GÂNDIRE A LITERARĂ ARTISTICĂ SOCIALĂ CUPRINSUL: Călătorul .....................Nichifor Crainic Isus ne Mare Gânduri pentru ân nou . . . Ion Dnrie ierni jilave Scrisoare . . . . . Adrian Maniu Valsul rozelor ‘(Scrisorile' unui Renunţarea Domnului Medrea . D. I. Cucu râzăş) Ceasornicul je^nigjg—. . . . Lucian Blaga Ca totdeauna Prn'ă. • • • •.................Demostene Botez Un basm . . . RefSiii rpJZmn * ’ * * Cezar4Petrescu Spovedania unui bătrân .* R«, (Războiul) .... * * || Cronica Dramatică — laşi . . . Cărţi şi reviste. - Cronica măruntă. — Desemne de Demian, Victor Ion Popa şi M. C. Georgescu. A. Dominic Gib. I. Mihăescu C. Robul Al. O. Teodoreanu G. Bărgăuanu Panfil Şeicaru D. Razu Număr de Crăciun. Exemplarul 2-50©BcU Cluj ♦ SOCIETATE ANONIMĂ CLUJ CALEA RECELE PERDINAND \r. 36 — 38 (In casele proprii) * * * (Telefon Nr. 5—39 şi 12—17) CAPITAL SOCIAL LEI 50 000,000 (Banca împuternicită cu finanţarea reformei - agrare prin Decretul-Lege Nr. 4167 din 12 Septemvrie 1919). “ Execută tot felul de operaţiuni de bancă cu 5°L netto 15, 25 ani. Primeşte depuneri spre' fructificare Primeşte depuneri în cont Curent Cumpără şi vinde monezi străine. Finanţează întreprinderi agricole şi industrialei Emite scrisori fonciare. Acoardă împrumuturi hipotecare cu anuităţi pe 10, Acoardă împrumuturi cambiale. Acoardă împrumuturi pe gaj de efecte (lombard). Acoardă împrumuturi pe mărfuri (varante). Excontează cambii, efecte, cupoane, devize. Secţie specială pentru organizarea cooperativelor. Secţie specială pentru maşini agricole. Secţie specială pentru produse agricole. Virimente directe de cont-curent cu toate băncile mari dinţara şi străinătate BAMCA CEMTRAIA pentru Industrie şi Comerţ, Soc. Anon. — Sediul Central, Cluj. Capital: Lei 50.000,000 Rezerve: Lei 16.000,000 Fîtîalp" Existente: Arad, Alba-Iulia, Haţeg, Oradea-Mare, Sibiu şi I iimiP ■ Ţurda. — In înfiinţare: Timişoara. Secţia de Mărfuri: 309-6...6 Cumpără şi vinde, exporteazâ şi impor- Secţie specială pentru coloniale. Primeşte mărfuri îrt depozitele proprii în gaj. şi în chirie. 032 tează tot felul de mărfuri atât în cont propriu.- cât şi în comision. Afaceri a meta Secţia Industrială: Crează industrii noui. Face comerţ cu articole technice. Acordă credite ia întreprinderi industriale. * Secţia de Bancă: Execută tot felul de operaţiuni bancare în Execută plăţi pe toate .pieţele din ţară şi cele mai culante condiţiuni. străinătate. . Cecuri, Asignate, Virimente, Incassări, Im Ordine de plată telegrafice. prumuturi pe gaj, Conturi curente. Cumpără şi vinde tot felul de monede şi Escompt de Cambii, Cupoane, Efecte; De- valute, vize etc. Primeşte: DEPUNERI SPRE FRUCTIFICARE pe Libele şi în Cont Curent, bonificând cele mai urcate Interese; . REDACŢIA Şl ADMINISTRAŢIA : CALEA REGELE FERD1NAND No. 38 CLUJ - AQTi/TicAy&ciAioĂ APARE LA 1 ŞI LR 15 RLE FIECĂREI LUMI REDRCTORh CEZAR PETRESCU ŞI D. I. CUCU ANUt I No. )7 : I IAN, 1922 EXEMPLARUL 2 LEI 50 GÂNDURI PENTRU AN NOU. „Pentru această solemnitate, — „explică Maravon — cetăţenii s;e „răzleţeau, alcătuind un fel de lănţ „în Athena. Cel dintâi aprindea o „o torţă de la altar, alerga să o „treacă celui de al doilea, care o „încrediţa unui a! treilea, şi aşa „mai departe din mână în mână. „Fiecare concurent alearga fără să „privească înapoi, neavând alt gând „decât să-şi apere flacăra pe care „avea totuşi să o încredinţeze în-„datâ altuia, Şi atunci fără ea, o-„prit locului, nevăzând decât de „departe goana stelei sacre, el o „întovărăşea cel puţin cu ochii, cu „toată îngrijorarea sa acum fără „patere, cu toate dorinţele sale „de acum de prisos'1,.. Vă amintiţi povestirea emonţio-nantă, din care Paul Hervieu a scos simbolul pentru ,,goana torţelor“? Nouă ne o aminteşte scrisoarea an pi bătrân, ce aşteaptă desfăcută de o săptămână pe masă, pe care p recitesc în fiecare seară şi căreia nu i-am găsit Încă răspuns. E unul dintre puţinii bătrâni rămaşi, dintre acei cari au pregătit generaţia noastră, şi pe care l-au cruţat până acum Ultimii bulgări aruncaţi peste sicriul definitivei uitărei. Se simte totuşi îndepărtat şi singur. înfrigurarea noastră îl uimeşte. Tinereţea noastră; sgomo tpasă îi întristează, Nu ne poate-,înţelege. Şi poate mâine, nici nu ne va mai putea iubi. Blânda lui scrisoare nu ne mustră, se întreabă şi se * înspăimântă. Ochii lui obosiţi urmăresc torţa pe care ne-a incre-dinţat-o, şi inima lui bătrână se Strânge de spaimă, la gândul că nu vom şti ocroti îndestul flacăra, ce tremură— spune dânsul — în mâini nesigure. îmi închipuesc tristeţa acestori CĂLĂTORUL Iţi stau în drum; o casă, iar drumu-i veacul meu. Eşti osândit, o Doamne, să rătăceşti mereu Şi, pragul meu, smeritul, să nu mi-t poţi atinge Că inima-mi te roagă, dar mintea te respinge. £ roaba ia ’nlăuntru şi ţi-a gătit de mas, Din bezna depărtării te-apropii pas cu pas. Te-aşteaptă moale, caldă, odihna de pe laiţi Şi fumegă albastru tămâia din opaiţ.-La. uşă e zăvodul şi mârâie rânjind Cu colţi ca nişte ţurţuri de gheaţă, scârţâind Sfărâmă argumente de oase — împotrivă-ţi... Tu tremuri, Doamne, ’n poartă, pătruns de ger şi crivăţ. Inc'o nădejde moartă pe fir pi mort innozi — La casele vecine te-aşteaptă alţi zâvozL . ' NICHIFOn CRAINIC. sărbători de înoire şi de optimism Pe cărţile lui am deschis doar în-pehtru lumea cea multă ; acolo în tăia oară privirea, la minunatele tai- cămara lui unde nu poate fi nici ino- ne, pe cari ochii noştri singuri nu ire, unde nici veseliren’âre de unde prindeau atunci să le desluşească, veni şi unde la masa pretinilor, nu Adolescenţa noastră, primele pa-mai poposesc acum decât fanto- gini stângaci încheiate, cuvintele pe mele lor. Văd rânduite pe pereţi care le-am şoptit desmierdător la rafturile de cărţi şi publicaţii prăfu- urechea celordintâi iubite: toate n’au ite, care închid intre scoarţele lor fost mult timp decât reminiscenţa roase, peripeţiile ijnor îndelungi bă- servilă a gândului, a pasiune!, a tălii ăstăzi uitate. Şi-i ghicesc îndrăznelilor ori a cuminţeniei, pe mâna intinzându-se spre-un tom. pe care ni le-a învăţat, el bătrânul stirpe care degetele slabe îl va rfşfoi guratic acum, şi generaţia blide până târziu, regăsind la fiecare foae fantome, cari poposesc în jurul me-întoarsâ o amintire. Văd umbrele sei când afară e noapte, viscol şi uli-apărând din unghere; aşezându-se ; ţile sunt pustii. ' în jurul mesei, cu mişcări familiare, Iată însă, că îi apărem îndepâr-fiecare la loctii ei, ca odinioară. Şi taţi şi stranii. ' ' înţeleg că înfr’o clipă se vor risipi In ridurile noastre, nu mai recu-toate, că ochii bătrânului ridicaţi noaştâ nimic din blânda lui invăţâ-nu vor intâmpina decât jilţurile goâ- tură. Şi-i apărem uşuratici, şi încre-le şi că în aceste nopţi cănd cri- zători, şi rupţi de tradiţie şi sţorşi văţul frânge crăngile uscate şi sgâl- deopotrivă de indignare ca şi de ţie ferestrele cu mâini de gheaţă, entuziasm. „Generaţie de amatori'' singurătatea e pentru el mai du- — aşa ne numeşte, căutând: Cuvân-reroasâ Ca mormântul. . tul cel’ mai blând. Cu doauâzeci, Cum nu i-am ghici întristarea? cu treizeci de ani în urmă, în ţara Şi cum n’am căuta să i-o alungăm? cea veche, scrisul însemna răs- © 310 . , '/ boiu, eroism, apostolat, foame şi mansardă, însemna mila unui editor, coate Sub zăpada aspră, frunzele de an, Când pornesc pe înserate lupii suri. Gândurile ’ncep a ni se auzi Clar, ca nişte oameni ce vorbesc în noi. Sufletul s’ascunde ’n mine zi cu zi Ca într’o colibă neagră de trifoi. . Iaşi. DEMOSTENE BOTEZ. qAndirea un N, Atât. Ce o fi voitsâ scrie nu-şi 'mai amintea. In cap se făcuse acelaş goi chinuitor ( . Şterse pe N cu încăpăţinăre, insis'ent, desemnă un D, şi rămase aşa, cu privirea tulbure, înfiptă undeva în spaţiu, cu tocul ameninţător deasupra hârtiei nevinovate. Descurajarea îl împietrise. Nu mai gândia, nu mai voia nimic. Tocul îi căzu din mână, în. semnând o dâră neregulată, ca o batjocură, peste pagina începută. Caetul elevului Axentie Eugen aştepta. D-i Medrea îl trese invo luntar dinainte, şi îi, deschise' Scrisul nesigur i-se păru un vechiu şi bun prieten. Ochii urmăriră în neştire frazele copilăreşti: : TEZĂ pe trimestrul I la fizică ÎNTREBARE4 •/: Cart sânt proprietăţile corpurilor ? RĂSPUNS: Proprietăţile corpurilor sînt de Z feluri: 1. Proprietăţi particulare şi 2. proprietăţi generale. «Proprietăţile particulare sînt acele însuşiri pe ccre unele corpuri Ie au, iar altele nu le au*. * Exemrlu: „Orice corp ocupă un Ioc în spaţiu. Orice corp mare, oc p§ un loc mare ; orice corp mic, ocupă un loc mic.“ Dl Medrea se opri s-upefiat Ani de zile cetise de nenumărate ori acelaş lucru, ca un automat: Nerozia aceasta spusă stereotip c i se părea altădată un lucru firesc, util chiar. Şi acum simţia cum văluri ~de mânie i se grămădau în suflet, sâ I sfarme. Aruncă cu necaz ca-etul şi începu să se agita furios prin odaa. Fraza i se fixase în minte şi revenia cu îndărătnicie, ca o obses e. —■ Orice cprp mare ocupă un loc mare, orice corp mic ocupă un loc mic. . . . Hm! Poftim! începu să repete cu glas tare, „Orice corp mare ocupă un Ioc mare, orice corp mic ocupă un loc mic" . . . Hm! şi cu asta voiam să revoluţionez ştiinţa! ... Ha,-ha!» Şi iar: r „Orice corp mare .. . Ha, ha ! ... ocupă un loc mare . .. ha. hal... Orice corp mic . . . ocupă un Ioc mic ... ha ha!“ Neconten t, din ce în ce mai tare, din ce în ca mai aspru, mai frenetic, ca într’un delir, glasul înrăit măcîna mereu acelaş gând, amestecând vorbele cu hohote stridente. Nevoia de a-şi şfichiui amărăciunea îl răpuse de la o vreme. Sdrobit de nesomn şi sbucium Dl Medrea căzu pe un scaun, îngro-pându şi faţa. în pumni, înţr’o binefăcătoare descordare de nervi. Când ridică, după un lung răstimp, capul, o mare blândeţe se răsfrân-gea pe chipu i. Căută serisoarea plină de voe bună a fratelui mai mic şi o ceti şopotit şi rar, ca un bătrân. Intrmn colţ zări caetul cu fileie întoarse al elevului Axentie Eugen. Se ridică greoi şi îl aşeză pe masă în faţa lui îngânând : „Orice corp mare ocupă un loc mare, orice corp mic ocupă un loc mic.“ Apoi trase dintr’o cutie hârtie de scrisori şi începu : „Frate Niculai „Mare bucurie mi-a pricinuit scrisoarea ta plină de tinereţe şi avânt. Să-ţi ajute Dumnezeu în toate ale tale aşa precum Ie do reşti. . . .“ Semnă, închise plicul .şi îl puse deoparte Capul i se lăsă de plumb în piept, se împotrivi fără folos şi căzu peste caetul elevului Axentie Eugen, murmurând întretăiat; „Orice . . . mare , . . loc . . . mic .... loc .... mic............... Se făcuse ziua. Lumina neholă-rîtă a dimineţii de iarnă împrăştia în neroînduala încăperii pete murdare. Afară vibormţa încetase. Din înălţimi se cernea i mărunt şi des mana iernii. Cuşma fiorosului domn moldovan, patronul liceului, capă-tase un fund nou de hermină. Urj grup de copii gălăgioşi trecu nepăsător pe lângă statuia coclită de ploi. Imaginea convulsionată a Voevbdului nu mai impresiona., Glasuri vioaie răsunau în lungul ' coridoarelor stârnind ecouri prelungi. . , , Dl Medrea se îndreptă. Teza elevului Axentie Eugen era acum o mare şi neregulată pată violetă. Dl Medrea surise domol, o împături şi o închise între filele vofu-mului care mergea să-şi reocupe . locul în liniştea bibliotecii. Şi învârtind de două ori în bro-ascâ cheia dulapului, ca şi când ar fi pus la adăpost un, lucru de mare preţ, cu un zâmbet amar Dl Medrea îşi reaminti : ,,Oric„e corp mare ocupă, un loc mare ; orice corp mic ocupă un loc mic". D. I. CUCII © BCU 314 CRONICA DE CRĂCIUN. Mais ou sont Ies neiges d’antan!... ' Villon. Ce molatic se scuturau fulgii în astă-seară, în jurul becurilor electrice. Oraşul se înfâşurase imaterial şi candid, nou şi înfrăgezit sub ninsoarea care scârţâia sub paşii elastici. In strada capitonată cu alb, glasurile răsunau înviorate. Clinchetul zurgălăilor sbura sonor, în goana cailor ce sfârmau bulgări de zăpadă sub valtrapuri. Şi dincolo de vitrinile luminoase, în barurile unde e cald, unde se destramă pânze albastre de fum şi unde parfumurile ameţesc; femeile desfăceau din des-mierdarea blănurilor, mâini gingaşe şi piepturi pe care privirile întâr-ziau voluptuos ca o sărutare... . Dar ce trist după mine, ca un zăvor de temniţă, s’a închis în astă-seară uşa cămării unde nu mai aşteaptă nimeni şi unde focul se stinge. De două ceasuri hârtia mă chiamă aibă şi neatinsă. Iar în zori, tipograful nemilostiv ca destinul, va cere manuscris, manuscris, manuscris ... In faţa focului muribund, cerşeam acum ultimelor scânteeri de cărbune, un' gând neîntinat şi generos pentru sărbători creştine. Dar jarul se îmbrăca în cenuşă şi gura sobei se*întuneca posomorită. Pleoapele se închideau peste imagini nehotărîte, flacăra lămpii fumega. Obiectele luau o înfăţişare ireală şi vaporoasă. Şi toate erau atât de departe. Şi toate-mi erau atât de streine. Când am deshis ochii; pe scaunul din faţă, un bătrân cu obraz de porţelan trandafiriu şi cu ochi albaştri de păpuşă mirată, mă pricea surâzând. -^-Am deşertat în astăseară, se pare, un pahar de vin prea mult, îmi %jsei, şi strângându-mi tâmplele în-irte degete, âm încercat să alung vedenia. / . Dar bătrânul râse înveselit, răs-turnându-şî capul cu pletele albe, pe speteaza scaunului. — Ha ha! Nu mă recunoşti? Abădată mă aşteptai nerăbdător până la miezul nopţei, şi pentru mine puneai vestminte albastre de catifea, guler alb de dantelă şi pantofi cu nasturi de sidef. Nu mă recunoşti? Cu toate astea, eu ţi-am adus odinioară ursul de pâslă cafenie, căruia