LA 1 Şl LA 15 ALE FIECĂREI LQNI REDACTORI« CEZAR PETRESCG Şl D. I. COCO Anul * : No. 19 , 1 FIBR. 1922 EXEMPLARUL 2 LEI 50 EUROPA Şl RUSIA. Centenarul Iui Dostoewski, sărbătorit sobru şi modest la teatrul „Vieux ColOmbier" la Paris şi poate ceva mai fastuos în restul Europei, a adus din nou la ordinea Zilei problema raporturilor politice şi intelectuale între Rusia şi Europa. „Mai de vreme ori mai târziu, Europa va devora Rusia“ scria profetic, Dostoewski cu 60 ani înainte de blocusul cu care occidentul a condamnat la asfixie noua Rusie. Antagonismul între misticismul sco-borît din stepele Asiei şi între felul greco latin de a concepe viaţa al apusului e mai vechi decât se crede. El nu e numai de ordin politic ci mai ales de ordin intelectual. Nu e numai vorba de aspiraţiile geografice ori politice ale unui popor tânăr care îşi revarsă hordele pestei grădinile manierat Cultivate ale Europei. E vorba mai ales, de o. profundă sciziune logică, de un hotar mental şi moral care desparte două interpretări contradictorii ale lumii şi ale vieţei. Intre Rusia şi Europa e o chestie de teoria cunoaşterei. Primele influenţe europene asupra lumii slave fură bine primite* Se ştie solicititudinea Caterinei II pentru enciclopediştii francezi şi rolul „voltairianetz“-ilor la curtea ei. Îndată după marea revoluţie raportu-file, se răcesc. Caterina II începe să înţeleagă pericolul pătrunderii ideilor democratice în imperiul slav. Bustul lui Voltaire e sfârmat, „enciclopedia.1 „arsă“. Nobleţea şi o serie de intelectu-aii fideli ei, inferează influenţa nefastă a Europei; curentul imperialist slavofil e format. Teoreticianul acestui curent Axakov are accente care amintesc exclusivismul judaic din epoca lui de aur: „istoria rusă are valoarea istoriei sfinte; eatrebue ÎN LUNCA. Tu, care treci cu carul sub dealul din podgorii Ducând la câmp şindrilă sau sus la munte grâu Te-abate ’n lunca veche şl du-mă pân’ la râu. — Amurgu ’n văl se lasă cu cârduri de prigorii, Cu-apusul luna albă căzu in heleşteu t Pe floarea-1 ca pe-un nufăr se-aşeazâ brotăceii, Şl cântecul lor straniu, prin umbrele aleii, Cu zile descântate m’ar urmări mereu De n’ar tncepe-acuma, ca ’n amintiri, să suna Lung clopotele ’ncete ce vin de la zăvoi — Oar vacile In noaptea albăstruiul trifoi Treptat se depărtează prin vis şi prin păşune... Opreşte-mă la Argeş, pe plaja care-o ştiu, Să'l ţin în mâini nisipul, In cupe efemere, Şi să visez — cum fuge prin degete şi piere — Trecutul şi falanga şi soarele târziu. Florica 1921. ION PILLAT. citită ca o hagiografie"; „istoria poporului rus e istoria unicului popor creştiîi din lume" etc. După el, aproape toţi intelectualii se vor re-sinţi de acest exclusivism naţional. Dacă un Herzen, atras de generosi-tatea mişcărilor socialiste din Europa sec. XIX, va arăta simpatie Occidentului, către sfârşitul vieţei va nega tot ce a afirmat în tinereţe, preconizând revenirea la unulitatea ortodoxă ca şi la reacţionarismul ţarist. Un filozof ca Saloviev va cere subjugarea ştiinţei europene la religia rusă. Un critic literar ca N. Strak-hov, prieten intim al lui L. Tolstoi, într’o carte „Lupta contra occidentului în literatura noastră", vrea să demonstreze că întreaga evoluţie a literaturei ruseşti n’a avut decât uri scpp: abjurarea Europei. Gogol pe patul de moarte condamnă operile sale satirice, ’ opiniunile literare şi invită intelectualitatea rusă să se prosterneze în faţa ţarismului. Dos- toewski merge mai departe. EI afirmă că: niciodată poporul nu va recunoaşte ca pe unul din ai săi, pe un rus europenizat" sau: „Rusia e o ţară care nu samănă întru nimic Europei. Cum vreţi ca Rusia să se pasioneze pentru o civilizaţie la care n’a contribuit ?“(>). La recenta sărbătorire a lui Dostoewski la Paris, romancierul D. Merejkowski a declarat cam aceleaşi lucruri, înfăşurate doar într’o serie de eufemisme literare. Când armatele bolşevice invadaseră Polonia, în vara trecută, toată nobleţea rusă exilaţă la Paris^ uitând duşmănia ei contra guvernului sovietic,- cerea providenţei, înainte de toate, triumful Rusiei. (1) Pentru citaţiile de mai sus să se vadă: H. Massaryk: Europa und Russland. zur russischen Geschichts und Religfons-philosophie. Şoziologische skizzen; ca şi Alexinski: La Rusia et L’Europe, Fla-raarion 1918 Paria. i, © BCU 356 . .... ' De ceaielaltă parte, simpatiile nu sunt nici acolo prea mari. După entuziasmul unui Melcilor de Vo-giiâ, gustul pentru: literatura rusă a scăzut. Scriitorii francezi de azi se apără cât pot de invaziunea obscurităţei nordice ori a sentimentalismului; slav care tulbură claritatea vîziunei lor latine. - ; Care e natura acestui proces ? în ce constă el? ' Să vedem pentru ■ aceasta care e spirifal-cuiţurei europene şi .care e acela al mentălitâţei ruseşti ■ . * ■ ■ . . • * # , Popoarele din apusul continentului, care aicătuesc ceace Nietsehe numea „i’âme duropeene“, şi-au reconstruit o civilizaţie din 'resturile lumii greco-rornane. Cu mici deosebiri etnice, cu mici infiltraţii stră-f ine, ele au adunat arheoiogiceste' bucăţică de piatră lângă altă bucăţică, ie-au îmbinat, le-au lustruit, au perfecţionat detalii şi şi-au reia-’ cut din eie templele, muzeele, palatele , În morală, au atenuat egotismul elen prin fraternitatea creştină şi au obţinut un individualism mai modest dar şi ceva mai mediocru, in Pi-luzofie au periecponat pe Aristot, în Drept pe , Jusunian. Apoi ie-au împrăştiat în masele populare. Peste toate aceste au aşternut minunile technicei, a industriei şi a confortului. Dacă ia cei vechi numai .elita gusta, din binefacerile cuiţurei şi ale art’eCdin genei osităţiie moralei,- azi, numărul participanţitor e imens. Intre cei vechi şi noi e mai aies o chestie de democratizarea cuiţurei. Deosibirea e -/cantitativă, nu: calitativă; . , , ■ . /Propagandişti, vulgarizatori, pe-leşini ipi. cuiţurei, iata ce au vrut să fie Europenii.. Educaţia barbarilor în spiritul antic,, fu religia lor,— căci ceeace . moşteniseră n./se părea definitiv/,, Ga: să; se îndoiască de postulatul' sacru al eminenţei eie-nîsmuluiodoăr eâţi-va izolaţi: Pas-.: cş^bufher.Ronsseau, Tplstoi. Ceace. îirinteresa, era să .clarifice, să perfecţioneze, pentru ca crezul antic sâ.rie mai:acceptabil; mai seducâ-toc-Pentru aceasta misiune de pro-, fesori, de pedagogi, le trebmra in primul rând o aiaitdică logică, care să. insinueze In mintea celui care seriniţiaiâj adevărurile—;în ai doi-;-leâ o 'jornii unpecajâ care sâ ade-meirea_scâ, şa şedijcâ noii aderenţi Astfel au exploatat până ia .şubtin lizare logica ca şi retorica bătrânului Aristot Adevărul e că cu această ocazie au descoperit un alt postulat pe care grecii doar îl în-irevăzuseră: acela al determinismu-iui cauzal. Galileu şi Descarţes au făcut posibile marea revoluţie industrială din sec. XVIII. Şi aici e . poate singura noutate, singura invenţie de la antici încoace. ~ - . încetul cu încetul însă nevoia de logică a devenit pentru Europeni o manie, o obsesie. Când lucrurile nu erau- clare le clarificau^ când deveneau clare le voiau evidente, când ajunseră evidente, le... voiră. .impii.- cite___ Perfecţiunea vertiginoasă ă acestor facultăţi e minunea apusului. Un om inteligent in senzul occidental neagă cea mai uşoară contradicţie: prin aceasta omoară com-, plexitatea; nu cunoaşte cea mai slabă ; impreciziune : prin aceasta . distruge1 nuanţele;;, Ignorează cea mai mică şovăială: prin aceasta omoară evoluţia. —; Pe măsură ce omul devenea un perfect manechin logic, viaţa,, viaţa fecundă cu ab-, surditatea ei creatoare, cu elanul ei neînfrânat de silogisme ori de norme, îl părăsea — Singur, cu sterilitatea, uscată a raţiunii drept tovarăş se înăbuşea, pierea, subpropria sa desăvârşire. Atunci, remediul suprem era 'găsit în simţuri. Lipsit de hipnoza unei ideal pe care nemiloasa sa analiză ştia sări distrugă înainte de a-1 iubi, logicianul devenea fatal epicureu. — Dacă atenţia nu e preocupată de o valoare care o depăşeşte, ea revine cu furie la viaţa imediată, părnân-r fească. Dovadă: toţi derilhribftăp-marilor idealuri devin „debpşaţi“, , Încurajat de un confort care-i satisface integral necesităţile şi luxu- . rile, neîncurcat cu nici-o valoare religioasă, europeanul şi-a făcut un ideaj din ceace trebuia să rămâe un mijloc — Dacă anticul era lubric, modernul e numai „jouisseur“. De Ia epicureism la egoism e nu-, mai un pas. In adevăr, dacă3 orice senzaţie, orice plăcere e personală, individul a început să o cultive nu- . : mai pe a sa „Cultivons notre jar-din“ prin care sfârşeşte Candide a lui Voltaire, are mai mult decât un înţeles propriu. In aceastâ stare sufletească, europeanul se simţea de multe ori singur. Atunci îşi reamintea de creştinism. Numai găsea însă in .el umilinţa în faţa mis-ferului, nici modestia primelor tim- \ ~ ' ' OANDlfţtA puri: europenii eienizaseră crefâmkn’' mul. Odată reînviaţi im .timpul renaşterii, zeii continuă să trăiască şi azi. Dacă Christ s’ar coborî,,a.ştâzi între noi, ar constata uşor că a reînviat omenirea pentru ca să-i arate., calea plăcerilor. Oscar Wiidp pp- ? vesteşte undeva: „Când Isus voi să revie in Nazareth, oraşul era- aşa de schimbat, că nu-1 mai recunoscu: Nazarethul în: care trăise*odată era plin de lacrimi şi de plângeri, ora- ..şuLnou ,pe care-1 revedea acum râ-.... " suna de hohote de râs şi de " cântece — Şi Christ mergând în oraş văzu sclavi,încărcaţi cu flori care se grăbiau către palate de marmură albă. Intrând în una din aceste, case, în fundul anei săli de porfir,. ■ cui-.. cat pe iun. pat de purpură Văzti utl' om a cărui pâr era împletit cu trandafiri roşii şi a cărui buze erau îhcă ' utp.ede de :vin. Christ se. apropie de' el, îi atinse pe umăr şi îi zise: —. „Pentru'ce, duci o .asţfei de viaţâ ?' Omul se întoarse, îi recunoscu, şi, îi răspunse: ■— „Eram. lepros şi tu n^ai tămăduit. Pentru, ce;,: aşi îducpl. o altă viaţă ? ■ . , 1 i_, i.. .: . Crist ieşi din această casă şi' iată ! că in stradă văzu 6; ferh.ee,; a cărei' faţă şi vesminte erau zugrăvite, ale cărei picioare erau împodobite .cu. perle. In urma ei mergea un 6m,,a‘ cărui ochi erau încărcaţi de pofte vinovate. Şi Crist se apro'pie de el îl atinse pe umăr şi-l întrebă: —. „Pentru? ce. urmăreşti această ,iemep' şi pentru ce o priveşti aşa ?" Omul se întQarse, îl recunoscu V,şi răşri’ punse: „Eram orbişi tu 111’ai tă-' măduit. Ce vrei să faci altceva, cu, vederea mea?“ . V'.l. Şi Crist se apropie. de. femee : Drumul pe care-1 , urmezi': pi acela.âl .păcatului, dece-1 urntezi?/ Femeia îl recunoscu şi-i răspunse râzând: „Drumul pe care merg e plăcut căci tu. mi-âi iertat toate pă-ri catele“. , . ...; ■ _ .' ’ li,'. ,r," Atunci Crist îşi,simţi inima plină dd întristare şi voi sâ părăsească acest oraş. Dar pe când ieşea din el, văzu. însfârşit, pe malul unui şanţ, un pin care plângea — isus se apropie .de* el şi atingând buclele părului său îi zise>,De ce plângi?" Şi La-zăr ridicând ochii d recunoscu şi răspunse; „Eram. mort şi m’ai in-’ viat. Ce aş putea face altceva cu viaţa mea?" • .... . Aceasta e ironica istoria p creştinismului. .. - ; ., , • :.;:/ Încetul cu încetul saturaţia elenismului se înfăptUi. Logica începu să-şi spue ultimul cuvânt. Claritate desăvârşită, sterilitate strălucită, ea © BCU Cluj OÂNUtitâ ’ M, Fenfru «Floarea Pământului». în faţa unui crâng de aur verde....... S’a despletit Amiaza ’n plete lungi— , Şfn păru’i blond, un flutur alb, se pierde- ...Cu braţe moi căldura mă cuprinde; în calmul blând simt lenea cum se’ntinde... De nicaeri n’auzi un pas de om — Şi vântul doar şi-a tolonit. avântul La umbra unui pom... ‘ Iar nemişcarea bună mă doboară:. Tot cerul mut în valuri se coboară, — în valuri mari de chilimbar topit, —. Când liniştea, se lăsă'n mine — oarbă, Molatică Şi grea... , Lumina clocoteşte peste iarbă... Şi-abia mai văd gândirea-mi obosită De ropotul tăcerilor din soare, Plutind încet c’un puf de păpădie Peste-un ocean de grâu îngălbenit.. , Peste-un ocean de grâu îngălbenit... ...Când vara'mi pare-o palidă pustie, în care Timpul veşnic tolonit — Pe clipe moi de aur şi nisip — E legănat domol de visul leneş Să doarmă liniştit... ALEXANDRU N. NANU. nu mai putea da naştere lai nici o creaţie. Cu o ultimă speran{ă, eforturile s’au îndreptat către perfecţiunea formei. Arta pentru artă a apărut. Eleganta, armonia, cizelarea trebuiau să acopere neantul creaţiei. Căci perfecţiunea şi progresul se es~ dud. „La perfection n’engendre que 1’inertie; la gCne est le principe du mouyement“ zicea Renan — că numai obscuritatea e fecundă, iată ce-au înţeles foarte târziu Europenii. ' ■ ■, , * ... ■ 1 ■ ■ ' * * . c !n Nord ca şi în Orient, însă m găsesc societăţi care au scăpat de sugestiunea imperioasă, de contagiunea irezistibilă a prestigiului elen. Ele îşi trag origina din societăţile tinere anterioare inventiunii logicei greco-romane. Viata lor nu se bazează pe principiul contradicţiei ori a raţiunii suficiente. Facultăţile lor de cunoaştere sunt sentimentul ori credinţa mistico-religioasă. Actele cele mai opuse, ideile contradictorii coexistă perfect în menta-' litatea lor. ’ .. Se ştie, că triburile primitive cârd judecă după organizarea mintală prelogică, adipit foarte bine mira- colul.