DEMIAN PRIMĂVARA CUPRINSUL: Privelişte blestemată..............Adrian Maniu Masca adevărului...................Gd. Dintre cel răposaţi fVerlaine, Bolin- tineanu. Gngotescu)..............A. Davila Frig...............................G. Bacovia l'n culegător de poezie populară . G—Bcgdan-Duica Interioruri........................Ion Sân-Giorgiu Hârtia tipărită şl eflorescenţa literară Pamfil Şeicaru In noaptea Sfântului Andrei . . Călătorii în (ara poeziei . . . Ioana . , ...................... Pe drumul Gloriei............... Cu prilejul morţii lui Korolienko Mişcarea literară (ZAMCLXE) . Cronica dramatică ...... C. Kiricutză Ramiro Ortiz I. Virca Gib. I. Mihăescu Gh. Sttgaru Ion Darie G. M. Cărţi şi reviste. — Cronica măruntă. — Desemne de Demian. Ştefan Popescu, M. H. Georgescu şi Victor Ion Popa. © BCU Cluj LITERARĂ ARTISTICĂ SOCIALĂ ANUL I. No. 18. 15 IANUARIE 1922 ♦ SOCIETATE ANONIMĂ O L u J CALEA LM5GI5I.I5 PBRDINAND IV»-. 36—38 (In casele proprii) * * * (Telefon Nr. 5—39 şi 12—17) CAPITAL SOCIAL LEI 50-000,000 (Banc*» împuternicită cu finanţarea reformei - agrare prin Decretul-Lege Nr. 4167 din 12 Septemvrie 1919). Execută tot felul de operaţiuni de bancă cu 5°|0 netto 15, 25 ani. Primeşte depuneri spre fructificare l Primeşte depuneri în cont curent | Cumpără şi vinde monezi străine. Finanţează întreprinderi agricole şi industriale. Emite scrisori fondare. Acoardă împrumuturi hipotecare cu anuităţi pe 10, Acoardă împrumuturi cambiale, ftcoardă împrumuturi pe gaj de efecte (lombard), ftcoardă împrumuturi pe mărfuri (varante). Excontează cambii, efecte, cupoane, devize.. ; Secţie specială pentru organizarea cooperativelor, j Secţie specială pentru maşini agricole, ■ Secţie specială pentru produse agricole. Virimente directe de cont-curent cu toate băncile inari din ţară şi străinătate BANCA CENTRAIA pentru Industrie şi Comerţ, Soc. Anon. — Sediul Central, Cluj. Capital: Lei 50.090,600 Rezerve: Lei 16.000,000 Filiale" Existente: Arad, Alba-Iulia, Haţeg, Oradea-Mare, Sibiu şi 11111111# ■ Xurda, — In înfiinţare: Timişoara. Secţia de Mări'uri: , 309—6—6 Secţie specială pentru cojoniale. Primeşte mărfuri în depozitele proprii în gaj şi în chirie. 0-3Î Cumpără şi vinde, exportează şi impbr-tează tot felul de mărfuri atât în cont propriu cât şi în comision, ftfaceri a meta. • ■ . - Secţia Industrială: Crează industrii noui. Face comerţ cu articole techiiişp. Acordă credite la întreprinderi industriale. ■ ;;■,/ Secţia de Bancă: Execută tot felul de operaţiuni bancare în Execută plăţi pe toate pieţele din ţară şi cele mai culante condiţiuni. străinătate. Cecuri, ftsigrrate, Virimente, incassări, Im- Ordine de plată telegrafice. prumuturi pe gaj, Conturi curente. Cumpără şi vinde tot felul de monede şi Escompt de Cambii, Cupoane, Efecte, De- valute, vize etc. Primeşţe: DEPUNERI SPRE ERUCTIEICARE pe Libele şi în Cont Curent, bonificând cele mai urcate Interese., © BCU REDACŢIA Şl administraţia : CALEA REGELE FERD1NAND No. 38 CLUJ ir<2a Lahree^fŞA - AQTi/TicAyDciAL,Ă APARE LA 1 Şl LA 15 ALE FIECARE! LGfll REDACTORI i CEZAR PETRESCU ŞI D. I. CUCU ANUL i No. 18 15 IAN. 1922 EXEMPLARUL 2 LEI 50 MASCA ADEVĂRULUI în anul 1622 — preCând în ţara românească se mai scriau hronfci şi se alcătuiau pravili — în Franţa se născuse copilul ce mai târziu avea să lumineze ţara şi veacul său, alegându-şi numele deMoliere. Azi civilizaţia întregei omeniri îi aniversează. An de an, viaţa lui e scormonită de cărturari din cenuşa vremilor. Mândru la căutătură cum îl înfăţişează estâmpefe vechi, împodobindu-i fruntea cu bucle mari şi surâsul cu o mustaţă biruitoare; a fost cel ce de copil ucenic tapiţer, privea de la galerie piese de teatru jucate de comedianţi —'despicând cuvintele ce deslânţuesc scuturatul râsetelor. sau .jocul* ce sileşte o lacrimă că un rriărgăritor transparent,în sideful ochilor milostivi la povestiri înviate. Copilul a invăţat carte şi a rătăcit prin lume. Pe scena vieţii, la lumina mucurilor de seu strălucind pentru veşnicie. Simpatizat, de boierii şi apoi de regele Francez — joacă şi scrie piese de teatru pe comandă — unele scrise în cinci zile _ altele în cinspre-zece — toate însă trăitoare 300 de ani 1 Anecdotele seci ale vieţii sale biografice, nu se luminează de cât analizând viaţa gândurilor sale. i Leonardo da Vinci— alt nemuritor, făcuse întâiul observaţia că mulţi pictori îşi fac portretul lor în toate capetele ce zugrăvesc. Omul creiază după asemănarea interioară. Şi fie care operă trăieşte viaţa artistului. întriun râu ar fi să vedem oglindirea ceru!ui — în teatrul lui Moliere să îi căutăm sufletul său. Contimporanul lui Cyrano călătorul prin lună şi a lui L* F»rt- PRIVELIŞTE BLESTEMATĂ. Cerul în apă stelele-şi scapă. Clopotul bate ruga de sară, iară şi Iară noaptea se sbate şi mă’mpresoară. Pomii nebuni cresc In furtuni, Cerul s’a ’nchls. Ultimul vis calea-şi coboară dreaptă, uşoară înspre abis. ADRIAN MANIU. taine iubitorul dobitoacelor înţelepte — a scoborât între oameni __ chiar atunci când a jucat în faţa regelui Soare. Fardul îi dă prilej să arate adevăruri. Masca pentru el nu e o laşitate, ci un curaj. Se luptă cu prostia vremilor fadă în baleturi groteşti, aprigă în cenzură şi dă une ori tiparului o parte din nesfârşita invenţie pe care o urmase şi o trăise pe scenă. Jocul lui e o judecată, nu numai a unei generaţii, ori a unei epoce, ci a omenirei. Masca expresiuni-lor, obrazului ascunde cu o îngrijire ce a rămas perfectă trei secole — acea taină ce subt piele şi muşchi, subt fard şi strimbături nu e de c$t o hârcă a morţii. Complimentele şi glumele lui poartă succesul — lecţiile lui tragice înveselesc. Cine nu a râs şi nu râde şi azi când vede «Avarul»? Şî totuşi ce grozavă tragedie echinul aprig pentru bani, care rămâne ca o boală. »Burghezul Gentilom» e şi azi veşnicul arivist .Femeile Savante* .muierile seci, în feminism sufragerie. ^Nenumăraţi «doctori fără voie» lecuiesc în ignoranţă —- şi „mîzanitropul» rămâne în splendoarea sufletească, neînţeles şi batjocorit. în carnavalul în care toţi trăim inconştienţi — geniul său puternic despoia răni — şi pentru asta lumea l’a socotit «vesel». Bolnav şi trist, cel ce batjoco © BCU 830 iQANblRtA rise pe încornoraţi, se plânge în-tr’o scrisoare de „neiubire". ;Dupâ întâia reprezentaţie a Bol, navului închipuit, scrie unui prieten : »Căt viata mi-a fost şi durere şi bucurie, m’am crezut fericit. Azi sunt copleşit de durere fără sâ pot număra o clipă de fericire. Nu mai pot îndura Chinuri 'şi amărăciuni ce mă inteţeSc neodhinit; totuşi simt câ sfârşesc». Înţelegeţi odată; comed'a Bolnavului închipuit e cea mai îngrozitoare dramă! Bolnavul închipuit e un bolnav adevărat aie cărui suferinţi nimeni nu le crede. Toate caraghioslâcurile sunt. menite să stoarcă hohote de plâns. Dar piesa e ratată — ca iot ce a scris Moliere, fiind-câ încă de la 21 de ani când întemeiază „Teatrul ilustru1* şi joacă în bâlciul din Rouen — «publicul nu vine la tragedii, ci la comedii» şi închisoarea îi întăreşte lecţia falimentului. Veselele suferinţe au fost luate drept glume 300 de ani şi vor fi socotite ca atare şi mai departe, cu toată scrisoarea celui neiubit, pentru care suferinţa ar fi supor* tabilă, însoţită măcar de o clipă de fericire. Moartea Iui, luminează la prea puţini fondul acestui om bun. Juca pentru ultima dată Bolnavul în chipuit. Şi în timp ce hohotul caid umplea sala, îi dădea răgaz să respire poate fiindcă scuipa în batistă sânge adevărat. Când s’a lăsat cortina — publicul a plecat acasă râzând; iar bolnavul închipuit tuşind în întuneric sânge din ce în ce mai mult — a murit. Memorii descriu şi înmormântarea. Cosciugul pentru care „s’a cerut* loc în cimitir. Torţele şi făcliile şi prapurîle tapiţerese, Surâsul morţii încă nu a desvelit taina pieselor sale. Nu înţelegeţi viaţa din viaţa operilor sale? Nu credeţi că în nemurirea sa, a rămas numai taina morţii, care îl păstrează veşnic tânăr şî taina amărăciune! care îl păstrează veşnic vesel? De;oruri e sufleteşti astupă orizontul! Gd. DINTRE CEI Obicinuim să spunem adesea omului care evită legăturile de intimitate eu ceilalţi oameni: un singuratec. E mai mult o formulă poetică de-cât o realitate. PA. Davilla minunatul autor al celei mai bune drame istorice „Vlaicu Vodă" e ceva mai mult decât un singuratec ; este un om exilat în mijlocul tumultului vieţii. Un atentat stupid, mult sgomot şi apoi omul a intrat în umbra din ce în ce mai deasă & uitări rămânînd doar a amintire. Am văzut odată un fluture mare de -noapte cu aripile lui colorate în nuanţe de mister, sbătăndu-se intr’o cutiuţă unde îl fixase cu un ac mâna unui copil. Se sbătea cu îndârjire, cu toate puterile lui de viaţă care nu voiau să se dea învinse. Nu ştiu de ce când l-am văzut pe Al, Davilla pironit de fotoliul lui cu jumătate din trupul paralizat, cu in- Aceste câteva linii să fie ca un fel de precuvântare la articolele mele. Dintre fel răposaţi este, Înainte de toate, o lucrare de bună ere-dinţă. Vreau să vorbesc de oamenii pe cari i am întâlnit în viaţă, celebri sau nu încă celebri, atât români cât şi străini. Nu mă voi ocupa de personalitatea lor, ci de relaţmnile trecătoare dintre ei şi mine. Dacă încep azi cu-Verlaine este, pentrucă, de curând s’a inaugurat ia Metz {Alsacia) statuia lui. In ordinea cronologică ar trebui să vorbesc întâi de Bolintîneanu, de Grigoreseu, Alexandri, V. A. Ureche, Carmen Sylva, M. Cogălniceanu, etc,. etc. dar împrejurările poate că vor fixa altfel ordinea în care voi vorbi de ei. Încă odată: Dintre cei răposaţi nu ţinteşte alt merit decât să fie o lucrare de bună credinţă. PAUL VERLAINE. L’am cunoscut pe Verlaine acum vreo 43 de ani, la o berărie din Bd. Saint Michel (Paris), numită „Iu Source“ pentrucă o stâncă cu un isvor o despărţia în două, formând în partea din dosul siâncei o cameră rezervată câtorva consumatori, zişi prin antifrază Les Iiydropathes. Inutil să mărturisesc că nici unul din aceşti consumatori nu beau apă, nici Jean Richepiu, nici Racul Ponchon, nici Verlaine, RĂPOSAŢI. teligehţa Intactă, luptând si birue jumătatea trupului îngheţată, mi-a venit în minte imaginea frumosului fluture de noapte sbătăndu-se în cutiuţa ande-l fixase mâna copilului. : Am stat de vorbă cu Al. Davilla ceasuri întregi şi am înţeles realitatea tragică a lui Prometheu. »Gândirea“ va publică o serie de amintiri, — simple evocări fără pretinţii — dar de o reală valoare documentară. în amintirile lui Al. Davilla, vor defila pe rând cunoştinţele lui mai intime sau incidental făcute. Unele mai puţin interesante, altele mai bogate în amănunte — aceste amintiri vor evoca tipuri trecute — Al. Davilla nu mai poate scrie el dictează şi unele scăderi sunt îndeajuns de explicate prin acest simplu şi tragic amănunt P Ş. nici Cdquelin Cadet, nici Andrie GiSl nici Malla de Basilan, nici Haraucourt, nici eu, bine înţeles, simplu potache de la liceul Saint Louis, nici alţii, toţi mai vârstnici decât mine. Toţi erau boabe de grâu încolţii, dar nici unul nu răsărise încă, afară de Andre Gillşi Coque-lin Cadet. Acesta din urmă ne aducea câteodată bilete pentru Teatrul Francez şi persecuta cu glume grosolane pe subţirica Sarah Bernhardt. Verlaine era unul din obişnuiţii cafenelei „La Source“; venia de-şi lua în fiecare seară câte 4—5 pahare de absint cu mult absint şi foarte puţină apă. Discutând cu Ponchon el zicea că n’a găsit nici odată absint cu tăria cuvenită t dacă îl bea gol era prea tare, iar dacă îi punea o picătură de apă absintul era prea slab. La Cafeneaua „La Source* pe un colţ de masă, pe o bucăţ ea de ziar, Verlaine a scris »La buveuse d'absinthe« Se înţelege că după ce băuşp 4—5ab-sinte, Verlaine era cu mintea mai mult decât tulbure; atunci se agăţa de mine şi nu zicea: Rentre moi, on n’osera pas me rosser devant toi, El ocupa în Rue Champolion, în dosul cafenelei „La Source*4, în tovărăşie cu la grosse Mărie (un fel de namilă de vreo 40 de ani) un mic apartament de vreo 2—d cămăruţe., După cererea lui, îl duceam îh adevăr acasă, ajutându-i © BCU Mi FRIG. Sunt lângă un gard rupt Şi vântul bate cu frunze ude, Sunt mai urât, sunt supt, Frigul începe sticla s’o asude. Pe strada aplecată ta vale