după două zile i-ai rupt piciorul, şi trâmbiţa care două săptămâni n’a lăsat să doarmă se- qândirba RĂZBOIUL. REFUOIATH. Trenul va duce toţi desculţii mai departe ? S’au adunat lângă uu mic canton (Roşu şi pătrat ca o jucărie de carton) îngrămădind boarfe pe şinele sparte. Babe, muieri bocind, câini, Surori mici ce să ţin de mâini Cu priviri ce nu înţeleg încă. îşi şterg îngheţată sudoarea —■ îngrămădiţi se usucă, Unii adorm în durerea stâncă [ încă aşteptând să plece, neştiind unde să se ducă. In drum a născut o femeie. Lăhuza Lângă un coş cu pasări, picioarele ’şi strânge. Un alt copil (Ion) roade o turtă de spuză Şi o droaie se uită la urmele de sânge Şi la piepţii maicii, desagi goi. Astfel noul Crăciun, a venit pentru noi. natorul dela etajul al doilea, şi cartea cu păţaniile lui Robinson, şi soldaţii de plumb; şi cuburile de piatră colorate din care clădeai palate fragile, — atunci doar eram prieteni buni şi poate cea mai aşteptată bucurie a ta de sărbătoare. — Domnule! i-am răspuns, nu-mi plac glumele proaste şi am de lucru. Pofta dumitale de farsă ţi-o puteai potPli în altă parte. Mâine tipograful îmi cere manuscris şi lui nu-i pasă nici de ursul de pâslă cafenie, nici de păţaniile lui Robinson şi nici de vestmintele mele de catifea, ce vor fi putrezit de mult. — Alături de mine locueşte o actriţă. O aud toată noaptea cântând; e veselă, frumoasă şi fără astâmpăr ca un canar într’o colivie. Ea primeşte bucuros oaspeţi cu barba albă şi porniţi pe giumbuşlucuri. Sunt sigur domnule, că şi-a pus condorii ei mici, ca pantofii cenuşăresei, la gura sobei şi nu va fi deloc mirată dacă înlăuntru va găsi mâine dimineaţă un colier, un flacon de parfum sau oricare din acele daruri, cu care bătrâni ca dumneata cu barba colilie, ştiu să cucerească desmierdarea actriţelor tinere şi cu neastâmpăr de pasere. Eu domnule, caut un subiect şi am nevoie de linişte__ Bătrânul nu mai râse. Se ridică supărat de pe scaun şi din buzunarul mantălii se răspândiră deodată pe covor: păpuşi cu clopoţei nichelaţi, un cal de lemn, îngeri de porţelan cu aripile de mătase şi un pumn de nuci poleite, care se ros- togoliră până sub picioarele mesei. — Tinere, nu-mi eşti cea dintâi mâhnire în această seară. Eram ostenit, vream să mă odihnesc câte-va clipe. Am străbătut trei continente, şi mai am încă două, iar asinul de afară cu povară, e înge-nunchiat de oboseală. Am împărţit maimuţe şi câini de carton, zaharicale şi pocnitori, portocale şi cărţi cu scoarţele, aurite. .. Pe geam am aruncat câte-o ochire şi la pr e-tenii de altădată, cari îşi numără acum fire albe la tâmple şi cărora nu le mai pot aduce daruri. Credeam că în această noapte, le voi furişa totuşi în cămările lor singuratice înduioşarea amintirilor. M’am înşelat. Unul plângea cu coatele pe masă fiindcă l-a părăsit o femee. Altul îşi număra arginţi!. Celalalt se plimba cu paşi de panteră, mistuit de-o înverzită învidie... Şi tu, „căutai un subiect1*. In desaga mea n’au încăput încă decât daruri nevinovate. Moşneagul culese jucăriile risipite şi-îmi întoarse spatele. Am învârtit de două ori cheia în uşă. Afară ninge, se aud clinchenind clopoţeii săniilor, paşi scârţăe sub "fereastră şi glasuri vesele se depărtează în stradă. Dar toate se petrec atât de departe... In faţa mea, pe scaunul gol nu mai poposeşte nici o vedenie... Singur. Şi focul s’â stins. Hârtia albă aşteaptă încă. Şi în zori tipograful va bate în uşă, şi va cere nemilostiv ca destinul, manuscris, manuscris... CEZAR PETRESCU, © BCU Cluj GÂNDIREA ISUS Eterna mare ’n veci întărâtată , , Părea în noaptea ceia c'a murit, Un cosmic viu părea că s'a ’tnplinit, Căci inima-i de-apururi frământată Tăcea acuma dorul ei cumplit. Pe ’ntinderile moarte nici un val Nu Suspina şi n’alerga spre mal; Din cerul greu de nouri nici o stea O rază de lumină pu-i dădea. . Pescăru’n noaptea ceia rătăcia Pe-o luntre sfărâmată ’n necuprins... Supus chemării sale, el vâslea Mereu, mereu, — încrezător că marea. Trezi-va cerul aspru, cerul stins ? Şi-i va descoperi odată zarea. ' Istovitor, cu trupul îndoit, Cu umezi ochi de rana depărtării, ■ Cu ’nsângerate mâini, necontenit Vâslea, vâslea în golul aşteptării... Şi drumul lui fu lung şi chinuit. Târziu, când vâslele i-alunecară Din tnăini, pescarul istovit Era în noaptea ceia fenerară, Cum sta înfipt pe soclu-i plutitor, 315 /sus învins de propria-i vestire Păşind şolemn pe-a mării amăgire... Atunci, cu glas- de clopot, vibrător Strigă la cer imensa lui povară ; »Drept hrană, Doamne, vieţii mele-ai dat »Prăpastia şi pânea ei amară! >N’a fost destul? De ce m’ai blestemat »Cu blestemul Alesului', să ştiu! să ştiu! *De ce m’ai uns cu mirul tău, să fiu »Potiru ’n care veşnic se va strânge »Tot sângele din rana lumii tale »Şi toate lacrimile ce s'or plânge, — „Când nu-mi croiaşti acuma nici o cale „In oarba deşnădejde ce mă ’nfrânge ? Şi glasul lui în dapărtări se stinse.. Sărac şi gol, cu mâinile întinse, Pescarul aştepta în luntre mut, ; Pe fruntea lui al morţii bun sărut. Dar din senin porni o hohotire Să răscolească adânc înireaga fire: Se frânge ’n două cerul greu de nori Şi, peste dorurile sale grele, Plouară ’n ochii lui ne ’nccezătari Şi ’n mâinile-i întinse — mii de stele... A. DOMINIC. PE MARE. IERNI JILAVE. ' Ih seara de ajun eram nespus de agitat. Cu multă îngrijorare mă plimbam dintr’un colţ al curţii, într’al-tul, scurtând cerul cu priviri încordate; Mai ales în miază noapte îmi pusesem toată nădejdea; de-acolo avea să vină mult aşteptatul nor de zăpadă. Mi-1 închipuiam enorm şi alburiu; cu chip de om. Un moş crăciun plutind greoi sub povara darurilor, pe căile văzduhului. Cu neputinţă să nu se ivească scuturându-şi barba de omăt. Un cer atât de plumburiu, şi-un vânt, potolit e drept, dar atât de gheţos! Mă cam necăja fata din casă: — Domnule poftim înăuntru, ai sa răceşti — N’o luam în seamă. Dar cum eşea cam des: „Domnule îi spun cucoanei!" —- ajunsese de nesuferit. Să-i pese atât de puţin de ninsoare, când a doaua zi era Crăciunul! Deodată, în dreptul unui i din geamurile în care se aprinse, suf-prinsesei primul fulg. Abia putui să strivesc în gât strigătul de isbândă. Rămăsei la pândă, ca un haiduc, qu ochii ţintă în raza de lumină. Al doilea sol alb al fericirei mele nu se grăbea de loc însă. Ştiam totuşi să am răbdare. . . — Domnule, hai... . — Taci odată cobeo, că din pricina ta... fi-ţi-ar caţa dracului... Fugi în * casă speriată de neobiş-nuinţa mea isbucnire: — Mă duc drept lâ cucoana... îmi venea să mă iau după ia şi s’o apuc de coade, Şi rebegit cum eram, tremurând tot; Iacrămi de mânie, de frig şi de deznădejde îmi îngheţară în colţul ochilor. Intrai în casă sdrobit. Marea pre-putire din bucătărie îmi mai aduse inima la loc. Mirosul drojdiei de bere mă înzdră/veni şi galbenul co-celor de cozonac, surăzându-mi frumos din formele de tinichea îmi potoli mânia. Când eri întrun târziu afară fulgi albi se vânzoleau buluc în pătratele luminoase ale ferestrelor, pie-rând cerneri, cerneri, în întunerecul dedesupt. l-am privit multă vreme cu neîncredere, cum se bârnojau şugubeţi, clipindu-mi şiret. Şi numai când am Văzut că se înţese fără răgaz, un val de bucurie mi-a împins năvalniv în cuhHie. — Mamă... mamă n’auzi, mamă.. — Ce pofteşti — Ninge mamă... Tn""" • * » » • • — Ninge mamă, n’auzi... — Să faci bunătatea să te culci. A doaua zi m’am trezit cu noap- tea’n cap. Nu îndrăzneam să deschid ochii. îmi păstram pentru mai târziu plăcerea de a fi orbit de albul, coperişurilor prin geamul din dreptul patului. Dar nu putui avea prea multă răbdare. Deslipii pleoapele; Dincolo de geam domnea încă îri-tunerecul. , , Căutam să desluşesc prin negură căciula de omăt a casei vecine. Dar nu distinsei nimic. Şi’n auzu-mi abia acum prinse răsunet, un sgo-mot monotou înfundat şi sinistru. O bănuială amarnică începu să mă sfredelească. Nu se poate! Doar nu începuse aseară să ningă! Nu văzusem eu fulgii, cu ochii mei? Nu se poate, nu se poate. Făiă dar şi poate; de teamă, îmi vâjie urechile. Negurele se desleştau pe îndelete şi coperişjil casei vecine se lămurea acum întunecat şi posomorât, fără nici o urmă de zăpadă. De-afară se desluşea tot mai uniform ropotul ploii. - In Ziua acea a fost petrecere mare în casa bătrânească. Eram strânse toate rudele cu tineri şi bătrâni şi lăutarii cântau de mama focului şi bunicul povestea:- „...he, he, ce mai ierni domnule, îngropa casele zăpada. Veneau lupii pănă’n mijlocul târgului, Mi-aduc - t © BCU <316 gândirea aminte odată, pe’o zăpadă cum n’a mai fost...“ ' Ascultam pe gânduri vocea lui potolilă şi priveam melancolic la copacii jilavi de afară. „... da-acum.. Crăciun e asta ?“ Aerul compătimitor eu care mă învăluia, mă făcea să mă cutremur. De ce se uita bunicul tocmai la mine? Fără să vreau, în oc/ril lui blânzi citeam ca într’o carte cu poveşti triste că zilele bune se duceau odată cu dânşii. Iar nouă ne rămâneau Crăciunuri jilave, cu băltoace şi noroi. SCRISORILE UNUI RAZA Ş. VALSUL ROZELOR . Mult timp, după masă, am stat la geam, cu capul în mâini, câr-nindu-mi nasul în sticla aburită. Cuîncăpăţânare neînţeleasă ascultam monotonia ucigaşă a ploii, privind năucit cum mişcătoare săgeţi fără sfârşit, tăiau în fel şi chipuri văzduhul jalnic. , Deodată ceva negru se pune pe cugetul meu: âm crezut o pasăre neagră, abătându-se din stolul cron-cănitor de afară, purtat ca frunzele de toamnă, în vrerea vijeliei. De ce tocmai cu mine, începeau aceste Crăciunuri posomorâte, searbede, murdare? Cu cei ca mine? Se înnoptase şi eu tot mai căutam să tălmăcesc în împletitura în-curcatăa firelor de ploaie,nedreapta şi uriaşa schimbare a firei. Pe stradă treceau drumeţi rari şi sgri-buliţi. Prin lumina tremurătoare a felinarului din faţă, un copil isvorî şi se pierdu în întuneric, sărind în-tr’un picior. Sărmanul! El nu ştia cărei triste ursite eram hărăziţi. Seara, petrecerea reîncepu şi bunicul îşi reluă povestirile, fixân-du-mă iarăşi numai pe mine cu privirile lui stinse. Erau acum nu-ţnai bătrâni la masă. In mijlocul atâtor capete cărunte şi mai ales » fca neaua Crăciunurilor de-o-datâ.mâ simţeam nespus de stingher. Ochi streifii şl reci mă priveau: mă simţiam înconjurat de necunoscuţi. Ei îşi povesteau nepăsători fericirea de-odată, fericirea pierdută pe care aveau s’o ajungă din urmă în curând. Iar în locul ei şi’n locul lor, nimic decât noapte, ploaie şi frig. Mă văzui singur, cu totul singur dibuind orbeşte într’o besnă fără sfârşit. Mi se făcu frică. De ce tremuri îmi spuse mama. Eri, toată ziua mi-ai stat afâră’n frig. începui să plâng. 25 Decembrie. Poiaha-Negrei 01D, I. M1HAESCU După miezul nopţei, ne-am înfundat într’o cameră înecată de fumul ţigaretelor, la două mese de cărţi. Prin uşa întredeschisă, în salon, se vedeau perechile dansând; melodiile orchestrei străbăteau înăbuşite, dar nimeni nu aveam nici ochi, nici urechi pentru aceste desfătări juvenile. Cartoanele sburau de la unul la altul, vrafurile de bancnote făceau ocolul mesei, figurile apăreau în pâcla albastră .de fum când întunecate, când de o veselie nervoasă, după întorsăturile fanteziste ale hazardului. Mormanele de ţigări stinse se îngrămădiseră în scrumiere. Nu mai vorbeam de cât în monosilabe. — Pas... — Şi... — Deschiderea... — Plus potul... — Trei aşi... — Eşti scandalos moncher... Şi iarăşi: . — Pas... — Deschiderea.., Şi mie trei... Plus potul... Intr’un timp. nenea lorgu aruncă departe cărţile pe postavul verde. — Băieţi, eu m’am declarat mulţumit. Altul la rând... Mai bine ascultăm niţică muzică... L’am urmat pe Nenea lorgu pe canapea, să răsfoim ultimile reviste ilustrate. Tovărăşia lui îmi era întotdeauna plăeută. Dim călătoriile tinereţii, din lumea dispărută a cărei amintire o mai păstra printre puţini, din povestirile lui cu miez şi de o îngăduitoare ironie, nenea lorgu ştia întotdeauna să însufleţească un ceas de plictiseală, cu o măestrie care îl făcea pentru noi nepreţuit, în orăşelul acela pustiu, unde ne aruncase întâmplarea să ne îngropăm pentru multă vreme tinereţele. Cu o lună în urmă, unul dintre noi, judecător abia eşit de pe băncile şcolii, îşi sburase creerii pentru o femee. întâmplarea ne despărţise în două tabere, şi discutam şi acum cu înfierbântare, dacă femeia va fi fost ori nu vinovată. Fireşte, noi tinerii, înăcriţi în viaţa aceia de provincie unde totul se" sfârşea între cafenea, club şi cinematograf; unde femeile aveau înfăţişări antideluviane şi vestminte întotdeauna cu un sezon în urmă; eram cei măi înverşunaţi vrăjmaşi ai sexului fără barbă. Toată filozofia lui Schopenhauer, Stendhal şi , tuturor pesimiştilor în iubire, era pusă la contribuţie şi acomodată după cerinţele sumbrelor noastre teorii. Iar cum nenea lorgu se înfuria întotdeauna când asista la disecţiile noastre pshichologice şi se înverşuna cavaleresc apărător al femeii ; diavolul contradicţiei m’a împins şi în seara aceia să-i recapitulez din nou, toate punctele de acuzare, din rechizitorul pe care tabăra tinerilor îl dresase nopţi dea-rândul „îngerului căzut" între sticlele de bere şi turceştile cu caimac, dela „Cafeneaua lui Traian". împotriva aşteptărilor,Nenealorgu nu sări de pe canapea, nici nu începu să se plimbe ca de obiceiu, fierbând, în jurul meu, vârându-mi sub ochi degetele subţiri şi nervoase, odată cu argumentele cari aveau să mă birue. Mă lăsă să-mi sfârşesc tot repertoriul şi păru chiar încântat de patima cu care mă trudeam să zugrăvesc în cele mai negre culori, femeia pe care în definitiv o doriam, care ne lipsea tuturor acolo şi la picioarele căreia ne-am fi târît cu toţii, şi cu toate teoriile noastre dispreţuitoare, dacă am fi descoperit-o undeva, ideală şi angelică, în acel oraş unde în trăsurile de casă, în lojile de cinematograf şi în ceasul de plimbare, nu apăreau spre înfricoşarea ochilor, de cât sub înfăţişare de jandarmi călări sau mumii travestite în haine © BCU Cluj GÂNDIREA 317 femenine. Şi în ce fel de haine, •Doamne! * ~ Gând crezu că am sfârşit,. nenea Iorgu îşi puse pe mesuţă, alături de ceaşca de cafea golită, ţigareta de. chihlibar, şi mă trase aproape-; stăpânindu-se: , — Femeia uită?.'