-Pentru ciiun lucru ,poate să existe şi să nu existe în acelaş timp; : un fenomen se poate întâmpla si- , multan în două locuri deosebite; • un obiect poate ocupa acelaş loc în spaţiu împreună cu un altul. Lucrurile participă unele ia altele, fiindcă ei nu cunosc raţiunea noastră care le clasifică, le opune, le exclude. Filozoful francez Levy-, Bruh) a numit această lege a psi- ’ hologiei primitivilor legea partid paţiei. / , Privind caracterul rus al eroilor celor mai caracteristici din litera-; tura lor., al unui Dimitri de pildă din „Fraţii Caramazov11, ajungem' la aceiaşi concluzie. Rusul poate urî şi iubi, crede şi se îndoeşte, neagă şi afirmă în acelaş timp. Fiecare din Europeni conţine în d atâta contradicţie câtă e firesc să aibă orice suflet. Contradicţia Jorr e însă succesivă, ea se observă în timp, de la moment la moment.. La Ruşi contradicţia e simultană, \ Prin aceasta ei intră în legea par-ticipaţiei a lui Levy Briihl. Dar dacă logica ca facultate de cunoaştere le lipseşte, ei au în abundenţă altele.; In primul, rând sentimentul şi in- : iniţia. Acolo uţide raţiunea se opreşte fiindcă nujmai poate stabili raporturi, sentimentul întrevede posibilităţi infinite, nuanţe fragile* mo-merite delicate şi fugare. Cunoştinţa mistică depăşeşte pacea logică, căci ea se exercită deasupra ei, după hotarele ei. In plus ea nu cunoaşte critica ori analiza dizolvantă. Prin aceasta, entuziasmul nelimitat de critică urcă vertiginos culmile adoraţiei, lăsând departe în urmă calculele meschine ale căntărelii logice. Iubirea, adoraţia infinită iată ce nu cunoaşte individualismul eu-rppeari. Ruşii n’au critici literari ori filozofici; au în shimb apostoli.' i Astfel ei nu cunosc epicureismul situaţiilor comode. Nici o ţară din lume, nu cunoaşte uriaşa hecatombă de sacrificii benevole a Rusiei de o sută de ani încoace. Singurul epi-cureistri al rusului superior e voluptatea sacrificiului. Ceace pentru noi e o corvoadă, pentru el e o fericire şi o onoare. Gândirea şi acţiunea lor e obscură şi absurdă. Spiritul lor religios e inform: se caută încă. De aici absurditatea generoasă a acţiunii lor, de aici stupiditatea sublimă â sinuciderii lor colective. Nu trebue uitat însă că numai obscuritatea e fecundă. Din neantul perfecţiunii nu poate ieşi nici-o creaţie. Astfel progresul devine im- © BCU . ' - v - -■ - . ' a An di rea s posibil. Din contră el ţâşneşte vîc-torios din căutarea dureroasă, din | «chinul neastâmpărat. Nietzche pri-■ vmd viaţa eroică zicea „Nimic nu ne-a devenit mâi străin decât acest ideai âl trecutului : pacea sufletului ; nimic nu ne face mai puţin poftă decât morala de ruminant şi fericirea lâncedă a unei conştiinţe li- 'lată două mentalităţi perfect an- CEASORNICUL ORBULUI. tijpodice, Romancierul englez J. Con- v rad; înţf’un admirabil roman „Sous Directorul iL luăpărinteşte pe el, urmărind firul ţinui gând stârnit lll^eux,. 'CQCCidŞftt'*,' ârâfă cât e după gât, îndemnandu-j: . de ,vorbirea directorului, deâiricptnprehensibile, acest mod — Vino cu mine. ! Pe tatăl său nu . şi-1 putea aduce de a pricepe viaţa, pentru bunii ce- Băiatul îl insoţia mulţumit. Erau aminte. Ştia numai că râu cu dânsul ţăţeni ai Europei. deprinşi orbii cu această familiari- n’a fost, deşi după moartea mă-si ' ‘ \ tate mângâietoare, şi în.tovărăşia îl lăsa, copil fiind, singur în casa . ... . * * directorului se sitnţiau totdeauna aceea pustie şi tristă. Mai târziu Fiindcă e vorba de o luptă des- la îndemână. când l’au adus lă azil, nu i a fost ehisâ, ne putem întreba unde va fi Lângă trăsură directorul îşi des- mai bine ca acasă. De tată-su nu victoria? Nici un răspuns nu s’ar făcu braţul şi, împreună, se aşezară ştia decât uneori, Dumineca. Bătrâ-putea da azi. Ânatole France ca să Pe perinele moi. Faţa nemişcată a nul îi aducea bomboane sau turtă dul-ne arate cât de mică era influenţa orbului se agită. Liniile aspre se ce, el ronţăia darul de sărbătore sub creştinismului în primele timpuri, boţiră, între sprikcenele încruntate privirea abrutizată a părintelui străin povesteşte de Pilatcare nu-şi amin- se scobi o dungă adâncă, întrebă- lui, şi amândoi nu scoteau o nicio tea de Hristos după cinzeci de ani toare. , vorbă în tot timpul acelei jumătăţi de la moartea lui, iar Renan în Directorul, stânjenit, cercă să se de oiă a «vizitei». Apoi se făcu MŞaint-Paul“ ne descrie mediul elen prefacă a nu fi observat nimic. mare. Bătrânul îşi rări vizitele până netulburat, senin in olimpianismul ~ E cald astăzi, Alexandre. Tu nu mai ştiură nimic unul de altul. Şi său, chiar după o sută de ani de ce zici. ... acum, aşa pe neaşteptate, această ia afirmarea idealului creştin. In- Dar vbrbele-i sunară falş. Orbul, expediţie grăbită. fluenţele uriaşe trec pe lângă noi *ără a răspunde se trase în colţul „Nu înţeleg, nu mă ajută mintea se nebânuite. Nici un simptom prea lui; mohorît. Bănuia ceva neobiş- vede“ îşi spuse el, gândindu-se la serios nu le anunţă. Şi într’o zi, pe tiuit, şi aştepta resemnat. burarea directorului. jieaşteptate asistăm la o lume nouă; După un timp de apăsătoare tă- «Nu spune la evanghelie?.. Ba fără să înţelegem cum s’a realizat. cer^> bătrânul director îi luă mâna da!.. Dar tot nu înţeleg». Poate că suntem aproape de ago- într’a lui, îl privi înduioşat, şi glăsui: Şi neîndrăznim săîntrebe,seîn- nia spiritului logic şi tot aşa de —Tu eşti ora în toată firea chise mai tare într ânsul. aproape de afirmarea unei noi re- acum. Iţi câştigi singur pânea şi Ajunseră la spital. Pe sălile în-iigii. la Azil cred că ţi-e bine... cărcate de mirosuri tari, gândul îi Un Toistoi sau un Dostoewski, §* se .?Pri> aşteptând efectul in- pieri. Puterile minţii i se strânseră care au făcut posibil Romain Rol- troducerii. Orbul ţinea nemişcat, toate, subjugate de atenţia aceea land chiar în sânul ţării celei mai Puîin întors în afară, capu-i lipsit deosebită ce dau orbii mersului, europene din Europa, pot cuceri de expresie, parcă nu lui i se adre- Lângă patul muribundului fu oprit, bătrânul continent mai uşor decât sau aceste vorbe Directorul urmă: şi rămase în picioare, aşteptând, toate armatele oricărui imperialism. , ~ cum spune la evan- De undeva, din jos, auzi o voce ... ghebe: «Viaţa omului ca nisipul slabă, şuerată răguşit. . pustiei este», trecătoare. Trebue să — Hee!.. Aţi venit!... Multe încrezi în mine, care te iubesc ţumesc.... Mulţumesc domnule di- ca un părinte. Tatu-tău e pe moarte rector... Iacă, mă prăpădesc... Eu; şi acolo mergem acum. Ti-a che- măi băete, de-acu’ oi să mor... Tu mat. Fii tare. îi rămâne la azil, şi-i fi om de — Săracu tata!.. Făcu orbul treabă... Iacă, altă avere n’am să-ţi după un răstimp şi. se strânse mai las, decât ceasornicul ăsta... Dar aproape lângă director. ‘ Să-1 păstrezi, băete, că i de la. Apoi tăcură amândoi. In mintea maică-ta, moştenit de ea de la lui întunecată, orbul căuta să afle tată-său, care a fost negustor cu sensul adevărat al verbelor com- stare în vremea lui... Ia-1... Şi plicate spuse de tovarăşul lui de vino să te sărut, drum. Ii mira mai cu seamă tur- Orbul luă dibuind obiectul, se burarea directorului şi voia să şi-o aplecă să fie sărutat, după în- explice,. . • demnul directorului sărută şi el wDacă şi la evanghelica domn- mâna celui ce-i fusese tată, şi se lui scrie că omul trebue să moară, îndreaptă, de ce oare e încurcat directorul, de — Să te ţie Dumnezeu în voia ce îi tremură vorba, şi de ce îmi lui, mai şopti bătrânul, şi muri. strânge aşa ţâre mâna ?“ *e întreba Fără să ştie de ce, orbul Simţi © BCU [Mlhal D. Ralea | QANDIRB gâdilitura unei lacrime stinghere rostogolindu-se pe linia curbă a nasului, şi ar fi rămas acolo nemişcat, străin de sine şi de lumea înconjurătoare, multă vreme, dacă cineva nu Tar fi tras deoparte* ‘ Până după înmormântare,"orbul n’avu timp să-şi cerceteze moştenirea. Atâtea lucruri ciudate pentru el se petrecuseră în răstimpul acesta, încât îşi uită de ceasornic. Sgomote ciudate, aler-gâturi şi apostrofări aspre, strângeri de mână tremurate şi vorbe de neînţeleasă mângâiere, cântări preoţeşti deosebite celor auzite în capela azilului, toate aceste îl zăpăciseră. Acum, singur în dormitorul pustiu, scoase cu atenţie ceasornicul şi îl privi cu orbite sterpe, încruntat, prelung. Degetele abile cercetau întrebător conturul, grosimea, capacul de sticlă cu rama lui de metal, şurupul de întors coarda. Era un ceasornic mare, cu învelişul înflorit de aur. Un lanj alcătuit din inele tari de nichel stătea , atârnat de urechiuşa subţire şi mobilă. Din toate ciudăţeniile la cari fusese martor în ultima vreme, scula aceasta curioasă i se părea cea mai de neînţeles. ■ : «Ceasornic, ceasornic!.. La ce , o fi servind ?« Cuvântul rostit tare sau gândit numai, nu-i spunea nimic; iar degetele fine pipăiau nervos, şi ză-darnic, metalul moale ca o pulbere închiegată. : / «Ceasornic, ceasornic®!... îşi imagina în tocmai forma Iui, deosebia metalul capacului de cel mai dur al lanţului, presimţia ceva ascuns şi misterios în cutia aceea . bulbucată, dar nu-i pricepea rostul. Ii venia să plângă de năcaz. Ar fi putut să întrebe pe cineva, şi-i era ruşine să-şi mărturisiască nepriceperea, chiar directorului. L’ar fi aruncat, dar vorba bătrânului muribund îi răsări în minte: «Să-l păstrezi, baete, că e de la maică-ta® şi se stăpâni, încăpăţinându-se să-i afle singur întrebuinţarea. După un vechiu procedeu cunoscut lui, puse deoparte ceasornicul şi începu să se plimbe pentru a-şi potoli nervii. Fără voie începu să-şi rememoreze întâmplările la care luase parte şi căută să facă între ele o legătură logică. Zadarnic. Atât neînţeles era în toate aceste fapte, în cât, desarmat, fu nevoit să se resemneze. Avea impresia clară că se petrece în viaţa lui o schimbare ho- 353 SEARA Palida noapte, cu aripi umede, Negre şi ’ntinse, Cade pe munţii albaştri, Pe steiuri trăsnite, pe crestele ninse. Palida noapte cu mâni de ghiaţă, Cu mâni de ceară, S'opreşte ’n fată-mi ultima oară; Noaptea şi inima mea stau fată ’n fată... Triste şi palide sunt amândouă, Nalte şi mute; Din două lumi răsăriră Rele şi necunoscute — Vechea ş-aceeaşi durere . Sortită-i şi-acum să le poarte Grele, cernite: Cade asupră-le din stânci trăsnite Palida moarte... ION AL.-OEORQE. târttoare, mai presus de orice înţelegere omeniască. întinse mâna să reia cercetarea migăloasă a ceasornicului. Dege-tele-i prinse din întâmplare şurupul de întors coarda, şi bombiţa zimţată se învârti. Cu stăruinţa şi curiozitatea proprie infirmilor răsuci înainte. Huruitul înăbuşit al corzii întinsă pe dinţii rotiţei de legătură, îl înspăimântă la începnt, şi se opri. Ascultă puţin, apoi văzând că tiu s’a întâmplat nimic rău, prinse a răsuci fără teama, înveselit parcă de sgomotul acela pătrunzător, până ce şurupul refuză de a se mai supune. Şi iarăşi ascultă. In liniştea câmerii ceasornicul îşi câuta sonor viaţa, ca o victorie. Mirat, orbul asculta tic-tacul mărunt şi egal, neauzit până. acum. Duse ceasornicul la ureche, se convinse, îl privi cu o închinare stângace de cap şi îl ascunse cu grijă în sân. Era bucuros. Nu înţelegea prea mult, dar găsise cheia cindăţeniei, şi i se păru destul. Obosit, se des-brăcă cu mişcări domoale, se culcă şi odormi mulţumit în muzica mo-notoră şi grăbită a ceasornicului. A doua zi plecă ca de obiceiu în lungul celor două străzi cunoscute lui, strigând: „Ziare, Ziare". ■ ■ . Din când în când se opria, şe căuta îngrijorat în sân, ascultând încrutat ceva ascuns, zâmbia,; şi parnia spre cafeneaua următ&are. Simţia acolo sub haină palpitaţia veselă a ceasornicului, şi neobosit îşi ducea mai departe strigarea: * „Ziare, Ziare". . : într’un târziu în noapte, după ce îşi desfăcuse marfa, o luă spre casă. în dreptul unui felinar, de cum mergea voios, deodată se opri. Un fior de ghiaţă îl străbătu şi, fără să ştie de ce, îi fu frică. Duse cu grabă mâna în sân: ceasornicul stătuse, li privi neliniştit. Nu îndrăznia însă să-l întoarcă şi îl puse la locul lui, rece, neprietenos. — Şi i se păru că de astădată înţelege şi turburarea directorului faţă de dânsul, şi strângerile trenurate de mână şi vorbele ' ide mângâiere. ' „Totuşi la evanghelie scrie.. .>. Nu, nu! Eu nu pot înţelege", rosti el şi îşi urmă abătut drumul. o. i. czi y. © B( 'GANDIRF. 354 ÎNCEPUTUL UNUI ROMAN. 