t-o toamnă cu o poezie veche — Vântul împinge fusta femeilor în cale, Cu una din ele nu mai putem fi o pereche, Toamna rupe afişe şi flori L mai trist departe ’n prăpăstii — Să faceţi foc pe zi de mai multe ori. O, trebue să fie trist departe ’n prăpăstii... Fulgi de. zăpadă rătăcitori. G: BACOVÎĂ. GÂNDIREA sâ urce scările (lucru greu) şî l& grosse Mărie, deschizându-ne, fugia furioasă, strigând: V’iâ le soulotf Ce se petreciâ pe urmă nu ştiu şi nici nu vreau să ştiu. Dar a doua zi Verlaine îmi afirma ci nu fusese bătut. Tot pe un colţ de masă al cafenelei „La Source" Verlaine a scris faimoasele versuri i nU pleure dans mon coeur, comme ii pleut sur la viile.11 Zic faimoasele, deşi pe atunci nu numai că nu erau faimoase, dar nici apreciate de micul nostru cenaclu, care vedea în Verlaine doar un beţiv. Să mărturisesc că eram singur de altă părere? Unul din comesenii noştri mă întrebă: Ce fel! Nu te desgustă ? şi avui laşitateasă răspund: Ba da! îngânând însă mai încet: Dar îl admir! Mai târziu lumea întreagă Ta admirat. Verlaine n’a mai desgustat pe nimeni. Astăzi e vrednic de statui. BOLINTINEANU. Nu Tam văzut decât o singură dată în viaţa mea, câteva clipe. Iată cum. Bolintineanu fusese atins atunci, pe îa 1869 sau 1870, mi se pare, de paralizie generală şi bietul poet, fostul Ministru de Instrucţie Publică al lui Cuza, n’avea pe nimeni ca să-l îngrijească. Tatăl meu, medic, efor al spitalelor civile şi peste toate suflet între suflete, luă pe Bolintineanu, şi-l instalâ la Pantelimon, proprietatea Eforiei, la soare şi Ia aer, în chiar apartamentul Intendentului, îi -..alocă două infirmiere şi un infirmier, care să n’aibă aitâ grijă, decât ca toate să fie pe piacul lui Bolintineanu. Pe vremea aceea, Mănăstirea Panteli-mon, adăpostul surdo muţilor, era cam goală de călugări, dar plină de copii surdo-muţi. De la Şoseaua Mare, care duda de la Bucure ti încolo spre Jud. Ialomiţa, se făcea în faţa Primăriei satului Pantelimon un drum foarte umblat, rare cobora valea satului, apoi urca, şerpuind dealul îu vârful căruia era mănăstirea. Mai jos de mănăstire, cam pe la jumătatea dealului, se ridica un pavilion de lemn clădit de Vodă Cuza, unde căruţele poposiau înainte de a sui pieptul care duda la clopotniţa mănăstirii. Intr’o zi (eram pe atunci, cum bănuiţi, un poşidic mititel) tatăl-meu mă luă cu el în trăsură zicându-mi: „Hai la Pantelimon să vedem pe Bolintineanu*. Zis şi făcut. Pentru tatăl meu, a merge dela Cotroceni la Pantelimon era, pe vremea aceea, tot atât cât ar fi astăzi cuiva să meargă din Piaţa Teatrului la Capşa. Când ajunserăm la Mănăstirea Pantelimon, Bolintineanu şedea într'un fotoliu Ia soare. El privi lung, când la tatăl meu, când ia mine şi zise: „Ochi albajtrî!* Ce o fi trecut prin mintea nenorcitului infirm? Atât îmi reamintesc de Bolintineanu, dar înfăţişarea Iui, din acea zi, mi-a rămas adânc întipărită. Mulţi îşi mai aduc aminte azi de poeziile lui, dar câţi şi de chipul Iui? GRIGORESCU. Grîgorescu zugrav, cum îşi zicea el. Pe acesta mi 1 aduc bine aminte, pentrucâ Tam văzut des ’depe la 1867 pănâ în anul morţii lui. Pe atunci, de prin 1867, Grigorescu venia regulat Joia de lua masa la noi. Tata şi mama îl iubiau foarte mult. Azilul Elena Doamna posedă câteva pânze pietate de Grigorescu în acel timp, în crângul de sălcii care îi îmbrăca valea. Tot în acel timp pieta portretul meu cunoscut sub numele de Băiat de mocan şi portretul surorei mele Elena cu o pată violentă de soare pe nas, . cunoscut sub numele de Cap de studiu în plin soare. Intrio seară la masă se servi un fel de bucate necunoscute lui Grigorescu. Mama îi zise că sunt pui culiţe, adică pui de găină mici de tot.Tata râdea ironic, dar nu spunea nimic. Grigorescu se necăji: — Cum se poate, zicea el, să se omoare aşa fiinţe plăpânde! Dar mânca şi mărturisi că erau foarte bune. Atunci tata, isbucnind într'un râs omeric, strigă: „Ma Grigorescu! Astea broaşte, mo! Astea broaşte!“ Erau într’adevăr broaşte şi mama le numise, prin eufemsm, puiculiţe. Lui Grigorescu îi veni rău. Mai târziu, paste vreo 15 ani (muriseră şi mama şi ţaţa,) îl întrebai pe Grigorescu dacâ îşi mai aducia aminte de prânzul acefal — „Cum ' nu, zise nenea Nae. Erau foarte bune puicuiiţele, dar parcă şi acum mi-e burta amarâtâ." Grigorescu pictase portretele mamei şi al tatei, două capo d’opere. „Pe cucoana Anica am putut o zugrăvi liniştit, îmi zicea el, dar pe tată-tu a fost mai greu, pentrucă nu sta la un loc. Din fericire studiasem mult prccedeurile pictorilor japonezi, cari zugrăvesc din memorie o vedenie de o clipă." Adesea, Grigorescu zugrăvia nu ce vedea Ic mea toată, dar ce vedea geniul său. A. DflViLA. © BCU 332 IGANDWEA te^hrmeazăpnfăţişat tot ca Valk-slied,fnu-i Volsklied ci o prelucrare a autorului (?). Călăreţul şl căliţi; calul.' nu vrea să meargă, deşi stăpânul îl îndeamnă Voinicu tredschea la dregutze, Murgu tredschea la jerbutze Cântecul care urmează este popular, o spune şi autorul, dar este transcris ca dialog. DRĂGUŢA Da tu te duci, badeo sărace, Dar eu ce pământ m’oi face? UN CULEGĂTOR DE POEZIE POPULARĂ ■— Martin Samuel MSckesch — Culegătorii poeziei populare româneşti sunt totdeauna interesanţi; cei mai interesanţi sunt însă de sigur cei mai vechi. Dintre ei, Mockesch este cel mai puţin cunoscut. , MOckesch a fost un băiat de popă săsesc din Ruşciori (Reuss-dOrfchen), unde s’a năşcut la 1811, a învăţat carte în Sibiiu, a fost das-căi în Cristian (Grossan) apoi, a trecut la studii universitare, la Berlin (1836—1838). Intorcându-se în ţară a fost institutor în Sibiiu, apoi preot în Bungard (Baumgarten), în Făgăraş şi în Plostea-mare (Gross-Probstdorf) şi în Marpod. (Trausch, Schriftstelţerlexikon voi. II. p. 436) Se pare că şi pe el Românii l-au interesat mult caşi pe I. K. Schuller, ori Wellmann losef Martin, scriitori saşi. Altfel nu ar fi tradus şi scris cântece religioase în limba română (1846); n’ar fi tradus poezia română în nemţeşte Romănische Dichtungen, 1851). Predilecţia pentru poesia populară a adus-o, de sigur din Germania, unde, în anii 183,6—1838, era la ordinea zilei. Culese, deci, şi poesie populară românească. Eu am găsit-o în revista Transilvania din Sibiiu, anul 1844, No 47, p. 205—206 şi No. 48, p. 217—218. Dar poesie pură, auzită (evident) de-o ureche săsească este numai ce reproduc în transcrierea modernă, nu cu ortografia lui Mokesch, pe care publicul o va aprecia după două versuri: Dschelui m’asch muntzilor . De doru perintzilor» Poezia citată mai la vale, M6c-kesch a auzit-o dela ciobani (Wird Von denSchăfern gewohnlich gesun- gen) şi i s’a numit â străinătăţii Sunt şase strofe: Săracă streinătate! Mult avui de tine parte; Că de unic an. pripăşit, Tot în streini am trăit, Şi mă aflu în st reini Ca ’ntre nişte mărăcini De voi începe a cânta Dealurile vor suna, Munţii se vor cutremura, Câmpii se vor clătina Petrile se vor despica. Săracă străinătate, Cum eşti fără de dreptate! Incunjurând zările toate Eu de bine n’avui parţe — Şi de mic am pripăşjt Tot în streini am trăit. Nicăiri cât am umblat Odihnă n’am căpătat Vinea-mi dorul uneori Să mă sui la munţi cu flori, Să mă jeluesc cu dor, Să mai treacă de fiori. * De necaz şi de dor Eu gândeam că o să mor Şi întorse(i) ochii roată Şi vezu(i) eu lumea toată Pe de-asupra negura, Jos munţii cu .tabora, Văz şi raiul cel ceresc Şi eu tot trăesc şi necăjesc. Jelui-m’aş munţilor De doru părinţilor, Jelui-m’aş brazilor De doru fraţilor; . Jelui-m’aş florilor De doru surorilor; Jelui-m’aş, doamne cu jeale! Jelui-m’aş maicii meale! Jelui-m’aş la tot neamul meu La carinu sunt strein eu. CĂTANA Tu ti-i face mândro, bine Că mai sunt voinici ca mine. DRĂGUŢA Fie voinici toţi în rând, Dacă nu-i care mi’n gând; Fie voinici tot şireag, Dacă nu-i care mi-i drag. CĂTANA Ascultă-mă! Tu vezi prea bine Că nu mă pociu ţinea de tine, Că pe unde mă duc eu Nu-i deal, nici nu e părău; Nu-i nici hiricel de grâu Fără sânge pân’în brâu; Nu-i nici hiricel de iarbă, Fără sânge pân’în barbă; Caută-ţi ".altul, ţara-i mare, Dragostea noast’ stare n’are. Pe Mockesch soarta l-a dus şi prin Ţara-Românească, unde a trecut la 1870 şi a fost profesor şi funcţionar la C. F. R. Pela 1886 s’a întors în Ardeal, unde a murit, în 1890, în Sibiiu. Pe noi el ne-a iubit într’un timp în care chiar neamul lui ducea contra noastră ,un răsboiu social şi literar foarte dur. Iubirea l-a îndemnat să scrie şi i-a asigurat un locşor în istoria folklorului românesc. N. B. In Beweise fur dîe cel-tische Abstarnung der Walacken, Hermannstadt, 1867, p.7, Mâchesch culege şi versurile. ■ Strigă, strigă la fereastră Că nu-s fată că-s nevastă; Şi de când m’am măritat'1 Luat-am frică de bărbat; Prind un lemn şi sprgu-ţi capul, Gă bărbaţi-s răi ca' dracul. C,. BOaDAN-pUI^Â ) © BCU Cluj GÂNDIRE ■333 {NTERIORURI i Starul se lăsase ’ncet la geam Ca o geană pe un ochiu viclean . .. Şi pe tine nu te mai vedeam Nemişcată ’n perne pe divan ... Se lăsa amurgul ca un nor Şi creştea treptat tăcerea ’n casă .. . Se culcase ziua pe covor Obosită, somnoroasă ... Dar prin întunerec Tu te-ai furişat uşor la mine Ca înmlădierea unei ape, a Şi-am simfit tot mai aproape Patima cum vine Şi cum scurmă ’n mine ... Te-ai încolăcit de trupul meu ftamînd Ca o plantă suitoare Şi-am simţit vijelios crescînd Sîngele în mine ca o mare.. . Ochii noştri i-a închis deoda ă Mîna patimei... Murise ura Intr’un colţ de suflet zugrumată .. . Oura Iţi sorbia o lacrimă din gene Şi în noaptea care tot sporea alene Sinii albi şi plini Infloriau ca două cupe mici de crini. 11 Toată primăvara nouă şi albastră Ne-a intrat deodată ’n casă Să ne fure fericirea noastră Prin ferestre larg deschise Toată primăvara ne-a intrat în casă ... Soarele-şi topise Aurul în geamuri Şi rupîndu-şi suliţe prin ramuri Se’ntinsese’pe covorul vechiu şi pe divan... Şi în dimineaţa luminoasă Ce (urgea pe geam în casă Şi îmi înfloria odaia toată, Inîloriai şi tu, transfigurată Şi rîdeai ca apele de-argint Şi vorbiai cu vorbe ce nu mint Şi în ochii, cari oglindiau în ei Bucurii, Strălucia al apelor polei Şi albastrul din dmpii.. . Toată primăvara nouă şi albastră Biruind venea pe geam să fure Şi să ducă-aiure Fericirea noastră. ION SÂN-010R01U. HÂRTIA TIPĂRITĂ ŞI EFLORESCENTA LITERARĂ. Dacă e florescenţa literară s’ar măsura după numărul revistelor care apare sau al volumelor care se editează, niciodată literatura românească nu a cunoscut un moment mai caracteristic ca cel de astăzi. Odinioară — şi odinioară nu înseamnă timpuri prea îndepărtate —t pe vremea de glorie a „Semă-nătorului“, revistele apăreau cu mari greutăţi, învinse nu de calculul indrăsneţ al unui editor, ci de puterea de jertfă a unor scriitori; cari din modestele lor mijloace de existentă improvizau viata vremelnică a revistelor. Astăzi editorii se grăbesc să cucerească câteva nume de-o îndoelnică valoare în literatură, spre a lansa o publicaţie literară, sau spre a’şi alimenta editura. Condiţiile tehnice, condiţiile materiale de astăzi nu se pot compara cu cele din trecut. Editorii se străduiesc să stabilească legături cât mai trirtice cu scriitori, iar cititorilor să dea o satisfacţie gustului lor rafinat. Toate acestea trăsături caracteristice, nu desenează totuşi o mişcare literară ci mai mult o mişcare editorială. In „Comedia dragostei. Ibsen are o admirabilă remarcă: „Dacă vezi o armată în bivuac stând în corturi aliniate, cu armele strânse în piramidă, cu ofiţeri îmbrăcaţi în uniforme strălucitoare încinşi cu săbii, nu înseamnă totuşi că vezi o adunare de eroi, ci numai oamenii cari sunt îmbrăcaţi. în uniforme şi poartă arme“. Am putea spune acelaş lucru şi despre producţia noastră literară de astăzi: apar 10 revistelit erare — altele vor apărea; se tipăresc volume de proză şi de versuri, iar cele 10 reviste înregistrează cu o abundeţă spăimântă- toare versuri şi proză. Sunt manifestări adesea de corectă tehnică literară, cu inspiraţia disciplinată, până a fi anulată de tehnică. Lipseşte însă în toată productivitatea aceasta a tiparului, ceace dă relief şi unitate unei epoci: o ideologie nbuă unitară, năzuinţa de a înfiora cuvintele, imaginile, formele literare uzate cu o nouă viziune a vieţii, cu o nouă interpretare a infinitului, dând literaturii o noutate creiatcare. Chiar ritmul frazei capătă atunci;, o vigoare nouă, iar ideea dă ansamblului, o osatură puternică. Cu totul străină de marea ciocnire a idee-lor pe care o înregistrează vremea noastră, literatură actuală evoluiază în vidul unei perfecţii de formă, care nu poate da un nou conţinut sufletesc, nu poate stabili o nuanţă originală a sensibilităţii umane, nu poate fixa un nou punct de orientare a sufletelor noastre. Literatura înseamnă şi orientarea morală şi interpretare a vieţii, nu numai arabescuri de linii şi- jocuri de lumină, culoare sau imagini. Literatura noastră intrată adânc în Sfera de influenţă a literatul ii franceze, urmează cu exactitate evoluţia cea nouă a acesteea care are linie elegantă, culoare, bogăţie ,şi noutate de imagiuni, dar nu are idei. Această lipsă de ideie, ar putea explica în mare parte lipsa prozatorilor şi abundenţa poeziei. Se inovează în formulele de artă, nu se inovează în cugetarea artistică, o desvoltare şi o perfecţie a telmicei, nu o desvoltare a gândirii. Intrun Studiu (La poezie d’au-jourd’hui — Un nouvelfetat d’inteli-gence) — Jean Epstein face următoarea justă constatare: „Metafora a fost întodeauna jumătatea o poezie, dar niciodată n’a fost întrebuinţată, în afară de Mallarme, în cantităţi aşa de industriale.