CUPRINSUL: Demostene Botez Pustiu................. Trăsăturile caracteristice aie literaturii engleze . P. Grimm La bae de soare . . . Perpessicţus Gândire..................Vintilâ Russu-Şirianu Stanţele liliacului . . . Mihail Munteanu . Impresionismul şi para stasul lui Ugo Ojetţi unui Linişte de toamnă O carta binevenită Isaac (Scrisorile râzăş)................... Cronica dramatică (Cluj: g. m.............. Cronica artistică (Demian) Alex. M. Mânu O. M. C Robul laşi: D. Razu Adrian M. cărţi şi reviste — Cronica măruntă — Desemne de Ştefan Popescu Demian, Victor Ion Popa. PEISA], $TEPAN POPESCU GÂND I REA LITERARĂ ARTISTICĂ SOCIALĂ ANUL l. No. 16. 15 DECEMBRIE 1921 Exemplarul 2.50 lei 2.50 lei E»<© BCU‘CILII gţMBi ♦ SOCIETATE ANONIMA CLUJ CALEA REGELE FERDINAND Nr. 36—38 (In casele proprii) * * * (Telefon Nr. 5—39 şi 12—17) CAPITAL SOCIAL LEI 50 000,000 (Banca împuternicită cu finanţarea reformei - agrare prin Decretul-Lege Nr. 4167 din 12 Septemvrie 1919). Execută tot felul de operaţiuni de bancă cu 5°|0 netto 15, 25 ani. Primeşte depuneri spre fructificare Primeşte depuneri în cont curent Cumpără şi vinde monezi străine. Finanţează întreprinderi agricole şi industriale. Emite scrisori fondare. Acoardă împrumuturi hipotecare cu anuităţi pe 10, Acoardă împrumuturi cambiale. Acoardă împrumuturi pe gaj de efecte (lombard). Acoardă împrumuturi pe mărfuri (varante). Excontează cambii, efecte, cupoane, devize. Secţie specială pentru organizarea cooperativelor. Secţie specială pentru maşini agricole. Secţie specială pentru produse agricole. Viriinente directe de cbnt-curent cu toate băncile mari dinţara şi străinătate BANCA CENTRAIA pentru Industrie şi Comerţ, Soc. Anon. — Sediul Central, Cluj. Capital: Lei 50.000,000 Rezerve: Lei 16.000,000 Existente: Arad, Alba-Iulia, Haţeg, Oradea-Mare, Sibiu şi . Turda. — In înfiinţare: Timişoara. Secţia de Mărfuri: 309—6...6 Cumpără şi vinde, exporteazâ şi impor- Secţie specială pentru coloniale. Primeşte mărfuri în depozitele proprii în gaj şi în chirie. tează tot felul de mărfuri atât în cont propriu cât şi în comision. Afaceri a meta. 0 32 Secţia Industrială: Crează industrii noui. Face comerţ cu articole technice. Acordă credite la întreprinderi industriale. Secţia de Bancă: Execută tot felul de operaţiuni bancare în Execută plăţi pe toate pieţele din ţară şi cele mai culante condiţiuni. . străinătate. Cecuri, Asignate, Virimente, Incassări, Im* Ordine de plată telegrafice. prumuturi pe gaj, Conturi curente. Cumpără şi vinde tot felul de monede şi Escompt de Câmbii, Cupoane, Efecte, De- valute, vize etc. ; Primeşte: D E P XJ N E R I SPRE FRUCTIFICARE pe Libele şi In Cont Curent, bonificând cele mai urcate Interese. © BCU Cluj REDACŢIA Şl ADMINISTRAŢIA : CALEA REGELE FERD1NAND No. 38 CLUJ biT€BA(9 - AQTl/TÎCĂ-yOci ALaĂ APARE LA 1 ŞI LA 15 ALE FIECĂREI LUNI REDACTORI s CEZAR PEÎRESCU ŞI D. I. CUCCJ 3= MUL i No. Î6 15 "DEC, 1921 EXEMPLARUL 2 LEI 50 TRĂSĂTURILE caracteristice ale LITERATURII ENGLEZE. (Din lecţiuriea de deschidere a cursului de lit. engleză la Universitatea din Cluj). Literatura engleză este cea mai veche dintre literaturile moderne ale Europei. Începuturile ei datează încă din secolul al VlI-lea, dintr’o ireme când popoarele Europei de astăzi nu-şi căpătaseră încă o conştiinţă a individualităţii lor naţionale. In Franţa primele texte în limba poporului, şi acestea încă fără valoare literară, sunt abea din secolul al lX-lea, tot aşa, şi în Germania; în Italia şi în Spania ele apar şi mai târziu. La popoarele romanice apusene asemănarea dintre limba poporului şi limba latină, singura limbă în care se scria pe vremea aceea, făcea ca cea dintâi să fie socotită ca o limbă stricată şi ca atare dispreţuită multă vreme, ceea ce nu era cazul pentru o limbă germanică, cum era limba poporului englez. Pe lângă aceasta marele număr de. legende eroice, cari formează subiectul cel mai de seamă al literaturii populare şi care erau fireşte foarte mult cântate la războinicele popoare germanice, explică iarăşi în parte de ce aici ne putem aştepta mai curând la o literatură populară, decât la popoarele romanice, care nu aveau pe atunci spiritul războinic, şi la care literatura populară începe atunci când acest spirit se desvoltă. Dacă dintre toate popoarele germanice Anglo-SaxOnii sunt cei dintâi cari fixează în scris aceste legende eroice, aceasta se datoreşte de sigur faptului că aceştia, creş- PUSTIUv.: La geamul odăiţei prietenului meu ' De când s’a dus şi nu se ştie unde Stau stolurile trase ’n jos mereu, Şi după ele cineva s’ascunde ... Presimt atât că dincolo de stoluri Urâtul stă acum stingher prin goluri Şi în dulapu ’nchis ce-a mai rămas Tăcerea stă cum ar fi stat un ceas. In odăiţa lui de gânditor , De când s’a dus şi nu mai e acasă, Un şoarec rozător li roade cărţile ce i-au rămas pe masă. Arar îşi mai aduce cineva aminte Că şi acolo a trăit un om Mai înainte ... Doar un pom Când este vânt mai bate cu un ram Aşa precum băteau prietenii, în geam. La fereastra ’nchisă ca un ochi bolnav Pe-o crenguţă mică de copac Cea din urmă frunză — ascultă grav Cum înăuntru toate lucrurile tac, E toamuă. Un păianjen părăsit, -In linişte sunând ca zurgălăii, Văzând pustiul ce Va împânzit S’a spânzurai în mijlocul odăii, , DEMOSTENE ROTEZ. tinându-se înaintea celorlalţi, au avut o cultură mai veche şi de aceea au simţit mai înainte nevoia de â scrie şi în limba lor. Când cultura, se răspândeşte mâi târziu şi la ceilalţi Germani, în mare parte prin apostoli şi învăţaţi veniţi din Anglia, ca Sf. Bonifaciu, sau ca Alcuin la curtea lui Carol cel mare, se petrece şi acolo acelaşi lucru, dar din întâmplare primele cântece scrise au fost pierdute. Pe lângă toate acestea trebue să se mai adaoge faptul că la Englezi se naşte mai înainte decât la oricare alt popor o conştiinţă şi o mândrie naţională, din. cauza luptelor continue ce au de dus contra unei popula,ţiuni . de altă origine, pe care caută să o extermine şi cu care nu se amestică, cum au făcut Francii şi, Goţii, covârşiţi de numărul mai mare şi cultura mai înaintată a supuşilor lor, © BCU 290 Toate aceste cauze şi poate încă altele, pe cari oamenii le cuprind de obiceiu în cuvântul a-tot-cu-prinzător, dar fără mult înţeles „întâmplarea?, au făcut ca o literatură să apară în Anglia, acum mai ‘bine de 12 secole, mai înainte decât în tot Apusul medieval. Ea nu s’a putut menţine mereu la una şi aceeaşi înălţime, cum de altfel n’au putut nici altele, şi dacă în special în vremea când celelalte literaturi ale Apusului produc marile poeme cavalereşti, în sec. Xil-lea şi al XlII-lea, Anglia este atât de slab reprezentată, raceasti se datoreşte faptului că în vremea aceea, în urma cu-cerirei normande, nobilimea, pentru care acele poeme erau cântate, era străină şi nu vorbia limba poporului. Când acea nobilime se naturalizează întâlnim şi aici iarăşi opere literare de cea mai mare valoare, ca poemele lui Chaucer, şi răsar chiar diin mijlocul poporului, a cărui limbă nu mai este dispreţuită, personalităţi ca a lui Langland, pe lângă mulţi alţi poeţi anonimi, cântăreţii acelei frumoase literaturi populare, ce avea să fie adunată mai târziu de Percy, care a .dat imboldul pentru astfel de culegeri şi în alte părţi şi a adus un spirit nou de sinceritate şi de viaţă reală în poezia ce înţepenise parcă în formele învechite, create pentru alte vremuri. Renaşterea vremilor moderne are loc în aceste depărtate regiuni nordice mai târziu decât aiurea, împiedicată în parte de sigur şi prin luptele civile ale Celor două Roze, care nu puteau fi favorabile unei mişcări ca aceasta. Când însă vine, vremea de pace şi mai ales aceea a exploaţiunilor deschizătoare de orizonturi ale lui Raleigh, Drake, etc., comerţul înfloritor care face din Londra o nouă Veneţie în care se adună bogăţiile lumei, atunci Renaşterea literară şi ştiinţifică îşi ia avântul şi ajunge mai departe decât oriunde : e destul să 'amintim humele lui Shakespeare şi Baeon, precedaţi şi însoţiţi de jnljiţrîâfţii,: cari aii făcut din domolă .reginei : Elisabeta una din cele llmaC rnari epoce de civilizaţie din istoria omenirii. fRefoima religioasă, ajunsă aici cea mai măre desvoltare, găsin-(|uX|i expresiunea în spiritul puritan, arc şi ea ca reprezentant pe Milfori, care e în acelaşi timp unul Dintre cei mai mari polemişti şi primul scriitor care a proclamat şi apărat libertatea presei, în Areâ-pagitica sa. In vremea când soarele lui Ludovic al XIV străluceşte atât de puternic încât celelalte lumini de abia se mai pot vedea, avem şi aici ca şi în alte părţi o epocă de imitaţie a Franţei, după care urmează însă înflorirea unei noi cui-turi din pământul propriu, care a dat între altele în literatură începuturile romanului modern. Până la această epocă literatura engleză este aproape necunoscută în alte ţări; doar câte o carte scrisă în latineşte, ca Utopia lui Thomas Morus, a fost citită şi tradusă în tot Apusul şi numai puţine dintre piesele lor de teatru fuseseră reprezentate pe continent de actori englezi ambulanţi. Când însă Vol-taire deschide ochii lumii întregi asupra bogăţiilor culturii engleze şi Lessing arătă superioritatea lui Shakespeare asupra pseudo-clasi-cismului, abia atunci operele englezeşti încep să fie studiate şi aiurea şi primenirea sufletească dela sfârşitul secolului al XVIII-lea şi începutul celui de al XlX-lea este datorită în mare parte literaturii engleze. Desvcltare materialismului industrial în sec. XlX-lea, mai accentuat aici decât în alte părţi, cu exploatarea tuturor forţelor omeneşti, până şi a femeilor şi copiilor şL mizeria claselor sărace provoacă o reacţiune care găseşte un ecou cu atât mai puternic cu cât răsună dintr’o conştiinţă puritană; ceeace explică de ce şi preocupările sociale în literatură apar mai întâi tot la Englezi. Cu toată marea varietate şi întindere a literaturii engleze, ea se înfăţişează încă dela început cu un caracter cu totul distinct, pe care-1 păstrează în tot decursul istoriei. Mândria naţională şi dragostea de neam este unul din caracterele esenţiale ale acestui popor şi a literaturii lui. Beda Venerabilul, care a scris în limba latină istoria religioasă a Anglo-Saxonilor, „cel mai învăţat om din Apusul Europei în decursul veacurilor al VIMea şi al VlII-lea.. este cel dintâi dintre barbari care este mândru, nu de regele său, nu de armata acestui rege, nu de cuceririle ce au fost îndeplinite supt steagurile şi în numele lui, ci de însăşi naţionalitatea sa. Pentru întâia oară în evul mediu, — şi deci în lume, căci antichitatea n’a cunoscut acest sen- gândirea tîment —- se vede o mândrie de rasă, în afară de stat, aproape cu ignorarea şi dispreţuirea Statului. Este cel dintâiu scriitor care prezintă în desvoltarea literaturilor medievale un exponent naţional1**). Acest patriotism merge aşa de departe încât Fortescue, un scriitor englez din sec. XIV, spune cu multă mândrie că „s’au văzut adesea în Anglia trei sau patru hoţi, împinşi de foame, aruncându-se pe şapte sau opt oameni cumsecade şi furându-i pe toţi.. In Franţa aceasta nu se poate întâmpla. Rar se văd Francezi spânzuraţi pentru tâlhărie, ei nu îndrăznesc să facă astfel de lucruri. Se spânzură mai mult într’un singur an. în Anglia, decât în Franţa în şapte; ani“. Cu o mai îndreptăţită mândrie vorbeşte" Shakespeare de nobila Anglie, „acest tron al regilor, această fortăreaţă pe care Natura şi-a făcut-o pentru sine şi fericita ei se-nîinţenie de oameni**, şi tot aşa mulţi alţi scriitori până astăzi. Această mândrie unită cu dragostea pentru căminul părintesc, dulcele „home" de care-şi aduc aminte totdeauna, oricât ar fi de răspândiţi pe suprafaţa pământului, formează cel mai important element de putere al acestui popor şi se oglindeşte peste tot în literatura Iui. Un alt caracter tot atât de esenţial al acestei literaturi este sentimentul religios. " CeUritfltâî"poet englez al cărui nume ne este cunoscut, Caedmon, din sec. VII, a cântat, în felul Iui aceeaşi poveste sfântă pe care mai târziu marele Milton o reia în opera lui nemuritoare; iar Biblia, ’ care în alte părţi este citită doar în biserică, după ce a fost înfăţişată, ca în tot Apusul de altfel, în reprezentaţii teatrale pe străzile şi în pieţele oraşelor, devine mai mult decât ori unde o carte de familie, hrana sufletească a tuturor. Ea a inspirat gândurile şi a format stilul celor mai mari dintre scriitorii englezi. Influenţa Bibliei se resimte mai ales în preocuparea de problemele conştiinţei, care fac subiectul cărţii celei mai populare în Anglia, Călătoria Pelerinului de Bu-nyan, şi al multor altora; ea se resimte aproape peste tot chiar în operele profane. ...... MŞi mat caracteristic este felul cutii se înfăţişează aceste două sentimente. *) *) N. Iorga, cărţi reprezentative în istoria omenirii, cap. Beda. ; ? © BCU Cluj GÂNDIREA La bae de soare. Din „Albumul irans]?lvan“. Citeă un roman de sensaţii, cu fileie roase pe-alocuri, —- Cu scoarţa ajunsă leproasă, — cu subliniate pasagit, Citeă şi din vreme în vreme pripea flutur aşii în jocuri Sau ochi-şi pierdea peste Mureş, prin vastele lui peisagii. Stăteâ pe o bancă pe ţărmul prelins de-ale undelor pulpe, Cu braţele goale pe care arşiţa uşor. le bronzase, Pe gât un şirag de mărgele, pe umeri o blană de vulpe Şip ochi fulgerări de opale ascunse ’ntr’uh văl de mătase. Zîmbeă când cu gândul aiurea rupea o cicoare târzie. Cu capul gol plecat pe un umăr de parcă-l plecase zefirul, Izbeă cu pantoful în puful fragilului fruct — păpădie,., ...