1. Dragă Sextil, Ai dreptate când spui că m’am schimbat; în bine sau în rău, nu ştiu, dar s’a făcut în adevăr o schimbare în mine. Mai întâiu cred că ai aflat că am fost numit custode la Biblioteca Fundaţtunei universitare Car ol I-ul — o* funcţiune destul de agreabilă, uşoară, deşi poate cam ... expusă. Şi tocmai aici e aici. Să vezi, draqul meu, posnă nemai pomenită — de vreo două săptămâni umblu zăpăcit, nu pot dormi nopţile, prietenii mă plictisesc — afară când nu sânt cu ei la bere, bine’nîeles, căci atunci râd şi beau ca* să nu-mi aduc aminte de ... doi ochi vineţi care Jin straja gândurilor mele. Dragă Sextil, sânt îndrăgostit lulea, de un drac de copilă drăguţă şi cuminte şi deşteaptă, mă! Unde mai pui că e şi poetă ? E o studentă în anul 11-lea la litere şi o chiamă Natalia. Dar să-fi povestesc dela capăt... Printre numeroasele vizitatoare — unele de o frumuseţe remarcabilă şi mai toate drăguţe"— era maj ales una. care venea cu o regularitate de şcolar premiant la Bibliotecă, în toate dup’amiezile când aveam eu slujbă. Mi-a atras atenţia dela început - felul simplu şi totuşi elegant de a se îmbrăcă, gesturile şi mişcările corpului ei plin de armonie, figura luminoasă cu trăsături aşa de nobile şi mai ales ochii; ochii aceia vineţi bătând în verde m’au pus pe gânduri. Avea locul ei şi nu vorbea cu nimeni. Am observat că mai mult visa, decât citea. De multe ori am surprins-o cu ochii pierdufi în gol, rămasă la aceeaşi filă. Atunci figura ei căpăta o expresie îngerească ; şi nu îndrăzniam să mă uit mult şi lung la ea, de teamă să nu-i speriu visurile care trebuia să-i fie aşa de dragi Ei, dar te joci cu hoaţele de fete? Cine ştie, dacă nu era o prefăcătorie şi-şi lua aerele acelea de mironosiţă melancolică, numai ca să mă zăpăcească cu totul, săracul de mine! Fie cum o fi, destul că mi-a fost dragă din capul locului! Zilnic luam hotârîri eroice să nu mă mai uit Ia dînsa, decât de două ori în cele trei ceasuri, cât tine slujba, — şi chiar dacă m’oiu uită, să mă arăt senin şi nepăsător. Dar mi-era cu neputinţă să caut la dîn3a, fără să simt că mi se umple inima de lumină - şi atunci, pas de te mai încruntă! Azi aşa, mâine aşa, pe nesimfite m’am prins în laj. Şi gândul că am s’o văd zilnic începu să-mi ocupe ceasuri întregi; pe stradă, la redacţie, acasă, — inima mea gravita vecinie către Fundafie. A venit apoi vacanta Crăciunului. Primele zile mi-a fost greu de tot; îmi lipsea. De Crăciun am fost însă la Dumbrăveni, în nordul Moldovei, şi am uitat-o aproape cu desăvârşire. Mă credeam scăpat, mai ales că după vacante nu şi-a mai făcut apariţia la Bibliotecă şi mă liniştisem. Dar iată, bre, că acum două săptămâni, într’o zi primăvăratecă. mă pomenesc iarăşi cu eal Am tresărit — şi nu ştiu dacă mi-a părut bine sau rău, dar ştiu că eram foarte mişcat, când, fără să ridic ochii, am simţit-o trecând pe lângă mine şi aşezându-se nu departe, la masa d^ scris. Era mai veselă par’că şi mai îndrăsneaţâ acum. A doua zi mi s’a părut că văd chiar un zâmbet ironic în-crefindu-i buzele. Nici n’a rămas ca de obiceiu la locul ei, ci a trecut, sprintenă şi legănată de răsfăţ, într’o sală din fund. Aceasta m’a ^ lovit în mândria mea şi fi-o spun pe cinste, în ziua aceea m’am uitat numai odată încă la ea, şi atunci pe furiş! A treia zi s’a aşezat iar lângă mine, serioasă, o! foarte serioasă 4 © BCU Cluj (jnNDlREA 353 Z~: ’r' m "W. -•Ti.-' bC-' 'Oi ^ - şi, a; tot .scris ... Apoi, deodată văd că se ridică şi cu paşi uşori se duce la catalogul de fişe, se întoarce' spre mine, se apropie şi-mi spune faţă de toată lumea, dar aşa de înceţi încât numai eu am auzit-o: — Domnule Iosif, vă rog să-mi ^cbrectaţi nişte versuri... V îi iau hârtia din mână, mulţu-mindu-i, şi — îţi poţi închipui în ce situaţie caraghioasă eram, când dau să citesc .,. Erau nişte versuri închinate «Unui poet». Cum am citit titlul şi primele două versuri, am îndoit fila la loc, -âm lăsat-o pe masă şi am plecat, cu mâinile la spate, prin sălile din fund. să văd dacă nu scrie vreunul pe cărţi sau rupe vreo filă, după ^ţuml'aii 'obiceiul studenţii; noştri. Eram furios. Auzi, să-şi bată ea joc de mine, — şi faţă de toată lumea! Ce îndrăzneală nemaipomenită. .. ' Când m’am întors la scaunul meu de custode din capul mesei lungi, ea, roşie, speriată, tulburată, steiea cu capul răzirriat în cot, ca un copil şi era mai drăguţă ca ’nainte, bat-o norocul! M’am îmblânzit: am deschis din nou fila ’ndoită şi am citit versurile până la capăt. Iată-le: Te iai numai cu haiducii şi prin codru p ...... [porneşti Şi de gât cu ei, zici doina, nebunatec [craiu ce mi-eşti! E frumos, nu zic, prin codru: dar nu ţi - • - [s a rnai ur't? -N’aT don. şi o fetiţă ca să-ţi ţie de urît?... •Eu mă prind că multă vreme aşa n’o s’o . ; ■ , , [poţi. s’o dupi, D'acăîn tovărăşie vei fi numai eu haiduci. Ci când, stând pe iarbă verde, doina o [să zici mereu, din adâncuri de pădure te voiu îngâna , c. . ..... [şi eu. — Te vei supăra, şi ’n ciudă îmi vei [face-o . . . dar aş vrea Să mă’ngâni cum zici că cucul îngână o [turturea ... îţi poţi închipui acum scena când a venit să-şi ia buletinul, la plecare. A rămas anume în urmă, ca să-şi ceară iertare. Eu i-âm luat înainte, i-am spus cu uri aer părintesc că sînt foarte drăguţe versurile — deşi ochii ei mise păreau tot aşa de drăguţi — şi am îndemnat-o să continue a scrie..........în vremea asta ceilalţi visitatori plecaseră şi m’am pomenit de-odată singur cu ea, faţă ’n faţă, în sala cea mare;- îmi venea s’o iau în braţe, s’o sărut ca pe un copilaş ştrengar, care ţi-a făcut o posnă şi-l Faţă ’n faţă în ochii tăi — adânci şi mari —-Privirea e când rea când bună: întotdeauna alt a-mi pari..... Ş’atunci şi’n suflet: val mi-adună Când soare mult şi când furtună, Ridică-ţi scutul: joc de-oglinzi Stau faţă’n faţă două pavezi. -De coarda arcului întinzi Ci'n faţa mea tot faţa ta vezi. ■ 1 . " •' * .. . ' • Vezi tu, noi am pornit Ia drum Şi-i bun la cale lungă scutul; Dar dacă vrei să luăm de-acum Cu armă zeilor ţinutul Doar una e a lor: Sărutul. .. ’ * ' ' • O l lasă-ţi pavăza; Mă ia De gât cu braţele-amândouă Şfn vis, înlănţuiţi aşa, Vom trece puntea’n ţară nouă Prin mii de flori sclipind în rouă. V E. DINU. ierţi pentru că-i drăguţ. Ea m’a ru? gat s’o iert, îndrugând câteva fraze, de altfel foarte bine legate, spu-nându-mi să nu mă supăr, căci a fost o pornire de care nu-şi dădu sama, când a venit aşa de brusc la mine,, că' versurile acelea să nu i le iau în nume de rău, că sînt expresia entusiasmului etc. I-am răspuns că e prea şireată ca s’o pot crede. Ea a protestat, zicând că de multă vreme â nutrit dorinţa de a mă cunoaşte. , I-am îăspuns că nu cred. — Cum, dv. n’aţi observat încă ? — şi cu ce aer de mirare, Doamne! spunea.; vorbele astea. Discuţia se lungea, mă temeam să nu ne surprindă cineva acolo, în sală, singuri-singurei şi să se răspândească apoi vorba că noul custode, abia intrat în post, a şi ’nceput să corupă fetele care cercetează Biblioteca. ■, I-am întins mâna în sfârşit şi ne-am despărţit ca doi prieteni. Ce-a urmat pe urmă, poţi să-ţi închipui. A doua zi a lipsit, pe urină iar a venit, mi-a dat alte versuri, din care am căpătat încredinţarea că e un copii de talent; are~o vedere justă şi umor firesc de la ţară, nota care predomină -în toate versurile ce mi le-a. dat până acum — numai cu versificaţia nu se prea împacă şi nici cu ortografia. Ei, dar astea-s lucruri securidare! Eu am nădejdea că o să scot din ea o scriitoare faină! Mai ales' dacă oiu lua-o de nevastă! Ce zici? Ho, ţară! Am luat-o razna. Tu trebue să faci haz de toate, prostiile ce ţi le înşir aici, dar dacii;,te in* retesează câtuşi de puţin, îţi făgă- © BCU Cluj 366 duesc că te vom tine în curent cu această intrigă amoroasă, unică în analele vieţii mele. „ Bucureşti, 4 Febr. 1903. . Te sărut Iosii. 2. Dragă Sextile, Nu îi-am scris după cum îli făgăduisem, şi se poate ca iarăşi să-mi reiau deprinderea mea veche: de a amână o scrisoare de pe o zi pe altă şi a n’o mai scrie niciodată. Vezi că între cele două scrisori — cea dintâiu şi aceasta — a trecut tocmai atâta vreme câtă a îost de trebuinţă ca «dragostea» mea să crească, să se aprindă, să strălucească o clipă şi apoi să se potolească. Azi abia mai tresar când aud pronunţându-i-se numele. Am recăzut în vechea indiferentă — şi cu toate astea azi poate o iubesc mai mult ca oricând pe sărmana meu domnită albăstrică. Câteva zile după ce ti-am scris, am avut îndrăsneala nemaipomenită de a o ruga să-mi permită .s’o însoţesc. Şi a primit, drâgu|a! A primit cu un zâmbet aşa de ameţitor de drag, că m’a îmbătat. Şi am pornit cu ea pe stradă, vor-bindu-i alături, înşirându-i câte nu mi-a mai trăsnit prin minte, cu o dezinvoltură care simţeam că nu e a mea proprie. Vorbeam şi mă ascultam pe mine însumi, mirat oarecum de verva asta neaşptep-tată. îi spuneam anecdote din viata mea de vagabond, întâmplări triste, păţanii vesele, amestecate toate la un loc într’un vârtej de simţiri, într’o armonie de gânduri pe care nu le-am mai avut nici odată, Ne-am pomenit la marginea Bucureştilor, şi abia atunci am băgat de seamă că e ’n amurg. în marea de flăcări a apusului luceafărul sclipea proaspăt ca o lacrimă. Am apucat cuminţi şi tăcuţi spre casa ei. Şi cum mergeam, aşa de odată — ce mi-a venit, nu ştiu — i-am spus cu aerul cel mai simplu din lume că mi-e dragă. — Vai, ce-ai spus! râse ea, fă-cându-mă astfel să repet din nou şi înc’odată iarăşi că într’adevăr mi-e dragă. Ea zimbeâ mereu şi se uită pe furiş la mine. Mi-a spus apoi că peste câteva zile pleacă la părinţi, » la Galaţi, ca să-şi prepare examenele şi se ’ntoarce tocmai după Paşti. Fireşte că eu am protestat şi am rugat-o să renunţe la această hotârîre. Apoi ne-am despărţit — fără multă greutate. •! A, treia zi a venit Ta Bibliotecă — avea un corsaj albastru de mătase' care 0 prindea'deininune. Dragă, dragă Sextil, de-ai fi văzut-o ce frumoasă era, dar aşa de fru? moaşă, frumoasă! Să?ti pierzi minţile când te uitai Ia ea, nu altceva 1 De aceea nici nu vroiam să mă uit cu dinadinsul, eram zăpăcit şi mi se părea că toată lumea ştie că dracul ăsta de copil m’a fermecat cu totul -............. La plecare s’a apropriat de mine, mi-a apucat mâna, şi mi-a strâns-o uşor, şoptindu-mi: — Adio, domnule custode. Apoi s’a dus şi de-atunci n’am mai văzut-o. Să-ti spun aici dorul, neliniştea, jalea, îndoiala şi toate sentimentele felurite ce se amestecau în sufletul mieu; de câte ori nu tresăream, când cu gândul vecinie la ea, mi se făcea că o zăresc în silueta vreunei femei ce trecea pe stradă; câte ori n'am rătăcit prin preajma casei unde sta, crezând că poate voiu avea norocul s’o văd 1. Şi închipueşte-ti apoi că mi se spune de-odată că Natalia a plecat la Nizza! Are un frate bolnav pe moarte acolo — observasem de mult că tuşeşte şi dînsa, şi odată i-am spus glumind că trebue să se grijască, deoare-ce «Sâmă-nătorul» ar fi nemângăiat să piardă o colaboratoare atât de preţioasă. Din fericire însă vestea nu s’a adeverit — peste câteva zile am primit o scrisoare de la Galaţi: două strofe pe o pagină, iar pe cealaltă câteva rânduri drăguţe. în timpul ăsta însă lumea, care simte o plăcere de a otrăvi izvoarele cele mai curate ale sufletului nostru, a început să «se ocupe» de «idila domnului dustode». Comentarii, critici, ironii, vorbe murdare — ştii tu bine povestea astaî Toate astea au sfârşit prin a mă indigna şi a mă plictisi. Orele de serviciu nu mai au nici un farmec pentru mine :— nopţile le petrec în cârciumă; şînt desgustat de mine însumi, nu mai lucrez aproape nimic, — înţelegi că în asemenea împre- jurări sufleteşte .nu poţi iubi. în zadar caut să mă înşel pe mine însumi, simt că n’o iubesc pe copila asta, pentru că nu sânt vrednic să mă ridic până la ea. De aceea, ca om cinstit, am întrerupt orice corespondentă. La ce-aş căută să-mi însuşesc sentimente ce nu le am? Mai bine să-mi urmez drumul, purtând vecinie în sufletul mieu comoara neatinsă a unei amintiri fericite, poate cea mai fericită din viata mea. Ceasul acela când ne întorceam în amurg cuminţi şi liniştiţi, păşind alături ca doi tineri logodiţi. Atunci... a fost. Azi nu mai este. Deci ar fi de prisos să mai insist asupra acestora, nu-i aşa? — Te sărut losif. . ;* ■ ■ • • ; '.T - Putek să fie o idilă. Dar a fost începutul unui roman, zguduitor şi tragic. Scrisorile acestea ar fi rămas, împreună cu altele, ascunse tn saltarul mesii unui prieten discret, dacă volumul «Helianta», apărut zilele astea, n'ar fi deschis — prea de timpuriu — o rana abia cicatrizată în amintirea noastră. SEXTIL PUŞCARtU. PAPAGALUL ROŞU - PO TSCHO-V -Le-a sosit un dar din Anam. Culoarea sa este aceia a floarei de piersică, Vorbeşte ca un om, Un papagal trandafiriu. Oamenii au făcut cu el Ceea ce fac ei întotdeauna cu înţelepţii ş [profeţii lor: Au făcut o colivie solidă de bambu Şi l*ău închis întdlnsa: ' ^ ■' ' Trad J. P. © BCU O NDiPEA 357 kăsboiul. OBSERVATOR o fiară în cuşcă, pitit, Ucid numai fiindcă privesc. Tărâmul se desfăşură nesfârşit. Nici o fiinţă. Pustiu. Orele încete. Doar din rămăşiţa unui copac, un crete Poartă în fruntea teşită ochi de biruinţă. Obişnuit zilele trec ca anii trec, fără să arate o vietate, Singurătate. totuşi atât de aproape ştiu duşmanii. ' ■ . ' . . . Unde o fi ascuns Cel ee de dincolo, omoară ca şi mine ? Odată am crezut că ne-om vedea. Care vede întâi o să dea. [O să dea cuvânt îngrozitor Dăruiesc, cu înţelesul că omor}. Acum a mişcat lângă crâng. Vestesc şi cuvântul meu trimite moarte De la noi de departe, la ei departe Unde nori de ţărână se strâng. Care ce dreptate învinge Când moartea cade, numai după cum umerii se ridică din pământ ? Celelalte dreptăţi care sînt? Numărul de oameni, sau bucăţi de fier, covârşeşte Când tunul urlă şi omul răguşeşte. Celălalt ca şi mine Crede în pânda Ini Dreptate, Şi ca şi mine îşi face cruce de ajutor «and mă omoară sau îl omor. * ’ " ' line n’a ucis nu poate înţelege, Tot ee-am văzut, Tot ee e lege. Morţii vorbesc — eu sunt mut. Răcesc fruntea pe apărătoarea de metal, Gânduri fug şl se repetă Un semen duşman a trecut lângă mal, Şueratul a străpuns o siluetă.