“ Abiiitatea de a utiliza imagini de a reduce poezia la coloare, lăsând ritmul versului mai mult ca un. simplu obiceiu tradiţional, în loc de a fi o formă impusă de conţinutul sufletesc al operii, dă producţiei poetice aspectul unei improvizaţii de meşteşugar. In mare parte se explică această scădere a poeziei şi prin brusca schimbare a Condiţiilor de manifestare a literaturii în genere. Revistele nu se adresează unei minorităţi pasionate pentru artă, astăzi în locul unei afirmări de principiu, de noui crezuri literare, avem o nebună întrecere de tiraje, Revistele urmează aceleaşi drumuri ca şi ziarele organizate în aceleaşi © BCU m condifii financiare, fatal au acelaşi criterii de valorificare şi frebue să satisfacă similare necesităţi, redacţionale. Aproape la toate revistele literare ceace uneşte' pe scriitori, nu este o comună concepţie de artă, un "ideal de viaţă împărtăşit, o năzuinţă/ care însufleţeşte şi scrisul şi străduinţele celor grupaţi în jurul revistii. Aceiaşi poeţi, aceiaşi prozatori îi găseşti în paginile tuturor revistelor In afară de micile diferenţi de tipar şi de titlu, nu există nici o deosebire între reviste. Un fel de armistiţiu steril domneşte între reviste. Literaţii se bucură, căci nu sunt supuşi greutăţii nemăsurate să se înregimenteze, suportând cu pasiune riscurile şi asperităţile unui răsboiu literar. E mai puţină laşitate decât s’ar putea bănui şi mai mult spirit practic decât s’ar crede. O înregimentare presupune o credinţă statornică, intransigentă, iar orice credinţă care pecetlueşte nu numai gândurile dar întreaga personalitate, provoacă acea admirabilă pasiune de afirmare care dă epocelor literare o splendidă impulsiune creiatoare. Revistele noastre literare în loc să fie bastioane de luptă sunt numai magazine de desfacere, în loc de punctele luminoase de orientare sunt răspântii de confuzii. Ele nu impun gusturi noui, nu stabilesc valori noui, nu precizează concepţii noui în artă, ci înregistrează la întâmplare, fără unitate ca şi ziarele faptele diverse, ceace poate mulţumi un minimum de simţ critic. Nestabilind disciplinî, revistele cultiva cu perzistenţă anarhia gustului în literatură. Dealtfel aceste constatări le face şi un scritor Ion Sân Giorgiu (Dezorientare literară „Flacăra14 No 1): „Literatura celor tineri e în plină „anarhie. Talentele se sbat în „neputinţă de a-şi creia un drum „Pe de o parte banalitatea, pe „de alta preţiozitatea stilului, înă-„buşă isbucnirile lor.44 D. Ion Sân Giorgiu atribue aceasta anarhie lipsei unui control critic. „Literatura noastră trece printr’o „epocă de dezorientare. Nu e o „criză, căci talente noui şi promiţătoare au apărut destule în „ultimii ani, ci e o lipsă de control autorizat, care se simte „din ce în ce mai mult. Şi mai departe: „Dacă literaturile bătrâne au „nevoe de autorităţi critice consacrate, care să grupeze talen- G And f REA IN NOAPTEA SFÂNTULUI ANDREI In noaptea sfântului Andrei, Strigoii scormonesc pământul. 7 In noaptea-aceia ’ţi-aminteşti ? Făcutu-ne-am noi jurământul. In sobă se stinsese focul. Şi ’n geamurile de cleştar, Zăpada aşternea ferege Şi crăngi cu florile de var. In noaptea-aceia ’ţi povestisem, Poveşti cu stafii şf strigoi Şi când bătuse miezul nopţii, Ne-înspăimântarăm amândoi. Şi-atunci mi-ai strâns cu teamă mâna, Uitându-te în ochii mei, Tu mi-ai şoptit cu-atâta groază! „E noaptea sfântului Andrei." Părea că’n jurul casei noastre Se’nvârt tot stafii şi strigoi, Noroc că pe ia uşi făcusem, De seara, cruci de usturoi. Şi crivăţul, mugea de frig. Prin horn câte-o aripă’şi lasă. Ar fi pătruns, dar se temea Pe caldul dragostei din casă. Am adormit cam supăraţi Căci m'ai certat „că-î ceasul trei." Dar cât de veseli ne-am trezit, In ziua sfântului AndreiII C. KIRICUTZĂ. „tele disparate şi să le indice drumul pe care trebue să meargă, „Cu atât mai mult literaturile ti-„nere, în cari influenţele străine „sunt mai puternice, în care talentele se poţ afirma mai uşor, „au nevpe de un îndrumător.44 E o cerere formală de creiârea unui tutorat literar sub forma unui critic — comandant care să conducă trupa de poeţi şi prozatori aşezaţi pe căprarii, în pasul de paradă a nnei splendide defilări de mediocritate corectă şi strălucitoare. Nu se cere precizări de fronturi şi fălfăier^ denoui credinţe, se cere tu-tore-literar, critic aspru care să de-ciarnă note şi brevete de talent. Pe noi ne plictiseşte mersul cadenţat şi ţinuta corectă a batalioanelor de paradă, noi avem în minte viziunea măreaţă în tragica ei simplitate; a grupurilor neregulate de ostaşi care se întorc dela eroica frământare a luptelor, având în neorânduiala rândurilor o disciplină mai înaltă, invizibilă, disciplină morală pe care le-a ficsat-o credinţa^ ce i-a mânat la luptă şi care .i-a făcut să arunce zarul morţii. Se cere „o centralizare a■ tuturor talentelor sub un singur steag de luptă", dar nu ni se spune ce-ar trebui să reprezinte, acel steag, şi care ar fi obiectivul luptei. Nu un singur steag, ci cât mai multe, dar fiecare steag să reprezinte o năzuinţă, o credinţă, o idee. Avem nevoe, în locul pacifismului negustoresc în literatură, de reliefări de fronturi, de învălmăşeli de forţe, de violente ciocniri de idealuri. Un singur steag, o singură năzuinţă, o singură credinţă, câtă monotonie şi ce cumplită mediocritate. , Dacă cineva ar întreba ce idee nouă să grupeze străduinţele literare, îi răspund: indiferent de idee, numai să fie, una dominantă în orice grup’ o idee forţă de coheziune şi de afirmare. Nu se poate îngădui în epoca aceasta, când omenirea oscilează tragic între ordinea romană şi dezordinea slavă, între relismuî roman şi misticismul slav, între tradiţie şi revoluţie, literatura noastră să rămână simplu joc de imagiuni sau de culoare. Nu formula veche a lui Gherea „Artă socială44 ci: artă umană. E eflorescenţa literară nu se măsoară după vagoanele şi kilogramele de hârtie tipărită, de hârtie acoperită cu versuri sau proză, eflor'fes-cenţa literară, se măsoară după no-uile lumini, aruncate de oamenii gândurilor pe drumurile umanităţii, pe drumurile ce se pierd în negurile viitorului... , Nu ne trebue critici învestiţi cu puteri poliţiste, ci scriitori care să gândească, să arunce unei lumi dezorientate, lumina nouilor idealuri. Şi pentru aceasta se cere ceva mai mult decât talent: o idee. PAMFIL ŞEICARU © BCU Cluj QANDiREa\ CĂLĂTORII IN ŢARA POEZIEI. Dulcile piersici din livada părintească. In pinetul dela Sati Rossore şz de-alungut ţărmurilor Serchiului unde s’au născut cele mai frumoase „laude" ale lui Gabriele D’Annunzio. O scară ingenuă, Estetica pendant-ului. Al patrulea capitol dintr’o , carte ce va apare în curând în italieneşte. * Dimineafa asta, — poate fiindcă m’am trezit cu gândul la nişte piersici dulci pe care în Abruzzo, în livada părintească, eram obicinuit să le mănânc abia sculat, sau mulţumită aminitirilor clasice a Banchetului platonic, Violette-lov lui Lipparini şi Poemelor conviviale pascoliene la care am cugetat aseară cu neştearsă dulceaţă; — sunt ademenit să fac o preumblare dan-nunziană pe care poate n’am s’o mai pot face în condiţii mai bune şi în mai fericite dispozitiuni sufleteşti. Ba încă o preumblare pe negândite, pentru care nu e de trebuinţă o prea mare provizie de melancolie. E de ajuns aceia care-mi vine dhi amintirea livezii părinteşti şi dela acele dulci piersici, pe care niciodată poate n’am să le mai gust, ca atunci când eu însu-mi călare pe o cracă re rupeam dintre frunze îmbrobonate încă de rouă. Dar... să nu mai vorbim. Şi, pentru a nu cădea în patetic, să ne silim a întrebuinţa un stil obiectiv, strâns, telegrafic, numai lucruri şi idei. Spre pildă, aşa: * s Cele mai frumoase poezii ale lui Gabriele D’Annunzio (necunoscute parizienilor care au născocit basmul naşterii Poetului într’o barcă de pescar pe o noapte de furtună!) sunt: . 8 ... 1. Moartea Cerbului [La Morte del Cervo] , 2. Ploaia în Pinet £La pioggia nel Pineto] 3. Versilia Alţii mai adaogă: L’otre, Uridul na, In morte di un distruttore. Dar din, punctul de vedere ai poeziei pure, poate. Versilia e cea mai universală. Intr’o antologie minimă a liricei dannunziene ar trebui poate să.între şi L’Onda si Alle parole care dovedesc tehnica magistrală a bunului meşteşugar, şi — dacă n’ar fi o reluare mai puţin izbutită a Ploii în pinet — Lună nouă de Septembrie (Novilunio di- Settem-bre). Oricum astea" sunt poeziile (din Laude) care-mi plac mai mult, acelea pe care le recitesc mai des şi mai cu drag. * ' Dannunzienii nu mi-ar ierta că am trecut cu vederea sonetele Oraşelor Tăcerii (Le Cittâ del Si-lenzio), dar eu urăsc istoria Artelor şi, în genere, estetismul fals din toată opera dannunziană, cum urăsc bunăoară Le tys rouge şi toate aşa zisele nuvele (italiene sau neitaliene!) de reclădire a mediilor şi epocelor istorice care alcătuesc, o parte aşa de mare din opera lui Anatole France (Le puits de Sainte Clare-Messer Guido Caualcanti — Le foyeux Buffalmacco, La dame de Verone-Gallion . . .); şi, în genere, toată această literatură de reconstrucţiuni istorico-artistice înţelegând aci — fireşte — şi pe Salammbo, a lui Flaubert, dela care pornesc toate şi care este poate singura operă, sinceră de acest gen. Se vede treaba unde sunt eu (nefericitul!) profesor şi (cum a descoperit acum .de curând un scriitor dela Adevărul Uter ar) profesorii care fac liter tuiă scriu naiv 355 şi cald; vorba e că urăsc acest soi de literatura şi o urăsc tocmai fiindcă mi se pare rafinată şi rece, falsă, nesinceră, datorită numai şi numai dorinţei de a da probe de iscusinţă stilistică devenită scop în sine însăşi. Deaceia dintre cele trei cărţi catalane primite în dar acum câte-va zile dela prietenul Estelrich, singura pe care n’am putut s’o citesc a fost un roman. . . babilo-nez (Babilonia, după cât se vede,, e la modă, dar aduce cu sine £> re ceva comun cu Versilia, cu Versilia care şi ea este informă (din punct de vedere poetic) mai ales la sfârşit şi, ici şi co o, cânţec pur. Nu mă hotăresc însă a-i schimba locul. E ceva obscur, subconştient care mă vesteşte că această poezie nu e poezie; e muzică şi prin aceia ese din regulele artei cunoscute mie. Şi acebş subconştient îmi spune că, atunci când un poet, zicând că ne dă poezie, ne dă muzică, poetul nu e sincer, ne’nşeală, se’nş.alâ poate pe sine însuşi. Şi atunci toată, poezia are un anume sunet de monedă falsă din care pricină criticul încearcă o anume neîncredere greu de documentat, de legitimat, dar de care nu reuşeşte totuşi să se elibereze. * No 4. L’Otre. Foarte importantă pemru concepţia de viaţă a. lui D’Annunzio. E aci un element filozofic nu totdeauna trecut, prin sensibilitatea poetului şi devenit sentiment, pasiune. Burduful a conţinut tot ce e cu putinţă să pui într’un burduf: apă, lapte, vin, untdelemn, sânge omenesc, suflul zeului. Pan şi toate aceste lucruri le-a conţinut c An Dl REA în toate generaţiile lor, le-a conţinut pure întâi şi amestecate apoi. E vesel de asta. E vesel că le-a conţinut pure şi e vesel că le-a conţinut amestecate. Vrea să moară într’o ultimă încercare .