Şi’n brusca-i romanţă ’ngănatâ, ningeau, fulgi uşori, [musafirul. ...Au fost... şi e anul... şi găndu-mi revede un lan de [cicoare; Pe mal înverzită e salcea; din nou păpădia ’nfloreste... Fecioara, la locul vechiu, oare, mai vine la bae de soare? ...Se poate... şi poate că astăzi să ştie şi-un bob-• [româneş\e... PERPESSICIUS. lntr'unul din primele poeme religioase Cristos şi cu apostolii săi sunt înfăţişaţi ca războinici îndrăzneţi luptând vitejfeşte împotriva necredinţei ; ca şi eroul barbar al primei poeme scrisă în vechia limbă anglo-saxonă, Beowulf, care se luptă cu monştri aducători de nenorociri; ca'şi Sf. Gheorghe, pe care când s’au creştinat, l-au ales de protector al ţării lor; ca şi mărinimoşii cavâterr ai Mesei Rotunde a regelui Arthur, pe care şi l-au însuşit. Acesta este un spirit, ce e drept, comun întregului Apus în evul mediu, care însă în Anglia a ţinut mai mult decât aiurea, un spirit de luptă, care mai ’nainte. decât ori^ unde se înfăţişează aici într’o formă nouă. aceea a revoltei împotriva abuzurilor şi destrăbălării, luptând pentru .adevărata credinţă, luptă începută de Wyclif şi contimporanul său Langland cu un secor înaintea lui Savonarola şi un secol şl jumătate înaintea lui- Luther." Acelaşi spirit dârz se manifestă şi în patriotismul lor: ei îşi iubesc patria pentru libertatea de care se bucură în ţara lor şi pentru care s’au luptat din toate puterile*). Spiritul luptător este atât de ca-racteristîc pentru sufletul acestui popor în tot decursul istoriei lui, * * într’un articol scris în timpul războiului european, marele filosof german Wundt căutând să caracterizeze pe cele trei mai mari popoare în luptă după cân-teceie lor naţionale spune că ceeace caracterizează pe Francez este dorinţa de glorie «le jour de glorie est arrive»; pe German, credinţa, fidelitatea «fest stehî 291 încât Milion însuşi, poetul puritan ajunge fără să vrea să ne facă â admira chiar pe Satan, tocmai pentru puterea cu care ne înfăţişează îndârjirea rezistenţei şi a revoltei lui, acea însuşire care a făcut să- se nască în Anglia cea mai câracteristică instituţie a civilizaţiei ei, Parlamentul şi toată constituţia engleză. > Revolta împotriva stării sociale şi a întregului spirit public din vremea lor face din Carlyle şi Ruskin adevăraţi profeţi, asemenea acelora ai vechiului Testament. La alţii ea s’a manifestat în forma sarcasmului dispreţuitor, a ironiei sfâşietoare ca în Swift sau în Thac-keray, cari nu-şi au pereche în nici o literatură. Din dispreţul pentru minciună şi nedreptate şi din dragostea pentru cei slabi, oropsiţi de soartă şi mai ales de oameni, şe naşte acel humor, care deşi ne face să râdem de defectele unora şi altora, ne îngrozeşte uneori prin adevărurile ce ni le arată şi ne lasă melancolici, dar şi mai buni în acelaşi timp, câteodată mai iertători chiar faţă de cei răi, văzând cum răutatea lor se naşte din prostie ; deosebit prin aceasta de spiritul care pe face să râdem numai pentru plăcerea de a râde şi de ironia sare râde peritrucă urăşte. , . , Humorul acesta, care ne face să râdem idar ne înduioşează totdeodată, amesticul acesta al tragi-oului cu comicul este şi mai caracteristic decât orice pentru literatura engleză: am putea chiar zice că, cu puţine excepţii, aproape toţi cei mai mari scriitori englezi au fost humorişti. v Cronicarul francez Froissart spunea, în sec. XlV-lea, despre Enţ glezi: «Ils se rejouissaient triste-ment, suivant la coutume de leur und ireu die Wacht am Rhein»; iar pe Englez dorinţa de stăpânire «Rule Bri-tannia“. Este ciudat cât de mult a putut să orbească ura de atunci chiar pe un filosof ca Wundt, încât să nu vadă, ceea ce oricine putea să vadă, că în acest cântec engles pe lângă idea de stăpânire, de dotpnîe asupra mărilor «domneşte Britanie, domneşte peste văluri», ceeacei e mai caracteristic, fiind exprimat cu mai multă putere, în repeţite rânduri şi In diferite forme este dragostea de libertate şi lupta dusă pentru aceasta: «Alte neamuri mai puţin fericite vor cădea pradă tiranilor, dar tu înflori-vei mare şi liberă.,, şi în veci tiranii trufaşi nu te vor stăpâni şi oricât ar încerca Să-ţi plece .capul, ei numai vor aprinde mânia-ţi generoasă,..», iar refrenul care încheie fiecare strofă e «Britanii niciodată nu vor fi sclavi». ' © BCU GÂNDIRE. In după-amiezile cuminţi de toamnă Când stau in braţe de cerdac Cu ochiul dus în zări şi tac Ţinându mi gândurile ’n poală, Le-alint încet, ca un părinte Ce-şi mângâie copiii, Cu mâna bună şi domoală, în zori sglqbii de crud Florar Păşind prin lanul plin de rouă Mi e-aşa de proaspăt gândul clar, Puternic, par’ că de otel De simt c’aşi spinteca în două întregul cer cu el. .. Să-mi fie cer gândirea mea. Şi când, în prea'ima serii Auzul meu surprinde Şoptitul primăverii Mi s toate gândurile-o horă SI noră ... . * : Când cu ciocanul lui de soare Un cui aprins de raze Apusul bate ’n fruntea mea, Gândirea mea-i copleşitoare Şi sunt plecat adânc sub ea . . , ' Iar când, îmbelşugat şi plin De gândul lung şi mult gândit Păşesc încet pe drumuri vechi, Mi-e gândul copt ca un ciorchin Şi-aşi vrea să-l pun după urechi Ca lumea să-l culeagă ... Când noaptea ’n veghea mea târzie Gândirea largă oi boltesc Asupra lumii ’ngenunchiate sub vscie, In gândul meu e toată firea Şi ’rifăşurat pe gândul meu, Sudt nesfârşit, suni gând şi eu . VINTILĂ JRUSSU-ŞmANU. pays». Lucrul este în mare parte adevărat şi astăzi şi în aceasta li-ţeratura lor ne arată firea deosebită a acestui popor. Dragostea de contraste care formează fondul humorului, contrâs-tuî între ceea ce se spune şi felul cum este spus sau contrastul între lucrurile care se alătură, fără legătură logică între ele, excentricitatea aceasta se vădeşte în toate domeniile vierii la acest popor, despre care unul dintre cei care i-au cunoscut mai bine, scriitorul/ american Emerson scrie în opera sa English Traits: «Caracterul com-' pozit al Englezului arată o origină amestecată. Orice lucru englez este o fuziune de elemente depărtate Şi ,antagonistice. Limba e amestecată— trei limbi, trei sau patru neamuri; —* curentele de gândire sunt contrarii: contemplare şi îndemânare practică, intelect activ şi , conservatism mort, spirit de întreprindere care se întinde peste tot pământul şi o dragoste cucernică pentru vechile obiceiuri., un popor risipit prin războaie şi afaceri pe toată suprafaja pământului, dar plin de dor de căminul părintesc o Jară de extreme», v Acelaşi caracter ni se mai înfă-jişează in literatură în coexistenta la acelaşi autor, de multe ori în aceeaşi operă, a două lumi deosebite: lumea realităţii celei mai brutale câteodată alături de lumea viselor celor mai fantastice şi mai azurii, în care însă ştie să ne facă să credem prin detaliile de viată reală ce apar din când în când, aşa încât uneori nu vezi unde se sfârşeşte visul şi începe viata. Acelaşi contract ne apare în faptul că acest popor, la care simţul realităţilor practice e mai desvoltat decât ori unde, este în acelaşi timp creatorul celor mai mari opere utopice. , Insistenta asupra detaliilor este şi ea una din caracteristicele humorului, care nu provine dintr’o scăpărare de spirit, ci de foarte multe ori dintr’o înfăţişare amă-nuntită a unei situaţiuni comice şau a unei personagiu. Această iubire a amănuntului este încă una din trăsăturile principale ale sufletului englezesc In literatură această tendinţă a dat după Swift şi Defoe începuturile romanului modern, cu descrierile şi analizele sale minuţioase; ea apare însă îrt toată viata Englezilor şi a făcut din ei Un popor practic prin excelentă, după cum s’a vădit şi în filosofia lor inductivă şi analitică, care încă din vremea scolasticilor a crezut totdeauna mai mult în realitatea faptelor, decât a ideilor, şi a făcut din cugetătorii lor nişte premergători în această direcţie: e destul să cităm numele celor doi Bacon, pe Locke, Hume etc. / O altă trăsătură caracteristică a literaturii engleze este dragostea pentru natură. Şi aceasta apare aici mai de vreme decât ori unde aiurea, o găsim din cele mai vechi timpuri, chiar la Beda şi la vechii scriitori anglo-saxoni, o găsim la toţi scriitorii englezi dealungul timpurilor, mai mult decât ,în oricare altă literatură. Am putea chiar zice că sentimentul naturii, aşa cum îl aflăm în toate literaturile secolului al XlX-lea, s’a născut în mare parte supt influenţa literaturii engleze, care a întărit shimbarea produsă în 'sufletul european de Rousseau, şi a făcut pe oameni să admire natura adevărată, aşa cum este ea dela Dumnezeu, şi nu natura potrivită pentru gustul lor de oameni, înfăţişată în forme geometrice ca în parcurile lui Ludovic al XIV lea. Parcul englezesc, în deosebire de cel franţuzesc, este şi el o dovadă că acest fel de a vedea corespunde spiritului public în Anglia, ca şi oraşele grădini © BCU Cluj UÂNDWtA 293 care se înmulţesc tot mai mult acolo şi petrecerea în mijlocul naturii şi nu în locuri închise, sportul în aer liber, caracteristic mai ales acestui popor. , S’ar mai putea de sigur spune şi altceva despre unul sau altul dintre scriitorii englezi şi fireşte că unele din cele spuse mai sus se potrivesc până la un punct şi altor literaturi; caracteristic însă pentru literatura engleză este amestecul acesta deosebit şi mai ales intensitatea acestor sentimente, care dovedeşte că ele sunt născute din însuşi sufletul poporului şi nu sunt doar produsul unei imitaţiuni sau al unei mode trecătoare. Dragostea de patrie şi de libertate, revolta împotriva nedreptăţii, o religiozitate adâncă din care se năşte preocuparea de problemele mari ale conştiinţei, iubirea de adevăr, de natură şi mai cu seamă iubirea de oameni, înfăţişată de cele mai multe ori cu acel surâs binevoitor al humorului, iată ce putem învăţa mai ales din cea mai veche literatură modernă, în unele privinţe mai mult decât din oricare alta. P. Grimm. STANŢELE LILIACULUI Când înfloreşte liliacul în stufuri albe de oraş, Pe culmea gândului îmi arde . Ca licărirea din mansarde Un suflet fără de locaş. Reînfloreşte liliacul, Dar visul tremură ’n zadar... Eu duc arome purtătoare De clipe binefăcătoare, La fiecare solitar. Reînfloreşte liliacul, Uitat, uscându-se ’n pridvor; La geamul fetelor sărace, Eu cânt romanţa ’n care zace Crucificarea unui dor. Reînfloreşte liliacul Şi nostalgia vine ’n val Eu mă revăd copil de şatră, Cu o pisică lângă vatră, Bătând un ciardaş în ţimbalt iWIHAIL MUNTEANU IMPRESIONISMUL ŞI PARASTASUL LUI. Din italia, tânărul pictor Au- pentru-că ştie să scrie şi o carte. del^jls! ^raMpSr^. £cea scrisă acum 2 ani despre mulul defunct, obţinute de la Cezanne era foarte bună; aceasta. distinsul romancier şi critic de relativă la Renoir este şi ea destul artă Ugo Ojetti cu prilejul apa- de distractivă şi interesantă. iV0Illm, f,rian^ez desPre Cezanne a fost un martir al ar- Renoir; şi însoţita de o seri- , . , . ,, , . , soare a dlui Ojetti, prin care se tei sale> pasionat, scrupulos, şi tor-autoriză publicarea exclusiv turat pentrucă îşi propunea prob-„Gândirălerne prea înalte şi" departe de „ ' forţele sale. Renoir este dimpotrivă, Renoir, fondatorul, apostolul, zeul un om fericit, fecund, simplu şi impresionismului de altădată, ne candid... Lucra de dimineaţă până sPune? . • ' seara, chiar când reumatizmul îl — „In anul 1883 ajunsesem a ţinea paralizat în scaunul său ju-cunoaşte impresionismul foarte pro- mătate de corp; era satisfăcut’îh fund, trebue însă să vă mărturisesc puţinele-i ore de repaos de lectura că nu ştiam nici a picta, nici a de- vreunui roman de Dumas Tatăl, semna. Mă găseam ca într’un la- sau de vre’un spectacol de varieteu birint. Am făcut .atunci o mare des- la Folies-Berger. coperire, acea care pentru un pictor Aceste 2 cărţi îşi reflectă bine ar fi însemnătatea muzeelor. Această, cele două subiecte, descoperire, am făcut-o cetind o d. Vollard intervine cu ideile cărticică cumpărată de la un ne- sale, povestind însă, ceia ce a văzut gtistor de cărţi ambulant. _ şi a auzit cu o maliţie pe care se O carte de Cessina Cessini. As- ştie stăpân. El, negustorul furb, tăzi noi suntem cu toţii genii, fie, egoist şi bogat ne vorbeşte despre dar adevărat este că nu suntem aceşti pictori, despre conversaţiile capabili de a desemna o mână, nu lor,*confidenţele lor şi de-pre su-cunoaştem bine meşteşugul. fletele lor impresionate. ' ' Ducându-mă la Florenţa, pentru Intr’un capitol al acestei , cărţi a vedea Madona delta SeggioUa, despre Renoir, mefistofelicul domn mă găsii în faţa celei mai libere Vollard, întreabă pictorul relativ la picturi şi mai solide, mai simple teoriile impresioniste şi fiecare în-şi cu o mai mare putere de viaţă trebare a sa, corespunde de fapt Braţele şi gambele, coloraţia cărnei unei fraze mai dinainte explicată adevărate ; o mişcătoare expresie de cărţile lui Mauciair şi Lecomte de tandreţă maternelă..." asupra impresionismului. Pentru a crede acestea, să des- Aceasta, bine înţeles d. Vollard chidem cartea lui Vollard, asupra nu a spus-o pictorului, pentru a pictorului Augusto Renoir mort în nu-l intimida. S’a mulţumit să în-1919 la 78 de ani. (ed Cres. Paris ' trebe foarte pe departe... Şi ades 1921). pictorul se ridică, protestează con- D1 Ambrogio Vollard, la Paris, tra vorbelor d-lui Vollard, deşi cele este un negustor de artă modernă mai multe din