.. Numai noi suferim, ne torturăm,, ne sburăm cree-rii... Bine, Nenişorule, n’am să-ţi desgrop maxime şi înţelepciuni filozofice... O să facem împreună o probă, aici, în scurt, şi să - vorbim apoi, Nenişorule!. : Când nenea Iorgu, o lua cu «Ne-• nişorule» însemna că . a ajuns la maximum de indignare. Şi mă aşteptam la obişnuita explozie, care să:; adune iarăşi în jurul nostru toţi Chibiţii de la mesele de joc. Dar nenea Iorgu se plecă mai aproape, şi . continuă cu glasul deodată şoptit: -—Fii bun Nenişorule şi treci îu sala de bal. Roagă pe Nae Ţiganul, din partea mea să cânte «Valsul Rozeior»... E un vals vechiu, un e-dec de ai nostru, de acum patruzeci de ani... Şi vino să stai alături de mine sări privim amândoi pe Gogu Vlahopol, Colonelul... ■ M’am executat, cu toate că nu înţelegeam unde vrea s ajungă. Am trecut printre perechi în sala de bal-, urăm strecurat printre ofiţerii strânşi în tunică şi Cu pudra topită pe obraji, printre femeile care miroseau a par-fumuri grele şi a năduşală, şi Nae Ţiganul a încercat. îndată să-şi amintească, în surdină, pe gâtul vioarei,melodia; Era se vede ceva foarte vechiu, căci a fost nevoe de consultarea celorlalţi ţigani mai bătrâni... Insfârşit, după ce-a dibuit, două trei valsuri streine, a descoperit, mi-a rânjit încântat cu dinţii albi cari tăiau faţa neagră ca o ,reclamă de apă dentrifice, şi când m’am întors alături de nenea Iorgu, perechile se învârteau dincolo în ritmul unui vals preistoric, care îmi aducea vag aminte de copilărie şi de tânguirea caterincilor pe uliţile mărginaşe. La semnul lui nenea Iorgu, am rămas privind amândoi la Colonel: eu cu nedumerire, dânsul cu vădită satisfacţie. Gogu Vlahopol, era asudat, boabe mari se rostogoleau pe frantea-i desgolită şi pe ceafa cu trei valuri; din când în când îşi scotea batista din buzunar, ştergea apa de pe obrajii dogoriţi şi era cu totut absorbit jocului. Câştiga; vraful de hârtii se urcase înaintea lui; din când în când, între două tururi de cărţi, număra iute cu degetele grase şi păroase bancnotele; le împărţea pe categorii, punea hârtiile nour deoparte. Oglindea în-sfârşit cel mâi desăvârşit portret al jucătorului de club provincial, irm becilizat de aceleaşi partizi, la aceiaşi masă, cu aceiaşi tovarăşi. Niciodată nu mi s’a părut mai vulgar, cu trupul înăbuşit în grăsime, cu stângăcia de militar îmbrăcat în haine civile, incomodat de manşetele scrobite şi cu batista udă, pusă în jurul gulerului tare; - aşa cum o punea odinioară, fără îndoială, înainte de a eşi la pensie, între gât şi gulerul tunicei. Ce* avea însă de aface aceasta şi cu „valsul rozelor“? Pentru Gogu Vlahopol nu exista nici băl, nici muzică, nici vals, nici noi; toată finţa lui voluminoasă era absorbită de cartoanele care lunecau ameţitor pe pânză verde, la hârtiile care treceau de la unul la altul, arar îşi îngăduia doar o clipă de distragere să scuture scrumul ţigării care se sfărâma pe vestă. Când ţiganii au isprăvit, nenea Iorgu îşi frecă mâinele triumfător: — ,Ah! ai văzut bruta?.. Animalul!.. Poftim; „plus potul; şi mie treizeci; rigi -cu valeţi, servit!“... Asta-i viaţa lui. Aici mucezeşte de la patru după amiază până la opt, şi de la zece seara până la două, trei de noapte... Nimic nu există pentru el în afară de cărţi, de ţigările care-şi leapădă scrumul pe haine, de bârfelile noastre : şi de cafelele pe care Max i le pune înainte, cu regularitate de crono-nometru, la fie care ceas, pentru ca să le soarbă cu ochii la cărţi şi -cu mâinele tremurând; îngrijit să nu-i scape cumva o întâlnire. A tresărit el când a auzit mizeria aia de vals, care trebuia să-i amintească singura întâmplare care n’a fost stupidă şi de prisos în viaţa lui mâncată între club şi cazarmă?.. Aş ! li era teamă să nu-1 relanseze Mitulescu, pândea să prindă cacial-malele lui Victor, căci se cunosc de-o poştă, îşi număra ca un maniac ce este, cele câteva sute de lei pe care are să-le dea acuş, acuş, într’o jumătate de ceas, pentru ca să se vaete apoi ca întotdeauna la toţi chibiţii din spate. Asta-i eroul dumneavoastră, Nenişorule! Poftim, priveşte-1, admiră-l, îmbră-ţişază-1... Ah ! bruta... Mi-a întrecut aşteptările... Iţi spun drept mă temeam... Zic: cine ştie? din movila aia de grăsime, se mai trezeşte b licărire, poate rămâne o clipă pe gânduri, cu ochii în altă parte, uitând cacialmalele lui Victor... Dar e Gogu al nostru, ori se desminte... Haide, îmbrăţişază-1 Nenişorule... Am început să râd. Intr’adevăr, Colonelul care svârlise cărţile, se uita peste umăr, la jocul-vecinului, să nu scape cumva vre-un amănunt din capriciile partidei. Şi aşa aplecat, cu ochii lacomi cu * fruntea asudată şi roşie nu desminţea cu nimic portretul lui Nenea Iorgu. — Şi acum să-ţi povestesc şi ce e cu mizeria asta de vals... Cu acest „Nenişor" am ifost coleg de şcoală — cum vezi storia mea se pierde în noaptea timpurilor. Era pe atunci un băeţandru subţire, cu ochii migdalaţi, cu părul buclat şi cu buzele întotdeauna umede, caşi-cum fi fost veşnic după muşcătura unui fruct savuros. Pe stradă femeile întorceau capul după el, i şi canalia nu se lăsă mai pe jos. Eram prieteni, nedespărţiţi, şi mai eram şi confidentul lui. Chiar şi un fel de secretar amoros, fiindcă eu trebuia să răspund pentru el scrisorilor din plicuri albastre; cu alte scrisori în care compilam din cărţi celebre mărturisiri de iubiri eterne, versuri din antologii,. însfâr-şit toată literatura aceia amoroasă, care la optsprezece ani ni se pare singurul lucru de preţ pe pământ. Gogu nu putea scrie o vorbă fără greşeli de ortografie şi fără să toarne pe hârtie, fraze într’adevăr catastrofale. Astfel doi ani am fost eu neîntrerupere unicul său inter-preţ sentimental. Apoi ne-am despărţit, el, feciorul unui funcţionar nevoiaş, a intrat la şcoala de ofiţeri, eu îmi luam o * licenţă, vagă şi-mi treceam: aproape tot timpul la ţară. Acolo îl aduceam şi pe dânsul în vacanţiile de vară. Era un admirabil tovarăş de vânat, de călărie, de înot şi de hoinăreală pe câmpuri. La o mică depărtare de moşie se ridicaseră aturici nişte băi la un izvor sărat; veneau familii din toată Moldova, fete; orchestră, excursii ; nu simţeam când se duce vara. Ne trezeam deodată cu ziua micşorată, cu vânturi reci seara, cu florile ofilite şi cu cele dintâi frunze galbene... Gogu îşi strângea cu adevărată jale zestrea lui sărăcăcioasă de băiat nevoiaş, pleca într’o dimineaţă cu ochii întristaţi, eu îl petreceam din cerdac cu privirea, până când docarul dispărea la cotitura şoselei şi mă întorceam iarăşi la singurătatea mea. Mă aşteptau zile de toamnă ploioase, iarna cu viscole care mă despărţeau de restul luni ei, nopţi nesfârşite de amorţeală; toată tris- © BCU 318 GÂNDIREA teţa aceia a tinereţii îngropate departe de oraşul cu ademenirile lui, care ni se par atunci fără seamăn de scumpe. Această singurătate mi-a deschis sufletul şi la cea dintâi dragoste nemărturisită şi de altfel îndestul de ridicolă. Cum în jurul nostru nu aveam vecini decât arendaşi ovrei, retraşi într’o mizerie agdgă şi lacomă, nu-mi rămâneau pentru prietenie, pentru ucis câte-va ceasuri de vorbă, decât un medic bătrân şi plin de tabieturi de la un spital de sat, suprefectul care des-călica odată pe lună să doarmă o noapte la mine, şi popii sfătoşi, lungi la poveşti şi plini de ortodoxie, din vr’o trei cătune apropiate. Pentru fata unui astfel de popă, sărac şi întunecat de-o îndelungă văduvie, a început să-mi bată întâia oară inima repede şi ascuţit în piept, ca o durere, într’un sfârşit de toamnă cu miros de frunze putrede şi cu tristeţi de mirişti jilave, care mă alunga din chiliile mele. Poate nici nu era frumoasă. Frumuseţea la vârsta aceia o găsim în noi... Mă aduceau pe drumuri noroioase şi înecate de ploi; ochii ei fricoşi, gura cu buzele cărnoase, părul înnodat la ceafă dint’o singură şi fugară răsucitură de mână, naivitatea cu care. asculta toate basmele mele timide şi stângace. Poate [mici n’a înţeles ce mă chema atât de des acolo. Poate nici eu n’am vrut să înţeleagă... Mă întorceam acasă cu sufletul luminat, peste câmpurile turburi, fluerând a voe bună, strângând calul în pinteni; — cu fericirea aceia pe care tinereţea o culege oriunde, ca albina ce-şi soarbe mierea din cea mai umilă floare de câmp. Câte odată mă hotărâm să-i iau mâna ei mică, să-i spun, s’o lipesc cu trupul alături de mine şi să-i sărut ochii peste care ştiam că pleoapele au să coboare înfricoşate şi poate fericite. Apoi gân-diam: la ce bun? Ne despărţeau atâtea... La începutul verii, când Gogu Vlahopol, a coborât din docar, cu mica lui zestre nevoiaşă; îmi spuneam chiar că voi găsi prilej să răresc drumurile pe acolo să-mi cercetez sufletul mai de aproape şi de va fi nevoe — să uit. Am reluat hoinărelile noastre peste câmpuri. El avea acum tresă de ofiţer la chipiu, seara îmi împărtăşea planurile; îşi făgăduia îndată ce va fi trimis la righiment să înceapă o viaţă turbată, în care fireşte femeia avea să joace rolul cel mai de-seamă. Mărturisesc; îl invidiam. Tata era bolnav, de trei ani colinda sanatoriile din străinătate; eu eram condamnat poate încă mult timp să putrezesc acolo la ţară, să supraveghez ariile, să mă cert cu ţăranii, — să pândesc jafurile vechiului, să mă lipsesc de toate mulţumirile, spre care tinereţea mea mă împingea cu lăcomie. Şi iată, el, băiatul unui funcţionaraş vag pe la primăria unui mizerabil târguşor; crescut în nenumărate şi crude umilinţi, avea dreptul să spere dela viaţă deacum înainte toate bunurile mie neîngăduite... Am început din nou, drumurile noastre la acele băi care erau la modă pe timpuri şi unde găseam adunată o lume veselă; -femei faţă de care docarul nostru englezesc ne dădea un prestigiu deosibit, tineri cu care legam o trecătoare prietenie. Deveniseră un eveniment pentru tot ţinutul şi seratele de Sâmbătă, unde perechi tinere învârteau dansuri acum demodate, unde se putea cunoaşte într’o- jumătate de noapte toată lumea, cu acea uşoară, familiaritate îngăduită numai două luni pe an; între aleele de brazi, sau pe plajele marine; la băi şi la locuri de odihnă. Veneau familii dela două poştii, în trăsuri cari ajungeau prăfuite, în poştali-oane cu clopote care sunau de departe, în asfinţituri şi în nori de colb pe şosea... Acolo, m’am gândit să pun înaintea lui Gogu Vlahopol, şi fetiţa aceia fricoasă de popă sătesc, pentru a-i destăinui apoi neliniştea ce mă mistuise toată iarna şi primăvara aceia; pentru a-i cere apoi părerea şi un sfat; ca unui precoce dar straşnic cunoscător al femeii ce se afla. Căci dacă eu devenisem de mult secretarul său sentimental şi dacă el nu putea aşterne un răspuns de cinci rânduri la o scrisoare, fără să toarne o neghiobie; în schimb faţă în faţă cu „inamicul" cum îi spuneam noi femeii; se pricepea să-i întoarcă minţile, să-i strecoare în urechi toate obrăzniciile şi să-i descopere Slăbiciunile, cu o intuiţie de brută minunată, care îmi stârnea pe atunci toată admiraţia mea de timid, incorigibil... ...Aşa am pierdut-o eu pe Margareta. Seara aceia a fost o adevărată sfâşiere. De la primul vals, când Gogu Vlahopol i-a trecut mâna în jurul trupului, pentru a porni amândoi, pe parchetul lucios, am simţit că se îndepărtează pen- tru totdeauna de mine. Era subţiră, avea ochii 'migdalaţi, uniformă strălucitoare, valsa ca un duce, — şi eu eram un tânăr ‘plicticos, ce nn putusem învăţa să fac trei paşi fără a turbura toată sala, ciocnindu-mă de toate perechile din cale şi de acele mai îndepărtate, pe care le căutam parecă înadins. Intr’acel an, se cânta până la exasperare, „valsul rozelor", mizeria auzită adineori, care mi-a înviat fantome. Era melodia cântată de toţi lăutarii restaurantelor, de toate muzicile militare; valsul fluerat de trecători pe stradă; auzit după toate perdelele silabisit la clavir; cântecul anului însfârşit ce te urmăreşte ca o obsesie, fără să se ştie de unde a pornit, pentru a se şterge fără a-ţi da seamă cum, când alt refren acaparează urechile. Şi aceasta brută de Gogu, care năduşeşte acum cu cărţile în mână şi-şi şterge pe obraz, cu batista sudoarea îndoită cu scrum; valsa dumnezeeşte. Urmăream cu ochii perechea lor lunecând printre celelalte, până când toţi s’au oprit şi au rămas singuri; ei doi, ea cu figura palidă şi cu bur zele strânse, el cu obrajii rumeniţi şi cu un surâs de vanitate neas-cunsă; lunecând vertiginos pe oglinda parchetului, — pereche făcută unul pentru altul — cum şopti la spatele meu un glas de femee. Când s’au oprit ameţiţi, câţi-va au aplaudat ca la teatru. Sângele a năvălit în obrajii fetei. M’a căutat din ochi, şi a descoperit poate în privirea mea o mustrare, pe care n’a vrut s’o înfrunte pentru a nu-şi întuneca fericirea. M’a ocolit. A căzut pe un scaun în alt capăt al sălei. Toată npaptea nu s’au despărţit. In zori când am plecat în docar, tăceam amândoi privind îngânduraţi geana trandafirie a