* II. Cum din distrugere ţările se măresc ? Eu numai moarte văd, şi mă trudesc Să văd mai mult pentru fie care popor — Din cuşca groapei de observator, în lumea asta dată tutulor. Cei care rămân, merită jertfa celorcenu mai sînt ? Răsputtde-mî pământ, Răspunde-mi pământ... III. Pentru toate ţările victoriile ce sînt? Pământ, mormânt, Pământ. Cuvânt, ca şi când de foame s’ar ucide ii cerem viaţa, pentru că viaţa închide. Pământ, eare te măreşti numai pre cât îţi dăm [morţi, — Pământul care azi pe cizme îl porţi, Pământul care o să fie al tău sau al lui După ce l’a spurcat sau sfinţit jertfa sângelui. Dar care ori cât de rodnic în bucate Nu o să preţuiâscă viaţa unui frate IV. Inserează. Pacea sării peste lupta necurmată Poate iar nt’am înşelat ca altă dată. Poate, ascultând şi neînţelegând, Trebue să fiu. Ffnd-că vină port în fie care gând E târziu. Peste front coboară noaptea neschimbată. Linişte, nelinişte nemăsurată, abia dacă aud câte odată La noi şi ei, târnăcoapele subt pământ . Şi vreau săcred că nn strigoii îşi lărgesc mormânt. *V - © BCU Cluj 358 &AWUWA PRIETENUL MEU JAN. 16 Ianuarie, Poiana Negrei. In loc de răspuns, prietenul meu 1mi aruncă o privire mirată şi plină de compătimire. — Ce naiv! vru să zică. Dar cum înghiţea grăbit, înlocui exclamaţia cu un elocvent gest al mâinei înarmate cu cuţitul. Apoi, înfipse furculiţa în pieptul puiului şi spintecă frageda carne albă, duşmănos, ca pieptul unui adversar doborîţ. In jurul .nostru restaurantul gării vuia. Chelnerii alergau printre mese cu paşii răşchiraţi; larma glasurilor era tăiată strident de flueratul locomotivelor, afară viscolul rostogolea în ferestre troene albe. Un plug de desfundat liniile abia se mişca în faţa peronului baricadând lumina geamurilor ca o dihanie apocoliptică; Mai aveam dar de aşteptat mult, poate un ceas, poate două. Mă prinse groaza timpului care trebuia să se scurgă anevoios măsurat la fiecare cinci minute, cu o privire desnădăjduită la Cadranul ceasului unde minutarele păreau pentru totdeauna încremenite. Dar ce larmă înfrigurată la toate mesele vecine! Linia spre Capitală fusese destrOenită, un expres aştepta gata, răsuflarea locomotivei prin supapele de metal strâbătea până la noi şi pretutindeni la mese se auzeau ultimile recomandaţii. — ...Aleargă la minister la nouă! —■ Treci pe la Horovitz, scadenţa e Luni. — Şaizeci şi cinci de mii, nici un ban mai jos! — Nu uita scrisoarea lui Titu.... — Opt vagoane... — Notează: circulare 435’ 16 de la 7 Septembrie... . •— Caută-1 acasă ori la Madame Vidopol... Glasurile se încrucişau, deveneau din ce în ce mai grăbite, rosteau cifrele şi numele atotputernicilor cu un ton mai jos, pe şoptitite; apoi se înălţau iarăşi agresive, transformau forfota restaurantul într’o rumoare de bursă. Intr’un colţ, o călătoare cu haina săracă şi neagră, mesteca în silă un corn cu miezul aspru. , Prietenul meu împinse farfuria golită, deşertă paharul cu vin şi alegând o ţigare cu inscripţie aurită, se întoarse din nou către mine, dispus acum să-mi răspundă : — Jurămintele tranşeelor ?. Dar cine se mai gândeşte astăzi la ele.... Ce-mi desgropi strigoi! ' L-am privit în faţă drept, deplin convins că are să roşeaşcă. Ne întâlnisem ultima dată cu. cinci ani în urmă, în uniforme pline de noroi uscat, cu bărbile nerase cu ochii sticloşi, într’o după amiază ploioasă de toamnă, într’un bordei pe ţărmul Şiretului. Bântuia atunci printre noi un vânt de revoluţie aproape. Juram să răsturnăm lumea, să răz- " bunăm morţii, din fumul ăcfu ăl tutunului prost, plămădeam acolo în vizuinea de lut o lume purificată, care va lua fiinţă îndată ce vom arunca haina ostăşească. Şi dintre noi toţi, bieţi rezervişti culeşi din toate unghiurile ţării, oameni grei . şi cu necazuri mărunte, „eroi“ fără voinţă şi fără premeditare el era cel mai înverşunat, fiindcă fusese şi cel mai brav. De aceia mă aşteptam să roşească acum sub privirea mea, care voiam să-i fie o remuşcare. , ■ Prietenul meu, muşcă din cartonul aurit al ţigării şi-mi înfruntă semeţ privirea. Am plecat eu cel întâi ochii. Atunci mă întrebă, îcu o mustrare de batjocoră în glas: Am auzit că iaci acum literatură... Ce bine ţi-ar sta să îngrijeşti o vie, via voastră care să părăgineşte, după cât îmi spunea mai deunăzi, Sandu. Am simţit tot eu că roşesc. Şi nu găsii răspunsul tăios pe care l-aş îi dorit. Tovarăşul meu îmi prinse mâna peste faţa albă a mesei şi mi-o strânse încet; cu glasul îmblânzit deodată: — Bieţii de noi! Suntem oare mai buni ori mai răi decât ceilalţi ? Mi-am retras mâna moale din ‘ strânsoarea lui. Ce rost avea tonul acesta de eftină melodramă? Era un om grăbit să ajungă şi atât. Acum cinci ani avea ochii mistuiţi de o flacără interioară, între ghimpii tranşeelor şi stâlpii desfundaţi de ghiulele, îmi apăruse transfigurat şi mă temusem atunc de hotărîri necunoscute. Nu ne fâgăduiam să ne întoarcem cu granatele acasă ? Acum îl regăseam cu obrajii fragezi, cu haina tăiată după ultimul jurnal cu blana scumpă aruncată cu negligenţă de nabab pe un scaun; în primul sfert de oră îmi vorbise de „acţii consolidate'^ de „prime“ de .,vărsăminte“ şi de „titluri blocate*-, terminologie misterioasă şi enigmatică pentru mine, din care nu înţelesesem decât doar că prietenul mergea cu paşi repezi, pe alt drum, decât acel de odinioară. De ce atunci ipocrizia aceasta care cerşea o compătimire nevrednică? Dar prietenul meu Jan, îşi continuă firul: ,: — O singură dată. am şovăit. Din pricina soldatului Ion Ion, Se împlinesc doi ani. Ţin bine minte ziua, a fost cea din urmă dată când ni’am îndoit. Toate niLau dat apoi dreptate. Acuma n’aş .roşi nici în faţa soldatului Ion Ioni:. M’am trezit cu el într’o dimineaţă; eram grăbit, de trei ori mă sbârnăise nerăbdător, telefonul. Când. şă-mi îmbrac pardesiul, servitonreâ îşi aminteşte: — Conaşule, de-un ceas aşteaptă un „om“. , . I-am spus să între. Mai degrabă o vedenie decât un om. Slab cu ochii în fundul capului, cu . pielea întjnsă pe oasele obrazului cu nasul subţiat; un strigoi. Îşi strânse câi-câile ostăşeşte: — Trăiţi don’le Căpitan... Văd că nu mă mai cunoaşteţi. Intr’ad;evăr nu-mi aminteam. Dar după: „don’le Căpitan-1, am bănuit îndată; vre’un soldat din fosta-mi companie. Şi ca să nu-i stric inima, i-am răspuns grăbit, minţind: — Cum să nu te cunosc camarade? E drept, te-ai mai schimbat... © BCU Cluj UAMDiKCA 59 Şi mi-am ostenii mintea sâ mi I închipui în haină ostăşească. Omul dădu însă din cap cu neîncredere şi mâhnire. Mă ghicise: — Văd eu don’le căpitan că m'aţi uitat. Eu îs Ion Ion, soldatul lui bietu’ don’ locotenent Octav, Dumnezeu să-l ierte... Cum să nu-mi amintesc acum ? Ion Ion ne îngrijise o iarnă întreagă în bordei, devenise o celebritate a sectorului cu ceaiurile lui, cu vinul fiert cu piper şi cuişoare în nopţile de viscol, cu devotamentul lui de câine credincios pentru bietul Octav. Şi ce amintiri îmi aducea deodată! Dimineaţa aceia de atac, obuzul care a sfărmat trupul lui Octav împrăştiind bucăţile de carne in ţărână, sfârmiturile fierbinţi de creer pe obrazul meu, două degete albe, golite de sânge, pe cari le-am găsit în manta, târziu, când m'am desmeţit... Toate erau atât de bine îngropate» atât de uitate; de când viaţa îşi legase la loc firul ei, de •când aveam din nou baruri, cafenele, orchestre, echipagii de lux, automobile, şi vitrinele încărcate de toate bunătăţile! Soldatul Ion Ion mă întorcea cu trei ani înapoi. Şi strada, barurile, vitrinile ghiftuite, tot confortul din jurul meu, din -casa mea, se risipiră deodată. Vie râmase numai amintirea acelui ceas. In suflet îmi coborî ca o umbră nelimitată. Şi am silit pe soldatul Ion Ion să se aşeze pe marginea unui scaun, şi să-mi povestească necazurile cari l-au mânat la mine. Acum îmi aminteam bine în aceiaş zi îl crezusem mort, seara îl în-scrisesem pe lista dispăruţilor. Dar soldatul Ion Ion nu murise. Căzuse izbit lângă Octav, se des-metecise cu ochii painjeniţi spre seară, când noi ne retrâsesem în anţuri. după atacurile neisbutite. . i-a încercat încheeturile. Era sdra-văn. se putea mişca... Toate întâmplările i-s’au luminat in minte pe rând. Focurile se potoliseră. Tranşeele noastre, cu sârmele rupte erau aproape, noaptea s’ar fi putut târî. S’a gândit atunci sâ culeagă bucăţile din trupul lui Octav, să le adune în manta,.sâ le îngroape creştineşte. Ningea încet, cu fulgi mari, îşi lipise fruntea în zăpada rece să se răcorească, să prindă putere. A strâns hârtiile din buzunarul locotenentului, scrisorile, toate lucrurile acelea neînsemnate, cărora moartea le dă deodată un preţ nestimat. Se ţâra în coate, dela o bucată de irup rupt, la alta... Apoi nu-şi mai amintea, lîn glonţ l’a lovit. Poate unul din şanţurile noastre, poate unul dela inamic... S’a trezit într’o ambulanţă nemţească. întâi s’a bucurat, era cald. pat moale, o mână uşoară îi lega rana cu băgare de seamă. Medicul îi vorbea cu prietenie într'o limbă necunoscută. Nu înţelegea; dar în dosul ochelarilor cu rama groasă înţelegea o privire blândă, fără răutate, şi acestea toate îl mirau. Se aştepta Ia mai puţină milostivire. După aceia a venit lagărul, au început zile grele, întâi săpatul şanţurilor, apoi minele, apoi linii noui de drum de fer, în dosul fronturilor. Trei ani a fost purtat în vagoane de vite dela o linie de tranşee, la alta, din alt capăt al ţârii vrăşmaşe. A îndurat foame, a răbdat lovituri cu patul puştei, s’a hrănit cu resturi din gunoae, a zăcut de frig. Ochii i s au dus în fundul capului, picioarele abia îl mai ţineau. Se împlinea o săptămână în sfârşit de când un tren îl adusese în ţară, cu alţi tovarăşi descărnaţi de suferinţă şi de lipsuri. Nu aflase decât aici de pacea care se încheiase de mult. Cele din urmă şase luni, le petrecuse in adâncul pământului, intr’o mină de cărbuni, unde nu străbateau svo-nurile de afară. Se repezise acasă, îşi văzuse nevasta, copii, şi vitele, şi acuma veni să-mi aducă mie portofelul şi scrisorile domnujui locotenent, pe care Ie purtase în toată pribegia. El era un om fără pricepere, abia ştia carte, nu-şi închipuia unde şâ găsească Duduia Domnului Locotenent: ca să i Ie încredinţeze cu mâna lui; îmi cerea mie să fac acest lucru. Soldatul Ion Ion îmi întinse portofelul şi hârtiile. Un biet portofel roşcat cu colţurile rotunzite după atâtea peripeţii, cu pielea decolorată, cu monograma ruptă. - Am şi cealaltă bucată, adoagâ Soldatul Ion Ion, şi dintr'o batistă cu îngrijire împăturată, scoase jumătatea literilor de argint rupte. Soldatul Ion Ion îşi socoti misiunea sfârşită. Se ridică să plece. Se împiedică în covoare. Nu îndrăzni să-mi întindă mâna... Când am rămas singur nu mai găsii nimic vrednic de grabă. Am scos receptorul telefonului să n i mă ademenească nici o chemare. Aveam nevoe să-mi cercetez sufletu'. Ce repede îl uitasem pe bietu, Octav! Şi totuş luni de zile atunciI vedenia îmi apărea crudă şi neş-tearsă. Credeam că mă va întovărăşi în fie care pas în viaţă. Cu o noapte înainte de a fi căzut sdro-bit de schijă, jucasem cărţi în bordei până târziu, cântasem, ne înveselisem cu glume stupide. In; i amintisem mâna împărţind repede cărţile grase, pe masa improvizată dintr’o uşă adusă de soldatul Ion Ion. Nu bănuisem nimic din cele ce se pregăteau pentru a doua zi. De două săptămâni focul se potolise în sector. Aşteptam chiar să ne schimbe. Croiam planuri. Dupăce focul se sfârşise, când ceilalţi plecaseră Ia culcuşurile lor, rămăsesem îndelung la sfat. Soldatul Ion Ion © BCU 2*0 . ' ne ^dusese ceaiuri fierbinţi. Bietul Optav îmi vorbi iarăşi cu nelinişte de. Lia lui, rămasă dincolo . de linia frontului, de unde nu mai ştia nici o veste, li era dor. Anul lor de căsnicie nu fusese turburat niciodată ; acum o ştia fără bani, poate îndurând lipsuri poate nevoită să îndure inpertinenţele vr’unui feldve-ber oarecare. Din acelaşi portofel, pe care ni-1 adusese acum ion ion, scosese fotografia ei, o pusese 'pe genunchi şi o privise ndeUng, cu. bărbia strânsă în pumni, cu ochii înjpăingeniţi de lacrâmi ... Şi a dpua zi degetele acelea care împăr-ţiâu cărţile cu dexteritate, ochii aceia umeziţi de emoţie, creerul în care se abătuseră gânduri, îngrijo rări şi nădejdi, toate fuseseră sfâşiate deodată sălbatec .şi grozav, aruncate în târnă, amestecate cu pământul, prefăcute într’o grămadă înspăimântătoare de sânge, carne, cartilagii şi nervi. Cum de putusem uita. Cum de mai puteam râde, vorbi, glumi, cum de puteam asculta orchestrele cântând, cum de puteam lăsa să întârzie ochii încărcaţi de dorinţa în urma unei femei, cum de făuream planuri, cu seninătate ca şi cum nimic nu s’ar fi întâmplat, ca şi cum toată viaţa nu mă mişca--sem.din apartamentul meu confortabil, de trândăvie şi de bun trai? Soldatul Ion ion, fusese dar mai om decât mine. Trei ani în cele mai aprige suferinţe nu uitase. In sdrenţele lui purtase la piept, ca o comoară cu deosebire scumpă, ultima avere a celui ce-mi fusese mie cel mai apropiat prieten, şi lyi nu-i fusese decât un stăpân pe care i-1 destinase întâmplarea. Abia întors se urcase în tren, poate călătorise pe un vagon, poate îşi rupsese dela gură ultimii bani, pentru a-mi aduce mie amintirile pe care le socotea atât de preţioase ... Va să zică eram o brută, un inconştient! îmi aduceam aminte că în primele zile ale războiului, când nu intrasem încă în şanţuri, un cal dela căruţele campaniei fusese ucis cu o bombă aruncată dintrun aeroplan. A trebuit să deshămăm căruţa, să reparăm stricăciunile. Perechea calului, neatins se dăduse la marginea şanţului şi păştiav liniştit, ca şi cum nimic nu se întâmplase. Ocolise tovarăşul ucis, nu întorsese ochii o clipă măcar şi la el ronţăia, iarbă cu nepăsare.. Şi atunci mă revoltasem. Toate poveştile despre nobleţă calului, erau dar minciuni. In ; furia mea caraghioasă, nu mă putusem abţine şi trântisem câteva lovituri de picior .