întrebările *ale nu cum puţini avem în Italia; nu pentru- sunt ie cât citaţii precise, cu pagina că ar cunoaşte toate secretele artei, respectivă notată, din Lecomte sau ale artiştilor,.ale clienţilor, nu pen- Mauciair. tracă e îndrăzneţ, tenace ca un ade- — „Meritul impresionismului a vărat colecţionar cu bun gust; dar fost atunci, de a se scoate negrul © BCU 294 GÂNDIREA Linişte de Toamnă. Livada e-un templu ce zace'n ruină . .. Şi-o creangă plecată, cu ochi de rugină, Priveşte spre lacul din satul din vale, Priveşte spre unda înceată şi moale , , , Iar noaptea coboară cu-aripele sumbre Pe casele albe, pe triste năluci. ... - Şi cioarele negre — coroane de umbre -Se lasă tăcute pe vechile cruci. Işi picară toamna parfumul de moarte Din razele lunei ce’n mine ajung ; . . Şi liniştea creşte, — pe lanuri, departe, Pustiul s'aude cum baie prelung . , . Căci stinsa-mi visare pe ceată şi scrum. Pe marea cu valuri murdare şi sure, E dusă, acolo, spre fund de pădure, De barca tăcerii cu pânza de fum . , . ALEXANDRU N. NANU. care nu este o culoare şi a o înlocui cu albastrul de Prusia..." — Negrul nu este o culoare? — răspunde Renoir. — Dar Ţinto-reto a spus că este cea mai frumoasă culoare din toate! Şi eu am detestat totdeauna albastrul de Prusia! Scena farsescă ţine zece pagini, reapărând ici şi colo în fiecare capitol. Adevărul? Instantaneia impresie a luminei care tremură, palpită, fuge? -— „Corot! Corot putea face ceia ce voia el. El ştia să îndrepte na-jtura, îşi gândea compoziţiile în atelier şi îşi termina peisagiile în atelier. Astfel a ştiut a reda natura cu o putere de realitate, la care nici un impresionist nu a ajuns"... — Culorile pure, galbenurile, portocaliile, roşele, turchinele, veronez, puse unul după altul, aşa eT că se unesc nu pe paletă, ci în ochiul spectatorului, cum făcea Watteau? ■— „Nu,aţi văzut nici odată un tablou de Watteau ? răspunde Re-noir Priviţi-1 măcar cu ochelari; nici o culoare pură, toate mixte. A da, pictura are virgule şi puncte. Toate acele tablouri au devenit ■ negre. — Aşi vrea să văd eu Cena di Veronese pictată în puncte... Şi le-atn dat cu voe tară voe publicului şi chiar nouă pictorilor, aceste fabule ale picturei noui. A picta negru şi alb curii picta Manet sub influenţa spaniolilor, sau a 'picta luminos pe luminos cum a pictat mai pe urmă sub influenţa lui Claude Mânet, ce înseamnă ? înseamnă, că Manet,, cu negru şi cu alb, era mai stăpân pe pictura sa. Nu sunt formule în artă. — Duceţi-vă cu formulele voastre în faţa naturei; adevărul vi le izbeşte la pământ". Şi aşa înainte. Toţi aceşti critici, francezi, italieni, germani, cari mai întâi cu impresionismul, pe urmă cu toate celelalte ismuri, până la expresionism, au fabricat teorii noi, jumătate de secol, închizând ochii pentru a deschide gura, toţi acei filozofi cari nu pot deosebi un tablou în ulei de altul în pastel, un tablou de Guardi de altul di dall’Oca şi scriu manuale de estetică: simplul şi sincerul Renoir îi analizează şi îi distruge prin dl Vollard. Insfârşit se; ajunge acolo că, aceiaşi istorie a artelor din ultimii 50 ani, ar trebui să fie rescrisă din nou, privind tablourile în faţă şi nu stampele depe tablouri. Este po- sibil de exemplu de a pune sub eticheta de impresionism tot aerul lumina radierea luminei, praful violet şi cipria albastră; Manet şiDe-gas, pictorul Olimpiei şi pictorul Lecţiei de dans? Primul s’a format sub Veljasquez şi Goya, al doilea sub primitivii toscani şi japoneji. Primul, puternic, hotărât, finit, al doilea agresiv, epigramatic, mai mult în pictură ca în cuvinte. Deschideţi cărţile lui Mauclair sau Pica capitolul asupra impresioniş-tilor. Manet şi Degas sunt în prima linie. Şi pentru că a trecut în tinereţe cu puţine pânze aproape de Manet, punem între impresionişti pe acelaşi Cezane, care a fost primul, ce le-a întors spatele şi a cercat din praful lor, să găsească pietrele pentru reconstituire. Pentru câţi încă, Gustav Courbet nu e primul între inovatori? Pen-trucă inovatorii rechiamă pictorii la subiecte reale, contemporane; ca şi cum David, Ingres, Delacroix nu pictaseră 100 de portrete şi scene realiste, văzute şi observate direct? Courbet era încă în tradiţie. — este declaraţia lui Renoir, şi are dreptate. Pissaro, Maret, Lisley, la aceşti 3 peisagişti se reduce cu timpul, grupul adevăraţilor, sincerilor următori ai impresionismului, fiindcă, cine pictează, cine ştie picta figura omenească, voeşte s’o desemneze, s’o construiască, sâ-i modeleze forma, caracterul şi nu se poate mulţumi, a da numai o impresie fugitivă, descriind doar cu o rază un simplu reflex. Şi între teoriile impresioniste şi figura omenească care este principalul scop al picturei, poate fi o tranziţie provizorie, dar nu o legătură. Renoir a fos: pictor de figură. Puţinele sale pei-sage, în mici penelate verzui, roze, galbene, albastre; la Yole sulta Senna sau, il canal Grandi di Ve-nezia, îl' pun între impresionişti, însă în a 2-a sau a 3-a categorie. Ca pictor de figură din 1870— 1890 sau mai jos de aci, el e un maestru foarte original şi ştiutor; larg, rotund, aeric, luminos, sănătos; o penelatură francă şi sigură, o moliciune senzuală, puţin desfăcută, care ne aminteşte admiraţia sa pentru Rubetis, o coloraţie uşoară şi vaporoasă, aducând în ulei ceva din fluiditatea aquarelei, o forţă de caracter mai mult graţioasă şi timidă decât profundă, de o compoziţie puţin monotonă şi cam rotundă, însă solid echilibrată în dreptunghiul ramei. La Baquante col cdgnolţno, în picioare, goală. © BCU GÂNDIREA pe fondul verde de pădure, o altă feraee culcată o priveşte printre gene. Galoppatojo al Bois de Bou-logne în Muzeul din Hamburg, renumitul Falco al teatro în 1874 atât de elegant şi delicat, în penumbră, pe fondul roş (matone), care e împrăştiat şi în primul plan: La Bam-bina atento 1875 cu şal culoare tur-chino, Portretul Dnei Carpentier cu copii, în Metropolitan New-York; ll ballo a Monfmartre 1877 in Luxemburg; La Colazione deicanotieri 1882 şi Bagnantele 1885; bine desemnate, bine construite; sunt opere cari au deacum locul lor în istoria artei franceze şi nu le pierdem nici cu schimbul modei, nici cu al teoriilor. Intre *1890 şi 1900 Renoir face un pas. Proclamă marele lui devotament pentru clasici, părăsind impresionismul, care a fost de fapt în mare parte confortul şi mijlocul uşor al pictorilor fără desemn, fără volum, fără culoare şi fără caracter, al pictorilor înamoraţi de toată nimica, de calea cea mai scurtă în artă şi care îi pune repede sub ceafa. El nu ştie să picteze decât după natură, după model; însă a-eum natură fuge ca'un nour, de sub degetele lui obosite. Caracte-riştica Bagnantelor lui grase, se fixează într’o volută rotundă, cu fruntea joasă, zigomaticii largi, odhii îndepărtaţi, nasul scurt, gura deschisă, mâinele şi picioarele lungi şi cum spun fotografii seamănă cu manechine de lână. Coloraţia monotonă, lividă, îngheţată aminteşte porcelanurile pe care le, picta de mic, verde albastru, violet, roş, etc. El, când voia, şi nu părăsea singurul mijloc de a acoperi pânze şi pânze, picta tot aşa cum cânta o pasăre, găsea contururi frumoase, compoziţii sinuoase, din tinereţa sa „ Toletta della bagnăte care dacă nu mă înşel a fost expusă în 1900, având servitoarea aşezată înapoia imbăetei, cu bucle mari de păr una lA dreapta alta la stânga armonizate cu o moliciune veneziană. Insă cele mai multe din picturile şale în ultimii 20 ani pot fi admirate, doar de negustorii cari le cumpărau; mai întâiu Vollard şi de snobii care se uitau la iscălitură şi nu la pictură. De la el acum nu mai era nimic de învăţat, decât doar puternicul amor de artă. Medicul îl sfătuia să lucreze mai puţine ore pe zi, căci prea îşi consuma forţele, vomita membrele îi erau reumate; Renoir răspundea; „Dar nu am timp să pictez" şi ridicând din umeri, se lasă să recadă în scaunul, lui de infirm, înaintea şevaletului. Scump şi senin bătrân, în plin răsboi, primind veste că cei doi fii ai lui sunt răniţi, nu descurajează, nu blestemă, nu se îndoeşte ci îşi continuă înainte lucrul, cu mai mare râvnă, ca o mare datorie, ca o necesitate pentru el şi pentru patria lui. Francez până în fundul oaselor inteligent şi însufleţit, atât încât răspunde unui critic care îl laudă pentru calităţile tipice-franceze în arta sa: — Sunt fericit de a aparţine şcoalei franceze, cu aceasta ’ însă nu voesc să proclam superioritatea şcoalei franpeze între altele: doresc să zic, că voesc să fiu francez din ţara mea şi atât Cuvinte pe care mulţi artişti italieni tineri şi bătrâni, ar trebui să le mediteze adânc. UGO OJETTI . Si.®’. ÎO carte bine venită. DREPTUL CIVIL AL ŢINUTURILOR ARDELENE ŞI UNGURENE IN COMPARAŢIE CU DREPTUL CIVIL ROMÂN: (Tipografia BerfuU. , Cluj, 1920.391 pag.) Cursuri ţinute de profesorul universitar Camil Negreala facilita-tatea de drept din Cluj ', . Tipărirea cursurilor este un obicei ti bun şi d. Camil Negrea, pro* fesor de drept civil la făcui tatea juridică din Cluj, este în tradiţia profesori'or conştiincioşi Adjectivul acesta nu trebtie să şape re pe nimeni: când dascălii uni-vefsitari ai celorlalte facultăţi nu găsesc timpul material, necesar revizuirii cursurilor, care au rămas, după zeci de ani, la forma primei ediţii litografiate, cursul tipărit ia! domnului Camil Negrea, dovedeşte mai presus de toate ca profesorul este un ora conştiincios; In felul a-eesta domnia sa iese din atmosfera adulatoare a siudenţimii şi ’ se prezintă celor desinteresaţi. şi ne-invidioşi ca să-l consacre; : .. :> D. profesor Camil Negrea e în tradiţia bună. ... *' v •' Lucrarea domniei-saîe, după cum indică titlul, este un curs de drept civil comparat. Desigur că un‘asemenea tratat este cât se poate: de bine venit, — literatura noastră juridică necunoscând decât prea puţine monografii de drept comparat — mai cu seamă fiindcă prezintă la un loc cele trei sisteme de drept cârmuîtoare ale raporturilor sociale din România întregită,- Nu trebue dedus însă din acestea’că „dreptul civil al ţinuturilor ardelene şi ungurene în comparaţie cu dreptul civil romăn‘‘ ar fi făcut în vederea uhificării legislative, şi că ar continua şi complecta studiile începute în primăvara trecută de d. profesor D. Alexandresco prin «Tribuna Juridică». ' Lucrarea domnului Camil Negrea se adresează în primul rând studenţilor; este prin urmare o lucrare didactică şi de aceea domnia sa evită să tragă concluziunile din jux- © BCU tapunerea textelor celor trei coduri: austriac, maghiar şi român. Ţinând seamă de bogăţia şi varietatea materiei cuprinsă în acest volum, lăsăm compendiilor, — care nu vor întârzia să apară, dat fiind calităţile superioare ale lucrării — sarcina de a o rezuma şi ne mulţumim să-i indicăm doar scheletul., In prima parte, introductivă la studiul dreptului civil, d. Camil Negrea expune câteva principii generale ale dreptului ca ştiinţă; iar în partea doua a lucrărei sub „câteva capitole din teoria generală a dreptului civil" domnia să tratează: 1) persoanele fireşti 2) persoanele juridice 3) teoria generală a lucrurilor 4) teoria generală a actelor juridice, aşa cum rezultă din cele trei coduri. * . In ceeace priveşte partea doua a lucrării, observaţiunile noastre vor purta în special asupra metodei. Cunoaşterea exactă a textelor şi un pătrunzător spirit de analiză au dat definitivul capitol al persoanelor juridice. Domnul Camil Negrea este un eminent exeget. In ceeace se a-ţinge de interpretarea textelor domnia sa este neîntrecut. Sub acest raport lucrarea domniei sale va fi o călăuză sigură practicienilor. Nu socotim însă ca exegetica, chiar într’un tratat de drept comparat, să fie metoda preferabilă. E drept că recunoscând superioritatea sistematizării d. Camil Negrea, declară că o va aplica, dar nu e mai puţin adevărat că domnia sa b cam neglijează. Exact, d. Camil Negrea aplică în studiile sale, b sistematizare a exegezei. Fixarea metodei autorului, nu este o discuţie odioasă: să ţinem seama, că ea impune calităţile şi defectele lucrării. Aşa, ca să revenim la cartea domnului Negrea, metoda domniei sale îi explică lipsa de aer şi de perspective. Procedeului dom-niei-sale îi corespunde lipsa unor teorii generale, lipsa principiilor fundamentale, cu care ne-au de- prins clasicele tratate ale lui Au-bry et Rau şi Planiol. Domnul Camil Negrea desprinde teoria generală din texte. Vorbind de persoană şi analizându-i atributele, domnia sa omite patrimoniul ca atribut specific al personalităţii, pentru a-1 a-minţi în capitolul lucrurilor' (uni-versalităţile). Făcând teoria generală a neretroactivităţii, din motive didactice, se neglijează legile penale, financiare etc, ca nefiind de domeniul dreptului civil. Noi credem însă că cel mai bun metod pedagogic este să nu lăsăm lucrurile explicate pe jumătate. Cartea domnului Negrea este o lucrare didactică; criteriile de deosebire trebue prin urmare să fie cât mai precise. Ori această preciziune necesară, de cele mai multe ori nu o pot da textele de lege, care au atâtea defecte de redactare. Cu fot criticismul interpretării admirabile a domnului Negrea, ne îndoim că studenţii, în faţa celor trei sisteme, vor şti clasificarea lucrurilor în dreptul civil. Sistemul legiuitorului nu este satisfăcător, fiindcă procedează pe cale de enumeraţiune nu pe cale ştiinţifică şi d. Negrea urmând de aproape legiuitorul involuntar a săvârşit greşeli. Aceasta este singura obiecţiune serioasă ce