< fărâmată de forţa vinului spumegător. Vrea să moară din exces de viaţă. E în această poezie toată experienţa vieţii. Dar ici şi colo se simte prea mult: Molto contenni, puro o adulterato. II falso e il vero son le foglie alterne a’un ramoscello: il savio non discerne l’una dall’altra, l’un dall’altro lato. încolo aminteşte ca putere plastică, statuaria diferitei Dr epizcduri din La Morte del Cervo. Are frumuseţi divine, strofe de neuitat. Dar poezia pură e subordonată unei idei extra-poetice. E o poezie cu teză. Şi deaceia am pus-o după cele ce preced. * No 5. In morte di un distruttore. Acelaş defect încă şi mai accentuat şi mai evident. Distrugătorul e Frederic Nitzsche. Prima parte e o expunere a teoriilor Maestrului. Divină, poetică, puternică, colorată expunere de care s’ar îi bucurat mult în inima sa dacă ar fi putut s’o citească, el care avea un sentiment aşa de divin al formei şi era la timpul şi locul lui, poet foarte mare şi el. Dar frumoasă oricât poftiţi prima parte a poeziei nu e pentru asta mai puţin expunere de idei filozofice. Frumuseţea acestei ode consistă în ritmul amplu, solemn, turburător. Orice strofă e o undă de mare în furtună şi ritmul e bogat şi repede ca acel ăl unei uriaşe cascade. Poetul îşi propune să scrie pentru barbarul enorm care ridică din nou zeii senini din Elada pe porţile vaste ale Viitorului o odă amplă, cu sborul larg, măsurată la suflul mării. Şi o scrie pentru gloria sa. Nimeni nu va putea vre-odată să caracterizeze această odă mai bine decât însuşi poetul a făcut-o- E o odă misurata al respir o del mare. In această propunere înfăptuită de poet consistă tot preţul acestei poezii care are toată nobleţea solemnitatea şi gravitatea tristă fi unei ode funebre. Ceva cam ca marşul funebru din Eroica lui Beethowen. Adăoga-voi că D’Annunzio trăeşte filozofia lui Nietzsche, că prin urmare ea nu-i este străină, indiferentă, că adesea devine patimă, geamăt, aspiraţie, exaltare a sufletul poetului şi se preschimbă deci în înaltă şi curată poezie. Dar tiu totdeauna. Şi asta © BCU GÂNDIREA 339 îndreptăţeşte locul pe care i-am dat în scara mea. ’ ' * ' No 6. L’Onda. Pur joc de cuvinte. Cu vorbele poetul urmăreşte formele nesfârşite a celei mai mobile dintre lucruri: unda marină. Nimic nu mai e de aci încolo cu neputinţă pentru Maestrul cunoscător al celor mai adânci secrete ale artei sale. Poezie de pus alături de pagina din L’Innocente unde se descrie cântecul privighetoarei, Dar acolo avusese un predecesor în Maupassant (Une pârtie de campagne) şi poate în Marino (din Adone), aci este fel, numai el, şi nu are alt maestru decât pe sine însuşi, Altra onda s’alza nel suo nascimento piu lene che ventre verginalet Palpita, sale . si gonfia, s’incurva, s’alluma, propende. 11 dorso ampio splende come cristallo; la cima leggiera s’arruffa come criniera nivea di cavallo. II vento la scavezza. L’onda si spezza, precipita nel cavo dai solco sonora: spumeggia biancheggia ' s’infiora, odora travolge la cuota, . . trae l’alga e l’ulva; s’allunga, rotola, galoppa; intoppa in altra cui ’l vento die tempra diversa; l’avversa l’assalta, la sormonta vi si mesce, s’accresce. însuşi poetul conchide prin a recunoaşte că n’a făcut altceva decât la lode della sua strofe lunga. No 7. Alle parole. Fragment din Laus vitae. începe: O parole, mitica forza della stirpe fertile in opre e acerima in armi per entro alle fortune degli evi fermata in sillabe eterne rivendicarvi' io seppi nella vostra vergine gloria! Io vi trassi con mano casta e robusta dai gorgo della prima origine, frescht come le corolle del mare ‘ . , contrăttili che il novo lume. indici bilmente colora. Io vi dişpozi nei modi ■ dell’arte, cosi che la vita vostra rivelo le segrete rădici, le innumeri fibre che legano tutfa la stirpe alia Natura sonora. ' Am sărit trei sau patru versuri care nu-mi plac. Cele care exprimă dispreţul pentru la labbra pestilenţi d’uiceri tetre sau pentru le balbuzie senile ale scriitorilor de duzină, care le întrebuinţează fără să le ’nţeleagă valoarea sau le corup sensul. Materie antipoetică pe care am izgonit-o din textul mai apropiat de poezie. Dar în genere întreg fragmentul e de o frumuşeţe inferioară, de reflex; mai mult frumuseţea morală decât poetică a artistului adorator de materie bună pe care o prelucrează cu talentul său. Nu mai mult de atât. Adoraţie ce priveşte în fond pe artist iar nu pe cetitor. Noi admirăm statua şi nu ne preocupăm prea mult de materia din care e făcută, nici de instrumentele întrebuinţate de sculptor. Asta ne interesează pe planul al doilea. Ceiace ne interesează e statua şi faţă de ea uităm bucuroşi materia, instrumentele şi chiar artistul. A atrage atenţia noastră asupra instrumentelor cu care statua a fost executată, asupra materiei din care a fost făcută; este, vorbind în artişti, lucru de prost gust. A cânta apoi laudele instrumentelor şi materiei şi iscusinţii artistului, poate fi interesant, frumos moralmente întrucât mărturiseşte de seriozitatea technică a bunului meşteşugar; dar nu e artă. Aşa cuget eu şi deaceia am clasificat inferior Undei acest fragment din Laus Vitae■ No 8. Undulna. Repetiţie sau încercare anterioară Versiliei. Cam obscură pe ici pe colo. Undulna e nimfa săratei unde marine, irizată şi străvezie ca stelele de mare şi meduzele. Aceiaşi inspiraţie (intuiţie) transportată dela mare la uscat, din undă în arbor, a dat capod opera sa în Versilia. Capod’opera reprezintă culmea arcului. De la care pornind de-o parte sau de alta cobori. . * ■ No 9. Nouiliinio di Settembre. Dublet al Ploaiei în pinet. înainte de capod’operă e imperfectul, tentativa; apoi: repetiţia sau decadenţa. Mă întreb dacă privitor la Undulna şi la Novilunio di Set-lembre nu mă las prea preocupat de acest amănunt teoretic al perfectei expresiuni, al unei intuiţii artistice, care se întâmplă numai odată. în orice chip aceste poezii nu'sunt decât pendants, dublete. Şi în orice pereche de pendants capod’opera nu poate fi decât una. Estetica pendantului e o estetică relativă, decorativă, mai mult. Iţi place după La Liberta (a lui Meta-stasio) să citeşte Palinodia; îţi place după oda Al l'amica risanata (a lui Foscolo) să citeşte pe cealaltă , Per Luigia Pallavicino caduta da cavallo; şi-ţi place după La Tenta-zione di S. Antonio (a lui Morelli) să vezi Cristo nel deserto al ace-luiaş autor; dar în realitate plăcerea constă în compararea capod’ope-rei cu ceva foarte asemănător dar mai puţin reuşit sau constă în plăcerea decorativă a simetriei, prin care, îndreptul unui tablou ce ne place, dorim să punem în salonul nostru un altul care să aducă măcar în parte cu el prin inspiraţia şi tonalitatea culoarei. * în asta constă după mine aceia > ce numesc eu lesfhetique des pendants. * Dar sunt obosit de a fi străbătut atâta vreme această regiune D’An-nunziană. Voi reveni cu siguranţă altă dată pentru a mă opri îa , Canto novo (care e aproape tot poezie pură) şi la câteuna din Elegie Romane,' când voi avea chef. De astă dată sunt mulţumit că am aruncat pe hârtie aceste fugare impresii ale mele. Qui scribit bis legit şi ceiace interesează mai mult limpezeşte ideile. RAMIRO ORTIZ. Clarte Directeur: Henri Barbusse, Redacţia şi administraţi : 16 Rue Jaques-Cailot (6; Paris. Abonamente pentru străinătate un en 30 >r. examp'arul 1 fr. 50. © BCU 340 GÂNDIREA PE DRUMUL GLORIEI. \ fim pătruns în orăşelul acela tre ei. Păreau că au de gând să basarabean într’un ămurg liniştit de ne spună multe de tot, dacă nu ianiîarie. Compania în nainta agale ne-am fi grăbit să cerem găzduirea, pe covoarele mari, roşii, pe care fim aşezat posturile, am pregătit ni Ie întindea dinnaintea paşilor schimburile şi am început încu-soareie muribund. Cu armele, cu artiruitul. Operaţiunea d|n urmă a feţele pătate de sângele asfirsţitu- durat poate mai bine de trei cea-iui, compania noastră, distramată suri, spre nemulţumirea tâlma-de oboseală părea o ceată de săi ciului, care de data asta ne asigura batecl pripăşiţi după predă Ţipenie îndurerat că n’au ştiut din timp, de om pe uliţele pustii. Casele căci altfel... \ mici şi murdare rămâneau oaroe, M’am pomenit în casa unei ji-cu obloanele lor lăsate, ca nişte dauce înnalte, brune cu pielea pleoape nespălate de mult. Arare albă palidă» cu ochii cenuşii. Pă-ori nî se părea că surprindem rea singură în casă. £tia româ-• re-o mişcare de după un dos de neşfe nu tocmai stricat, dar abia poartă, ici, colo, câte un oblon bâiguia şi se uita ia noi cu o prosnea grăbit la apropierea noa groază de moarte. Mici nu îndrăz-stră. nea să-mi privească ordonanţa, un Tocmai gândeam să scoatem pe viăşgan ca muntele, care-mi des-cineva afară, să ne dea lămuriri; făcea bagajele şi-mi pregătea câr.d ia un colţ de stradă ne eşi masa, * înnainte comitetul. Comitetul era Ovreica stătea tocmai în colţul compus din cinci persoane, cpre celâlalt aI camerei. De câte ori nu-şt luau ochit din pamant. Era unu| d>n noj făcea vre o mişcare cam sdrenţuros comitetul şi tre- într’aco o, ea îşi târşea uşor pici-mura ca var^a. Abia înţelegeam ce orul spre uşa fund^ vorbea. Totuşi puturăm afla că • începui sâ ma plimb prjn ca. suntem într un târg de ovrei; că merâ. întâi într’un colţ apoi, în-ei n au făcut n ci un râu ar- tr'altul; în urmă o luai spre ea. matei noastre; că ne iubesc foarte Jmi urmări primele mişcări cu mult ţara; că nu pot suferi pe ochii hoibaţi. Când îmi făcui drum bolşevici; că ar fi păcat de le-am da spre dânsa se agită deodată dis* vr-o pedeapsă; că nu se ştiu vino- perată pe loc. £idum nu avu timp vaţi cu nimic; că ni primesc cu- sg ja vre.0 hotărâre îmi zimbi cea mai mare bucurie ; că ştiau dulceag. (Jn zâmbet fricos, neobiş-că avem să venim; că ne aşteptau nujt de comic, încă de dimineaţa; că se mtris- ,Mi*a plăcut totdeauna să mă taseră cu toţii gând nd că n avem joc cu spaima omenească, atunci să venim; că ei sunt cei mai buni când mi-a fost în putere. Poate amici ai noştri şi că sunt siguri tocmai, pentru-că şi ei i-a plăcut că n avem să le facem nimic. $â se joace atâta cu mine. Mă Vorbeau cu toţii deodată. O bi oprii deci lângă ovreică, privind-o zară hărmălaie rusească, jidovească cu gravitate. Ea păli; zâmbetul îi şi moldovenească. Ni le tălmăcea pe îngheţă pe buze. Bâgai însă de graiul nostru, ceh mai curăţel din- seamă, că e şi mai bine făcută decât mi se păruse la început. Fără a schimba expresia feţei, începui s’o măsor de jos în sus. Ochii îmi întârziâră fără să vreau pe şoldurile frumos arcuite. Apoi pe lidicătura tremurătoare a sâni-ior, aie căror contururi se ghiceau uşor sub violetul bluzei subţiri. Ea îmi urmărea îngrijorată linia privire]. Faţa i se încinse ca şi când tot sângele i s’ar fi revărsat sub pieliţa obrajilor. Dar nu făcu nici cea mai neînsemnată m nă de râsvrăfire. Din potrivă; mi se păru că ochii i-se luminează şi zâmbetul îi apăru din nou pe buze. On zâmbet mai îndrăzneţ, mai provo-cător. Ce- întorsătură? Eu n’avu-sesem de gând decât s’o uimesc puţin. Ordonanţa eşi afară. întinsei uşor mâna şi i apucai mijlocui. Ea se înclină molatec spre dreapta şi ochii i se închiseră alene. Ce fericire mă aştepta în casa asta! Era pentru prima oară, când binecuvântam râsboiul. Ordonanţa întră şi eu îmi retrăsei mâna. O poftii la masă, se aşeză, dar nu se atinse de bucate. Îmi mărturisi că se temeau de venirea noastră ; se aşteptau sâ-i măcelărim. . , Protestai indignat. Prinseseră gust de vorbă. îi spusei că armata noastră nu-i ca cea rusească. Moi suntem foarte civilizaţi. Noi respectăm populaţia civilă. Atât timp cât populaţia nu ne atacă, noi n’avem nimic cu ea. Orice abuz e aspru pedepsit. Ea dădea din cap, neîncrezătoare. 