răsăritului. Gogu Vlahopol aprindea ţigare după ţigare, voia să-mi spună ceva, mă spiona cu coada ochiului, şi eu aşteptam ca să pot izbucni, să-i cer socoteala pentru ticăloşia din seara aceia, să-i rostesc cuvintele grele pe care le rostogoleam în minte de câteva ceasuri. El respira însă cu sete aerul fraged al dimineţei, îşi muşca buzele umede, surâdea propriilor" gânduri. Era în ceea ce numeam noi altădată cu în-veselire „perioada de incubaţie amoroasă". Dela un timp nu mai putu răbda, şi exclamă aruncând ţigarea: — Ştii că începe că-mi fie dragă şerpoaica aia?... Mi se pare c’o să-mi faci după masă o scrisoare; dar ştii una teribilă!.. © BCU Cluj QANDiRCa 319 Atâta seninătate m’a dezarmat. Ce-i puteam spune? Am dat bici cailor şi m’am răcorit trăgând o -goană pe şosea de sfârăiau roţile. Ajuns acasă, animalul a adormit cu' pumnii strânşi până la amiază. , Eu zadarnic mi-am răsucit în aşter-* nut, Nu se prindea somnul de mine. Şi nu găseam nici o eşire, decât o explicaţie hotărîtă, care avea să , sfârşească poate cu cearta noastră şi cu plecarea Iui. După masă s’a prezintat cu aerul cel mai nevinovat din lume, în cămara mea cu cutia de plicuri în mână, încântat şi sigur de reuşită, îşi şi întocmise un plan: — „trimitem pe Sava vizitiul, cu mănuşile pe care le-a uitate la mine“. Bruta se gândise la toate. Mă dezarma a -doua oară... M-am pus să scriu furios... îmi spuneam, — voi trimite o scrisoare, ori două, apoi voi mărturisi într’a treia pe care Gogu nu va cunoaşte-o; că eu mi-am pus acolo tot sufletul, că eu mă frământ noaptea fără odihnă, că mie mi se cuvine sărutarea cu buzele muşcate pe care o cerşeam pentru altul. Am scris fără îndoială ceva mişcător şi neobicinuit, căci după’ ce i-am citit epistola cu grasul sugrumat de propria emoţie, Gogu n’a îmbrăţişat şi a început să joace prin casă ca un turbat, cu plicul în mână, răsturnând scaunele, privin-du-se în oglindă, izbindu-şi fericit printenii argintaţi... Şi din ziua aceia sub ochii mei, s’au desfăşurat toate peripeţiile unei patimi, în care zădarnic aş mai încercat să intervin după planurile dinainte urzite... Gogu Vlahopol nu-şi găsea astâmpăr, toată dimineaţa iscodea cele mai fantastice pretexte, pentru a face în asfinţit un drum până la Şercaia; mă ţâra după dânsul, mă silea să fiu martorul şoaptelor lor. Fata îl aştepta cu ochii traşi, se însenina la cea dintâi neghiobie rostită de el, îl des-mierda cu privirea, şi eu trebuia să-mi caut de lucru, să răsfoescpe mese cu învelitori de lână împletită,, albume vechi cu cărţi poştale ilustrate, cărţi cu, primele foi rupte, să-mi iau o înfăţişare nepăsătoare şi discretă. Ea l’a iubit din cel dintâi ceas cu toată sălbătăcia aceia a unei vietăţi care trăise singuratică, fără desmierdări, fără să întâlnească decât oameni cu mâinele ciolănoase şi cu graiul aspru. Gogu Vlahopol cu trupul lui subţire în tunica strânsă, cu ochii de femee şi cu mâinile albe şi ^ îngrijite de curtisană, îi apăruse în viaţă ca un prinţ fninu- CA TOTDEAUNA. Razele lunii Molcom căzând, Apele mării adânc nu turbură. Sufletul meu A şoptit: Te iubesc. Dar şoaptele sufletului, Molcom căzând, Apele adâncei tăceri nu turbură. Atunci, Prin întomnare Ai plecat, Lăsându-mi sufletul gol . Ca toamna, Atotvestejitoareo. * Când te-ai desprins de mine Ani rămas Cu un copac Dni care cea din urmă frunz ; a luat-o Vântul Toamna Vremea... ■ Mi-am dojenit sufletul Că nu m’a lăsat să ţi vorbesc... Ai revenit, Ca un erou mult prea îndepărtat Al acelei îndepărtate nopţi Buzele mele au spus; Te iubesc. De-atunci, N’ai mai plecat. Mi-am dojenit sufletul Că nu m’a lăsat să tac Şi-am plâns— prea târziu. AL. O. TEODOREANU. nat, coborât din basmul cenuşăresei. Şi nu mai simţeam nici o amărăciune... „Erau prea mult făcuţi unul pentru altul" — cum şoptise în*seara aceia femeia de la spatele meu. Eu eram prea stângaci, prea ursuz, şi apoi oglinda nu-mi da drept să-mi fac prea multe iluzii. Astfel, în alte seri, în sălile acelea de petreceri când viorile începeau din nou „valsul rozelor" şi când din nou încleştaţi într’un singur trup alunecau pe lacul parchetului — ochii mei alergau după dânşii cu o îngăduială aproape iertătoare... N’am prins de veste când s’a topit vara şi când au coborât cele dintâi vânturi reci, purtând peste mirişti primii nori de toamnă. Intr’o dimineaţă Gogu a primit ordinul să se prezinte la un righiment de pe ţărmul Dunării. Şi acest Nenişor, pe care îl vezi acum îngropat în grăsime şi agitându-se numai când e vorba de un relans menit să aducă senzaţie o săptămână în tot clubul; acest Nenişor somnoros' şi placid, care abia îşi târâe mâna păroasă ca un paiajen peste pânza verde — a plâns atunci, s’a sbătut cu capul înfundat în perne, mi-a vorbit de hotărâri desnădăjduite... A plecat într’o zi jalnică de ploae, cu gluga pelerinei trasă peste ochi, posomorit ca la o înmormântare. Şi iarăş am rămas singur în chiliile mele, unde vântul ofta nopţile îndelung. la ferestre. Nu mă mai chema nimic, nicăiri. Iar pustiul mă . potopea în încăperile singuratice, fără nici un gând luminos, fără nici o nădăjduire care să-mi încălzească inima... Apoi âu început să curgă scrisorile. In orăşelul acela rupt de lume, unde îl aruncase soarta, Gogu Vlahopol se mistuia ca o fiară în cuşcă. Nu era ce visase. Un târg pe ţărmul Dunării; dimineţi ceţoase, ploi fără sfârşit, străzi înecate de mocirlă,cafenele cu mesele murdare, cu ceştile nespălate, cu oamenii somnoroşi, cu partide dţ cărţi uri-suroăse; murdărie dobrogeană şi trândăvie molipsită din orientul vecin. Stângăcia lui din scrisori dispăruse, suferinţa îl făcuse elocvent. Şi mă implora şă-i trimit veşti, de la iubirea aceia, ce-i îndurerase sufletul ca o rană, pe care depărtarea o adâncise... N’am putut rezista. Am bătut din nou drumul la Şercaia. Am devenit pe nesimţite prietenul acela inofensiv, căruia femeia îi destăinue fără pudoare, toate suferinţele, toate nopţile de nesomn, toate speranţele absurde şi toate mizeriile acelea de suflet, divine şi laşe, oare întovărăşesc pasiunile noastre... Dar o telegramă a tatei m-a chemat odată cu iarna în streinătate. Am plecat pe neaş-■ teptate. Am rămas acolo Câţi-va ani. M’am întors cuminţit, îmbătrânit timpuriu, cu alte griji. Am vândut moşia. De urma lui Gogu n’am mai auzit decât ştiri vagi. II ştiam undeva, mutat dintr’o garnizoană în alta, mi-1 închipuiam demult potolit. Iar 320 luAN Dl REA cea dintâi iubire a mea atât de copilăresc îngropată, o uitasem pentru totdeauna... Aşa mi-am îngropat viaţa aci treizeci de ani. Am văzut cum îmbătrânesc pomii din grădini, cum' se taie străzi noi, cum case se dărâmă şi altele se înalţă, mi-am dus mulţi prieteni la vecinicul locaş din deal, păr alb mi-a crescut mai întâi la tâmple, apoi m-a nins cu totul, altă lume s’a ridicat în jurul meu; lume străină pe care nu o mai cunosc, cu care nu mă pot împăca. M’am trezit tot mai singuratic, căzut în manii. Când a venit vestea că Gogu Vlahopol, Colonelul, e mutat comandant al regimentului de aci, nu mi-am putut stăpâni bucuria, îmi venea însfârşit un prieten de altă dată. Mi-1 închipuiam însurat, cu copii poate, îmi făgăduiam o casă frăţească unde să găsesc după amiaza scaunul de odihnă, ceaşca mea de cafea, copilul favorit pe care să-l desmierd pe păr în dorul celuice-milipseabătrâneţelor mele... înaintea acestei movili de cărnuri fără formă, am rămas dureros ■ surprins când am dat ochii întâia oară. Nu puteam înţelege cum băiatul acela de odinioară svelt, cu ochii migdalaţi, cu gura cărnoasă, . cu părul buclat de femee — a devenit acest monstruos pachet de grăsime, în care ochii abia clipeau. somnoroşi. Ne-am îmbrăţişat totuşi, ne-am confruntat ravagiile anilor, ne-am mângâiat reciproc, am întârziat câteva nopţi la masă povestindu-ne întâmplări depărtate. Rămăsese singur, nici o femee nu-i plăcuse atâta cât să şi-o facă tovarăşa de, viaţă, aducea cu el o sumă de amintiri neînsemnate, din toate garnizoanele pe unde trecuse, anecdote stupide, hazuri cazone, întâmplări fără miez, pe care mi-le povestea ca şi cum ar fi fost vorba de foarte importante evenimente. Mi-a apărut îndată plicticos, şters, îndobitocit de treizeci de ani de cazarmă, de cluburi şi de varieteuri provinciale. Nu ne mai apropiă nimic. Ne-am rărit întâlnirile... Doar la vânători, de două, trei ori, pe iarnă, făceam drumuri împreună, pentru a ne întoarce în sanie, la picioarele noastre, în pae, cu câţiva epuri, câte odată cu o căprioară sau altă sălbătăciune mai mare... ...După o astfel de vânătoare, intri o iarnă, ne-a prins noaptea la Şercaia, în satul acela unde mă purtase inima odinioară. Erau multe lucruri shimbate. Se croise o şosea cu pomi tineri, plantaţi pe marginea şanţurilor; şi înfăşurat în blănuri, tăcut, înfundat în sanie, cercam să recunosc sub nămeţi locurile familiare altădată, pe care asfinţitul plumburiu de iarnă le învăluia în mai adâncă întristare. Gogu fuma alături de mine ca şi atunci. Nu mai vorbisem niciodată despre fata aceia, despre plânsul lui, despre scrisorile pe Cari mi le trimisese desnădăjduite din orăşelul glodos de pe ţărmul Dunării... Şi îmi închipuiam că amintirile il apasă tot atât de jalnice cum îmi cercau mie inima. De aceia am tăcut. De aceia l-am lăsat să trăr iască cu ele. La primărie am făcut sfat. Vătăjelul ne-a îndreptat la popă. Nu se găsea altă casă primitoare. Iar la întrebările noastre ne-a dat şi desluşiri, 'întâmplarea ne ducea în aceiaşi casă unde poposeam odinioară. Casa nu era schimbată. Oamenii doar alţii. Părintele, Costache murise de mult, în locaşul Iui vom găsi pe feciorul lui, părintele Gherman, „un om foarte vesel şi vestit pentru ospeţele sale şi pentru vinul ales din pivniţă”. Nu-mi închipuiam însă că vom găsi acolo, şi vietatea aceia pentru care inimile noastre bătuseră o di-nioară, şi pe care după atâţia ani uitarea nu o îngropase. Când . am coborit din sanie, şi când din capul scărilor, părintele Gherman bucuros de musafiri a strigat „Margarete!" — cu acelaş glas cu care striga odinioară părintele Costache; mi s’a părut că cei treizeci de ani care ne {nălbiseră părul, n’au trecut decât în închipuirea noastră. O bătrânică , ne-a deschis uşile, a aprins,lampa cu- flacăra turbure. — Nu ne înşela lumina, nu încăpea nici o amăgire; bătrânica era Margareta noastră de odinioară. Sub părul sur, în ochii încă vii, în buzele subţiate de vârsta şi în piepţii topiţi sub bluza neagră, trăia încă ceva nehotărât, o ruină, cenuşa din fecioara aceia sălbatecă şi. cu privirea fricoasă, pentru care în su-cletul meu iubirea aprinsese o flâ-fără grabnic potolită, pentru care tovăraşul meu plânsese, odată suferise şi îmi scria rânduri amare din cafenelele unui târg dunărean. Ara rămas lipit de uşă, ca în faţa unei vedenii. Dar Gogu se rotea voluminos în toată camera, îşi des-noda cheotorile blănilor gâfâind şi tropăia ,să-şi desmorţească picioarele... îndelung şi minunat ospăţ ne-a pregătit în noaptea aceia; părintele Gherman, admirabil: tămâiosul' din. cănile brumate toate le-am înghiţit însă în silă. Nu puteam pierde din ochi bătrâna trecută, care se' strecura ca umbra printre noi, ridica farfuriile, schimba paharele, netezea faţa albă a mesei cu mâini subţiri şi tremurate, fără să îndrăznească a ne înfrunta privirile. Gogu Vlahopol devora ca o fiară, îşi umplea farfuriile, îşi turna singur, vorbea tare, râdea cu hohote, îşi ştergea cu şervetul năduşeala de pe obraz. Găsise în sfârşit un om care să-l asculte şi descărca pentru urechile părintelui Gherman, tot sacul cu anecdote cazone culese din toate garnizoanele ţării. Băuse prea mult, făcea cu ochiul, se bătea sgomotos cu palmele peste genunchi când râdea. Eram umilit şi mă întrebam cu spaimă ce trebue să se întâmple intri acel ceas în sufletul femeii tăcute, care trecea printre noi ca o fantomă a trecutului, dacă cumva îşi mai aduce aminte. Apoi am gândit, — arh vrut să gândesc aşa, pentru a-mi alunga o remuşcare ce nu mă privea pe mine în definitiv — că şi dânsa va fi uitat, că nu are de ce să o întristeze veselia şi nepăsarea vulgară a' tovarăşului meu. Am vrut să mă conving de mine însumi, că uitarea e o lege firească şi că absurdă, stupidă şi fără îndoială ridicolă ar fi numai amintirea cti intenţii tragice a unor capricii trecătoare şi tinereşti. Şi am încercat şi eu să deşert paharele unul după-altul,, să mă înveselesc de povestirile admirabilului meu prietin... , Târziu când totul a fost strâns, şi eând am rămas înainte numai cu paharele şi cănile de vin, părintele Gherman a alunecat în'destăinuiri. II bucura venirea noastră neaşteptată. De .mine îşi mai aducea aminte, din anii când era copil. Turbure îşi amintea încă şi de bucuria pe care i-o făceam bătrânului, când descălicam câteodată prin aceste locuri, şi de cărţile pe care iîe aduceam Margaretei, când era tânără şi mai găsea desfătare în lectura închipuirilor lumeşti.: Ne-pătrunsă îi rămânea părintelui Gherman, ca unui frate mai mic ce nu-şi poate aminti toate întâmplările de demult decât printr’o negură, — şi taina ascunsă care va fi silit-o odinioară pe această soră să rămână fecioară cu cosiţa albă.: Am simţit că roşesc. Va să zică, nu uitase. Şi atunci, din cealaltă cămară, ea răspunzând la o chemare a atnin- © BCU Cluj QANDiRt* *21 Un basm Un basm plutea odată, ca un cer, Deasupra sufletului meu stingher. Era un basm cu năzdrăvani şi sfinţi Lăsaţi în dar, cândva, de ia părinţi. , Şi basmul molcom, ca o primăvară, Pe ape de azur mă legăna, Cum leagănă văzduhul câte-o stea