se poate aduce părţii a doua a lucrării domnului Negrea. * In ceeace priveşte introducerea, remarcăm în primul rând următoarea definiţie, nesprijinită pe vreun text de lege, : „Vorbim despre ficţiune, când se prevede, că vre-o regulă fixată pentru un anumit fapt să se aplice asupra altui fapt neasemănător celui dintâiuu (pag. 7 numărul 7). ' Desigur că această definiţie numai prin claritate nu se remarcă. Şi să nu se creadă că e singura definiţie de soiul acesta; la pag. 74 No. 65 in fine, vorbind de statutele mixte se spune că erau ca cele „cari n’aveau de obiect nici persoane, nici lucruri" pe câtă UANDIREa vreme B. d’Argentre, părintele acestor statute mixte le-a botezat „casus mixtus de personis et de rebus" ceace nu este tot una. La pag. 17 No. 17 găsim următoarea clasificare a uzului, după funcţiile care le îndeplineşte: imitativ, interpretativ şi abrogativ. La ştiinţa noastră, uzul îndeplineşte o funcţie: poate fi un normativ al raporturilor sociale în lipsă de text expres; dar afirmaţiunea că o crea- ■ ţiune spontanee a dreptului are vir- , tutea de a abroga un text de lege, fie el căzut în desuetudine chiar, aceasta este erezie juridică. Diferite jurisprudenţe franceze au fixat chestiunea; nici un glas autorizat în doctrină la ştiinţa noastrănu a susţinut afirmaţiunea aceasta. * D. profesor Camil Negrea, nu ne îndoim că la a doua ediţie a lucrării, pe care nu o vedem prea depărtată, va stărui mai mult asupra lacunelor mici şi mari, care s’au strecurat în cartea domnieisale. Chestiuni de însemnătatea celor, pe care le-am relevat mai sus, merită o expunere mai complectă, o discuţie mai largă, aceasta în interesul chiar al calităţilor bune pe care le-arc lucrarea domnieisale. Cu ocazia aceasta s’ar putea complecta printr’o mai largă punere la contribuţie a lui Planiol, introducerea istorică la codul civil francez, din care introducere s’a omis activitatea lui Colbert. Oricât de puţină stimă ar avea d. Negrea pentru metoda istorică, ordonanţa din 1667 ca să nu mai amintim şi pe celelalte omise ale cărei dispoziţj-, uni au trecut în articolele privitoare la starea civilă, ar trebui cel puţin amintită odată. In treacăt mai amintim că terme-niica: „faptic" „clauzulează“, „obli-gaţional", „drepturi sperate" şi construcţii ca „norme- în raport către..." ar putea să lipsească din a doua ediţie, fâră nici un prejudiciu' didactic. .. , o. M © BCU Cluj OÂfvD/HBA , 29/ ISAAC. Noembrie Ii Poiana MegreL După două ceasuri de drum, am pătruns deodată în ţinuturi necunoscute. Ştiam demult că părţile acelea ale judeţului sunt sălbatice şi sărace. Nu-mi închipuisem nici odată însă, că la două poştii de calea ferată, unde de trei ori pe zi se încrucişează vertiginos expre-suri cu vagon restaurant, vagon de dormit, calorifer şi tot confortul celei mai desăvârşite civilizaţii, se mai pot descoperi ponoare atât de uitate de Dumnezeu şi de binecu vântata administraţie stâpânitoare. Drumul se înfunda în viroage cleioase după atâtea săptămâni de ploaie, urca dâmburi strâmbe, se în-şiruia nesfârşit peste câmpuri pustii şi jalnice într'acest asfinţit de toamnă. Peste podeţele surpate, caii abia târau trăsura cu roţile încărcate de noroi, încordau din greu ştreangurile putrede şi nu odată ovreiul cu mantaua udă a trebuit să coboare, blestemând în llmba-i plângătoare, pentru a înoda hamurile rupte şi orcicur le desprinse din cue. Pe coverca de piele ploaia picura monoton. In legănarea smuncitâ a arcurilor încercapn să aţipesc pentru a amăgi timpul. Dar glasul răguşit al., jidovului nu-rpi da răgaz. Şi oqhii. zădarnjc căutau > în privelişi. tele sure ale culmilor sâ*ŞÎ găsească ademenire. Dealurile se perindau unul după altul, negre, sterpe şi identice; fără păduri şi fără conace, mohorâte şi moarte după perdeaua neîntreruptă a ploii. In văgăuni se zăreau pe alocuri iazuri năpădite de papură şi stuf, cu apele plumburii, fără luciri şi fără sboruri de pasări. Ajungeam parecâ la un capăt de lume. Dincolo de orizontul încercuit de neguri nu mai putea fi soare, lumină şi înveselire. Târziu, din depărtările înecate de apă străbătură lătrături de câini. Undeva, în ploae, ne apropiam de sălaşuri omeneşti, un sat, adăpost însfârşit. Ovreiul învârti mai înverşunat biciul. întoarse faţa cu barba udă şi-mi strigă bucuros: — Gropniţâ... la crâşmă la Hos-câl, odaie... Vântul şi ploaia îi smulse cuvintele risipindu-le fără legătură, dar împărtăşii bucuria. Un pat cald, o mâncare ferbinte şi un acoperiş, însemnau într'acel ceas cea mai ademenitoare făgă-duialâ- Şi când caii cotiră pe uliţa mocirloasă a satului, printre casele cu uşile închise şi cu ferestrele întunecate, de nerăbdare calea îmi păru fără capăt. Lung sat, sărac sat. Nici o livadă. Garduri de salcie, câte-va câpiţi de fân Jci colo, şire ude de pae, câte-va glugi de strujeni, şi cânii lătrau intârâtaţi la fiecare ppartâ, ,Njs;i. o 'ţipenie de om. In ogrăzile bâltoase, cară dejugate, părăsite în ploaie, viţei mugind sub şoproane sparte. Noap ea cobora repede, părea că mâ cuprinde undeva, departe, înti'un ţinut african, pustiit după o harţă între triburi. Aşa am ajuns la cârciuma domnului Hascăl. Ovreiul m’a întâmpinat cu plecăciuni, frecându-şj calmele, netezindu-şi barba întunecată, strigând unei fetişcane să aducă mai repede focul din salonaşul din fund*, ajutându-mi să desfac încheetorile ude ale hainelor care se împotriveau degetelor mele amorţite. Era o sârguinţâ să-mi fie pa plac şi într’ajutor, atât de slugarnică, încât domnu Hascăl îmi strică dela început cheful. Cum mâ împingea »în salonaşul din Fund* din dugheana cu şiragurile de covrigi, sgb grinzile afumate şi cu măsurjle de zinc rânduite la tejghea, nu se putu opri sa mă întrebe şoptit între două uşi: — Ceva ispecţie? nuu? AI mi-am zis, mâ asemne cu vre’un atotputernic care descaleci din când în când în aceste pustii locuri, cu îndatoriri misterioase şi groaznice. Socotind câ nu-i cuminte pentru buna mea găzduire, să i risipesc bănuiala, am făcut cu mâna un gest nehotărât, care putea fi înţeles la nevoe şi ca un semn de discieţie oficială. Aşa, ştiam cel puţin, că domnu Hascăl are să-mi dea culcuşul cel mai meale şi are să taie gâscă cea mai grasă... Mică odaie de oaspeţi a ovreiului, aerul cam închis, noroc de gu-tuile de pe dulapuri, care împrăştie miresme tomnatice şi gospodăreşti Dar straşnic foc I Rămas singur mi-am tras un jilţ la gura sobei şi mi-am desmorţit încheeturile îndelung, cu ochii ţintă la salamandrele flăcărilor, fără gânduri, cu mulţumire a aceia nepreţuită a animalului pus ia adăpost. Afară se auzea ploaia cernută fără istov, glasul birjarului dereticând ceva în jurul trăsurei; vântul sgâlţâind o poartă în încheeturi. Ce vreme, ce vreme! Şi ce bine să te dogorească jarul, tihnit, fără grijă, între braţele moi ale unui jâlţ. în aşteptarea unei cine ferbinţi. Domnu Hascăl îmi aduse deocamdată o lampă de faianţă pentru zile mari, scormoni focul şi privi cu mulţumire de gazdă rânduiala lucrurildr. îşi netezi barba neagră, aşeză pe masă câte-va rame turburate dela Jocul © BCU m . lor, şterse cu mâneca o urmă de praf nevăzut... In prag îşi aminti: — Poate doriţi un rachiuaş? Am un coniac tare fain.. Masa întârzie, până vine soţia me... trebue să cadă din moment în moment. îTaveam ooftă nici de coniac, nici de nimic alt. Domnu Hascăl se mâhni şi închise uşa cu încetineală ca Ia odaia unui bolnav. Era deprins se vede cu capriţiile atotputerniciilor, printre cari mă cânduise. Mă desmorţisem de-aibinelea. începea acum să-mi fie urât. Şi încercai pentru a înşela timpul să privesc mai deaproape, podoabele din «salonaşul» ovreiului. Fotografie mărite în ateliere de province; ovreice bătrâne ca Părul netezit şi cu linia albă a cărării în mijlocul creştet jlui. Perechi de tineri însurăţei, ţapeni şi stângaci înaintea obiectivului strân-gându-se neîndemânatec de mâpă. O galerie mută, de necunoscţi, în vestminte de sărbătoare, cu surâsul comandat şi cu pecetea neamului în figură. Und repetat cu deosebire. Un cap osos şi voluntar cu nasul subţire, cu bărbia pronun» ţaţă din caleafară, cu privirea aceia îndrăsneaţă şi stăruitor de obraznică, a ovreiului hotărât sâ-şi facă drum cu orice preţ. Figura mă interesa. Se multiplica prea numeros la diferite vârste ; şi sttb ; diferite înfăţişări încât îi puteam reconstitui cu uşurinţă Istoria vieţi. Aici pe cartonul decolorat, adolescentul cu uniformă de şcoală, cu o carte pe genunchi şi cu ochii ţintuiţi în gol. Apoi câteva fire de mustaţă şi un .păr lăsat să crească cu sălbăticie; o carte mai groasă pe masa fotografului, aş paria, Bebe! Marx sau Lasalle. Alături schimbare desăvârşită; buzele rase, părul tăiat scurt, ochiul, mai ager şi întors pe pământ dela reveriile căr-< tu răreşti. M'am apropiat să desluşesc inscripţia fotografului; trebuia să mâ aştept, imaginea venea din America, Tânărul meu trecuse aşa dar oceanul, în pământul făgăduinţei să silească mai îndrăzneţ încetineala norocului. *De două ori oraşul schimbat. Apoi cartonul mai* mare, atelierul mai de frunte, privirea mai împăcatăşi îmbrăcămintea mai scumpă. Fără vre-o explicaţie din, elocvenţa imaginilor se putea înţelege că norocul a înceout a surâde. Şi încercai să-l închipui, acolo, «n oraşul groaznic cu zidurile până la cer, srtăbătând fu ini carul de lume grăbită, spre comp- tuoarui Unei bănci ori unui magazin cu douăzeci de etaje înălţate până ia cerul fumegos... M’am întors la jelţul din faţa focului şi dogorindu-mi genunchii la flacăre, m'am lăsat cucerit de gânduri invidioase şi amare, lată, — mi-am zis — cine se ridică peste trândăvia noastră. Din aceste tărâmuri cu drumurile desfundate şi cu satele sălbatece, unde traiul oameniior nu se deosibeşte mult de cel al vitelor de jug, o mlădiţă din neamui domnului Hascăl îndrăzneşte să pornească în toată lumea pentrufa birui viaţa, şi birue. Cei din bordeele care abia se înălţă deasupra pământului la marginea drumului, se mulţumesc cu mai puţin. Răscolesc cu pluguri tocite câteva brazde, aşteaptă dela voia Domnului ploaie şi ninsoare la vreme cotrivită, dorm la un loc cu vitele, străbat din când în când prin noroaie până ia cel mai apropiat târguşor, jalnic şi ticălos care lor li se nare o minune; când au punga plină lasă prisosul ia crâşma domnului Hascăl, ştiu de frica jandarmului; sânt babe care nlau văzut tren şi moşnegi care socot automobilul o născocire diavolească şi spurcată. Se înmulţescşi mor ca o turmă. Se duşmănesc între ei, şe poartă pe la, judecăţi, se înjunghie dela un răzor de hotar, jelesc cu tpt atâta durere pierirea linei juncane ca şi moartea unui prunc. Şi domnu Hascăl îşi freacă mân le şi face socoteli. Altul străbate mări şi ţări pentru a înfiripa o mai grabnică avuţie Chiar şi madama domnului Hascăl, pe această vreme crâncenă, când un suflet creştin n’ar alunga un câine afară, nu se aciuază acasă şi străbate o o coştă de drum, centru a se întoarce noaptea, în căruţă cu câteva legături de lână, de ouă, de paseri ori mai ştiu eu ce alte bunătăţi, cu vicleşug târguite. Aşa gândeam încălzindu-mi oasele la focul ovreiului, sub zâmbetul cu buze subţiri pe care mi-i arunca djn cadre tinăru! de peste ocean. Mă învăluia o toropeală dulce; iar sgomotele de afară, uşile trântite, şoaptele din antret, lătratul plin şi rustic al unui dulău, în răstimpuri ; toate.se învălmăşeau departe şi nehotărât, între hotarul somnului şi viaţă. N’am prins de veste, nici când a «căzut» madama domnului Hasctl, nici când s’a scurs timpul. De aceia am tresărit speriat când o mânâbâjbâi ia uşă Căutând mânerul. Madama dom- ' ■ -GÂNDIREA'- oului Hascăl, abia desmorţîtâ de frig, cu obrajii îmbujoraţi, venea ‘ sâ-şi ceară ertare de aceste întârzieri necuviincioase. Uitase de cină. Imoreunându şi mâinie grase, Madama Iza, aduse cerul mărturie câ numai necazuri foarte mari, au fâcut-o să-şi piardă într'atâta cumpătul. Apoi întorcându-se deodată spre cadrele tinărului din Ame rica, izbucni oe neaşteptate într’o tânguire femeîascâ, smu!gându-şi părul sur de pe tâmple. . — Izaacl izaac; tare mai eşti tu cup'il nirtorocit! .... Mărturisesc, mai întâi că această Ssbucnire nu nrti’a înduioşat de Ioc. Din potrivă, găseam îndestul de prost gustul madamei Iza» să-mi turbure tihna mea aşa de dulce dela gura sobei cu o tânguire pa care rotunjimea ovreicei, glasul subţire şi vocabularul stâlcit de jargon o face mai mult înveselitoare decât jalnică. Am crezut totuşi de datorie, să mi iau o înfăţişare de vădită mâhnire şi rostii la întâmplare câte-va cuvinte de îngrijoare prefăcută. Madama Iza, se lăsă se cadă pe marginea unui scaun, Si oftă, le-gănându-se pe şoldurile grase: — Isac î-un nenorocit, Isac l-un nenorocit . . . — Bine cucoană» încercai să mă împotrivesc, eu văd că dimpotrivă, are o mutră chiar supărător de fericită. Ce i s’a ’ntâmplat? a jucat la bursă? l-a luat la armată ? e dezertor ? E . '. şi mă oprii, ne-mai găsind ce nenorocire în afară de aceasta ar putea să mai încerce un fiu al lui IzraeL Madama Iza, dădu din cap, şi repetă cu încăpăţinare. — I-un nenorocit. Isac 9 cel mai nenorocit! . . Istoria ameninţa să nu se mai sfârşească. Şi aşa de bun era locul meu la gura sobei! îmi îndreptai ochii spre jilţ, ca spre o fericire pierdută. Fiindcă astfel îmi căzuse sorţii, nu-mi mai rămânea acum decât să aflu despre ce e vorba. Ce! puţin pătrundeam cu acest chip într’un ungher din vraţa ovreiului cu privirea ascuţită din cadre, care mă îndispusese atâta seara aceia. Aşa am aflat nenorocirea tăbârîtâ pe capul Iui Isaac. Madama Iza mi» a povestire cu lacrimi şi cu oftă-turi greu înăbuşite in pieptul dom» niesaie voluminos. Şi m'am trezit; într’un târziu, cucerit şi eu Ia rân-du-mi de întristările sale neobosite. Intr’adevâr Isaac, care surâdea atât © BCU Cluj GÂNDIREA ..