1 — Reclamă, pârăşte dumneata pe-un soldat —• ce soldat? — pe un ofiţer, că ţi-a făcut ceva râu. Să vezi pedeapsă,. Avem ordina foarte severe .. >. ■ Ea zâmbea cu aceiaşi neîncredere. Lucrul ăsta mă necăjea. Tre buia înlăturată ori ce îndoială asupra armatei noastre. Trebuia să câştigăm încrederea poporului. Aveam ordin, Şi trebuia să apar cu totul, sub o altăiumină în ochii jidoavcei. — in satul unde am poposit astă noapte, un soldat a furat o gâscă. Ei bine, a fost aspru . .... a fost .. un altul a .,. De fapt nu ştiam dacă se petrecuse ceva în satul dnde poposisem noaptea trecută. Mă gândeam însă că exemplele sunt mai puternice decât asigurările. — Un altui a’bătut pe-un localnic ... © BCU GÂNDIRE A IOANA.j In curtea de culoarea*mării râde~*o fată\slutâ\ şi vântul îi prinde rochia ’n scaeţi şi cucută; aerul e sărat şi foarte vechi gardul pe unde câte o vită de var murdar pătrunde. Biserica; plină de bălărie şi de somnul bufniţelor târzii cu ochii solzi de zale deschişi în visul de zi; şi târcoale de IV ie ci, pocale Inverse, peste mormintele şterse, duc putrede umbre întinse printre făcliile stinse. Fata care nu ştie citi fata cu rochia murdară, plânge pe mormintele pustii chiamă păsări galbene din vară. Fată cu ochii cum sânt vopsite şopăriele scoală-te depe lespezi da-te unde curg gârlele , viaţa să-ţi lepezi. Ziua te latră câinii şi te rup copiii; şi te-ascunzi când seara vine şi te prind oamenii ’n spini, şi ţi dau cioburi cu lumini, şi se duc şi râd de tine. 1916. /. VINE A — Oi, oi, oi... — Dar, ştii ce a păţit? Nu ştii? h fost bătut la sânge. - Oi,' oi, oi... — Nu, să nu-ţi închipui acum că noi ne batem toaiă ziua. La noi în armată nu merge bătaia. Totuşi, uneori... pe înfundate... — Oi, oi, oi... — Oştirea noastră e cu totul altfel. Uite, eu sunt ofiţer. Du-te dumneata la colonel mâine dimineaţă şi spune-i că ţi-am făcut vre-un tău. Să vezi ce pat... Ovreica mă privea cu ochii minunaţi dela început. Îmi răspunse abia întru târziu, duoă ce-i ţinui aproape un discurs. Şi după sigu- ranţa glasului, cunoscui că i a trecut frica. Tresării de plăcere: o câştigasem. — fttunce, zise ovreică, dumneavoastră sunteţi cldlizaţi... » — Păi sigur frate. — Dumneavoastră nu împuşcaţi pe oameni. — Da fireşte... —Şi nu le furaţi vitele. — Cum să se poată... — Şi nu ...silniciţi femeile... — ...Da fireş... adică cum? Sigur că nu le siluim ... dar... numai aşa... dacă vreau ele ...dar încolo, la noi nu se pomeneşte... — Dumnezeu să vă ţie... Bietul- ftvrum, c^nd va afla... ... —■ flvrum? Care ftvrum? — Blrbatu-meu. E acum !a Chi-şinău; vine peste trei-patru zile... când va afla el, că nevasta lui n’a păţit nimic... — Mda. .. Irs schimb noi ofiţerii ăştia români... avem alte mijloace .., înţelegi... pentru femei... — Noi,., nu Ie siluim ... noi... înţelegi... le captivăm ... noi... înielegi. nu-i aşa... Ovreica mă privi foarte nelămurit. Totuşi înclină din cap afirmativ. — Mă examinează, gândii. Şi cum ordonanţa eşi afară cu tacâmurile, îi apucai uşor mâna. Ea şi-o retrase însă brusc şi ochii îşi măriră iarăşi orbita. Ne ridicarăm exact în acelaş timp. Dar până să ocolesc masa ea şl făcuse trei paşi, de-andăratelea ... O ajunsei dintr'o săritură; îi apucai braţele. ' , Eu... femee cinstită... O atrăsei spre mine, Vrând s’o sărut... — Eu spui la domnul comandant.. . Buzele o atinseră uşor pe bărbie. Ea se smuci speriată şi înainte ca sâ-mî iau seama, îmi scăpă din mână. Trânti cu putere uşa camerei din fund şi-0 auzii împingând drugul. Mă năpădi mânia. Eram gata să mă năpustesc cu pumnii în uşă, ca un titan ce mă simţeam, când întorsei capul speriat. Chiar în acelaş timp cineva se mişcase hotărât într’un colţ, gata să ml atace Mă liniştii repede. Era imaginea mea din oglinda cea mare a dulapului. Când mă văzui cu ochii rătăciţi şi cu păru! răvăşit ca un sălbatec, şovăii. flpoî zâmbii voinicos. In urmă mi-adusei aminte de principiile mele, umanitare, ‘de care faceam atâta caz. Era pentru întâia dată când mă găseam în contradicţie cu ele. Ce caraghioslâcl Ce dracu m’apucaîe? fim stat mult în faţa oglinzii. Poate m'aş fi mulţumit cu reflexiu-nile mele auto-ironice, dacă din camera vecină n’ar fi ’ venit un sgomot ciudat: un făşâit urmat de o cădere uşoară că şi când cineva ar fi aruncat un vestmâht dela distanţă. Idea ci jidanca mea se desbracă, măînfioră; imaginea corpului ci alb mat, par’că-mi strepezi sufletul. Începui să tremur şi mă privii din nou în oglindă. De astă-dată rânjeam, eurn nu mi-aş © BCU 342 fi închipuit că ştiu sâ rânjesc. Era cu neputinţă să mai dau înnapoi, Tot sunt un păcătos,.. Şi buzele mi se lărgiră şi mai mult privind ia celalalt eu; mă aşteptam să prind în expresia figu-rei sale un semn de aprobare, de încurajare. Văzui că el avea aceiaşi părere despre sine, ca şi mine. Râserăm deci reciproc cu resemnată încuviinţare.. Mă apropiai pe. uşă şi prinsei ş’o sgudui. — Deschide sau sparg 1 Începui că strig cu o energie, care mă făcea să râd. Dinnăuntru îmi răspundea o voce plângătoare. Cin moment tăria glasului mi se muie; dar îmi reveni repede cu forte superioare. Isbii cu piciorul. Ş’atunci un plâns sguduitor, o isbucnire puternică de suspine, urmata de*un fel de bocet prelung, dureros, cobitor, mă opri ca prin farmec. — Săraca de ea! îmi amintii de familia mea în mâinile vrăşmaşului. — Innainte, îmi comandai însă, Ca un brav războinic. Şi piciorul sgudui din npu uşa din ţâţâni Drugul pocni. L’a deschis ea sau lovitura piciorului meu? Mă năpustii înlâuntru. Era întunerec. Mă pregăteam si examinez precaut împrejuru-mî, căci răsboluî rhă învăţare să-mi comit vitejîila cu precauţie, Din fund, din spre dreapta auzii suspine. Acolo, între cele două pete spălăcite ale ferestrelor, pe fundul negru al păretelui, distinsei albeaţa cearceafurilor unui pat. Şi încordându-mi ochii îi recunoscui siluetă orientală, ameste-cându-se într’un maldăr de perine. Mă apropiai şi-i înnăbuşii suspinele cu un sărut După un ceas o întrebai: —- E, nu puteai să-mi dai dramul dela început? — Vream să văd, sunteţi tot ca Ruşii ? - • A doua zi la popotă ne poves. team aventurile din ajun. Nu mă puteam lăuda c’am fost singurul erou dintre oficeri. Apoi din com-vorbirile avute cu soldaţii, con tatai că mai mult de trei sferturi ţrecuseră prin peripeţii la fel. Şi nu ştiu cum, pârcă mă cuprinse o înduioşare faţă de târgul întreg, de evreii încărliontaţi, de bătrânele cu priviri bănuitoare, de cele tinere, care se lăsau desfrâului cu resem-nerea supusului. Peste o lună primirăm ordin de plecare. Ii spusei Rebeeei mele cu care aveam acum întâlniri mai rarea din cauza întoarcere! lui Avram Ochii î se luminară. — Tu glumeşti cu mine, hot.., — Nu glumesc dragă. Mâine scapi de mine negreşit! După amiază ordonanţa începu să mi pregătească bagajul. Surprinsei, pe Rebeca, urmiărindu-1 eu aceiaşi ochi spăimăntaţi, cu cari ne privise în noaptea dintâi Când mă văzu, fmi căzu la piept plângând copilăreşte. __ Tu pleci, tu pled, tu nu m’ai minţit! De ce pleci? Stai! Când mai vii... Când a doua zi la prânz, poposirăm la doisprezece chilometri de tărguşorul ovreiesc, fără sâ vreau auzii după un tufiş o frân tură de convorbire intre doi gradaţi. — Mă, mare jale am lăsat... Ştii ce mi zicea a mea ? Aci îşi pîtăgâi vocea: „La voi dulci şi-scumpi... Ruşi scârboşi.* Uite parcă o aud: plângea şi-mi spunea. Mă şi cănd am luat-o întâi în braţe; tipa şi mă blestema pe limba ei, de să ia casa în sus, nu altceva... Mă, şi nu cred să le fi făcut Ruşii mai râu... Ţignalele începură să ţipe. Rândurile se strângeau, Comenzile răsunau scurt. Porneam înalte pe drumul gloriei... G1B. 1. MJHÂESCU. Choses de Theâtre cahiers mensuels de notes, d'etudes et de recherches thiâtrales. fldmirablă revistă pariziană de teatru, ' sub direcţia compatriotului: Matei Rusu . Redacţia, administraţia. 104-faubourg Saint-Honore 104 Paris. Exemplarul 2.50 fr.. abonamentul în străinătate, ediţie obicinuita 25 fr., ediţie de lux 60. fr. anual. GÂNDIREA CU PRILEJUL MORŢII LUI KOROUENKO. Aeura patru ani, când armatele Rusiei se sfărâmau în Moldova, iar ofiţerii fără grade şi cu epoleţii smulşi, îşi vindeau caii pentru a aduna rublele ce aveau să plătească drumul până acasă; am cunoscut un potporucic, uscăţiv, cu ochii de mongol şi cu graiul nervos,, care era vâr cu Leonida Andreef. Ca şi acum zăpada oblonise ferestrele, crivăţul nu se potolise de câteva săptămâni; şi prizonieri în casă în fata ceştilor de ceaiu deşertate după obiceiul pravoslavnicei Rusii până la al doisprezecelea rând; am as cultat multe nopţi, povestiri minunate. Potporucicui mă uimea. Vorbea despre cel care scrisese ; Râsul roşu, spionul, povesteacelor şapte spânzuraţi, gândirea ori Jugul răsboiului, cu nepăsare ca despre un muritor de rând, cu slăbiciuni mărunte şi adeseori ridicole. Fuseseră tovarăşi de copilărie, se bătuseră împreună, aruncaseră, amândoi Cu pietre în ceştiie stâlpilor de telefon ; aceleaşi pedepse primiseră pentru lecţiile neînvăîate. Dar închipuirea mea refuza sâ I vadă astfel pe autorul Iudei Iscariotul. De aceea poate, m’am bucurat în dimineaţa când şi-a încins sebia cu teaca neagră de piele şi a pornit spre stepele înzăpezite, unde,nu ştia ce-1 poate aştepta şi unde de pe atunci încă, moartea i se vestea a nu fi cea mai de temut suferinţă. Aceste perspective nu mă îndu-ioşeau. Gândeam numai că = pleacă un om, care se instalase în casa mea şi două săptămâni nu făcuse decât să-mi contrazică cu fiecare amănunt divers şi cu fiecare anecdotă inofensivă; o închipuire pe care o înfiripasem cu încetul, în ceasurile emoţionate de lectură şi care îmi devenise scumpă. Moartea Iui Korolienko, mi-a adus pe neaşteptate această îndepărtată amintire. Se duc aşa dar, pe drumul pe care toţi îl vorn bate qandirea 343 Ia capătul sbuciu mărilor noastre — şi zugrăvitorii aceştia ai ste pelor nesfârşite, şi descoperirii aceştia de diamante în besma neînţeleasă a sufletului slav, aşa precum pornim cu tot» Ia plicticoasa călătorie din urmă? Se îasâ tot astfel târât? în neant, fără nici cea mai mică împotrivire, fără revolta supremă şi bizară măcar, a celui ce stăpâni odinioară spiritul omenesc, din solemna păşnicie a livezilor Iasnaiei — Poliana? Până la atât_ se mărgineşte puterea sufletului lor, că se lasă asculâtor aidoma ori cărui negustor de curele sau de grâne vrerei imutabile a comunului destin omenesc? Su fletul acesta care a plăsmuit suflete mai presus poate de creaţiile eternului plămăditor ? Pot porucicul de odinioară avea dreptate, aceiaşi dreptate ineluctabilă, sarcastică, rece, pe care o are scurta ştire a gazetelor, ce vestesc laconic şi aspru sfârşitul banal al povestitorului frumoaselor călătorii siberiene, a! pădurei care murmură, al mutei tragedii din sufletul muzicantului orb. După Andreeff, Block, apoi Koro* lienko. Toţi, trei seceraţi aproape prematur, de bruma şi sălbateca realizare a idealului, după care plârgea atâta şi pe care 1 credeau âutfei. Ultimul dispărut duce poate cu el, tot secretul minunei care a fost literatura rusă a deceniilor trecute. Opera lui întreagă este doar reflexul operei tuturor înaintaşilor săi titanici. Dostoiewski, Tolstoi, Turghineeff, fun palid reflex, refractat prin ienti.na viguroasă a spiritului său de desăvârşit artist, de rafinat mântuitor al formei şi readus astfel ia puterea de lumină originală, crudă, vie, orbitoare. Ce ne va mai oferi literatura rusă după depăşirea ideaîului întrevîzut prin perdea de lacrimi şi sânge? Ce ne va mai dărui ea, când tarii de acum ai libertăţii vor putea aduce ziua mântuirei robilor, pe care o vestesc într’una nespus de apr Cubism, futurism, dadaism? ZAMOLXE (Mister în trei acte de Lucian Blaga. Ed. Institutului de Arte grafice ,Ardealul' Cluj.) Zamolxe trac cu sufletul furtunos şi interiorizat a voit să dea popo rufui dac, „neam de urşi*, o i*eligîe nouă. Şi în locul numeroşilor 2ei din templul Magului, tracul a propovăduit credinţa într’un singur Dumnezeu orb. in dimineaţa ceea ca să mi priceapă şi copii l’am schimbat în orb. Le-am spus: noi suntem văzători, iar Dumnezeu e-un orb bătrân. Fiecare e copilul Iui — , Şi fiecare ÎI purtăm de mână ... Căci nu eşti tu Dumnezeire ne’nţeiesul orb, Ce-şi pipăe cărarea printre spini? . Nu ştii nici tu de unde vii şi unde mergi. Eşti chinuitul Gând, strivit în gol. Te sbuciumi veşnic dibuind Să faci minuni cum n’au mai fost dar braţele nu-ţi sunt aşa de tari precum ţi-e visul de înalt Atât de des tu cazi înfrânt Şi nici nu bănueşti furtuna de lumină [ce-ai