Şi o aprinde'h fiecare sară. Dar cerul basmului de-atund s’a spart... Că ploile sălbatice şi grele Când trăznetele nourii despart, Aşa s'au rupt şi dorurile mele... Părinţi! Eu am rămas în urma voastră singur. Din cerul spart . Albastre ţăndări lungi, ca nişte dinţi In sufleta-mi pătrund ; Ş’amar mă dor Durerile, ce au fost a voastre-a tuturor, Uitate ’n cerul basnţului cu sfinţi.,. Deasupra sufletului meu stingher Se nărue deapururi basmul unui cer... Blestemul gîndurilor Pe care niciodată nu le-aţi spus, Pe care voi cu grijă le-aţi tiscunş, Acolo, pentru veşnicie, sus, Părinţi! Blestemul gîndurilor voastre rn'a ajuns. Ca pietrele Cad gândurile repezi peste mine Şi mă izbesc în cap şi’n trup, pe rînd, Pe mine Vinovat, ■— de cînd! Nici stavilă să le mai fiu nu pot Că s cel mai slab din cîte stăvili sînt. Nu pot să plîng. Se prăbuşeşte cerul plin de sfinţi! De ropoţele gândurilor voaştre mă’nspăimînt Ş'adine, tot mai adînc, părinţi! Vor să mă’ngroape pietrele ’n pâmînt!. . O. BĂRGĂUANU. / / tirilor, străbătu slab şi suspinat din viorile unei alţe lumi *Valsul rozelor". Era atât de neaşteptat şi atât de imaterial, de absurd şi de imposibil, încât am crezut o halucinaţie a auzului. Părintele Gherman, râse şi ne desluşi ca un amănunt foarte obicinuit: — Asta-i mania ei!, şi se întoarse să asculte mâi departe palavrele lui Gogu Viahopol. Am înţeles apoi. Era numai un gramofon. O cutie de acelea mizerabile, vechi, de altădată, cu plăcile roase, cu ariile ce nu se mai cântă nicăeri. Tânguirea orchestrei, ajungea până la noi înăbuşită şi găseam acest desnădăjduit apel la amintire, atât de ridicol, dar atât de jalnic; încât n’am mai avut nevoe de nici o povestire pentru ca să retrăesc anii care s’au scurs acolo; „între pereţii aceia, sub grinzile acelea cu mănunchiuri de busuioc; mai întâi în aşteptare, mai apoi în amintirea sfâşiată de acest vals, cântat de o maşină cu goarna de metal. Era nevoe să aflu serile cari s’au scurs în cerdacul acela, dimineţele pentru cari nici un soare nu a mai fost destul de luminos, primăverile şi toamnele ce au înverzit şi scuturat flori fără nici o bucurie, pentru fata aceia stupidă, care îmbătrânia cu amintirea unui capriciu ?.. Ah! ce tristeţă într’aceaştă scârţietură discordatâ, în această tânguire a pâlniei de metal... ...In camera noastră, după ce m’am răsucit zădarnic în aşternut să adorm,,am încercat să-l ispitesc. Dar Gogu s’a întors somnoros pe cealaltă parte, mormăind: — ’Ai ’ine nu mă ’ulţumeam ’umai cu sărutări... Am ’ost ’şte dobitoci a ’ândoi... ’Ari dobitoci... După cinci minute sforăia cu pumnii strânşi, cu plapoma peste cap... Nenea lorgu, vru să mai adauge ceva. Apoi se stăpâni, mă trase numai de mânecă şi îmi făcu semn sâ-I privesc încă odată pe Colonel, socotind că aceasta e destul pentru a-1 scuti de ori-ce altă oboseală. Gogu Viahopol dormea cu mâna rezemată pe masă. Pierduse probabil. Altul îl înlocuisfe în partidă... Şi cu patima aceia a jucătorului care nu părăseşte clubul, până nu se închid toate uşele, veghea moţăind pe scaun, înaintea ceştii de cafea goale, cu hainele presărate de scrum. O muscă îl necăjea prin somn. Ca un copil cu mâna prea scurtă, ridica braţul gras, făcea un gest disperat care nu-şi ajungea ţinta, mâna cădea grea pe postavul verde. Şi gâdilată de insecta neastâmpărată, chelia lui Gogu Viahopol se mişca prin vis, ca o perucă trasă cu sfoară nevăzută. ■ e. robul. © BCU 3/2 GÂNDIREA SPOVEDANIA UNUI BĂTRÂN (Ioati Slavici: închisorile mele) , E ultimul scriitor rămas în viaţă din generaţia dela Convorbiri Literare. Eminescu, Creangă, Caragai-Niculai Ganea, Ioan Slavici au fosl valorile literare pe care se sprijinea acţiunea critică a lui Titu Maiorescu. „Direcţia Nouă“ în literatură românească nu o trasa ce-1 care-i găsise formula ci tocmai acei care ilustrau formula critică. Aici trec oameni şi se uită. Rămâne în urma vârtejului neiertător al vremii, numai ce lasă bietul om închis în cuprinsul unei cărţi, pe o pânză ficxată într’o ramă, sau într’o bucată de bronz. Suntem obicinuiţi a crede că ştiţ de proasta părere ce o avem despre oameni că e tot se s’a putut găsi mai bun într’un om, deşi poate gândul eel mai curat s’a destrămat răsvătit şi ne primind să fie încerat într’o formă sau alta. Ion Slavici nu a primit resemnat acea spulberare a nisipului trecător de anii ce vor veni spre a se contura cu preţioase reliefări de artă, munca lui fără pregent în literatură românească. Actul lui de curaj se infige în faţa cortimporanilor şi rând pe rând îşi înseamnă suferinţele îşi măsoară amarul nu pentru a se plânge, ci pentru a acuza. Cartea „închisorile mele“ pe care bătrânul ostaş al cuvântului românesc mi-a dăruit’o am citit’o cu simpatie, curiozitate şi mâhnire. Nu e o carte cu năzuinţi literare volumul d-lui Ion Slavici —. deşi pe alocurea cu sobrietatea de evocare valorează locurile şi prinde în linii viguroase oamenii pe care i-a văzut, — e mai mult o preţiosă contribuţie documentară care înlesneşte cunoaşterea spiritului societăţii româneşti în timpuri de grea încercare şi împrejurări rare vieţii omeneştii Fără exuberanţă, în faţe cu ritmul potolit Ion Slavici stecoară pagini de adecărată literatură: ’ „Una din cele mai omeneşti şi „mai curate mulţumiri e să-urmă' „reşte intrarea în fiinţă a vietăţilor, fie animale fie plante, şi să „iei parte la creaţiune, ajutându-le „’n creşterea lor. Erau deci cuprins de jale când vedeam că „numai pe ici pe colo, câte unul „înţeleg plăcerea, pe , care o sim-„ţeam - dimineţile când vedeam „înviorată grădiniţa cea ieri ofilită „pe care seara trecută-o plivisem „o săpasem cu furculiţa din taeâ-„mul meu şi-o stropisem din ul- „cica, în care-mi găteam mâncarea. De aceea unii mă socoteau „maniac când eram supărat foc, „dacă unul ori altul voind să-şi „scurteze drumul, calca’n straturi „şi nu credeau că în adevăr nu-mi „pare bine dacă cineva îşi smulge „câteva fire de salată ori de cea-„pă, îşi rupe o floare, îşi ia un „ardeiu. Mie folosul ostănelii îmi . „era, că fleacul acela de grădiniţă mă leagă de pământnl unde „eram nevoit să stau ca să-mi fie „mai uşoară silita rămânere, în, cât puteam să-mi zic „Dă-i năibii „şi nu te supăra căci, ştii tu că-ţi „faci şi aici plăcută viaţa". Duioşia resemnării, rândueşte cu vintele’n frază sprea a putea da o realitate . de blândă mustrare oamenilor şi de mâhnită aducere aminte. Dar ceiace îţi opreşte atenţia e rara puterea de observaţie a oamenilor, pe tari Ion Slavici i-a studiat în lungile prerigrinări pe la „Domneşti" „Văcăreşti" etc. Din paginile volu-nmlui“ „închisorile mele“ se desprinde admirabil conturate chipuri de oameni, amestec de lumini şi umbre, simplitatea liminoasă a unora din socialişti slăbiciunile morale ale intelectualilor. ' „Frimu un fel de răzeş, umbla „cam plecat de spinare, cu pas „rar şi apăsat cu ’ndărătnicie cân-„tăria fie-care vărbă pe care o „rostea şi cu atât mai vârtos fie-„care vorbă ce urma să-i iasă „din gură. Era omul din care vor-„ba Românului ai să scoţi vorba „cu cleştele. Faţa lui, ochii lui, „mai ales zinibetul cam sceptic „de pe buzele lui, întreaga lui fiinţă îmi impuneau şi mă simţeam ^jignit de sâmţământul, că nu se „simte deocamdată îndemnat a „sta de vorbă cu nime“. Cu aceiaş simplitate expresivă Ion Slavici ne conturează pe tovarăşii lui de închisoare Arghezi — Dem. Teodorescu, Grosman, Car-tiabat, Verzea. Dar cele mai interesante observaţii le face asupra lui Bogdan-Piteşti „un fel de Caragiali corectat şi adăugat" Sunt cu atât mai interesante observaţiile d-lui ton Slavici cu cât Bogdan-Piteşti este una din figurile reprezentative ale unei anumite societăţi româneşti care moare. „De câte-ori mă gândesc la omul acesta (Bogdan-Piteşti) văd par’că’n faţa mea minunatul palat al zinei zorilor căzut în ruine. Cu adevărat ruina unui om sortit' să devie mare.. .. (pag 285) Este în volumul „închisorile meteu un admirabil material documentar şi sunt pe alocurea pagini de adevărată literatură. Poate d. Ion Slavici nu a voit să facă literatură, căci desigur zilele de închisoare âr fi fost un minunat prilej de a metamorfoza materialul brut al observaţiilor în artă. DI Ion Slavici se mulţumeşte să rămână la simpla însemnare gazetărească şi volumul trebue luat ca atare. Cartea pe care o scrie contimporanul lui Eminescu, oricâte judecăţi greşite ar cuprinde — nu poate fi decât bine venită. „închisorile mele“ rezumă mentalitatea unei întregi generaţii: că evenimentele au desminţit profeţiile acestei generaţii — că oamenii care au judecat împrejurările dintre 1914—1918 în lumina unei concepţii elaborată aproape jumătate de veac, că au interpretat sensul războiului nostru greşit rămâne de 1 cercetat altădată.. Cartea d-lui Ion Slavici care oglindeşte gândirea generaţiei care s’a dus nu pierde nici din interes nici din valoare do- PANFIL ŞEICARU TEATRUL NAŢIONAL DIN IAŞI. ................. Hamlet, Bujoreştii. ■ Fiindcă Shakespeâre s’a apucat să’l scrie, s’a jucat şi la Iaşi Hamlet, în sara în care altfel s’ar fi putut juca „Cocoşul Negru, Şi teatrul a înregistrat un real succes la casă. Fiindcă Hamlet are săbiuţă, fiind-că apare un Rege şi o Regină care stau pe tronuri cu coatele în lături aşa cum au stat Regele Ghiţescu şi Regina Melinte, fiind-că e un duel şi mor oameni pe scenă, un anume publice amator. Alţii vin la Hamlet pentru a-1 vedea palid şi şters ca o amintire care dispare, alţii vin pentru verbul lui nebun şi ascuţit ca un bici de foc, alţii în fine vin fiindcă âu cumpărat un bilet de teatru aşa cum cumpără un bilet de loterie, şi pleacă fiind-că’i indispune fantoma Regelui Danemarcii, atunci când ei crezuseră că’i operetă. Subieetul aşa cum e redat în: programul ce se împarte spectatorilor mă tentează. „El (Hamlet) înjgheabă © BCU UÂNDiHtA o reprezentaţie şi în piesa care se se joacă intercalează o scenă identică cu otrăvirea tatălui său. Asistă şi Claudiu şi într’adevăr îl apucă tote spasmele şi se trădează". „Cine crede că pe Claudiu îl apucă pur şi simplu, sau îl apucă toate nevri-calele, s’a înşelat. Expresia de mai sus redă exact starea în care a fost redusă Majestatea Sa. — De altfel mimica regelui respectiv a fost corespunzătoare acestei „flori de stil“. In interpretare interesează desigur Hamlet. Dl St. Braborescu în interpretarea sa a dat loc-la multe dis-cuţiuni contrazicătoare. Fapt este că D-sa nu a voit să copieze pe nimeni; nu şi-a studiat nici figura; nici jocul după vre-un album de interpreţi celebri, sau după litografia cunoscută care atârnă sqena „Cursei de şoareci'- în toate frizeriile, alături de o cuşcă cu sti-clete. — Dl Braborescu l’a jucat pe Hamlet, mai omeneşte, de cât cum se joacă deobşte, deci mai puţin teatral. A redat un Hamlet plăpând şi melancolic în,senzul patologie al cuvântului. Nebunia a fost o siiggestie ambiguă, mai mult diabolică de cât anormală. Dl Braborescu a redat un Hamlet aşa cum l-ar reda un tânăr cu talent din societate, care Bar întrpeta deştept şi s'enzibil, la o serbare dată de aristocraţie. în folosul săracilor. Şi asfel îl preferăm pe Dl Braborescu altor interpreţi. Un Hamlet cu plămâni şi cn mugete, a cărora suflare să te dea jos de pe picioare, nu poate avea sensibilitatea morbidă a ceia-ce trebue sâ fie Hamlet. •*.' Dl Braborescu a redat acea epuizare fizică a unui Hamlet copleşit de lupta sufletească şi de geniala pătrunderea a vieţii care e distrugerea. Dl GhiţesCu în Claudiu a subliniat de două ori, cu sprincenele şi cu gura, intenţia fiecărui cuvânt. D-sa face parcă de cele mai multe ori, un fel de seminar de artă dramatică. D-l Gh. Popovici în Laert a fost un deliciu. A avut un ton şi o atitudine puerilă care ne-a amuzat. Când s’a înfuriat pe Hamlet, am avut impresia sinceră că vrea să plângă. Dar să trecem de la intepetare, la subiectul „Bujoreştilor" D-lui Ca-ton Teodorian. E mult mai interesant. Căci trebue să se ştie că în ultimul timp scena Teatrului din Iaşi a fost disputată între Shâkes-peare şi Caton Teodorian. O zi Hamlet, altă zi Bujoreştii. Şi curios lucru, Aţi observat că temele aces- tor tragedii sunt cam acelaş ? Se referă )â arborele genealogic. Dincolo Regele Danemarcii şi moştenitorul sau, dincoace un „Bujo-rescu“ şi succesorul său. Comedia Dlui Caton Teodorian are avantajul nemai auzit de a fi în acelaş timp şi o tragedie şi o comedie. Comedia începe cu o înmormântare : coroane de morţi, oglinzi acoperite, grand-deuije, cucoane care plâng, o slugă care se boceşte, o vizită tot cu coroană de flori artificiale. In sfârşit ceva de-un efect comic irezistibil. In definitiv comicul isvorăşte din contrast. CU cât contrastul e mai sdrobitor, comicul e mai reuşit. Dl Caton Teodorian care ştie acest adevăr, l’a demonstrat încă odată. Se ştie Contrastul dintre moarte. îmormântare şi râs, aşa că se poate imgina de oricine n’a avut fericirea să vadă actul I. din Bujoreştii, efectul comic produs. Cel care a murit însă este vlăstarul unic al lui Bujorescu. De-aici începe tragedia. Bujorescu bătrânul cere viitorului ginere să-şi schimbe numele. Acesta nu vrea. Bujorescu caută şi zăreşte un alt Bujorescu., E un doctor care’i duce la bae, care’i vede şi dă detalii asupra probabilităţilor de reproducţie a fiecăruia. Pentru înfrumuseţarea şi poeţi zarea acestei constatări Bujorescu bătrânul aleargă la analogii, şi spune o istorie cu un malac slab, şi cu o malacă tovarăşă, care totuşi a fătat. D-na Bujorescu intervine şi ea şi spune că D-l Cărbuneanu nu numai a sărutat fata, dar a şi... (aici mare ilaritate). Mai apară apoi şi un poet, un fel de coleg al D-lui Caton Teodorian, şi un pictor şi un compozitor, şi un elev de şcoala militară şi în fine alte specii de pe mâpamond. Doar Dl Caton Teodorian e autor dramatic vechi, ştie să pună în scenă pesonaje multe: să între, să iasă, patru acte cel puţin. Uitasem să adaog o altă parte de mult comic: toată lumea spune faţă de Dl Cărbuneanu că el ar fi în stare să dea o droae de nepoţi, iar Dl Amos Bujorescu nu, fiindcă are organe mici, (aici replica a fost bisată) şi iar se face aluzie la malac, fiindcă trebue să se ştie că malacul în piesa Dlui Caton Teodorian formează unitatea piesei. In sfârşit Giga Bujorescu are un copil de şase luni, (care nu-i al malacului celui siab) care mi-se pare că prin actul ultim apare cres- . 