— de îndrăzneţ din ramele trimise de peste ocean, n’avea de ce se crede prea fericit într’aceastâ viaţă pământească, cu toate comorile adunate acolo în lăzi de fier, cu zeci de zăvoare trainice. Acest Isaac, fusese, după cum spunea Madama Iza, un copil minunat. Odrasla cărciumarului calic, dintr’acel sat înfundat în meleaguri sălbatice, pornise pe vremuri într’un vapor de emigrant*, cu o legăturică de schimbări şi cu câteva hârtii împăturite, scoase din tejgheaua domnului Hascăi, şi ascunse cu grijă, sub că meşe lângă tpiele. De acolo de unde îl descăr-câse într’o dimineaţă ceţoasă transatlanticul, cu o turmă întreagă de aventurieri nespălaţi şi famelici, scrisese dela început răvaşe în spăimântâte. Oamenii vorbeau o lirribă necunoscută, casele înalte işi înguste stau gata să se pravale; tranvaele vuiau pe jos şi pe deasupra capetelor cu larmă de fierării sfărmate; trecătorii se repezeau unii în alţi, se ghionteau, aruncau capete de ţigări aprinse între picioarele femeilor; era un haos, ce forfotă un viermat de oameni, o grabă şi o lume atât de deosibită de tot cea ce văzuse el în sat şi în iaşii unde fusese ia învăţă--tură, încât feciorul domnului Hascăi se îndoise cu amăriciune că se va putea deprinde vreodată să facă şi dânSul Ia fei; să sară şi el din goană tramvaelor, să se ghiontească câ trecătorii fără să întoarcă ochii în urmă, să se înalţe Intr’o clipită cu ascensoriile până ia al douâzecileă etaj, şi să arunce şi eh capete de ţigări peste picioarele femeilor. Multe lumi, scrisori des-nădăjduite au venit să turbure somnul domnului Hascăi şi al ma damei Iza. „Un cupil aşa de tinâr şi senzibil, putea să se prăpădească într’o lume atât de aprigă unde om pe om nu se cruţă mai -crud ca fiarele in codri. La aceste gânduri, izbucuea în plânset mai cuSeamă domnişoara 'Matei, logodnica lui isaac, udând £u lacrimii rotunde şi ferbinţî, cărţile poştale cu ilustraţii şi cu mărci de toate culorile curcubeului. Fugea atunci într’o camarăcu per deleie trase, se î.icuia cu teancul de scrisori şi cu cărţi unde stau -zugrăvite aevea toate primejdiile acelei lumi teribile; şi nu eşea -din ascunzătoare de cât seară, cu *©chii înroşiţi, şi cu pieptul ei mic ţde ovreică necrescutâ, încă îndurerat de suspine. Această sujeriut# a domnişoarei Maici, rămase mult timp singura mângăere a domnului Hascăi şi a madamei Iza. Ce! puţin nu păcătuiseră când au logodit pe Isaac, cu o fată aşa de simţitoare şi care dădea atâtea dovezi de, iubire, pentru adresea lor din depărtate ţări. Mai pe urmă, mângăeri îndestule începură să aducă şi răvaşele isaac se deprindea că viaţa cea mai nouă de acolo. Începea chiar sâ pună economii la oparte. Scria despre pretenii legate cu oameni isteţi şi cu îndrăzneala, despre planuri înfierbântate care schimbau Ia fiecare lună,” dar care tot trebuiau cândva sâ isbutească. Domnu Hascăi şi Madama Iza s’au înseninat la faţă. Acuma povesteau muşteriilor întârziaţi cu coatele pe tejghea, toate minunile din ţara acia de departe, unde feciorul lor nu se mai mira riici de edificiile «colosale», nio nu se mai temea de înverşunarea oamenilor, iar domnişoara Maici creştea, se rotun-zia la piept, şi la şolduri in rochiile roşii de cit se subiţia la mijloc, îşi arcuia sprincene prelung deasupra unei perechi de odri înfocaţi şi se în-frâgezia Ia obraji ca o fată scutită de muncă, trăită Ia umbră şi între perne de puf, ce era. După trei ani, înflorise în cămările calde, ca o mlădiţă rară şi scumpă a lui Izraei. Răvaşele se încrucişau peste ape. Aduceau din-tr’o parte veeti despre proaspete şi strălucite afaceri, despre valori adunate la Bănci şi despre economii cari întreceau tot ce dbmnu Hascăi şi madama Iza îndrăzniseră să viseze vre’odată. Duceau din altă parte, semne de nerăbdare şi de arşiţă care nu mai putea aştepta. Domnişoara Maici se îngrijea acum de femeile, frumoase, bogate şi ticăloase care puteau sa-1 scoată pe Isaac acolo, din minte. $-1 chema să vie neîntâiziet, să scoată din satul acelo unde n’are cu cine schimba o vorbă, unde ţărani mojici sudue toată ziua, îi strigă vorbe urîte când stă la tejghea, şi chiar merg până acolo cu obrăznicia, când s’au întrecut la băutura, încât întind măinele printre sticlele cu rachiuri galbene şi roşii, sâ o mân-găie pe bărbie, ca „pe-o femee de acelea". Apoi chemările domnişoarei Mofci se răriră. Tinereţea oboseşte uşor. Depărtarea şi anii îndelungaţi în-cepurăsu presare cenuşă răcită in scrisorile logodnicei. Hu se mai ză-vora în cămări, nici nu mai privea . 28»’ cu lăcrimi cuburile de piatră uriaşă, de pe gravurile clăirilor peste ocean. Toate se îndepărtau, se şter-geau, păreau fără început şi fără sfârşit. Rămânea pe gânduri şi acum, domnişoarea Maici, la tejghea sau pe banca din cerdacul cârcă-mei. Dar nimeni nu mai afla unde-o pbartâ întristările. Cum în această vreme, pe neaşteptate, s’a întâmplat în casa domnului Hascăi o ruşine şi o turbu-rare mulâ vreme asenusă satului. Intr’o dimineaţă Madama Iza a găsit patul domişoarei Maici nedesfăcut şi fereastra deschisă. Pe-o filă de hârtie, fugară îşi cerea ertare şi arăta foarte firesc şi simplu că s’a „dus unde o chiamă inima".Nu Ia Isacc, căci Inima domnişoarei Maici nu încetase să reziste depărtărilor. Inima domnişoarei Maici o poftise mai aproape, la căpitanul cu mustaţa neagră si cu dinţii albi şi puternici ca o dantură de lup, care în primăvară fusese trei luni încartiruit la cărciu-ma domnului Hascăi. Cum i-a fost scoasă fata din minţi, ce s’a petrecut în primavara aceia sub ochii ovreilor bătrâni fără să înţeleagă; madama iza nu putea nici acum să-si închipui. Cu hârtia în mână, în faţa patului nedesfăcut, o spaimă numai se desluşise, tăindu-i picioarele: — Ce-are să spună lzaac? isaac are să se omoare. lzaac are să-şi piardă minţile. lzaac n’are să mai poată munci. Două zile s’au văetat bătrânii, au închis uşile dughenii să nu mai dea ochii cu această lume a tutu-tor destrăbălărilor. S’au rugat aşteptând să li se pogoare de sus un gând bun... Apoi într’o dimineaţă s’a suit madama Iza în căruţă cu legăturile ei, a pornit-o Ia târg, la neamuri mai înţelepte, şi cu învăţătură, la prietine pe care demult le uitase, s’a tânguit şi a cerut celor cu mai multă cunoaştere a lumei, niângâere şi sfa* turi. De acolo s’a întors cu hotă-rîrea să-i ascundă lui Isaac aceste întâmplări. Poate fata vine acasă. Poate chiar Isaac începe să se gândească acolo ia alta. Lumea e schimbătoare. Sufletele sunt în-genurtchiate întâmplărilor, Aşteptarea e cea mai cuminte înţelepciune a lui Israel... După două luni de tăcere, începură să curgă din America întrebări îngrijorate. De ce nu scrie Maici? Ce e cu Maici?, E cuminte Maici? E bolnavă Maici? Şi iarăşi Hasqăl îjncepu sâ *e -.300 iimbe prin dugheană smuncindu-şi arbe neagră, şi iarăşi madama iza îşi smulse părul sur de la tâmple. £i -to.t dânsa a găsit alunei deslegare. S'a urcat iar în căruţă, înconjurată de legături cu ouă şi gâşte, pentru neamurile cele sărace şi cărturăreşti dela oraş. După amiază cu inima'îndoită a băîut la uşa domnişoarei Malei, care se chema acum „Duduia Ninon**, şi locuia într’o casă cu globuri de sticlă galbene şi roşii, înfipte în rondurile grădinei dela stradă. Cele două ordonanţe ale Căpitanului, romanţa de îa clavir care se auzea cântată în casă, aduseră dela în* ceput în sufletul Madamei Iza, intimidare şi admiraţie. Soldaţii o lăsară să aştepte într’o saiâ cu covoare moi paşilor şi cu cadre aurite ş« necuvincioase pe pereţi. CiaviruJ tăcu şi Duduia Ninon răsări în uşe. îi păru madamei Iza, o vedenie, albă şi imaterială. Nici odată nu-şi închipuise că logodnica lui Isaac ar putea să devină această femee frumoasă, subţire şi mat mândră ca Esther, ca Susana, ca Hana soţia lui Tobias, ca Sarah şi ca toate femeile minunate despre care după mii de ani Vechiul Testament păstrează credincioşilor amintirea. Madamei Iza atunci, s’a tîrît în genuchî, j-a pus înainte scrisorile lui Isaae, a pomenit şi de averea lui de acolo, de masa şi patul pe care atâţia ani, ei oameni săraci, l-au dat cu atâta bună inimă fetei culese depe drumuri. Duduia Ninon a ascultat aceste tânguiri şi mustrări în tăcere, jucându se cu un ciucur dela capotul ei de mă* tase şi privind, prin giamu! dechis, în stradă, cu gândurile aiurea. Iar când desnădăjduita madama Sza a început să blasteme şi să cheme asupra capului ei, toată urgia care poate să bată un copii nelegiuit al Iui israel, Duduia Ninon a isbit din pantoful mic, a încruntat sprincenile arcuite şi-a ameninţat că sună soldaţii să o scoată afară. Mâna ei cu degete supţirl şi cu inele sclipitoare se întinse chiar spre 'butonul' soneriei. Madama Iza se strânse de frică şi amuţi... Dar nu s’a întors acasă decât după ce a isbutit să smulgă dela Duduia Ninon, făgăduiaiâ, eă va răspunde măcar de milă, până când se vor schimba lucrurile, la tpate scrisorile lui Isaac; ca şi cum ni-■i mie nu .s’ar fi întâmplat, caşicum-i l-ar aştepta încă cu ochi somnoroşi f ia tejgheaua dorţinului Hascăl, 'i De la;a.aiMşter\.intâinplărf:-,v.se i,îm- : plinea acuma un an. Madama Iza strâbătea la fiecare trei săptămâni drumul până la oraş, ducea răvaşele primite de la Isaac, aştepta răspunsul Duduiei Ninon aşternut pe hârtia cu marginile aurite scoasă din; biroul Căpitanului, şi se întorcea acasă împăcată, după ce punea cu mâna ei scrisoarea la cutia albastră a poştei. De mărturisit lui Isaac adevărul cel grozav, uu mai putea îi vorbă. Scrisorile lui erau atât de pline de grija pentru «mica lui Maici!« £i Duduia Ninon părea chiar că descopere oarecare plăcere într’acest joc v clean, care întrecea toate urzelile din romanele pe care îe citea la fereastră, în ceasurile când Mişu întârzia la cazarmă ori la Club... Ori, iată că pe neaşteptate, Isaac scrise deodată» că pe peste două săptămâni se întoarce să*şi >a logodnica, să odihnească acasă, să vadă satul de care nu-şi mai aduce aminte de cit cu înduioşare acuma. Răvaşul iui era numai mulţumire şi bucurie. Venea acuma bogat Se gândea chiar să facă pentru nunta lui „un cadou6* Ia şcoală şi la foşti tovarăşi de învăţătură din satul domnului Hascăl, pentru care nu mai păstra nici o amintire de amărăciune. Aducea daruri pentru Maici; mătăsuri şi inele, lucruri scumpe şi podoabe necunoscute acolo în Moldova aceia mai săracă, decât ţinuturile unde pier de foame şi wiscky, peile roşii ... . Pregătise un culcuş de prinţesă pentru Maici, tocmise slugi eu faţa neagră de cari s’ar .înspăimânta copii din satul domnului Hascăl, scria însfârşit despre minuni cari păreau bătrânilor obscure şi misterioase. , ■ . ■ . De o săptămână madama Iza bate drumul la târg şi înapoi. Tot ce-a putut închipui mintea ei înspăimântată, n»a Isbutit să Clin* teasc â hotărârea Duduei Ninon. La început crezuse că va fi uşor s-o ademenească să părăsească pe „Mişu acela* care perde nopţile la Club, sâ se întoarcă acasă ; Isaac n’avea să afle nimic, aveau să plece îndată într’o ţară aşa de departe unde nimic na se mai străbate din întâmplările de acasă şi unde şi ea şi Isaac, aveau să fie fericiţi şi să se bucure de plăceri cari nu se pot afla într’uh târguşor fără însemnătate ca acela unde îşi îngroapă viaţa. Aşa vorbise îndelung Madama Iza. Dar la toate aceste ademeniri, Duduia îtinon, a dat cu ,• încăpăţînate ‘din- ■ C. ROBOt. © BCU Cluj GÂftDlREA Teatrul Naţional din Cluj: „Fără reazimpiesă în 3 acte de d-ra Igena Flora. Hotărât lucru; pura psichologie nu e suficientă într’o piesă de teatru! Afară numai dacă oferă ascunzişuri nepătrunse încă până acum de ochii observatorilor. Amănunţimi sufleteşti abia bănuite şi totuşi uimitor de surprinzătoare în revelarea lor; ecouri imprecise, care se întretae vag, în înfinite jocuri ca undele într’o fântână, în care razele soarelui nu vor pătrunde nici odată până în adânc. Cu unele reticenţe, piesele lui Porto-Riche au oferit destul interes prin noutatea subtilîtăţei lor sufleteşti doar; plămădit numai din material brut „Azilul ce noapte" al lui Gorcki, fără nici o intrigă şi făr5 nici o lovitură neprevăzut*, a biruit cu incomparabila sa putere de adevăr. Şi era atât de brut materialul lui Gorcki; nişte bieţi vagabonzi can\ şi povesteau păsurile şi-şi rev rsau nimicnicia sufletului în replici în-fricoşetoare. O tuberculoasa care-şi da duhul în răgetele cheflii ale tovarăşilor ■ de adlpost; o alta, căreia i-se aruncă ap* ;fiartă peste picioare; un actor cu memoria pierdut’, care se strangulează Fapte diverse, banale, subiecte abandonate de nuvelă; un complex de gazetărie sensaţional* şi de Iteratură gazetărească. Şi totuşi atâta tragedie umană, atâta strălucire simbolică în atât de simpla întâmplSri, care apar cotidian povestite în cele mai ferite colţuri de ziar 1 D-şoara Igena Floru n’are la îndemână un material aşa de brut; un argument în favoarea domniei-sale: tiparele primitive sunt mai uşor de mânuit Dar „complexitatea" puţinelor tipuri de care se serveşte d-ra Floru, nu sa îndepărtează de primitivismul vagabonzilor lui Gorcki, de cât prin îmbrăcăminte şi situaţie. Sufleteşte, se îndepărtează deasemeni, dar în sens învers. Câtă sărăcie de omenesc şi în Gabriel, şi în Bob, şi în Lola, cea fără nici un reazim şi chiar in Tita, singura care pare mai de viaţă! Dar Tita aceasta spune lucruri extrem de banale ca şi partenerii ei; ea îşi motivează felul caracterului său prin îns?