creiat-o. Pentru a birui însă, credinţa are nevoe de jertfă. Dacă isus n’ar fi pierit pe cruce — scria cu drept cuvânt cred, un iubitor de para-doxe — poate religia creştină rămânea una din diversele secte neînsemnate ce abundau acum două mii dă ani în Asia mică, şi despre care amintire păstrează astăzi numai istoria. Zamolxe a fost dar alungat de daci cu pietre. Abia după ani de îndepărtat exil, în peşteră şi după ce norodul dac nu-şi mai amintea •despre fiinţa profetului, de cât poate cu remuşcarea martirului ce I au silit să indura; învăţătura Iui Zamolxe a prins a da roade. Religia Dumnezeului orb se întinde-Mulţimea dă foc cetăţii, vrea să darăme templul, să sfarme vechii zeii. Chiar şi printre ostaşii de strajă se numără acum »orbi« de-ai lui Zamolxe. Şi magul nu mai ştie cum să şi salveze zeii. Atunci se naşte legenda. Religia orbului, e pentru vechiul templu o primejdie; uw zeu mai mult n'ar fi de cât un altar mai mult în templul celorlalţi zei. Mai de temut e învăţătura lui Zamolxe lapidat cu pietre şi alungat undeva, eeparte; — decâi un Zamolxe simplu zeu. Căci poporul adorând zeii, le uită învăţătura. Magul înţelege aceasta. Şî Magul cel dintâi împrăştie legenda lui Zamolxe-zeu, şi-i ridică pentru a-i distruge învăţătura, ştatue în templu. Astfel, după ani, Zamolxe întors ca să moară pentru învăţătura şa, întră în cetate în ziua chiar când poporul sărbătoreşte propria-i zeificare. Religia orbului s’a destrămat, mulţimea are cultul unui zeu rou şi atât. Iar noul zeu Zamolxe cioplit în piatră e adorat împotriva învăţăturilor, sale. Poporul se răzbună; Fără şă vrea, fără să ştie,., Ai încercat să-l scapi de zei Şi azi iţi ai şi tu Un chip de piatră între ei. Magul se înspăimântă de această întoarcere. Dar ştie că norodul nu mai poale crede în religia orbului, nici în profetul său, atunci când îl îndestulează cuitul zeului Zamolxe : Fii un altar şi-o lume-fi cade ’n pulbere. ' Pleacă înapoi! Altarul n’are trepte: Eşti sus, — zadarnic cerei — nu poţi Să-l mai cobori. Răsvrătire ? împotriva cui? Azi nu mai ai nici un vrăjmaş ; poporul ţi şe-nchină şi eu-s preotul tău. Lui Zamolxe, nu-i rămâne după sfatul magului decât să ia din nou drumul peşterilor. $i spune Magul: Du-teJ Dar zilele când s’or mici de frig şi foamea te va roade. Iţi îngădui să te ’ntorci, . din când în când, necunoscut — ca cerşiţor, să stai aci pe treptele acestor stâlpi şi să-ţi întinzi spre trecători tremurătoarea mână. Se vor găsi şi oameni cari să-şi dea o pâine şi un strop de vin din toamna lor răscoaptă. Rămăşiţele ce prisosesc dela altarul tău, de asemenea le vei primi din îndurarea ■ [mea. Am iacrime de milă pentru tine. © BCU 344 GÂNDI KEA O nu ncerea a doua oară furia norodului Eu nu sunt rău, dan pleacă unde ştii! Ca cerşetor mai poţi să vii — Pici, pe treptele acestui templu Când eşti flămând Şi viscolul se va ’ncălzi sub sdreanţa ta! Zamolxe îşi sfarmă statuia. Norodul îl ucide., Dar zeul dămânat şi Zamofxe mort; înseamnă întoarcerea orbului. , UNUL. (lângă colmuna din fa(ă, către vecinul său) Zamolxe e mort. ' AL DOILEA. Dar ne-a adus pe Dumnezeu. ÎNTÂIUL-. Orbul e iarăşi între noi. AL DOILEA, ... şi ’n noi. Tema centrală dar, simbolul misterului, s’a rezuma sehemaMc în: sacrificarea individului pentru propria idee Odată aruncată sămânţa unei credinţe în lume, pentru a birui îşi devoiă creatorul Mulţimea, va înclina la început să idolatrizeze mai ales Omul; iar cu cât Cu cultul acestuia va creşte cu atât învăţătura sa generoasă şi fecundă va deveni un mit, se va* volatiliza, va fi chiar cu bună ori cu rea credinţă, denaturată. Pentru a salva ideia de această substituire, jertfa fiinţei devine o nesecitate pshichologică. Descătuşată de om, credinţa reînvie prin rug, prin cupa de cucută, prin coroana de, spini. Pentru trăinicia unei case, legenda spunea odinioară, că e nevoe de închis în ziduri umbra unul om care va muri într’un an|; răscumpărând cu viaţa sa eternitatea temeliilor. Peîrea lui Zamolxe sub sfârîmăturile propriei statui e condiţia fizească şi fatală, cu împlinirea căreia numai, religia Dumnezeului orb se poate întoarce iarăşi între daci şi în daci, Din simbolul acestui mister, se difusează sferele altor suggestii. Tracul absoarbe natura in eu, dacul îşi topeşte eul în natură Zamolxe reprezintă, eum just a caracterizat un foiletonist din Capitală mai puţin grăbit decât obicinuiţii cronicari; panteismul oriental, poporul dac reprezintă panteismul occidentkl. Zamolxe tracul întră mai adânc în întunericul umed şi confuz al peştere; pentru a fi mai aproape şi mai sigur stăpân pe sufietul sâu — Zemora, fiica Magului dac, aleargă tot mai sus, spre'soare, tot spre soare. Despre frumuseţea celor trei acte cari aicătuesc misterul lui Lucian Blaga, despre imaginile senzibilizate, despre unda versului cristalin şi răcoros care străbaje cele 80 de pagini; nu ne e îngăduit a aminti aci. Ni s’a adus şi fără aceasta, de'câtva timp învinuirea a reroadă, că alcătuim aci o asociaţie de admiraţie mutuală. Opera lui Lucian Blaga şi-a găsit fără noi şi în afară de nois încununarea Festivitatea dela cea mai înaltă instituţie de cultură a Ardealului, aclamară poetului Ia sărbătoarea Universităţii din Cluj, răsplătirea operei cu cel mai mare premiu poetic al Transilvaniei şi atât de adânc înţelegătorul raport al dlui Profesor Sextil Puşcariu cu acest prilej — fac de prisos şi interpretările şi aprecierile noastre. i d.i ' Teatrul Naţional dini Cluj. Hero şi Leandru, tragedie de Griliparzer. După turneul dnei Marioara Voi-culescu, de care s’a ocupat cronicarul nostru dramatic din Iaşi; Doamna Olimpia Bârsan a jucat Hero şi Leandru; căci dela un timp încoace numai domnia sa joacă pe scena teatrului naţional din Cluj ori ce rol cu putinţă; restul actorilor buni, de mijloc sau răi o se-cundează câte odată: de cele mai multe ori încă privesc şi ei ca simpli spectatori, fac critică dramatică şi trag învăţăminte. Deci după o Monna Vana a lui Maeterlinck şi a Dnei Voiculescu, o Hero a iui Griliparzer şi a doamnei Olimpia Bârsan. Nici o disproporţie, nici o nepotrivire. Sau aproape nici, una. Cum poate să impresioneze piesa tragedianului vienez după Monna Vana; tot cu aceiaşi putere ne-a impresionat dna Bârsan, după cealaltă tragediană. Nu ştim precis dacă Grrlparzer este vienez sau a trăit la Viena. L’am făcut însă mai sus cetăţean al . acestui oraş, fiindcă aproape am jura cu mâna pe cruce, că numai de âcolo poate să fie. : Hero şi Leandru este pur şi simplu o tragedie vienezâ. Adică are în ea atâta nerv dramatîc, aceleaşi mijloace şi aceiaş putere de împresionabibtaţe cât a putut să ofere bună oară muzica confecţionată de acest oraş, cam de pe la mijlocul secolului trecut şi până aztăzi. E tragedie totuşi; e sgudui-toare dacă vieţi. Se varsă şi'n ea sânge, ca’n ori ce bună tragedie Dar e sânge vienez, Curge lin ca valurile Dunărei albastre şi’n loc să te înspăimânte rozul lui, aplauzi pe doamna Bârsan, c’a declamat frumos, accentuând fie-care rimă, nişte verşuri al căror dramatism s’ar putea transpune în proză cam în felul următor; cum? ce? nu se poate! una ca asta e ne mai auzit. Mai bine moartea ! Sau : să-i stingem lumânarea, ca să moară! Povestea cu lumânarea ar fi frumoasă dacă plăpânda luminiţă antică, la palida pâlpăiere a căreia se putea desbrăca seara o preoteasă într’o chilie de templu ca să se culce, ar fi avut puterea reflectoarelor moderne. Închipuiţi-vă un iubit care să avântă înCât să treacă un adevărat braţ de mare, pentru ca să ajungă la turnul unde-l aştepta iubita ; ei bine omul acesta efa condus prin furia valurilor doar de atrăgătoarea lumină, pe care dulcinea o aprindea Ia fereastră şi care fără oglindă şi fără sticlă de lampă, e problematic dacă s’ar fi putut vedea Ia trei-patru sute de paşi Dar piesa este clasică-spunea cineva şi în piesele clasice amănuntul n’are rost. Foarte bine. In noaptea fatală, iubită se culcă afară, pe prispă, deşi iubitul convenise s’o găsească sus în turn. Dar în această noapte fatală isbuc-riise furtună năprasnică şi poate socotind să nu mai vină mult aşteptatul, mult dorit; poftise să se culce sub cerul liber, trei-patru metri de ţărmul clocotilor. Sunt însă furtuni groasnice pe mare care, prea ocupate cu îndărătnicia valurilor, scutesc malul de furia lor. Hero, profită de un astfel de fenomen marin ca să doarmă la aer şi netemâtoare că ploaia eventuală ar putea să-i urrţezeazcă puţin cămaşa de noapte, după ce-şi exprimă convigerea că el, cu dragostea lui nebună, ar putea veni şi pe un astfel prăpăd; Ia asigurările unei confidente, adoarme pe Ioc legănată de mugetele mărei. Iar preotul, mai sigur de cât ea că pe , ' . ■ \ © BCU & A ND ! RE A nh Leandru nu ! poate opri o aşa vreme, deşi abia atuuci începuse să bănuiască misterul lumănărei, q stinge. Rezultatul: Leandru se în-neacă şi valurile îl aruncă tocmai lângă patul Improvizat al Herei. Faptul că mortul pe care autorul îl plimbă două, trei tablouri pe scenă cu targa, n’are capul crăpat de stânci sau de pietrele templului, ci e frumos ca uri cap de mort dintFo frumoasă tragedie vieneză, nu ne mal lasă nici o îndoială că pe el la răpus doar furtuna şi că lumânarea n’are nici un amestec în acest asasinat, iar romantica ei poveste cade dela sine ca nefolositoare subiectului. Şi faptul că valurile îl aruncă mort tocmai lângă iubita lui, care îl aştepta viu, e o dovadă mai mult că omul putuse nimeri la fata locului şi fără semnale luminoase. Este fatal: când te apqci să fi erou de tragedii vie-neze, un tragic şi frumos sfârşit te paşte din umbră. Toată Istorioara aceasta romanţioasă e împletită cu versuri duioase si dulci: dna Bârsan s’a ţinut tot timpui la înălţimea lor. g. m. HELIANTA 1 Două vieţi sitnse. Mărturisiri. Natalia Negru. Editura Viaţa Românească. Bucureşti 1921. Ştim, un proverb persan, — căci toate proverbele fără origină precisă sunt persane sau arabe — ne sfâtueşte să nu atingem o femee, nici cu o recenzie. N’avem însă încotro. Brutali şi fără"gingăşia la care ne povâtueşte înţelepciunea aziatică, trebue să începem prin, constatarea că volumul dnei Nata-lia Negru e o faptă rea. Dacă a vrut să fie o pledoarie, nu şi a ajuns scopul. Dacă a voi: să fie o broderie de literatură pe scheletul unei realităţi, şt l-a ajuns şi mai puţin. Helianta n a reuşit să aibă nici un succes de scandal, care ar fi mulţumit măcar editorul, nici unul de literatură care ar fi mulţumit autoarea; nici unul de stimă, care i-ar fi consolat pe amândoi. Tragedia care a sugrumat viaţa ce- lor doi poeţi ce nâ-au desmîerdat cu viersul lor tinereţa, e redată mai pal de cum reporterul grăbit reconstituie intre două ediţii „drama din strada Pacientei". Astfel constatăm încă odată, că fenomen de osmosă literară nu poate exista. Ori cât ar fi stat Dna Natalia Negru, în cea mai intimă apropiere de cei doi scriitori cari au strălucit în generaţia lor, nu s’a impregnat nici cu gingăşia scrisului, nici cu acea subtilitate artistică rară, care i-au caracterizat pe amândoi. Helianta, ne aduce banalităţi sau dulcegării. Şi ce carte de sfâşietoare pshîchoio gie, ar fi putut scrie dna Natalia iosif —- Anghel-Negru, dacă ar fi avut ochi de văzut. Când din viaţa unui cerşitor, ori burghez inofensiv, se poate reconstitui o dramă — cum n’a găsit autoarea în sfâşierile la care nu numai căaazistat, dar a şi luat parte — decât un material banal, care aşa cum e tipărit îl răzbună pe d. Radu Cosmin de toate Injuriile îndurate după al său Ba» bilon? „Am manie pentru perfecţia fra-„zei . „ . mintea mea înregistrează „toate cacofoniile şi caută ca să „aşeze cuvintele cum trebuie, ca să „reiasă armonia şi sonoritatea fra-„zei* — asta, ne-o mărturiseşte dna Natalia Negru, într’a 9a pagină a cărţii, prevenindu-ne de virtuţile sale literare. Şi pentru a demonstra cu exemple aceasta pasiune, dna Negru scrie îndată: „Ochi, pas, gură — fără să fie diforme —nu aveau nici o formă.,.* Sau această descriere: .... fetita cea mică, de vre’o trei ani, drăguţă, îndesată, Cu ochi negri, gura potrivită, vi'oaie, roşie...