în* burta dobitocului lipsit de simţire . . . Eram eu acum, mai puţin animal decât fusese biata vietate ce-şi potolea foamea, lângă tovarăşul, mort? Mă deosebeam cu ceva? Mi-am amintit apoi, într’un sertar adunasem multe suveniruri triste de război. Acolo era şi batista cu care îmi ştersesem obrazul de sângele şi creerii bietului Octav. Ani simţit nevoia să o revăd, Am răscolit printre scrisori şi nasturi, bucăţi de schijă şi fotografii de tranşee. Am regăsit-o. Un mototol murdar, cu pete înegrite de sânge. Aş fi vrut să o duc la buze, să cer iertare amintirii lui Octav. Am desfăcut mototolul. Bucăţile de creer cenuşii, aveau o înfăţişare desgus-tătoare. Şi printre degete mi-au fugit deodată molii albe, care se cuibăriseră acolo... Am scăpat batista jos. Ce tristeţe. • Târziu, mi-am îmbrăcat pardisiul să duc până la sfârşit misiunea soldatului Ion Ion. Am luat scrisorile şi portofelul lui Octav. In drum, căutam să descoper scuzele pe care trebuia să le aduc văduvei, fiindcă de atâta vreme, mai bine de un an, o uitasem: Şi-mi strânse inima altă remuşcare, Femeia aceia suferise, de atâtea ori o găsisem cu ochii plânşi, de atâtea ori îmi ceruse cu lăcomie să-i povestesc fiecare ceas pe care l-am petrecut împreună cu Octav, până la sfârşit! , De câte ari trecusem pe. .acolo, 0ÂNDiHEA casa avea o înfăţişare mortuoarâ. Nu se auzeau uşile trântite, servitorii vorbeau încet, păşeau în vârful picioarelor, perdelele erau trase, Lia nu părăsise haina cernită, şi o găseam întotdeauna mâi palidă şi mai îndepărtată de restul iumei. Ea nu uita. Şi credinţa aceasta dusă până dincolo de moarte mă emoţionase... Dar ocolisem casa . din ce în ce mai des. Pe mine mă recucerise viaţa, aveam nevoie de glume, de veselie, de vorbă cu glasul tare, mă simţeam sănătos, puternic — în această casă cu perdelele trase şi cu amintirea morţii mă simţeam nelalocul meu. Cu un egoism pentru care mă mustram acum, mă îndepărtasem cu încetul. Ce aveam să-i spun acum? Şi ce rană dureroasă aveam să-i scormonesc cu aceste relicve ale mortului, pe care i ie aduceam în buzunarul meu! Am deschis portiţa grilajului: de fier, cu aceiaşi strângere de inimă cu care intrasem, atunci, când i-ain adus întâia oară vestea. Perdelele nu mai erau trase. Casa; luase nuştiu ce înfăţişare neprecisă de lumină şi înveşelire, care mi-a surprins. Mi-a. deschis uşa o fetiţă cit ochii vioi — dispăruse dar şi bătrâna cu aer funebru care-mi deschidea întotdeauna. Din antrei am auzit notele unui clavir. Cât mi-am desbrăcat pardisiul, am aruncat ochii împrejur. Era ceva schimbat; flori, mai multă lumină. Nu mâi recunoşteam nimic. Şi-am început a înţelege: biruia şi aci viaţa. Misiunea mea îmi apăru deodată şi mai anevoioasă. Nu veneam oare să vâr mâna într’o rană care se închidea? Văduva lui Octav, m’a primit cu bucurie neascunsă, Nu-mi puteam iua ochii dela ea. Cât se schimbase! Obrajii erau trandafirii, gura roşie, ochii învioraţi, şi ceva nou, luminos, îndrăzneţ în figură. Apoi mi-am dat seama ce o întinerise. îşi schimbase pieptănătura, fruntea Jiberă, părul întors prins cu un singur ac de fildeş, ii deschidea faţa ca un stor ridicat care lăsase să străbată cât mai multă şi mai veselă lumină. M’am simţit deodată stângaci. Am început a vorbi banalităţi. Căutam să strecor vorbele pe nesimţite, dibaci, pentru a ajunge la scopul venirei mele. Dar Lia, mă întrebă de piesele rioui ce se joacă, de o cântăreaţă, care se anunţase, de Cursele care aveau să înceapă în prima Duminecă 'a lunei viitoare. Cuătam cu ochii, pe pereţi portretul lui Octav. pe care © BCU OANDlfttA *>) ■ îl ştiam multiplicat, împrăştiat altădată pretutindeni, pe mese, deasupra clavirului atunci pentru totdeauna închis... Dispăruse. Iar când ' , eţram gata să destăinui brusc ce mă âduşese pentru a sfârşi, uşa din fiind s’a deschis şi în salon a în-trat un tânăr blond, cu cărarea despărţită precis ca o linie până în creştet, cu ochii limpezi calpii, de animal frumos şi gol de gândire. Lia a sărit voiosă în-picioare, cu obrajii îmbujoraţi: — Băbatu-meu. Mă erţi că în zăpăcială nu ţi-am trimis nici o în. vitaţie. De altfel am şi lipsit din - tară. Suntem întorşi abia de-o săptămână. Am rămas privind prostit. Tânărul sucesor al lui Octav s’a simţit dator să întreţină o conver-săţie politicoasă. Mi-a vorbit de timpul frumos, de criză, de valută, şi iarăş de curse, de ultimile piese de teatru, de cântăreaţă ce trebuia . să sosească. Vorbea măsurat, dădea sentinţe definitive, îmi destăinui că e pasionat de sport şi că ; aşteaptă să-i sosească o maşină nouă din străinătate. O să facem nişte excursii nebuneşti. Nu-i aşa Lio? Şi-i desmierdă mâna albă, i-o duse la buze şi o sărută aşa cum se cuvine Într’o căsnicie care îşi prelungeşte luna de miere. Am avut atunci înnaintea ochilor vedenia bruscă a celuilalt; a cărnurilor sfâşiate, a bucăţilor de creer ajunse ferbinte până în obrazul meu, a celor două degete albe fără sânge, pe care le-am găsit în faldurile . mantăliu Misiunea mea nu mai avea nici dn rost. M’am ridicat să plec. Lia, mă invită la Joile ei, de la patru la şapte. In stradă m’am oprit nehotărît. Pachetul cu scrisori mă ardea în buzunar. Mă gândii o clipă să-l opresc. Apoi mi-am amintit de sora lui Octav de bătrânul care îl plânsese atâta. Acela de sigur nu l-au' uitat. Acela au să le păstreze pios, ca nişte relicve scumpe, stropite doar cu sângele lui. Pe sora lui Octav, am găsit-o în r capul scărilor, coborînd, încheih-duşî mânuşile. . — Ce surpriză! Ne trădezii de la o vreme Jan! Nu era locul să vorbim acolo, în capul scărilor. Şi pentru a nu-i întrerupe călea, am eoborît amândoi. — Papa e la Club, îşi face partida. Am mers alături. Era frumoasă, crescuse, se subţiase, trecătorii întorceau capul după dânsa, păşea elastic şi sigur, cu nuştiu ce mers de felină care ademenea şi încânta ochii. După câţi-va paşi, îmi vorbi şi ea de curse, de cântăreaţa ce era aşteptată, de ultimile piese de teatru. Era parecă o contagiune. Aproape aceleaşi cuvinte. Şi era veselă, râdea sonor gâlgăind Sunetele în gâtlejul alb, îşi admira singură pantofii mici, de culoare aurie. Se opri, şi îndreptându-mi reverul hainei cu un gest familiar mă privi în ochi, alintată: — Ghici? Nu ştiam ce vrea să opună. —i Ghici, ce-o să-ţi destăinuie fetiţa ? Am dat din umeri. O priveam din creştet până în tălpi şi nu mă puteam opri să-i admir talia sveltă, ochii în care lucea o viclenie precoce, dinţii mărunţi şi albi. O! se schimbase mult „fetiţa" pe care 0/ ţineam cu şapte ani în urmă pe genunchi, în biroul lui Octav, pentru a o învăţa cum să-şi coloreze hărţile în caetele de examen. Ignoranţa mea o indignă şi se bosumflă cu aer de copil supărat. Apoi se aplecă şi-mi şopti roşindu-se: — Fetiţa se logodeşte... Un logodnic superb... Ai să-l iubeşti, nu e aşa ? M’am despărţit aproape duşmănos. I-am simţit asupra mea, apăsând din urmă, privirea ei nedumerită şi întristată. Nu înţelegea. De unde ar fi putut şti? Şi aceasta uitase. Vraful de scrisori atârna tot mai greu în buzunar. Am mers un timp pe străzi fără ţel. Lumea forfotea, era soare, ţigăncile vindeau * flori abia eşite de sub zăpadă, echipagiile treceau spre şosea, toată Capitala vuia de larmă; era una din cele dintâi zile călduţe de primăvară şi femeile în vestminte întâia oară puse, îmi păreau de o tinereţă şi de o frumuseţă aproape impertinentă. M’am trezit numărân-du-le: căreia i-a murit un frate, bărbatul, logodnicul, acolo în noroiul unde carnea şi arterele se amestecau laolaltă cu pământul. Toţi au uitat, toate au uitat. Acasă am închis în sertar scrisorile lui Octav. Făgăduiala dată soldatului Ion Ion, nu mi-am ţinut-o. Ai fi făcut astfel ?.. îmi pleacă trenul, cu bine! Prietenul meu îşi înfăşură blana scumpă, un chelner cu şervetul pe mână şi cu spinarea încovoiată îl întovărăşi plecat până lâ uşă. Un misit alergă după el, până la vagon, eu. capul descoperit, rugător; O femee zâmbi cu buzele roşii ca o rană, momită de graţioasa înfăţişare, puternică şi mlădioasă a fostului meu tovarăş de tranşee. Am rămas frământând pe faţa albă a mesei, boabe din miezul de pâine. Era numai un cinic? Era un înţelept? C. Robul. RĂVAŞ ÎN VERSURI (lui Victor Eftimiu). Un grup de prieteni ai lui Ressu paH-aseră că atâta timp cât'Victor Eftimiu va fi director g-ral al teatrelor cortina nu va fi «coasă. Cortina a fost scoasă totuşi din ordinul d-lui D. Brăila (Colegul d-lui Xeni). Cu prilejul acesta Victor Eftimiu a dat ziarelor un comunicat in care spunea că «Opera» lui Ressu e proastă. Care va să zic 'ai scos-o! . Zi, şi nu ţi-a fost ruşine ? Iaca, treaba asta n’o s’o Erte Ressu şi cu mine Nu erai cu sula ’n coastă La banchet acum o tună. Pentru ce ţipai că-i bună ?. De ce scrii acum că-i proastă ? Când porniseşi tămbălăul, De Brăila ai vorbit, Cum că’n tine şi-a găsit (Ca să zic aşa) Bacăul. Dar acuma cum rămâne. Sau mai bine, cum rămâi? Vai lăsat să dee ’ntai Ca să-i zici: *eu rabd stăpâne? Cum să fii aşa slugarnic? Cum de umbli’n mâni, paiaţă ? Uite, eu ţi-o spun în faţă: Te-ai făcut de râs amarnic. Oare crezi că nu-i urât Când se râde’n sala plină, Că ’ntre Goga şi Cortină Fuşi pro-Xeni şi atât? Şi fiind că tremuri tare ţ Când ordonă cei de sus, De te simţi cumva dispus, Să-mi răspunzi la o’ntrebare: Dacă te lua cu păru’ < Noul şef, prinzând să-ţi zică, . Indignat, la o adică, Vorba ceia cu Madgearu ? Căci acuma, vrai nu vrâi, Cum scăpare alta nu-i, Ţi-a rămas atât să-mi spui: ll pupai sau nu-l pupai ? • AL. O. TEODOREANO © BCU 362 QÂNPIPBA APROPIEREA INTELECTUALĂ ROMÂNO-MAGHIARE IN ARDEAL. Consideratîuni istorice şi popuneri practice. Problema apropierii cultu-' râie româno-moghiare aiei tn Ardeal ni-a preocupat cu mult încă înainte de apariţia revistei noastre. — : Când ni-a venit gândul să păşim pe calea anevoioasă a. realizărilor, unul din punc-fele de călăuză ni e/a acesta. • Şi dacă după 9 luni nu am realizat prea mult, ome-: neşte am făcut tot ce ni-a stat, tn putinţă pentru a face să înceteze o vrăjmăşie tot atât de vătămătoare culturei româneşti cât şi celei conlocuitorilor de altă naţionalitate pe aceste pământuri. Un început totuşi s’a făcut. Scriitori unguri crescuţi şl trăiţi în mijlocul nostru tn Ardeal au fost recomandaţi în traduceri publicului româ-neşc; scriitori români din , cercuri mai largi ciu fost ira-tfnpî în ungureşte. Dispreţul neîntemeiat cu care reciproc se tratau aceste două naţii, dis* preî «rtf bazate pe o reciproci ignorare a producţiuni* /or literare şi artistice, credem a le fi alungat d/n mentali înfea mucegăită a multora. i Ziarele şi revistele ambelor ta- bere au început a privi nu fără V justificată curiozitate în curtea . intelectuala a vecinului; iar gândul de reciprocă cinstire s'a născut odată cu desconeri-rea atâtor nebănuite asemănări - ascunse sub pulberea necer-cetării ?/ d/n convie- s ţuirea în mijlocul aceloraşi împrejurări, binecuvân- torea aceluiaşi cer, pe aceeaşi darnică brazdă şi. la răcoarea aceluiaşi ospitalier stejar. Oea ce zeci de generaţii de politiciant au căutat să sdrun-ci ne'a ieş’tbiruitorFrum sul,care d'/pd o sănătoasa filozofie este binele, rămâne şi va. fî etern ■ tn ciuda orcăror iluzorii obs- tacole. începutul s’a făcut, şi n/c/o putere omeniască nu va zăgazul şivoiul de dragoste şi bună înţelegere care vine... Wne. „GÂNDIREA" Bunele relaţiuni de reciprocitate între literatura românească şi cea maghiară, ca şi schimbul de idei ce una alteia şi-ar putea înlesni preacupă astăzi toate spiritele luminat», lnaite chiar de a primi amabila Invitaţie a „Găndirei", într’o revistă maghiară căutăm să găsesc drumul care duce la fireasca apropiere a acestor două literaturi. E timpul să stăm faţă in faţă şi să ne privim. Prob'ema exclude orice consideraţiuni de ordin poli- ; tic propriu zis. Acţiunea comună . ascritoriilorromâni şi unguri,, acţiune ce are de scop să înlăture antipaţii şi de o parte şi de alta, este mai aproape de competinţa ziaristicei. Totuşi cred că arta şi literatura nu au limite şi ideile literatului ca şi ale artistului nu se pot şi nici nu este permis să se stranguleze între hotarele lim-belor sau să se închidă în zidurile chinezeşti ale graniţelor politice. Din literatura maghiară am putea aduce un exemplu. Ady Endre, cunoscut românilor din traducerile publicate tn această revistă, cu tot fanatizmul lui a fost izgonit în lume, iar primele lui versuri au apărut îu limba franceză, la Paris. Şi numai după ce a fost recunoscut de străinătate a putut reveni în ţa răi păşind trumîător pe/sub arcul entuziasmului da la Budapesta. Cum ar fi posobîlă aceasta dacă gramţele limbilor ar pune stavilă radierii artelor? Muzica, culoarea şi poezia au o singură limbă: fromosul. Dostoiewski, Zola, Victor Hugo, Shakespeare nu sînt ai unui popor, ci ai omenirii întregi, şi ei nu se pot expropia pentru nici un popor în parte. Cei ce acum în Ardeal facem literatură maghiară — dacă se poate astfel numi — sîntem cu totul gata să cunoaştem de aproape literatura românesc#, şi în această direcţie ne dăm toată silinţa să ajungem un cât mai bun rezultat. Trebue si se ştie însă că aceasta nu e o idee nouă, creiatâ de transformările politice de după războiu. Tineretul actual al litera-turei maghiare din Ardeal a pro-povănduit îuţelcgerea ce dorim astăzi şi atunci când şbyinfemul vechei reacţiuni a politicei mag-h'are căuta să înăbuşe crue manifestare culturală său artistică a popoarelor da naţionalitate străină din fosta Ungarie, Prin urmare suntem consequenţi. .Cum s’ar putea găsi apropierea potriviră între scriitori români şi maghiari si care ar fi folosul pentru rezolvarea prob'emei minorităţilor? ' mă întreabă Invitaţia „Gândirei". E greu să răspund precis. Nu cunosc în deajuns 1 teratura şi critica românească, şi, fatal; răspunsul meu ar fi insuficient. Din experienţa căpătată însă. cred să pot da câteva sfaturi folositoare. Lupta de independenţă dusă de către poporul măghiar, t'mp de mai mu te veacuri contra Vienii, a imprimat insigne speciale literaturii, ca de altfel tuturor mamfeştaţiuni-lor poporului maghiar. Ca urmare până la sfârşitul secolului trecut critica literară a fost călăuziţi! de scopuri naţionale, trarsfor.mând astfel literatura în unealtă politică, lri acest chip se întreţinea un conservatorism politic, dar se păgubea arta. Dacă un talent tăn#r cauta să se rupă de vechea ideojggie şi se avânta către noui izvoare de artă, critica naţională ca o fiară se arunca asupra lui, să 1 sfâşie; Lupta curentului simbolist stă m* rturie pentru evidenţierea acestui anTo-pofagism literar. Noua literatură maghiară condusă de Ady Endre a avut de luptat cu greutăţi) înspăimântătoare. . , , Victoria a fost câştigată însi numai în parte. Vechea reacţiunea care în politică nu vrea să renunţe Ia otrăvirea sufieteior, a revenit cu vechi -scopuri şoviniste şi în coloanele cărţ'ior şi revistelor dela Budapesta. Nu e de mirare deci că uneTe spirite cari sş orientează înră după curentul, din zi în zi mai fără efect, răspândit din capitala Ungariei de ghădată şi de acuma, au căutat să ponergriască tendinţele de înfrîţire ale „Gândirei“; şi ale altor reviste înţelepte româneşti când în coloanele lor au, dat loc traducerilor din limba maghiară şi au deschis ochii la manifestaţiunile ei culturale din cuprinsul Ardealului.! Dar mişcarea e prea neînsemnată. Reviste ca Napkelet — cea mai popula ă revistă maghiară nu numai î i Ardeal ci în toate formaţiunile naui de stat unde se gl-seşte populaţie maghiară, au .