şi; vorbele: »0 viaţă are omul!» vorbe care ne-au adus poate aminte tocmai «Azilul de noapte*. O comparaţie ce spulberă ori ce reazim piesei d-rei Floru. Cum Gorcki se serveşte de cele din urmă epave ale societiţei ca să ridice «monumentum aere pe-rennius*; d-ra Floru, pune la contribuţie cea mai neînsemnată anecdota, pe care n’ar mai specula-o acum nici un autor de schiţe uşoare ca să obţină efecte tragice şi etern umane. Cu cât rezi-diul e mai restrâns, cu atât metalul, preţios scos dintr’ânsul e mai dur şi mai strălucitor. Şi d-ra Floru reuşeşte. O detunătură de pistol e foarte tragică în ultimul act; iar »etern omenesc* în piesa domniei-sale se găseşte cât vrei. Cele trei acte se desfăşoară cu o regularitate matematică dupi :cele mai stricte legi ale sufletescului, în privinţă aceasta autoarea merită toate felicitările. Şi nu e puţin lucru să redai eternul omenesc. Cunosc aţâţi autori de-ai noştri, cu alte însuşiri frumoasa, cari doresc în zadar să prindă această »rara avis«, ce s’a aşezat de bună voe în colivia literară a d-rei Fioru. Câţi’va dintr’în-şii ar fi în cazul aceşta considerabili. . . Dar preferăm surprizele şi muzicuţele lor artificiale, vieţei adevărate din »Fărâ reazim«. Căci ne place mai mult să privim prin lupele unui panopticufn sau la păpuşile Iui de ceară; decât să convorbim două ceasuri -cu o bunică autentică, urmărind-o cum împleteşte, inervant de ticnit?, la ciorapi. Premiera a servit pentru intrarea în teatru a d-nei Margareta Hodoş. Debutul n’a fost lipsit de surpriză; d-naHodoş,a învins dela început greutăţi, care, pentru o debutantă, păreau de netrecut. g m. Iaşi; Trupa Dnei Marioara Voiculescu. Venirea unei trupe bune Ia Iaşi îţi face plăcere ca vizita unei fete frumoase pe care o găseşti câte-odată acasă, fli cu cine te’nţelege, ai un confident ; sufletul se simte de-odată vorbăreţ şi comunicativ ca o pasăre ce devine guralivă cum a eşit din coli- ■ ■' ' . *01 vie. — Şi trupa Dnei Mărioara Voiculescu, şi repertoriul ei, în care se amestecă totdeauna, c,eva exotic şi bolnăvicios, cu tot ceiace visează b minte neurastenizată de modern sm şi civilizaţie au ceva nespus de comunicativ. Dna Voiculescu e un spirit subtil de teatru, care a ştiut să aleagă întotdeauna un repertoriu variat, şi totuşi cu o unitate de concepţie vagă şi delicată care creiază ,o atmosferă unitară, aşa cum parfum urile de flori diferite, au totuşi în ele ceva din parfumul tuturor florilor. Dna Voicuies.u are despre arta dramatică o concepţie care nu se îmbracă în catrinţe,, nici nu poartă cocardă,nici nu vorbeşte prin glasuri cavernoase de domni ou cisme până peste genunchi. Concepţia ei merge fu vremea. Arta dramatică este şi ea ca ori e manifestare artistică o activitate aristocratica, cu sînge albastru, cu nervi subţiri, cu sensibilitate aproape detracată, dar în orce caz Care trece cu mult peste normal, cu avânt poetic sau îndrăzneli cavalereşti de cugetare, cu fineţă de spirit. Fără nici o prejudecată în alegere şi fără alt criteriu deCât acel al artei subtile şi noui, trupa Voiculescu a reprezentat : Cqpil din fiori ajlul Bataiîle, Regele lui Flers et> Caillavet, şi Mona Vana a lui MaeterlinCk. Prima, o dramă de nevroză maladivă Creiată de complicaţiile vieţii moderne : a doua o comedie plină de spirit galic, de ironia unei aristocraţii înăcrite, de situaţii anormale, şi a treia un poem de structură clasică, scrisă întrun ritm de vers şi într’un avânt de clară şi senină poezie. Trei piese prin urmare diferite ca gen aproape, dar în orce caz ca conţinut, şi care totuşi au ceva comun prin altitudinea artistică de tratare. Copil din Flori a lui Bataiîle nu a plăcut marei majorităţi a publicului. Şi era firesc. Bataiîle e prea mult poet pentru a-şi trata opera dramatică cu atitudine obiectivă de observator. In piesele lui din ultimul timp dramatismul tinde să fie pur interior, pur sufletesc, mai mult din suggestia şi sen; sibilitatea personajelor, de cât djn complexul situaţiilor. Pentru Batailla, •iubirea unui om pentru o femee, de care nu-i iubit, este un subiect destui de dramatic şi suficient pentru o întreagă piesă. Omul care iubeşte în van se va suggestiona de nenorocire până la desfiinţarea propiei lui fiinţi: suggestia aceasta a suferinţei sufleteşti se va întâlni cu o sensibilitate maladivă (aproape tot deauna în eroii lui Ba-taille, fiind-că, ei nu poate fi obiectiv) 302 şi acestea se vor, ascuţl cum se ascut două tăişuri frecate unul de altul. Drgmele lui Bâtaille se petrec mai mult în suflet de cât pe scenă, Suferinţa din piesele lui nu se poate pipăi, ea e ca o rană într'un organism în-tern. SCencle cele mai tragice nu reiesă din o coincidenţă de împejurări fatale sau neprevăzute, ci ele cuprind aproape întotdeauna un singur personaj rămas pe scenă cu sine însuşi, cu sufletul lui, Sântem parcă surprinşi, că un om suferă atâta sufleteşte în faţa atâtor spectatori, atunci când noi ştim că asemenea sbuciumuări se sbat între patru păreţi (nu între trei ca la teatru) şi asemenea răni se bandajează în tăcere. De-aceia piesele lui Bataille au în ele ceva neverosimil, fără să fie chiar aşa, şi de aceia succesul lor nu poate fi cumpărat tot deauna numai cu cei câjiva zeci de lei plătiţi pe un Ioc. Ele Cer o concentrare mai asiduă, o suggestie aproape, aş putea zice o sensbilitate specială. Bataille are'o predispoziţie spre un neo-romantism ultra modern, cu aspiraţii poetice şi ceva înclinaţiurii spre narcotice fişa dar Bataille n’a plăcut niCi îmbogăţiţilor de rasboi, nici Cucoanelor care vor mai multă energie şi mai puţin sentimentalism,, n’a putut să plaCă niCi intelectualilor glaciali. ManolesCu a fost un ministeriabil preoCupat admirabil de. pblitiCă, glacial şi sever în dragostea lui interzială şi absentă, Concentrat şi natural aşa Cum e totdeauna. Dna VoiCulesCu afost emoţionantă, pătimaşă, şi tenaCe, dând zguduitor tragadia de alCov a unei femei Care sîmte perzând ultima iubire, atunfci Când iubire din pornire şi moşerie o iubire întreagă. Dl Critice în Copilul din flori a fost vioi, degajat, sglobiu, aşa cum ne aşteptam. fl amesticat totuşi gusturi dezordonate de epileptic care socotim, n’au făcut parte din linia sa de interpretare. In furie a fost chiar puţin dubios. In Regele s’a remarcat Interpretarea Dlui Brădescu, plină de sobrietate, tu gesturi concentrate în rolul Iui Bourdier, în care e greu de păstrat măsura pentru a nu ajunge la bufonerie cu puţină şarjă. De-asemeni Dl Cosmin a dat o splendidă siluetă a Marchizului de Cha-morande cu-o eleganţă pe care nu i-a putut-o sugera desigur, nici un marchiz din ţara românească. Dna Cătuşă Elvas a fost aşa desgheţată în rolul Martei Bourdier, încât a fost evident că cel puţin parte din rol l’a cunoscut înainte de-a face prima repetiţie a acestei piese. In afară de interpretare, despre Regele GÂNBIRBa ce^aş putea să spun ? E o comedie care s’ar putea ,scri de 2 sau 3 pieteni de spirit Ia o mică petrecere, dacă ar fi bine inspiraţi (în sensul în Care se Cere’ în asemenea" oCaziani şi pentru asemenea intenţii dramatice). Regele este, Cum a spus-o Dl DominiC în aCeastă revistă, o operetă fără .muzică. Mona Vana a desfăcut trei Ceasuri în auzul nostru o muzică de cuvinte aşezate într’o Cadenţă minunată. Poezia din Mona Vana este de-o seninătate liniştită de Clasicism. Chiar şi revolta, şi patimile, şi iubirea au Ca o surdină a Cuvântului Care lasă să se presintă numai în adînC intensitatea simţimin-telor. Dl Ovid BrăteşCu a fost un bătrân admirabil Ca ţinută, Ca gest, DI ManolesCu nu este desigur pentru rolul în Caţe s’a îmbrăcat. Dna VoiCulesCu a redat o Qiovana aşa de Clasică Cum o Cere toată structura poemului., fl putut să Creieze, nu şlim prin Ce farmeCe tinereşti o ad-mosferă de inspirata, de vizionară în primul aCt? de admirabil de proaspătă jertfă pentru salvarea altora, fl fost apoi pătimăşă, revoltată, vicleană, Cu o putere rară Dar pentru Dna VoiCulesCu s’ar putea da şi loCuI unei întregi Cronici dramatice, si sperăm Că ne va da prelejul, şi o vom faCe. La'Mona Vana publicul a venit Cu frenezie. Se ştia vag că Qiovana trebue să se duCă goală în mantaua ei, la Prinţivale. Ca atare a fost asalt la uşile teatrului; înghesuială, femei leşinate, geamuri sparte, scandal etC. ... Bine ’nţeleg însă Că Qiovana l’a Cam păcălit pe Prinţivale, şi s’a prezentat goală, aşa Cum e goală ori-Ce femei subt toate hainele în Care ese înbră-Cată pe stradă. In Comedia „Regele" s’ar putea adăoga Cu aCeastă oCazie Cugetarea nebraniabilă Că «toţi oamenii sunt goi subt hainele pe Care le înbraCă. * D. RflZCJ. DEM IAN. Demian este artistul care a ilustrat coperta numărului trecut al „Gân-direi“ şi tot lui i se datoresc acele desemnuri ce împodobesc interiorul numărului de faţă. Acest tînăr de douăzeci de ani nu me/ită laude, cât ajutor să^-şi continue studiile. _A eşit la lo ani, întâiul la un concurs de afişe decorative în Paris. A fost dintre cei mai buni şi tineri elevi ai marelui 'maestru Maurice Denis. Azi fără bursă, — fără drept de a învăţa la Paris — tînărul rătăceşte pe străzile Clujului. Economiile din ţara tuturor risipelor, sunt menite să înăbuşe pe acest copil în care Ardealul are mai mult decât. o făgăduinţă. Nu e nici întâia,.nici ultima dată, când banul publiic se duce spre casine unde pensionarii să poată juca taroc, spre ciorapi de mătase sau jupoane, în loc să fie mijloc de ridicare intelectuală. Trăim doar timpurile în care cărţile unui student costă cam tot atât, cât preţul unei case înainte vreme, — şi voit în- ' chidem posibilităţile de înălţare, sub bizarul pretext de a face economie economie intelectuală în ţara celor 90% analfabeţi. * Să ne întoarcem dar privirile spre tânărul Demian, care nu e lăsat să mai înveţe în străinătate şi să-i , vorbim nu ca la o victimă, ci ca . unui frate artist. Poveţele noastre scriitoreşti vor vor fi cât mai puţine. Din însăşi nedreptate şi amăriciune să-şi făurească îmbărbătare. Să-şi iubească anii tineri de muncă — în care fiindcă nu e victorios, într’o vreme când alte atâtea victorii sunt atât de uşoare, are înainte totul de cucerit. De desenurile sale de astăzi, se leagă nu numai speranţele sale, ci şi ale noastre: Viaţa uşoară şi de succes a celor ce culeg ciolane dela masa puterii e stearpă de feri-rire — şi pe urma ei nu rămâne decât deşertăciune. Viaţa artei dă bucurii de gând, pe care nu le pot mistui lăcomiile. E Demian mai fericit fără bursă — decât toţi acei bursieri fără talent. Căci dreptatea singură de pe aceasta lume, e că © BCU Cluj QANDlRt niei o protecţie nu poate da talent. ţ Fără îndoială, nu e numai de azi, sau de eri, crima împotriva culturei româneşti. Vina merge dela cei 90 Ia sută ce nu ştid citi până la cei cărora li se economiseşte cultura. Vina merge, dela poetul României, înmormântat de un hamal în groapă Săracilor în Italia — şi merge până la acei studenţi români cărora mizeria le închide cartea şi-i 'cufundă în mediocritate.- Ca l-am putea povăţui pe tinărul Demian, decât să înfrunte cu blând scepticism, înveselitoarele preferinţe şi competinţe ale proteguitoilor de artă oficiali din proaspătă a Românie? Biruinţa cu cât mai. anevoe se cucereşte, cu atât mai trainic timpilor va rezista. Desemnul lui senin şi ciudat — molatic şi puternic să caute desle-garea tutulor tainelor de văz, — pe care le cuprinde cerul şi pământul. In cea mai smerită floare sunt mai multe lucruri de aflat, decât poate destăinui orice învăţat. Privească plin de dragoste şi reli-giune — cel ce înţelege că arta nu e decât o credinţă. Asta va fi socotită odată şi mai mult: o faptă bună. Visăm pentru înainte de ori ce altă grupare, o strângere a celor ce urmăresc ‘ înir’adevăr arta, Suntem convinşi deplin că arta merită mult mai mult decât colindarea cu gura căscată prin şalele de expoziţie şi cumpărarea a câtorva tablouri nu din partea nepricepătorilor, • ci din partea celor ce o înţeleg. Visăm posibilitatea ca smerita hârtie a revistei noastre să fie loc de întâlnire şi de înţelegere pentru toţi artiştii adevăraţi. Şi cei tineri ne sunt cu atât mai scumpi, cu cât ştim că vor avea încă de luptat cu multe desamăgiri. . M. ADRiftN- h apărut: ZflMOLXE mister în trei acte de LUCIAN BL AGA Editrira Institutului de Site grafice „ftRDLHLUL" — CLUJ Preţul 12 Lei. î03 ION BUZDUGAN. — Cântece din Basarabia. - Ed. Viaţa Românească — Iaşi. Prietenul meu Ion Buzdugan, care iscăleşte versuri cu un nume aşa de frumos: Lică Romanaş — în loc de un volum de discursuri (d. I. Buzdugan e deputat) ne-a înmânat o minunată 'culegere de cântece din Basarabia. Volumul «Cântece din Basarabia» mi l-a însoţit de un îndemn: „spre a cunoaşte şi mai bine sufletul „bolşevicului1* basarabean, care a răsturnat brazda adâncă mu plugul unirii, în pământul strămoşesc dintre Prut şi Nistru**. . Culegerea de „Cântece din Basarabia* pe care a alcătuit’o Ion Buzdugan, e o preţioasă contribuţie la o mai bună înţelegere a sufletului şi a sensibilităţii moldoveneşti dintre Prut şi Nistru. Elementul activităţii basarabene — cuprinde în afară de cadrul familiar obicinuit, o adâncă durere a desrădăcinării din acest cadru — desrădăcinare cauzată de răsboiu; Frunză verde trei granate Numai