* care ar fi putut să continue, ca în paşaport; — cu „nas potrivit*, frunte „mijlocie*, figura „ovală*, bărbia „rotundă*... De altfel, Dna Natalia Negru, urmează d-sa, după patru pagini, exact în acelaş ton, numai că nu e vorba de astădată de aceiaşi „fetită mică”, ci de „Soitana „ (care) — era fată voinică şi „frumoasă în felul ei. Trupul per-„fect proporţionat, faţa rotundă, ochi i „mari, negri, nas micuţ, gura potrivită, însă avea foarte mulţi pj* „strai*. Admirabilă plasticitate şi netăgâ-1 duitâ măestrie de stil! Helianta are cuvânt să fie mândră; “pentru mania perfecţiei”, Acest „însă , avea foarte mulţi pistrui*, atârnă în coada frazei Ca un adevărat vârf de sparanghel muiat. Magia stilului Culmîheâză însă în reflecţiile de mai jos, pe cari Ie am mai citit cândva în Qăzeta Săteanului : „Mămăliga! —; de n’ar mânca „ţăranul mămăligă, ce mult s'ar „uşura traiul!,.. „N’ar mai sâmâna aşa de mulţi „popuşoi, n’ar mai avea două „praşe pe vară, apoi culesul, des-„ghiocatui, bătutul, măcinatul si „vremea pierdută, lemneie cheltuite „truda de a fierbe ceaunul de trei „ori pe zi!...* Înţelegeţi foarte bine ce roi de-clziv trebue să fi avut chestiunea mămăligă şi ceaunului, în drama celor vieţi stinse, iată un elenent nou şi preţios, pentru istoricul literar ce ar voi deacum să recon-stitue împrejurările în care Iosif a sfârşit cu mintea turbure, iar Anghel şi-a curmat cu un glonţ zilele. Pentru rest, dna Natalia iosif Anghel Negru, s’a mulţumit să divulge nişte scrisori, pe cari le credem autentice. Acestea nu contri-bue decât ia întărirea convingerii, că fără talent sau cu talent, cu suflet sau fără sufiet, idealişti ori cinici, oameni, devin bieţii aceiaşi, când se află în rut. INTRODUCERE IN STUDIUL Ll-TERATUR1I VECHI. Alexe Proco-povici. Cernăuţi 1922. Admirabil tipărită, cu o grijă de care ne-am desvătat demult, cartea dl ui Alexe Procopovici, profesor universitar ia Cernăuţi, ,se anunţă cu modestie, a nu fi decât un manual îndrumător pentru cei cari vor să studieze istoria iiteratureî noastre vechi, Dar cum această literatură nu se poate studia numai în baza informaţiilor scoase din operile ce o constitue, ci reclamă mai aies o orientare sigură asupra mediului din care ău ieşit şi asupra împrejurărilor în care au fost scrise şi cum dl Procopovici inzistă asupra acestui mediu şi acestor împrejurări mai mult decât se obicinueşte; cartea sa îşi trece modestele făgădueli. Cercetările sale pun adesea într’o lumină nouă şi mai bine precizată, stări de lucruri care şi pentru specialişti au rămas uneori confuse sau neglijate. Studiind cele dintâi începuturi ale creştinismului nostru; relaţiile Dacei cu celelalte ţinuturi romane, cei dintâi rpisionari creştini ajunşi ta nordul Dunării, misiunea lui © BCU m Nicetas din Remesionâ şi legăturile cu sudul Dunării; dl Alexe Proco-povici scoate în lumină constatarea c| ne-am format în aeelaş timp ca popor romanic şi ca popor creştin. Trecând la epoca limbii slavone» autorul evoacâ epoca confuz cunoscută, când substratul latin a fost inundat de vşlul paleoslavon, sfârşind prin introducerea limbei paleoslavone în biserică şi stat. După desfiinţarea întâiului imperiu bulgar şi sub influenta creştinilor dela nordul Dunării, românii oscilează între Bizanţ şi Roma. E epoca în care Ruşii şi Polonii încearcă a pune stăpânire pe sufletele şi credinţa moldovalahilor, . când în principate se desfăşoară o înverşunată propagandă catolică, apar dominicanii în ţinuturile oltene şi încep persecuţiile maghiare. Credinţa strămoşească rezistă tuturor încercărilor de convertire; deşi după ingerinţele ungare în Muntenia şi după ce curţile întemee-torilor celor două principate româneşti încercă să fie la modă latină apuseană, lupta s'a dat mult timp încă între catolicism şi ortodoxism' In perioada heghemoniei române Procopovici subiiniazi roiul jucat de şcoala lui Nicodim şi de cele dintâi mănăstiri româneşti, cari au devenit focare de cultură. înainte şi în epoca Iui Ştefan cel Mare şi Neagoe Ba sarab, când patriarhii dela Constao-tinopol căzuţi în puterea suitani'or şi-au redus ambiţiile faţă de noi şi adesea au apelat la sprijinul moral şi material al voevozUor noştri, — am ajuns de fapt la heghemonia în b’serica ortodoxă şi am fost muie timp „păstrătorii unităţii creştine în lumea supusă politiceşte islamului Această epocă e ilustrată de învăţăturile lui Neagoe şi apoi de primele tipografii înfiinţate, care poartă încă bmbrul artei tipogra fice veneţiene. Cea dintâi tiparinţă' adusă de Macarie» din cetatea Dogilor prin Cetinge; înseamă începutul unei epoci de înflorire. Apoi odată cu tipărirea celui dintâi ca* techism românesc la Sibiiu, şi a evanghelierului românesc apărut în anul urcării pe tron a lui Despot Vodă, se inaugurează o serie de importante cărţi bisericeşti, române ieşite de sub teascuri braşovene. De aci începe decadenţa slavo-nismului în ţările locuite de români. Epoca limbii slavone încetează când centrul slavonismului se mută'dela noi, odată cu Petru Movilă la Chievul rusesc. Atunci începe epoca limbii româneşti, fără ca limba sla- vană să dispar^ depcamdată* Cu totul; — dar în acest timp se adaogă vieţii noastre şi toate elementele cari îndelung germinând, au dat loc la renaşterea noastră dela începutul veacului al XIX lea. LA CENTENARUL MORŢII LUI PETRU MAIOR. Cluj 1921. Universitatea din Cluj, a. comemorat în Februarie trecut o sută de ani dela moartea lui Petru Maior. Intr’o broşură extrasă din Anuarul ‘‘Institutului de Istorie Naţională* căruia i se datoreşte iniţiativa acestei săbătoriri, s'au tipărit abia aCum Cuvântările rostite de dnii profesori Alexandru Lepădata despre Rolul lui Petru Maior în viaţa naţională şi culturală a epocii sale; Ion Lupaş despre Scrisorile istorice ale epocii sale şi dl Sextil Puşcaru asupra Părerilor lui Petru Maior despre limba română. Numele lui Petru Maior, e rostit totdeauna în tovărăşia Iui Samuil Clain şi Gheorge ŞinCai, trinitatea de învăţaţi şi luptători cu care se începe epoca noastră de renaştere culturală şi naţională. Dar pe când Samuil Clain, Cercetător blajin şi iertător cu adversarii nu avea temperamentul unui luptător care să pomeasă un curent şi pe când Gheorghe Şincai avea prea mult tem-perator de luptător, dar prea puţin sistem de studiu ştiinţific pentru a împlini această misiune istorică — Petru Maior apare între dânşii, şi mai presus de ei, spirit critic, minte luminată, adevăratul „apostol care găseşte formula fermecată pentruca ideile nouă să prindă ră-dăcină“. Astfel, Cu drept cuvânt d. N Iorga, în Isteria literaturei sale, numeşte timpul dela sfârşitul veacului XVlll-lea şi începutul Celui de al XIX »epoCa lui Petru Maior . Marele sau roi istoric, a fost acela de a aduce exponentul, Cel mai autorizat, mai competent mai înfocat şi mai militant al autohtoniei noastre în controversa istorică a origihei Românilor şi a • continuităţii vieţii lor în Dacia ; şi de a fi rămas timp de un sec ol că vreme contraversa a fost discutată, isvorul nesecat şi bogat dela care s’a inspirat istoriografia noastră nalională întru susţinerea mai departe a secularului proces istoric. Dnii profesori Lepădatu şi Ion Lupaş au sCos cu prisosinţă în lumină roiul pe c are acest învăjat şi luptător Ta ju"at în redeşteptarea Conştiinţei noastre naţionale. Esenţialul scriselor sale a rămas şi a intrat în circulaţia istorică ; a servit mai întâi Ca isvor pentru şerif erile polemice ale urmaşilor imediaţi Bojincă, Murgu şi Aron, — şi apoi dup* c« discuţi» a fost reluată eu &ANDIREÂ aparatul criticei şi filologiei moderne de către Roesler. a servit Ca informaţie, argument şi interpretare tuturor istoricilor români cari au apărat continuitatea noastră în Dacia; cu Xenopol în frunte. — Dî Sextil Puşcaru arată că protopopul Petru Maior, a fost şi în îincvistică un tăietor de drumuri nouă. Sufletul pe care l-a pus dânsul şi generaţia sa în lucrările de istorie, filologie şi. popularizare ştiinţifică, credinţă nouă Ce se degaja din aceste opere avântate, a produs şi a Cea minunată renaştere literară a poporului românesc. E bine să nu uităm că ea a născut de aci, din Ardeal. DELA NAŞTERE LA MOARTE Emil /. V. Socec. Bucureşti 1921. Cartea dlui Emil 1 V. Socec este un îndreptar sufletesc^ Ea încearcă să ne aducă puterea morală, care să recheme blândeţe în obiceiuri, Cordialitatea în legături sociale; adevăratul stoicism ce se îngădue să primim ca un dar Dumnezeesc şi fericirea şi suferinţa; în sfârşit toate acele virtuţi creştine de care omul are ne\oe în viaţă dar pe care de mult, le-a pierdut. E un apel la viaţa spirituală, Dacă şcolile Cu vaste şi variate programe aruncă în fiecare an mii şi mii de tineri pregătiţi stiinlifi-ceşte pentru luptă şi înţelegerea vieţii; ea demult a uitat că avea şi îndatorirea să redea societăţii şi oameni cu fiinţa morală desăvârşită. De aci desec hilibrul din sufletul modern, de aci o adevărată tragedie morală. In precuvântarea cărţii sale, dl Em. SoceC resumă admirabil în Câteva cuvinte, sc opul Ce urmăreşte : „ladividul prea încătuşat de irite-„fesele vieţii zilnice, neîncetat preocupat de opintirile sale spre fericire, „pe care adesea o înţelege rău; nu-şi „aminteşte decât foarte rar de suveranitatea sa morală. El şe pierde „pe, toate drumurile spre a căuta fericirea acestei vieţi; negăsind-o ni* „căiri, nici în distracţii, nici în bogăţii, „nici în glorie, „nici în plăceri In regalitate fericirea adev&rată şi neperi-„toare o găsim numai in noi înşine\ îndreptarul dlui Socec, fără a cere studii speciale, fără a rătăci în complexul prea mult formal al teoriilor etice, simplu şi practic, cu mijloace la îndemâna tuturor, încearcă să ne arete drumul pe care să ne regăsim pre noi înşine şi fericirea ce stă ascunsă şi ignorată în noi. . Împărţită în patru părţi, cu numeroase capitole, cartea ne învaţă pentru anii copilăriei: începuturile educ aţiei fizice, intelectuale şi estetice, pentru tinereţe; conştinţa"socială, viaţa mo" © BCU Cluj GÂNDIREA 347 rală, demnitatea personală şi încrederea în sine; pentru maturitate: Con-cepţia..vie{ii şi educaţiunea de sine, viaţa sufletească şi mijloacele ei, meditaţia, liniştea interioară şi puterea sufletească şi în sfârşit pentru bătrâ-neţă cuminţenia cu care se Cuvine să aşteptăm resemnaţi moartea ca desnodământul firesc al vieţii. înainte de toate, cartea dlui Socec e o faptă bună. Şi . nu putem decât să o dorim cât mai adânc străbătută în tineretul: dela care aşeptăm şi renaşterea spirituală, Ce generaţiei noastre nu i-a fost poate îndesul îngăduită. LOIN DELA RIFFLETTE. Jean Galtier-Boissiere Ed. Cres. Paris 256 ppg. 5 fr- Directorul revistei pariziene, Le Cra-poiullot, care de două ori pe lună ne , delectează cu verva! sa îndrăcită şi / cu ascuţitul spirit critic ce trece în revistă toate maifestările intelectuale şi aristice ale Franţei; — nu este la prima carte despre război şi soldaţi. En rase campagne, carnetul de drum publicat ,în 1917, a'"fbst una din put ţinele descripţii ale războiului de mişcare, în plin Câmp, înainte ca lupta să se fi îngropat în tranşee, Perioada dela Charleroi şi Marna, n’a dat Jite-raturei de război decât această carte, Ma piece dl Paul Lintier şi Sons Verii un de Maurice Genevois. Pe-când însă în aCeste din urmă, 'războiul apare patetic şi tragic, învăluit în literatură şi preocupări de stil, cartea dlui Galtier-Boissiere se remarcă tocmai prin neglijenta voită a elemen-' tului literar şi prin grija de a reda \ limpede, vioi cu logică şi vervă, bătălia de câmp şi spiritul soldatului anonim şi obscur, înghiţit în masa închisă sub bătaia şrapnelelor, Loin de la Riffleite, e măi degrabă de cum anunţă subtitlul „roman satiric* —- o Cronică pic torească a dosului de front. Viaţa dela depozite, . dela centrele de formaţie, deja spitalele de convalescenţi şi centrele de instrucţie; ;Cu embuscatii de acolo cu furnicarul de »fils a papa', Cu mutilai» bucuroşi Că au scăpat în viaţă, cu şcolile de copii de trupă, cu aventurile eroi-comice — se perindă vertiginos într’un film care înveseleşte şi întristează. S’a amintit cu drept ■, cuvânt, numele lui Courtdine, cu pri-Iejul acestei cărţi, şi credem într’adevăr că dela Conrteline nu s’a scris ceva mai vioi, mai prins sur le vif, despre ; ridicolul, nemerniciile, micile tragiComedii care stigmatizează viaţa -abrutizantă a omului îmbrăcat în uniformă, şi devenit mumăr de matricoli* După romanele derasboiu patetice Şi triste ale lui Barbus.se, Rotând Dorge/es, Duhitntl, Andrien Bertrand, Pierre Mac-Ortan, Jean Bernier etc.; cartea dlui Jean Galtier Boissiere e ca o relaxare. Aduce în lumină un revers de medalie. . BREL A N MA RIN Eugene Mont-fort Bibliotebue de Marges, Paris? 