323 cut de vre-o 2 ani împreună cu alţi frăţiori. Prin actul al patrulea sau cincilea intervine şi o tragedie mută de unul singur; căci într’adevăr Giga începe a constata că „una e inima zia altul e sufletul“. Şi-atunci înţelegeţi dilema care o sfâşie pe Olga; ceva ca în Corneille: trebue inima să urmeze sufletul, sau sufletul să se supună inimei. Aceasta-i întrebarea !.. Pe urmă nu ştiu ce se mai întâmplă. Eu care ştiam că Dl Caton Teodorian e un clasic, la actul al treilea am , plecat, cari mi-am închipuit că Dsa n’a călcat regula şi a Scris patru acte. Mi-a spus însă un prieten că la sfârşit totul a eşit bine, ca la operetă. Nu am putut reda nimic din savoarea dramatică a subiectului, şi regret că am încercat. E cevâ âşa de complicat, şi aşa de bogat ca conflict, şi totuşi fiecare scenă aproape însemnând în sine însuşi o mică operă dramatică, încât n’am putut reţine decât foarte puţin. Actorii au jucat mai mult ceea-ce era printre rânduri. Neavând ce să spue, de cele mai multe ori, când eram uitaţi pe scenă, făceau mimice de surdo-muţi, dădeau din mâni cu disperare, parcă pentru a umplea un gol care nu se mai sfârşea. Parcă erau puşi în cuşcă. Cuvintele veneau târziu, ca spuse actorilor de undeva, de departe, de pe pe un deal, de unde trebuiau să vie, aşa e de înceată acţiunea. După fie-care replică îţi vine să te scoli şi să spui: „Bine, domnule asta ştiu, dar mai departe, mai este ceva nou?“ Comedia Dlui Caton Teodorian este totuşi un pericol pentru actori. In actul al doilea sau al treilea, cei doi Bujoreşti căzând unul în braţele altuia, au fost aşa de cuprinşi de comicul situaţiei încât i-a apucat un râs, de-au trebuit să iasă în-brăţîşindu-se de pe scenă E cea mai bună dovadă de succesul comediei. Actorii nu puteau juca de râs. Se spune că Dl Caton Teodoran supărat că publicul nu i-a apreciat o altă piesă, a scris Bujoreşti cu intenţia de aşi bate joc de public. Asta a reuşit pe deplin. D. RAZU. 324 PIU-ŞERB AN: CURG AND CLEP-SYDRA, MCMXX. Admirabil volum. Tipar cum nu ne-a fost îngăduit să mai vedem dinaintea războiului, hârtie Care des-miardă degetele Ca un obraz Catifelat de femee. Nedumeriţi cercam a descoperi unee se află aceşt editor minunat- Pe Copertă nimic, nici preţul Ne aflăm veci în faţa unei ediţii de amator. In sfârşit pe Contra pagina „Cuprinsului” o indicaţie „Imp. V. Pol-gar de Timişoara 33, Rue Lacepede, Paris." . ' Ce tipăreşte d. Piu Şerban Ia Paris în această carte de lux, aruncată în vitrine spre umilirea sărmanelor noastre edituri? „Şi din lacrămi de virgină ;,Eu ţi-aş face diademe „Să te văd etern regină , „Si canlpţii de hareme „Ti le-aş strânge din cosiţă Să te vrem etern zeiţă; „Şi ţi-aş pune mii de stele „In privirea ţa perzare , „Să ne soarbă mintea 'n ele; „Şi aş rupe din amnare . „Să... ,n.(sic!) vulcane mite poartă „Să te plângem veşnic moartă!“ Semnul de exclamaţie e al auto- -rului- Urmează şi data; Căci fiecare poezie e împărtăşită lectorului cu ziua luna şi anotimpul când a fost zămislită, Unde d. Piu-Şerban se îndoeşte de suficienţa vînei sale poetice, recurge la procedee mai prozaice ; si pantru a ne convinge de potentă propriilor sentimente amoroase îşi pune onoarea Ia mijloc, se jură pe tot ce are mai scump ma parole, etc. etc. Jti dau cuvântul meu că simţ, v, „Uscându-mi lacrime d’argint, • „Sărutul calm de infinfi',... ,.Să-ţi dau cuvântul c’o iubesc „Cu un adânc dumnezeesc „De Prometeu răpus“. De altfel autorul, arată o Rarii u-lară preferinţă pentru „infiniţii“ mari şi mici. Adesea părăeşte atnorurile de Prometeu răpus şi ' aută mângâiere în altă parte; am cunosCut-o şi noi odinioară în primele patru clase liceale când nu ne despărţeam de vo-Iumul lui Eminescu: „De ce lira să tot cânte desfrânările [vulgare? „Când poetul cu Titanii ar putea să [se măsoare. „Se opreşte ’n drum să plângă vre’un [amor nenorocit. „Şi din zeu, iar om se face, mititel şi ' umilit etc. etc.“ D. Şerban aduce şi câteva, interesante contribuţii în antropologie; „Pe atunci prin cedrii noştri nejicniţi [domneau aurochii isic); „Dormea mlaştina haină, ca • rană [pe pământ, Şi strămoşi, bestii flămânde, treceau [vremea rumegând Fichă, Darwin cu teoria străbunilor quadrumani ! Rumegătoare nu antropoide erau „bestiile flămânde" şi străbune omului, din pleistoCenul superior şi inferior; şi probabil c ăutându-se mai de aproape măselele pitecantropului erectus, ale omului dela Nean-derthal ori ale craniului dela Piltdown s’ar putea construi o întreagă arhitectură, de teorii nouă şi ingenioase despre’* premergătorii poetului care în 1921 merge pe două picioare, poartă probabil jachetă şi baston, versifică şi priveşte curgând Clepsydra- Volumul numără aproape o sută de pagini; pe această vreme, Cu asemenea Iuxtechnic şi cu valuta Parisului, trebue să fi Costat o avere Intenţia în sine e lăudabilă, d. Piu Şerban, putea să ChelueasCâ aCeastă sumă la Maxim sau Majestic, “în corupţii de bareme” Cum îi place Dsale să zică. — Dar, dacă ar avea de gând să faCă un serviciu literaturei; — Ce bine ar fi stat în aCeste pagini şi cu un aşa tipar, „Patriarhalelor” lui losif sau volumului, „In grădină” al lui fln-ghel 1 D. Piu Şerban ar fi binemeritat dela literatura românească, oferind ge-- nerozitatea sa editorială pentu publicarea acelor poezii. Pentru acestea nu putem decât regreta, că ri’a avut tăria să-şi urmeze singur „Sfatul” îndestul de lucid pe care şi-l dă la pag. 38; ,Fi mut: B lumea surdă: să taci e joarte demn." C P. FLACĂRA ŞI" CITIŢI-MĂ. Ultima lună a anului expirat, a adus în vitrina librăriei două reviste, cari înviorează însfârştt monotonia somnolenţei noastre literare. Una a Flacăra reapărută sub direcţia Dlui C. Banu; cealaltă Citiţi-mă, editată de Dnii AlCaly şi Caiafa" teanu şi dacă nu ne înşelăm tipărită sub îngrijirea Dlui Ion MinulesCu. Fireşte, frăţeştile urări de bine proto- .............QÂNOmBA colare,,ce se rostesc că atâtă indiferenţă nemărturisită în aceste prilejuri, sunt de prisos. Amândouă revistele întrec aşteptările modeste ale publicului, care după război s’â deprins să se mulţumească cu sărăcăciosul erzatz al editorilor. După neertata negligenţă cu Care se tipăresc de trei ani toate revistele din Capitală, pierdusem nădejdea Că acolo unde capitaluri zac totuşi îndestule încă neîntrebuintate, şi unde în Case de editură, tipografii, rotative şi linotypuri au întrat peste un sfert de miliard; se mai pot sc oate de sub teasc şi tipărituri, Care să facă bucurie ochilor şt să ne satisfacă timida noastră în-setare de frumos De aCeia şi Flacăra şi Citiţi-mă> ne-au adus o plăcută surpriză. Pentru tiparul vechiului regat înseamnă şi o -reabilitare- Flacăra, îşi urmează un drum demult croit şi Cel de-al şaptelea an de viaţă, pe care îl începe acum, făgădueşte să aducă aceiaşi preţioasă Contribuţie ca şi în trecut la educarea gustului literar, pe Care de trei ani, toţi raducosminii versului şt prozei noastre naţionale l’au denaturat cu jalnicile lor babilionii- Primele numere aduc, pe lângă orientările întotdeauna vioae şi spirituale ale Dlui C. Banu, numeroase Cronici de artă, de literatură, de muzică şi de viată socială, cari făgăduesC să ţină cetitorul în Curent eu toate manifestările intelectuale şi artistice ale Capitalei. DI Ion Pillat, Continuă aColo, ciclul de poezii, Care început în paginile „Gân-direi” a fost fără exagerare o revelaţie. Patriarhala atmosferă rustică, melancolia anilor duşi, decorul românesc şi sobra haină a versului cernut dc influenţele streine, emoţionează. ,D1 Horia Fortuna, pare însfârşit hotărît să ne împărtăşească, frumoasele poezii pe Care le ţine ferecate în sertar. Driii -Ion Minulescu, N. Davidescu. Vintilă Rasu-Sirianu, Ion Săn-giorgiu, Ion Marin Sodoveanu, inangurează o Colaborare, pe Care o vom urmărLo cu numerile viitoare de aproape, Cu acea sărbătorească plăcere Cu care Iaşi o hii să întârzie pe podoabele de preţ-Pline de vioiciune şi humor graţios se anunţă cronica rimată a Dlui Al O-.Teodoreanu, Dnii Sergiu Manolescu şi N. Porsenna în cronicile de idei şi sociale, deschid ferestre cu orizont nou gândului. Pioase şi înduioşetoare rânduri semnate de DI Gala Galactton, evocă figura acelui pasionat animator al vechei Flacăre, Care se numea P. Locusteanu; cu obicinuita noastră în-gratitudine uitat îndată ce trei erni au nins peste mormântul unde vioiciunea sa pentru totdeauna s’a potolit © BCU Cluj Gândire a |l&tiţi-mâ, Care se întitulează şi „magazin literar", e fără îndoială prima încercare într'adevăr reuşită de a pune sub ochii cititorului,'o revistă plăcută ochiului, streină de disputele literare şi mărginită numai la beletristică. Tiparul neobicinuit de îngrijit, desenele Dlui Teodorescu Son şi titlurile dese-nate’de Dl Furch, te ademenesc înainte de a te aşeza la gura sobei, între bravele moi ale fotoliului, pentru a-ţi oferi un ceas de lectură plăcută şi odihnitoare. Cel dintâi număr publică proză de d. Diiiliu ZamfiresCu, Gala Galacţion, Al Cazaban, Demetrius N. DavidesCu şi Vasile Savel; o Nocturnă de d. Minules u, un a t de Dna Claudia Milian cum şi două traduceri din Henri de Regnier şi Knut Hamsun. E destul Credem această enumerare, pentru a preCize eclectismul după care , se va conduCe interesantul magazin. Şi aCum rămâne ca anul cel nou sa ne ajutore tuturor a ne ţine făgă-duelile: — căci, Cari dintre noi nu am pornit cu|atâtea la drum, şi care nu am pierdut atâtea în urmă ? CHOSES DE THEATRE No. 1 şi 2, Octobre şi Noembre 1921 Paris. Compatriotul nostru Matei Rusu, demult instalat la Paris, e o figură cunoscută în lumea literilor şi artelor franceze- Colaborarea sa la numeroase ziare şi reviste, între care de ar fi se amintim numai La Vie; a contribui adeseori se facă lumină în chestiunile care privesc literatura şi arta românească; îndestul de fals şi tendenţios strecurate până atunci în publicistica franceză de către câţiva reclamagii naţionali lipsiţi de pudoare. Acum; d. Matei Rusu, face să apară sub direcţia sa, revista „Choses de Tbăatreîn elegante plachete lunare de câte 60 pagini, tipărite cu distincţie şi cu colaborarea dlor Antoine. Mau-rice Beaubourg, Tristan Bernard, Crom-melynck, FernandDivolre, Georges Duha-mel, Edm. Bleg, Henric Hertz, Hertry Marx, H. R. Lenormatd, Lugn6 Poe< Georges Pitoeff, Jacques Reboul, Saint-Georges de Bouheiier,}. Sarment, Signo-ret, Leon Wertb; ca să :spicuim din întsreaga listă, numai numele mai cunoscute publicului românesc care se interesează mai de aproape de teatrul francez- Numeroase ilustraţii semnate de desenatori şi pictori cunoscuţi, ca Dunoyier de Segonzac, Lepape. Albert Moreau, et"., desăvârşesc înfăţişarea deosibit de artistică a acestei publicaţii, oare ne e cu atât mai scumpă, cu cât apare cu jertfa şi Cu gustul autorizat al unui- compatriot. ;|nlprimul număr Tristan Bernard, în Le cran du Dramaturge, schiţează necesitatea de a trata în teatru, fără tris-şerie, fără înşelăciune, comple t si fără şovăială, subiectul pe care autorul a îndrăznit să-I conceapă. Racine dă o pildă strălucită; scena lui Burrhus şi Narcisse. Dumas-fiul, dădea numai impresia, nu era decât o aparenţă. Punând pe’s’enăun caz de conştiinţă dificil, uşura soluţia prin eftine corn-plezenţe de autor. ExeCuţie teatrală desăvârşită şi curajoasă găsim însă la Georgeş Feydeau. Acela nu aleargă la expediente. „Eu, spunea Feydeau, când lucrez la o piesă, şi când două personagii nu trebue să se întâlnească, le pun faţă în..faţă . . Capus, din cauza optimismului său sistematic, alunecă in expedient. O piesă ca Brignol et sa fille, ale cărei prime două acte sunt minunate, ar fi o operă desăvârşită, dacă actul al treilea n’ar fi decât schiţă, fiindcă autorul s’a.grăbit să sfârşească imediat ce sforţarea a încetat să nu mai fie uşoară şi fericită Le cran, Cest de risquer- — înseamnă a accepta bătălia pe scenă ca şi în ringul boxutui- In al doilea număr minunatului artist Signorei notează interesante observaţii în arta maq ui Pajului. . /: ESPRIT i\ OLIVE AU No. 10. Paris. Jean Epstein, continuă studiul asupra fenomenului literar, plin de observaţii ingenioase şi menit să explice cauzele multiple ale aspectului ce oferă literatura contimporană. Viteza în spaţiu a c reiat cosmopoliţii şi a răspândit cunoştinţa limbilor streine. Un om cunoscând mai multe limbi, involuntar transpune metaforele unei, limbi într’o altă, idiotismele particulare germanului şi.englezului, în franceză. Nu înseamnă că aceşti oameni se pun deodată să vorbească o limbă babi-Ionică cu numeroase solecisme. Iri-torsăturile noui, logica expresiilor streine se face tot atât de încet oa un strat geologic. Uzajul birue protestările gramaticale. Dfe aci mobilitatea de sintaxă la autorii contemporani. $i de aci un nou sentiment intrat în literatură; sentimentul lumei. Pământul nu mai e o abstracţie astronomică. Is‘a făcut îndestul în conjorul pentru a-i pipăi rotunzimea. Şi de aci, o nouă şcoală filozofică literară, socială chiar: Unanimismul lui Jules Romains. Unanimismul stărue asupra individualităţii compacte, colective, unice, pe care o capătă mulţimea, individualitatea cu totul deosibilă în bloc, de acea pe care o are caracterul fiecărui individ din această mulţime, luat izolat. Dr. Gustave le Bon, 325 a studiat fenomenul conştinţei colective sub unele de sufletul mulţ'mei' Acest suflet al massei s’ar putea explica aproape algebric: „Suftetul mul-timei va fi totalul trăsăturilor de caracter comune tuturor membrilor din mulţime, aceste caractere subsistând multiplicate, aproape singure; trăsăturile de Caracter diferite, particulare cutărui ori cutăruit individ, fiind combătute unele de altele". Această stare, de fapt nu putea să nu influenţeze literatura. Concepţia generoasă a dependinţei mutuate între oameni, ajunse atât de departe astăzi gratie şinelor cablelor, drumurilor, firelor de fie, care leagă popoarele; leagă totodată atât de mult astăzi indivizii unii de alţii, încât pământul seamănă unui imens joC de sah, unde nu se poate deplasa un pion, care totuşi trebue mişcat; fără a declanşa o serie de mişcări corespondente, complicate, neîntrerupte ale tuturor celorlalţi pioni. Conştiinţa acestei interdependenţe trebuie să nască o literatură nouă, chiar dacă va fi să ia forma unei idolatrii ca la Jules Romains. O îndrăzneaţă critică a spiritului german de Walter Rathenau, ministerul de refac erea al Reichului eompiectează numărul. IL CONVEGNO, No. 10, An. il. Milano.