sunt flăcăi în sate k 5 Că sunt duşi la bătălie Toţi prin glonţi şi prin urgie, Numai Dumnezeu îi ştie Înapoi când au să vie... (Efim Mo' şanu din Buteştii Bălţilor). Nicăeri nu vom găsi în aceste cântece, acel avânt răsboinic pe câre poeţii de profesie specializaţi în vibraţii eroice, obicinuesc să-I servească viitorului. Doar pe alo-curea găsim eşiri violente împotriva Ruşilor: Frunză verde măr uscat Fii-ar neamul blestemat Fii-ar casa tot pustie Si copii ’n puşcărie, Cine pe Rus l’a făcut Stăpân dincoace de Prut. (Vasile Pancencu Lăpuşna, Judeţul Chişinău). S’au în versuri de o frumuseţe. Jelui-m’aş şi n’am cui ' Jelui-m’aş Nistrului: 1 Nistru curge tulburat Şi pe mine-i supărat, Că, mă vede înjugat Lâ străinul blăstămat Bate-l Doamne, pe muscal, . Ca Nistrul când bate’n mal Şi să zbate val cu val Ca să tiărue cel mal Bate-i Doamne pe străini Ca Nistru când bate ’h plin, Bate-i şi pe venetici ' Ca Nistru, când bate'n stânci. \ (Luca Rotaru din satul Bogheui ' Jud. Bălţi). Ceaceea formează însă noutatea acestor cântece, este delicata exprimare a unor sentimente profund umane. Sensibilitatea moldovenească găseşte între Prut şi Nistru accente . lirice de exprimare puţin obicinuită. Trage puică şi gâceşte De ce codru '«veştejeşte . Şi vornicii’nbătrâneşte? . Codru ’n ’ngălbeniţ de ploi Şi vornicul — de nevoi Că ’n codru bat ploile Şi ’n voinic nevoile (Vasile Timoftică din Sângeriu — Bălţi). sau o minunată comparaţie: Trupul meu cel plin de jele , Ca Nistru de pietricele. Citaţiile s’ar putea înmulţi la nesfârşit. Fiecare cântec închide în stângacea lui versificare comori de nebănuită frumuseţe. Adunând aceste „Cântece din Basarabia* A. Ion Buzdugan indică o cale presărată cu sfioase flori de câmp spre a cunoaşte sufletul închis al ţăranului de peste Prut. P. Ş. VIA ŢA ROMÂNEASCĂ Noemb-rie No. 11. Iaşi. Cu prîlejut apariţiei unei carii a dlui P. V. Haneş „Scriitorii Basarabeni" d. Ch. Droahet, studiază opera Cavalerului Stamate, rectificând şi complectând cercetările dlui Haneş, cari „realizate nu Corespund întotdeauna excelentelor sale intenţii." D- Drouhet, stabileşte ce e original în opera lui Stamate. şi Ce e imitat, tradus, loca-izat şi chiar plagiat- Documentările se mărginesc în special ia îsvoarele franceze şi italiene, cele ruseşti nu au putut fi’ Cunoscute dlui Drouhet decât în parte, ar rămâne să fie complectate de un minuţios cunoscător al literaturei ruse, căci judecând după exproprierea fortatâ pe care Cavalerul Stamate a aplicat-o scriitorilor francezi şi italieni; nu începe ntci o îndoială că va fi aplicat-o mai radical, ruşilor care ii erau mai aproape şi mai cunoscuţi, Această imitaţie excesivă şi lipsă de originalitate nu ar scădea prea mult opera Iui Stamate. EI faCe parte dintr’o generaţie generoasă, care s’a trudit cu orice chip să ne dea o literatură în limba românească şi care fatal “a fost împinsă să uzeze de bunul literaturilor mai © BCU '304 GÂNDIREA bătrâne. Scăderea e însă că bunul scriitor basarabean, a transpus în româneşte inspiraţiile altora, distrugându-le toată frăgezimea poetică. Fire prozaică, o Coborât pe pământ, avântul lui Hugo, Lamartine, Ariosto ori Boi-leau. Pline de humor sunt deopildă aventurile verşurilor lui Victor Hugo, din Les Chants du Crepuscule. Tânguirea rozei către fluture, din Victor Hugo, devineCântecul Gafiţei către cuconaşul său; iar aceste versuri sunt apoi retraduse în franţuzeşte de Vailant, Ca un specimen fericit de poezie românească. Un merit mare trebue să recunoaştem lui Stamate: a fost prinţre Cei dintâi poeli cari şi-au căutat inspiraţia în poezia noastră populară. „Prea potolit prin senzibjlitatea sa în elegii, avântat prin 'imaginaţia sa în balade, Stamate prezintă numai veleităţi de romantism realizate cu stângăcie". ' ' In Vacanţa cea mare, d. Ionel Teo-doreanu îşi ţine făgăduiala, Dela cele dintâi începuturi cari au văzut lumina tiparului, nu s’au împlinit mi se pare trei ani. In acest timp am urmărit evoluţia acestui scris fraged ca o zambilă şi senzual în imagini ca un vis de ascet; — cu emoţia şi teama cu care urmăreşti caisul dela fereastră, ce deschide prea timpuriu, flori prea frumoase, pentru a ne mai da cândva şi fructele pârguite. De d. Ionel Teo-doreânu, ne temeam că se va împotmoli, undeva, într’un manierism excesiv, care îp artă echivalează cu o sinucidere. începuturile sale, au fost comparate când cu paginele lui Jules Renard, când cu ale lui Francis Jam-mes. Era un scris plin de sevă, abundent în imagini, încărcat de , metafore şi Cu atâta îndrăzneală nou, încât grăbiţii clasificatori literari s’au repezit să-i lipească o etichetă streină, negăsind la îndemână una din apo-ticăria naţională. Ei bine, d. Ionel Ţeodoreanu îşi ţine făgăduiala pentru noi şi o înşeală, pe a celor ce nu văd literatura, decât a la maniere de ... Apare original, s uturat de influenta literaturei importată sub coperta galbenă, cu preţ de majoraţie temporară şi cu valuta dezastruoasă a Parisului. Cu cele douăsprezece pagini care se numesc „Vacanta cea mare", d. Ionel Teodoreanu, îşi deschide un drum nou şi însorit, spre al cărui capăt ochii noştri îl întovărăşesc; poate cu întristarea nemărturişită a drumeţului care ştie că el, va poposi mâine la jumătatea urcuşului. C. P. LA (jRANDE REVUE No. 10 Octobre. Pcris. Studiind Stilurile Psysiologice, d. Charles Chassâ, analizează câţi-va audi- tivi; Flaubert, Daudet, Pierre Loti, Maurice Bsrres. Gustave Flaubert, e poate unul din cei mai remarcabili auditivi ai secolului al XlX.-lea de altfel era şi unul din cai mai fervenţi admiratori ai lui Bossuet ce au existat cândva. Nu odată, povesteşte Co-pee; autorul Doamnei Bovary declama roşu de emoţie fraza faimoasă a lui Bossuet; „Anjourd'hui! au el le promptitude 1 Avec moi, quelle compag-niel Dans le paradis, quel repos!« E just, în opera lui Flaubert, abundă şi detalii vizuale, şi olfactive. Amintiţi-vă numai în pasagiu! din Madame Bovary asupra comiţiului agricol, rândul unde descrie servitoarele „Cu inele de argint şi care miroseau a lapte când ' treceai pe lângă ele". Dar oricât de vii, vor fi fost aceste senzaţii, erau biruite de dorinţa cadenţei- Adesea repeta — ,,totul a fost spus- înaintea noastră, nu avem de cât să le spunem într’o mai frumoasă formă dacă e cu putinţă’*. EI a descoperit astfel din nou, marele curent al stilului clasic, care, după cum atât de definitiv a dovedit Brunetiere, e un stil vorbit, asociat ritmului şi spaţiului vocei De aici vine soliditatea aCestei forme flaubertine, care va dura atât cât va dura limba franceză, nu v® îmbătrâni niciodată şi va rămâne musculoasă şi perfectă ca un desemn de Ingres Flaubert, împlinea o adevărată operă de argintărie vocală, care nu caută, numai cuvintele dar şi punetua-ţia, căci prin deplasarea unei virgule ajungea să modifice cu totul sonoritatea unei fraze oa aceasta: „Ca „et lâ, un phallus de pierre se dres-„sait et de grands cerfs erraient tran-„qiiitlement, poussant des leurs pieds „fourchus des pommes de pin, torn-bâes“. - Carasteristic ă e anectoda pe care o povesteşte Zola în acestă privinţă ; — Intr’o zi vorbea cu Flaubert, despre nume şi între altele povestea ca a descoperit unul excelent - . , Bou-vard, pentru un personagiu din S. E. Eugene Rougon. Atunci Flaubert îl duse în fundul gradinei şi cu o mare emoţie, îl rugă să-i abandoneze acest nume Bouvard . . . Flaubert repetă că nu şi ar mai fi continuat opera (Bouvard, şi Pâcuohet) dacă Zola ar fi păstrat pentru romanul,său acelaş nume. Această preocupare a stilului, a cadenţei, a cuvântutui unic, a valorii ritmice deveni Către sfârşitul vieţii o adevărată obsesie, „Doria la început — cum spune Hennequin — succes de carte, apoi succes de pagină şi apoi succes de frază" I CLART& No. 1. (Nouvelle Serie). i 19 Noembre Paris. ' Revista de sub direcţia lui ffenrl Barbusse, a devenit o publicaţie de acţiune, „Momentul proclamaţiilor, ca şi al elegiilor, a trecut —“ spune autorul Focului şi al Infernului- „Viaţa „colectivă nu e un teatru ,unde rolul „intelectualilor este de a apărea din „Când în când, pentru a dojeni împotriva răului ce se va fi săvârşit, şi „pentru a găsi împotriva nebuniilor şi „crimelor învinuiri retrospective, (Bar-„buse scrie „retrograde") dispărând „apoi în aşteptarea nouilor nenorociri-„Aceşti Jercmia, care sosesc regulat - ' „prea târziu, nu aparţin decât istoriei „literare, ca personagii de comedie". Intrând într’un domeniu de muncă pozitivă, Clartă, tinde să Constitue prin • centre şi ramificaţii internaţionale, o organizaţie de deşteptare a opiniei publice în direcţia programului său, prin conferinţe, ediţii de broşuri şi cursuri. , 0 pagină de mişcătoare evocare a lui Raymond Lefebvre, dispărut anul trecut, împreuna cu Vergeat şi Lepe-tit pe Coasta nordică a Rusiei. Condamnaţi să călătorească ilegal, fiindcă . guvernul dela Paris mai generos decât al nostru cu d. Cristescu — a refuzat eliberarea paşapoartelor; cei trei delegaţi francezi în Rusia sovietică au pieri undeva, din olo de coasta Murmansck* în oceanul îngheţat Lefebvre lasă în urmă o operă iiterară îndestul de însemnată; La Guerre des So/dats, Le sacrifice d’ Abraham L’ Eponge de Vinaigre, luCrare postumă. Alături de aCest^a, broşuri de propagandă, între Care o Schiţă a mişcării comuniste în Franţa. Printre intelectualii Care agită idei re-voluţinare şi se mistue în întuneric, imediat Ce e vorba de acţiune şi de răspundere, Lefebvre, apare Ca o pasere rară. Consecvenţa şi-a plătit-o Cu viaţa, aColo, în brumele şi zăpezile albe ale nordulqi. E un revolu- , ţionarism, Ceva mai simpatic — fiind-Că eroic — decât aCel dela Capşa .. . LA REVUE DE VEPOQUE No. 21 Noembrie Paris. Deschide o anchetă, Care constitue şi o răutăcioasă aluzie la industria literară a lui Pierre Benoit, prins de câteva ori până acum cu exproprieri forţate în bunul artistic al altora, întreabă ancheta: ■ ■ ' • ■ Ce stratagmă veţi întrebuinţa pentru a lansa viitoarea operă? © BCU Cluj GÂNDIREA [Vă veţi pretsce că plagiaţi sa o veţi plagia tntPadevăr? 1 Sau dacă vă repugnă să recurgeţi la aceste artificii, spune~ţi ce gândiţi altceva. Ancheta, desigur nu va recolta multe răspunsuri. Sunt taine profesionale fe nu se divulgă. Reţinem numai întrebările, fiindcă ştim că miilli dintre scriitorii noştri ar roşi, dacă li s’ar pune prin surprindere un asemenea chestionar. Lansarea se face mai simplu. Baţi singur la maşină, câteva recenzii antrelogioase, le împrăştii în redacţiile amice, şi devii autorul „celei mai bune cărţi a anului “, — deşi se prăfue în vitrină cu foile netăiate. Gaston Souvebpis, în Le Simbolisme au Purgatoire, înainte de a cerceta bibliografia simbolistă, mucroasele monografii! şi studiul în care se află astăzi simbolismul pus la purgatoriu; — face un scurt şi vivce tablou al literaturei franceze contemporane. Niciodată nu au fost atât de pu-„ţine idei, atât de puţină credinţă, „şi atât de puţină forţă în poezie. . • „Totuşi este o poezie de astăzi, şi „o constatăm ca şi altădată în „mi-„cile reviste**. Ea are idei şi principii, în număr mic e adevărat, dar „are Dacă trebue să o credem — şi „cea-Ce vai nu e decât prea evident „—, ea este îndestul acea a epocei „sale-, „A unei epoce care e: viteză, mecanisme, afaceri, simţ, practic, trepidaţie, „Instabilitate, publicitate, reclamă, bluff, „lux, bolşevism, precipitaţie. „Poezia de astăzi, reflectează toate „acestea, şi e mândria sa ca o face. „Poetul actual e un om care merge „în stradă, priveşte mişcarea oamenilor şi lucrurilor din jurul său şi le „notează pe o pagină de carnet în „stil telegrafic. Poemele se fac astfel, „instantaneu şi fără retuşă. „De asta ne uimim. Niciodată poe-„zia n’a fost redusă la această cine-„matografie, să spunem mai bine la „ un astfel de determinism mecanico-„psicho/og’c, la atât de joasă reiaţiune „între cauză şi efect. „Nu ette aproape astăzi nici o deosu „bire între un poet la modă si o piacă „fotografic*. „Şi se mai imagina, încă mai deu-„năzi — că poezia ar fi un fel de „spirit religios al liimei • . ,“ Pricina acestei stări lamentabilă a poeziei, este că ultima mişcare poetică, simbolismul, a rămas fără urmare, fără desvoltare, sau, fără reacţie Înainte de a pieri, a strânit câteva reflexe, naturismul, umanismul, neo-ro-mantismul şi neo-clasicismul, Acestea nu au manifestat însă nici un spirit pou. Dela 1900 când moare simbo- lismul, până la 1914, s au făcut încercări timide pentru a creia şi însufleţi o nouă expresie poetică. D. Gaston Saubevois, deschide dosarul ' mişcării simboliste şi-i „judecă procesul** Simbolismul este mişcarea unei generalii înclinate spre pesimism în urma. înfrângerii. Marchează de asemeni lupta influenţelor septentrionale împotriva spiritului greco-latin - are până atunci predominase formaţia intelectuală şi literară a Franţei S’a făcut de asemeni, întroducătorul spiritelor streine în Franţa şi a lucrat, fără a gândi poate, la formarea unui nou spirit european. De unde atunci sterilitatea ce a lăsat moştenire literaturei contimporane ? LE MONDE NObVEAU. No 11. Noembre. Paris. In Le Culte des Bătes et la Litârature. Edmond ProCher, arată Cât de mult a fost sedusă inteligenţa omenească în toate timpurile de înstinCtul animal. De Ia Cele mai mici, până Cele mai superbe, de la Cele banale din jurul Casei, până la Cele din Codrii nepăt-runşi ai Continentelor equatoriale; animalele au atras întotdeauna ochiul scriitorului. începând Cu primele fiare Care au pactizat Cu ormul în epoCa preistorică, şi Care au inspirat romanele emeţionante, ale lui J.