3 fr. E primui volum, din bibleoteCa revistei Les Marg<'sr care va publica în fiecare lună Câte un volum inedit de Georges Duhamei, Alexandre ArnoliX, frăţii Tharauă, Paul Souchon, etc. D. Eugene Montiort autorul romanului de o tragică realitate Care se numeşte La TurQue; al romanului pasional întrun decor pitoresc Care se numeşte La Chanson de Naples şi al ramanului romanesc, Care se numeşte ’ Un coeur vierge desfăşurat într’o insulă singuratică de pe ţărmul Bretaniei —■ Versuri semnează Jak. Nuar, Potemkin şi Vădim Orlovski. Douâ traduceri din româneşte; .Contrabandistul** de Caragiale şi „Bătrânul cu ochi de porumbiel* de Galaction. ne oferă de astădată trei scurte povestiri marine . Le revevenant des Cappuccini, este istoria iui Petro Catala, fiu de nobil din Palermo, ucis de trăsnet Ia 1684, şi Care revine noaptea în camera unde se află uitat, portretul logodnicei sale Bianca Belfiore. Poveste de strigoi şi iubire. La Soiree perdae evocă viaţa de miC cafe-concert din Barcelona, cu dansatoarele andaluze, cu aCorduri de Chitară şi clânfănitde Castagenette. Rosario şi Dolorita, amintesc ceva din viciul trufaş şi capricios al spaniolei, Care a cfnspiratLa femme et le Pantin, La mai-ison de Danse sau Carmen. NA RUBEJIE (La răspântie) No. 2, 3 şi 4. In Chişinâu apare de câtva timp o revistă rusească săptămânală al cărei scop este să continue vechia tradiţie a literaturii ruse şi să facă în acelaş timp un contact între îi teratura rusă şi cea românească contimporană. într’un articol întitulat „Decâ dere", dl fcemenko, conducătorul revistei, relevă criza intelectua ă şi morală din Basarabia. .Apar acum în Chişinău — spune dsa, — trei gazete ruseşti, una românească şi una rusească săptămânală, Tirajul acestor gazete în general nu trece de opt mii. E adevărat că vin gazete din Bucu reşti, dar acestea au un cerc de cititori şi mai restrâns. Din cele opt mii de foi cinci mii se vând la Chişinău şi numai 3—4 mii în provincie. iarîntrucât priveşte tirajul el este invers proporţional cu înălţimea morali. . CRONICA MĂRUNTĂ ryji cauza unui accident care ne-a distrus mai multe mahuscrise; apărem în acest număr fără „Scrisorile unui răzăşH şi cu „Cronica măruntă“ redusă. . 7'>ă nu ne ştim seri limba e un fapt notoriu. E destul să ceteşti una singură, din acele table colorate care iţi arată rostul magazinelor, orice ziar şi orice carte pentru a vedea,' nu fără groază, în ce hal ni-a adus ignorarea gramaticei. Rochi şi confectiuni, la firme; Casele se vinde sau casele să vând în gazete; şi, hodină alături de odihnă, ca criţă, harbă-căind talmeş-balmeş cu fiorbăcăind sau orbecăind, în literatură. In şcoli studiul limbei româneşti e trecut pe ultimul plan. Pentru elevi ora de Română e timp de reculegere sau distracţie, iar pentru profesor în cele mai dese cazuri, oră de plictiseală. Gramatici propriu zise n’avem. Cărţile de studiu sunt alcătuite, nu e vorbă, după cele mai no ui sisteme pedagogice, dar nu sînt gramatici. Profesorii se dau după ele, adică fiecare profesor, ca şi fiecare „autor“ expun teorii gramaticale arbitrare. Varietatea predării şi expunerilor exclude autoritatea ştiinţifică. Elevul dă cât colo gramatica, iar intelectualul român nu ştie seri. Avem totuşi o lucrare pe cât de necunoscută pe atât de urgisita: Gramatica limbii române de Ion Slavici. O lucrare ştiinţifică de mare valoare şi care n’ar trebui să lipsiască de pe masa de lucru, a niciunui intelectual. Din lucrarea dlui Slavici a apărut în 1914 de nu ne înşelăm prima parte, Etimologia. Cea de-a doua parte, Sintaxa, se găsea terminată în manuscris în ajunul întrării noastre în războiu şi-a fost confiscată — deschideţi bine ochii şi cetiţi — drept corp delict de către serviciul siguranţei generale a Statului, atunci- când se înscena acea ruşinoasă acuzaţie de trădare; care a purtat un om bătrân de 70 de ani trecuţi, prin toate mocirlele acelea zise Ie Bucureşti, închisori. Şi astăzi după 5 34S ani de la confiscarea nevinovatei gramatici a nevinovatului muncitor cultural, cu toate repeţitele cereri făcute pentru restituirea manuscrisului, nimeni nu se îngrijeşte că în România civilizată şi mărită nu se ştie scrie româneşte; nimeni nu strigă că se lasă pierdută o muncă pentru cari generaţii vor avea Să ne blesteme. „Sintaxa" limbei române trebue din pământ scoasă. Dl Romulus Voinescu, şeful siguranţei, n’ar mai avea niciun cuvânt s’o reţină acolo. Operile sale dramatice au dovedit îndestul că n’a ştiut-o utiliza, s’o dea deci îndărăt naţiei mai vrednice ca dsa întru ale literaturei!, , D. I. C. Scriitorii ruşi, cari peregrineazâ în toate capitalele Europei după ce au scăpat din iadul sovietelor; au isbutit să atragă din nou atenţia occidentului asupra literaturei slave. Marile reviste franceze pe deoparte, cele germane pe de alta; au publicat în ultimul timp câte-va romane şi povestiri inedite ale acestor pribegi; adevărate capodopere ce au stârnit entuziasm. Succesul a fost atât de mare, încât două mari case de editură pariziene: Bossard şi /. Povolosky au început publicarea unor colecţiuni de capodopere ruseşti. Ediţia Bossard anunţă pubiicarea numai a »Capodoperilor inedite ale romanului modern rus“ din care a tipărit până acum Quatorze Decembre de Dimitri Merej-kowski şi Le Monsieur de San-Frandsco de Ivan Bunin şi cari vor continua cu opere semnate de Kuprin, Grebenchnic-kov etc. S’a tradus de asemenea întâia oară teatrul lui Turghenef, ignorat de cetitorii europeni. Editura Pavoloski, anunţă o bibliotecă mai largă, în care vor întră teate capo-doperile literaturei ruseşti, înedite sau nu, scrise de contemporani ca şi de romancierii de eri. Astfel, pe lângă operile scriitorilor cunoscuţi bine până acum, ca Dos-toiewski, Gogol, Garşin, Gorki, Herzen, Korolenko, Lermontov, Ostrovski, Puschin, Scredrin, Cehov ori Tolstoi, vor deveni accesibile cetitornlui care cuneaşte literatura rusă numai prin traducerile franceze; şi operile netraduse până acum, ale lui Aisman, Boborikin, Dimitriev, Garin, Gonciarov. Jusckevici, Lişcov, Uspenski, Remisov, Zazodimiscki etc. Lucrul' nu poate fi decât îmbucurător. Scriitorii Rusiei a adus întotdeauna în literatura universală un element nou, un isvor nesăcătuit de concepţii generoasă şi adânci, care pe nesimţite au influenţat oarecum şi literaturile apusului (Scriu, acest „oarecum" evasiv, cu teama să nu mi sară iarăşi în cap d. Em. Ciomac cu exclamaţia. — Poftim 1 Au început acuma să defăimeze literatura franceze, comparând-o cu „bâiguelile" ruseştii). Intenţia editorului Porolozki, e cu atât mai lăudabilă cu cât fiecare volum va fi însoţit de o notiţă biografică şi critică şi de o listă a operilor autorului — adaos care lipseşte aproape în toate traducerile franceze de până acum. Tn aceiaşi zi, când Kurt Wolff Verlag * din Munchen ne trimite pentru 60 de lei, o admirabilă ediţie din Les Fleurs du Mal, în octavo, cartonată, pe hârtie olandeză, cu titlurile în text de un frumos verde stins, însfârşit o adevărată minune de artă grafică oferită pentru un preţ derizoriu, — Agence Ginirale de Librairie et de Publicaiions, sucursala Bucureşti, ne desvălue o nouă şî tristă mărturie de chipul în care unii editorii parizieni, înţeleg să ajutore în ţara românească expansiunea cărţii franceze. Intr’o notiţă publicată în numărul nostru trecut,învinuiam cu îndestul de aspre cuvinte, legitimate de altfel numai de dragostea ce purtăm culturei, franceze — numita Agenţie, fiindcă socotem că de acolo porneşte răul. Eram înarmaţi şi cu o factură, din care reeşea că o carte de şcoală, se oferea librarului, cu 10 lei francul, la care adăogându-se spese şi comisionul vânzătorului, — însemna să ajungă în mâna şcolarului dornic să înveţe graiul lui Montaigne, cu .12—13 lei francul; adică un mic manual de 180—200 pagini să fie vândut' cu preţul cu care Germania, ne oferă o ediţie rară, de amator şi în limba franceză. Agenţia generală, ne informează însă' că vina trebue să o căutăm mai departe. La decizia de a oferi librarilor români cărţile franceze cu 5.50 lei francul nu au aderat decât câţiva editori : Stock, Doin, Masson. Lafitte, Lemerre, Hachette, Grasset şi Emil Paul. Celelalte edituri; Armând Colin, de unde veneau cărţile din factura discutată de noi, Flammarion, Calmam Levy. Pavat, Plon-Nouriit, Ollendorf, Felix Aican, Per-rln, Mercur^ de Frace, Cres, Mignot, cum , şi numeroşii editori ai cărţilor de ştiinţă şi ai manualelor de şcoală, atât de utilizate altădată de şcolarul, studentul şi in-telectualui român; — au socotit că pentru a păstra terenul câştigat de cultura franceză la noi. nu se cuvine această jertfă. Şi cărţile franceze se: vor vinde dar mai departe, cu 10,11 şi 12 lei francul, — dacă bine înţeles se va mai găsi lector român care să reziste acestui nenorocit joc de valută, făcut pe spinarea expansiune! franceze în binecuvântatele ţări danubiene. Mai mult încă, Agence generale de Librairie ne informează că toate intervenţiile personale ale directorului său pe lângă Editorii parizieni; nu au reuşit să turbure această indiferenţă. Rămâne ho-tărit dar, şcolarii români se vor trudi să înveţe limba germană, studenţii 6 şi fac, fiindcă manualele rîela Berlin, Munchen, Lipsea şi Viena au rămas singurile accesibile cititorului român, şi fiindcă între sentimentalism şi realitate, birue întotdeauna cea din urmă. Pe noi faptele ne întristează. Fiindcă astfel mergând mai departe, în curând cultura franceză va fi devenit un mit în România cea nouă şi o amintire numai pentru noi ceştia, care odinioară tăiam foile cărţii franceze cu înfrigurare, trei zile mai târziu abia după ce apăruse în vitrinele pariziene. , m VA GRĂBIŢI! Opriţî-vă o clipă şi priviţi Mai liisiaii din Cluj, Piaţa Unirei, unde puteţi vedea: Reclame artistice Ultimele ştiri telegrafice şi Rezultatele sportive din întreaga ţară I GÂNDIREA L’Esprit Nouveau Revistă internaţională ilustrată a activităţii contemporane. Societate anonimă de Ediţiuni, „L’Esprit Nouveau\ Direcţia fi administraţia 29 Rue dAstorg. Paris (&) Apare ia I ale fiecărei luni. Arte, litere, ştiinţă, sociologie. Cititorul este ţinut în curent, tn fiecare lunâ cu tot ce interesează astăzi el primeşte !n j fiecare lună, sub forma tipografică cea mai luminoasă: Cea mai luxoasă, complectă şi ilustrată revistă de artă veche şi modernă; cea mai complectă revistă de literetură, cea mai autorizată! revistă de estetică: de cercetări ştiinţifice, de sociologie şi economie, de filozofie şi ins'ărşit cea mai bine informată revistă a activităţii moderne sub formă de cronici rezumate concis din taate ramurile îndeletnicirilor contemporane. . ' L’Esprit Nouveau, apare în fiecare lună cu minimum 132 pagini, cu Î0:_ 60 ilystraţiuni fn negru şi culori, din care 16 horvtexţes şi o trich-romie. ■ , . . Abonamentul în străinătate 75franci exemplarul 7 fr. Nr. specimen contra unei cereri însoţite de 3 tr, francezi. II Convegno Cea mai bună revistă italiană de literatură, artă, vărţi şi idei destinată marelui public Director ENZO FERRIERI Printre colaboratori număra cei mai buni scriitori italieni: Cesare Angelinî, Paolo Arcâri, Antonio Baldini, Massimo Bontempelli, Benedetto Croce, ' Mario Casotti, E. Donadoni, Luigi Ercole, Giovanni Gentilo, Piero Yahier, Carlo Linaţi, Eugenio Levi, Matteo Marangoni, Giovani Papini, Alfredo Panzini, Luigi Pirandello, Giuseppe Prezzolini, Gîusenpe Raimondi, Luigi Russo, Fe-derigo Tozzi etc. - Abonamentul ; (12 fascicole) pentru străinătate 50 lire Redacţia ;i AdiUisiratia: Nilaiie, (lia Eaaoya 25. Rivista detalia Revistă lunară de literatură, artă şi critică Consiliul de directori: Ettore Ciccotti, Alfredo Galletto, Liugi Mangiagaelli, Ada Negri, Ettore Romagnoli, Angela Sraffa, Gian Luca Zanetti Abonamente în streinetate: Un an 45 fr., un semestru 30 fr. DIB E C11 (1!: COfSO Reliefa 48, ADMlRiSlRfljlA: Oia tn Aldem 21 Hilara © BCU