înţeles rostul vremii şi ştiut să răspundă la acţiunea românească. , © BCU 363 gândirea .... Am crezut de cuviinţă câ e bine . să rememorez aceste amănunte pentruca în primul rând românii să nu generalizeze apucăturile izolate . ale unor scrieri ungureşti cu cari „ majoritatea scriitorilor maghiari nu , Se solidarizează. Cea mai mare parte din scriitorii maghiari din Ardeal e alcătuită din oameni cari aii ştiut să tragă învăţătura cuvenită din greşelile trecutului, îşi dau seama de nouhe stări, şi nu este moţi/ ca să se teamă de ei n'mem, Ci de ambele părţi să înţeleagă că artă şi lite atura nu au nimic a face cu politica. Cu mulţi ani înainte şi chiar în timpul răsboiului, în decursul cercetărilor mele etnografice, în mai multe rânduri am arătat forurilor competente ungureşti că ar fi bine să se cerceteze colecţiile de poezii populare româneşti aflătoare la Academia Română şi să se compare cu materialul felkloristic de la Academia maghiară din Budapesta. Am susţinut această idee pentrucă din cele câteva lucrări în acest sens apărute, şi din propiele-mi cercetări, am constatat că multe basme ungureşti cu origine secuiesc â, sînt cântate şi de poporul român din Ardeal, iar în multe cazuri s’a putut constata neindo-io ;ul în>rumut românesc pe bubele poporului maghiar. Este oare nevoie da mai puternice argumente că popoarele de pe teritorul Ardealului pot trăi în bună înţela-gere? Nu voesc să mă ocup aici de cântărirea infiuienţelor ce unul alteia aceste două popoare şi-au cauzat — evident e că influenţa e reciprocă — şi nici de cauzele în urma carora s’au produs. Prin acest în-prumut reciproc poporul însuşi a dovedit că artă nu depinde de po litlcă iar frumosul delectează Ia fel sufletele, fără consideraţie de naţionalitate. — Şi e destul! Cred posibilă pentru aceleaşi cu-cuvinte şi coloborarea scriitorilor $i artiştilor români cu cei maghiari. Prin întruniri şi convorbiri comune; făcându-se recenzii reciproce a luc-. rărilor literare şi revistelor; prin reproduceri şi traduceri, scopul ar fi atins. Mai cu seamă colaborarea ambelor părţi la facerea traducerilor ar da rezultate minunate. După cum s’a editat în limba maghiară „Pro-meteul"*) Dlui Victor Eftimiu, tot aşa să se editeze în româneşte tra* duceri din literatura maghiară. Din * *) Şi nu aceasta poate fi cea mai bună recomondaţie literară româneasca — N. R. nefericire în Ardeal nu esistă o societate de ştiinţă, de cultură sau sociologie care ar putea înplini 0 muncă cu rezultate incomesurabile, ţinând conferinţe sati editând cărţi în amblele limbi. , Pentru produsele artelor palastice s’ar putea aranja expoziţii colective, ca cea din anal trecut, iar ziarele şi revistele prin cronici şi reproduceri ar răspândi în cercuri largi acest colectivism. Acelaşi rezultat l’ar putea aduce, cu oarecare folos bănesc, cărţile poştale cu reproduceri după lucrările expuse. Ar fi de aşteptat ca una din marile întreprinderi de arte grafice dela Bucureşti să-şi făcă specialitatea de a publica traduceri din ambele limbi, fie în biblioteci de popularizare, fie în adiţii de bibliotecă. Afacerea ar aducea un dublu folos: reabilk tarea comerţului de librărie şi redeşteptarea gustului de cetit. Cu acest mod s’ar creia un corp de traducători de elită iar scriitorii s’ar cunoaşte în de-aproape şi s’ar respecta reciproc. Succesele măsurilor luate în* acest scop ar fi indiscutabile. Apropierea ar da repultate neaşteptate şi în ceea ce priveşte staiea de spirit a naţionalităţilor conlocuitoare în România. Prin cunoaşterea valorilor culturale massele s’ar aproipa sufleteşte, ar da respect reciproc mai măritor celorlalţi, de unde buna înţelegere e la un singur pas. Ar fi de dorit ca cetitorii „Gândirii" să găsescă în aceest articol un îndemn spre munca care să dea rod. Din partea maghiari or orice astfel de acţiune ar întâlni o opinie favorabilă deja ajunsă la maturitate. KERESZTURY SANDOR DESENURILE Rezervându-ne pentru ocazia unei expoziţiuni prilejul să analizăm o parte mai considerabilă din opera lui I. Steriade, suntem totuşi fericiţi că putem reproduce două desenuri pdternice, frumos interpretate. Profilul de ţigancă, model la îndemâna pictorilor noştri, nu expirimă de data aceasta anecdota plicticoasă cu pitoresc artificial. Adevărul lini- ( ilor sapă jocurile de umbră şi lu- ’ mină. — Celălalt chip, purtând mo-Ieşirea desnădăjduită a unui vânzător de, vechituri, e nu mai puţin interesant atât în felul cum subiec-lul e centralizat, cât şi prin nesfârşitele nuanţe care în'negru e .redat , pe lumina hârtiei viaţa. Odată cu aceste două desenuri, bunul prieten care le-a obţinut pentru „Gândirea14 arată într’o scrisoare nevoia ca între artişti, ca şi în public, să se cinstească şi aprecieze mai mult desenul. Despre aceasta vom avea ocaziunea să vorbim în curând mai mult. Deocamdată constatând abuzul culorilor cu care mulţi încarcă pânzele —„şi iau ochii“ trebue să recunoaştem că un desen solid e în artă mai mult de cât o schelă sau o temelie. Adevăratul scriitor poate cu ajutorul tocului să transcrie ori ce vis, ori ce muzică ori ce viaţă; adevăratului artist îi e deajuns o bucăţică de cărbune ca să exprime tot ce vrea. Intre artiştii noştri capabili să mânuiască nu numai pensula, ci şi cărbunele, Ste-riadi e un fruntaş. Arta lui lipsită de preţiozităţi şi romanţiozitate, apare ochilor noştri simplă şi firească. Ea aduce imaginile- reale fără exagerări voite şi ajunge la aceasta printr’o întinsă judecată. In desenurile sale trăeşte însă arta, cum în simplu şi firescul cer, în case şi în străzi, în carne şi ţărână, recunoaştem că trăeşte Dumnezeirea. Pentru că am dorit o serie de reproduceri după artiştii români începe să se impue clasarea problemelor estetice pe care fie care din ei le aduce. Desenurile simbolice ale unuia sunt o extremă faţă de reaîizmul altuia. Cum ştiinţa a despărţit şi desparte zilnic noi ramuri în chimie, fizică medicină, tot ast- 364 ' ■ ' fel şi arta e pe cale să se desfacă în. ramuri. Aproape fie care artist e o lege şi o ştiinţă nouă între cele două extreme ale fanteziei care vede adevăr din gânduri până la adevărurile care luminează din viaţă. Unul ni se pare mare pentru că închizând ochii îşi priveşte sufletul, altul pentru că deschizându-i prinde ager realitatea. Talentul înalţă singur. — Ori de unde şi ori cum ar fi privit subiectul, din bordeiu sau palat, din viaţă sau din gând, e singura egalitate şi singura diferenţă. A. M. Teatrul Naţional din Cluj: Manevrele de toamnă, localizare de P, Guşti. Nu este locul de insistat aici asupra genului literar, pe care de amar de vreme, îl cultivă domnul P. Guşti. Transpunerea în societatea noastră a unor subiecte de piese streine, este o industrie destul de deficilă ca să nu îndreptăţim pe localizator a ne lăsa în deplină ignoranţă în ceace priveşte sursa iniţială, de unde-şi culege inspiraţiile. Este suficient să spunem doar că la Cluj d. P; Guşti este cel mai gustat autor dramatic. Poate pentru că e şi cel mai bine înţeles şi cel Tnai bine tălmăcit de actorii locali. Stagiunea trecută » Cinematograful*; acum „Manevrele de toamnă". Două succese fabuloase ale socie-tăţei noastre dramatice. Este curios că actorii aruncă vina pe public că d. P. Guşti are la noi succes mai mare decât „Marşul Nupţial" jucat cu doamna Olimpia Bârsan. Ca şi când ar fi o vină a-ţi place mai mult un autor decât un altul. Şi totuşi publicul acesta clujan s’a înghesuit ca sardelele într’un butoi cu băcănie, la cele două reprezentaţii date de turneul Marioara Voiculescu, tot cu o piesă de Ba-taille, nici mai proastă, nici mai bună decât „Marşul Nupţial" dar în orice caz incomparabil superioară şi „Cinematografului" şi „Manevrelor de toamnă" ale d-lui P. Guşti. Dumnezeu să mai înţeleagă şi pe publicul şi pe actorii elujani. Că noi rămânem profund nedumeriţi. ..... g m. UN PRIETEN AL ROMÂNILOR: Paul Adam- Cu prilegiul a doi ani dela moartea lui, şi, a unui stadiu critic datorit dlui Ca-mille Mauclair, (Paul Adam: Flamma-rion, Paris). In luna aceasta abia se împlinit doi ani dela moartea lui Paul Adam. A ne întrista că a fost uitat aşa de curând, ar fi să repetăm o neroadă . banalitate. Cei ce l’au iubit, cei ce au fost, subjugaţi de spiritul celui mai apmlu romancier modern francez, şi-au reîmprospătat memoria cu însăşi opera lui Paul Adam. In refugiul acesta intelectual, ca în mai toate operile de temeinică valoare, amintirea rămâne etern vie. Cu atât mai de pteţ e aşa dar cazna prietinilor cari caută să ghideze paşii neofiţilor, în vastul labirint literar rămas de pe urma Jui Paul Adam, atât de nedreptăţit în viaţă. Avem sub privirile lacome de adevăr, valorosul studiu consacrat de dl Camille Mauclair atât de variatei activităţi intelectuale desfăşurată de Paul Adam în cei 35 de ani de viaţă literară, cu măguli, trarea-i dedicaţie a autorului. „ A la redacţion de la Revue Gândirea., eh priant de parler du. gr and ami de la Roumanie, gu’âtait, comme moi, Paul Adam*. *) In adevăr, mare şi bun prieten ni-a fost Paul Adam. Activitatea lui ziaristică din timpul războiului până în preajma morţii sale stă mărturie a unei simpatii rare şi nepreţuite. Suflet larg, mare şi adânc înţelegător al omenirii. Paul Adam nu-şi desminţea ereditatea. Din mixtura sufleteaşcă a sufletului slav moştenit dela strămoşi de origină sârbească — pentru unii români Paul Adam-era Oltean — Cu inteligenţa scânteietoare a originei sale franceze, a rezultat spiritul acela variat, sufletul acela larg deschis la tot ceea ce este omenire şi omenesc. Şi nu se putea să nu ne iubească şi să ne apere Paul Adam pentru suferinţele noastre din timpul războiului, şi pentru eroismul acela al soldaţilor noştri; iar atunci când expuşi la tot felul de nedreptăţi datorită nouă prin oamenii noştri în capitala lumei — oameni cari nu erau totuşi totalitatea neamului românesc — cât şi anchilozelor sufleteşti cari la Conferinţă *) Redacţiei revistei Gândirea, cu rugămintea de a vorbi de marele prieten al României, care era. ca şi mine, Paul Adam. gândirea urmăriau altă ceva decât restabilirea păcii umane, Paul Adam nu putea să lase ca pana lui scânteietoare să prindă rugină. ' ~ Dar pentru noi Paul Adam e încă un nume bun de citat într’o »causerie« de salon, unde se dă oarecare atenţie şi literaturei. , Autorul Forţei şi a Copilului dela Auşterlitz, a Trustului. Puterii răului, Şarpelui negru şi Ştefani ei e la noi chiar pentru acei ce citesc franţuzeşte, o enigmă, o curiozitate. Varietatea de teme şi tratare, mobilitatea de spirit caracteristică lui Paul Adam şi mai cu seamă stilul său colţuros şi simplu, cer o educaţie artistică care nu se poate face numai cu memorizarea recenziilor şi a cataloagelor de bibliotecă sau editură. Şi aici' însemnătatea lucrării dlui Camille Mauclair se desemnează luminos. • \ Caracterizarea justă a omului, clasarea celor peste 60 opere din jl deosebite tărâmuri literare, şi mai i | ca seamă sintetizarea concepţiei ■ ,S artistice a romancierului faţă de j I diferite probleme artistice şi lite-: jl rare, iată lucrarea care trebuia pen- ( |I tru a împrăştia atmosferă de cu-|11 rioasă jenă faţă pe Paul Adam. | Lucrarea dlui Camille Mauclair e j cea mai nimerită cinstire a memo- | riei Iţii Paul Adam. Prin ea se face ! un act de dreptate faţă de istoria ) literară şi o justă reabilitare a r0~ \ manulul francez modern. D. PALADI. I Atragem atenţia cititorilor no-n ştri asupra articolului: „Apropierea intelectuală româno-ma-ghiară în Ardeal", publicat în corpul revistei. Autorul, dl Ke-resztury Sândor, cunoscut publicist ungur, lucrează cu multă pricepere şi stăruinţă pentru realizarea acestei idei. D-sa a tradus în cea mai răspândită revistă maghiară din Ardeal „Napkelet" o sumă de poezii de ale poeţilor români, şi actualmente prepară o antologie de poeţi români moderni în ungureşte. Articolul d-lui Keresztury Sâh-dor aduce argumente temeinice şi propuneri practice minunate în scopul realizării apropierii intelectuale româno-maghiare. 