— Foarte multă lteraturâ toscană şi dialectală, bucăţi postume, etc. insistăm asupra articolului Dlui Matei) Mar an goni, asupra dispoziţiei gustului la publicul mare. Autorul, se gândeşte la frumuseţea şi simetria vechilor edificii italiene, în timp ce azi pe unde-1 duc picioarele, vede dispărând înCetul Cu în etul aCeste vestigii ale unui trecut aljfrumosului, înlocuit de edificii fără gust, fără simetrie. De ce ? Se întreabă ; şi găseşte Că nu se mai dă atenţia cuvenită gustului de frumos al publicului. Propune implicit să fie deprins din tinereţe cu ideia frumosului. Just se întreabă autorul: Cum se poate că această lume, publicul mare, rămâ ne extaziat la teatru, în timp Ce frumosul construcţiilor rtu-1 mişcă? Reflecţiile acestea ar putea stărui interes şi ia noi, într’o ţară mai ales unde n’ă existat nici odinoară acel cult italienesc al unei clădiri estetice, şi urtde totul e de făcut deacum înainte. Critici, recensii, cronică măruntă, CompleCtează Conţinutul literar foarte bogat al revistei milaneze. 326 ' , RlVISTA D’lTALlA, An. H, fasciCola 11, Milano. Pe baza recentelor scrieri ale generalilor Cadorna şi Capello, Dl Dante Formentini faCe interesante consideratiuni asupra marelui răsboi" (cum îşi şi intitulează articolul) şi arată, oă Italia n’a intrat în răsboi suficient pregătită militariCeşte, dar ş’a reCules imediat, datorită mai cu seamă legăturii sufleteşti Ce s’a Creat repede între civili şi armată, Istoricul Corrado Rarbagallo publică o suCcintă trecere în revistă a istoriilor apărute în Italia în timpul răsboiului mondial şi de atunci până astăzi. împărţită pe genurile istorice, această revistă aduce lămuriri, care servesc Ia orientarea întregei istoriografii noui italiene, făcut intr’un spirit de cunoscător al mersului social al lumii de astăzi. Printre cei trataţi găsim de două ori pe Dl Bene-delto Croce: Spania în viaţa italienească a renaşterii şi Teoria şi istoria istoriografiei. Asupra istoriei sociale au scris: Vllpredo Pareto: Tratat de Sociologie generală, Firenze, împărţind în două acţiunile omeneşti: logice şi nelogice, deci instiCtive şi sentimentale. Instinctele sunt conservatoare şi inconservatoare şi dezechilibrul acestora duce totdeauna Ia tragedii, la răsboae, la revoluţii. Analizăm pin punctul acesta de vedere al acţiunilor omeneşti mersul societăţii şi ilustrând aceste, analize cu exemple şi calcule, chiar matematice, Pareto, dupăcât ne asigură istoriograful recenzent, rămâne printre primii italieni care au căutat să străbată cu gândul în complexul dinamism al fenomenelor sociale- Asupra aceleiaşi teme scrie Filippo Carii (Echilibriul naţiunilor şi demografia aplicată), arătând avântul luat de omenire deta 1815 până la 1915, în urma revoluţiei franceze, s’a ridicat numărul populaţiei Europei la 450, dela 170 milioane, CeeaCe a cauzat schimbările sociale istorice intervenite. Teorie sociologică a mai făCut şi Benedetto Croce în Filosofia spiritului şiLTeoria şi istoriografia istoriei, Contribuţiuni serioase la îmbinarea isteriei Cu filosofia Un volum interesant de preistorie: Italia: Originile, de Giuseppe Sergi. Torino 1919, după Care Italia fusere populată întăi de o gintă arică sau indogermană, care a absorbit elementele aborigene. Italia primitivă era locuită de mediteranieni, veniţi din Africa nord-estiCă, (după Sergi înşişi romanii erau veniţi de acolo), Care şi-au împrumutat Caracterul ulterior dela acei invazori arici de mai târziu şi au fost respinşi îfi totdeauna de băştinaşii asimilaţi cu indogermanii- Urmează diferite volume de istorie antică, medievală, modernă, etc., dintre Care insistăm asupra unuia deG. Praio\ Probleme monetare şi bancare în se-Colii 17—18, şi asupra Cărţii: Spania in viaţa italienă a renaşterii. D1E WELTBOHNE, Noembre 1921. Prin Europa pribegeşte o trupă teatrală din Moscova — şi joac ă diferite piese în centrele mai mari ale apusului Piesele nu sunt numai ruseşti ci şi acele clasice de pretutindeni — îndeosebi Hamlet. E interesant, cum ştiu ruşii să joace pe .Hamlet. îndeosebi înscenarea se face într’un mod neobişnuit. La apariţia spiritului — şuierul vântului bunăoară e însoţit şi amestecat cu sunete nearticulate omeneşti, cari fac totul şi mai misterios. E O idee ciudată — să îmbrace pe Rozenkrantz şi Giilden-stein în mantale Care amintesc pielea de broască — şi să-i laşi să umble numai cu spatele paralel încovoiat. „Acorul“ care deplînge pe HerCuba sta pe un miC podiu — şi învălit într,o manta pănă la pămînt, apare uriaş oa în dramele antiCe. Toată înscenarea e bogată în astfel de amănunte cari contribue în mare parte la succesul acestor ruşi tragic rătăciţi. Actorii în-să-şi joacă teatru ca şi când n’ar juca teatru. Nici un singur gest exagerat. Dar poate tocmai aci Ii s’ar putea face obiecţiuni. Căci în Hamlet naturalele încetează de a mai fi o virtute. Tocmai în Hamlet actorii trebuie să impresioneze prin magia exagerării. , SOZIALISTISCHE MONATS-HEFTE, Noembre 1921. Nici chiar opera lui Spengler n’a fost aşa de mult discutată ca opera lui Lenin, „Prăbuşirea răsăritului” e o temă mai Controversată chiar decât „prăbuşirea apusului"; Partidul engtez al muncitorilor a trimis ca delegat în Rusia o femee: Snow-detl care a scris după reîntoarcerea ei o carte despre cele văzute. E cartea unei englezoaice tipice, aşa cum le cunoaştem din Wilde, Shaw, Dic-kens Ceeace observă în primul rând e că cineva ştie sau nu ştie englezeşte. E atât de naivă că aproape se miră de cunoştinţele în ruseşte ale copiilor ruşi* E o carte plină de fragmente lirice: a locuit în faţa Cetătuiei Petru şi Pavel; şi a stat de vorbă cu spirite e trecutului omorite de călăii farişti. In bise-tica budistă admiră idolii şi cu mania de a aduna a englezoaicelor ea cere QĂNDlfţEA să-î se dea un mic Budha. Cea mai mare bucurie ce-a avut-o în foată călătoria sa. Aşa vede delegata muncitorilor englezi cel mai formidabil experiment social al istoriei. — Câte alte lucruri n’ar fi văzut o femee de a noastră! DlEZUKUNFT, Noembre \921. Vorbeşte într’un articol despre triumful capitalismului. E Un simpton foarte trist. Abia au trecut trei ani de deznădăjduită încercare de socializare a Iumei, şi s6 discuta iarăşi învin- , gerea Capitalismului. Prilejul acestei, discuţii îl formează proiectul de a se ceda c ăil'e ferate germane unui mare trust tndustrial- „Die Zukunft” atrage atenţia asupra tuturor primejdiilor cari rezultă pentru socialism dinţr’o eventuală realizare a acestui proiect. Paul MihăieScu ComediAAdo- LISCENŢE1. Prcză Bucureşti Tip. Gu-tenberg. Volumul e datat Cu anticipaţie 1922, în sChmb e prevăzut cu o prefaţă semnată de d. Radu D. Rosettî, la 10 Oct 1897, Se împlinesc adică 24 ani de Când d, Paul Mihăieşcu se pregăteşte să intre în literatura românească cu reComandaţia entuziastă a dlui Rosetti şi abia acum şi-a văzut împlinit visul. • înduioşătoare tenacitate. Şi demnă de o Cauză mai bună. Cartea e desfăcută în trei despărţiri: „SCrisori", „Impresii şi obervaţiuni" „însemnări intime". Din aceste subtitulaţiuni, a-ţi ghicit: e proză poetică, şi încă Cum! Cităm numai cinci rânduri dn volum ‘ „Agale... agale ..în calea Liieenilor,.. „Sângele înamorat parcă pe ziua de azi, mai mult ca niciodată dfe traii|toarnă în vinele ardeiale de pojarul anemiei, balsamul unor leacuri de care splţeru habar cred că are“. » Toată vina o poartă d. Radu Rosetti Care la 10 Qctomvrie 1897, îl povă-pe d. Paul Mihălescu;.. scrie Înainte dacă simfi că ai în Dta focul sacra, şi desigur că vei ajuuge“ D. MihăiesCu a Crezut în asemenea baliverne. Fructul aceste naivităţi după 24 de ani a devenit „Comedia adoes-oenţei". Volumul aşezat în vitrină tre* bue să apară prefaţierului cel puţin ca o remuşCare. CP. © BCU Cluj GÂNDIREA !i £ele din urmă trei mări evenimente: Cortina d-lui Ressu în domeniul artistic, invenţia d-ruluî Puţureanu pe tărâmul medicinei, şi căderea generalului Averescu în politică, sunt pline de învăţăminte pentru toată lumea. Aşa articolele dlui Stelian Popescu relativ la invenţia d-rului Puţureanu i’au săltat ministru al... justiţiei; iar aprecierile d-lui Xeni “ pe cari se vede că dl Take Ionescu nu le-a găsit suficiente decât pentru departamentul muncii — erau să-l aşeze în, scaunul de generalisim al respectabililor prelaţi şi năbădăioşilor amanţi ai celor 9 muze. Iată unde duce prevederea. Prin urmare cine ambiţionează a ajunge ca dl. Xeni sau Stelian Popescu să se pregătească a le urma exemplul in vre-o împrejurare viitoare. Dar nu aceasta ne interesează pe noi, ci cortina însăşi, pe care eram datori s’o vedem. Mărturisim că în această chestiune ni-am comportat nu tocmai lăudabil. N’a fost purtător de condeiu în tara românească să nu-şi fi dat părerea pro sau contra cortinei. Pe când «Gândirea» revistă de artă a tăcut. Avem însă scuza că de la Cluj nu puteam şti : cum e cortina d-lui Ressu, deşi ni s’ar putea răsturna argumentul cu exemplul unui cunoscut pictor şi critic de artă de la Iaşi, care s’a pronunţat în condiţii refuzate de noi. Oricum, am căutat să ne^ reparăm gre-. şealâ şi ni-am dus la Bucureşti. La teatru se juca o piesă cu o artistă care — deşi soţia directorului — nu prea era în rol. Se vede însă că acesta e păcatul tuturor «directoriţelor» şi am suportat piesa,: aşteptând cu îndoită nerăbdare să se lase cortina. Actul s’a terminat, dar în locul cortinei au căzut grele perdelele de pluş a pieselor Shakespeare — iene. Piesa era a unui cunoscut autor ungur care nu are nimic comun cu celebrul dramaturg englez; Eram destul de intrigat de inovaţia introdusă şi văzând într’o bancă apropiată un frecvent obişnuit al teatrului îl întreb; — De ce nu se lasă cortina?.; Cortina lui Ressu? . — He — hei! să fii sănătos! Se vede că eşti provincial.,. La beci, la beci nenişorule. Ca să nu mă creadă prea prost mi-am compus o mutră gravă şi am eşjt în culuar.; Tocmai trecea un om de serviciu, — Ascultă! îl interpelez eu, cine e • director al teatrului acum ? Personagiul în livrea mă priveşte des-preţuitor şi' binevoieşte să nu mă deje-nească: — De ce nu ceteşti gazetele demnule. Vai, în ce stare de incultură sîntem. • Şe poate să nu ştii că dl Victor. Eftimiu e directorul general al teatrelor dirt România!.. Şi doar eşti curăţel îmbrăcat. — Cum, tot Victor Eftimiu? — Ce «tot» domnule! Las* nu face pe deşteptul cu mine. ftl’am lăsat. întreb pe un altul: Victor Eftimiu; îmi meşteşugesc întrebările: Victor Eftimiu. Mă întorc în sală, îndur încă un act, cortina nu se lasă. Nu ştiam ce să cred. Ştiam câtă patimă de artă pusese dl. Victor Eftimiu apărând cortina dlui Ressu, şi nu-mi puteam închipui că d-sa a consimţit să pue la umezeală aseastă preţioasă, şi mult costisitoare, operă, fără să fi demisionat. Decât dacă dl Victor Eftimiu n’o fi altul decât cel ce într’o revistă bucu-reşteană închina o poezie memoriei lui Anghel, Iosif şi Gârleanu pentru a se pune în rând cu ei. O mare actriţă şi directoare de teatru din Capitală ostenită de scenă probabil s’a gândit că e timpul să cedeze locul elementelor tinere — ceea ce e foarte lăudabil — şi că trebue să caute emoţii de artă în altă parte. Şi doamna ş’a gândit că poate fi' de acum scriitoare. Şi — a ales aşa dar o deviză, Glosa lui Eminescu, şi a pornit curajos să publice impresii literare. Dar s’a întâmplat că alături cţe scriitori mutaţi într’o epocă când, judecând după manifestările lor de atunci, prevesteau doar înclinaţiuni pentru cartografie, doamna de care vorbim a amintit greşit titlul uiiui roman al unui scriitor de curând apărut în literatură. Aceasta n’ar fi o vină aşa mare. Cel mult prietenul nostru dl Teodorescu ar putea fi mâhnit că satira d-sale a putut fi confundată cu un roman al dlui Becescu Sylvan. Doamna însă a socotit că trebue să dreagă greşeala, mai ales că cineva a făcut imprudenţa să o