-H. Rosny aîne. Ca le Pelin gâant, Xypătrus, Ies Ci tis iacustres, Eyrimab, Vamireh ori La guerre du feu; şi sfârşind Cu Ies Sept Dialogues de Betes şi Les Vrilles de Ia Vigne, ale doamnei Colette Willy, animalele alimentează o întreagă literatură. variată şi vastă, Care- a inspirat adesea pagini emoţionante sub Condeiul Celor mai impasibili autori. Mitologia, ne învaţă că fiarele au fost adorate dela începutul veacurilor Frumoasa legenda a zeilor Coboriţi din Olimp pe pământ sub aparenţa animală, a populat Creerul întregei umanităţi antice, Egiptenii au adorat Cu deopotrivă pioşenie, Coleopterele Ca şi boul saCru, ibisul Ca şi Anubis, Cu Capul de şacal- Minunatele ficţiuni ale frumoasei Civilizaţii greceşti, păstrează posterităţii imagini unde omul se amestecă Cu fiara, unde armăsarul poartă lipit pe trupul său un trup de om şi unde semizeii pădurilor, dansează pe picioare de ţap; unde Pan devine marea figură divinizată a naturei. Din aCeste ficţiuni a năsCut fabula, Cu Esop şi Babrius, Cu indianul Pilpay, Cu autorul necunoscut al Batrachomiomachiei. Cu Phedru şi Cu Pliniu. Prima operă a literaturei franCeze, Le Roman de Renarb naşte din aCeste mari tipuri antiCe; Goupil le Renard, lupii Jsen-grin şi Primant, CoCoşul Chantecler, Î05 pisica Tifbert, catârul Beaudouin, ursul Brun şi grerele Filebert, nu sunt decât pretexte de satiră. Astfel se poate afirma Că fabula decurge direct din mitologie. In La Fontaine, animalele sunt oameni; în Florian încep deja a rămâne numai animale, de aCi natura, frăgezimea şi emoliunea acestui fabulist Cu ingratitudine uitat. Rudyard Kipling, în Le Livre de Ia Jungle, însufleţeşte toată fauna din pădurile luxuriante, ale insulelor Sonde, din jungla Indiei şi din bărăganurile AfriCei. JaCk London, în L Appel de la PorSt, aCel ihinunat roman al unui Câne sălbătăcit, dă Cel mai strălucit exemplu de pshihologie subtilă a animalelor. Un tinăr autor franCez, mort pe front,- Louis Pergaud, în două cărţi De Goupil a Margot şi La Revanche du Corbeau, evoCa animalele Cu o dragoste şi Cu un stil plin de sevă, Care aminteşte povestirile braconierilor. Alte douâ. Cărţi posthume, ale aCe-luiaş anunţate de MerCure de FranCe, La vie des Bâtes si Les Rustiques; sunt aşteptate Cu o sinceră nerăbdare. Literatura rusă, oferă un Vast repertoriu animalier; editura Ollendorf tipăreşte aCum Le livre şi Le second livre des Bâtes, în Care sunt adunate povestiri Cu eroi animale, semnate de Tolstoi. Cedrin, Cehov, etc. etc. Nu s’ar putea încheia această sumară privire asupra literaturei animaliere, fără a aminti fanteziile fără pe, reche ale lui Jules Renard din L’ His-toiie, naturelle; poemele lui FranCis Jammes, şi atâtea din Poemele barbare ale lui LeConte de Lisle, unde poetul olimpian evocă splendidele animale ale tropicului: Les Hurleurs Les Elăphants, La Panthâre noire, Les laguar, Le Sommeil du Condor, Le Colibri, etc. Revista d’Italia Revistă .lunară de literatură, artă şi . critică Consiliul de directori: Ettore Ciccotti, Alfredo Galletto, Liugi Mangiagaelli, Ada Negri, Ettore Romagnoli, Angela Sraffa, Gian Luca Zanetti Abonamente în streinetate; Un an 45 fr., un t semestru 30 fr IlBEBîld: Corso (talia 48. Iţfllllsilim: m îre fiiiiersi n Milano 306 Gândirea CRONICA MĂRUNTĂ. Aceste însemnări modeste şi fără pre-n tenţie de indigestă pedanterie, am crezut noi că pot aduce cetitorului un serviciu, pe care cu încetul îl va şti îndestul preţui. Reprezintă mai întâiu o jertfă de muncă şi de timp, consumată anonim, repede uitată şi neobicinuită în această vreme, când sub fiecare rând tipărit în literatura noastră, găseşti semnătură, parafă, dată şi toată armătura necesară pentru a trece posterităţii autorul şirelor definitive; locul, anul, luna, ziua, ceasul şi clipa când ispiraţia îndestul clocită.a. spart găoacea interioară şi a scos creştetul la lumină. Se pare însă că nu toţi au văzut lucrurile la fel. Iată un domn Em Ciomac, care îşi ea numele in serios şi crede că e îndestul de contodent, pentru a ne sparge dintr’o învârtitură aceasta rubrică-fragilă şi puţin rezistentă atacurilor cu parul. In «Revista Vremii» cu data de 11 Decemvrie, d. Ciomac găseşte însemnările noastre «note neroade», iar autorii lor — în speţă subsemnatul, findcă mie îmi revin majoritatea acestor note marginale — unul dintre acei «tineri cari nu sunt nici instruiţi, nici obectivi şi flecăresc în neştire cu riscul să scrie cele mai primejdioase aberaţii» D. Ciomac, ajuns la îndestulă maturitate literară, pentru a ne lua juneţa noastră în penpizon, face aceste observaţii cu autoritatea omului care după zece ani de industrie literară, a reuşit' să rămână în amintirea cetitorului, ca autor vag al unor cronici şi poezii remarcabile prin dimensiunile lor neobicinuite şi printr’o admirabilă stăruinţă, de a aminti în scris, cea Ce în funcţiile tubului digestiv, se poate compara cu laborioasa asimilare a ghi-demului de Botoşani. . Să vedem acum care sunt flecăriile şi primejdioasele aberaţii ale mele şi ale «Gândirii* cari au indignat aţâţ de mult maturitatea şi cunoştinţele d-lui Em. Ciomac. Intr’un număr trecut, se făcea la această rubrică, o comparaţie fugară între epoca de înflorire a romanului englez şi între stagnareâ, criza sau lâncezeala — numiţi-o cum voiţi — a actualului roman francez. Remarca nu era originală. Nici una din aceste însemnări nu au această pretenţie. Sunt, — nu e aşa ? — însemnări pe marginea articolelor, revistelor, cărţilor primite şi al căror conţinut îl redăm publicului într’o formă cât mai acceptabilă, pentru o informaţie fugară dar onestă, Inferioritatea romanului fran-, cez, era constatată dar de o revistă fra«-i cezâ, Noi citam atunci Kipling, Wells,! Chesterton, Joseph Conrad,Thomas Hardy I şi Iohn Qalsworthy, adică o jumătate de I duzină de romancieri englezi, cari continuă să publice în fiecare an, câte un volum, două, după tradiţia astăzi dispărută a romancierilor francezi dela 1880— 1900; Zola, Daudet, Maupassant, Anatole France, Octave Mirbeau, Paul Adam, etc. Iată la acestea, replica d-lui Em. Ciomac: «Dela 1900 încoace şi-a însemnat urma *ei adâncă mişcarea de la la 60 de elevi şi o călimară la o sută. «încă din iarna • trecută şi la începutul «iernei ce vine, dascălul de şcoală, prost «îmbrăcat şi desculţ, era nevoit să iasă «cu copiii în sdrenţe în stradă, şi să scrie «alfabetul şi cifrele cu un băţ în zăpadă. In alte şcoli mai bine utilate, caetele şi plăcile sunt înlocuite printr’un zid văruit pe care se scrie cu capete' de cărbuni, iar vara pe un strat de nisip». Ve-ţi spune: şi Arhimede îşi deslega problemele de geometrie tăind triunghiurile cu o vargă în nisipul, deasupra căruia, după căderea Siracuzei l’au ucis soldaţii lui Marcellus. Glume eftine şi paradoxe, se pot Improviza îndestule, când acasă aşteaptă pe birou hârtia frumos rânduită, cărţi încă netăiate, tocuri , cu peniţa nouă, creioane cu lemnul care miroasă plăcut şi când soba dudue şi afară ninge. Dar tragedia acelor nenorociţi eu stomacurile goale şi învestmântaţi cu sdrenţe cari se încăpăţinează să înveţe, pe noi ne înduioşează. In Guvernământul Volynn mujicii satelor cotizează din mizeria lor groaznică, pentru a-şi putea plăti o învăţătoare. Eri, într’o listă de subscripţie pentru elevii săraci dintr’o şcoală a Clujului, cu care băteau la uşile citadinilor doi copilaşi cu nasurile înroşite de frig, am văzut subscris cu generozitate, de un director al unei filiale de bănci (o să nu-i rostim partidul!) suma formidabiiă de lei cinci. E drept că în valută rusească... Ciudate, în aceste timpuri când se vorbeşte cu atâta stăruinţă, de pace şi dezarmare, apar prigonirile unei secte ; religioase de pacifişti, cari au anticipat utopia Wilsoniană şi despre care publică date L’Earope Nouvelle. Se numesc Me-notiiţi, după apostolul Mennon, călugăr desguştat de catolicism în secolul al XVl-lea şi avid de puritate şi perfecţie. Nu vei; ucide — şi nu vei lua numele , Domnului în deşert 1 Din aplicarea strictă a acestor percepfe a născut secta lui Mennon, duşmană războiului şi vărsărilor de sânge. Cu o presimţire a actualei neutralităţi holandeze, secta s’a instalat în ţara unde după câteva veacuri avea să se înalţe Palatul Păcei. Când au izbucnit însă războaiele religioase în Holanda ca şi în restul Europei Occidentale şi Centrale, Mennoniţii au refuzat să se înroleze atât sub steagul papist cât şi sub cei calvin «şi aii fost nevoiţi să părăsească ţările de jos. Printr’o stranie contradicţie, au găsit adăpost tocmai în monarhia cea mai mi-litaristă a Europei, în Prusia. însăşi Fre-dertch al doilea a consimţit să-i scutească de serviciul militar. . Revoluţia franceză abea a pus capăt acestei tihne. La 1813 Prusia în căutare de soldaţi pentru războiul de liberare naţională, au vrut să încorporeze credincioşii lui Mennon • cu forţa; dânşii abandonând câmpurile şi casele unde trăiseră două veacuri, cerură asii ţarului Alexandru I. In Rusia, fertilizară ţinuturi deşerte, până la 1876, când revocându-se privilegiul ţarului âu fost şiliţţi să pornească într’un nou exil. De . astădată în lumea nouă.' Astfel, în Statele Unite şi Canada, cari văzuseră şi alte schisme mai ciudate, ca Mormonii ce-au inspirat romanul nesărat al lui Pierre Benoit, Mennoniţii au putut trăi. însfârşit neturburaţi până în pragul războiului. Acum 40 mii, au decis să părăsească Canada şi să se instaleze în Pa-raguai unde li s’au pus la dispoziţie un deşert şi li s’au garantat rerpectul convingerilor religioase.. Partizanilor desar-mării atât de desamăgiţi de conferinţa dela Washington, nu le rămâne dar decât să meargă în Paraguai şi să se naturalizeze menoniţi... ; Ceremonia dela Sorbona în amintirea lui . Ampere, ne-a întors ochii îndărăt spre creatorii epocii noastre de confort şi viteză. .Aproape îi uitasem. Centenarele care se sărbătoresc de douăsprezece luni încoace ne-âu împrospătat în memorie aţâţa poeţi şi romancieri, aţâtia pictori şi făuritori de-schisme artistice atâţia, mari căpitani şi po-liticiani mai mici; încât firesc era firesc să înrădăcineze nesimţit gândul că tot ce ne înconjoară e numai darul lor. Totuşi înfăţişarea pe care astăzi o oferă planeta noastră cu sârmele care înconjoară globul ca pânzele unui neobosit păianjen, cu maşini de sburat miraculoase; cu alte maşini Călătoare sub apă, cu , confortul redus la discreţia unui buton ce suprimă şi întrece utopiile făcute cu douăzeci de ani în urină nu mai mult de Wells sau )ules Verne; această minune şi nebunie poate, care ar sburli părul lui Platon şi Aristot, ne face mai mult debitorii lui Ampere de cât ai Tui Dante Din capul acesttui savant distrat, care îşi Scria equaţiile în spatele trăsurilor şi ştergea tabla cu fularul dela gât, s’a urzit această lume nouă, a căţei geneză abia o trăim şi care încă va să vină. Rectorul' universităţii din Paris Appell,' în câteva cuvinte rostite la Sorbona a amintit că datorăm lui Ampere, nu numai identitatea magnetismului şi electricităţii, şi ingenioase experienţe de laborator care au pus temelia electrodinamicei. Geniul său creator a adus omenirei, în germen, putinţa unei transformări morale ce nu va întârzia. Când toate forţelele latente şi tainice ce ne îuconjoară; când toate lui; când gheţarii, căderile de apă, fluviile vântul şi mareele vor fi înjugate să poarte maşinile de industrie şi de fertiltzat pământul, vor face să umble trenurile şi tramvaele,vor lumina şi încălzi sălaşurile omeneşti; atunci sustraşi robiei neîncetate în care ne ţin necesităţile materiale; de fiecare zi vom avea timpul să ridicăm ochii spre cer, să gândim şi la prefacerile sufleteşti ce întârzie şi la o dreptate socială care nu trăeşte deocamdată decât în fanteziile utopiştilor. Până atunci, Ampere are un mormânt sărăcăcios la cimitirul Montmartre. Pantheonul e pentru cenuşa lui Napoleon ori Gambetta. S. Ittii & Comp. export-import Centrala: Bucureşti Filiala: Cluj, str.Memorand. Nr.3 Ecouri economice. In Cluj la 16 crt s'a înfiinţat sub fir tna de „Fonciera" o societate generală de asigurare cu capital societar de 5 milioane Iei, cuprinzând toate ramurile de asigurare. Intre fondatorii nouei societăţi întiln m unele din cele mai de seamă instituţiuni din Ardeal şi vechiui Regat. Prin faptul că ea a preluat personalul, legăturile financiare şi afacerile so ietăţei vechi şi din partea publicului bine cunoscutei „Fonciere" societate de asigurare, nous înstituţiune porneşte sub auspicii foarte favorabile, asigurat fimdul viitorul şi prin-legăturile economice financiare dist nse ale Băncii Agrare, cu ca re păstrează legături comerciale intime. Intre conducătorii nouei institu-ţiuni întlânim pe următorii: Dr. Aurel Vlad, fost ministru, directorul societăţii Solidaritatea (preşedinte). Mauriciu Ribâry, directorul ge» neral al societăţii de asigurare ge« nerală „Fonciere" (vicepreşedinte), Dr. Victor Bontescu, fost ministru, directorul general al * Băncii Agrare (preşedinte al consiliului de admininstraţ e). Vasiie Osvadă fost secretar general, directorul Băncii Agrare (membru în consiliul de administraţie) etc. , Director al nouei societăţi a fost numit Fridrich Ribâry un specialist recunoscut directorul societăţii puterile naturei care se risipesc astăzi Fonciere ce îşi sistează funcţio-Zadarnic, vor fi definitiv aservite ome- narea. © BCU Cluj