365 a AN DI REA cu grozăviile, ce se comit în numele celor mai frumoase şi ideale principii ? Scuză scopul mijloacele sau nu? Iată cum devine revoluţia b problemăpolitiza-şi etică \n acelaş timp.*: Potrivit acestor juste consideraţiuni, dl Andrei foloseşte noui şi imediate date sociale şi psichologice pentru a ajunge la concluzia că adevărata revoluţiei de care are nevoie omenirea e revoluţia spiritului. 11P. ANDREI = Sociologia Revoluţiei. laşi, 15 lei. Profesorul de filosofie de la universitatea din laşi, dl P. Andrei, ne dă un preţios studiu de sociologie în lucrarea de faţă. Problema revoluţiei Cerea o explicaţie, astă zi mal mult, decât oricând. Războiul a sdrun-c inat state — revoluţia se trăieşte în vremuri ca acestea. Vechi concepţii au fost rostogolite deodată cu tronuri ce altădată se păreau eterne- Dar ce e mai dureros e că pretutindeni o concepţie a revoluţiei lipseşte» Analizând problema din punct de vedere soc ial-filosofic , şi etic, dl Andrei lărgeşte Cadrele hotărîte de către filosofia istoriei» «Problema . vieţii a preocupat pe foarte mulţi .cugetători, cari au dat diferite solufii acestei chinuitoare întrebări. Cei mai mulţi însă au privit viata, nu sub aspectul ei , biologic, individual, ci în legătură cu societatea. Şi dacă unii au pus ca sens al vieţei iubirea de aproapele şi jertfirea de sine însuşi, afţii au pus adevărul social, alţii binele social. In definitiv mai toţi au recunoscut o realitate supraindividuală, societatea, care dă sens vieţii individului. Dar cum putem realiza noi binele, adevărul social? E posibil oare acest Jucru în mod treptat, în forma actuală de organizare a societăţii ? Sau trebue. să rupem cu trecutul plin de dezamăgiri şi cu prezentul nesatisfăcător? Ne putem desface noi de legăturile vieţii trecute sau nu? E nevoie de o zguduire» care să trezească spiritele din toropeala şi beţia unor mulţumiri trecătoare personale? Se poate schimba societatea de azi prin revoluţie sau nu? Iată deci cum se impune problema dacă revoluţia este sau nu un mijloc de transformare socială. J N. BATZARIA. Spovedanii de cadâne. Ed. Viaţa Românească, Bu c ureşti. 16 lei. Dl Batzaria a Introdus în literatura românească un fel de — Ca să-i zicem aşa — lotism de natură socială, mai bogat în amănunte asupra vieţii Intime turceşti, dar Incomparabil, Cu mai puţin meşteşug. Dsa povesteşte simplu şi antrenant lucruri trăite, constatări făCuţe, „spovedanii“ auzite. Nimic din ceea ce ni-am deprins a aştepta de la operile literare cu misterioase subiec te turceşti, nu găsim în povestirile dlui Batzaria. Din pagi-nele sale Se desprinde, cu o Captivantă lipsă de pretenţii, o viaţă real ome-niasCă pe Care ne obişnuisem a o socoti inexistentă în imperiul lui Mahomed Femeia turcă o ştiam o gâsculiţă păstrată sub obroCul legilor în mirositoare esenţe atotdătătoare de violente sensaţii. Dl Batzaria ni-o arată ca pe o fiinţă omeniacă superioară, cu doruri şi aspiraţiuni intelectuale, cu preocupări cari pu rămân cp nimic mai prejos de ale celorlalte femei europene. » r .Printre aceste turcoaice modeste şi blânde — ne spune dsa amintîndu-şi de vremea când era viceprezident al Semilunei Roşii — şi asupra cărora viaqiri de robie socială avuseseră o puternică înrâurire asupra modului de a-ţi adresa vorba, asupra gesturilor şi mişcărilor, în . sfârşit asupra întregii lor fiinţe, erau şi multe cari căutau în cărţi şi într’o hrană intelectuală o licărire de speranţă unor zile mai bune. şi un mijloc dc a faCe mai puţin neagră şi mai puţin deasă ceaţă ce învăluia trista lor viaţă." ' , ' ' ; ' ■■ ' ' : - ’ De la acea Geahide care făcea feminism nu Cu scopul de a-şi vedea „Astfel devine revoluţia o problemă de seamă a politicei" spune dsa în prefaţa lucrării-Şi mai departe: «Dar acest, fenomen interesează viaţa întreagă şi importanta lui depăşeşte domeniul politicei, căci în mod firesc ne întrebăm ce valoare are acest fenomen din punct de vedere etic? E admisibilă revoluţia numele în listele electorale, ci în nădejdea unor mai bune zile pentru femeia turcă şi până la Nurie Care învăţase cu instinctul îndrăgostitei adevăratul rost al femeii în căşnile, povestirile dlui Bătzaria au o savoare de sănătate pe care nu o găsim în/ niciuna din operile de nevropate sen-saţiuni ale literaturilor de până acum pe aceeaşi temă, LE MONDE NOUVEA U,. An IV No. l — l Ianuarie 1922 Paris. Marea revistă care apere simultan la Paris, Londra şi New-York, în limba franceză şi engleză; e poate singura publratiune streină care se interesează de noi nu ocazional, ci Cu sistem ; tratând aproape la două, trei numere, fie în bogata Cronică de la sfârşit, fie în articole autorizate; toate problemele româneşti faţă de noua înfăţişare internaţională. De astădată. în La Roumanie, ar-bitre, dans le proche Orient, d. Henri Hertz arată rolul destinat României ţn viitoarea stabilizare a politicei în- , ternaţionale din vecinătatea Orientului. Pentru mai deplină lămurire, autorul face un scurt istoric al războiului balcanic şi al epocei care a pregătit acest război. Neutralitatea României în prima fază a războiului Balcanic (coaliţia sârbă greocă-bulgară împotriva Turciei) şi abţinerea de a intra în luptă de la începutul celei de a ‘doua faze (con-liţia greco-serbă impotrivâ Bulgariei); a provocat pe vremuri în presa internaţională o adevărată Campanie de insinuări, menită să ne compromită şi se ne silească a interveni înainte de Ceasul pe care numai noi îl puteam socoti şi îl ştiam oportun, România a resistat acestor influenţe, intervenfie sa rapidă a fost decisivă atunci pentru stabilirea pac ei în Balcani» ; De atunci însă înCepe pentru România un aspru destin. S’au născocit impotrivâ noastră ranchiune morale puteri au reluat tactica insinuărilor. România începea să devină nu stat încomod Care îndrăznea să-şi afirme o politică independentă . . . .acest mic popor, servea un înalt idealism, şi era destinat să aducă o oontribuţie puternică la purificarea vieţii înter-naţionale, într’un punct al lunvri. vinde vechile obiceiuri o viciaseră mai rriulţ". 366 Războiul balcanic a $c©s în lumină un factor de ponderale energică, până alunCi necunoscut pe Dunăre. Războiul Cel mare n’a făcut decât să sublinieze acest fapt. Dar războiul cel mare, n’a fost pentru România de cât o. suferinţă şi un. prilej eroism', pe care marile puteri n’au ştiut să Ie preţuiască îndestul. ' „Cu drept cuvânt — sCrie d- Henri Hertz — ş’a plâns soarta micilor popoare pe care le-au violentat armatele germane. Constrângerea materială a fost aproape aceiaşi în nordul Fran-, tei, în Belgia, în Serbia în România, Suferinţa morală a fost inegală, Eşti în totdeauna ispitit să te emoţionezi de manifestările directe ale sclaviei, de plângerile sale frugale. Nefericirea Conştiinţei româneşti, a lovit mai puţin mila decât cele îndurate de Belgia şi Serbia. Totuşi la această nefericire se ada-oga şi cumpăna injustiţiei „România a fost ostaticul moral pe care vechea politică internaţională l’a sacrificat Viitorului, în cămaşă şi cu frânghie la gât". Aceste suferinţe, au dat totuşi Ro- , mâniei un privilegiu. Au izolaţ-o de comunitalea balcanică, şi prin aceasta i au dat autoritatea care acum îi va servi să spună cuvântul decisiv. D-l Hertz identifică aproape mica antantă cu România. Va şti Franţa să o sustie cât se cuvine ? Prepon-deranţa României va însemna şi aCea a Franţei. De la cruciade, drumul Călătorilor nu-a încetat între cele două ţării, Revoluţiile franceze au avut ecou în; România. Spiritul francez s a regăsit aci. Cultura franceză e la baza* culturei româneşti. Totuşi Franţa înş târzie, neglijează, uită se târgue . • , cp. LA REVUE UNIVERSELLE — Pa;is 1 Ianuarie 1922. Premiul acordat de Academia Gon* court diui Rene Maran, pentru romanul său Batouala, a făcut in primul moment o bună impresie, numai datorită faptului că autorul este un negru din Africa iar subiectul este de asemenea luat din viata oamenilor cu pielea colorată, N a trecut nici o lună de zile şi Critica obiectivă a început să despartă „curiositatea literară14, de ceeace se numeşte „valoare literară*. Primul vorbeşte,. spiritualul critic Georges Le Cardonnel: . Mărturisesc că nu ajung să înţeleg de ce Academia Gongouţţ a premiat Batouala d-lui Ren£ Maran, în timp ce av.ea să aleagă intre mai multe lucrări de u oarecare merit: între altele Brou-mitsche et le Kabyle a d lor Louis Lecoq şi , Ghfl Hagel, şi mai ales te Nocturnes a d-lui G. Imann, a cărui superioritate este evidentă „Ştiu bine Că sarcina membrilor săi nu este uşoară şi că în nouăsprezece ani, n’au avut decât alegeri de-j testabile". „Anul acesta ei sau mulţumit în deosebi să încoroneze romanul făcut der un negru; anul viitor se vor arunca probabil cu entusiasm asupra unuia făcut de un eschimos” întrucât priveşte Cea de-a doua lucrare premiată, Epithalame a lui Jacques Chardonne, dl Cordortnel se arată şi mai nemulţumit: „Când începi să citeşti Epithalame, îji zici că eşti pe cale să faci cunoştinţă cu o operă puternică, realizată complet; şi pe urmă, iată că, puţin câte puţin observi că te pierzi într’o ceaţă din care nu sunt decât două mijloace să te sCapi : sau să închizi. volumul sau să, Cedezi unui somn binefăcător*. T«ANSIL V\ NlA. Sibiiu oct.-Dec. 1921. Dl Dr- Bl- Borza profesor la universitatea din Cluj publică un interesant studiu asupra lui Gh.. ŞinCai ca autor al unei lucrări de istorie naturală prima de acest fel îţi româneşte, Areastă lucrare se găseşte în manuscris în biblioteca episcopiei gr.-cat. din Oradea măre şi dacă nu este. preţioasă din punct de vedere ştiinţific are o netăgăduită valoare prin limbă sa şi prin făptui că fixează o terminologie ştiinţifică inexistentă până la el în româneşte. Dintre terminii fixaţi acolo fOarte mulţi au rămas până astă zi. Dl prof. Borza reproduce o listă de termeni, cari ar trebui şi azi să ia loCiil în tratatele de popularizare şi de şcoală, celor streini încuibaţi în terminologia ştiinţifică românească Dsa afirmă Că a fos un mare nenoroc că nu s’a tipărit această lucrare. Dl prof. Borza afirmă „Că dacă s’ar fi tipărit literatura, studiul ştiinţelor naturale ar fi luat avânt cu 2—3 decenii mai curând Ia români". In acelaş număr dl profesor G. Bog-dan-Duică publică o contribuţie pentru cunoaşterea mai în deaproape a familiei Iui V..Alexandri, vorbind „Despre Costache Roita, cumnatul tul Vasile Alexandri*, (JANDlKtA Cronica măruntă. Me-am întors iarăşi la vremurile când Calendarul, era singura hrană a sufletului, pentru cei mulţi, de la un început de an la celălalt. Uitimile dauă decade înmulţiseră cărţile, gazetele şi publicaţiile pentru popor. Plugarul şi muncitorul, micul funcţionar şi cititorii satelor mai găseau o foaie cu sfaturi, cu povestiri înjghebate naiv, cu pilduiri şi cântece culese dinrîo-rod şi iarăşi noradului întoarse. Era o literatură uşoară şi sfătoasă, care începea să dea roade. Altfel, bruma de carte învăţată în cele cinci clase primare săteşti, ilu mai rămânea de vre’un folos de‘ cât pontru a ţine piept socotelilor făcute anapoda de vechilul boieresc, sau condi-cei cu datoriile viclean măsluite de câr-ciumar. Răsboiul a împuţinat aceste publicaţii. Iar gazetele pentru sate au luat înfăţişare bătăioasă şi stearpă. Nu mai e vorba acolo de cât de politică. Şi cântecele populare culese, sau fabricate la masa cu mucuri de ţigări o redacţiei şi date apoi cu seninătate pe socoteala poporului;, au părăsit eroii feţi frumoşi şi Grui-Sânger, şi i-a înlocuit,cu alţii mai pământeşti; d. general Avarescu în jachetă şi cu cravată înodată strâmb pe un guler prea larg, d. Mihalache cu îţari ministeriali, sau d. Ionel Brătianu făuritor al României celei noui şi mari. Departe de noi gândul, de a couteşta acestor buni români, virtuţile cântate acolo. Dar publicaţiile pentru popor au devenit prea mult tribune electorale. Noi visam altceva. Altceva aşteaptă şi poporul. Rămân dar calendarele. Ca în fiecare an, unul cu vrednicie înjghebat, după spiritul cititorului ardelean, e calendarul Asociaţiei dela Sibiu. L’am fi dorit poate mai încăpător. Anii ce vin. vor aduna poate mai multe bunevoinţi în jurul harnicului secretar al Astrei, pentru a face din acest Almanah, un model bun de urmat şi în vechiul regat, tot mai sărac în cărţi pentru popor. Glasul Bucovinei, dela Cernăuţi, care anul trecut tipărise două calendare; unul pentru cărturari şi altul pentru popor, s’a mărginit după cât SJ2 pare în acest an, să le înglobeze pe amândouă într’o sihgură carte, tipâiită frumos pe hârtie velină, cu numeroase chipuri şi cu un variat materia literar, alcătuit de publiciştii şi unversitarii de frunte ai Bucovinei. Din Capitală, până acum ne-a venit un singur calendar demn de interes. E, calendarul Muncii şi al asistenţii Sociale. Se simte de astădată o mână pricepută acolo, un gând ager care se trudeşte să îmbie frumosul cu utilul, o preocupare de a strecura sfaturile şi învăţăturile întro haină nu prea didactică, şi streină deobşteasca vulgarizare ieftină şi îrp- © BCU QÂNDltfeA provizatâ. Direcţia asistentei Sociale a sayărşit o faptă cu deosebire bună edi- • tâiid .acest calindar; iar alcătuitorului se cuvin.nu.nai cuvinte frumoase. Atârn de acolo, ştirea îmbucurătoare că în cele 87 şcoli muncitoreşti iniiinţate până-acum, au ascultat cursuri 10 mii de muncitori, ucenici, ucenice, lucrători şi practicanţi comerciali. Mai aiiam că ministerul muncii a.