rele-; veze, şi scrie într’un ziar teatral un lung articol din care reproducem: «îmi pare rău fiindcă nu mă îndoesc că are dreptate; (dl Puch) doar îl pre-ţuesc, citindu-l cu cea mai mare plăcere; e atât de spiritual, atât de glumeţ, de simpatic şi cu haz, . «Desigur că e pur şi simplu o glumă. A vrut să fie paradoxal, să întrevadă (în glumă bine înfeles cine ştie ce intenţii ascunse şi indirecte în modestele mele aprecieri asupra unUi roman (al cărui titlu a fbst greşit din neglijenţa mea probabil,: * Cetatea Albă, în loc de Cetatea Idealului); şi al cărui autor mi l-a prezentat pentru primă oară prietenul meu Herz.la o repetiţie generală cu prilejul reluărei «Păianjenului». «Generos ca în totdeauna, Hertz mi-a cântat hozanâlele d-lui Teodorescu şi m’a convins, căci Herz se pricepe să laude când vrea». Trecând peste măreţia stilului care e şi spiritual şi glumeţ şi cu haz — mai ales cu haz — trebue să constatăm o curioasă mentalitate ca să zicem aşa literară la doamna Lucia Sturdza Bulan-dra, care nu se sfieşte să mărturisească deschis că impresiunile sale literare sunt produsul unor incidente sociale. Cinismul său ne place. Nu ştiu ce ne îndeamnă să credem că d-na Sturdza-Bulandrâ vrea să dea o bună lecţie atâtor critici literari mai mult sau mai puţin tot aşa de impresionişti ca d-sa. Şi pentru acest lucru ar trebui să-i fim recunoscători. O rugăm însă, să fie bună şi să ne spue cum i-a cunoscut pe cei-alţi scriitori apreciaţi de d-sa, ale căror opere au fost citate corect. De pildă d-1 Victor Eftimiu? D. I. C. 327 I^ASIMIR EDSCHMID, cel mâi bun i 'prozator expresionist al Germaniei de azi şi un strălucit stilist, scrie întro revistă deşpre criza artei moderne. Sau ridicat în timpul din urmă mai multe glasuri, cari nu pot . fi trecute cu vederea, împotriva expresionismului, cerându-se un neoclasicism. Edschmid crede că se repetă şi în cazul acesta ce s’a întâmplat aşa de des 'în istoria culturii şi îndeosebi a artei- El întreabă : a suferit Manet care într’adevăr a formulat un program, a suferit Zola pe urma faptului că în jurul lor s’a grupat câte-o şcoală care a dat faliment”? Nu este o mai comună schimbare de noţiuni ca aceea între „Gust“ şi „operă” Gusturile variază, dar operele rămân. Edschmid e destul de inteligent să-şi dea seama de toate absurdităţele expresioniste, dar ştie şi simte că s’au c reiat şi lucruri cari vor rezista vremilor. l.b, obineau, gobinism! Azistăm la reînvierea unui cult filosofico-literar. Contele Arthur de Gobineau, până acum trei decenii era aproape necunoscut chiar cercurilor celor mai erudite din Franţa. Secretar de ambasadă la Berna, apoi la Hanovra, la Francfurt; în Persia, în Terra-Nova, din nou la Teheran, la/\tena, la Rio de Janeiro, la Stockholm, acest mare spirit european, curios de varietatea tipurilor umane, â colindat globul, adunând date, un vast material documentar, şi tipărind studii, tratate şi romane, cu discreţie şi desinteresare lăsate să doarmă în rafturile editorilor; Marelui public Francez a rămas un necunoscut. Doar Tocqueville, Merimee, Renan, Wag-ner şi Nietsche l’au apreciat, în câte-va pagini date uitării. Autorul frumoaselor studii: «Essai sur l’inegalite des Races, Trăite des ecritures cuneiformes, l'His-. toire de Perses, Religions et Ies \philo-sophtes dans TAsie centrale», a murit la Turin, în 1882, bolnav, sărac şi ignorat de contemporani, ca un veritabil erou de tragedie romantică. Astăzi francezii l-au descoperit numai din cultul de care compatriotul lor se bucura demult în Germania. Peste Rhin devenise celebru Înaintea războiului; încă din 1894, din iniţiative profesorului Scheeman se infiinţase o societate Go-bineau-Vereinigung, care îşi ^propunea să răspândească ideile scriitorului Francez, să publice ineditele, corespondenţa, documentele şi tot materialul rămas pe urma acestui spirit erudit şi modest. Pc când în Franţa rămânea mort lite-rilor ca un neînsemnat amator; în manualele şcolare germane, Alexandre, le Macedonien, tragedia sa clasică era rânduită printre capodoperile iiteraturei europene. ? De fapt, Germania intelectuală îşi anexase pe Gobineau, fiindcă în ale sale Essai sur l’inegalite des races humaines, apărute în 1853—55. figurează o importantă teorie a superiorităţii rasei germanice, care convenea de/minune panger-ihanismului. Atât numai, Că e la mijloc o teorie camuflată. Gobineau, atribuia / © BCU 328 această supremaţie de rasă arienilor, faţă de care germanii nu reprezintă decât ultima ramură. în repetate rânduri, contestase nemţilor de astăzi calitatea de germani, nevăzând în ei decât în cea mai mare parie elementul slav, «care e una din familiile cele mai bătrâne, mai uzate, mai amestecate şi mai degenerate cari există». în a patra carte din Essai, Gobiţieau, consacră capitolul V; ultimilor migraţiuni ale Arienilor Scandinavi, dându-ne numeroase precisii asupra formării raselor germane autentice şi arătând care sunt adevăraţii săi moştenitori. Fireşte că nu a numărat.printre aceştia pe Prusieni. Totuşi Gobineau, trecut prin filtrul comentatorilor de peste Rhin, a devenit un apostol al pangermanismului. S’ar putea spune că e o ultimă ironie amară, pe care dincolo de mormânt, trebuia să o suporte un om marcat cu acel pps de chance, despre care amintea Baudelaire în prefaţa traducerilor din Poe. Larfha pe care au făcut-o germanii, a fost totuşi binevenită. L-au descoperit pe Gobineau însfârşit şi francezilor. Dolenjici înverşunate, durează de câteva * săptămâni în revistele literare franceze, pentru a tranşa definitiv origina versului liber. Generaţia trecută rezolvase discuţiimea atribuind paternitatea lui Gus-tave Kahn. Cum însă nu e vorba de o descoperire de laborator, unde se poate preciza fără contestare meritul cântăto-rului isteţ, polemicile ameninţă să se prelungească la nesfârşit, fără şansă de deslegăre. Rimbaud, Laforgue, Viele-Grlf-fin şi chiar Moreas, au făcut încercări contemporane cu primele versuri libere ale lui Kahn. Primele poeme în vers liber au fost publicate de Arthur Rimbaud, în la Voque la 1886 şi se intitulează Marine şs Mouvement. Cam în acelaş timp, apar două traduceri după Vait Withmann, făcute de Laforgue, tot în vers liber. Dar nu se discută o simplă dispoziţie tipografică, ci o descoperire ritmică nouă. Această încercare de realizare plastică intermediară între vers şi proză, a ademenit şi pe Baudelaire. In una sau două din poemele sale în proză se observă o formă muzicală nouă, care se depărtează de ritmica celorlalte poeme şi de tendinţa lor anecdotică şi narativă ce amintea manierea lui Aloysius Bertrand. Evident că tentativa trebuie să influenţeze pe Rimbaud şi Kahn. Pe când însă cel dintâi, după primele încercări de vers liber, lăsate la Verlaine, a dispărut în lume; Kahn a perzistat cu tenacitate şi cu prudenţă, căutând în primul rând să nu revoluţioneze brusc o tradiţie scumpă poeziei franceze. Degajând clin proză lirismul intern al versului liber; .a alternat încercările de această natură cu versuri de metrică regulată şi a preparat tineri poeţi ai timpului cu ideia unei forme nouh . Paul ;Adam, povestea cândva aceste încercări timide de prefacere ale poeziei franceze, care mai târziu a fost atât de repede deceptate de lirica modernă. Astfel, forma actuală a versului liber fixată de Kahn, nu este decât rezultatut unor îndelungi încercări de a libera ritmul, la baza căror se găsesc cele două poeme îil proză ale lui Baudelaire, Ignorându-se, Rimbaud şi Kahn au presimţit paralel reforma. Gel din urmă numai a dus încercarea până la sfârşit. A avut meritul de a o perfecţiona şi de a o impune, după ce fusese ţinta tuturor atacurilor înverşunate pe vremuri, pe care le înfruntase singur Istoria iiterară începe, să-i recunoască acest merit. O consolare, pentru atâţia inovatori maltrataţi deocmdată de critică şi de lectori! Cronicarul literar de la Revista Vtemei' d. Em. Ciomac, »bine informat şi onest», continuă a ne învinui că defăimăm cultura franceză fie din «naivitate sau incompetenţă», fie din »reacredinţâ conştietă şi sistematică». Asta fiindcă scrisesem o notiţă elogioasă despre romanul englez, pe care de altfel subliniam, o spicuisem fugar dintr’o cronică a unei reviste pariziene. D. Em. Ciomac nu a voit să ne creadă pe cuvânt. După ce a găsit informaţia noastră neroadă, iar pre nbi înşine, tineri neinstruiţi, flecari, fără obiec-tivilate, vinovaţi de aberaţii, etc. etc. — ne-a dat şi o lecţie de bună şi onestă informaţie. Ne-a învăţat adică ce e în definitiv cu literatura engleză, care ne entuziasma ca ca pe nişte imbecili. Şi am aflat astfel, garantat de semnătura dlui Em. Ciomac, că: R. Kipling abia poate fi pus ceva mai sus decât Claude Farrere, că Wells purcede din povestirile puerile ale lui Jules Verne şi că însfârşit Chesterton, Galsvorthy şi Thomas Hardy, sunt pur şi simplu nişte bâigu-itori şi începători. ■ Lucrul ne-a înveselit, fiindcă şt am că pe drumul unde cu' bărbăţie calcă d. Em. Ciomac se află o trapă. Şi fiindcă ştiam că va sfârşi prin a cădea în ridicol. Pentru a fixa discernământul literar, buna informaţie şi onestitatea profesională a dlui Em. Ciomac, ne vom face plăcerea să-i punem sub ochi pasagiul resumat în notiţa noastră şi unde se spune cu totul altceva decât scrie’ d-sa despre romanul englez, şi se spune, de către un francez, într’o revistă franceză, probabil prost informată, flecară, neroadă, fără obiectivitate şi fireşte, tipărită pentru a defăima literatura franceză, fie din «naivitate şi incompetihţă», fie din «rea-credinţă conştientă şt sistematică». Articolul se numeşte: Un beau roman anglais, e semnat de Dominique Braga, colaborator la Le monde Nouveau, La Nouvetle revue Francaise, şi cronicarul liteîar de la L’ Europe Nouvetle, 'unde rândurile au şi apărut la 27 August 1921, No. 37, pag. 1112—1113. Iată acum ce nerozii spune d. Do-minque Braga: ' «Ce frumoasa epocă acea pe care o «traversează romanul englez contim-«poran! Dela talentul mare până la ge-«niul complect, aliniază un ansamblu de «cel puţin o bună jumătate de duzină de . «scriitori, cărora în zadar le-am căuta un «echivalent astă-zi, în alte literaturi. «Kipling acest mare epic, Wels acest «tandru realist, acest vizionar; sunt ceit «doi eontradictori care reprezintă minuna qăndikea cele două înfăţişări ale Angliei moderne, «Dar dacă gloria cfeloriâlţi ar păli alături «de aceşti doi coloşi, care naţie nu «s’ar mândri să fi dat viata Unui Ches-«terton, irpniat, fantezist, filosof şi stilist «superior lui Anotole France al nostru, «fiindcă în acelaş timp e poet şi creştin, «unui loseph Conrad imaginativ viguros «şi pshicholog de rasă; unui Thomas «Hardy, profund observator; unui John «Galsworthy, acest admirabil pictor de «sentimente şi atâtor, altora încă». Cum vedeţi — cum va vedea şi d. Ciomac, francezii sunt atât de flecari şi nerozi, încât cred că nu s’ar găsi echivalent în alte literaturi, deci şi în cea franceză, unor bâiguitori şi începători care la cronicarul «Vremei» nu fac două parale. Ciudat! s’au apucat francezii să-şi' defăimeze propriajiteratură. Pe cine să-credem acum: pe d. Ciomac, cronicarul bine informat şî onest, — ori d. Dominique Braga, probabil Un tinerel flecar, autor de note neroade şi cum dsa spune de elucubraţii demne de un absolvent de gimnaziu sau de semtoar? HEo lecţie, venită de jla Parisul pe care îl adoră integral şi 'care sperăm că va servi însfârşit, pentrutemperarea d-lui Em. Ciomac şi obiectivitătiîsale. j Şi acum îi datoresc şi două explicaţii. Dacă va fi găsit în nota mea precedentă un ton surugiâsc, e fără îndoială fiindcă am făcut atâtea citaţii din proza d-sa|e. La «note neroade, flecar, neinstruit, aberaţii» — s’ar ficuvenit răspuns, dacă nu mi-aş fi iubit prea mult această revistă ce e copilul meu — cel puţin cu un vocabular tot atât de suburban, de care am voit să cruţ «Gândirea». „Ca să-l pedepsesc, flecar, aberaţii" — poate fi un ton îngăduit când d. Ciomac se adresează-vechililor lui Papă. Iar scuza că nerod, ori femeninul său, face parte din vocabularul lui Eminescu, ne-ar fî îndreptăţit să-i replicăm cu citaţii malodo-rante din Cambronne ori Leon Bloy, pe lângă care ghidemul faimos din urbea dlui Ciomac, rămâne o« fdulce şi, inofensivă floricică de stil... A două explicaţie, e şi o întrebare. D. Ciomac pune la îndoială sinceritatea aprecierilor mele asupra lite-raturei d-sale, deoarece prin grai şi prin scris, a fost atât de des solicitat să colaboreze aci. Asta nu. D. Ciomac are o halucinaţie de memorie. Nici eu, nici nimeni din redacţia Gândirei, nu s’a gândit vre’odată să facă aceastaţ fie prin grai, fie cu atât mai mult prin scris, ceace ar fi dovedit premeditare. De-i va fi şoptit aceasta la ureche cineva, cândva, când d. Ciomac era ^distrat într’atâta încât face^ confuzia de apum — acel cineva n’a fost nici autorizat şi nici nu ne-a încunoştiinţat vreodată de această generozitate, pentru care acum mai mult ca oricând, ţinem să nu-i mulţumim. Totuşi ne îndoim şi de astădată, Că d. Ciomac va fi fost mai^ bine informat cafatuncî când scria că Peguy şi contessa de-Noailles sunt romancieri, iar Hardy el un bâiguitor stupid. Că d. Ciomac va fi având idei frumoase despre însuşirile sale literare nu ne îndoim — a ni-le atribui însă şi nouă în silă, ni se ‘pâre tot atât de perfid, ca a atribui deopildă aromă de mistică ^roză ghidernului 48 Botoşani. La capătul drumului pe care a pornit-o d. Ciomac, îl aştepta mai mult ! ridicol decât îndrăznisem noi a spera. ' ' ' C. P. © BCU Cluj