în* fiinţat,; sau ajutat ,cu cărţi 60 biblioteci muncii oreşti pe care le-a înzestrai cu 60 miijpuoiieaîii unde au citit ltt(J mii lectori Socbtind-ca anul trecut, bibliotecile nu-marau numai 3000 volume şi 5000 cititori — opera celor ce au muncit acolo,, apare mai- luminoasa, iară cuvintele de laudă mai de prisos. c. p. Bibliotecile înfiinţate astă vară într’unele din satele Ardealului, sunt mulţumitor cercetate de locuitori. In comuna Şiena idin ;târnava,Mare, din 307 volume, cate vaie biblioteca .locală, în , inteivalul de timp dimre 23 Nqembre şi 14 Ianuarie, au fost împrumutate cetitorilor 159, cârji. Autorii şi operele pretente sunt: AgarOiceanu, Şadoveanu, Alexandru Ma-keuon, Câraivan, Candrea, Braţe seu-Voi- i neşti, loan Adam, Alexandri, Beldiceahu,' Neator Ureche. Panea curioasa este câ aceste 159 volume au fost cetite .fie care ţ d| ipai multe ort; unele din ele Chiar de ; foarte inuite ori. Restul carfitor din bibliotecă a fost complect ignorat. Din; motive de discrepe profesionala, trecem ' aşa dar suo tăcere numele autorilor in viaţă, nenorocoşi. Cărţile cetite se uzează însă cu fie care noîmprumut,; înt.r’un modr simţitor. -Pri-\ cina nu poate fi, decât faptul că volumele sunt numai broşate. Ministerul artelor sau al instrucţiunei, socotim, ar trebui sjP.i'a masuri pentru evitarea pierdem lor lente şi sigure ' Polemica în jurul minunei dela Olăneşti Sa'Miffictoruiui Puţureânu nu s’a sfârşit încă, deşi toţi doctorii îşi luaseră angajamentul formal că vor aştepta în linişte rezultatul experienţelor oficiale. Ne este dat să constatăm aşa dar, că bieţii cântăreţi ţdeo^pra erau nedreptăţiţi, când îi sâcbftMn cei mâi fideli amici ai bârfelii şi ai „zizantilor. „ ■ ■. ■ ■ ■ Proclamarea d-rului Puţureanu ca făcător de minuni este aşteptată cu groază şi stupoare de către confraţi. Meuici cu renume, cari,persiflau scrisorile de mul- , {urnire ale pacienţilor vindecaţi de Serul iiCEdCUibs;.in aşteptarea procesului verbal al comisiei de expertiză, publică la rândul lor cu o deoseoită grijă scrisori diii :paftea::rudeior acelor, pe care mişte-rioasa descoperire, i-a ajutat şa pătrundă cu câib yă1 săptămâni mai de vreme marele- .mister ăl morţei.LO facultate, pro-, vinciala de medicină sau mai bine o fa-cuitate de medicină provincială, neagă din depărtare ori ce merii îndrăsneţului care a avut un moment nebuneasca idee, să-şi închipue câ numele lui românesc ar putea tigura în tratate alături de al Ui' Past:;ur. fără ca în stilul savant al acestora să constiiue 6 dureroasă câ cofonie. în discuţii particulare, în afară de aşa zişii cointeresaţi, unanimitatea urmaşilor lui Hippocrat, socotesc ca o calamitate, legitimele speranţe trandafirii pe care numeroşii posesori ai baccilului lui Koch, le pun în cercetările dela Râmniciil-Vâlcea. Şi toată suflarea medicală aşteaptă cu reţinute bătăi de inimi ca farsorul să fie demascat. E o încordare generală de-un real dramatism între doctorii şi tuoer-culoşii României-Mari. Fără îndoială că prevederea savanţilor noştri nu va fi desminţilă; d-rul Puţureanu, pe care îl aşteapta sau laurii învingătorilor, sau dacă ar ii să credem pe polemiştii medicali, mucegaiul puşcăriei, — va avea parte de ultimă perspectivă. Şi atunci va fi o răsuflare generală de uşurare pe esculapii dulcei noastre patrii, că tuberculoza va rămâne încă unui din patrimoniile mân- ■ driei noastre naţionale ca grâul, petrolul, alcolismul, sifilisul şi analrabetismul. 7 ■ • g. st. Se face la Bucureşti mare vâlvă în jurul unei scrisori a Dlui Corneliu Moldovanu, prin care prezidentul celor l8o scriitori români cu brevet S. S. R. răspunde la o somaţiune în. chestia censurei. • Înainte , de toate se fac în această aprinsă discuţiune două regretabile con-fuziuni: 1 l. Se cere Dlui Corneliu Moldovanu să vorbiaseâ în numele tuturor senito- ; rjlor români, când de toată lumea se j ştie că societatea prezidată de D-sa, cu ‘ toţi cei 180 mentori, e o minoritate şi numerică şi calitativă a scrisului românesc, ; 2. Se pretinde dela «S. S. R. o opinie i liberă în chestiuni' complicate ca cea a > censurii, pe când ştiut este câ dacă ar i avea-o însăşi existenţă societăţii ar. fi ameninţată. Cu Di Corneliu Moldovanu în fruntea ei, şi cu Dl Romulus Voinescu, şeful siguranţei statului, Ca vicepce2ident, ne mira câ s’au găsit scriitori şi ziarişti cari să aibă naivitatea a crede că S. S. R. nu va aproba instituţia ilegală a cen-surâni scrisului lor. N’ave mnimic îh potriva atitudine! S. Ş. R, în această chestie. Am socotit nuhiai, câ e bine să se ştie ce reprezintă această opinie, şi că nu toţi scriitori romani, aprobă, censura, căreia se supune atât de încântat Di Corneliu Moldovanu ţi vicele sau întru prezidenţie, Dl Romulus Voi-nescu-Sinlaxa. ■ Cu acestea orice altă discuţie o credem fără sens. 367 In Clujul lipsit de teatrul pieselor bine * alese şi jucate, ni-a venit, pentru două zile, doi mari artişti ai scenei româneşti; lancu Brezeanu şi V. Toneânu Două seri sala, obişnuit goală a Teatrului Naţional clujan, nu a fost destul de încăpătoare. »Avaml« lui Moliere se joacă şi de: către trupa locală. Dar câtă deosebire . între «sala» lui Brezeanu şi cea a Dlui , , Neamţu-Ottonel! \ E o* lecţie pe care direcţiunea specta-coleior cu »Hero şi Leandru*, cu »Marşul Nupţial* şi alte opere dramatice scrise anume pentru Dna Olimpia Bârsan, ar trebui să nu o ignoreze. Ea nu : vine din partea presei şi a cronicarilor prea pretenţioşi pentru Cluj, ci de la publicul de care nu s’a ţinut seamă de către , direcţiunea Teatrului Naţional, şi care a dovedit câ ştie să se răzbune. . Am dori din inimă o împăcare. Cronicarii nu vor mai fi «pretenţioşi» şi pu* blicul va veni la teatru când se va înţelege că pe ansamblul artistic al scenei clujane —- incomparabil super or celui care îl însoţia pe Brezeanu — cu spirit, , de conciliantă se poate sprijini on-ce mare artist bucureştean. Şi credem că la invitaţia ce li s’ar face, Demetriad, Brezeanu, Manolescu, Buiandra, Dna. Giurgea, pna Buiandra, Dna Ciucurescu, şi ataţia alţi actori şi actriţe de creiaţie, ar răspunde cu egala în sufleţlre. De ce oare nu s’a făcut aşa până acum, şi credem nu se va face nici de ' aici, înainte ? D. 1. C. Sar {iuţea judeca oamenii şi popoarele după Dumnezeii pe care îi inventează şi după Paradisul pe care îl imaginează, 1 Paradisul american, un paradis de utopie, preziniât de imaginaţia unui scriitor (Nev Kepublic Bruce Biivay: — The American Utopie) ar fi dealungul mării, în dosul unOr uriaşe diguri de betan armat: Atlantic City. Toţii aleşii Dumnezeului american, şi-ar dă acolo întâlnire. Serafimi cu feţele roze şi sănătoase, s’ar lăsa purtaţi în cărucioare de paralitici, nu fiindcă i-ar obliga slăbiciunea unor trupuri stoarse de vârstă şi boale, ci din pura senzualitate a oamenilor cari au'obiceiuTtriumfu-lui şi a efortului cât mai puţin. Buzunâ- ) rile lor ăr fi tixite de dolari,'iar pretutindeni pe ţărmul mării, vântul ar flutura în jurul lor uriaşe pancarte, pe care. stă scris că datoria americanului e să înveţe a trage bine la tir şi să subsrie ia împrumutul; naţional fiindcă paradisul American, din epoca prezidantului Harding nu poate fi decât şi un paradis patriot: Sub aceste formă glumeaţă, Bruce Biivay,ironizează mentalitatea şi idealismul american de după răboi. Trai bun, confort, succes, satisfacere instinctelor primare,; patriotisifi, şi numai decor şi numai lumea; din afară. Sufleteşte neant. Căutând mai departe, creaem câ paradisul americani confortabil şi aerat de vântul sărat al Atlanticului nu e. un vis numai pentru cei de peste ocean. Atâtea milioane de Europeni şi, chiar ..do Danubieni s’ar acomoda cu acest paradis _ minus pancartele cu subscripţiile naţionalei Eiisfâ © BCU |S68 pretutindeni o dorinţă lacomă, de ă stoarce vieţii toate plăcerile pământeşti, de a trăi animalic bine, de a te pune la adăpostul tuturor suferinţelor, de. a te răzbuna pe anii de tranşee, de cartelă, de curte marţială şi de surogate. Dar in dosul acestei mulţimi însetate de bucuria animalică a vieţii, se simte o suflare nouă. Sunt robi cari îşi rup călu-şele. Am fost ca regii deposedaţi; oamenii cari şi-au pierdut eu/. Marea victimă a războiului a fost individul. In ultimii opt ani, individul a fost înglobat, nean-tîzat, personalitatea lui s’a topit în marea dramă socială, în care rămânea un biet şi neînsemnat actor. Statul, societatea, a luat locul conştiinţei individuale, a fări-miţat-o, i-a impus o conştiinţă streină şi. colectivă. Nu este dar explicabilă înverşunarea cu care generaţia cea mai tânără luptă să-şi salveze şt să-şi libereze viaţa sa interioară? Faima cărţilor lui Rabindranath Tagqre, din ultimii ani, n’are altă semnificaţie. Generaţia cea nouă, â fost încântată când a găsit rezolvită, priht’o afirmaţie mistică* problema raporturilor dintre eu şi lume, problema ce constituie cea mai arzătoare preocupare a sufletelor. Şi cărţile lui Duhamel şi Werth în Franţa, acele ale expresioniştilor în Germania, chiar şi acele ale tinerilor americani ca Waldo Franca; mărturisesc aceiaşi căutare şi aceiaşi nelinişte sufletească. Aici stă explicaţia personalismului extrem din literatura actuală. Fiecare îşi dibue calea. Nici un drum bătut nu e încă acel al generaţiei noastre. II pot găsi eu, îl poţi găsi tu, îl putem găsi amândoi, ori îl va găsi.un altul. Cum nu mai e vorba de formule în artă; nu ne mai mulţumeşte o reţetă. Şi decât de Do-linlineanu, iată că fără să vreau sunt mai aproape cu sufletul de Duhamel. . Ce oroare! — vor exclama acei cari în paradisul cel mai nou vor să înfigă numai decât şi pancartele cu îndemnuri de subscriere la împrumutul naţional şi tricolor. De la 1910 până la 1920 s’au descoperit 100 tablouri necunoscute de Rembrandt, adică aproape unul pe lună. E cam excesivi Klassiker der Kunst, publică un supliment la atreia ediţie aoperiilui Rembrandt, unde erau reproduse în 1909, şasesute douăsprezece tablouri ale maestrului. Suplimentul intitulat Wiedergefundene Gental-de Rembrandt, adaogă acestor 612 tablouri încă o sută. Nici unui pictor nu i s’au descoperit atâtea pânze necunoscute. De unde acest fenomen? Tablourile „desoperite" nu adaugă nimic la gloria marelui pictor. Ba dînpo-trtvă. Cei mai autorizaţi critici de artă GÂNEIREâ consideră /suplimentul tipărit de editura germană, gravă ofensă. „Doctorii lui Rembrandt", — cum îi numeşte Van Wurz-bach pe aceşti specialişti maniaci cari descopăr şi interpretează până la îmbe-cilitate, presupuse tablouri necunoscute — au înregistrat în zece ani o trudă plină de roade. Dar nici un tablou nu merită să stea alături de acele cunoscute până acum. Poate detaliile, reţetele şi tabelele enciclopedice, să satisfacă aceşti maniaci cari valorifică autenticitatea după particularităţile technice. Dar pierduţi în amănunt „doctorii" au ajuns incapabili de a prinde ansamblu şi incapabili să înţeleagă geniul lui Rembrandt, pe cari l-au redus la particularităţi uşor imitate de elevii * săi de pe vremuri — probabil autorii de fapt, ai „capodoperilor" desgropate la lună şi la săptămână. Un grup de artişti şi critici francezi, belgieni şi olandezi, au decis să protesteze împotriva acestui desfrâu de descoperiri. Altfel ne trezim într’o bună zi, că Rembrandt a lucrat mai mult de un tablou pe săptămână, şi socotind numărul lor, a început să picteze de la.... 2 luni sau poate chiar înainte de neştere. c. p. Choses de Theâtre cahiers mensuels de notes, d’etudes et de recherches thââtrales. ftimirablă revistă pariziană de teairu, sub direcţia compatriotului: Matei Rusu Redacţia, administraţia. 104 faubourg S^int-Honoră lo4 Paris, Exemplarul 2,50 fr.. abonamentul fn stcainatate, ediţie obicinuita 2â fr., ediţie de lux 60 fr anual. II Convegno Cea mai bună revistă italiană de literatură, artă, vârţi şi idei destinată marelui public Director ENZO FERRIERI Printre colaboratori număra cei mâi buni scriitori italieni: * Cesare Angelini, Paolo Arcari, Antă-nio Baldini, Massimo BontempelliJ Benedetto Croce, Mario Casotti, E. Donadoni, Luigi Ercole, Giovanni Gentilo, Piero Vahier, Carlo Linati, Eugenio Levi, Matteo Marangoni, Giovani Papini, Alfredo Panzini, Luigi Pirandello, Giuseppe Prezzollni, Giusenpe Raimondi, Luigi Rusşo, Fe-derigo Tozzi etc. Abonamentul (12 fascicole) pentru străinătate 50 lire fiedaotia şi Australia: Milano, lila Cama & Rivista d’Italia Revistă lunară de literatură, artă şi critică . Consiliul de directori: Ettore Ciccotfi, Alfredo Galletto, Liugi Mangiagaelli, Ada Negri, Ettore Romagnoli, Angela Sraffa, Gian Luca Zanetti Abonamente in streinetate: Un an 45 fr., un semestru 30 fr. Dl RE CI IA: Corso Beiiopa «, DOMiRlSlBRIlfi: Dia tre A» a Mllaoo Invitare. BANCA ARDELEANA şi CASA DE PĂSTRARE S. A. Cluj, are onoare a invita pe On. săi acţionari , . ce va avea loc la li Februarie 1922 ora 12 a. m. la sediu! institutului (Piaţa LJnirei No. 12). Programul adonarei generala GKtraordinara este următoml: 1. Propunere pentru preschimbarea acţiunilor societăţei în acelea de o valoare nominală de 500 lei, adică emiterea în locul fiecăror 5 acţiuni de câte 100 lei, la una de 500 lei. 2. Propunere pentru sporirea capitalului societar al intreprinderei la 40 milioane lei prin emiterea la 68.000 acţinni de câte 500 lei. ; 3. Propunere referitor Ia modificarea art. 2, 7, 8, 14, 23, 24, 26, 28, 30, 32, 37, 39 din stătute. , _ 4. Alegerea direcţiunei. Vor avea drept de vot acei acţionari, cari în baza art. 19 din statute, vor depune acţiunile împreună cu cupoanele neespirate la casieria centrală a institutului până la 7 Februarie 1922, ora 12 a. tu. Cluj, la 30 Ianuarie 1922. DIRECŢIUNEA. © BCU